Dan Gulea

Tema istoriei în proza recentă. Periodizări și autori

O privire asupra lumii în proză, de la nivelul lui 2018, spre 1990, descoperă o
temă recurentă, istoria și felul în care o înțelegem – pornind de la granița
politică și literară a lui 1990, an plasat în centrul postmodernismului, ce nu
reprezintă neapărat o ruptură sau o discontinuitate față de experimentele
optzeciste, și ajungând la anul de acum, al Centenarului, cu ambiguitățile sale
administrative, ce au ținut prima pagină a ziarelor de ceva vreme.
O conștientizare de sine a culturii române, care se referă, din ce în ce mai
insistent, la o serie de sărbători: au fost, mai întâi, centenarele avangardiste
(2013, Gherasim Luca; 2015, Gellu Naum, Paul Păun; 2016, Dada), amintite și
marcate prin noțiuni precum sincronism și reprezentare; a fost, apoi, anul
Mărășeștilor dar și, salutar pentru critica noastră în epoca internetului, anul
Maiorescu și al Convorbirilor literare.
În acest context, tema istoriei este o temă semnificativă pentru literatură și în
special pentru lumea prozei; intervalul 1990-2018 este unul mare, ce ar trebui
periodizat în cel puțin două mari părți. Cezura s-ar situa undeva după anul
2000: opoziția dintre literatura (și în special proza) anilor 1990, a jurnalelor, a
memoriilor, a recuperărilor (Steinhardt, I.D. Sîrbu – sau Femeia în roșu, de
Mircea Nedelciu, Adriana Babeți, Mircea Mihăieș) și cea de după 2000, a
redescoperirii prezentului (cu polemicile despre minimalism) este evidentă:
două tipuri de discurs al prozei, ce pot fi plasate pe harta temporală ținând cont
de anul UE (2007), de Premiul Hertei Müller (2009) sau poate anul 2004, al
inaugurării colecției „Ego. Proză” de la Polirom, ce a redescoperit autorii
români, într-o piață în care traducerile aveau partea lor de fascinație.

1
Discuția poate începe de la aceste premise, stabilindu-se categorii în funcție de
raportarea lor la istorie.
Ce este istoria? O știm, o criticăm, o discutăm sau învățăm, dar, cel mai bine, o
spun

Contrafactualii,
ar fi fost altfel; o serie de prozatori din SF & F se ocupă cu acest lucru: Liviu
Radu (Spre Ierusalim!, 2000, cu o povestire precum „Iată, vin Colindătorii...”,
unde o familie de țărani dintr-un viitor postatomic își sacrifică pentru masa de
Crăciun colindătorii sau chiar membri ai propriei familii: „Piftia o făcusem din
bunica, Dumnezeu să o ierte, că de altceva nu fusese bună. Ajunsese doar
pielea și oasele”; în totul, univers românesc contrafactual, cu cosmodromul din
Slobozia, ce acoperă Bărăganul cu beton), Florin Pîtea (Necropolis, 2001, cu
„Plimbarea de după-amiază”, cu un viitor alternativ al unei Românii), Dănuț
Ivănescu („Cântecul lui Roles”, din Motocentauri pe acoperișul lumii, despre
traco-geți și clone într-o „posteritate virtuală”, alături de excelentul Așteptând
în Ghermana, din 1993). Dar în această categorie pot intra și autori din
Republica Moldova, pentru care istoria se vede altfel, fiind o temă existențială:
Iulian Ciocan (Iar dimineața au venit rușii), Mitoș Micleușanu (Kasa Poporului).
Șocul și grotescul, specifice rescrierii istoriei, pot aduce personajele ce trăiesc
fie într-un prezent nesatisfăcător (Radu Găvan), fie în timpuri alternative
(Flavius Ardelean).
Lumea aceasta a contrafactualului este un motiv comun pentru opera lui
Mircea Cărtărescu, fie că e vorba de Nostalgia, de Orbitor sau de Solenoid,
romane și proze care fac din București, mereu și mereu, centru al lumii, adulat
și distrus.
Marea categorie ce cuprinde

2
Romanul istoric
afirmă că, în ultimă instanță, orice volum de proză este (și) unul istoric; dar
temele politice și implicațiile lor sociale sunt în mod deosebit vizibile în ceea ce
s-ar putea numi proză istorică, așa cum este Orbitor III, așa cum scriu prozatorii
despre Basarabia (trauma istoriei, legată de date precum 28 iunie 1940, la
Liliana Corobca), așa cum scrie Varujan Vosganian despre armeni în Cartea
șoaptelor.
Distanțele față de comunism, dificila raportare la epoca istorică sunt explicate
de autori diferiți, precum Viorica Răduță, cu Orașul închis (un roman despre
Vișinescu, torționarul condamnat abia acum pentru crimele din penitenciarul
Râmnicu-Sărat) sau Ioana Nicolaie (cu Pelinul negru, un roman despre aprilie,
cea mai crudă dintre lunile Cernobâlului).
Un loc aparte îl ocupă jucăreaua lui Gheorghe Iova & Cosmin Manolache,
intitulată Etalonul Mizil, un loc comun al literaturii – dar și, afirmă autorii, al
micii istorii; dintre autorii inspirați de spațiul nostru ar trebui notat Atilla Bartis
(Sfârșitul), care este un autor maghiar, născut la Târgu-Mureș, stabilit de prin
1984 la Budapesta. Romanul tradus la Polirom spune însă multe din istoria
comună a cortinei de fier, la care se adaugă idiosincraziile și obsesiile tipic-
maghiare.
Plecarea și revenirea au alte lumini pentru matematicienii din America: Radu
Jörgensen (romanul universitar Exit 45) și Bogdan Suceavă (Venea din timpul
diez).
În ansamblu, proza istorică are două tipuri de abordare: istoria-traumă
(comunismul sau dictatura, în genere) și istoria-feerie, opoziție exemplificată de
Eugen Ovidiu Chirovici (romancier ale cărui feerii, multe publicate inițial în
engleză, au un succes internațional deosebit) sau de Simona Antonescu (dintre

3
autorii recenți) și de Norman Manea, autorul dublat de asumarea traumei
dictaturilor, de la lagărele din Transnistria la Jormania lui Ceaușescu – ori de un
Filip Florian.

Romanul social
Sub această denumire, ieșită din mantaua romanului istoric, pot fi așezate
textele despre lumea de azi și contradicțiile ei socio-istorice: cu mâna
sociologului scrie Dan Lungu romane apreciate (Sunt o babă comunistă), dar și
Lucian Dan Teodorovici (de numele căruia se leagă, în bună măsură, experiența
Polirom), Florin Lăzărescu, Sorin Stoica sau Alex Tocilescu (Imperiul pisicilor,
rânduri nervoase despre microuniversuri contemporane).
Insistând pe un anumit specific local, romanul se poate reconfigura în funcție
de zona pe care vrea să o reprezinte; sunt textele regionale, de o mare
amploare (prin număr, în special) în ultima vreme, când fiecare zonă își afirmă
un anumit specific, în numele modernizării, al ieșirii dintr-un anumit profil
colectivist, uniformizator; de la mașina de tăiat varză a lui Vighi (din Cometa
Hale-Bopp) la republica timișoreană a lui Gheo (Disco Titanic) se creează o
flavour bănățeană, poate mitteleuropeană.
Din lumea regională nu poate lipsi ceea ce critica tânără a numit stilul bassa
(Mihail Vakulovski, Dumitru Crudu), dar nici alte zone: Maramureșul (Radu
Ulmeanu) sau Piatra-Neamț (Adrian G. Romila scrie Zeppelin, romanul cu Victor
Brauner, spirit tutelar urbei) – iar enumerația ar putea continua.
Istoria personală, transformată în narațiune mai mult sau mai puțin
ficționalizată (oricum, un text de graniță) a dat cel puțin două nume
semnificative: Vasile Ernu (Sectanții) și Marta Petreu (Acasă, pe câmpia
Armagedonului, dar și recentul Supa de la miezul nopții).

4
În schimb, vechea teorie a genurilor, de la care se reclamă „proza scurtă”,
arată influența generației optzeciste asupra lumii de azi; e de notat editarea
unei reviste speciale, Iocan, dedicată prozei scurte (sub coordonarea unor
prozatori mai „vechi” – Cristian Teodorescu – sau mai noi – Marius Chivu &
Florin Iaru). Tot în numele teoriei genurilor, ar trebui consemnați autorii care
au început să scrie de curând proză, după ce se vor fi afirmat în alte genuri; un
singur nume, de anvergură: Matei Vișniec.
Jocurile intertextuale, parte comună a meseriei de prozator, au făcut să apară și
metanarațiunile, în care un maestru este poetul Ion Iovan (prin cartografieri
ale vieții și timpului lui Mateiu Caragiale).
Iar dacă renumele internațional al actualei generații de creatori este asigurat de
lumea filmului (s-a vorbit de un nou val românesc în cinema), legăturile ei cu
autorii de proză sunt semnificative; multe succese s-au clădit pe dramatizarea
unor proze (Cezar Paul-Bădescu, Dan Lungu, Doina Ruști) sau pe implicarea
regizorilor în lumea prozei (Mircea Daneliuc).

Din punct de vedere valoric, este evident că autorii care fac parte din mai multe
„categorii” sunt cei mai reprezentativi; pot fi numiți Mircea Cărtărescu, Dan
Lungu sau Marta Petreu.
Tema istoriei în proză probează o privire asupra sinelui, a culturii (literaturii)
noastre, prin retrospective, rememorări, (re)interpretări; se revelează astfel
două mari preocupări: necesitatea unei periodizări și evaluarea noilor
expresivități, diferențele lor specifice față de modelul postmodern (optzecist);
altfel, perioada de după 1990 riscă să cadă în aceeași prăpastie metodologică
precum conceptul de „literatură postbelică” – promovat nu puțin de programa
școlară. „Povestea” ar dura mai bine de 70 de ani – interval uriaș, cu ridicările și
coborârile lui – sau, în cazul al doilea, doar vreo 30 de ani, interval acceptabil,

5
dar, apelând la arheologii, expandabil (pentru a încorpora expresivitățile
postmoderne) la o cotă iarăși ridicată.