STUDIU DE CAZ

LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

DIVERSITATE TEMATICĂ, STILISTICĂ

ȘI DE VIZIUNE ÎN POEZIA INTERBELICĂ

Componența grupei:
Ivan Monica
Predușel Daniel
Toma Roxana
Turcu Mălina

1
 Cuprinsul studiului de caz

Introducere: Perioada interbelică………………………………………..pag. 3

Curente literare în perioada interbelică……………………….…………pag. 4
1. Tradiționalismul………………………….…....………...pag. 5
2. Modernismul……………………………….………....…pag. 5
Ion Barbu………………………………………………………………..pag. 6
Gib Mihăescu……………………………………………………………pag. 9
Radu Gyr………………………………………………………………...pag. 11
Lucian Blaga…………………………………………………………….pag. 12
Concluzie………………………………………………………………..pag. 16
Webografie……………………………………………………...……….pag. 17

2
 Perioada interbelică

Perioada interbelică cuprinde anii 1918-1944. Aceasta se caracterizează pe plan

european prin înfrângerea Germaniei în timpul Primului Război Mondial, prăbuşirea
Imperiului Austro-Ungar şi Revoluţia din Rusia. Pe plan naţional se realizează unitatea
naţională şi integrarea în ritmul european de modernizare.

Această perioadă a fost una extrem de bogată în creații literare, operele publicate
atunci fiind încă de actualitate și studiate de elevi la școală.

Ceea ce diferențiază perioada interbelică în literatura română de restul grupărilor

culturale este faptul că în această perioadă au reușit să coexiste și să „înflorească” două
curente literare de orientări opuse: tradiționalismul românesc și modernismul.

3
 Curentele literare în perioada interbelică

1. Tradiționalismul

Termenul de tradiţionalism are mai multe accepţiuni. El reprezintă un tip de cultura,

specifica unei spiritualități, care, indiferent de epoca sau de curent literar, se distinge de
celelalte culturi ale aceleiaşi epoci. In literatura romana interbelica, acest termen s-a folosit
pentru a-i diferenţia pe modernişti, scriitori inspiraţi exclusiv din cultura occidentală, de
colegii lor, traditionalistii, care refuzau sursele externe, în favoarea celor consacrate în cultura
romana. Înțeles astfel, traditionalismul apare ca o continuare a direcției inaugurate de „ Dacia
Literara” si „ Junimea”, dar intr-o maniera radicala, respingand adaptarea la cultura moderna
si conservand interesul pentru valorile naționale.

Traditionalismul românesc cuprinde trei curente înrudite prin apropierea de traditia

rurala si diferite prin modul în care se realizeaza aceasta apropiere: sămănătorismul,
poporanismul, gandirismul.

➔ Sămănătorismul, orientare care se încheagă în jurul revistei „Samanatorul”, apărută la

Bucureşti, în 1901, sub conducerea lui Al. Vlahuta si G. Coşbuc.In articolul-program
al revistei, intitulat „Primele vorbe”, ca și în poezia „Samanatorul” publicată de
Vlahuta în primul număr al acesteia, se conturează programul viitoarei orientări:
scriitorii trebuie sa cultive specificul naţional, prin prezentarea vieţii satului. Speciile
cultivate de samanatoristi: texte de mici dimensiuni, in versuri scurte, poeme
epice(idilele), in proza -; scurte, povestiri în care narațiunea se împletește cu
descrierea.Principalul ideolog al revistei a fost Nicolae Iorga.
➔ Poporanismul este orientarea care se încheagă în jurul revistei „Viața românească”,
apărută la Iaşi, în 1906, sub conducerea lui C. Stere și avându-l ca secretar de redacţie
pe Garabet Ibrăileanu. Curentul manifesta interes pentru viata rurala si pentru valorile
poporului, dar se deosebește de sămănătorism prin: evocarea unei existențe chinuite a
țăranilor, condamnati la munca trudnica și la mizerie (O. Goga); lipsa educației
corespunzătoare, a bolilor netratate, care aduc moartea timpurie în lumea satului
( „Fefeleaga”- I. Agarbiceanu). Din punct de vedere formal: Tablouri descriptive
sumbre, caracterizate prin amestecul suferinței fizice și morale, care implica si un
sentiment de milă, de duioșie al autorilor, ceea ce confera un pronunțat aspect liric
textelor

4
 ➔ Gândirismul se naşte în jurul revistei „Gândirea”, apărută la Cluj, în 1921, sub direcția
lui Cezar Petrescu. . Cu timpul, revista trece sub influența lui Nichifor Crainic, iar din
1928 sub conducerea lui, cuprinzând în aceeași orientare și alte publicații literare,
"Datina", "Ramuri", "Gând românesc", "Meșterul Manole", "Sfarma-Piatra". Filozofia
promovată în multe din articolele publicate în "Gandirea" se afla sub inraurirea
germanului Oswald Spengler, cu a sa filozofie a vieții din "Declinul Occidentului"
("Der Untergang des Abendlandes"), în care erau explicate deosebirile dintre cultura
si civilizatie si se proclama prabusirea Occidentului sub povara lipsei de cultura, a
masinismului și a civilizației. Multe dintre ideile lui Spengler, infuzate în estetica
expresionismului, sunt preluate și în operele filosofice ale lui Blaga.

2. Modernismul

Despre literatura începutului de secol XX, Eugen Ionescu, celebrul scriitor de limba
franceză, de origine română, deschizător de drumuri în teatrul absurdului, afirma într-un
“Discurs despre avangardă” că a fost “conştientizarea şi dirijarea unei schimbări care trebuia
să se impună în cele din urmă, o schimbare care trebuia, într-adevăr, să schimbe totul”.
Modernismul în literatura română este teoretizat de Eugen Lovinescu, critic literar,
conducător al revistei “Sburătorul” (1919-1922) în paginile căreia au şi fost promovate opere
moderniste.

În viziunea lui Eugen Lovinescu, influenţat de filosofia francezului Gabriel Tarde,

există un “saeculum”, adică un “spirit al veacului”, definit ca “o totalitate de condiţii
materiale şi morale, configuratoare ale vieţii popoarelor europene, într-o epocă dată”. În
virtutea acestui “spirit al veacului”, există o “lege a sincronismului”, bazată pe o primă etapă
a “imitaţiei” culturilor apusene.

Mai exact, Eugen Lovinescu sugera adoptarea noilor formule artistice mai întâi prin
imitaţie, deoarece “orice formă de artă apărută într-un centru cultural dezvoltat se propagă
aproape instantaneu peste toată Europa”, ulterior sincronizarea producând “mutaţii” ale
valorilor estetice, având în vedere că valorile artistice nu sunt imuabile, iar frumosul nu se
defineşte la fel pentru toate timpurile şi spaţiile culturale. O teorie contestată de
tradiționaliști, la vremea respectivă.

5
 Gândirea critică a lui Eugen Lovinescu, precum şi literatura nouă, de factură
modernistă, au exercitat o influenţă benefică asupra literaturii româneşti interbelice,
considerată un moment de vârf în cultura românească, atât în poezie, cât şi în proză.

1. Ion Barbu

Poet și matematician român, Ion Barbu a fost cunoscut și sub numele de Dan
Barbilian și a fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici. Acesta s-a nascut pe
19 martie 1895 la Câmpulung, Argeș, România și a decedat pe 11 august 1961 în București,
România.

Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică
remarcabile contribuții în revista “Gazeta matematică”. În tot acest timp, Barbilian își
dezvoltă și pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la Facultatea de
Științe din București, studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care își satisface serviciul
militar în timpul Primului Război Mondial.

În anul 1919, Dan Barbilian începe colaborarea la revista literară “Sburătorul”,

adoptând la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului ca pseudonim numele bunicului
său, Ion Barbu. În timpul liceului îl cunoaște pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va
fi legat prin una din cele mai lungi și mai frumoase prietenii literare.

Debutul său artistic a fost declanșat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecați într-o
excursie la Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un
caiet de poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan
Barbilian își descoperă talentul și iubirea față de poezie. Acesta spunea că poezia și geometria
sunt complementare în viața să : acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont
spre cunoaștere și imaginație.

Poezia lui este cu mult mai deosebită decât cea a lui Arghezi sau Blaga, întrucât
gradul de dificultate este mai mare. Astfel poeziile sale sunt greu de înțeles deoarece
folosește un limbaj abstract. Barbu exprimă, în opera sa, dorința lui de comunicare cu
Universul, în care plutește o stare de intelectualitate.

6
 Tema poeziei „Din ceas dedus” exprimă ideea autocunoașterii, ideea reflectării în
oglindă, poezia în totalitate fiind un joc al minții. Lumea materială care ne înconjoară
constituie o oglindire a ideilor în spirite, o oglindire a spiritelor în propria conștiință.

Tema nunții o regăsim în poezia „Ritmuri pentru nunțile necesare”. Aici Barbu
exprimă ideea de cunoaștere prin trei căi esențiale: prin eros, prin rațiune și prin contemplație
poetică. Utilizând simbolul, toate aceste trei căi sunt simbolizate printr-o nuntă. Aici eroul
este dominat de Venus, rațiunea de Mercur și contemplația de Soare.

În poezia „Timbru” poetul este fascinat de lucruri, de piatra, de undă mării, acestora
atribuindu-le suflete, și de aceea el simțea comuniune cu creația cosmică.

„ Ar trebui un cântec încăpător, precum

Foșnirea mătăsoasă a mării cu sare,

Ori lauda gradinii de îngeri, când răsare

Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.”

(”Timbru”)

Ion Barbu este și un modernist deoarece opera sa cuprinde elemente care se

încadrează în acest curent literar: adâncirea lirismului, ambiguitatea limbajului, profunzimea
înțelesurilor, versul liber.

Ion Barbu a contribuit la definirea prin creație a conceptului de poezie modernistă,

împunându-se prin originalitatea creației sale. Lirica lui Barbu reprezintă o relație dintre
matematică și poezie. Poetul a debutat ca matematician, iar modul său de a gândi în spiritul
matematic și-a pus amprenta și asupra operei sale: „Ca și în geometrie, înțeleg prin poezie o
anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existență . Pentru mine poezia
este o prelungire a geometriei, așa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin
al geometriei.”

Aspirația sa către lirismul pur presupune:

➔ o stare inițiatică, ce nu poate fi exprimată decât într-un limbaj metaforic;

7
 ➔ combinarea metaforei poetice cu metafora matematică, poeziile sale fiind
demonstrații logice a unor concepte matematice și a unor atitudini apolinice
(echilibru, armonie, măsură, claritate în gândire) și dionisiace (atitudine de
extaz, de zbucium, plină de pasiuni);
➔ concretizare prin imagini-sinteză, propoziții eliptice și asocieri de cuvinte
deseori șocante;
➔ nesupunerea niciunei reguli de logică între cuvinte, limbajul devenind criptic
și ermetic;
➔ pierderea sensului obișnuit al cuvintelor, participând la semantismul global,
difuz al poemului.

Figura stilistică barbiană predominantă este alegoria.

Procedeele de complicare a structurii sintactice sunt predominant legate de

ambiguizarea raportului dintre categoriile personal-nonpersonal iar atașarea unei apoziții
substantivale - impersonale pe lângă un subiect liric pronominal, provoacă acestuia pierderea
caracterului personal. Pe de altă parte, situarea lui în cazul vocativ îi întărește caracterul
personal.

Structura textului poetic este împărțit în două secțiuni, îmbinate adversativ, în care fie
prima secțiune este negată de cea de-a doua (Munții, Copacul), fie a doua secvență indică
trecerea într-o altă dimensiune spirituală (Mod).

În poezia „Oul dogmatic”, ideea centrală a textului se dezvoltă pe o anumită filozofie

legată de procreație terestră, întâlnită de altfel, în toate cosmogoniile și miturile vechilor
popoare. Imaginea oului primordial înseamnă miracolul vieții, forma inițială a existenței.
Poezia este expresia unei gândiri senine, echilibrate.

În poezia „Timbru”, poetul apare prins de imaginea fascinantă a lucrurilor materiale

(piatra, huma, unda marii), cărora le insuflă viață. Cele două instrumente “cimpoiul” și
“fluierul” au tonalități melancolice, ele cântă durerea divizată, care poate semnifica suferința
datorată separării materiei de suflet. De aceea, poetul se hotărăște să le insufle spiritul său
poetic elementelor neînsuflețite ale naturalului.

8
 Scurte și riguroase ca formă, câteva fiind sonete, poeziile propun un univers tematic
restrâns. Barbu descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului și ale florei , evocă zeități
mitologice sau surprinde procese de conștiință, cum ar fi solemnul legământ al lepădării de
păcatul contemplației abstracte în favoarea voinței de a trăi cu frenezie, într-o totală
consonanță cu ritmurile vii ale naturii. Evitând poezia - confesiune, exprimarea directă a
năzuințelor sufletului său, Barbu le transferă unor elemente ale naturii: copacul, munții,
pământul ceea ce indică o tendință de a folosi simboluri 'obiective'.

2. Gib Mihăescu

Gib I. Mihăescu (n. 23 aprilie 1894, Drăgășani, Vâlcea, România – d. 19 octombrie

1935, București, România) pe numele său real Gheorghe Mihăescu, a fost un prozator,
romancier și un dramaturg român interbelic. A fost decorat pentru acte de bravură în timpul
primului război mondial.

Romanele lui Mihăescu au influențe rusești, mulți critici vorbind despre

"dostoievskianism", însă textele sale, deși asemănătoare prin obiect, se deosebesc prin
luciditate și limpezime de tenebrele și atmosfera neguroasă a operei lui Dostoievski. Din
păcate, a murit la vârsta de doar 41 de ani, bolnav de tuberculoză, fiind înmormântat la
Drăgășani.

A scris cinci romane: Brațul Andromedei, Rusoaica, Femeia de ciocolată, Zilele și

nopțile unui student întârziat, Donna Alba

Nuvele: Grandiflora, Vedenia, Visul

Este autorul volumelor de nuvele Grandiflora în 1928 și Vedenia în 1929, al unor

romane de analiză psihologică a apariției unor stări obsesive, îndeosebi erotice, Rusoaica
(tradus și în limba slovacă), Brațul Andromedei, Femeia de ciocolată, Zilele și nopțile unui
student intarziat, Donna Alba. A scris și piese de teatru (adunate în volumul Pavilionul cu
umbre) și a purtat o interesantă corespondență cu Cezar Petrescu, Corneliu Moldovanu,
Apriliana Medianu și Susanne Dovalova, din Bratislava.

9
 Ultimul său roman, Donna Alba, scris la un deceniu și jumătate de la sfârșitul
primului război mondial, subliniază importanța acestui eveniment. În mare măsură
autobiografic, acest roman de război descrie experiențele care au marcat profund
personalitatea autorului și care au constituit premisele formării sale ca om și ca scriitor

Februarie 1919 Mihaescu debutează în revista Luceafărul cu schița "Linia intai",

scriere inspirată din evenimentele Primului Război Mondial la care autorul a participat în
calitate de combatant. În același an devine redactor la Țara nouă. Colaborează și la
Sburatorul, Viața românească și Hiena. În perioada 1924-1929 deține o catedra la o școală de
ucenici din Dragasani.

In 1928 ii apare primul volum in proza, Grandiflora, urmat un an mai tarziu de

"Vedenia". Din 1930 Gib Mihaescu publica o serie de romane care îi asigura succesul: Brațul
Andromedei (1930), Rusoaica (1933), Femeia de ciocolată (1933), Zilele și nopțile unui
student intarziat (1934), Donna Alba (1935).

Mihăescu a scris și piese de teatru pe care le-a adunat în volumul "Pavilionul cu

umbre", piesa jucata pe scena Teatrului Național din București în stagiunea 1927-1928.
Nuvele (1967), Vedenia (1973), Teatru (1973), Însemnări pentru timpul de azi (1975), Opere
(1976-1995) și Troita (199) intregesc opera scriitorului.

Gib Mihăescu a murit pe 19 octombrie 1935 la București și este înmormântat la

Dragasani.

3. Radu Gyr

10
 Poet, gazetar, doctor în litere, Radu Demetrescu Gyr s-a născut în anul 1905 la
Câmpulung Muscel. A debutat la vârsta de 14 ani, cu poemul dramatic ”În munţi”, publicat
în revista liceului „Carol I” din Craiova, unde era elev.

Poetul şi-a petrecut aproape 20 de ani în închisoare. Prima perioadă de detenţie a fost
în timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea. Atunci a fost închis în lagărul de la Miercurea
Ciuc, alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu şi alţi intelectuali care împărtăşeau ideile
extremei drepte. După eliberarea din detenţie, a fost trimis, pentru „reabilitare”, în
batalioanele de la Sărata. S-a întors din război rănit, dar cu o raniţă plină de poezii scrise pe
front, pe care le-a publicat în 1942, în volumul ”Poeme de războiu”. Cartea a fost cenzurată
de regimul comunist.

În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariştilor creştini”, alături de Nichifor
Crainic şi Pamfil Şeicaru. Justiţia l-a condamnat la 12 ani de detenţie politică. Comuniştii l-au
arestat din nou şi l-au condamnat la moarte pentru poezia-manifest ”Ridică-te, Gheorghe,
ridică-te, Ioane!”, considerată de autorităţi drept mijloc de instigare la luptă împotriva
regimului comunist.

Comuniştii i-au comutat sentinţa la 25 de ani de muncă zilnică. Radu Gyr a efectuat,
în final, şase ani de detenţie. A fost eliberat din închisoare în 1964. A murit la Bucureşti, pe
29 aprilie 1975.

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

de Radu Gyr

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,

nu pentru patule, nu pentru pogoane, pentru cântecul tău ţintuit în piroane,

ci pentru văzduhul tău liber de mâine, pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

4. Lucian Blaga

11
 Lucian Blaga este o personalitate marcantă a culturii interbelice care marchează
această perioadă prin originalitatea creației. Opera sa este una în care gândurile și
sentimentele autorului sunt transmise direct, într-un limbaj figurat. În multe din poeziile sale,
Lucian Blaga sugerează sentimentul dragostei. Tema dragostei, a iubirii o întâlnim foarte
clar în poezia “Izvorul Nopții” în care eul liric aduce un omagiu iubitei. În poezia lui Blaga
se stabilește o strânsă legătură între iubită și natură deoarece iubita primește trăsături ale
naturii:

“îmi pare ca ochii tai,adanci, sunt izvorul

din care tainic curge noaptea peste văi

și peste munți, și peste șesuri,

acoperind pământul

c-o mare de-ntuneric.”

(“Izvorul Noptii”)

Tema cunoașterii, care înseamnă iubire este intalnită în poezia ”Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii”. Iubirea este o formă de cunoaștere, o cale de comunicare cu Universul,
dar numai prin bătăile inimii iubitei:

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid

cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte.”

(“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”)

Poetul filozof, Lucian Blaga, deschide volumul de debut al său cu poezia „Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii”, o veritabilă artă poetică, în care își exprimă viziunea lui
asupra lumii. Titlul, reluat în primul vers al poeziei este constituit dintr-o metaforă ce
semnifică cunoașterea luciferică. Blaga își exprimă atitudinea față de tainele universale,

12
alegând contemplarea și nu cunoașterea rațională. Pronumele personal „eu”, așezat la
începutul poeziei are o conotație expresionistă orgolioasă. Metafora-simbol din primul vers
mai poate semnifica echilibrul universal, perfecțiunea (corola), imagine absolutului. Poezia
este structurată pe două planuri: al eului liric și al celorlalți, marcate prin majusculă la
început de vers. Cele doua planuri se află în opoziție, prin atitudinea în fața cunoașterii. Prin
negația „nu ucid” se înțelege opusul. La începutul poeziei se face referire la cunoașterea
luciferică; eul liric nu încearcă să cunoască misterul și să-l distrugă. Enumerația „în flori, în
ochi, pe buze ori morminte” semnifică misterele lumii, încercarea de cunoaștere a lor. Astfel,
florile pot semnifica fragilitatea, frumusețea, naturală; ochii trimit la viziune, deschiderea
sufletului către lume; buzele pot sugera sensibilitatea, afectivitatea, intimitatea; iar
mormintele sunt martorii ale porților care dau spre tărâmul de dincolo de moarte. Toate
aceste simboluri duc la cunoaștere pe cale senzorială.

Eul liric este exprimat subiectiv prin pronumele la persoana întâi, singular „eu”,
„mea”. Cea de-a doua secvență se structurează pe baza unor relații ale opoziției (conjuncția
adversativă „dar”): „eu – alții”, „lumina mea” – „lumina altora”. În context, „lumina mea”
semnifică o cunoaștere poetică de tip intuitiv (luciferică), în timp ce „lumina altora”
semnifică o cunoaștere de tip rațional (paradisiacă). Metaforele verbale „strivesc”,
„sugrumă” concordă cu o atitudine expresionistă, dură. Misterul își face simțită prezența prin
termeni precum: taine, ascuns, adâncimi, întuneric. Succesiunea de metafore revelatorii:
„nepătrunsul ascuns”, „adnâcimi de întuneric”, „largi fiori de sfânt mister” semnifică faptul
ca nimic nu poate fi spus până la capăt, deoarece cuvintele au totdeauna o prelungire
imaterială, de nerostit. Se observă că literele m, l, r, i, o, a se regăsesc în sintagme ce
desemnează misterul și prin îmbinarea lor se crează o muzicalitate aparte, ce dă impresia de
prelungire a sunetelor (exemplu: corola). Verbele predicative aflate la prezent, aflate prin
opoziție prin afirmare și negare, trimit la timpul etern al absolutului. Versificația este una
modernă, specific blagiană (vers liber).

În finalul poeziei, se trage concluzia discursului liric: „căci eu iubesc/și flori și ochi
și buze și morminte.”, confirmând opțiunea fermă a eului liric pentru atitudinea luciferică.

Poezia „Izvorul nopții”, redusă ca întindere și cu o metrica variabila (versurile de trei

silabe alternează cu cele de douasprezece, între ele legatura facandu-se prin ingambament)
este expresiva si profunda si este construită ca o invocatie, ca o adresare către ființa iubită.

13
 În prima secvență lirică, se constata ipostaza meditativă a eului liric, care identifică
în negrul intens a ochilor iubitei punctul în care se manifestă geneză nopții și a naturii.
Fenomenul demiurgic accentuează atmosfera de taină în care se desfășoară prin gesturi
simple, tandre, ceremonialul erotic „stau culcat cu capu-n poala ta”. Ultima parte a
discursului poetic are aspectul unei concluzii: „Așa-s de negrii ochii tăi/lumina mea”. Se
remarcă în text prezența termenilor ce alcătuiesc calea lexicala a ntunericului, sugernâd un
spațiu al tainei „negri”, „noaptea”, „întuneric”, în opoziție cu termenul „lumina”, ce
marchează intensitatea cu care este trăita dragostea.

Substantivul în vocativ „frumoaso” exprimă venerația eului liric fata de ființa iubită,
iar adjectivul la superlativul absolut „așa de negri” desemnează un atribut fizic în jurul
căruia se conturează întreaga frumusețe a femeii. Pronumele la persoana întâi și a doua (îmi,
ți, ta, tău, mea) fixează ideea cuplului armonios, aflat sub magia erosului.

Prin metaforele „izvorul nopții”, „mare de întuneric” și epitetul „tainic curge

noaptea” se reprezintă plastic coincidența dintre geneza nopții și nașterea iubirii, punându-se
totodată în evidență sentimentul misterului cosmic.

Volume reprezentative ale poetului sunt: 'Poemele lumii', 'Pașii profetului', 'În marea
trecere', 'Lauda somnului', 'La cumpăna apelor', 'Nebănuitele trepte'.

Creația sa este o sinteză de tradiție și modernitate. Substanța poeziei este, pentru

Lucian Blaga, mitul; trăsăturile fundamentale ale creației sale poetice sunt sentimentul
misterului, setea de absolut, neliniștea metafizică și vocația creației.

Opoziția dintre cunoașterea luciferică și cunoașterea paradisiacă a ceea ce cuprinde

inspirată metaforă ' Corola de minuni a lumii', adică totul.

Cunoașterea poetică, metafizică, ce îmbogățește frumusețea lumii, este încorporată

într-o comparație amplă și destul de sugestivă și plastică: 'si-ntocmai cum cu razele ei albe
luna,/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții,/ așa imbogatesc si eu
întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister/ și tot ce-i ne-nțeles/ se schimbă-n ne-nțelesuri
și mai mari/ sub ochii mei / căci eu iubesc/ și ochi și flori și buze și morminte.'

Iubirea este comunicarea eului poetic cu spiritul universal, iar ultimele imagini (flori,
ochi, buze, morminte) sunt simboluri fundamentale ale existenței.

14
 În concepția lui Blaga cunoașterea este logică (adică rațională, pe cale științifică, dar
prin care misterele lumii nu pot fi revelate) pe care el o numește paradisiacă; pe lângă
aceasta există cunoașterea luciferică prin care metafora, imaginația poetică sporesc misterele
lumii.

Blaga teoretizează distingând:

a) metafore plasticizante - care se produc în cadrul limbajului, iar transferul de

termeni de la unul asupra celuilalt se face în vederea plasticizării unuia dintre ei ca în
exemplul: 'rândunelele pe un fir de telegraf - note pe un portativ'; 'pe uliți subțire și înaltă /
ploaia umblă pe catalige'; 'în joc cu piatra câte-un val / Și-arată solzii de pe pântec'.

b) metafore revelatorii - care sporesc semnificațiile faptelor, misterele lumii,

relevează ceva ascuns în elementele la care visează: 'soarele / lacrima Domnului / cade în
mările somnului'; 'în somn, sângele meu ca un val / se trage din mine / Înapoi în părinți';
'cenușa îngerilor arși în ceruri / ne cade fulguind pe umeri și pe case'.

15
 Concluzie

Perioada interbelică reprezintă un apogeu al poeziei prin faptul că fiecare poet

încearcă să alcătuiască o posibilă apartenență a creației proprii la o direcție sau orientare
lirică într-o manieră originală.

Lirica acestora ilustrează atât o sinteză a poeziei românești interbelice și dorința

perpetuă de lărgire a orizontului tematic stilistic și de viziune prin sincronizare cu marile
frământări ale liricii europene din acea vreme.

Tocmai noutatea formulelor literare, diversitatea tematică și stilistică, inedit viziunii

poetice conferă originalitate acestei epoci care va marca, prin forța ei de expresie, peisajul
liricii de după Al Doilea Război Mondial.

16
 Webografie

https://liceunet.ro/epoci-perioade-literare/perioada-interbelica#heading-1
http://invatamromana.blogspot.com/2009/11/traditionalismul.html
http://invatamromana.blogspot.com/2010/01/literatura-romana-interbelica.html
https://destepti.ro/modernismul-in-literatura-romana-interbelica-avatarurile-poeziei-moderne/
https://www.qreferat.com/referate/romana/DIVERSITATE-TEMATICA-STILISTIC621.php
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Barbu
https://www.artline.ro/Ion-Barbu-20561-1-n.html
http://istoria.md/articol/545/Ion_Barbu__Dan_Barbilian_,_biografie
https://ro.wikipedia.org/wiki/Gib_Mih%C4%83escu
https://ro.wikipedia.org/wiki/Gib_Mih%C4%83escu
https://prezi.com/yin5g3wfokwl/diversitatea-tematica-stilistica-si-de-viziune-in-poezia-
interbelica/
https://www.ebacalaureat.ro/search-poezia+interbelica.html
https://adevarul.ro/stiri-locale/constanta/versurile-pentru-care-radu-gyr-a-fost-condamnat-la-
1849073.html

17
18