JUNIMEA „Junimea” a fost o societate culturală întemeiată la Iaşi în anul 1863 din iniţiativa a cinci

tineri intelectuali întorşi de la studii din străinătate: Petre Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor
Rosetti şi Titu Maiorescu cel care a devenit mentorul spiritual al Junimii. Junimiștii au fost
influențați de evoluționismul englez și de școala istorică germană . Scopul iniţial a fost acela de a
organiza „prelecţiuni populare” pe teme diferite de interes larg prin care se urmărea educarea gustului
publicului, unificarea limbii române literare şi interesul pentru literatură. În cadrul şedinţelor ţinute în
casa lui Titu Maiorescu la Iaşi erau citite şi discutate operele unor tineri scriitori, iar cele mai valoroase
erau publicate în revista societăţii „Convorbiri Literare” apărută la Iaşi la 1 Martie 1867.

Obective:

Obiectiv general: promovarea adevărului în știinţă și a frumosului în artă;

Obiective lingvistice:
 înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin
 combaterea scrierii etimologice
 îmbogăţirea limbii cu neologisme preluate din limbile romanice
 combaterea traducerilor mot-a-mot
 combaterea „beţiei de cuvinte”
Obiective sociale: susţinerea independenţei intelectuale a poporului român (educarea publicului prin
prelecţiuni populare);
Obiective culturale: combaterea formelor fără fond
Obiective literare:
 răspândirea spiritului critic
 încurajarea progresului literaturii naţionale
 susţinerea originalităţii culturii și a literaturii române prin punerea problemei unificării limbii
române literare și prin respectul acordat literaturii
 crearea și impunerea valorilor naţionale

Trăsături
Cei ce fac parte din Junimea sancţionează evoluţia grăbită, arderea etapelor, în
activitatea paşoptiştilor, considerând mai potrivită o evoluţie pas cu pas, prin asimilări controlate de
spiritul critic.
Trăsăturile junimismului, identificate de Tudor Vianu in ‚,Istoria literaturii romana moderne”,
sunt următoarele:

1.Spiritul Critic: cea mai importantă trăsătură a junimismului. Se respectă adevărul istoric în
studierea trecutului şi se cultivă simplitatea. Se simte nevoie de claritate, rigoare şi raţiune , repere
permanente ale acestui curent.
2.Spiritul filosofic: tot ceea ce construiesc se bazează pe o urmare firească a raţionamentului.
3.Gustul pentru clasic şi academic: pentru valorile canonice şi nu pentru inovaţie. Junimiştii nu erau
dispuşi să accepte noul, fie el simbolismul sau naturalismul în literatura sau impresionismul în pictură.
4.Spiritul oratoric: opoziţie faţă de retorică paşoptistă romantică; se impune un model în care totul să
dovedească stăpânire de sine, rigoare şi măsură.
5. Ironia:venea din nevoia de a sublinia caracterul lipsit de pedanterie al acţiunii lor culturale.

Societatea „Junimea” a cunoscut câteva etape:

►Prima etapă a avut loc intre anii 1868 - 1874 când s-au elaborat principiile estetice şi sociale, etapa
fiind importantă pentru caracterul polemic în domeniul limbii, al literaturii şi al culturii. Interesul
pentru literatură se manifestă încă din 1865 când se avansează ideea alcătuirii unei antologii de poezie
românească pentru şcolari. Aceasta i-a determinat să citească în şedinţele societăţii autorii mai vechi
pe ale căror texte şi-au exersat spiritul critic şi gustul literar.
►A doua etapă durează din 1874 până în anul 1885 cu desfăşurarea şedinţelor Junimii” la Bucureşti,
dar a activităţii revistei la Iaşi. Este o etapă de consolidare în sensul că în această perioadă se afirmă
reprezentanţii „Direcţiei noi” în poezia şi proza română precum: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan
Slavici şi Ion Luca Caragiale, dar şi autori aproape necunoscuţi astăzi, precum Samson Bodnărescu,
Matilda Cugler-Poni. Acum sunt elaborate studiile esenţiale prin care Titu Maiorescu se impune ca un
autentic întemeietor al criticii noastre literare moderne, fără însă a neglija preocupările din domeniul
limbii literare: în 1860 se făcuse trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin. Maiorescu susţine
utilitatea îmbogăţirii vocabularului limbii române prin neologismele de origine romanică într-un studiu
din 1881 intitulat „Neologismele”.

►A treia etapă (1885 – 1944) este numită etapa bucureşteană deoarece este mutată la Bucureşti revista
„Convorbiri Literare” şi întreaga societate Junimea. Această etapă are un caracter preponderent
universitar prin cercetările ştiinţifice, istorice si filozofice.

Studii ale lui Titu Maiorescu:

1) “O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” Cea dintâi lucrare de critică literară a lui
Maiorescu, studiul “O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, conţine “didactic şi
limpede estetica maioresciană, rămasă neschimbată pe toata întinderea activităţii criticului”, cum
afirmă George Călinescu. Criticul începe prin a stabili faptul că fiecare artă are un material de lucru
(sculptura-lemnul sau piatră, pictura-culoarea, muzica-sunetele), numai poezia nu are un material
specific, căci cuvintele sunt destinate comunicării. Rolul poeziei este acela de a deştepta “prin
cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului”. În concepţia lui Maiorescu, poetul trebuie să
desfăşoare o adevărată luptă pentru sensibilizarea cuvântului, care tindea către abstractizare. Criticul
enumeră, oferind exemple, câteva modalităţi de sensibilizare a cuvântului: “alegerea cuvântului celui
mai puţin abstract”, utilizarea adjectivelor şi adverbelor - “epitete ornante”, a personificărilor, a
comparaţiilor şi a metaforelor. Ideile criticului sunt argumentate cu exemple din operele marilor
scriitori universali: Schiller, Victor Hugo, Shakespeare, Horaţiu, Heine. Maiorescu încheie prima parte
a studiului prin realizarea unei distincţii clare între politică, “product al raţiunii” şi poezie, “product al
fanteziei”. Condamnate de către critic sunt “poeziile politice” şi cele “rele istorice” pentru că sunt
“lipsite de sensibilitate poetica”.

2) “Comediile d-lui Caragiale” (1885) “Comediile d-lui I.L. Caragiale” este al doilea studiu în care
sunt prezentate ideile estetice ale lui Titu Maiorescu.
Acum criticul îşi propune să explice din punct de vedere estetic raportul dintre artă şi realitatea
socială, răspunzând, în acelaşi timp, la întrebarea dacă arta are sau nu o misiune moralizatoare. În
privinţa primei probleme, cea a raportului dintre artă şi realitate, criticul remarcă: „Lucrarea d-lui
Caragiale este originală; comediile sale pun în scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi
le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării
lor în situaţiile anume alese de autor”. Maiorescu observă că meritul lui Caragiale este acela de „a
arăta realitatea din partea ei comică”, prin „scoaterea şi înfăţişarea plină de spirit a tipurilor şi
situaţiilor din chiar miezul unei părţi a vieţii noastre sociale, fără imitare sau împrumutare din alte
literaturi străine”. Criticul se opreşte asupra unuia dintre reproşurile care se aduc comediilor lui
Caragiale, şi anume că ar urmări scopuri politice. În acest sens, criticul susţine că „ ...o comedie nu are
nimic a face cu politica de partid; autorul îşi ia persoanele sale din societatea contimporană cum este,
pune în evidenţă partea comică cum o găseşte si Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza
demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară şi în
toate aceste cazuri va fi în dreptul său literar incontestabil.” O altă problemă pusă în discuţie de
Maiorescu este cea referitoare la moralitatea comediilor lui Caragiale. Criticul afirmă fără ezitare că
arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală şi că orice operă artistică adevărată o îndeplineşte,
deoarece „Orice emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte,
face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în
lumea ficţiunii ideale”.
Pe lângă ideile estetice exprimate, textul discutat pune în evidenţă încă două aspecte: cultura vastă a
autorului, care face referire la numeroase opere literare, sculpturale, picturi din cultura universală în
demonstrarea ideilor sale, şi stilul polemic argumentativ al textului. Pornind de la opera lui I.L.
Caragiale, el demontează acuzaţiile aduse pieselor dramaturgului şi ,apelând la opera acestuia, îşi
construieşte argumentaţia pe baza unor idei filozofice pe care le stăpâneşte foarte bine. Având scopul
de a desfiinţa afirmaţiile adversarilor scriitorului, T. Maiorescu apelează la unele procedee oratorice,
dintre care nu lipsesc structura, ordonanţa şi logica ideilor, folosirea unor formule prin care se
realizează legătura dintre părţi („Foarte bine: Este însă vremea să ne explicăm odată asupra acestor
lucruri, dacă se poate; şi cine ştie de nu se va putea?”; „Şi fiindcă ziceam că merită[. . .]”; „Adică cum
am zice [. . .]; „Numai că este puţin lucru?”). “ Comediile d-lui Caragiale, după părerea noastră sunt
plante adevărate, fie tufiş, fie fire de iarba, şi dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi.”
(Titu Maiorescu)

3) “Eminescu şi poeziile lui”

Studiu realizat de Titu Maiorescu, publicat în anul 1889, este cel dintâi studiu critic scris la noi despre
marele poet.
Studiul cuprinde două părţi: prima parte se referă la viaţa poetului, în timp ce a doua cuprinde o
analiză a operei acestuia.
Prima parte: „Ce a fost şi a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut”.
 se insistă asupra personalităţii lui Eminescu
 se valorifică imaginea geniului din imaginea schopenhauriană
 se insistă asupra pesimismului eminescian de natură metafizică
 se accentuează memoria fabuloasă, inteligenţa sclipitoare, cultura vastă (filozofie, religie,istorie),
setea de cunoaștere, modestia și pasiunea pentru literatura populară
A doua parte: „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii
europene de astăzi”.
 Se surprinde rafinamentul expresiei artistice, plasticitatea, claritatea limbajului profunzimea
expresiei și bogăţia de idei
 Apreciază creaţiile de factură clasică „Oda” și „Glossa”
Prin obiectivitate, rigoare, clarviziune şi detaşare, autorul ne oferă o imagine convingătoare a
personalităţii celui mai mare poet român concluzionând că literatura secolului al XX-lea se află sub
influenţa liricii eminesciene: „Pe cât se poate omeneşte prevedea literatura poetică română va începe
secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi sub forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul
Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea
viitoare a sentimentului cugetării româneşti”.

4) “Beţia de cuvinte” (1873) În “Beţia de cuvinte”(1873), ţinta polemicii este “Revista Contimporană”
care lăuda unii autori mediocri definiţi literar de neajunsul pe care, moştenindu-l de la retorismul
înaintaş, îl perpetuau în ignorarea noilor cerinţe ale momentului..

În “Beţia de cuvinte” Titu Maiorescu ridiculizează discrepanţa dintre formă şi fond. Acest studiu este
subintitulat “Studiu de patologie literară”. Criticul pornea ofensiva împotriva celor ce denaturau
“spiritul propriu naţional”, care „nu par a avea conştiinţa răului, ci răspândesc încrederea de a fi cei
mai buni stilişti ai literaturii române", cu armele omului de ştiinţă, cu rigoarea în demonstraţie, ce a
fost caracteristică profesorului de logică şi, bineînţeles, criticului, atunci când devierile stilistice
îmbrăcau formele ,patologiei literare". Atacul începe în gama pamfletului, citându-l pe Darwin, care
vorbeşte despre “ameţeala artificială" observată în regnul animal. Demonstraţia nu se abate de la
această premisă, urmărind “simptomele patologice ale ameţelii produse prin întrebuinţarea nefirească a
cuvintelor", care ,,ni se înfăţişează treptat, după intensitatea îmbolnăvirii": “Darwin ne spune că multe
soiuri de maimuţe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei şi a spirtoaselor; “ele sunt în stare, zice
el, să fumeze şi tutun cu multă plăcere, precum însumi am văzut. Brehm povesteşte că locuitorii din
Africa de miază-noapte prind pavianii cei sălbatici, punându-le la locurile unde se adună, vase pline cu
bere de care se îmbată.”
Maiorescu extinde apoi noţiunea de beţie şi în câmpul limbii, sugerând satiric apartenenţa la o latură
străveche umană a metodelor neclare dăunătoare, hiperanalitice de exprimare, manifestându-şi, de
asemenea,dezacordul faţă de falsa erudiţie mascată prin bombasticisme, etimologisme, manifestări
stricătoare de limbă, pe care scriitori ai vremii aveau pretenţia să le fie atribuită.
5)„În contra direcției de astăzi în cultura română” este studiul publicat în „Convorbiri literare”, în
1868 și lansează „Teoria formelor fără fond”. Aceasta exprimă viziunea lui Titu Maiorescu asupra
culturii, construită pe următoarele trei principii:
 autonomia valorilor
 unitatea dintre cultură şi societate
 unitatea dintre fond (activităţile sociale, culturale, tradiţiile şi mentalităţile) şi formă (structurile
instituţionale ale societăţii, sistemul educaţional şi cel cultural, prin care se realizează circulaţia
valorilor în cadrul societăţii)
Maiorescu se revoltă împotriva viciului epocii de a împrumuta forme ale culturii apusene fără a le
adapta condiţiilor româneşti existente. Prin această critică se adresează şi generaţiei paşoptiste pentru
că aceştia au creat o direcţie falsă prin imitarea culturii apusene. În ultima parte a studiului se susţine
ideea renunţării la indulgenţa faţă de mediocrităţi în toate domeniile si se sugerează că imitaţia
formelor discreditează cultura unui popor şi că falsa cultură este mai nocivă decât lipsa ei.

Concluzii
• Criticismul junimist este o trăsătură definitorie a mişcării, care a influenţat destinul literaturii şi al
culturii române. Structurarea unei doctrine unice pe baza respectului faţă de adevăr, plasarea analizei şi
a interpretării fenomenului artistic într-o paradigmă valorică universală, combaterea cu vehemenţă a
mistificării istoriei şi a limbii române, a lipsei de echilibru între fondul şi forma fenomenului cultural,
sunt câteva dintre ideile în numele cărora luptă junimiştii. Ei resimt nevoia de afirmare a specificului
naţional si de înlăturare a formelor făra fond, considerând că „...între anii 1848-1870 s-a produs o
ruptură adâncă între cultura tradiţională şi cea modernă, prin adoptarea unor <> occidentale nepotrivite
<> românesc. De aici şi calificarea culturii româneşti contemporane drept <> şi combaterea ei violentă
în numele adevărului...”( Ştefănuţa Creţu, Gabriela Drăgoi, Florin Faifer, Dicţionarul literaturii
române de la origine până la 1900 , Editura Academiei, Bucureşti, 1979)
• Aceste convingeri, puterea extraordinară a lui Maiorescu de a construi o teorie a culturii,
demonstrând autonomia artei şi aplicând principiile valorice, au făcut posibilă apariţia marilor clasici
ai literaturii române: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici.