DIVERSITATE TEMATICA,

STILISTICA SI DE VIZIUNE IN
POEZIA INTERBELICA
I.

PREMISA

Destinul literaturii in anii `20 - `30 a fost profund marcat de doua fenomene: manifestarea
simbolismului, care precede poezia modernista interbelica, si teoretizarea sincronismului. Prin
sincronismul lovinescian se explica, in parte, dezvoltarea intregii literaturi a epocii, inclusiv a
romanului modern, experienta simbolismului european devinde punctul de pornire al poeziei
interbelice. Dar si romanul si poezia sunt expresia unei noi sensibilitati, citadine, care modifica
relatia dintre om si lume, felul in care artistul se intelege acum pe sine si in raport cu lumea
exterioara. 222e45c
Poezia moderna rezulta din simbolism si simbolismul reprezinta el insusi, intr-o masura,
o experienta suficienta in sine, inchisa. Simbolismul e nu doar un inceput, ci si un sfarsit.
Refuzand retorica, didacticul, anecdoticul, poetul simbolist incearca sa intemeieze poezia nu pe
ce exprima, nici pe functia ei, ci pe ea insasi, ca un mic univers intr-un raport de paralelism cu
universul real, coerent si autonom prin ritmul interior de care se lasa condus.
Dincolo de relatia pe care criticul o stabileste cu simbolismul, este cazul sa observam o
caracteristica esentiala a poeziei interbelice, aceea de a-si constitui propiul domeniu si univers
imaginar - de teme, motive, viziune, stil - de a deveni, o experienta suficienta siesi.
In acest context, rolul contestatar al avangardei va fi important, daca nu la nivelul
constituirii unui univers imaginar coerent, atunci, in mod sigur, la nivelul limbajului poetic pe
care il va revolutiona.
"Iata un lucru neasteptat: daca poezia romaneasca are un lung trecut - care coboara
pana la Miorita sau la Mesterul Manole si, mi aproape, panala Dosoftei - ea nu are decat o
istorie foarte recenta, care nu merge mai departe de simbolism; in secolul al XIX-lea, exista
poeti, nu si poezie: istoria poeziei se reduce la istoria literaturii, asa cum, pana in 1800, istoria
literaturii se redusese la istoria culturii. Neoclasicismul, romantismul, realismul nu sunt curente
poetice, ci literare. Celui dintai curent poetic, simbolismul, continua sa i se opuna curente fara
legatura cu poezia, semanatorismul, poporanismul, ideologice sau general-literare. Se poate
afirma ca, dupa Primul Razboi Mondial, tot ce se opune poeziei este altceva decat poezie, caci
poezia nu are un "interior", un spatiul propriu destul de larg care sa faca posibile mai multe
sensuri paralele sau adversare, pe scurt, o istorie.
Crearea acestui spatiu interior nu smulge poezia din legaturile ei normale cu celelalte forme de
literatura si nici nu distruge unitatea literaturii; dar poezia are acum o constiinta de sine si,

deci, o existenta proprie, dupa legi care sunt numai ale ei, o evolutie, o miscare previzibila in
timp."

(Nicolae Manolescu, "Metamorfozele poeziei")

II. DESCRIEREA SI ANALIZA CAZULUI
1. MODERNISM
Modernismul apare in literatura secolului al XX-lea si cuprinde toate acele miscari
artistice care exprima o ruptura de traditie, negand, in forme uneori extreme, epoca ori curentul
care le-a precedat. Desprins din miscarea simbolista, modernismul a incearcat sa puna de acord
expresia artistica cu viata moderna, cu sensibilitatea epocii si a contribuit la imbogatirea
mijloacelor de creatie artistica.
In critica literara romaneasca, cel care a teoretizat modernismul, punandu-l la baza unui
sistem, gandind si creand in spiritul lui a fost E. Lovinescu, care a contribuit decisiv, prin cenaclu
si revista Sburatorul, la intrarea literaturii noastre intr-o noua faza a de evolutie: o buna parte a
literaturii, mai ales moderniste, de dupa razboi, este creatiunea exclusiva aSburatorului, va
scrie el in 1937, facand, in acelasi timp, o disociere importanta. Astfel, modernismul lovinescian
este unul teoretic si consta intr-o bunavointa principiala fata de toate fenomenele de diferentiare
literara. El este cel care a construitteoria sincronismului, conform careia cultura si civilizatia se
dezvolta prin imprumut si imitatie, dupa un model mai evoluat. Exista un spirit comun al
veaculuicare determina, in ansamblu, aceeasi configuratie a culturilor. Teoria lui Maiorescu, cu
privire la formele fara fond, prin care era condamnat importul de forme culturale straine, este
contrazisa de Lovinescu prin ideea formelor care isi creeaza, treptat, fondul.
Revistele care au sustinut modernismul sunt: Miscarea literara, Romania
literara (conduse de L. Rebreanu); Tiparnita literara (Camil Baltazar); Jurnalul literar (G.
Calinescu); Cetatea literara (Camil Petrescu); Vremea (Zaharia Stancu);Sburatorul (apare intre
19 aprilie 1919 - 8 mai 1921; reapare in 1926 - 1927 -condusa de E. Lovinescu).
Principiile de la Sburatorul, care au fost reluate in Istoria literaturii romane
contemporane, sunt: racordarea la spiritul veacului; sincronizarea cu Occidentul, in plan cultural
si literar, prin imitatia formelor, dar si prin realizarea diferentierii; mutatia valorilor estetice (sub
influenta factorilor istoriei); afirmarea autonomiei estetice, obiectivizarea prozei; preferinta
pentru tematica citadina, pentru psihologii mai complicate si pentru spiritul analitic; promovarea
noilor talente si ,,revizuirea" clasicilor; incredera in progres si refuzul autohtonizarii excesive a
literaturii.
Scriitorii promovati la Sburatorul sunt: Hortensia Papadat-Bengescu, L. Rebreanu, Camil
Petrescu, Ion Barbu, Anton Holban, Camul Baltazar, F. Aderca.

2. TRADITIONALISM
Traditionalismul este o orientare estetica din perioada interbelica ce a evoluat in
paralel cu modernismul (teoretizat de Eugen Lovinescu) si a fost teoretizat de Nichifor

Crainic. Se caracterizeaza prin atasament fata de valorile trecutului, prin redescoperirea spatiului
rural si a traditiilor. Desi teoretic se vorbeste despre doua orientari in perioada interbelica, criticii
literari vorbesc in ultimele decenii despre existenta unui singur curent general extins intre cele
doua razboaie mondiale, respectiv modernismul. Cand Nicolae Manolescu sustine ca
"traditionalismul e un stil, o formula inventata de poetii moderni iesiti adesea din scoala
simbolismului", de fapt reia observatiile lui Calinescu referitoare la dificultatea incadrarii unor
poeti precum Ion Pillat sau Vasile Voiculescu in estetica traditionalista, care nu poate fi sustinuta
decat la nivelul recuzitei, nu si la cel ala viziunii poetice.
Didactic si conventional incadrat la orientarea traditionalista din perioada interbelica, Ion
Pillat este un iubitor de literatura, un rafinat cititor, format in universul livresc al bibliotecii
familiei, dar si autorul unei opere ce poate fi impartita in 3 etape: cea parnasiano-simbolista (vol.
"Visari pagane", "Eternitati de o clipa"), cea traditionalista propriu-zisa (vol. "Pe Arges in sus",
"Satul meu") si cea clasicizanta (vol. "Poeme intr-un vers", "Scutul Minervei"). Dificultatea
incadrarii poetului la traditionalism este amintita si de G. Calinescu in "Istoria literaturii romane
de la origini pana in prezent", Pillat avand o sensibilitate si o viziune specifice modernismului, in
ciuda cadrului rural al poeziilor sale.
"Ce este traditia si ce inseamna a fi traditionalist, in cultura, in arta si in literatura, - iata
ce ramane mereu nelamurit nu numai pentru adversarii, dar chiar si pentru aparatorii
traditionalismului. Sunt o suma de cuvinte carora le incredintam exprimarea celor mai intime
ganduri si credinte ale noastre, dar al caror sens exact ne scapa ori de cate ori incercam sa-l
prindem in marginile unei definitii riguroase."
(Jacques Bainville)
Traditionalismul ni se infatiseaza ca o actiune in care puterile trecutului se impreuneaza
creator cu aspiratiile prezentului.
Traditionalismul nu inseamna a suspina pe ruine si a regreta vremuri care nu mai sunt,
dupa cum nici progresul nu inseamna a distruge si a lasa gol in urma ta.
Traditionalismul inseamna sanatate si vigoare, inseamna miscare si actiune, inseamna
vointa si elan. Cu cat o epoca estemai stapanita de dorul de a crea, cu atat si spiritual ei va fi mai
spontan si mai adanc tradisionalist. Nu poti crea rupand legatura cu trecutul si nu poti fi
traditionalist smulgandu-te din mijlocul prezentului.
"Traditionalismul este mai degraba un program decat o sensibilitate reala: sensibilitatea este una
singura, poezia insasi nu este altfel decat moderna; unii poeti insa, cu buna stiinta, se opun
schimbarii, cultivand o atitudine ostila fara de nou, redescoperind traditia. Daca modernismul e
un mod de a simti, traditionalismul e aproape in intregime un stil."
(Nicoale Manolescu, "Metamorfozele Poeziei")
Intre revistele aparute dupa Primul Razboi Mondial, care au creat curente de idei in
cultura si literature romana,Gandirea ocupa un loc aparte. Blamata pana nu demult, revista a

beneficiat in 1975 de un amplu si substantial studio de peste 1000 de pagini, datorat criticului D.
Micu, care a delimitat doctrina gandirista (caracteriyata prin "autohtonism+violent retrograde si
ortodoxism, cu surse in teologia bizantina si slava, in ideologia gandiristilor albi si a proorocilor
pieririi Europei, in doctrinele naziste si fasciste") de literature aparuta in paginile revistei sub
semnaturile scriitorilor de antaia marime: Lucian Blaga. Tudor Arghezi, G. Calinescu, T. Vianu.
Fondata in 1921, la Cluj, de Cezar Petrescu si D. I. Cucu, revista s-a mutat in anul
urmator la Bucuresti. Incepand cu1926 Nichifor Crainic se implica in conducerea revistei, iar din
1928 devine directorul si ideologul publicatiei. Cunoscand doar doua intreruperi (1925 si 19331934), publicatia devine una dintre cele mai importante reviste culturale ale interbelicului
romanesc. Exponenta a ideilor traditionalismului autohton, 'Gandirea' se regaseste pe pozitii
antitetice modernistilor de la 'Sburatorul' lui Eugen Lovinescu.
In jurul publicatiei si sub indrumarea ganditorului Nichifor Crainic s-a format o adevarata
grupare ce reunea o mare parte din intelectualitatea vremii: Ion Barbu, Vasile Bancila, Lucian
Blaga, Dan Botta, Alexandru Busuioceanu, Mateiu I. Caragiale,Oscar Walter Cisek, Radu Gyr,N.
I. Herescu, Gib Mihaescu, Ovidiu Papadima, Victor Papilian, Ioan Petrovici, Ion Pillat,Adrian
Maniu, V. I. Popa, Dragos Protopopescu, Ion Marin Sadoveanu, Dumitru Staniloae, Paul
Sterian, Francisc Sirato, Al. O. Teodoreanu, Ionel Teodoreanu, Sandu Tudor, Tudor Vianu, Pan
M. Vizirescu, Vasile Voiculescu, G. M. Zamfirescu si multi altii, dintre care unii, ce-i drept,
numai temporar, precum Tudor Arghezi, George Calinescu, Serban Cioculescu, Petre
Pandrea,Mircea Eliade, Emil Cioran etc.
Revista si-a incheiat activitatea in 1944, odata cu instaurarea regimului
comunist in Romania.

3. AVANGARDISMUL
Numele de avangarda vine de la un termen militar (avant garde - "garda dinainte") folosit
in Franta inca din Evul Mediu si impus cu sens figurat in Renastere.
Avangarda corespunde unei crize a valorilor, a cautarii identitatilor, a sensului
literaraturii. Curentele artistice si literare subordonate acestei titulaturi generice sunt futurismul,
cubismul plastic si literar, expresionismul, dadaismul, constructivismul, suprarealismul.
Principalele caracteristici ale avangardei literare pot fi formulate astfel: caracter eterogen,
permanenta cautare a unei formule artistice, caracter insurectional, extremism, caracter
antifilistin, anticonformism, antiacademizat, antiburghez, anticonventional, indrazneala, libertate
absoluta, negativism radical, anarhism.
Avangardismul nu a dat opere literare prestigioase, dar a insuflat literaturii un spirit nou,
bantuit de neliniste, de framantari si tensiune, opunandu-se lancezelii, inertiei, automultumirii si
dogmelor estetice de pana la el. Revolutia se produce atat in expresie, eliberata de orice
constrangeri, mergand pana la refuzul rtegulilor gramaticale, logice si poetice, cat si in continut,
deoarece incep sa se cultive starile vagi, onirice, subconstientul, ocultismul, automatismul psihic,
hazardul.
Avangardistii opereaza intr-un spatiu intens bulversat, unde negarea si distrugerea sunt
principii de baza, ei caracterizandu-se printr-o anume stare de furie si de exasperare pe care
foarte bine o defineste Geo Bogza intr-un articol din revista "Unu", intitulat "Exasperarea
creatoare": "Scrisul nostru nu e cautarea de a ajunge intr-o lume care ne exaspereaza. Nu
exasperare impotriva unei lumi, unei tari, unei categorii oarecare, ci o exasperare totala,
organica, o exasperare cosmica. Viata nostra e arsa de conflicte (). Exasperarea noastra e o
exasperare pura. O exasperare impotriva a tot ce exista, o exasperare impotriva a tot ce nu exista.
O exasperare impotriva noastra. O exasperare impotriva exasperarii!".
Adrian Marino, in "Avangarda literara", defineste scriitorii apartinand acestui curent ca
avand constiinta contemporaneitatii, a sincronizarii, a integrarii si a participarii la viata imediata,
actuala, cu largi deschideri, totodata catre viitor. Avangardismul se revolta impotriva trecutului
osificat cu formele vide, academice, invechite, cultivand spiritul de rebeliune, agresiunea,
nihilismul, scandalul.
In "Discursul despre avangarda", Eugen Ionescu scria: "Avangarda este un fenomen
artistic si cultural care intr-adevar schimba totul. Prefer sa definesc avangarda in termeni de
opozitie si de ruptura. In vreme ce majoritatea scriitorilor, artistilor, ganditorilor isi imagineaza
ca sunt ai timpului lor, autorul rebel are cosntiinta ca este impotriva timpului sau. Omul de
avangarda este ca un dusman in interiorul insusi al cetatii impotriva careia se revolta, este
opozantul fata de sistemul existent".
Prima revista de avangarda, aparuta dupa Primul Razboi Mondial este "Contemporanul"
(1922-1932), urmata de revistele "Punct" (1924-1925), "Integral" (1925-1927), "Urmuz"(1928),
"Unu" (1928-1932).

"Contimporanul" apare la Bucuresti, saptamanal (3 iunie 1922 - 7 iul. 1923), lunar (apr.
1924 - ian 1932).
Contimporanul a mobilizat revolta iconoclasta a tinerimii, lovind in tabu-urile burgheze,
in platitudinea distins-academica si in modelele 'frumosului' mistificator, incarcat de prejudecati
nationaliste si de un ruralism agresiv.
Manifestul lui Ion Vinea a fost publicat in revista de avangarda Contimporanul, in 1924.
Rolul acestui articol a fost de a pune viata literara romaneasca in acord cu miscarea
avangardista europeana.
Manifestul expune o opinie in legatura cu stadiul de dezvoltare a literaturii romane.
Astfel, sunt negate tematica si stilul de a scrie al contemporanilor, Vinea pledand in favoarea
unei literaturi autentice, care sa porneasca de la experienta nemijlocita, fara a menaja in vreun fel
sensibilitatea cititorului.

III. MOTIVE POETICE

De exemplu, Ov.S Crohmalniceanu in Literatura romana intre cele doua razboaie

mondiale, inventariaza numai in lirica argheziana un numar impresionant de teme si de ipostaze
ale lirismului: de la lirismul individualismului impertinent, la lirica mandriilor solitare, lirica
neintelesilor, a blestematilor si a insetatilor de absolut, a universului taranesc, a temnitei ca
infern, a microcosmosului domestic, a erosului domestic sau a jocului si a senectutii. Lirica
argheziana recupereaza, de asemea, si o tema a erosului neinteles, cu ecouri eminesciene, sau
tema baudelaireana a uratului, in Flori de mucigai.
Lirica lui lucian blaga se va constitui, in buna masura, in jurul unor teme expresioniste, in
care prezenta eului este puternic marcata de aventura cunoasterii: participare la misterul
universal, fiorul absolutului, sensul creator al existentei ,dragostea, moartea, timpul, instrainarea,
opozitia sat-oras, toate vazute sub semnul unui fior metafizic. Generic vorbind, poezia lui Lucian
Blaga este una a reprezentarilor comice si a fiorului metafizic.
Universul tematic al poetilor modernisti poate fi, in cele din urma redus la o singura si
generica tema: imaginea ontologica a omului, surprins in aproximarile si in instrainarile sale, in
dilemele sale rezultate din incercarile de a da un sens inalt vietii si universului. Poetii modernisti
sunt, asadar, toti, intr-o forma sau alta, marcati de cea mai presanta dintre problemele
modernitatii: sensul existentei.
"Transcedenta lui Arghezi este o transcedenta goala. Imaginile tacerii, ale refuzului de a
se arata, ale nepatrunsului si zavorarii lui Dumnezeu sunt, in fond, tit atatea imagini ale absentei.
Ce sens au atunci cautarea poetului, invocarea divinitatii, revolta ca renuntare, tonul blasfemator
si orgolios sau adoratia, evlavia, ruga? [] Suferinta poetului nu provine din faptul ca Dumnezeu
este, fara a se arata, ca se releva si se ascunde, in acelasi timp, ci de faptul absentei sale, care
desteapta in sufletul fragil al psalmului constiinta insuportabila a singuratatii in univers.
Dar absenta creatorului cheama, printr-o tainica armonie prezenta creaturii, mai mult,
cerul si pamantul fiind un sitem de vase comunicante, desacralizarea transcedentului implica
sacralizarea fapturii."
(Nicolae Manolescu)
IV. VIZIUNEA POETICA
George Bacovia
Primul lucru care ne izbeste la Bacovia este spiritul teatral, manierismul, stilul sufereintei. Nu
ascultam spovedania unui bolnav, ci luam parte la o punere in scena, poetul desprinzandu-se pe
fondul universului caruia i-a dat viata aproape ca un personaj. El e absent si prezent, autor si
actor.
Dintre poetii romani, Bacovia e singurul care a coborat in Infern. Vedeniile aduse la suprafata
sunt, la lumina zilei, stranii si tulburatoare ca imaginile de la panorama. Ca prin niste "ochene
triste" - caci a pierdut proprietatea de a vedea normal -, poetul vede corpuri de ceara cu priviri
hade si fixe, ciudate papusi care scot oftaturi mecanice.

Si-n lumea ocheanelor triste

Ma prinse sinistre gandiri In jurul meu corpuri de ceara,
Cu hade si fixe priviri
Si-acea caterinca-fanfara
Imi dete un tremur satanic;
In racle de sticla - princese
Oftau in dantele, mecanic.
Universul ii apare impietrit de veacuri, ca sub povara unui blestem:
Plangea caterinca-fanfara
O arie trista, uitata
Si stam impietrit si de veacuri
Cetatea parea blestemata.
E o adevarata obsesie a teluricului, o gravitatie colosala trage totul in jos. Un "cer de plumb"
domneste de-a pururi. Sunt putine imaginile de zbor, miscarea se face numai de sus in jos,
frunzele cad, oamenii se tarasc ca reptilele, bajbaind intr-o bezna groasa, innecacioasa. Amorul
are aripi de plumb:
Dormea intors amorul meu de plumb.
Materia e in dezagregare lenta si in putrefactie. Pe strazi cadavrele se descompun de caldura,
lutul e asudat. Ploile sunt nesfarsite, de o monotonie care da nevroze, sau torentiale, ca la
Eminescu. Totul e patruns de o umezeala cosmica, peretii se prabusesc, lemnul se umfla, frunzele
cad intr-un somn de moarte.
Jalea lui nu are nimic omenesc, caci omul care s-a coborat in Infern nu poate fi un disperat
oarecare. Cantarea lui e obsesiva, monotona; uneori auzim insa adevarate strigate de teroare.
Vocea se umple de un plans sfasietor ce urca din strafundurile fiintei si incearca sa se articuleze.
Copacii isi plang frunzele, caterincele se tanguie, toamna "in mii de fluiere canta" o durere ce nu
poate fi atribuita decat intregului univers.
Bacovia descopera poezia ca impas: nu scrie pentru a se exprima, ci tocmai pentru ca nu se poate
exprima. Peozia lui este un efort tragic de a articula un cantec.

Vasile Voiculescu
Voiculescu este, in Pirga, un perfect traditionalist. Numai ca traditionalismul lui nu e unul de
substranta, ci unul de stil: el nu e un taran, un suflet rural, ci un intelectual care si-a gasit o
formula, o maniera. Limba chiar il da de gol; folosind motivele lui N Crainic (din Sesuri natale),
vara toropitoare, secetoasa, el e de la inceput mai putin greoi, mai liber de cuvinte.
Fara indoiala, poetul isi alegea cuvintele cu grija, facand o opera lucida. Plictisit sa calce in
"pulberea de vorbe tocite", el isi scoala gandul "slabanog, deprins numai la ses", promitandu-i sal poarte "prin vorbele cele mai colturoase", care sa-l inglodeasca si sa-l doara. Era, asadar, de
asteptat ca tocmai V.Voiculescu sa sistematizeze cel mai bine stilul ortodoxist. Poemele cu ingeri
sunt, in intregime, rezultatul unor rabdatoare artificii: ingerii prezenti la Voiculescu chiar din
primele poezii devin acum niste locuitori banali ai satelor si ai campurilor. Vacarul e un inger,
oamenilor le scresc aripi, strainul din poarta:
Era cu parul ca aurora,
Aripile, cu pene de lumina,
Linced le tira la piicoarele tuturora
Prin pulbere si tina.
Prin urmare, un stil a inlocuit pe altul. In Ultimele sonete.., publicate dupa ani de tacere,
prefacerea poetului nu e deloc asa de mare cum s-a afirmat. Tema lui V. Voiculescu nu este de
fapt iubirea, ci poezia iubirii. Avem de-a face, cum a sesizat Adrian Marino, cu o forma de poezie
a poeziei. Poetul isi ia un punct de plecare livresc si isi inventeaza o noua maniera: zadarnic vom
cauta un fior existential in aceste sonete desavarsite in felul lor, pure discursuri despre iubire.
Radu Gyr
Reprezentativ in operele lui Radu Gyr ramane Cerbul de lumina. Sentimentalismul excesiv se
arata a fi nota dominanta. In chip paradoxal, poeziile se golesc tot mai mult de continut,
ramanand simple versificari, e drept, de mare abilitate:
Stai in luminis si asculta:
Canta apa linistit
Linistea din liniste, linistile linistii
Clopot-clopot, sipot-sipot, sopaieste rau-n soapte
Cand un soare bun dogoare pe ogoare coapte-aznoapte.

De fapt, modul lui Radu Gyr este acesta: dintr-un nucleu liric real - de obicei placerea petrecerii
la tara, in pacea toamnei rodnice, cu prieteni vechi, buni de glume, cu vanatori si bautura - ,
poetul scoate poeme interminabile. El are gustul vorbirii, tandalind si taifasuind cu cuvintele intro dulce uitare. Multe pasaje sunt memorabile:
Atunci, uitandu-mi pusca si roibul fara chinga,
pornii spre Olt in goana De aici, din stufarisuri,
mi se parea ca toamna ma cheama cu taisuri
de strigate de lisiti si gemete de plopi.
Tristan Tzara
Cel care va lansa in 1916, la Zurich, dadaismul, Tristan Tzara, este si autorul (pana atunci) al
catorva remarcabile poeme romanesti, ce contin mai toate pretextele avangardistilor. In fond,
Tzara este un intelectual fin, instruit, jucandu-se sa desfaca poezia atat din rigiditatile clasiciste,
academizante, cat si din estetismul poetizant al simbolistilor. Versul lui va fi liber, asociativ, de o
suplete extraordinara si totodata intentionat prozaic. In amandoua aceste insusiri, T. Tzara
premerge in chip izbitor pe Camil Petrescu: probabil e vorba de o afinitate, nu e de o influenta
directa, poemele lui Tzara fiind stranse in volum abia in 1934 de Sasa Pana.

Ion Vinea
Ion Vinea s-a bucurat de un mare prestigiu in miscarea modernista si de avangarda. El nu numai
ca a intemeiat una din primele reviste care militau pentru ideea de modern ( Simbolul, cu Tristan
Tzara si Adrian Maniu, in 1912), dar a fost directorul singurei reviste care a durat
- Contimporanul.
Autorul Orei fantanilor e un elegiac minor, remarcabil poet al penumbrelor sufletesti, al starilor
de oboseala si langoare, al tristetilor incurabile si, natural, al iubirii. Un poet, ca si Emil Botta
(dar fara nota de patetism intunecat si teatral al acestuia) de emotii tulburi, de stari extatice, de
reverii triste, suferind de aceeasi monotonie a sentimentului de disperare in fata nimicniciei
existentei. Elegia lui Ion Vinea traduce o oboseala de o lume inacceptabila pentru sufletul
poetului: sufletul lui peregrineaza in cautarea adevaratei lui lumi. Este oare aceasta copilaria?
Cateva poezii evoca roma fructelor din "camarile e iarna", gingul care suna de masa in casa
parinteasca, glasul mamei. Insa memoria incearca zadarnic sa pastreze intact acest univers abia
desprins din ceturi. El se destrama in aceeasi clipa in care a fost invocat.
Pandesc si-adulmec clipa fara rost,
adun din gand si pun la loc ce-a fost,
chem umbre, voci, dintre fatade mute

s-aleg un basm de zile descusute,

pe Dunarea de-arama rasfoite,
sa prind ceva, macar pe dibuite.
Imi pun urechea la pamant:
nici un raspuns. Ascult in larguri: vant.
Amintirile de dovedesc neadevarate, iar iubirea numita intr-una din poezii nici nu s-a nascut:
Ce dor smintit te prinde, o, inima ciudata
sa chemi iubirea moarta ce nici nu s-a nascut?
Avum incepe sa se observe ca nostalgia lui Ion Vinea nu are in vedere, de fapt, copilaria: ea este
o tanjire dupa un univers presimtit, dar nenascut, dupa un paradis pierdut, de reinvierea caruia
poetul se teme.
Lucian Blaga
"Incepurile mele, scrie Lucian Blaga in Hronicul si cantecul varstelor, stau sub semnul unei
fabuloase absente a cuvantului"."N-am putut niciodata sa-mi lamuresc, suficient de convingator
pentru mine insumi, strania detasare de logos in cei dintai patru ani ai copilariei. Cu atat mai
putin acel sentiment de rusinare ce m-a coplesit cand, constrans de imprejurari si de staruintele
ce nu ma crutau, ale Mamei, am ridicat mana peste ochi ca sa-mi iau in folosinta cuvintele.
Cuvintele imi erau stiute toate, dare in mojlocul lor eram incercat de sfiala, ca si cum m-as fi
impotrivit sa iau in primire chiar pacatul originar al neamului omenesc."
Poetul incepand prin a nu se increde in cuvinte, prin a se apara de "lumea cuvantului": nu e doar
constatarea unui fapt biografic. "Poate ca starea mea embrionara, continua Blaga, se prelungea
dincolo de orice termen normal [] sau poate o nefireasca luciditate s-a varat cu efecte de anulare
intre mine si cuvant." Nu incare indoiala ca Blaga a retinut imprejurarea pentru altceva decat
pentru pitorescul ei: el a dedus din ea un fel de constiinta a unui "defect" originar, in lupta cu
care personalitatea lui s-a realizat. Din aceasta nesansa - din aceasta tacere initiala - poetul si-a
facut sansa lui unica: el s-a nascut impotriva ei, infrangand-o. Opera isi premerge si-si creeaza
autorul, zmulgandu-l treptat din tacerea lui. "Tacerea imi este duhul", recunoaste poetul, caci
Lucian Blaga e mut ca o lebada
Sufletul lui e in cautare,
in muta, seculara cautare,
de totdeauna

si pana in cele din urma hotare.

Poetul sufera ca s-a nascut si regreta copilaria ca pe o varsta ideala, netraita, ca pe o tara fara
nume, pierduta prin nastere:
Dar mi-aduc aminte de vremea cand inca nu eram,
ca de o copilarie departata,
si-mi pare asa de rau ca n-am ramas
in tara fara nume.
Universul real nu-i poate parea poetului decat in destramare, cu fantani care se scurg in pamant,
cu arhanghelii doborati de greutatea aripilor, cu paianjeni umpland apa vie. O boala fara obraz a
patruns in lume: omul, piatra sunt bolnave, poetul se stinge, vatra se sfarma. Pentru poet, viata,
nasterea, inceputul sunt, de fapt, un sfarsit.
In Nebanuitele trepte, poetul nu mai are sentimentul ca a pierdut, nascandu-se, copilaria.
Schimbarea e cu adevarat uimitoare. Iertat de asceza lui, poetul nu mai regreta "starea
dumnezeiasca"; cel care lauda somnul, nevinovatia increatului, se extaziaza acum in fata
sfinteniei materiei:
Sus in lumina, ce fragil
Apare muntele!
Cetatea zeilor cu ochii de copil
Usor se sfarma, ca matasea veche.
Materia, ce sfanta e,
Dar numai sunet in ureche.
E un soi de naturism, o incantare copilareasca in fata vitalitatii nesfarsite a materiei; se lauda
nasterea, rodul:
Bucura-te, floarea marului,
Si nu te speria de rod.
Poezia e o redescoperire a tacerilor padurii si a freamatului de ierburi, a mirosurilor ametitoare si
a ceasurilor fierbinti de amiaza, a rasariturilor si apusurilor. Dar schimbarea e mai adanca:
participarea poetului la viata universului este expresia unei libertati. Orice constrangere a
disparut pentru cel ce si-a gasit natura ideala si nu mai traieste sentimentul sfasietor al instrainarii

de sine. Patrundem intr-o natura oarba, nepasatoare, implacabila: o natura inumana fiindca omul
era zdrobit de puterile cosmicului. Aici omul e restabilit in drepturile lui si daca substratul
cosmic nu lipseste, el nu mai e strivitor. Acolo mecanica cosmica se rasfrange asupra vietii
omului, aici legile vietii omenesti se comunica universului. Natura apare umana si umanizata:
Cautam pamantul, unde
mitic sa ne-alcatuim,
ochi ca oameni sa deschidem,
dar ca pomii sa-nflorim.
Putem cunoaste sensul launtric al schimbarii? Este vorba de o alta intelegere a creatiei ca
manifestare esentiala a omului: creatia ii aparea poetului inainte ca o forta pasiva, ca o negatie.
Nasterea echivala cu sfarsitul, poetul prefera cuvintelor tacerea: el suferea de nostalgia unei lumi
ideale, inexistente, a unei absente, nu a unei prezente. Cand omul nu mai este negat de universul
care-l inconjoara si-i poate imprima chipul lui, creatia devina o forta pozitiva.Omul isi afrima
valorile lui si, inainte de toate, viata. Necreatul, moartea, legile nepasatoare ale cosmosului,
inertia materiei inceteaza a mai fi pentru poet niste obsesii. Ceea ce este triumfa asupra ceea ce
nu este, rodul asupra necreatului, mugurii asupra somnului planetei. Nu era oare inainte vara
anotimpul predilect pentru ca reprezenta caldura toropitoare, somnolenta, uscaciunea care prefac
tot ce e vegetalin nisipuri aspre? Acum poetul canta o vara de noiembrie: intr-un fel de renastere
tarzie, violenta, senzuala, universul ii apare insufletit de o viata aproape erotica, pomii simt
durerea mugurilor, macii rosesc, zane misterioase isi ard pe sub brazi coapsele si sanii, spicele se
imbolnavesc de dragoste la ivirea lunii pe cer. "Iau seama, scrie poetul, ca fata de versurile mele
de altadata, noua mea poezie se adanceste pe un plan mai organic si mai omenesc".
Tudor Arghezi
Tudor Arghezi este poetul roman de dupa Eminescu, cu cel mai mare prestigiu si, totusi, cel mai
controversat. El s-a impus constiintei publice intr-un fel paradoxal: audienta extraordinara de
care s-a bucurat s-a datorat, la inceput, mai mult faptului de a fi fost respins decat acceptat.
Istoria literara pastreaza urmele evidente ale "conflictului" dintre poet si publicul sau; ceea ce e
mai greu de explicat e ca rezistenta a venit de obicei din partea intelectualilor, a poetlor insisi, a
criticii.
Arghezi inseamna "cel caruia i s-a luat harul". Intr-un Psalm poetul chiar se plange:
In rostul meu tu m-ai lasat uitarii
Si ma muncesc din radacini si sanger.
Trimite, Doamne, semnul departarii,
Din cand in cand cate un pui de inger.

Sa bata alb din aripa la luna,

Sa-mi dea din nou povata ta cea buna.
Dimpotriva, in Cantec de boala, boala e harul, iar in Inscriptie pe o scripca din ultimul lui
volum, Noaptea, Arghezi vorbeste de un duh strain, de un suflet ce nu-i al lui, ca zeul lui Platon
care salasluieste in poet:
Gandul meu nu-i de pe pamant, nu-i vantul,
Parca desprins din ce fusese candva Cuvantul,
Plutind naintea Vremii, peste ape.
Si-acum intreg in tine-ncape.
Acestea sunt atitudinile extreme ale poeziei argheziene: poetul e cand beat de har, cand lipsit de
har, pe rand, in gratia lui Dumnezeu sau alungat departe de el, comunicand cu el sau implorand
zadarnic un semn. Ceea ce a parut unora o drama a cunoasterii, una etica sau chiar religioasa, nu
este, in fond, pentru Arghezi, decat o intrebare si o neliniste cu privire la creatie: este drama
creatorului.
Arghezi indentifica adesea creatia cu munca si cu efortul, iar Testament e o arta poetica prea
lucida spre a-l putea banui pe poet ca nu se cunoaste indeajuns:
Slova de foc si slova faurita
Imperecheate-n carte se marita.
Slova faurita este rodul mestesugului.Poetul a luat mucegaiurile, bubele si noroaiele si a facut din
ele frumuseti si preturi noi, veninul l-a preschimbat in miere, pastrandu-i puterea, ocara a fost
pusa cand sa-mbie, cand sa-njure. Asadar, poezia esteconvertirea baudelaireana a unor elemente
socotite in general nepoetice, "urate", poezia da expresie uratului. Dar "slova de foc"?Poetul se
stie purtatorul unui mesaj stravechi: intre strabunii lui si el exista o continuitate de spirit, dar si
de efort.
Poezia este, in cele din urma, in conceptia lui Arghezi, comunicarea acestui mesaj arzator in
cuvinte potrivite. Nimic dumnezeiesc nu incape aici: logica evolutiei umane se conduce firesc de
la strabunii care munceau pamantul si rabdau lovituri de bici la poetul care purifica suferinta in
cuvinte, facandu-se inteles chiar si de Domnita, urmasa stapanului de odinioara. Poetul e un rob
al misiunii sale:
Robul a scris-o, Domnul o citeste,
Far-a cunoaste ca-n adancul ei

Zace mania bunilor mei.

Constiinta chemarii sale cu totul pamantesti nu poate impiedica insa tristetea poetului de a nu
exprima si un altfel de mesaj. Se infrunta, in cea dintai carte a lui Arghezi, credinta limpede intro realitate lumeasca, naturala, a creatiei cu nostalgia unei intrezariri transcendente a poetului.
Poetul sufera de a fi "nascutul fara aripi, ca oamenii mai prosti" si incepe sa descopere o putere
dumnezeiasca in lucrurile sau in fapturile cele mai umile.
Niciodata, dupa Cuvinte potrivite, poezia argheziana nu va mai invedera un asemenea dramatism,
caci poetul se va impaca atat cu sine cat si cu Dumnezeu, adica se va accepta. Florile de
mucigai sunt scrise cu "unghiile de la mana stanga",
Pe intuneric, in singuratate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat imprejurul
Lui Luca, lui Marcu si lui Ioan.
"Unghia ingereasca" a poetului s-a tocit: adica aspiratiile nepamantesti. Poetul nu se mai bizuie
pe ajutorul nici unei puteri din afara, caci el nu mai este evanghelistul purtator al unui sfant
mesaj. Ceea ce scrie isi datoreaza lui insusi, muncii sale; ingerul, care credea ca vorbeste prin el,
a fost rastignit.
"Florile de mucigai, spune G. Calinescu, sunt opera de rafinament, de subtilitate artistica, ele
presupun un cer al gurii dedat cu mirodeniile. Cititorul necultivat in sens artistic se sperie de ele
si le crede vulgare, desi raritatea si savoarea sunt insusirile lor".
Ion Barbu
In 1927, Ion Barbu a invinuit toata aceasta poezie a deceniului al treilea de lipsa de spiritualitate,
numind-o "peozie lenesa". El respinge si "confidenta, sinceritatea, disociatia, naivitatea", voind
a-si aseza poezia "sub constelatia si in rarefierea lirismului absolut", cerandu-i sa dispretuiasca
muritoarele melodii, de care e vorba in Israfel a lui Poe si sa "instruiasca de lucrurile esentiale,
delectand cu viziuni paradisiace." Daca denumirea de "poezie lenesa" e, vadit, nedreapta, ea
trebuie admisa prin ratiunea polemica a atitudinii. Teoretic, Ion Barbu formuleaza un program
radical si subtil, de care poezia avea nevoie. AutorulJocului secund a impins poezia romaneasca
spre o experienta esentiala, nemaicunoscuta pana atunci si care se explica atat dialectic, cat si
istoric. Muzica pura relevand inefabilul, poezia e abstrasa din timp, adica din contingent, si desi
pleaca din viata, dintr-o emotie umana, ea nu se confunda cu viata, constituindu-se ca un univers
secund, posibil, ca un "mantuit azur". Acest univers se ridica pe "inecarea" celui real, in sensul ca
nu e o copie, ci altceva decat el, avand un sens propriu, intern. Cu ideea "jocului secund" se

desavarseste, si teoretic, ceea ce poetii intuisera mai de mult: incepand prin a exprima ceva,
poezia sfarseste prin a se exprima pe sine.
Perspectiva lirica e imensa. In Nastratin Hogea la Isarlic este descris un univers somnolent,
cotropit de lene si de soare ca de o senzualitate ascunsa, atipita, o materie manacata de
putregaiuri, verzuie, coclita, un aer unsuros, dulceag. Valoarea poemei e in viziunea, de un umor
tragic, a lui Nastratin Hogea autodevorandu-se:
Sfant trup si hrana seisi, Hagi rupea din el!
Prejudecata cu privire la dificultatea (reala) a lui Barbu este asa de puternica, incat mai toate
poeziile din ciclul Joc secund au fost repudiate fara sa fie intelese cum trebuie. Ele nu sunt
hermetice: poetul face doar o experienta de vocabular. Pentru "barbieni", ea a aparut esentiala,
chiar daca s-au imprumutat de la Barbu si "ideile". Era oarecum normal ca Barbu, respingand
discursivitatea poetica, analizele in versuri, evocarea, epicul si celelalte, sau caute a atinge o
expresie pura, sintetica. Intentia lui evidenta e, in Joc secund, de a primeni mijloacele poeziei.
Cele mai multe poezii de aici nu sunt decat niste descriptii. O dimineata cu poteci in roua este
in Desen pentru cort si in Orbite, un rasarit pe mare in Poarta, amurguri in Margini de seara,
Legenda, Izbavita ardere, Steaua imnului. In Lemn sfant se descrie o icoana veche, altundeva
poetul citeste (ca pe vremuri Alecsandri) la gura sobei "un poros infoliu".
V. DIVERSITATEA STILISTICA
Limbajul liricii moderne se revendica nu doar din avangarda poetica, ci si din simbolism.
O demonstreaza si parerea lui Mallarm cum ca "a numi un lucru inseamna a suprima trei
sferturi din placerea poemului", o justificare, in fond, a poeziei ermetice. Dar ermetismul este
doar o ipostaza a marii poezii a secolului al XX-lea.
Poezia moderna afirma insa si alte caracteristici stilistice precum echivocul notional,
elipsa sintactica, prezenta propozitiilor nominale.
Ae poate spune ca poetii precum Barbu, Blaga, Arghezi au beneficiat de experientele
avagardei, in sensul despartirii definitive de limbajul poeziei dinaintea Primului Razboi Mondial.
A fost si aceasta o cale de a figura un imaginar poetic specific, suficient siesi, o cale prin care
poezia si-a dobandit propriul univers. In acest context, interesul pentru metafora revelatorie, de
exemplu, va deveni prioritar la Lucian Blaga. Tot o noutate este si metafora-simbol argheziana
prin care este sublimata o realitate, adesea imunda, in spatele careia se ridica, insa, umbroasa, o
alta realitate, realitatea poeziei.
Diversitatea stilistica a liricii interbelice se reflecta si in modul variat in care sunt figurate
motive poetice noi. Un motiv precum cel al divinitatii este reprezentat in psalmii arghezieni fie
prin apelul la vechile imagini - cu reminiscente din viziunea populara sau din Vechiul Testament
- in care "Dumnezeu este Parintele, Doamne, Soimul, [ce] Purtai toiag si barba-ntreaga" , fie,
dimpotriva, prin imagini mai abstracte, precum "Izvorul meu, cantecele mele, madejdea mea si
truda mea".

VI. ELEMENTE SACRE IN POEZIA INTERBELICA

Perioada interbelica, dintre cele doua razboaie mondiale, este perioada unei noi
sensibilitati poetice, a unei noi constiinte de sine a poeziei care avea sa se inscrie in miscarea de
idei europeana, in circuitul ei valoric, de creatie. Era o evolutie dialectica, obiectiva.
Alaturi de alte reviste care, prin reprezentanti, militau pentru o directie realista,
democratica in literatura, teoretizand ideea specificului ei national, revista "Gandirea", dincolo
de limitele ei ideologice, a avut meritul de a fi grupat in jurul ei pe unii dintre cei mai mari
scriitori ai nostri. Critica vorbeste despre "traditionalisti de tendinta religioasa", despre un
"traditionalism decorativ, patetic, elegiac", despre "iconari", "ortodoxisti" etc.
Cel mai "intens" traditionalism l-a reprezentat insa gandirismul, miscare literara dezvoltata in
jurul revistei Gandirea. Avandu-l ca doctrinar pe Nichifor Crainic, gandirismul s-a incarcat, in timp, de
conotatii negative, in afara esteticului. Crainic reproseaza semanatorismului preocuparea sa
unilaterala, adaugandu-i dimensiunea elevatiei spirituale prin racordarea traditionalismului la
ortodoxism. Asadar, traditionalismul este poezia solidaritatii cu pamantul, cu "sesurile natale", cu
strabunii si cu miturile nationale. Nichifor Crainic imbina, intr-o maniera specifica, bucolicul cu
evanghelicul, adica sacralitatea plaiului strabun cu sfintenia si gravitatea sufletului romanesc. El nu e
atat poetul peisajelor exterioare sau launtrice, cat e poetul solidaritatii cu ele.
In poezia "Cantecul potirului", evocarea evanghelica, meditatia religioasa, infiorarea mistica in
fata locurilor si a intamplarilor biblice sunt temele predilecte ale operei sale lirice. Imagini sfinte ne
trimit la "Cina cea de taina", unde Iisus i-a indemnat pe ucenicii nestiutori sa imparta cu el - pentru
ultima oara - painea, ce va simboliza trupul celui crucificat, si vinul semnificand sangele scurs din
ranile Fiului Dumnezeiesc. Bunica si mama incrusteaza in coaja moale a painii semnul crucii, vasul
libatiei cu vin, dus la gura de cel insetat, inchipuie potirul sfant in care a fost strans sangele
Mantuitorului iar boabele mari si lucitoare ale ciorchinelui sunt aidoma lacrimilor varsate de Fecioara
Maria. Bunicii, copiii si nepotul acestora subliniaza legatura intre varste si generatii, asigurata de
credinta lor comuna in Dumnezeu.

Divinitatea este in toate, atat in lucrurile si in fapturile de rand, cat si in cele avand o
importanta majora. Poetul identifica divinitatea cu "painea", "vinul" si insasi "viata" neamului
sau. Impreuna cu hrana si bautura, copilul primeste si invatatura biblica necesara, care-l
formeaza ca om.
Asadar ideea ortodoxiei confera traditionalismului preconizat de Crainic o nota aparte,
prin care se deosebeste de semanatorism. Treptat, linia ortodoxista a poeziei sale o va pune in
umbra pe cea traditionala. Motivele lirice crestin-ortodoxe ajung dominante, ele denota o
fervoare a credintei in harul dumnezeiesc coborat asupra fapturii de lut, singurul crez ce-i ofera
tarie morala.
Tot in linia traditionalismului gandirist, Vasile Voiculescu scrie o poezie puternic
influentata de spiritul religios, desi "ortodoxismul" este la el doar un element conventional, nu
unul de structura. Semnele traditionalismului sau se puteau lamuri inca din volumul de debut
cind poetul evoca viata satului, casa parinteasca, peisajul tinutului natal intr-o maniera
semanatorista. Simbolurile religioase, tot mai frecvente in poezia sa devin repezentari
iconografice, capatand sensuri morale, general-umane, eliberate de orice umbra de misticism.
Ingerii din poemele sale sunt metafore ale unor idei abstracte sau se indeletnicesc cu lucruri care
au un caracter foarte profan, participand la muncile campului, de exemplu. Se realizeaza astfel

un transfer intre sacru si profan, universul se diafanizeaza, dar totul tine de un program, care este
nu numai al sau, ci al intregii grupari pe care o reprezinta.
Inceputurile poetice ale lui Vasile Voiculescu sunt mistuite de setea de cunoastere,
manifestata in cautarea Creatiunii, in dorinta de obiectivare a ei. Meditatia religioasa se asaza
mereu alaturi de cea filozofica; Modalitatea artistica principala este imbinarea motivelor crestine
cu cantecele lumesti. Esenta crestinismului vine din "intrepatrunderea dureroasa intre stihiile
lumii si senzualitatea grasa, umila a pamantului". Acest poet religios, hranit din substanta
evangheliilor carora le da forma de alegorie sau de parabola, se intoarce mereu catre sufletul
stramosesc, reinviind "cumintenia" pamantului si frumusetea parguita de soarele de peste veac al
credintei "crestine". Poezia lui devine cuminecatura pentru sufletul ce cauta dincolo de
aparentele inselatoare ale vietii.
Arhaicul catre care tinde constant poezia sa il face sa indrageasca tot
ce a fost creat de mana lui Dumnezeu si pastrat astfel. Imaginile ingerilor,
prezente in toata lirica poetului nu pledeaza pentru incadrarea sa in sfera
ortodoxismului, dar "ortodoxismul lui V. Voiculescu este anterior aceluia al
Gandirii" - (G. Calinescu). In poezia sa apar ingeri profani, redusi la simple
elemente de decor. Ei sunt dematerializati pana la abstractizare, uneori
ramanand simple nume. In general, poezia de inspiratie a lui Voiculescu
acuza cerebralitatea si meditatiile.
Propensiunea catre o figuratie biblica, componenta esentiala a traditionalismului
voiculescian se manifesta plenar in poemul "In gradina Ghetsimani'. Radacinile poemului se afla
in universul copilariei, unde religia era pravila, enciclopedie a vietii practice. Cartea oamenilor
de la tara era Biblia. Inspiratia religioasa isi fixeaza limitele in scena biblica a ultimei nopti pe
care Fiul Domnului o petrece impreuna cu apostolii. Tabloul narativ se estompeaza sub cautarea
infrigurata a simbolului. Cu o inversunare de cautator de comori, de rob in faurirea poeziei,
poetul arunca in joc toate armele stilistice pentru evitarea cararilor batute. Tema ramane in ultima
instanta cea a constiintei umane: posibilitatea pacatului respins chiar si in ideea de posibilitate.
Iisus incarneaza pe de o parte neputinta omeneasca de a-si depasi limitele in miscare spre inalt,
sacrificiul dureros, sfant, in fata cerului inchis si pe se alta ispita infranta, doborarea pacatului
prin moarte.
Tendinta generala este cea de hiperbolizare, pentru ca astfel sa se sublinieze si mai mult
efortul de a ocoli ispita. Strigarea lui Iisus e "amarnica", cupa e "grozava", setea "uriasa".
Refuzand paharul cu bautura, alegand calea rugaciunii si forta pe care o da credinta, Iisus a trecut
dincolo de moarte.
Catre final, poemul ofera un contact cu natura, dar un contact in primul rand vizual.
Perceputa cu ajutorul privirii, natura emotioneaza producand voluptate estetica si curiozitate
intelectuala vie.
Meritul de necontestat al creatiei voiculesciene este acela de a face sa traiesti concomitent
in spatiul arhaic al lumii biblice, sa traiesti concomitent intr-un "atunci" si intr-un "acum" care
pastreaza sensul puritatii crestine.

VII.

CONCLUZII

Creatia lor este expresia unei largiri fara precedent a orizontului tematic si de viziune, a
unei sincronizari cu marea poezie europeana. Suprarealism si expresionism, experimentalism si
fior metafizic, imagism si poezia chtonica, ermentism si spiritualism sunt doar cateva ipostaze
ale peisajului poeziei interbelice. Si, ca si in cazul perioadei de dupa Eminescu, despre care
Maiorescu spunea ca va fi profund marcata de lirica eminesciana, in egala masura epoca
interbelica va marca poezia de dupa al Doilea Razboi Mondial, in ciuda tuturor seismelor sociale
si politice.
DICTIONAR:
Imagine ontologica = sintagma face referinta la acele reprezentari despre fiinta umana, care
vizeaza existent acesteia.
Ontologie = ramura a filozofiei care are ca obiect de studio existent ca atare, principiile
commune oricarei existente.
Poezia chtonica = poezia pamantului; htonian, adj. (fr. "chthonier", gr. "chthon" = pamant). In
lirica lui Arghezi, tipul acesta de poezie ilustreaza cultul muncii si al stramosilor.
BIBLIOGRAFIE:

Manual Limba si Literatura romana clasa a XII-a - Adrian Costache, Florin Ionita, M.N.
Lascar Adrian Savoiu

"Teoria Literaturii" - Puiu Ionita

"Reviste si curente in evolutia literaturii romane" - I. Hangiu

"Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale" - Ov. S. Crohmalniceanu

"Metamorfozele poeziei" - Nicolae Manolescu

"Modernismul romanesc" - Dumitru Mincu

Dictionarul explicative al limbii romane

Internet : www.wikipedia.ro , www.lovinestii.ro , www.studentie.ro , www.scrierile.com