Sunteți pe pagina 1din 5

Meşterul Manole

de Lucian Blaga

Drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga, a apărut la Sibiu în 1927, iar la 6 aprilie
1929 are loc premiera piesei la Teatrul Naţional din Bucureşti, apoi la Berna (Elveţia) şi la
Lwow (Polonia), înscriindu-se în literatura modernă interbelică. Drama lui Lucian Blaga se
inspiră, ca atâtea alte creaţii literare, din mitul popular al jertfei pentru creaţie, pe care însă
scriitorul-filozof îl intelectualizează, adâncindu-l în înţelesurile lui cele mai profunde, cu
instrumentele teatrului modern, ale curentului literar numit expresionism. Blaga îi dedică piesă
filologului ardelean Sextil Puşcariu, „iubitorului de ştiinţă şi legendă”.

Expresionismul este un curent artistic apărut în Germania la începutul secolului al XX-


lea, a cărei concepţie estetică reflectă raportarea lucrurilor la absolut printr-o nouă expresie a
spiritualităţii umane. Putem restrânge trăsăturile expresionismului la cele relevate în drama
Meşterul Manole:

• expresia pură a trăirilor sufleteşti;

• imagini puternice, violente pentru a exprima neliniştea existenţială, idealul întoarcerii la


sufletul primar;

• personajele sunt figuri generice, reprezentative pentru o întreagă categorie, fiind mai mult
simboluri ale unor idei sau concepte, decât individualităţi umane;

• titlurile sau subtitlurile pieselor expresioniste (Meşterul Manole, Zamolxe, Tulburarea apelor,
Avram Iancu, Anton Pann) au valoare de simbol prin cufundarea în mitologie şi atemporalitate,
prin întoarcerea la mit şi legendă;

• esenţializarea şi abstractizarea printr-un limbaj metaforic absolut, potenţând misterele,


prefăcându-le „într-un mister şi mai mare”.

Structura şi compoziţia textului dramatic blagian „Meșterul Manole”

Piesa Meşterul Manole este o dramă de idei, care are la bază mitul estetic al creaţiei
realizată prin jertfă şi suferinţă, fiind îmbogăţit cu profunde idei filozofice în perspectivă
expresionistă. Drama are patru acte, fiecare dintre ele fiind structurat în scene. Relaţiile spaţiale
sunt complexe, manifestându-se în această dramă atât spaţiul real şi deschis al zidirii mănăstirii
Argeşului, dar mai ales spaţiul închis, psihologic al protagonistului. Relaţiile temporale
reliefează, în principal, perspectiva continuă, cronologică a evenimentelor care duc la destinul
tragic al personajului.

Personajele dramei sunt: Vodă, Manole, Mira, Stareţul Bogumil, Găman, iar zidarii, cei
„nouă meşteri mari”, sunt numerotaţi, dar numai primii patru pot fi identificabili după succinte
precizări biografice: Întâiul, a fost cândva cioban; Al doilea, a fost cândva pescar; Al treilea, a
fost cândva călugăr; Al patrulea, a fost cândva ocnaş; Al cincilea; Al şaselea; Al şaptelea; Al
optulea; Al nouălea. Sunt enumerate şi personajele secundare ale dramei, între care boierii
călugări, femei, norod etc. Lucian Blaga specifică locul acţiunii: pe Argeş în jos. Timp mitic
românesc.

Construcţia şi momentele subiectului

Expoziţiunea

Actul I începe prin prezentarea camerei de lucru a lui Manole, al cărei decor sugerează o
atmosferă de meditaţie şi mister prin „foarte multe lumânări aprinse” peste tot. Pe masă se află
„un chip mic de lemn al viitoarei biserici”. În scenă se află Manole, aplecat „peste pergamente şi
planuri”, măsurând „chinuit şi frământat”, Stareţul Bogumil şi Găman, cu o barbă „lungă şi
împletită”, care doarme şi scoate sunete ciudate. Era „noapte târziu”.

Blaga creează, cu modalităţi expresioniste, tensiunea unei vieţi superioare, prin relevarea
ideilor exprimate prin personajele-simbol. Manole este tulburat pentru că „de şapte ani […] nici
o izbândă”, zidurile se prăbuşiseră de 77 de ori, iar Bogumil descifrează în calculele lui Manole
semnificaţii satanice, deoarece „numai în iad se socoteşte”, pe când „în împărăţia lui Dumnezeu,
a socoti e un păcat”, aşa că unica soluţie rămâne jertfirea unui suflet de om în zidurile mănăstirii,
pe care meşterul o respinge cu fermitate: „A fost săpat în piatră: să nu ucizi. Şi alt fulger de –
atunci n-a mai căzut să şteargă poruncile”. Trezit din somnul agitat, Găman rosteşte cuvinte
ciudate despre „puteri fără grai” pe care le „alungi cu crucea, ele răspund cu ură”, mesaje auzite
numai de el şi venite din adâncul pământului.

Bogumil răspunde la întrebarea „cine se opune zidirii?”, prin doctrina jertfei: „sufletul
unui om clădit în zid ar ţine laolaltă încheieturile lăcaşului până-n veacul veacului”, deoarece
acesta ar ieşi din „trupul hărăzit viermilor” şi ar intra „învingător în trupul bisericii, hărăzit
veşniciei”, fapt ce ar fi „un câştig” pentru suflet. Soluţia stareţului este fermă: „numai jertfa cea
mare poate să ajute”.

Manole este măcinat de îndoieli chinuitoare pentru că „biserica mi se cere, jertfa mi se


cere” şi crede că Dumnezeu nu poate cere jertfa, deoarece porunca divină este să nu ucizi, iar
Satana nu o poate pretinde, întrucât biserica se înalţă împotriva lui: „Din lumină Dumnezeu nu
poate s-o ceară, fiindcă e jertfă de sânge, din adâncimi, puterile necurate nu pot s-o ceară, fiindcă
jertfa e împotriva lor”. Doctrina bogomilistă este ilustrată aici prin ideea că echilibrul şi
eternitatea Universului sunt determinate de cele două forţe la fel de puternice care-l compun,
binele şi răul: „Şi dacă întru veşnicie bunul Dumnezeu şi crâncenul Satanail sunt fraţi? […]
Poate că unul slujeşte celuilalt” (Bogumil). Răspunsul jertfei îl primeşte Manole de la Găman,
care i se adresează cu claritate de data aceasta: „Meştere – biserica ta, mă vreau clădit în ea, eu!”.

Manole găseşte o soluţie surprinzătoare, aceea de a uni cele două imperative lăuntrice,
jertfa şi zidirea, deznădejdea lui fiind comparabilă cu aceea a lui Faust, monologurile lor fiind
foarte asemănătoare ca intensitate tragică; „lăuntric, un demon strigă: clădeşte! Pământul se-
mpotriveşte şi-mi strigă: jertfeşte! […] Visul s-a tot depărtat spre veşnicul niciodat!”, precum şi
ca profundă meditaţie asupra minunii: „povara bisericilor şi-o ţine pretutindeni cu umilinţă
pământul […] numai pentru minunea mea nu se găseşte […] piatră necuprinsă de blestem s-o
sprijinească subt ceruri”.

Conflictul interior, neliniştea şi tensiunea sufletească

Conflictul interior, neliniştea şi tensiunea sufletească sunt amplificate de iubirea pătimaşă


a meşterului pentru Mira, „femeia adusă de peste apă”, simbolul purităţii, care înţelege patima lui
Manole pentru creaţie şi faptul că pasiunea lui este dictată de destin, ca un blestem. Găman
prevesteşte zidirea bisericii şi avertizează: „Visul se izbândeşte, dar liniştea, liniştea n-o mai
găsim”, apoi plânge pentru prima oară după 100 de ani, presimţind în profunzime drama ce avea
să se petreacă, aceea că „pacea n-o mai întâlnim”.

Intriga

Intriga se declanşează în scena a IV-a a primului act, când meşterii vor să abandoneze
construirea bisericii, crezând că au „clădit pe pământ nărăvit”, deşi ei şi-au făcut datoria cu
iubire, nu vor să se mai întoarcă „la locul prăpădului”.

Actul al doilea debutează la „ruinele bisericii veşnic reîncepute”, Manole este numit de
zidari „Meşterul Nenoroc”, pentru că lăcrimează cu amândoi ochii, semn că „ceva hotărâtor se
petrece în el”. Solul trimis de Vodă îi dă lui Manole un ultim termen pentru ridicarea bisericii,
care era iniţial de doi ani „şi nu de şapte”, timp în care „nici temelia nu e aşezată”. Cei şapte ani
de trudă semnifică cifra fatidică a Genezei, conform căreia lumea a fost făcută în şapte zile.
Manole mai cere un răgaz de trei zile şi hotărăşte că „biserica se va ridica!”.

Desfăşurarea acţiunii

Meşterii se revoltă împotriva hotărârii lui Manole, care-şi motivează patima creaţiei: „am
început să clădesc fiindcă n-am putut altfel” şi le mărturiseşte zidarilor ideea jertfei pe care
trebuie s-o împlinească împreună, fiind acum obsedat de ridicarea bisericii cu orice preţ, replica
lui devenind un laitmotiv: „biserica se va înălţa!”. Manole anunţă zidarilor că sacrificiul trebuie
să fie la fel de măreţ ca zidirea însăşi, „o viaţă scumpă de om se va clădi în zid, jertfa va fi o soţie
care încă n-a născut, soră sau fiică, […] soră curată, fiică luminată”.

Drama se amplifică prin ideea jertfirii din iubire, „aceluia i se va lua, care mai tare va
iubi”, pentru iubirea pătimaşă a creaţiei eterne. Semnificativă este scena jurământului, prezentă
în actul al treilea, care relevă, cu acelaşi rafinament artistic, momentele de groază ale aşteptării
celei ce urmează să fie zidită, ale conflictului dintre meşteri, care se învinuiesc reciproc de
încălcarea jurământului, precum şi invocaţiile retorice adresate de zidari lui Dumnezeu şi forţelor
naturii, ca în balada populară, de a opri din drum fiinţa iubită.

Apare Mira, soţia lui Manole, care vine cea dintâi tocmai pentru a salva pe omul despre
care s-a auzit că meşterii l-ar jertfi „pentru ziduri”. Dacă în baladă Ana venise din dragoste
pentru soţul ei, „aducând bucate”, Mira vine cu intenţia declarată de a împiedica omorul: „-
Manole, viaţă de om în ziduri nu veţi clădi! […] Manole, ai mai văzut minuni înălţate pe moarte?
…”. Meşterul încearcă s-o convingă să plece, dar zidarii îl constrâng, în virtutea jurământului
făcut, s-o zidească.

Punctul culminant

Punctul culminant îl constituie momentul zidirii Mirei, care acum nu mai este „nici
căprioară, nici izvor, ci altar […] între blestemul ce ne-a prigonit şi jurământul cu care l-am
învins.” Aceasta este partea cea mai lirică a dramei, Manole găsind în sacrificiul celei mai iubite
fiinţe, o formă a jertfirii de sine, care îi dă puterea să împlinească ritualul jocului cu moartea, pe
care Mira şi-l asumă cu seninătate mioritică.

Ca şi Manole, Mira este o fiinţă superioară şi de aceea acceptă moartea, pentru ca artistul
să-şi poată împlini idealul estetic: „Lăcaşul creşte nebun. El va fi un cântec de iubire împletit cu
un cântec de moarte”. Manole şi Mira sunt uniţi în moarte, aşa cum fuseseră în viaţă, numai
împreună reuşind să desăvârşească miracolul zidirii. Cel mai loial dintre meşteri, „al şaselea”, îşi
pune problema dacă este mai importantă o viaţă de om sau zidirea bisericii unice, cu preţul unui
sacrificiu suprem: „Omul e ceea ce suntem, bun sau netrebnic, fiecare – lăcaşul e ceea ce unuia
singur îi e dat să înfăptuiască pătruns de cea mai înaltă taină cerească!”.

Manole rosteşte aici cea mai cutremurătoare idee de sorginte faustiană, care confirmă
concepţia că nici o creaţie majoră nu se poate înfăptui decât prin iubire: „A mea a fost patima, eu
am fost al patimei”. Actul al patrulea prezintă ideea că jurământul şi jocul au învins blestemul,
jocul „de-a viaţa” şi de-a moartea este scurt, pentru ca lungă şi nepieritoare să fie minunea.
Iureşul zidirii este redat printr-o avalanşă de metafore ce condensează un tragism cutremurător,
relevat prin replicile repezite şi febrile ale meşterilor: „Zvârliţi tencuiala pe coapse şi os, să-
nchidem viaţa în zidul de jos. […] Isteţi fiţi ca şerpii şi blânzi ca porumbul. Urmaţi-mi măsura.
Daţi sfoara şi plumbul”.

Manole însuşi este cuprins de febrilitatea zidirii, iar disperarea îl face să rostească:
„aprindeţi pădurile să se vadă de departe că aici zece draci clădesc o biserică lui Hristos”.
Revolta sa, îmbinată cu o înălţare spirituală superioară, capătă proporţii uriaşe: „dacă fapta
noastră nu e bună, să fie cel puţin frumoasă, dacă nu e frumoasă, să fie cel puţin
înspăimântătoare!”.

Deznodământul

Deznodământul cuprinde răzvrătirea lui Manole împotriva faptei cumplite şi vrea să


spargă zidul pentru a-şi elibera iubita. El este obsedat de vaietul ce răzbate din zidurile bisericii,
„nu scuipaţi că sunteţi pe un mormânt, nu înjuraţi că sunteţi pe o biserică, tăceţi molcom, că unul
din voi a ucis”. Manole rosteşte un blestem dureros şi crud, insistând şi asupra implicaţiei de
conştiinţă a tuturor celor ce au zidit: „Judecata mea mi-o voi face-o singur, judecata voastră cine
va face-o?”. Printr-un monolog, Manole exprimă o dureroasă meditaţie privind singurătatea
sufletului său, aflat acum lângă un „lăcaş abia început, mormânt de îngeri şi sfinţi”.

Ultimul act, al cincilea, prezintă moartea lui Manole, într-o comuniune de dreptate şi
iubire cu Mira, după credinţa populară în viaţa de dincolo. Călugării cer pedepsirea lui Manole,
dar mulţimea şi Vodă îl apără. Autosacrificiul pentru creaţie semnifică faptul că acesta intră în
eternitate şi, odată cu ea, iubirea pentru viaţă eternă şi artă. Manole strânge pumnii împotriva
credinţei, „astăzi şi totdeauna”, dar Vodă îl consolează că „biserica ta va cânta peste toată ţara”.

Ultima dorinţă a lui Manole este aceea de a trage el „clopotul întâia oară pentru aceea
care cântare de clopot n-a avut”. Reapare Bogumil, care mărturiseşte providenţial: unii mor
tineri, alţii mor bătrâni”, iar Găman, într-o rosteşte cuvinte ce amplifică acest conflict dramatic şi
prevesteşte gestul lui Manole care urma să se înfăptuiască.

Vodă a sosit să se închine la noua biserică, dar preoţii şi boierii veniţi să vadă lăcaşul, l-
au sfătuit să-l judece pe Manole pentru crimă. Manole este chinuit de întrebări şi dilema sa
privitoare la blestemul patimei este plină de dramatism: „Că patima aceasta coborâtă de aiurea în
om e foc ce mistuie preajmă şi purtător. Şi e pedeapsă şi e blestem. […] Doamne, pentru ce vină
neştiută am fost pedepsit cu dorul de a zămisli frumuseţe?…”. Creaţia estetică nu este resimţită
ca har artistic, ca o binecuvântare, ci ca o predestinare blestemată.

Mulţimea adunată în jurul bisericii îl apără pe Manole, strigând că „Meşterul neasemănat


trebuie să trăiască!…”, însă Manole s-a urcat în turla bisericii, a tras clopotul, apoi s-a aruncat în
gol. De după biserică se aude ţipătul mulţimii, „plâns de femei”, şoapte: „Manole s-a aruncat în
văzduh”. Meşterii rămân dezorientaţi fără Manole, „nu vom şti cum să găsim un loc în viaţă,
vom rătăci din loc în loc […] Doamne, ce strălucire aici şi ce pustietate în noi”. Moartea tragică a
lui Manole simbolizează idealul pentru care a trăit: iubirea şi creaţia, Manole clădeşte din iubire,
cu iubire.

Stilul

Stilul piesei este dominat de metafore revelatorii, împletite cu proverbe şi zicători,


expresii populare, dând originalitate expresivităţii acestei drame de idei.

S-ar putea să vă placă și