Criticismul junimist și Titu Maiorescu

Epoca marilor clasici , cuprinsă între anii 1860 – 1890, este una dintre cele mai
strălucite perioade din cultura română, deoarece atunci apar gruparea "Junimea" și
revista ei "Convorbiri literare", critica lui Titu Maiorescu și operele excepționale ale lui
Eminescu, Creangă, Caragiale și Slavici. De această perioadă se leagă cele mai mari
realizări ale poeziei, prozei, teatrului, criticii și publicisticii naționale.
"Junimea" a fost o grupare literar – culturală înființată la jumătatea secolului al XIX-
lea, care a dat naștere unui curent de idei numit junimism.
Gruparea a apărut la Iași, în 1863, la inițiativa unor tineri intelectuali: Petre Carp,
Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti și Titu Maiorescu. Cel din urmă s-a impus
ca adevăratul conducător al grupării care , din 1867, are și o tipografie, o librărie și o
revistă proprie, "Convorbiri literare", în paginile căreia vor fi publicate articolele lui
Maiorescu și operele marilor clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Ioan
Slavici.
În existența Junimii distingem trei etape de dezvoltare.
Prima, etapa ieșeană, între anii 1863 – 1874, are un pronunțat caracter polemic și se
manifestă în trei direcții: limbă, literatură și cultură. În această perioadă se elaborează
principiile sociale și estetice ale junimismului.
Cea de-a doua etapă (1874 – 1885), cu desfășurarea ședințelor Junimii la
București , unde Titu Maiorescu era ministru, iar a activității revistei la Iași, este o etapă
de consolidare, în sensul că în această perioadă se afirmă reprezentanții de seamă ai
direcției noi în poezia și proza română: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici. Tot
acum sunt elaborate studiile esențiale prin care Titu Maiorescu se impune ca autentic
întemeietor al criticii noastre literare moderne.
Etapa a treia începe din anul 1885, când revista "Convorbiri literare" și gruparea
"Junimea" se mută la București. Această etapă are un caracter universitar, prin
cercetările istorice, filozofice, filologice, de geografie. Revista va apărea până în anul
1944, fără a mai cunoaște valoarea și popularitatea primilor 20 de ani.
Criticul literar Tudor Vianu, în studiul "Junimea", inclus în "Istoria literaturii
române moderne ", identifică cinci trăsături distinctive ale junimiștilor: spiritul filozofic,
spiritul oratoric, gustul clasic și academic, ironia, spiritul critic.
Mentorul "Junimii" a fost Titu Maiorescu, liantul întregii grupări și promotorul
criticismului junimist.
Două dintre studiile sale reprezentative pentru spiritul critic junimist sunt: "O
cercetare critică asupra poeziei române de la 1867" și "Comediile d-lui I. L. Caragiale"
(1885).
Studiul "O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867" are un puternic
caracter didactic, urmărind să inițieze pe tinerii scriitori în problemele mai generale ale
artei. Obiectivul propus de Titu Maiorescu era delimitarea raportului dintre formă și
fond în poezie. De aceea își împarte cercetarea în două capitole: primul "Condițiunea
materială a poeziei", în care analizează conceptul de formă în artă și al doilea ,
"Condițiunea ideală a poeziei", în care discută conceptul de fond, de conținut în artă.
Plecând de la afirmația că știința vizează adevărul și poezia vizează frumosul, Titu
Maiorescu stabilește că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei
manifestate în materie sensibilă.
Prin condițiunea ideală a poeziei, Titu Maiorescu înțelegea identificarea ideii cu un
sentiment. Aceasta înseamnă că substanța poeziei este reprezentată de un sentiment și
nicidecum de o idee sau de o cugetare abstractă.
 Studiul a fost elaborat în spirit critic, deoarece ideile estetice erau ilustrate cu
aprecieri și observații asupra literaturii universale și române, exemplele din literatura
română reprezentând prima acțiune de evaluare critică, dintr-o perspectivă estetică,
a creației noastre beletristice de până atunci.
Studiul despre Caragiale, "Comediile d-lui I. L. Caragiale", publicat în 1885
în "Convorbiri literare" a apărut din nevoia de a-l apăra pe marele dramaturg de
atacurile din presa vremii, care îl acuza de imoralitate, mai ales pentru ultima lui
comedie, "D-ale carnavalului", considerată "o stupiditate murdară, culeasă din locurile
unde se aruncă gunoiul". Maiorescu intervine și pune în discuție două probleme: raportul
dintre artă și realitate și condiția moralității în artă.
Pornind de la constatarea că tipurile și situațiile din comediile lui Caragiale sunt
inspirate din realitatea socială a timpului, criticul atrage atenția că artistul recreează
realitatea dintr-o perspectivă "ideal-artistică, fără nicio preocupare practică", în sensul
că el generalizează, încercând să surprindă trăsăturile etern valabile ale omului, nu să
prezinte un aspect sau altul al realității, punându-se în slujba unei tendințe practice, cum
ar fi politica. Caragiale a pus în scenă câteva tipuri din viața socială și le-a dezvoltat cu
semnele lor caracteristice, cu deprinderile și expresiile timpului lor, dar el ne arată
realitatea din partea ei comică.
Ideea esențială din studiul lui Maiorescu este că arta este moralizatoare prin ea
însăși, nu prin ideile promovate. Atâta timp cât operele lui Caragiale au în centru
personaje, tipuri împrumutate din viața socială, din viața reală, ele nu au cum să fie
imorale.
În concluzie, Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu în cadrul grupării "Junimea",
impunându-se ca adevăratul ei conducător, iar, în cadrul epocii, drept îndrumătorul
cultural și literar.