Directii si tendinte

Periodizarile istoriei literare privilegiaza in anumite situatii factorul istoric in dauna celui literar,
estetic. Daca perioada "marilor clasici" a fost definita prin cateva personalitati de prima marime,
care au creat valori literare fundamentale, perioada sfarsitului de secol al XlX-lea si de inceput al
secolului al XX-lea este delimitata pe criterii strict cronologice. Acest fapt este necesar pentru ca
in epoca amintita coexista o multitudine de tendinte, directii si curente literare, de creator!

cu personalitati foarte diverse.

intre aceasta perioada si cea anterioara, a marilor clasici, nu este o ruptura, intrucat Eminescu
si Creanga au murit in 1889, a fost ales in mod conventional anul 1890 ca inceput al epocii
sfarsitului de secol XIX si inceputului de secol XX, ca limita fiind stabilit momentul primului
razboi mondial. Totusi, in aceasta perioada continua sa scrie doi dintre marii clasici: Caragiale,
care creeaza acum nuvelele naturaliste (drama Napasta, momentele, schitele si povestirile
fantastice de influenta folclorica; Slavici, care marcheaza o data importanta in evolutia
romanului romanesc publicand Mara si care realizeaza o opera memorialistica de deosebit
interes.

Lirica perioadei este dominata de umbra unui alt mare clasic, Mihai Eminescu, a carui creatie
suscita epigonismul multor poeti din generatia tanara, care alcatuiesc ceea ce Vlahuta, cel mai
important dintre ei, numea "curentul eminescian". Autentica reinnoire a liricii se datoreaza, in
perioada de care ne ocupam, directiei simboliste si parnasiene inaugurata de Macedonski si
reprezentata de colaboratorii revistei sale, "Literatorul", si valorificarii filonului popular pe linia
poeziei cu tematica nationala si sociala, cu accente profetice, reprezentata de Cosbuc si Goga.

in perioada de la sfarsitul secolului al XlX-lea si inceputul secolului al XX-lea apar germenii marii
literaturi interbelice, intrucat acum debuteaza scriitori ca Sa-doveanu, Arghezi, Rebreanu, a
caror creatie definitorie apartine epocii de dupa primul razboi mondial.

Curentele reprezentative pentru intervalul 1890-1916 sunt: realismul, simbolismul,
samanatorismul, poporanismul.



Realismul sfarsitului de secol reprezinta o continuare a curentului impus spre jumatatea veacului
al XlX-lea. Reprezentat in literatura universala de Balzac, Stendhal, Flaubert; Dickens sau
Tolstoi, acest curent s-a manifestat in literatura romana adesea impreuna cu elemente
romantice sau naturaliste - in opera unor scriitori precum N. Filimon, I. L. Caragiale, I. Slavici,
Delavrancea, Duiliu Zam-firescu.

Esentiala pentru realism este determinarea economica si sociala a personajelor si actiunilor lor;
banul, dorinta de castig sunt teme importante. Atitudinea definitorie pentru scriitorul realist este
obiectivitatea, opusa subiectivitatii romantice. Autorul se vrea, ca Balzac, un simplu secretar "al
istoricului, care este societatea insasi", un registrator de oameni si fapte, un creator de viata
verosimila, omniscient, care face "concurenta starii civile", realizand adica personaje care dau
aceeasi impresie puternica de viata ca si personajele reale, inscrise in registrul starii civile.
Aceste personaje, realizate in ceea ce au tipic, reprezentativ pentru o categorie sociala, se afla
intr-o profunda interdependenta cu mediul in care traiesc si care le conditioneaza. Atentia
acordata amanuntelor semnificative contribuie la impresia de verosimil pe care tind sa o dea
scrierile realiste.

Pe plan stilistic, obiectivitatea autorului realist se exprima printr-o scriitura neutra, impersonala,
avand ca model, in cazul lui Stendhal, Codul civil.

Simbolismul este un curent manifestat predominant in lirica. Denumirea, data de poetul francez
Jean Moreas, nu a fost recunoscuta de toti reprezentantii acestui curent, care, in ultimele
decenii ale secolului al XlX-lea, se intitulau indeosebi "decadenti".

Noutatea pe care o aduce simbolismul nu este simbolul in sine, vechi cat literatura insasi, ci
cultivarea simbolului plurivoc, a simbolului cu multiple sensuri, descifrate in functie de
sensibilitatea cititorului, dat fiind ca aceste simboluri sunt receptate mai putin intelectual si mai
mult afectiv. Definitorie pentru simbolul simbolist este sinestezia, adica perceperea sintetica,
integratoare a unui ansamblu de senzatii (vizuale, auditive, olfactive etC).

Simbolul intemeiat pe sinestezie apare in celebrul sonet al lui Baudelaire, Corespondente:
"Parfum, culoare, sunet,/ Se-ngana si-si raspund."

Simbolismul tinde sa apropie poezia de muzica atat prin prezenta temelor muzicale, cat si prin
muzicalitatea versurilor. Totodata insa, pe plan prozodic, acest curent contribuie la impunerea
versului liber.

Simbolistii introduc in lirica tema orasului, fie sub forma "oraselor tentacu-lare", fie in ipostaza
orasului de provincie apasat de plictis, de "spleen". Natura insasi este citadina si umanizata:
parcurile, gradinile. Din mediul apasator al orasului, sufletul poetului simbolist evadeaza spre
tinuturi unde, ca in versurile lui Baudelaire, totul nu este decat "ordine si frumusete, lux, calm si
voluptate."

Aceasta poezie a sugestiilor, a nuantei, a fost cultivata in literatura universala de Verlaine,
Rimbaud sau Mallarm6, iar in lirica romaneasca de G. Bacovia, D. Anghel, St. Petica, I.
Minulescu.



"SEMANATORUL" - SEMANATORISMUL



* Semanatorul (Revista literara saptamanalA) a aparut la Bucuresti, la 2 decembrie 1901, sub
redactia lui G. Cosbuc si Al. Vlahuta (proprietar: St. O. Iosifj, din initiativa lui Spiru Haret,
ministru al Instructiunii Publice si cunoscut militant pentru propasirea culturala si materiala a
satelor. De la nr. 27, intre 18 sept 1902 - 30 dec. 1909, publicatia apare cu titlul ortografiat
"Samanatorul".

Articolul-program, intitulat Primele vorbe, nesemnal, dar scris de Vlahuta, reactualizeaza idei
exprimate in Intro-ductia la Dacia literara (1840), din spiritul careia se revendica, chemand
scriitorii "in jurul aceluiasi stindard pentru binele si inaltarea neamului romanesc":



* Meritul mare al miscarii creata de Samanatorul consta in faptul ca a dat expresie dorintei
unanime de a se depasi o perioada de cumpana a literelor romanesti (Ibraileanu a numit acesti
ani "cei mai tristi din literatura romana"). Chiar E. Lovinescu a recunoscut acest adevar cand
spunea:



"intr-un moment de evidenta slabire a [fortei productive si de risipire a atentiei Ipentru
literatura, Samanatorul reprezinta ;o afirmare energica si agresiva a fenomenului literar si
cultural, o zguduire a ma-j iselor".



POPORANISMUL



Prin intreaga sa activitate publicistica de la Adevarul, Evenimentul literar si Viata romaneasca, C.
Stere si-a afirmat poporanismul sau politic, pregatindu-l pe acela literar, destul de deosebit, al
lui G. Ibraileanu. Directia inaugurata in cultura romaneasca de publicatiile fondate de C. Stere
poate fi acceptata doar cu o intelegere adecvata a problemei poporanismului. Orientarea
revistei Viata romaneasca este proiectia ideologica a unei pozitii socio-politice-culturale asupra
evolutiei structurilor romanesti. in cultura romana, poporanismul se afirma, inca din 1893-1895,
cu un deceniu inainte de aparitia Vietii romanesti datorita lui C. Stere. Din 1906 incolo, dupa ce
apare revista ieseana, poporanismul se va impune autoritar. Orientarea a dominat spiritul public
romanesc timp de peste un deceniu, prelungindu-se pana tarziu in epoca interbelica.

Poporanismul, in substanta sa sociologica, politica si ideologica, si-a constituit o identitate
particulara ca un ansamblu sociologic romantic din perspectiva unui radicalism progresist.
Constituit inca la mijlocul perioadei care incheia veacul trecut, poporanismul ei a expresia
marilor nazuinte ale unei epoci preocupate de implinirea a doua importante deziderate social-
politice: incheierea procesului unificarii nationale a statului roman si imbunatatirea conditiilor de
viata a taranului. Poporanismul era expresia unor preocupari privind lupta de eliberare nationala
a populatiei romanesti din imperiul habsburgic si problema agrara, tot mai mult deteriorata,
propunand un program pentru solutionarea acestor imperative. Lipsa unei publicatii proprii si
aparitia samanatorismului au impus insa o stingere temporara a poporanismului. Din 1906, o
data cu aparitia Vietii romanesti, cu un program ideologic mult mai echilibrat, poporanismul
cucereste adeziunea spiritului public, impunand o anume stare de spirit, opuse celei instituite de
samanatorism.

"Cand a aparut Viata romaneasca, domina traditionalismul. In politica si cul-i ;tura,
traditionalismul era conservatorism, in literatura, traditionalismul eraj taranism. Se criticau
formele noua, se regreta vechiul regim si se admira taranul; patriarhal, ca o ramasita a
vremurilor lui Stefan si Mihai. Si se idealiza acest; I taran tocmai pentru ca era atat de ramas in
urma si in afara de viata civilizata | i europeana. Noi vedem in tarani altceva. Taranul social,
taranul sarac, taranul carej [are nevoie de reforme, de ridicare, de transformare" (G. Ibraileanu,
Ce este po-i poranismul? Viata romaneasca, 1925, nr. 1).



Reprezentantii de seama ai poporanismului porneau de la adevarul ca programul pasoptistilor a
ramas neimplinit si se constituiau, in consecinta, in legatarii acestuia. "Opera generatiunii de la
1848, scria Stere in 1908, a ramas nedesavarsita. Aceasta misiune de solutionare a unor
probleme taranesti si-a consumat-o poporanismul, cautand cai practic utile pentru infaptuire."

C. Stere si G. Ibraileanu au inteles interdependenta necesara intre reforma agrara si largirea
dreptului la vot, capatand expresia complexa a problemei rurale, in care socialul, politicul si
culturalul erau integrate intr-o structura unitara. Popo-ranistii si-au alcatuit astfel un program
menit sa duca la realizarea, progresiva, a reformelor preconizate, fiind initiatorii unor masuri
reformatoare de la 1907 incoace. Dupa razboi, in 1925, cand reformele anuntate nu reusisera
sa fie aplicate sau legiferate, Ibraileanu, in numele poporanismului, anunta incheierea unei
etape: "Si ceea ce incumba astazi poporanismului este o alta necesitate de urgenta actualitate.
Este, mai presus de toate, idealul de dreptate, de libertate, de toleranta si de cultura. In acest
ideal sta, in momentul actual, europenizarea, oc-cidentalizarea poporului roman." (s. n.)

Din structurile vechii ideologii ramasesera viabile cateva principii si concepte:

* conturarea problemei specificului national;

* dreptul la expresia estetica a tuturor categoriilor sociale;

* occidentalizarea structurilor romanesti; spiritul de toleranta; realismul, rationalismul,
democratismul politic;

* intelegerea in spirit ponderat a problemei raportului dintre etic si estetic, refuzandu-se
exclusivismul etic al samanatoristilor;

* interesul pentru viata rurala, veridicitatea reflectarii in arta, promovarea unei literaturi realiste,
critice, inspirate din realitatile nationale; simpatia fata de taranime; dezaprobarea falsei
infrumusetari a vietii.

Reprezentanti ai literaturii de orientare poporanista: C. Stere, (in preajma revolutieI), Jean Bart
(Datorii uitatE), Spiridon Popescu (Mos Gheorghe Ia expozitie si Ratacirea din StoboranI), C.
Hogas (Pe drumuri de munte; in muntii NeamtuluI), M-hail Sadoveanu, Gala Galaction, I. i.
Mironescu, Paul Bujor, O. Goga, I. Agarbiceanu.

"Atat cat au prins din realitatea sociala, scriitorii adunati in jurul Vietii romanesti au zugravit
veridic; operele lor nu falsifica, nici chiar atunci cand se resimt de i pe urma influentei
poporaniste, imaginea realitatii, cum o falsifica, adesea, scrierile!

influentate de samanatorism, realitatea satului nu e infatisata, in naratiunile contaminate de
poporanism, idilic; in ele nu sunt ascunse nici apasarea taranului, nici cauzele care o determina.
Chiar cand expun nemijlocit vederi poporaniste, scriitorii; nu denatureaza prin aceasta totusi
tabloul realitatii descrise. Alaturi de comentarii,; faptele se desfasoara potrivit logicii interioare."
(D. MicU)
Romantismul curent literar - Romantismul
romanesc, Principalele caracteristici ale
romantismului universal, Particularitatile
romantismului

Curentul literar este greu de definit el desemnand o realitate (cea artistica) de o complexitate
uriasa in continua prefacere si reasezare in primul rand recalcitranta la etichetari si delimitari
stricte definitive. Curentul literar este o miscare literara de o anumita amploare si durata;
convergenta a unor principii generale de natura complexa (artistica, ideologica, filozofica)
exprimate in literatura, care se pot subsuma unor viziuni comune intr-o anumita perioada
istorica si rezultanta generala a tendintelor unei epoci.
In functie de perioada in care s-au desfasurat curentele literare se impart in zece mari epoci ale
literaturii: umanismul, clasicismul, iluminismul, romantismul, realismul, naturalismul,
parnasianismul, simbolismul, expresionismul, postmodernismul.
Unul dintre curentele cele mai semnificative si cu o mare dezvoltare este romantismul. Epoca
destramarii feudalismului si a dezvoltarii capitalismului, epoca revolutiilor burghezo-democrate si
a razboaielor pentru eliberare si independenta nationala, aduc in campul literaturii un nou
curent literar numitromantism. Cultivat si afirmat de o clasa sociala ridicata de jos si potrivnica
nobilimii, romantismul impune un suflu nou, caracterizat prin setea de libertate, spargerea
normelor conventionale si rigide ale clasicismului, inclinarea spre reverie si spre explorarea
complexitatii eului uman. Aparut mai intai in Anglia, apoi in Germania si Franta, la sfarsitul
secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, romantismul este o miscare literara
complexa cu tendinte adeseori contradictorii.
Astfel, distingem un romantism avantat, vizionar si revolutionar; un altul caracterizat prin
regretul fata de trecutul patriarhal si rezistenta la procesul de innoiri; in sfarsit, o a treia
categorie de romantici manifesta deceptia urmata dupa consolidarea burgheziei care a tradat
interesele poporului. Cu toate aceste diversificari, romantismul apare ca un curent literar
omogen, cu trasaturi si o metoda de creatie proprie.
In literatura universala cei mai importanti scriitori romantici sunt: Byron, Kcats, Shelley,
Shakespere in Anglia, Novalis, Chamisso, Heine in Germania, Lamartine, V.Hugo, Al.Dumas
- tatal, Stendhal in Franta, Puskin, Lermontov in Rusia.
Romantismul romanesc prezinta caractere proprii, specifice conditiilor sociale si politice
din tara noastra. Mai intai trebuie remarcat faptul ca la noi, romantismul, cu toate ca
predomina, coexista alaturi de clasicism si realism. La scriitori ca Alexandrescu, Negruzzi,
Alecsandri, gasim, alaturi de atmosfera romantica dominanta si elemente clasice sau
realiste. In al doilea rand, romantismul, in tara noastra, este stimulatorul luptei pentru
eliberare si al desteptarii constiintei nationale. Literatura romantica din perioada pasoptista
nu se pierde in zugravirea zbuciumului si a cautarilor intime, ea este o literatura angajata,
pusa in slujba idealului national. Romantismul romanesc apare ca o miscare unitara, cu un
program bine definit, care ridica literatura noastra de la incercarile minore ale Vacarestilor,
la geniul universal al lui Eminescu.
In evolutia miscarii romantice din tara noastra, se pot distinge mai multe etape. Intr-o prima
etapa, preromantica, scriitori cum sunt Vasile Carlova, Heliade Radulescu sau Gh. Asachi
prezinta o literatura a ruinelor cu un usor regret fata de un trecut eroic care poate servi ca
exemplu al luptei prezentate in care visul, fantasticul si meditatia primeaza.
O a doua etapa, momentul pasoptist propriu-zis, aduce o poezie lirica, militanta, patriotica si
vizionara, de evocare istorica, cu radacini adanci in bogatul filon folcloric, asa cum apare la
scriitori ca Balcescu, Bolintineanu, Alexandrescu, Russo, Kogalniceanu, Alecsandri sau la
ardeleanul Andrei Muresianu.
O a treia etapa postpasoptista cand burghezia realizeaza monstruoasa coalitie tradand
masele populare, duce la maturizarea estetica a romantismului, dar si la o reactie critica si
pamfletara fata de societate sau platitudini elegiace, pesimiste chiar, de refugiu in natura si
mitologie, asa cum se manifesta la genialul nostru poet Mihai Eminescu.
Filonul romantic, ca maniera de creatie si atitudine fata de viata, se prelungeste apoi si mai
tarziu prin opera lui Obodescu, Hasdeu, Macedonski, Goga, Sadoveanu.
Principalele caracteristici ale romantismului romanesc pasoptist raman patriotismul si lupta
pentru realizarea idealului national, o constiinta militara cetateneasca, o inimoasa daruire si
slujire a poporului.
Specificitatea romantismului romanesc se exprima in specii literare ca doina si balada de
inspiratie populara, meditatia si elegia, drama, legenda istorica si poemul in versuri sau in
proza si se concretizeaza in opere de aparte tinuta estetica si inalt mesaj patriotic. Operele
reprezentative pentru romantismul romanesc sunt: Poezii populare ale romanilor, Coana
Chirita la Iasi(Vasile Alecsandri), Cantarea Romaniei (Alecu Russo).
Principalele caracteristici ale romantismului universal: 51455kzm49hfh5i
romantismul inlatura si neaga normele si metodele prescrise de
clasicism; nu exista decat legi generale, specifice artei literare in sine,
izvorate din natura compozitiei sau a subiectului tratat.
fata de suprematia legii si a unui rationalism rece, romantismul
afirma primatul subiectivitatii, al sentimentului si fanteziei creatoare,
al spontaneitatii si sinceritatii emotionale.
izvoarele de inspiratie, ca si temele operei literare sunt mult largite,
dandu-se o atentie deosebita traditiei populare, istoriei si folclorului,
considerate ca manifestari specifice ale genului popular; natura, cu
totul ignorata in literatura clasica devine obiect de admiratie si mijloc
de exprimare a sentimentelor.
personajele sunt luate din toate categoriile sociale, cu precadere
oameni din popor sau care reprezinta interesele si lupta poporului.
Romanticii isi manifesta preferinta pentru personaje exceptionale care
impun, fie prin grandoare si noblete sufleteasca, fie prin slutenia lor
fizica (Cocosatul de la Notre Dame de Paris) sau decadenta morala.
In toate cazurile personajele sunt atent individualizate, zugravite in
complexitatea vietii sociale si psihice, in continua si, adeseori,
neasteptata transformare. zf455k1549hffh
in timp ce clasicismul condamna limbajul popular, socotind
unele cuvinte inestetice si vulgare, romancierul introduce in literatura
un limbaj metaforic, un vocabular comun si suculent, ca si noi
categorii estetice, ca uratul, grotescul in opozitie cu frumosul,
feericul sau fantasticul, pentru ca antiteza si contrastul sunt procedee
specifice artei romantice. Antiteza nu o gasim numai in conflictul
operei sau intre personaje diferite: adeseori acelasi personaj este
creionat in trasaturi contraste un fizic frumos ascunde un suflet
murdar si pervers, in timp ce o figura respingatoare are un suflet
nobil.
genurile si speciile literare respectate riguros de clasicism sunt
supuse unor fuzionari si transformari inedite: lirismul este introdus in
epic si dramatic, comicul este amestecat cu tragicul; in aceiasi poezie
lirica pot fi gasite elemente de oda, imn, meditatie, satira sau pastel;
in proza apar elemente de poem, de peisaj pitoresc zugravit cu lirism,
intr-o actiune captivanta, adeseori aventuroasa; in drama asistam la
un conflict violent in care se infrunta eroi antagonici care cultiva
tirada retorica, iar actiunea se incheie adesea printr-o lovitura de
teatru.
Particularitatile romantismului
Global privind romantismul a fost o miscare constienta de ea insasi si mai cu seama de ceea ce
opunea sistemului de idei estetice pana atunci in vigoare.
Sub semnul romantismului ca o particularitate apare drama romantica. Se afirma ca Victor
Hugo este teoreticianul ei tumultos. Drama romantica apare in urma unei evolutii lente cu
origini in tragedia clasica. Pe parcursul acestei evolutii intalnim drama burgheza, comedia
lacrimogena si melodrama. Visul, viziunile, intamplarile supranaturale, atractia pentru elementul
ocult isi gaseste locul in productia dramatica, sfidand uneori legile teatrului care pretinde
personaje cu existenta proprie, antrenate in actiuni obiectiv justificabile. In domeniul dramei
romantice se remarca in Germania Zacharias Werner, Heinrich von Kleist, in Franta se remarca
V. Hugo care are ca model pe Shakespere.
Un alt model care are la baza romantismul este romanul epocii romantice in care istoria
poate fi obiectul unei negari sau dimpotriva asa cum se intampla in romanul lui Xalter Scott o
realitate fundamentala, generatoare de conflicte sociale si psihologice.
Dintre speciile literare care se afirma, se dezvolta si cunosc apogeul avand o grandioasa
raspandire in romantism, romanul istoric este in cel mai inalt grad ilustrativ pentru specificul
istorismului romantic. Creatorul lui a fost Walter Scott. Multe dintre evocarile istorice ale
romantismului se hranesc din sistemele filozofice dominate de ideile transformiste, sisteme
elaborate de-a lungul intregului sec al XVIII-lea si mai ales in preajma si in perioada imediat
urmatoare revolutiei din Franta.
Pe langa romantismul de tip istoric exista si un romantismul antichizat. Atitudinea
romanticilor fata de antichitate depaseste sfera istorismului romantic, pentru ca mai mult decat
valorificarea dintr-un punct de vedere modern a unei epoci trecute el ofera numeroase implicatii
de ordin etic si estetic. Cateva dintre cele mai decisive tendinte ale curentului care au conlucrat
la prodigioasa inflorescenta a fantasticului in literatura romantica sunt: atractia pentru folclor,
viziunea mitica, sondajele in straturile profunde ale constiintei, fascinatia tenebrelor interioare,
predilectia pentru expresia simbolica.
Scriitorii romantici au aspirat cu totii la o fericire ideala. Romantismul apare ca un avant al
genului individual in cautarea Absolutului.
Poezia de inspiratie folclorica la Mihai Eminescu
Q:
Intreaba despre Poezia de inspiratie folclorica la Mihai Eminescu

Una dintre insusirile esentiale ale lui M. Eminescu a fost intelegerea
creatiei populare si a naturii in rosturile sale adanci, folclorul devenind elementul
fundamental in formarea si definirea personalitatii poetului. Eminescu a pretuit in
mod deosebit poezia populara si a considerat ca o adevarata literatura trainica
nu se poate intemeia decat prin graiul viu al poporului nostru, pe traditiile,
obiceiurile si istoria lui, pe geniul lui.

Cea mai bogat reprezentata tematic este lirica ilustrata prin numeroase doine de
dragoste, de dor, de jale, prin bocete, blesteme, strigaturi, etc.
Influenta propiu-zisa a folclorului in creatia eminesciana se manifesta in doua
directii: in continut prin teme, motive si simboluri si in forma prin talentul lui poetic
de a inalta in plan i
ntelectual aceste motive cu ajutorul limbajului poetic si oraliatatii. Eminescu a
preluat teme, motive, rituri, armonii, imagini pe care le-a asmblat in compuneri noi
purtand pecetea inimitabila a geniului sau.
La Eminescu, perceptia timpului se face cu detasare si obiectivitate, in tonalitate
nostalgica, punandu-se accent pe ciclicitate.

Unele dintre operele eminesciene sunt prelucrari inspirate din folcor care au
cunoscut transformari esentiale devenind opere profund originale. Astfel putem
numi ca opere ce pleaca de la tematica folclorica poemuil Luceafarul sau
Calin(file de poveste).
Altele sunt prelucrari folcorice cu adaosuri de rafinament in planul expresiei si a
ideii(Revedere, Ce te legeni, La mijloc de codru sau Cartea feciorului de domn din
Scrisoarea III ).

Eminescu are meritul de a fi eliberat limbajul de balastul de orice fel cultivand
expresia simpla, directa. Impresia de prospetime ce caracterizeaza poeiziile sale se
datoreaza influnetei poporului la nivelul lexical(cuvine si expresii populare), fonetic,
morfologic si stilistic. La unele dintre poeziile sale a imprumutat si nivelul prozodic.
Asa sunt poeziile Doina, Ce te legeni sau meditatia Revedere.
De la prima poezie De-as avea publicata in revista Familia in 1866 si pana
la capodopera Luceafarul, opera lui Eminescu este mobilata cu elemente folcorice
patrunse pe calea unei profunde asimilari.

In unele opere pastreaza tema dar creeaza o anumita structura compozitionala
introducand pasaje lirico-descriptive (Fat-Frumos din lacrima).
In operele de maturitate artistica sursa folclorica este doar un pretext pentru
meditatia filosofica.
Cea mai mare insusire a lui Eminescu este de a face poezii populare fara sa imite si
cu idei culte, de a cobori de la acel sublim impersonalism al poporului.
Poezia de meditatie istorica si sociala despre Mihai
EMINESCU



Reprezinta una dintre coordonatele majore ale operei lui Eminescu. Evocarea trecutului istoric
constituie unul din punctele programatice prezente in toate manifestele romantice. Conceptia lui
Eminescu despre poezie este insa mai mult clasica decat romantica. Acesta este unul din
aspectele clasicizante ale romantismului eminescian. Spre deosebire de alti mari romantici,
Eminescu n-a avut o conceptie evolutionista si dialectica, heraclitiana si hegeliana asupra
istoriei. Interpretarea conceptiei despre istorie a lui Eminescu prin prisma filosofiei lui Hegel a
fost o denaturare tezista si tendentioasa din epoca totalitarista, dominata de materialismul
dialecti si istoric.

An realitate, Eminescu era un antihegelian, asa cum se poate observa dintr-o nota din
manuscrisele sale in care vorbeste despre lumea intocmita dupa calapodul stramb al lui
Hegela. Eminescu a avut mai degraba o conceptie neevolutionista, statica,eleata si
fenomenologica, incercand sa surprinda aproape intotdeauna esenta si adevarurile imuabile,
perene ale istoriei. Dupa Eminescu istoria nu se schimba in esenta ei, ci numai in forma. Istoria
se repeta si este aceeasi piesa dar cu alti actori. An conceptia lui Eminescu istoria nu
consemneaza decat simple schimbari de decor.

Cea mai valoroasa si mai importanta opera de inspiratie istorica a lui Eminescu ramane vastul
poem panoramatic despre succesiunea civilizatiilor, Memento moria sau Panorama
desertaciunilora, scris la varsta de 22 de ani si aparut postum.

Dintre toate epocile istoriei nationale Eminescu a fost cel mai atras de perioada geto-dacica, si a
incercat chiar sa construiasca o mitologie autohtona prin poeme ca: Memento moria,
Povestea magului calator stelea, Sarmisa, Gemeniia, Rugaciunea unui daca,
Strigoiia, s.a. A proiectat chiar o epopee Decebala din care nu a realizat decat un
fragment in care apare Ogur, un bard orb, un fel de Homer autohton. La Eminescu istoria se
pierde in mitologie si miturile se revarsa in istorie.

Ca specie literara Memento moria este o sociogonie, ca si Munci si zilea a lui
Hesiod, Paradisul pierduta si Paradisul regasita al lui Milton, Legenda secolelora a lui
Victor Hugo si Tragedia omuluia a lui Madach. Prin dimensiuni si ca valoare Memento
moria a fost comparata mai mult cu Legenda secolelora a lui Victor Hugo, dar intre cei
doi mari romantici exista o deosebire esentiala: Victor Hugo este optimist si increzator in viitorul
umanitatii, pe cand Eminescu este sceptic si pesimist. Memento moria are la baza motivul
Ecleziastului biblic Desertaciunea desertaciunilor si toate sunt desartea, care apare mai
inainte in literatura noastra la Miron Costin in poemul Viata lumiia. Memento moria este
impregnata de pesimism schopenhauerian, asa cum spunea Calinescu in Opera lui
Eminescua a in Memento moria Eminescu documenteaza nimicula.

An aceasta ampla desfasurare panoramatica se succed rand pe rand: comuna primitiva,
Babilonul, Egiptul, Palestina, Grecia si Roma antica, Dacia, Marea Revolutie franceza si Imperiul
lui Napoleon I Bonaparte. Cel mai intins episod este dedicat Daciei si razboaielor dintre daci si
romani, la care participa zeii Olimpului de partea romanilor, iar de partea dacilor, zeii nordici, in
frunte cu Odin care isi au sediul in Valhalla, leaganul mitologiei nordice, din Marea Nordului cea
inghetata. An viziunea lui Eminescu Odin este frate bun cu Zamolxe, Eminescu impartaseste
ipoteza fantezista a lui Iacob Grimm dupa care getii ar fi fost inruditi cu gotii. Episodul dacic se
incheie cu blestemul lui Decebal in urma caruia are loc navalirea populatiilor barbare sub
loviturile carora cade Imperiul Roman.

Eminescu proiecteaza vaste si ametitoare perspective cosmice si ne releva dimensiunea
interioara, abisala a fiintei umane:

Sori se sting si cad in caos mari sisteme planetare,

Dar a omului gandire sa le masure e-n stare

Cine-mi masur-adancimea a dintr-un om? Nu a dintr-un gand

Neaprofundabil. Vana e-a-nvatatilor ghicire,

Cum in fire-s numai margini, e in om nemarginirea.

An conceptia lui Eminescu Napoleon I Bonaparte reprezinta intruchiparea deplina a omului de
geniu in istorie Cat geniu, cata putere a intr-o mana de pamanta. Poemul trebuie sa se
incheie cu epoca lui Napoleon al III-lea Bonaparte, nepotul lui Napoleon I Bonaparte, care a
fost insa evocata in poemul Amparat si proletara (Convorbiri literarea, 1874), si care a
cunoscut mai multe variante: Proletarula, Ideile proletaruluia, si Umbre pe panza
vremiia. Si acest poem a fost interpretat denaturat, in mod tezist si tendentios in perioada
dogmatismului si sociologismului vulgar, cand se spunea ca Eminescu se situeaza pe pozitiile
proletarului. An realitate, Eminescu nu se situeaza pe nici o pozitie, ci lasa sa se confrunte
liber, ca intr-o veritabila drama de idei doua concepte radical opuse: socialismul si pesimismul
schopenhauerian.

An acest poem este evocata pentru prima data in literatura universala Comuna din Paris, la
numai cativa ani de la consumarea acestui eveniment istoric. Cezarul, care nu este altul decat
Napoleon I Bonaparte mediteaza in spirit schopenhauerian asupra manifestarii raului in istorie.
An finalul poemului apare motivul vietii ca visa, motiv de larga circulatie in Romantism, dar
care la Eminescu capata profunzimi ametitoare. Antreaga istorie universala a lumii este vazuta
ca un vis al mortii eterne: Ca vis al mortii eterne e???? Numai acest vers daca l-ar fi scris
Eminescu si tot ar fi devenit unul dintre marii poeti ai lumii.

Vastul poem Povestea magului calator stelea elaborat in perioada studiilor vieneze si aparuta
postum este un basm cult, in care un batran imparat inainte de a muri vrea sa-l lase pe fiul sau
succesor la conducerea imparatiei. Al trimite la un batran mag sa-l initieze in tainele vietii si
mortii. Batranul mag locuieste pe un munte inalt de piatra, care nu este altul decat Kogaionul,
munte sacru al geto-dacilor.

Batranul mag ii face feciorului de imparat teoria originii stelare a sufletelor, dupa care fiecare
om are inca de la nastere o stea si un inger de paza. Numai geniile nu au nici stea, nici inger de
paza pentru ca reprezinta o abatere de la norma, iar conditia lor este tragica.

Desi rari si putini-s, lumea nu va sa-i vaza,

Viata lor e lupta, cand mor se duc neplansi.

Ei n-au avut la leagan un bland inger de paza

Si-a lor ochi de durere sunt tulbure si stinsi;a

Geniile se afla sub protectia divinitatii:

Caci Dumnezeu in lume tine loc de tata

Si pune pe-a lor frunte gandirea lui bogata.a

Feciorul de imparat intruchipeaza conditia omului de geniu: A pus in tine domnul nemargini de
gandire.a Prin feciorul de imparat Eminescu, de fapt, se auto portretizeaza. Poemul se
incheie cu viziunea magului calator printre stele, si este neterminat, cu o intriga prea stufoasa si
incalcita, greu de urmarit. Daca ar fi fost incheiat si finisat Povestea magului calator in stelea
ar fi devenit cu siguranta o capodopera, cu nimic mai prejos decat Luceafarula.

Tot din perioada geto-dacica sunt inspirate poemele Sarmisa si Gemeniia, in care este
prezentata in spirit schopenhauerian lupta pentru putere dintre doi frati gemeni: Sarmis si
Brigbelu, regi geto-daci anteriori lui Decebal. Brigbelu il inlatura de la domnie pe Sarmis, si-i ia
si logodnica, pe frumoasa Tomiris. Sarmis il invoca pe Zalmoxe si-si blestema fratele nelegiuit,
pe care il omoara in cele din urma, recapatandu-si tronul. Blestemul lui Sarmis a trecut in cea
mai mare parte in Rugaciunea unui daca (Convorbiri literarea, 1879), care nu este numai
o poezie de inspiratie istorica, dar si o poezie filosofica, una dintre capodoperele liricii
eminesciene.

Vastul poem Strigoiia (Convorbiri literarea, 1876) este inspirata din perioada navalirilor
barbare. Regele avar Arald se indragosteste de regina autohtona Maria, care moare. Arald se
duce la un batran mag care sta pe o stanca, intr-un scaun de piatra, cu barba pana la pamant si
cu genele pana la piept si tine in mana un toiag, in timp ce pe deasupra falfaie in roate un alb si
negru corb (corb alb este un indraznet oximoron eminesciaN). Arald il roaga pe mag sa-l
converteasca la religia geto-dacilor si sa o aduca la viata pe Maria. Printr-o practica magica
batranul mag ii preface pe Arald si pe Maria in strigoi, care calaresc alaturi pana in zori.
Strigoiia este un basm cult, o poveste fantastica-n versuri in care Eminescu valorifica
credinta populara in strigoi.

Alte epoci din istoria nationala de care a fost preocupat Eminescu sunt perioada medievala si
perioada renascentista. Figura lui Mircea cel Batran este evocata inScrisoarea IIIa
(Convorbiri literarea, 1881), in care Eminescu creaza antiteza dintre un trecut maret si eroic,
si un prezent decazut si degradat.

Poemul incepe cu visul sultanului pentru care Eminescu s-a inspirat din Istoria Imperiului
Otomana a orientalistului austriac Joseph von Hammer. Sultanul al carui vis il descrie
Eminescu este sultanul Osman, intemeietorul dinastiei osmanlailor. Dupa unii exegeti, printre si
Albert Beguin, in exceptionala sa carte Sufletul romantic si visula, visul reprezinta principala
coordonata definitorie a sufletului romantic. Romanticii au cultivat in special visul in somn, ca
produs al subconstientului, prin care au deschis calea psihanalizei moderne. Motivul visului
apare frecvent la Eminescu. Pe buna dreptate spunea Calinescu spre finalul Vietii lui Mihai
Eminescua ca Eminescu era un romantic sublim in sufletul caruia visele infloreau ca
nalbaa.

Visul sultanului este un astfel de vis in somn, ca produs al subconstientului. Prin vis Dara ochiu-
nchis afara inlauntru se desteaptaa, Eminescu ne introduce intr-o geografie mirifica si
fascinanta a visului. Sultanul adoarme si viseaza cum luna coboara din cer, transformata intr-o
fecioara pe care o identifica cu frumoasa Malcatun, fiica seicului Edebali. Sultanul mai viseaza
cum din inima ii creste un copac urias, care-si intinde ramurile peste tari si continente,
anticipand dimensiunile de mai tarziu ale Imperiului Otoman. Visul sultanului mai este si un vis
premonitoriu, profetic:

Atunci el pricepe visul ca-i trimis de la profet,a

Confruntarea dintre Mircea cel Batran si Baiazid Ilderim, zis Fulgerul este descrisa in magnifica
scena a bataliei de la Rovine, de pe Arges.

Partea a doua a poemului se transforma intr-o satira necrutatoare si vehementa, intr-un virulent
pamflet politic la adresa contemporanilor. Eminescu vizeaza in primul rand politicianismul si
demagogia patriotarda. Partea a doua a poemului este o sinteza lirica a articolelor politice ale lui
Eminescu, publicate in ziarul Timpula, organ al Partidului Conservator.

Tinta atacurilor lui Eminescu o formeaza Partidul Liberal, care era pe atunci la carma tarii: Au de
patrie, virtute, nu vorbeste liberalul?a. Printr-un sarcasm necrutator Eminescu realizeaza
portretele a doi fruntasi ai Partidului Liberal, adversarii sai politici, Pantazi Ghica negru, cocosat
si lacom, un izvor de siretlicuri, / La tovarasii sai spune veninoasele-i nimicuri;a si C. A.
Rosetti Si deasupra tuturora, oastea sa si-o recunoasca, / Asi arunca pocitura bulbucatii ochi
de broascaa

Eminescu mai satirizeaza snobismul si cosmopolitismul, parazitismul, castigul fara munca,
dispretul fata de traditie: Prea v-ati aratat arama, sfasiind aceasta tara,

Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara,

Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei

Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti a niste misei!

a

Societatea romaneasca a vremii sale ii apare lui Eminescu ca un sanatoriu de alienati, ca o casa
de nebuni. An finalul poemului este invocata umbra justitiara a lui Vlad Tepes, ca singura
solutie de salvare a tarii: Cum nu vii tu Tepes Doamne, ca punand mana pe ei,

Sa-i imparti in doua cete: in smintiti si in misei,

Si in doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni,

Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!
Mihai Eminescu - poet national si
universal


Articole similare: mihai eminescu, poet national, tema naturii, poet








Creator pentru care poezia nu este un exercitiu exterior, ci un mod
profund de existenta, Eminescu nu putea sa nu-si puna problemele
esentiale ale artei scrisului, sa nu se intrebe in legatura cu menirea sa
de poet si cu sensul artei sale.

Aceste chestiuni nu au luat insa la el forma unor docte teoretizari, ci, cu
exceptia unor articole, au imbracat vesmantul insusi al poeziei, in creatii
avind, in totalitate sau partial, caracter de arta poetica.

Miracolul eminescian a stat insa in faptul de a fi dobandit o limba in acelasi
timp noua si proaspata". Pentru aceasta, spune Tudor Vianu, "Eminescu n-
a trebuit sa se lupte cu limba, asa cum au facut unii din emulii sai de mai
tarziu. I-a fost de ajuns sa se aseza in curentul limbii si sa-si inalte panzele
in directia in care sufla duhul ei".

Trei idei fundamentale domina conceptia despre poezie a lui
Emindescu: 1) necesitatea absoluta ca poetul sa aiba ideal inalt, ceea ce
exclude compromisul, scrisul in vederea obtinerii unor avantaje
materiale; 2) necesitatea unei perfecte concordante intre continutul ideatic
si forma expresiei poetice si 3) in raport cu natura, arta nu trebuie sa fie o
simpla copie, ci o transfigurare a lumii reale intr-o lume fictiva, rod al
geniului poetic.

Specificul unei literaturi nationale este reprezentat de inglobarea tuturor
operelor valoroase creeate de scriitorii unui popor, de-a lungul timpului.
Cele mai importante teme care se situeaza in specificul national al creatiei
eminesciene sunt: natura, folclorul si istoria. In plan national, Eminescu
este exponentul nedesmintit al pamantului nostru, "este expresia integrala
a sufletului romanesc" (N. Iorga).

In cadrul literaturii universale patrund numai operele care intr-o forma
artistica desavarsita exprima teme si motive majore in literatura nationala
dar mai ales universala: lirica de meditatie sociala (Memento mori, Junii
corupti, Ai nostri tineri, Epigonii, Imparat si proletar, Scrisoarea I), lirica
iubirii si a naturii (Floare albastra, Dorinta, Craiasa din povesti, Calin),
precum si motive din filozofie (Luceafarul, Scrisoarea I, Memento mori).

Prin creatiile sale, Eminescu ne inalta in universalitate, stapanind universul
cuvantului poetic.
Basmul cult
22 noiembrie 2011
Toma Lecii Scrie un comentariu
Povestea lui Harap-Alb
Date despre autor i oper
Ion Creang, unul dintre cei mai buni povestitori ai Europei (Jean Boutire),
aparine perioadei marilor clasici ai literaturii romne, ca i Mihai Eminescu, Ioan
Slavici, Ion Luca Caragiale. Opera sa i afl originea n nelepciunea popular,
care, prin puterea imaginaiei i cu ajutorul unui mod original de exprimare, este
ridicat la rangul de simbol naional.
Capodopera sa rmne, incontestabil, scrierea memorialistic Amintiri din
copilrie, care prezint vrsta inocenei, vesel i nevinovat, i care are drept
protagonist o ipostaz a copilului universal (G. Clinescu). Lumea rneasc
este proiectat n fabulos, n basmele lui Creang: Povestea lui Harap Alb,
Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Pungua cu doi bani, Povestea lui
Stan Pitul, Fata babei i fata moneagului .a. La acestea se adaug
povestirile (Mo Ion Roat, Ion Roat i Vod Cuza, Popa Duhu, Inul i
cmea .a) i nuvela Mo Nichifor Cocariul.
Apariie
Povestirile scrise de Creang sunt publicate n revista Convorbiri literare, ntre
anii 1875 i 1878; Povestea lui Harap-Alb apare la 1 august 1877.
Specia literar
Basmul, denumit de G. Clinescu oglindire a vieii n moduri fabuloase, se
axeaz pe prezentarea unei lumi n care totul este posibil; elementul
supranatural se identific astfel cu realitatea lumii create.
Povestea (basmul) este specia genului epic, n proz, n care se prezint
confruntarea dintre forele binelui i cele ale rului, reprezentate de personaje din
sfera supranaturalului, finalul su fiind, de regul, unul fericit (victoria binelui
asupra zonelor malefice).
Aceast specie literar este construit pe baza unor momente eseniale:
situaia de echilibru perturbat de un eveniment neateptat (intriga) care
declaneaz o aciune desfurat n vederea restabilirii ordinii iniiale;
deznodmntul aduce o nou situaie de echilibru. n general, personajele
basmului sunt: eroul (protagonistul), antieroul (antagonistul), donatorii, ajutoarele.
Acest tipar este specific basmului popular; el este o creaie colectiv, transmis
pe cale oral, care nu aparine unui singur autor, ci este mbogit, de fiecare
dat, cu noi semnificaii. Forma sa cult este reorganizarea elementelor populare
de ctre un prozator cunoscut i consacrat, care imprim asupra textului stilul
su .
Semnificaia titlului
Titlul Povestea lui Harap-Alb enun att specia literar (povestea), ct i
numele protagonistului; acesta parcurge un drum al iniierii, fiind prezentat, de-a
lungul firului epic, n trei ipostaze: fiul cel mic al Craiului, Harap-Alb (tnrul care
se formeaz ca personalitate de-a lungul cltoriei), mpratul (iniiatul capabil de
a ntemeia o familie i de a conduce mpria unchiului su). Cea mai mare
parte a basmului este dedicat celei de-a dou ipostaze. El este numit de ctre
Spn (antieroul, dar i formatorul), printr-o sintagm oximoronic, Harap-Alb;
substantivul comun de origine popular harap desemneaz o persoan cu
pielea i prul de culoare neagr i se afl n contradicie cu epitetul cromatic
alb. Fiul Craiului devine astfel o slug atipic a Spnului.
Elemente cu surs folcloric
Basmul lui Creang este o fuziune original ntre elementele preluate din folclor
i viziunea sa proprie asupra existenei, transmis ntr-un stil personal.
Elementele cu surs folcloric sunt: tema, motivele,personajele, ajutoarele,
donatorii, obiectele magice, formulele specifice, oralitatea.
Tema basmului este triumful binelui asupra rului; ea se subdivide n
urmtoarele motive: superioritatea mezinului, cltoria, probele, demascarea,
pedeapsa, cstoria etc, n ceea ce privete construcia personajelor, influena
popular (mpratul, zna, zmeul) se ntreptrunde cu nota de origirialitate:
Harap-Alb, Craiul, Verde-mprat, Ro mprat, fata lui Ro lmparat, Spnul. La
fel procedeaz Creang n conturarea ajutoarelor: n timp ce Sfnta Duminic i
calul se ncadreaz tiparului folcloric, cei cinci prieteni (Geril, Setil, Flmnzil,
Ochil, Pasri-Lti-Lungil) sunt rodul imaginaiei creatoare a lui Creang.
Donatorii sunt regina albinelor, regina furnicilor, turturica. Obiectele magice, care
au un rol foarte important pentru izbnda eroului, sunt: apa vie, apa moart,
jarticul, smicelele. Este prezent, de asemenea, cifra trei simbolul perfeciunii):
trei fii, trei fete, trei probe iniiate de spn, trei apariii ale acestuia.
Formula iniiala din basmul lui Creang, Amu cic era odat ntr-o ar un crai
care avea trei feciori, are drept corespondent, n creaia popular, nceputul A
fost odat ca niciodat i proiecteaz aciunea ntr-un trecut ndeprtat,
neprecizat; ea are rolul de a-l introduce pe cititor ntr-o lume miraculoas n care
totul este posibil. Formulele mediane (c cuvntul din poveste nainte mult
mai este sau i merg ei o zi, i merg dou, merg patruzeci i nou) dau
continuitate aciunii, iar cea final face trecerea de la creaie la realitatea
cotidian a fiecrui cititor: i a inut veselia ani ntregi i acum mai line nc, cine
se duce acolo bea i mnnc. Iar pe la noi, cine are bani, bea i mnnc, iar
cine nu, se uit i rabd.
Aceasta din urm, pe lng valoarea ei hiperbolic (veselia finalului fericit nu
se sfrete niciodat), conine i o constatare profund realist introdus prin
conjuncia adversativ iar, marcnd antiteza ntre belugul general al curii
mprteti i divizarea pe clase sociale (sraci, bogai) specific realitii
Limbajul basmului pstreaz autenticitatea vorbi populare, precum i
elementele de oralitate (prezena interjeciilor, exclamaiilor, verbelor
onomatopeice etc).
Elemente de originalitate
Descrierea detaliat, dubla funcie a dialogului, fantasticul umanizat, nota
comic, particularitile de limbaj confer un caracter original creaiei lui
Creang.
Se remarc, de-a lungul construciei epice, portretele bine conturate care
creeaz, n mintea cititorului, reprezentri ample ale personajelor. De exemplu,
faa mpratului Ro era boboc de trandafir din luna lui mai, scldat n roua
dimineii dezmierdat de cele nti razele soarelui, legnat de adierea vntului i
neatins de ochii fluturilor. Sau cum s-ar mai zice pe la noi, era frumoas de
mama focului. Cei cinci prieteni care i se altur lui Harap Alb sunt descrii cu
lux de amnunt reprezentnd hiperbolizarea unor trsturi specific umane.
Dialogul, foarte bine reprezentat n cadrul basmului,are un dublu rol: dezvolt
aciunea i individualizeaz personajele prin felul specific de a se exprima.
Personajele basmelor populare prezint i trsturi omeneti, dar reliefate ntr-o
manier convenional (fr particulariti psihice). Eroii lui Creang
ntruchipeaz o colectivitate aparte, remarcndu-se prin gesturi, mod de a gndi,
limbaj. Ei se aseamn foarte mult cu lumea rneasca, descris n Amintiri din
copilrie. Astfel, fiul Craiului, contrar statutului su (Ft-Frumos), plnge cnd
este certat de tat, se enerveaz, lovete cu frul mroaga care-i iese n cale, e
slab de nger, dar devine curajos i capabil de a-i urma propriul destin.
Prietenii si se remarc prin dispute aprinse i savuroase, folosind un limbaj
apropiat de cel al oamenilor de la sate; de exemplu, Ochil, aflat n dialog cu
Psril, se exprim astfel: A dracului zgtie de fat [... ]. Taci molcum i
haidem dup dnsa.
Umorul lui Creang nglobeaz diverse forme de manifestare, de la ironie i
pn la tratarea comic a situaiilor dramatice: s triasc trei zile cu cea de-
alaltieri sau Tare-mi eti drag! Te-a vr n sn dar nu ncapi de urechi.
Principala surs de inspiraie a autorului, nelepciunea popular, este
prezent n text sub forma reproducerii proverbelor sau zictorilor, introduse prin
sintagma vorba , ceea i care constituie sintetizarea fiecrei fapte ntmplate:
Vorba ceea: La plcinte, nainte, / i la razboiu, napoi.
Pornind de la limba popular, Creang creeaz propria modalitate de
exprimare, stilul su personal, care include folosirea regionalismelor, a cuvintelor
i expresiilor de factur popular, exprimarea locuional, limbajul participativ:
gotc, tretin, zticneal, a solomoni, farmazoan, a i se ncurca crrile,
a se prinde la minte, a sta pe gnduri, a trage ncazuri etc.
Construcia subiectului
Situaia iniial este prezentat succint: Craiul are trei feciori, fiecare dintre ei
fiind un potenial motenitor al tronului. Intriga perturb echilibrul prin
introducerea motivului mpratului fr urma: Verde-mparat, fratele Craiului,
are trei fete i dorete s lase mpria celui mai vrednic nepot al su.
Dac cei doi feciori mai mari nu pot trece peste proba curajului impus de tatl
lor, deghizat n urs, mezinul este gata s-i ncerce norocul. Pentru c dovedete
caliti sufleteti superioare (se milostivete de btrna ceretoare), el are un
prim ajutor de ndejde, anume personajul supranatural care ntruchipeaz
buntatea, Sfnta Duminic. El i ascult sfatul de a alege cu grij calul, hainele,
armele care s-i permit s reueasc ceea ce i-a propus. Acestea aparin
tatlui su ,care le-a avut aproape cnd era tnr, ceea ce denot refacerea unui
destin privilegiat.
Motivul cltoriei are dou valene: drumul tnrului de Ia casa printeasc
pn la palatul unchiului su, dar i formarea lui ca personalitate demn de a
conduce mprie. Astfel, basmul capt un aspect de bildungsroman (scriere a
iniierii n tainele existenei).
Dup ce-i dovedete curajul n faa probei la care l supune Craiul, primete
drept compensaie de la acesta un sfat important: s nu se ncread n omul
spn sau ro (considerai n credina popular, oameni care poart stigmatul
rului).
Prima ncercare la care l supune propriul su destin este labirintul: pdurea
(codrul) n care tnrul se rtcete acesta reprezint locul dispariiei identitii
sale reale i regenerarea spiritual, prin renatere. Dup trei apariii succesive
ale Spnului, care se poate metamorfoza, lund diferite nfiri, fiul Craiului
ncalc sfatul printesc, deoarece era boboc n felul su la trebi de aiste, i l
tocmete drept cluz.
Viclenia Spnului determin schimbarea destinul tnrului naiv. Coborrea sa
n fntn echivaleaz cu o nou natere a lui sub un alt nume (Harap-Alb) i cu
alt misiune (sluga rufctorului), pecetluit de un jurmnt jur-mi-te pe
ascuiul paloului tu c mi-i da ascultai ntru toate [ ... ]; i atta vreme ai a m
sluji, pn cnd i muri i iar i nvie. Spnul preia astfel identitatea feciorului de
Crai i ajunge, mpreun cu sluga credincioas, la curtea Iui Verde-mprat.
Fetele acestuia nu se las nelate de aparene, bnuind fals identitate a rudei
lor.
Pe lng postura de antierou a Spnului, el este i formatorul tinerei sale slugi,
propunndu-i acestuia primul set de trei probe: s aduc slile din Grdina
Ursului ca i pielea cerbului cu cap cu tot, aa btuse cu pietre scumpe, cum se
gsesc i s porneasc ntr-o nou cltoria pentru a pei, n numele stpnului,
pe fata mpratului Ro. La trecerea primelor dou ncercri, eroul e ajutat de
Sfnta Duminic i de calul credincios. Cea de-a doua cltorie a sa este prilejul
unor noi ncercri pe care Harap Alb le trece cu bine. Calitile sale sunt
rspltite pentru c cei de care se miIostivete i sunt alturi n situaiile limit
(furnicile, albinele). Cele cinci personaje miraculoase (Geril, Setil Flmnzil,
Ochil, Psri-Lli-Lungil) par a-I cunoate i l ,avertizeaz c, fr ei, nu va
reui ceea ce i-a propus.
mpratul Ro este cel de-al doilea formator pentru Harap-Alb, supunndu-l
pe acesta la urmtoarele ncercri: casa de aram, ospul, alegerea macului de
nisip, gsirea fetei, ghicitul ei. Fata de mprat iniiaz ultima prob din basm:
ntrecerea dintre cal i turturic; calul ctig proba prin vicleug i aduce
acesteia ceea ce a cerut (ap moart, ap vie, smicele de mr).
Finalul basmului prilejuiete restabilirea echilibrului: Spnul este demascat i
pedepsit prin moarte, iar Harap-Alb, cruia rufctorul i tiase capul, este
readus la viaa de ctre fata de mprat care-i va deveni soie. Uciderea eroului
peste ultima treapt a iniierii; el renate fiind astfel absolvit de jurmntul fcut
spnului i capabil de a-i ntemeia o familie i de a conduce o mprie.
Consideraii asupra stilului
In ceea ce privete stilul lui Creang, critic literar remarca oralitatea (autorul
las impresia adresrii direct ctre un public vast) i frecvena redus a figurilor
de stil. Metafora aproape c lipsete din scrierile sale, Creang fiind unicul
prozator romn al crui stil are particularitatea asta ( G. Ibrileanu).
Concluzii:
<Povestea lui Harap-Alb> este un scurt roman fantastic, n care toate
elementele au reversul lor real, traductibil, o adevrat epopee [ ... ] a poporului
romn. (Alexandru Piru)
Realismul si originalitatea povestilor lui Ion Creanga
Realismul povestilor
De-
a lungul timpului, basmele lui Creanga au fost interpretatein modul cum critica liter
ara le-a apreciat sau le-a departat depovestea populara.
La inceput, chiar printre junimisti Povestea lui"Harap-Alb"
era considerata o prelungire a basmului popular.
Mai apoi, G.Ibraileanu a observat ca basmele lui Creanga au
opronuntata originalitate, intrucat acestea au o tinuta realista.
"Creanga este atat de
realist incat unele din povestile lui suntaproape lipsite de miraculos" -
exegeza lui Ibraileanu este primulatac puternic impotriva celor care-
l considera pe Creanga,
un simpluculegator de folclor. Calinescu reliefeaza relatia subtila a basmului luiCrea
nga cu cel popular, sustinand ca "desi in
fond scriitor cult,Creanga un scriitor popular intr-un sens inalt".
Creanga se apropie de basm ca si Eminescu, romanticul:
elgandeste si simte mitic, povestile amintind de intamplari, de practicimagice,
de comportamentul mitologic al personajelor.
Din basme, Creanga preia acele motive si teme care ilreprezinta pe el si epoc
a lui. Numai asa se poate explica realismulbasmelor sale, prin umanizarea fantastic
ului (substituireapersonajelor de basm cu fapturi umane obisnuite), prin coborareat
ranscendentului pe pamant. Este curios, dar Creanga demitizeaza orealitate pentru
a
se crea o mitologie proprie, fiind prezent inipoataza demiurgica. De aici acea "culoar
e locala" ce inseamna unefort personal de a da realitatii mitice o nota realist-
sociala.
Realismul rezulta din cultivarea detaliului si punerea in evidenta a unei indivi
dualitati stilistice, dupa cumremarca G.Calinescu "Povestile lui Creanga au
o ritmica sustinuta de prezenta in text
a scriitorului. Ajungandla fragmente versificate in formulele iniale, mediane si finale
, Creanga isi exprima momente euforice decreatie". Aceste fragmente sunt o curger
e continua intre epic si liric. Povestile sunt remarcabile prinorganicitatea lor, eviden
tiind in principal, umanismul de esenta populara al lui Creanga.
Lasand la o parte proverbele si zicatorile inserate in
text, reprezentand fondul principal al gandiriinoastre populare,
in povestile lui Creanga se intrezareste placerea de a portretiza. Grija scriitorului de
anuanta psihologic, de
a umple cadrul de viata, dea da culoare locala, cea ce nu se intrevede la creatorulp
opular.

Originalitatea povestilor
Prevestind capodopera ("Amintiri din copilarie"), aceste basme isi au
ca spatiu de desfasurare tot satularhaic, iar protagonistii oameni de aceeasi teapa c
matusa Mariuca, cu Trasnea
Sunt povesti fantastice cu multe aluzii "realiste",
chair parodii, dupa cum observa Valeriu Cristea, darurmarind schema basmelor pop
ulare, scriitorul le umple de viata. Toposul acestor povesti este satulatemporal incre
menit insa, in traditia lui, cu imparati si Feti-Frumosi,
cu zmei si alte personaje malefice privitecaracterologic.
S-a vorbit de o umanizare a fantasticului in basmele lui Creanga si intr-
adevar, in
"Povestea lui Stanpatitul", mai mult decat in oricare basm, suntem in fata unei nuv
ele. Este preluata din schema basmuluipopular, dar detaliul insufleteste intr-
atata schema narativa, incat acestea devin fapte de viata, mai ales
caexcesul de naratiune este inlocuit cu dialogul si psihologicul, pentru a fi spuse, nu
pentru a fi repovestite. Inbasmul popular nu se
pot intalni asemenea nuantari psihologice, cum apar in "Povestea lui Harap-Alb".
De altfel,
in basmul lui Ion Creanga este prezent mereu regizorul acestui spectacol de esnta p
opulara: "Dar ia sa nu ne departam cu vorba si sa incep a depana firul povestii". In
final, la nunta imparatesei participainsusi "creatorul" basmului: "Si mai fost-
au poftiti inca: crai, craiese si-mparati, oameni de sama bogati, si-
unpacat de povestitoriu, fara bani in buzunariu". Intr-
un fel Creanga este in ipostaza clasicului, care urmarestecaracterologica.
Deformarile fata de basm sunt mai vizibile cand se urmareste configuratia pe
rsonajelor. Suntpersonaje preluate dinbasme, altele, separe, inventate de scriitor, d
ar fara a fi fantastice, doar cu malformatiispeciale, hiperbolizandu-
le obisnuitul (cei cinci insotitori ai lui Harap-
Alb). De altfel, chiar scriitorul vorbeste denatura umana a personajelor din basm. P
ersonajele ce compun alaiul lui Harap-Alb
au figura de om, dar cutrasaturi fizice sau de caracter amplificate pana la caricatura
, frizand grotescul. Sunt personaje venite parcadin tablourile lui Hieronymus
Bosch sau din opera lui Rabelais.
Grotescul nu este insa terifiant, ci provoaca rasul, pentru ca personajele sunt
blande, chiar diavoli fiind("Poveste lui Danila Prepeleac").
In realizarea povestilor sale, Creanga a pornit de
la modele populare, reactualizand teme de circulatieuniversala cu
o vechime uneori mitica. S-au descoperit asemanari intre "Capra
cu trei iezi" si un motiv dinfabulele lui La
Fontaine, intre "Soacra cu trei nurori" si un basm armean, intre "Punguta cu doi ban
i" si unelepovesti indiene sau intre "Povestea lui Harap-
Alb" si "Omul fara barba" alui Ewmile Legrand.
Notabil este faptul ca naratorul retine doar aspectele esentiale etern-umane.
"Soacra cu trei nurori"pe prim paln evolueaza realatiilemaligne intre soacra si
nora, in "Capra cu treiiezi" viata grea a unei vaduve sarmane cu multi copii, in
"[Povestea porcului"- fidelitatea sotiei fata de sot, iarin
"Povestea lui Stan patitul" este o parabola despre instabilitatea femeii. Fie
ca este un rapsod al existenteiromanesti, iar opera sa este "epopeea poporului rom
an", fie ca este un moralist urmarind caracterologia, fie ca este artist al
cubvantului intre naratiunea dialogica si monologica, Ion Creanga are
o contributie majora indefinitivarea literaturii romane, ca valoare de
sine statatoare prin capodopere
Universul creatiei sale l formeaza satul natal Humulesti. Pentru autorul Amintirilor din
copilarie satul natal este locul cel mai important si mai frumos din lume. Asa se explica de ce
fiecare nceput si fiecare sfrsit de capitol din cele patru ale Amintirilor cuprinde referiri directe la
casa parinteasca, la oamenii, la frumusetile si rezonanta istorica a locurilor care mprejmuiesc
Humulestii.

Capitolul I. Evoca frumusetile satului Humulesit "stau cteodata si-mi aduc aminte ce vremuri si
ce oameni mai erau prin partile noastre, pe cnd ncepusem si eu, dragalita-Doamne, a ma
radica baietas la casa parintilor mei, n satul Humulesti, din trg drept peste apa Neamtului; sat
mare si (razasesc) vesel, mpartit n trei parti care se tn tot de una;

Vatra Satului, Delenii si Bejenii."; si mndria de-a apartine prin nastere acestui sat vechi,
razasesc: "S-apoi Humulesti si pe vremea aceea nu erau numai asa un sat de oameni fara
capati, ci sat vechi, razasesc ntemeiat n toata puterea cuvntului; cu gospodari tot unul si unul,
cu flacai voinici si fete mndre, care stiau a nvrti hora dar si suveica, de vuia satul de votale n
toate partile, cu biserica frumoasa si niste preoti si dascali si poporani ca aceia, de faceau mare
cinste satului lor".

n continuare scriitorul evoca imagini din viata de scoala: dascalul Vasile, calul Balan, luarea cu
arcanul la oaste, plecarea cu bunicul David Creanga din Pipirig la scoala din Brosteni,
ntmplarea cu rostogolirea stncii peste casa Irinucai. Din ntmplarile relatate remarcam elogiul
adus parintelui "Ioan de sub deal" n calitatea lui de ntemeietor de scoala, prin chilia "durata la
poarta bisericii pentru scoala".

Partea a II.-a a Amintirilor descrie casa parinteasca din anii fericiti ai zburdalnicei copilarii: "Nu
stiu altii cum sunt, dar eu, cnd ma gndesc la locul nasterii mele, la casa parinteasca din
Humulesti (...) parca-mi salta si acum inima de bucurie. Si, Doamne, frumos era pe atunci, caci
si parintii, si fratii, si surorile (mele) mi erau sanatosi, si casa ne era ndestulata si copii si
copilele megiesilor erau de-apururea n petrecere cu noi, si toate mi mergeau dupa plac, fara
leac de suparare, de parca era toata lumea a mea!". Apoi povesteste peripetiile cu uratul de
Anul Nou, la cirese, cu pupaza din tei si la scaldat.
Imaginea satului in operele lui
Slavici si ale lui Sadoveanu


Ioan Slavici (1848-1925) este unul dintre marii
clasici ai literaturii romane, fiind prozator,
dramaturg si publicist. Dintre operele in proza
partea cea mai rezistenta sunt nuvelele.
Slavici ne vorbeste in operele sale despre satul
transilvanean de munte. De asemenea nuvelele lui
Slavici oglindesc vechile randuieli din lumea satului,
obiceiurile, credinte, superstitii care constitue o
adevarata monografie a satului transilvanean di sec
al XIX-lea. In nuvela Popa Tanda descrierea satului
Saraceni apare in opozitie. Astfel, initial, satul este
infatisat ca un loc pustiu, fara garduri, cu case
darapanate sau neingrijite, iar biserica este o
gramada de grosi batrani pusi unii peste altii in chip
de pereti. In final satul apare cu gradinile indesate
de pomi, cu case ingrijite, cu biserica si scoala.