Arta paricidului la români.

Cornel Ungureanu în culisele literaturii române

Activitatea profesorului, scriitorului, criticului și istoricului literar Cornel Ungureanu este

una de o amplitudine impresionantă. De la volumul de debut din 1975, La umbra cărților în floare
(Ed. Facla, Timișoara) și până în prezent, a publicat peste 20 de volume de critică și de istorie
literară. Dintre acestea, amintim: Proză și reflexivitate (Ed. Eminescu, 1977), Proza românească de
azi (Cartea Românească, 1985), Mircea Eliade și literatura exilului (Ed. Viitorul Românesc, 1995),
Mitteleuropa periferiilor (Polirom, 2002 – unul dintre volumele care reflectă cercetările sale asupra
literaturii Europei Centrale), seria Geografia literaturii române, azi (Paralela 45, 2003-2005),
Istoria secretă a literaturii române (Ed. Aula, 2007), Literatura Banatului. Istorie, personalități,
contexte (Ed. Brumar, Timișoara, 2015) și multe altele, alături de care amintim și cele trei volume
de „antijurnal” publicate sub titlul Despre regi, saltimbanci și maimuțe (Ed. Marineasa, 2001-
2004), precedate în 1998 de A muri în Tibet. Activitatea critică i-a adus și o serie de premii din
partea Uniunii Scriitorilor, dintre care chiar Premiul pentru debut. Cariera în lumea literelor este
completată și de editarea și/sau prefațarea a nenumărate volume ale unor autori români sau străini
(D. R. Popescu, V. Voiculescu, Ovidiu Cotruș, Richard Wagner, Hermann Broch ș.a.). De o
importanță deosebită este și activitatea sa în conducerea Cercului de studii al literaturilor Europei
Centrale „A treia Europă”, alături de Adriana Babeți. Din acestă colaborare au rezultat, de altfel, și
o serie de volume care tratează fenomenul Europei Centrale – această a treia Europă – ca spațiu
socio-politico-cultural complex: Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, Europa Centrală.
Memorie, paradis, apocalipsă etc.
În seria geografiilor literare configurate de Cornel Ungureanu intră și cartea din 2007, O
istorie secretă a literaturii române (reeditată de curând la Ed. Tracus Arte), din planul căreia făcea
parte și Arta paricidului la români (Cartea Românească, 2017), volum asupra căruia se îndreaptă
atenția noastră în aceste rânduri. Plecând de la o perspectivă geopolitică, căreia istoricul literar îi
este fidel încă de la unele dintre primele sale volume, se ajunge la această istorie secretă a
literaturii, care reușește să „transgreseze” esteticul spre alte planuri, și anume spre cel social, spre
cel corporal și spre cel geografic. Procesul transgresiunii este unul esențial pentru demersurile
critice ale lui Cornel Ungureanu, care preia termenul din studiul lui Peter Stallybrass și al lui Allon
White, The Politics and Poetics of Transgression, precum și din observațiile lui Adrian Oțoiu din
Trafic de frontieră. Proza generației '80. Această transgresiune permite cercetătorului vieții literare
să descopere noi fațete ale acesteia, să realizeze noi conexiuni, care pot duce la interpretări insolite,
cum vom vedea că sunt cele ale lui Cornel Ungureanu din Arta paricidului la români. De unde
afirmația pe care criticul o face într-un interviu: „O Geografie poate fi o istorie a literaturii un pic
1
mai completă și, de ce nu, mai corectă.” De această dată însă, geografia literară pe care criticul
timișorean o cartografiază este una la nivel intim, pătrunzând în biografia scriitorilor și surprinzând
reflectarea acesteia în creație, la modul curativ sau chiar vindicativ.
Subiectul biografiei autorului, a importanței acesteia în interpretare a reprezentat o
controversă în secolul trecut, una care a dus chiar la bine cunoscuta proclamare a morții autorului,
opera fiind singura care poate da seama de ea însăși. În ultimele decenii însă, prin abordarea
literaturii din unghiuri cât mai diverse, autorul revine în scenă printre protagoniștii ei, este din ce în
ce mai mult revendicat pentru rolul său în interpretarea propriei creații. Pe această linie merge și
criticul Cornel Ungureanu în Arta paricidului la români, prin descifrarea unor sensuri ascunse ale
operei unor autori de prim rang ai literaturii române. Plecând de la modelul lui Freud, care în
articolul Dostoievski și paricidul încearcă să descopere „cheia sufletului” marelui romancier prin
metodele psihanalizei și operând o focalizare asupra creatorului, criticul timișorean recurge la o
reinterpretare a unor opere pe baza unui detaliu biografic semnificativ pentru demersul său, acela
care privește statutul de „fii naturali” ai scriitorilor în discuție. De unde, ideea unei arte a
paricidului întrevăzută și întrețesută în opera acestora. Un paricid care operează la modul
imaginativ, prin scris. Prin urmare, ceea ce acești autori realizează este, în cuvintele lui Cornel
Ungureanu, „a-și recupera biografia cu ajutorul imaginarului”, o rezolvare prin scris a unor
neajunsuri de ordin personal, familial, de cele mai multe ori parvenite pe linie paternă.
Față de capitolul cu același nume din Istoria secretă a literaturii române, volumul de față
include două nume inedite pe harta paricizilor literaturii române, și anume Tudor Arghezi și Eugen
Ionescu. Capitolele dedicate celor doi încadrează alte șapte studii care se ocupă, în ordine, de
Mihail Sadoveanu, Panait Istrati, Mateiu Caragiale, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu,
G. Călinescu și Eugen Barbu. Volumul include și Un post scriptum al cărui subiect este Mircea
Streinul, la care se manifestă o „criză identitară”, determinată și de înscrierea sa într-o geografie
literară a Bucovinei, prin plasarea față de Centru, dar vizibilă și la nivel antroponimic, atât la el
însuși, cît și la personajele romanelor sale. Pe lângă acești creatori, textul introductiv al volumului,
Politica și poetica transgresiunii, vorbește despre prezența unui tipar paricid, a unei „biografii
fracturate” și în cazul lui Marin Preda, al lui Petru Dumitriu sau, deloc surprinzător putem spune, al
lui Emil Cioran. Observația capătă relevanță dacă o punem în legătură cu o confesiune a
profesorului Cornel Ungureanu dintr-O notă inaugurală a volumului: „Capitolul Arta paricidului la
români trebuia să fie o cercetare mai întinsă despre cultura și civilizația românească. N-am
îndrăznit să o fac. Poate că o vor face alții, ca o avertizare.” Autorii asupra cărora se oprește cartea
sunt printre cei mai studiați de critică și de istoria literară, însă perspectiva reușește să scoată la
iveală detalii semnificative. Una dintre premisele de la care pleacă Cornel Ungureanu este aceea că
biografiile unor autori precum Sadoveanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Hortensia Papadat-
2
Bengescu, precum și ale altora au fost retușate (putem spune că dintr-un impuls de sanctificare a
scriitorilor în general), uneori chiar de către ei înșiși. Astfel, biografiile marilor scriitori ascund date
pentru care aceștia se „răzbună” în scris, în crearea de lumi alternative.
Una dintre tendințele care configurează o primă manifestare a artei paricidului la scriitorii
în discuție este aceea de a contesta, prin creația lor, o lume trecută, cea din care fac parte părinții
lor. Astfel își explică criticul timișorean actul atât de controversat al unor Sadoveanu, Camil
Petrescu și G. Călinescu de a adera la noua realitate instituită după 1948, iar după 1955 urmându-le
și Tudor Arghezi – „Dacă n-au făcut parte din lumea «tradițională», cu un Tată legitim, cu o familie
bine așezată în «lumea care a fost», de ce să nu se apropie de «noua lume»?” De pildă, faptul că
autorul Bietului Ioanide este deschis noii orânduiri este pus pe seama unui amănunt precum acela
că, în interbelic, „fusese, în felul lui, un opozant”, ca subiect al unor campanii de intimidare și al
unor atacuri dinspre adepții extremei drepte. Toți cei patru, ni se arată în volum, nu își cunosc sau
nu sunt recunoscuți de către tații biologici. La Arghezi, spre exemplu, momentul despărțirii de tatăl
său, pe care îl cunoaște, dar care nu este prezent, ar fi reflectat de poezia Tatălui meu, pe care
poetul o scrie la 16 ani. Iar romanul Ochii Maicii Domnului, dincolo de datele autobiografice, ar
recurge și la a-i „face dreptate” mamei naturale a autorului, despre care se știe că a fost servitoare,
prin statutul aristocratic atribuit mamei Sabina din acest roman. Tot pe linie maternă sunt explicate
și acțiunile pro-germane ale lui Arghezi din timpul Primului Război Mondial, având în vedere
rădăcinile secuiești ale mamei. Prin această obsesie a originilor sale s-ar explica și constantele
interogații cu privire la naștere, la moarte și la înviere pe care opera argheziană le ridică, dar care
sunt reflectate și în tentativele sale monahale. Se remarcă o constantă înclinație de a se redefini
identitar, care face din Arghezi un revoltat, unul fascinat de un univers dihotomic – puritate și
sfințenie versus subterană și monstruozitate –, ale cărui coordonate sunt totuși comunicante.
Fascinante sunt reflecțiile realizate pe marginea operei și a biografiei sadoveniene.
Instabilitatea din copilărie pe care lipsa tatălui o marchează va fi combătută la maturitate prin
gesturi simbolice atât în plan existențial, cât și ficțional. La primul nivel, Cornel Ungureanu
identifică un gest întemeietor în acțiunea lui Sadoveanu de a achiziționa o locuință în locurile în
care staționează mai mult. La nivelul universului ficțional, remarcă „retragerea într-un spațiu
protector”, de cele mai multe ori plasat în trecut, gest tradus și printr-o tendință de recuperare a
originarului, tendință vizibilă și în locul pe care folclorul îl ocupă în creația sadoveniană. De
asemenea, toate itinerariile fizice ale protagoniștilor din scrierile lui Sadoveanu (în special cele din
anii '30, perioada capodoperelor sale) ascund alte itinerarii, de data aceasta simbolice, spre astfel de
spații protectoare, conturând o „geografie interioară” a acestora. Aceeași obsesie a pătrunderii
înspre originar și a dezlegării misterului acestui „spațiu” este dezvăluită și de înscrierea sa în
societatea masonică. Toate acestea fac din Sadoveanu „un primitiv”, nu în sensul popular, peiorativ
3
al cuvântului, ci înțeles drept un individ „care a păstrat contactul direct cu sistemul de semne
esențial, făcut din transparențe”. După atâtea gesturi fondatoare, Cornel Ungureanu citește în
acțiunile din anii '50 ale romancierului „o voință teribilă de autodistrugere”.
Un caz mai mult decât cunoscut de „fiu natural” este Mateiu Caragiale. Obsesia unei
descendențe nobile este citită și în romanul fiului, capitolul Cele trei hagialâcuri fiind, conform
Artei paricidului la români, o încercare prin care „ar vrea să corecteze ceea ce drumul strămoșilor
paterni a stricat”, în același proces de cucerire a unei identități pe calea unui imaginar, de data
aceasta catalogat drept „delirant”. Aceeași încercare de redefinire a statutului identitar real prin
ficționalizare este întrevăzută și la Eugen Barbu, în Principele său. Un alt scriitor în a cărui operă
Cornel Ungureanu vede o sublimare a trăirilor este G. Călinescu, Bietul Ioanide indicând „o
terapeutică”. Criza paternității determină la criticul interbelic un refuz de a privi în propria
interioritate. Printr-o analogie cu protagonistul romanului său, cei doi nu au o „casă natală”, ci una
„onirică” (criticul timișorean apelează la conceptele lui Gaston Bachelard) care se concretizează în
Operă – arhitecturală pentru Ioanide, literară pentru Călinescu: „Călinescu se naște din sine. [...]
Din scrisul său. Casa sa e opera sa.”
Capitolul ultim, Eugen Ionescu – Deus ludens și mesagerii săi, este, alături de cel despre
Tudor Arghezi, inedit. Jurnalele intime ionesciene sunt văzute drept o serie de „exerciții de
radicalism, momente de eliberare de sub constrângerile Paternității”. Tot o desprindere de o figură
paternă (de fapt, de multiple figuri paterne), însă de această dată la modul simbolic, în câmpul
literaturii, se identifică în Nu, unde „părinți spirituali (posibili)” sunt Arghezi, Barbu și Camil
Petrescu împotriva cărora „fiul” se întoarce pentru a-i „demasca” drept „trișori”. Cornel Ungureanu
atinge și problematica exilului, însă într-o ipostază a sa prin care este anunțat exilul propriu-zis de
mai târziu. Un exil simbolic din copilărie, printr-o maculare a acesteia de către un tată perceput
drept „răul absolut”. Desigur, interpretările operate de autorul Artei paricidului la români pot ridica
întrebări cu privire la rațiunea sa din spatele interesului pentru o astfel de temă. Citind interviurile
date de domnia sa, aflăm că s-a confruntat el însuși cu absența paternă încă de la vârsta de opt ani,
însă o absență cauzată de moartea tatălui. Urmările acestui eveniment nefericit au fost augmentate
și de condiția de „chiaburi” pe care funcția de notar a tatălui o determina în societatea comunistă,
condiție care nu face decât să înrăutățească situația familiei într-un astfel de context. De aici, putem
spune, scrierea unui volum precum Arta paricidului la români vine ca o căutare a unor rezolvări
personale din partea criticului, dacă îi aplicăm, desigur, propriile instrumente.
Cu o viziune coerentă asupra literaturii, fidel perspectivei geopolitice, Cornel Ungureanu
surprinde cu fiecare nou volum pe care îl publică. De asemenea, ni se dezvăluie ca atașat cu
mândrie unei geografii literare bine conturate, cum este cea a Banatului. Cărțile de critică și de
istorie literară ale lui Cornel Ungureanu recuperează opere și autori de multe ori ignorați, dar, în
4
același timp, se întorc și la cei canonizați, pe care îi tratează din puncte de vedere insolite. Este și
demersul pe care îl ilustrează Arta paricidului la români, carte care poate provoca discuții fecunde
asupra literaturii.

Diana Blaga