Manole

- personaj central de drama moderna expresionista - personaj-simbol "Mesterul Manole",

de Lucian Blaga
- drama de idei moderna expresionista Drama "Mesterul Manole" a aparut la Sibiu in 1927, iar la 6 aprilie 1929 are loc premiera piesei la Teatrul National din
Bucuresti. Piesa lui Lucian Blaga (1895-1961) se inspira, ca atatea alte creatii literare, din mitul popular al jertfei pentru
creatie, pe care insa scriitorul-filozof il intelectualizeaza, adancindu-l in intelesurile lui cele mai intime, cu instrumentele
teatrului modem, ale curentului literar numit expresionism.
Conceptia estetica a expresionismului se fundamenteaza prin raportarea lucrurilor la absolut intr-o noua expresie a
spiritualitatii umane. Trasaturile expresionismului pot fi restranse la cele relevate in drama "Mesterul Manole";
expresia pura a trdirilor sufletesti;
imagini puternice, violente pentru a exprima nelinistea existentiala, idealul intoarcerii la sufletul primar;
personajele sunt figuri generice. reprezentative pentru o intreaga categorie, fiind mai mult simboluri ale unor idei sau
concepte, decat individualitati umane;
titluril esau subtitlurile pieselor expresioniste ("Mesterul Manole", "Zamolxe", "Tulburarea apelor", "Avram Iancu", "Anton
Pann") au valoare de simbol prin trimitere la mitologie si plasarea in atemporalitate, prin intoarcerea la mit si legendd;
esentializarea si abstractizarea printr-un limbaj metaforic absolut, potentdnd misterele, prefacandu-le "intr-un mister si mai
mare".
Piesa "Mesterul Manole" este o drama de idei expresionista, care are la baza mitul estetic al creatiei ilustrat de balada
populara "Manastirea Argesului". Piesa lui Blaga este construita prin jertfa si suferinta mesterului Manole, valenta populara
fund imbogatita cu profunde idei filozofice in perspective expresionista.
Lucian Blaga specifica "Locul actiunii: pe Arges in jos. Timp mitic romanesc".
Manole este personajul central al dramei de idei "Mesterul Manole" de Lucian Blaga, la care se raporteaza toate celelalte
personaje, ca purtatoare ale unor idei si conceptii si mai putin ca individualitati distincte. Manole este creatorul de ars, un
martir al frumosului, deoarece creatia tnseamna pentru el patima si mistuire: "Launtric, un demon striga: cladeste! Pamantul
se impotriveste si-mi striga: jertfeste!...".
Manole este un personaj-simbol si modern, o figura generica, reprezentativa pentru o intreaga categorie umana, fiind mai
mult un purtator de simboluri ale unor idei si concepte, decat o individualitate distincta. Mira il vede ca pe o "inima fara
odihna, gand treaz, visare fara popas", iar in discutia cu Bogumil, dupa zidirea Mirei, el insusi se autocaracterizeaza ca fiind
dominat de patima Creatiei care "e foc ce mistuie [...] si e pedeapsa si e Western".
Lucian Blaga identified in mod direct, chiar din prima scena, in didascalii, sufletul "chinuit si framantat" al lui Manole, care
sta aplecat "peste pergamente si planuri", masurand si calculand. Dramaturgul creeaza, cu modalitati expresioniste,
tensiunea unei vieti superioare, prin relevarea ideilor exprimate de personajul-simbol Manole. El este tulburat pentru ca "de
sapte ani [...] nicio izbanda", zidurile manastirii se prabusisera de 77 de ori. Bogumil descifreaza in calculele lui Manole
semnificatii satanice, "numai in iad se socoteste", pe cand "in imparatia lui Dumnezeu, a socoti e un pacat", asa ca unica sol u
tie ramane jertfa, pe care mesterul o respinge la inceput cu fermitate: "A fost sapat in piatra: sa nu ucizi. Si alt fulger de
atunci n-a mai cazut sa stearga poruncile".
Manole traieste la cote maxime tragedia creatorului de valori spirituale, durabile peste timp, care constituie conflictul
dramatic in lupta cu propriul destin: "A mea a fost patima, eu am fost al patimei", invingand in cele din urma artistul in fata
omului Manole. Ancorata chiar de Blaga in "timp mitic romanesc", drama reflecta ideea timpului initial al miturilor, situatiile
sunt arhetipale, etern repetabile, jertfa fiind singura care face posibila o creatie unica si vesnica. Personajul este insa modern
prin starile profunde si ideile filozofice care-i rascolesc fiinta: Manole se opune mai intai cu toata forta jertfei umane care "ar
tine laolalta incheieturile pana-n veacul veacului", deoarece omul nu se poate ridica la intelegerile superioare impuse din
timpuri ancestrale, apoi se supune febril zidirii neputandu-se impotrivi patimei.
Artistul incearca sa gaseasca raspuns la intrebarea "cine se opune zidirii?", dar Bogumil, sustinand cu tenacitate doctrina
jertfei, considera ca numai sufletul unui om cladit in zid ce ar iesi astfel din "trupul harazit viermilor" si ar intra "invingator in
trupul bisericii, harazit vesniciei", ar putea sustine lacasul sfant. Solutia staretului este ferma: "numai jertfa cea mare poate sa
ajute". Manole este ros de indoieli chinuitoare pentru ca "biserica mi se cere, jertfa mi se cere" si crede ca Dumnezeu nu
poate cere jertfa, deoarece porunca divina este sa nu ucizi, iar Satana nu o poate pretinde, intrucat biserica se inalta
impotriva lui. Asadar, Manole traieste chinuitor un conflict interior, este macinat de cautari, zbatandu-se neputincios in dileme
existentiale: "jertfa aceasta de neinchipuit cine o cere? Din lumina Dumnezeu nu poate s-o ceara, fiindca e jertfa de sange,
din adancimi puteri necurate nu pot s-o ceara, fiindca jertfa e impotriva lor". Doctrina bogomilista este ilustrata aici prin ideea
ca echilibrul si eternitatea Universului sunt determinate de cele doua forte la fel de puternice care-1 compun, binele si raul:
"Si daca intru vesnicie bunul Dumnezeu si crancenul Satanail sunt frati? [...] Poate ca unul slujeste celuilalt", mediteaza

staretul Bogumil
Manole gaseste o solutie surprinzatoare, aceea de a uni cele doua imperative launtrice, jertfa si zidirea, deznadejdea lui
fiind comparabila cu aceea a lui Faust, monologurile acestor doua personaje fiind foarte asemanatoare ca intensitate tragica "launtric, un demon striga: cladeste! Pamantul se-mpotriveste si-mi striga: jertfeste! [...] Visul s-a tot departat spre vesnicul
niciodat"-, precum si ca profunda meditatie asupra minunii: "povara bisericilor si-o tine pretutindeni cu umilinta pamantul [...]
numai pentru minunea mea nu se gaseste [.,.]piatra necuprinsa de blestem s-o sprijineasca subt ceruri".
Conflictul dramatic este definit prin nelinistea si tensiunea sufleteasca ale mesterului, amplificate de iubirea profunda
pentru Mira, "femeia adusa de peste apa", simbolul puritatii, care intelege patima lui Manole pentru creatie si faptul ca
pasiunea lui este impusa de destin, ca un blestem.
Caracterizat direct de celelalte personaje, Manole este numit de zidari "Mesterul Nenoroc", pentru ca lacrimeaza cu
amandoi ochii, semn ca "ceva hotarator se petrece in el". La presiunile lui Voda, artistul mai cere un ragaz de trei zile si
decide ca "biserica se va ridica!"
Mesterii se revolta impotriva hotararii lui Manole, care constientizeaza ca este mistuit de patima creatiei: "am inceput sa
cladesc fiindca n-am putut altfel" si le marturiseste zidarilor ideea jertfei pe care trebuie s-o implineasca impreuna, fiind acum
obsedat de ridicarea bisericii cu orice pret, replica lui devenind un laitmotiv: "biserica se va inalta!"
Manole anunta zidarilor ca jertfa trebuie sa fie la fel de mareata ca zidirea insasi, "o viata scumpa de om se va cladi in zid,
jertfa va fi o sotie care inca n-a nascut, sora sau fiica, [...] sora curata, fiica luminata. Mira este revoltata ca mesterii vor sa
comita o crima si incearca sa-si convinga sotul: "Manole, ai mai vazut minuni inaltate pe moarte?...". Mesterul incearca s-o
determine sa piece, dar zidarii il constrang, in virtutea juramantului facut, s-o zideasca .
Pentru Manole jertfa lui este iubirea absoluta, pe masura patimii si pe masura creatiei: "aceluia i se va lua, care mai tare va
iubi", definindu-se astfel momentul de varf al conflictului dramatic.
Scena zidirii Mirei, care acum nu mai este "nici caprioara, nici izvor, ci altar [...] intre blestemul ce ne-a prigonit si
juramantul cu care l-am invins" este partea cea mai lirica a dramei, reliefand, indirect, suferinta sfasietoare si patima
impetuoasa a artistului. Manole simte ca sacrificiul celei mai iubite fiinte, este o forma a jertfirii de sine, ceea ce ii da puterea
sa implineasca ritualul jocului cu moartea, pe care Mira si-l asuma cu seninatate mioritica. Ca si Manole, Mira este o fiinta
superioara si de aceea accepta moartea, pentru ca artistul sa-si poata implini idealul estetic: "Lacasul creste nebun. El va fi
un cantec de iubire impletit cu un cantec de moarte". Manole si Mira sunt uniti in moarte, asa cum fusesera in viata, numai
impreuna reusind sa desavarseasca miracolul zidirii sfantului lacas: "Mira, tu inceput si sfarsit, tu totul [...]. Intre voi doua
nicio deosebire nu fac, pentru mine sunteti una". Manole se elibereaza de mistuirea ce-l arde, cucerind astfel eternitatea si
atingand absolutul prin creatia sa zamislita de suferinta.
Manole rosteste aici cea mai cutremuratoare idee de sorginte faustiana, care confirma conceptia ca nicio creatie majora nu
se poate infaptui decat prin iubire: "A mea a fost patima, eu am fost al patimei". Manole este cuprins si el de febrilitatea
zidirii, dar disperarea il face sa rosteasca rautacios: "aprindeti padurile sa se vada de departe ca aici zece draci cladesc o
biserica lui Hristos". Revolta sa, imbinata cu o inaltare spirituala superioara, capata proportii uriase: "daca fapta noastra nu e
buna, sa fie cel putin frumoasa, daca nu e frumoasa, sa fie cel putin inspaimantatoare!".
Finalul dramei contureaza personajul modern, un mester revoltat si razvratit impotriva faptei cumplite, care vrea sa sparga
zidul pentru a-si elibera iubita. El este obsedat de vaietul ce razbate din zidurile bisericii si-i acuza pe toti zidarii: "nu scuipati
ca sunteti pe un mormant, nu injurati ca sunteti pe o biserica, taceti molcom, ca unul din voi a ucis". Manole rosteste un
blestem dureros si crud, insistand si asupra implicatiei de constiinta a tuturor celor ce au zidit: "Judecata mea mi-o voi face-o
singur, judecata voastra cine va face-o?". Manole exprima o dureroasa meditate privind singuratatea sufletului sau, aflat
acum langa un "lacas abia inceput, mormant de ingeri si sfinti". Mesterul strange pumnii impotriva credintei, "astazi si
totdeauna", dar Voda il consoleaza ca "biserica ta va canta peste toata tara".
Ca personaj modern, Manole este chinuit de intrebari si dilema sa privitoare la blestemul patimii este plina de dramatism:
"Ca patima aceasta coborata de aiurea in om e foc ce mistuie preajma si purtator. Si e pedeapsa si e blestem. [...] Doamne,
pentru ce vina nestiuta am fost pedepsit cu dorul de a zamisli frumusete?...". Creatia estetica nu este resimtita ca har artistic,
ca o binecuvantare, ci ca o predestinare blestemata. Manole se urea in turla bisericii, tragand pentru prima oara clopotul
pentru "aceea care cantare de clopot n-a avut", dupa care se arunca "in vazduh", lasand in viata pe toti cei noua mesteri ca
certitudini ale adevarului ca marile izbanzi ale omului cer totdeauna dramatice sacriflcii umane.
Moartea este prezentata ca "un joe de alba vraja si intunecata magie", in care puterea de sacrificiu a artistului de geniu
face posibila atingerea absolutului si intrarea in eternitate. Autosacrificiul lui Manole se petrece intr-o comuniune de dreptate
si iubire cu Mira, dupa credinta populara in viata de dincolo, semnificand faptul ca acesta intra in eternitate si, odata cu el,
iubirea pentru viata vesnica si pentru arta. Eliberat de patima, Manole poate admira cu uimire frumusetea sfantului lacas :
"Acesta Dumnezeu singur si 1-a ridicat printr-o minune, pe care doar el o intelege. Eu am fost numai o netrebnica unealta, o
scandura in schelele pe care le darami cand cladirea e gata si folosul vremelnic
nu le mai cere".
Moartea tragica a lui Manole simbolizeaza idealul pentru care a trait: iubirea si creatia, forta launtrica de a eterniza din
iubire, cu iubire. Manole este, asadar, un simbol al destinului creator al omului, fiind dominat de patima creatiei pentru care
accepta jertfa prin iubire si din iubire, ca un Faust modern. El atinge absolutul prin creatia sa, zamislita din suferinta si va
cuceri astfel nemurirea.
Stilul lui Lucian Blaga este dominat de metafore revelatorii, impletite cu proverbe si zicatori, expresii populare, dand

originalitate expresivitatii acestei drame de idei ce se inscrie in modernism si prin limbajul artistic.
"Mesterul Manole" a lui Lucian Blaga este o capodopera a literaturii romane, mit al miturilor, este "un monument al
omului in plina inaltare prin suferinta a sufletului creator din om - e momentul unei povesti de iubire care se perpetueaza din
veac in veac prin cantec si cuvinte, prin freamatul padurii si murmurul apelor. O poveste ca niciodata". (Liviu Rusu)