NUVELA PSIHOLOGICA

"IN VREME DE RAZBOI" de Ion Luca Caragiale

- nuvela psihologica de factura naturalista Alaturi de Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale este creatorul nuvelei realist-psihologice. Nuvela "in
vreme de razboi" de Ion Luca Caragiale (1852-1912) a aparut in 1898 si este o creatie realistpsihologica, avand si puternice accente naturaliste.
Naturalismul este curentul literar care, investigand realitatea, se preocupa mai ales de legile
cauzale intre fapte, prezentand nu atat tipologii, cat cazuri patologice, pe care le analizeaza cu
pricepere si meticulozitate medicala si in care primeaza factorul ereditar, ca fiind hotarator in
evolutia destinului uman, la care se adauga manifestarile naturii, aflate in deplina concordanta cu
starile psihologice ale personajelor, urmand indeaproape evolutia boliiacestora.
Structura si compozitia nuvelei:
Constructie epica riguroasa, nuvela "in vreme de razboi" are un singur plan narativ, care se refera
la analiza psihologica a personajului principal, care sufera o prabusire interioara rapida, de la
obsesie Ia nebunie. Nuvela ilustreaza, asadar, un conflict consolidat in plan psihologic si o intriga
bine evidentiataconturata de prabusirea psihica si lacomia nestapanita de imbogatire.
Perspectiva narativa este reprezentata de naratorul omniscient si de naratiunea la persoana a III-a,
care ilustreaza zbuciumul interior al protagonistului. Modalitatea narativa se remarca prin
absenta marcilor formale ale naratorului, de unde reiese distantarea acestuia de evenimente.
Perspectiva temporala este cronologica, bazata pe relatarea evenimentelor in ordinea derularii
lor, iar cea spatiala reflecta atat un spatiu real, ai hanului, cat si unui imaginar inchis, al obsesiei
ce chinuieste constiinta personajului.
Nuvela este structurata in trei capitole:
Capitolul I. Popa Iancu din Podeni, capetenia unei bande de hoti, este in pericol de a fi prins de
potera si de aceea, fratele sau, Stavrache, il sfatuieste sa se inroleze voluntar in armata si sa plece
pe frontul din Balcani, pentru a i se pierde urma. Popa Iancu urmeaza sfatul fratelui sau, averea ii
ramane lui Stavrache, iar atunci cand acesta este anuntat printr-o scrisoare ca Iancu Georgescu a
murit "pe campul de onoare de trei gloante inamice primite in pantece" incepe sa fie obsedat de
revenirea fratelui.
Capitolul al II-Iea urmareste indeaproape obsesiile si cosmarurile lui Stavrache, iscate din teama
ca fratele sau nu ar fi murit si ca s-ar putea intoarce sa-i ia averea.
Capitolul al III-lea ilustreaza intalnirea si confruntarea dramatica dintre cei doi frati si
declansarea nebuniei lui Stavrache.
Constructia si momentele subiectului:
Firul epical nuvelei urmeaza linia unei compozitii clasice si contureaza treptat obsesia lui
Stavrache si evolutia ei spre nebunie. Caragiale compune astfel un destin tragic printr-o riguroasa
analiza psihologica, sugerand in acelasi timp o tara ereditara, genetica ce se manifesta in
structura psihici a fratilor Georgescu.
Incipitul ilustreaza modul de solutionare a jafurilor si crimelor comise de o banda de talhari,
care, in sfarsit, fusese prinsa.
Tema:
O constituie evolutia unei obsesii duse pana la nebunie, autorul respectand toate simptomele
acestei boli, iar eroul principal fiind urmarit prin analiza crizelor de constiinta si de
comportament, ca intr-o adevarata fisa medicala.
In expozitiune, se prezinta datele esentiale ale celor doua personaje si imprejurarile care le
determina destinele.
Timp de doi ani, o ceata de talhari bagase in sperieti pe locuitorii din "trei hotare", prin furturi,
torturi si omoruri, iar acum hotii fusesera prinsi de potera in padurea Dobrenilor. Capetenia
bandei, popa Iancu din Podeni, scapase ca prin minune, fiind plecat cu treburi la targ. Se spunea
despre el ca era bogat, ca avea "banet", iar lumea banuia ca popa "gasise vreo comoara". Toate
acestea "bateau la ochi" si au starnit suspiciunea oficialitatilor, asa ca intr-o noapte, cand pe
mama o trimisese la targ impreuna cu argatii, popa Iancu isi insceneaza un jaf acasa la el ca sa

scape de banuieli. Este gasit a doua zi "legat butuc, cu muschii curmati de stransura franghiilor,
cu calusu-n gura" si plangandu-se ca l-au schingiuit si "i-au luat o groaza de bani". Acum talharii
fusesera prinsi, iar popa , de teama ca va fi demascat, se duce degraba la "neica Stavrache,
hangiul, frate-sau mai mare", ca sa-1 invete ce sa faca.
Stavrache avea un han asezat "in drum", era "om cu dare de mana" si fusese si el infricosat sa nu1 calce hotii, asa ca, de cand ii prinsesera, rasuflase usurat. El este uimit cand frate-sau ii
destainuie, "ca la un duhovnic", ca el era "capul bandei de talhari", ca isi inscenase jaful "ca sa
adoarma banuielile", iar acum regreta amarnic, scuzandu-se ca "dracu-1 impinsese". in acel
moment sosesc la han, cu galagie mare, "vreo douazeci de voluntari tineri", cu un ofiter si trei
sergenti care se duceau la razboi si voiau sa se odihneasca pana dimineata, cand trebuia "s-apuce
trenul militar". Lui Stavrache ii vine ideea sa-1 trimita si pe frate-sau, Iancu, voluntar pe front, il
rade si il tunde "muscaleste", apoi acesta pleaca impreuna cu militarii.
Despre preotul lancu nu se mai stia nimic in Podeni, "parca intrase-n pamant" si oamenii au adus
alt preot in sat, pentru ca nu puteau sa ramana "fara liturghie". Tocmai cand se-ntorcea de la
parastasul de noua zile al mamei sale, Stavrache primeste o scrisoare de la fratele lui, care fusese
expediata inaintea luptelor de la Plevna si din care afla ca Iancu fusese numit sergent si decorat
cu "Virtutea militara". Ironia lui Caragiale este acida, descriind starea de spirit a lui Stavrache,
care verifica din nou data expedierii scrisorii pentru a se convinge ca era trimisa inaintea bataliei
de la Plevna, in care, se stia, murisera foarte multi romani. Hangiul se intreaba, in subconstient,
daca Iancu o fi scapat cu viata ori ar indrazni sa se mai intoarca si sa-si revendice averea, care era
acum administrata de hangiu: "...O veni?... n-o veni?...". El se intereseaza apoi de pedepsirea
talharilor si, afland ca acestia nu-si tradasera capetenia, Stavrache isi exprima dispretul pentru
oficialitati: "Aoleu! ce mai judecatori!...". Se manifesta aici un limbaj colocvial: forma populara
a viitorului confera spontaneitate exprimarii, iar exclamatia "Aoleu! ce mai judecatori!" sporeste
tulburarea afectiva si ironia personajului privind incompetenta justitiei.
Dupa un timp, Stavrache primeste alta scrisoare, de data asta cu "slova straina", prin care i se
anunta moartea fratelui sau, "sublocotenentul Iancu Georgescu", rapus "de trei gloante inamice
primite in pantece". Cel care scrisese instiintarea elogia curajul si vitejia eroului, care, zambind,
"si-a cantat singur popeste foarte frumos: vecinica pomenire!". Dupa ce "a plans mult, mult,
zdrobit de trista veste", Stavrache face toate demersurile necesare pentru a mosteni averea
fratelui mai mic si intra oficial in posesia ei.
Naratorul deapana sirul intamplarilor cu obiectivitatesi intervine cu paranteze sau scurte
comentarii privind atitudinea si comportamentul hangiului.
Intriga. Consultand un avocat in privinta conditiilor legale de pastrare a averii mostenite, hangiul
afla ca numai popa este singurul care ar avea dreptul sa-i ceara restituirea bunurilor, dar el "cine
stie unde s-o fi prapadit". Din acest moment, pe Stavrache incepe sa-1 chinuie gandul in legatura
cu posibila intoarcere a fratelui sau si actiunea nuvelei creste in tensiune.
Desfasurarea actiunii. in cei cinci ani care trecusera de la terminarea razboiului, nimeni nu-1
deranjase pe Stavrache, in afara de aparitiile de cosmar ale lui popa Iancu, "care venea din cand
in cand, de pe alta lume, sa tulbure somnul fratelui sau". Visele chinuitoare ale lui Stavrache
devin obsesii, se transforma treptat in cosmaruri care il terorizeaza, el traind parca aievea
momentele tulburatoare ale "vizitei instrainatului", dar de fiecare data isi linisteste sufletul cu o
sfestanie in memoria fratelui mort.
O prima imagine in cosmarurile hangiului este intruchipata de aparitia fratelui sau in haine de
ocnas, "stins de oboseala, bolnav", cu opincile sfasiate, cu palmele, gleznele si talpile "pline de
sange", pentru ca evadase din ocna. Stavrache este incarcat de ura, temandu-se ca-si va pierde
averea: "- Ticalosule, [...] ne-ai facut neamul de ras! [...] Pleaca! Du-te inapoi de-ti ispaseste
pacatele!". Luptandu-se cu hangiul, ocnasul ii pune genunchiul in piept si-i zice scrasnind din
dinti: "- Gandeai c-am murit, neica?". Atunci cand "nebunul a voit sa-! sugrume", hangiul si-a
adunat puterile, 1-a imbrancit pe ocnas pe usa si acesta "a pierit in intunericul noptii".
inspaimantat, "tremurand din toate incheieturile si facandu-si cruci peste cruci" pentru odihna
sufletului raposatilor, Stavrache s-a dus a doua zi la biserica si a facut slujba de sufletul mortului.

A doua aparitie de cosmar are Ioc intr-o noapte, cand, incercand sa doarma, o "ploaie rece de
toamna" legana cu "miscarea sunetelor" gandurile omului, care se roteau in cercuri din ce in ce
mai largi si "tot mai domol", elementele naturalistesugerand starea psihica a personajului. Auzind
trambite, hangiul iese afara si recunoaste in capitanul care conducea compania pe fratele mort,
care scoate usa din tatani si, "razand cu hohot", striga. "- Gandeai c-am murit, neica?". Apoi,
capitanul se repede sa-1 prinda pe hangiu, care, speriat, "se-ndarjeste si-l strange de gat", dar
chipul militarului se lumina din ce in ce mai mult, radea zgomotos si vesel, intrebandu-1: "Gandeai c-am murit, neica? ", apoi da comanda de plecare.
Dimineata, hangiul s-a dus tremurand la preotul din sat, rugandu-1 sa faca o sfestanie casei.
Vremea urata, ca element naturalist, cu zloata, ploaie, zapada, "mazarica si vant vrajmas" care sa abatut peste sat si a tinut trei zile si trei nopti semnifica faptul ca Stavrache isi schimbase firea,
devenise irascibil, suspicios, avea reactii ciudate in relatiile cu clientii. Un exemplu edificator il
constituie atitudinea pe care o are hangiul fata de fetita care venise cu doua sticle sa cumpere "de
un ban gaz" si "de doi bani tuica", rugandu-1 "sa nu mai pui gaz in a de tuica si tuica-n a de gaz,
ca alaltaieri" si sa scrie in caietul de datorii, pentru ca n-avea bani. Dialogul cu fetita il include in
lumea negustorilor avari si nemilosi: "Scrie-v-ar popa sa va scrie, de parliti! [...] De mici vanvatati la furat, fire-ati ai dracului!".
Vremea de afara si gandurile tulburi ale eroului constituie un tablou naturalist sugestivpentru
evolutia obsesiilor, iar vedeniile, halucinatiile chinuitoare, marcate de obsedanta intrebare
"Gandeai c-am murit, neica? ", invalmaseala de ganduri provoaca treceri de la realitate la vis,
cele doua planuri se confunda, sugerand astfel degradarea psihica progresiva a lui Stavrache.
Punctul culminant::
Este reprezentat de momentul intalnirii reale dintre cei doi frati. Desi afara viscolul urla,
Stavrache aude glasuri de oameni si batai in usa de la drum a pravaliei. Erau doi oameni
infofoliti din cauza viforului, care solicita gazduire pentru noapte, intrucat caii erau "prapaditi"
iar ei inghetati bocna. Cand Stavrache vine cu mancarea, gaseste pe unul dintre cei doi barbati
culcat in pat, cu spatele la el si sforaind. Vrand sa afle de unde stie calatorul cum il cheama,
hangiul se apleaca asupra omului de pe pat, care-i raspunde: "- Cum sa nu te cunosc, neica
Stavrache, daca suntem frati buni?"
Ajuns la capatul incordarii psihice, hangiul se clatina puternic, de parca "tot viforul care urla in
noaptea grozava" ar fi napadit dintr-o data peste el, "deschise gura mare sa spuna ceva, dar gura
fara sa scoata un sunet nu se mai putu inchide; ochii clipira de cateva ori foarte iute si apoi
ramasera mari, privind tinta [...]; mainile voira sa se ridice, dar cazura tepene de-a lungul
trupului". Replica lui popa Iancu, aproape la fel cu aceea din cosmarurile lui: "- Ma credeai mort,
nu-i asa?", constituie lovitura definitiva primita de mintea buimacita si confuza a lui Stavrache,
care confunda realitatea cu imaginile din cosmaruri. Iancu venise sa-i ceara cincisprezece mii de
lei, ca sa acopere suma delapidata de el din fondurile regimentului, ca altfel "trebuie sa mampusc".
Deznodamantul:
Cu o arta desavarsita, Caragiale analizeaza reactiile, atitudinile si comportamentul hangiului:
"Drept orice raspuns, Stavrache se ridica in picioare foarte linistit; se duse drept la icoane; facu
cateva cruci si matanii; apoi se sui in pat si se tranti pe o ureche, strangandu-si genunchii in
coate", incepand sa horcaie si sa geama.
Daca la inceput criza psihologicaabia se infiripa, ea se adanceste evolutiv, sub imperiul
obsesiilor, ducand la o manifestare exploziva si violenta premergatoare nebuniei si declansand
dementa. Fratele il atinse cu mana, dar "la acea usoara atingere, un racnet! - ca si cum i-ar fi
implantat in rarunchi un junghi rosit in foc - si omul adormit se ridica drept in picioare, cu chipul
ingrozitor, cu parul valvoi, cu mainile inclestate, cu gura plina de spuma roscata". Rasturnand
masa, lumanarea se stinse si "odaia ramase luminata numai de candela icoanelor". Stavrache se
napusteste asupra fratelui sau, il tranteste la pamant si incepe sa-1 stranga de gat si sa-l muste, iar
camaradul lui popa lancu, incercand sa-i desparta, este si el trantit la pamant. Profitand de
neatentia fratelui sau, popa isi scoate cureaua de la brau si leaga strans picioarele hangiului

dezlantuit, apoi ii da pumni in ceafa si in furca pieptului, pana cand "Stavrache [...] se prabusi ca
un taur, scrasnind si ragind". Atmosfera este amplificata de elementele naturalista, deoarece
afara, viscolul ajunsese "in culmea nebuniei", facand sa trosneasca "zidurile hanului batran". In
timp ce-i legau mainile deasupra capului, Stavrache "ii scuipa si radea cu hohot". Camaradul
aprinde o lumanare, dar, cum "ii dete lumina in ochi, Stavrache incepu sa cante popeste."
Istovit de incaierare, popa lancu se uita la fratele lui mai mare care "canta nainte, leganandu-si
incet capul, pe mersul cantecului, cand intr-o parte cand intr-alta" si se gandeste ca n-are noroc.
Finalul:
Nuvelei prezinta un caz patologic tipic, autorul reusind sa intocmeasca o adevarata fisa clinica,
in care notatiile simptomelor fiziologice sunt unele medicale: "chipul ingrozit", "parul valvoi",
"mainile inclestate", "gura plina de o spuma roscata", "scuipa si radea cu hohot", "incepu sa
cante popeste".
Eroul principal, Stavrache, este conturat in evolutia sa de la lacomie Ia iluzie, apoi la halucinatii,
de la frica la spaima si groaza pana Ia nebunie, toate aceste stari definind natura psihica labila,
predispozitia genetica pentru evolutia spre dementa.
Caracterul naturalist al nuvelei este dat si de stransa relatie intre
natura ce se dezlantuie treptat si evolutia patologiei personajului: "Leganate de miscarea
sunetelor, gandurile omului incepura sa sfaraie iute in cercuri stramte." Elementul auditiv devine
pregnant, ploaia marunta si rece de toamna cazand "in clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit"
compunea "un fel de cantare cu nenumarate si ciudate intelesuri." Cand, in final, Stavrache se
prabuseste, "vantul afara ajuns in culmea nebuniei facea sa trosneasca zidurile hanului batran".
Stilul. Nuvela are un caracter scenic, specific manierei literare a lui Caragiale, dialogurile au
replici scurte, gesturile sunt descrise detaliat, completand fisa psihologica pe care o realizeaza
autorul in aceasta creatie.
Nuvela "In vreme de razboi" este o proza psihologica de factura naturalista, urmarind starile de
constiinta si de comportament ale eroului principal prin monologuri interioare sugestive, iar
destinul dramatic are la baza lacomia exagerata a acestuia, dar si tare genetice, intrucat
"incontestabil exista o tara in familia in care un frate innebuneste, iar altul se face talhar ca popa
si delapidator ca ofiter." (George Calinescu).
In "Arta prozatorilor romani", Tudor Vianu evidentiaza relatia autor-narator-personaj, atat de
intalnita in proza lui I.L.Caragiale: "Patrunzand in actualitatea sufleteasca a unora din
personajele caragialiene, nu suntem obligati sa ne reprezentam pe autorul care o reflecta.
Distantele dintre acesta si oamenii pe care-i zugraveste este suprimata, prin fuziune simpatetica
(care provoaca stari sufletesti tainice), incat viata interioara a acestora nu este produsa. Ideile
si sentimentele oamenilor nu ne apar din perspectiva scriitorului, ci din aceea a eroilor. Nu
ascultam pe autor vorbindu-ne, ci vedem oarecum personajele gandind si simtind."
I.L.Caragiale isi priveste si asculta personajele, folosind ca modalitati tehnice de realizare stilul
simpatetic (care provoaca stari sufletesti) prin monolog interior si stilul indirect liber, prin
atitudinea ironica.
COMEDIA "O SCRISOARE PIERDUTA" - comedie de Ion Luca Caragiale (autor
canonic)
Ion Luca Caragiale (1852 -1912), dramaturg si prozator, a fost un observator lucid si ironic al
societatii romanesti din vremea lui, un scriitor realist si moralizator, un exceptional creator de
oameni si de viata. Comediile sale - "O scrisoare pierduta", "D-ale carnavalului", "O noapte
furtunoasa" si "Conu Leonida fata cu reactiunea" - ilustreaza un spirit de observatie necrutator
pentru cunoasterea firii umane, de aceea personajele lui traiesc in orice epoca prin vicii,
impostura, ridicol si prostie. El foloseste cu maiestrie satira si sarcasmul, pentru a ilustra
moravurile societatii romanesti si a contura personaje dominate de o tara (defect) morala
reprezentativa pentru tipul si caracterul uman. intrucat Caragiale a dat viata unor tipuri umane
memorabile, unor tipologii unice in literatura romana, Garabet Ibraileanu afirma ca dramaturgul
face "concurenta starii civile", iar Tudor Vianu considera ca formula artistica a lui Caragiale este

"realismul tipic". Caragiale a avut intentia de a contribui la indreptarea moravurilor sociale, fiind
adeptul cugetarii clasice, "ridendo castigat mores" ("rasul indreapta moravurile"), idee pe care o
afirma el insusi, convins fiind ca "nimic nu arde mai rau pe ticalosi decat rasul". In comediile
sale I.L.Caragiale ramane fidel propriei conceptii, conform careia cuvantul este cea mai sincera
exprimare a gandirii, riscul cel mai mare prin care se poate demasca prostia, incultura,
demagogia Sl fariseismul: "Niciodata gandirea n-are alt vrajmas mai cumplit decat vorba, cand
aceasta nu-i vorba supusa si credincioasa, nimic nu arde pe ticalosi mai mult ca rasul". Comedia
"O scrisoare pierduta" de I.L.Caragiale s-a jucat cu un succes rasunator pe scena Teatrului
National din Bucuresti, la data de 13 noiembrie 1884. Tema: "O scrisoare pierduta" este o
comedie realista de moravuri politice, ilustrand dorinta de parvenire a burgheziei in timpul
campaniei electorale pentru alegerea de deputati. Pe fondul agitatiei oamenilor politici aflati in
campanie electorala, se nasc conflicte intre reprezentantii opozitiei - Catavencu si grupul de
"intelectuali independenti" - si membrii partidului de guvernamant- Stefan Tipatescu, Zoe,
Zaharia Trahanache, Farfuridi si Branzovenescu, personaje ridicole puse in situatii comice, cu
scopul de a satiriza moravurile politice ale vremii. Semnificatia titlului: "O scrisoare pierduta"
ilustreaza simetria clasica a piesei, sintetizand, totodata, intriga subiectului. Prima scrisoare de
amor, trimisa de Tipatescu Zoei, este pierduta de aceasta, gasita de Cetateanul turmentat, care o
"pierde" pentru ca i-o fura Catavencu, iar acesta o pierde - la randul Iui - si o gaseste din nou
Cetateanul turmentat care o inapoiaza "andrisantei", inchizand astfel cercul. Cealalta "scrisorica
de amor" este a unei doamne din inalta societate bucuresteana catre o "persoana insemnata... da
becher" si gasita de Dandanache in buzunarul paltonului acestuia, care-i fusese musafir. De data
aceasta "scrisorica" este pierduta definitiv de becherul bucurestean, care nu o mai primeste
inapoi, pentru ca "mai trebuie s-aldata". in ambele situatii, scrisoarea de amor este totodata si o
arma politica, deoarece, tocmai pentru ca este pierduta de persoane influente in viata politica si
gasita de oameni politici dornici de a parveni, devine obiectul de santaj cel mai eficient si singura
cale pentru a-si asigura victoria in alegeri. Structura comediei: Piesa este structurata in patru
acte, fiecare dintre ele fiind alcatuit din mai multe scene. Personajele piesei, numite de catre
autor "persoane", sunt mentionate cu numele si statutul social pe care il are fiecare in cadrul
comediei. Perspectiva spatiala este reala si deschisa, fiind precizata de catre autor, iar timpul in
care se petrec intamplarile este plasat Ia sfarsitul secolului al XIX-lea: "in capitala unui judet de
munte, in zilele noastre". Relatiile temporale sunt in cea mai mare parte cronologice, adica
prezentate in ordinea derularii evenimentelor, iar in cateva situatii perspectiva temporala este
discontinua, in care se remarca alternanta temporala a intamplarilor, prin flash-back. Constructia
si momentele subiectului: Expozitia nea. Actiunea actului I se desfasoara in casa prefectului
Stefan Tipatescu, decorul indicand o anticamera in care se afla gazda si Ghita Pristanda, politaiul
orasului. Prefectul judetului citeste indignat un articol din ziarul Iui Nae Catavencu, "Racnetul
Carpatilor", in care este numit "vampir". Servil, Ghita aproba atitudinea de revolta a prefectului
-"Eu vampir, ai?..."- printr-un tic verbal, "curat", pe care-1 alatura comentariilor acestuia: "curat
caraghioz", "curat misel", culminand cu o contradictie in termeni, "curat murdar". Politaiul ii
relateaza apoi prefectului misiunea pe care o avusese in noaptea precedenta, aceea de a-i spiona
pe inamicii politici, tragand cu urechea la ferestrele casei lui Nae Catavencu. Cu acest prilej,
Ghita se plange de precara situatie financiara in care se zbate si, prin intruziune narativa, ii
povesteste prefectului despre dificila profesie de politai si despre familia lui numeroasa - "noua
copii" - si un nenit mic - "famelie mare, renumeratie mica, dupa buget". Tipatescu ii reproseaza,
cu simpatie si amuzament, afacerea pe care Pristanda o facuse cu steagurile cumparate pentru
pavoazarea orasului, in cinstea apropiatelor alegeri. Ghita isi insusise o suma importanta,
deoarece, din 44 de steaguri el achizitionase numai 14-15 bucati. Ca sa se dezvinovateasca,
politaiul aduna gresit si numara de mai multe ori aceleasi steaguri: "Doua la primarie, optspce,
patru la scoli, douazeci si patru, doua la catrindala la Sf. Niculae, treizeci...", fiind silit sa
recunoasca in final, incantat, ca "a tras frumusel condeiul". Intriga: Este relevata de episodul
realizat prin flash-back si intruziune narativa, in care Ghita Pristanda ii relateaza prefectului
Tipatescu intamplarea petrecuta in seara precedenda. in casa lui Nae Catavencu, seful partidului

independent, aflat in opozitie, se adunasera intelectualii, "dascalimea" orasului, intre care

Ionescu, Popescu, popa Pripici, "toata gasca-n par". Pristanda asculta la fereastra acestuia si afla
un fapt ce va deveni hotarator pentru subiectul piesei: Catavencu se afla in posesia unui
document foarte important. El "scoate o scrisorica din portofel" si sustine entuziasmat, ca vor
vota pentru el in apropiatele alegeri toti cei aflati acum la putere. Politaiul nu putuse afla despre
ce fel de document era vorba pentru ca inchisesera geamurile. Tipatescu nu se ingrijoreaza prea
tare si se pregateste pentru a merge Ia Zaharia Trahanache. Ramas singur, Ghita Pristanda
mediteaza - printr-un monolog la statutul de politai aflat in slujba personala a celor de la putere
si o citeaza pe nevasta sa, care-1 invata cum sa se comporte cu sefii: "Ghita, Ghita, pupa-1 in bot
si-i papa tot, ca satulul nu crede la al flamand...". Desfasurarea actiunii: Zaharia Trahanache,
presedintele partidului de guvernamant, filiala judetului X, vine acasa la Tipatescu agitat si
indignat de societatea corupta si meschina, in care domina "enteresul si iar enteresul...". El
citeaza admirativ dintr-o scrisoare a fiului sau, student la Bucuresti: "unde nu e moral, acolo e
coruptie, si o sotietate fara printipuri, va sa zica ca nu le are!". Enervat la culme, Trahanache ii
relateaza lui Tipatescu - prin flash-back - ca fusese chemat de Nae Catavencu la redactia ziarului,
care-i aratase o scrisoare de amor a prefectului catre Joitica, sotia lui. Tipatescu se infierbanteaza,
fiind speriat in sine ca relatia amoroasa cu Zoe va fi facuta publica si ameninta ca o sa-I distruga
pe atavencu. Comicul de situatie: Al acestei scene este monumental, deoarece Trahanache este
cel care il consoleaza pe Tipatescu, sustinand ca scrisoarea este o plastografie (un fals) ordinara,
desi, amplifica el, cu subinteles, spaima prefectului, scrisul seamana atat de bine, incat "sa zici si
tu ca e a ta, dar sa juri, nu altceva, sa juri!". Trahanache reda, din memorie, textul scrisorii,
adaugand, aluziv, si explicatiile imprejurarilot concrete, precise, identificand exact momentul
intalnirii amoroase dintre cei doi: "Scumpa mea Zoe, venerabilul (adica eu) merge deseara la
intrunire (intrunirea de alaltaieri seara). - Eu (adica tu) trebuie sa stau acasa, pentru ca astept
depesi de la Bucuresti, la care trebuie sa raspunz pe data; poate chiar sa ma cheme ministrul la
telegraf. Nu ma astepta, prin urmare, si vino tu (adica nevasta-mea, Joitica), la cocoselul tau
(adica tu) care te adora, ca totdeauna, si te saruta de o mie de ori, Fanica... (priveste lung pe
Tipatescu, care e in culmea agitatiei)". Nae Catavencu il amenintase ca va publica scrisoarea in
ziarul "Racnetul Carpatilor", al carui proprietar era si va afisa originalul "in cercevea, ca s-o vaza
oricine-o pofti". Tipatescu este "turbat" de manie, spre dezamagirea lui Trahanache, care crede ca
acesta "n-are cumpat", deoarece un om politic ar trebui sa stie sa se stapaneasca si sa nu-si
dezvaluie sentimentele, mai ales cand e vorba de adversarii politici: "nu face pentru un prefect".
Zoe este, la randul ei, disperata si foarte inspaimantata de consecintele publicarii scrisorii de
catre Catavencu, chiar daca barbatul ei nu credea ca e adevarata. Fusese si ea chemata la redactia
ziarului si Catavencu ii promisese ca ii va inapoia scrisoarea daca ii va asigura alegerea in functia
de deputat. De aceea femeia il trimisese pe Pristanda sa cumpere cu orice pret scrisoarea de la
Nae Catavencu. Branzovenescu si Farfuridi, doi membri marcanti ai partidului de guvernamant,
considera ca este ceva necurat in vizitele pe care Trahanache, Zoe si Ghita le fac de azi dimineata
inamicului lor politic, Nae Catavencu si-i arata prefectului un fluturas tiparit, prin care se anunta
ca sigura alegerea lui Catavencu in functia de deputat. Cei doi ii banuiesc pe fruntasii partidului
de tradare, fiind de altfel de acord cu aceasta atitudine, dar ar dori sa participe si ei: "tradare sa
fie, daca o cer interesele partidului, dar s-o stim si noi!...". Cetateanul turmentat soseste si el
acasa la Tipatescu pentru a-i inapoia scrisoarea pe care o gasise pe strada si care era adresata de
el coanei Joitica, dar constata amuzat ca i-o furase Catavencu. Pe cand el citea scrisoarea din
curiozitate, sub un felinar, fusese surprins de "d. Nae" care recunoscuse scrisul prefectului si care
il invitase "la o tuica", apoi "da-i cu bere, da-i cu vin, da-i cu vin, da-i cu bere", pana se imbatase
S adormise. Pristanda comunica lui Tipatescu si Zoei ca Nae Catavencu ceru in schimbul
scrisorii ori "o mie de poli" ori mandatul de deputat, Trahahanache descoperise o polita
falsificata de Catavencu, prin care acesta isi insusise ilegal banii fundatiei si cu care
intentioneaza sa-1 santajeze la randul sau. Actiunea actului al II-lea se petrece in aceeasi
anticamera a lui Tipatescu, unde Trahanache, Farfuridi si Branzovenescu cerceteaza listele
electorale si calculeaza voturile pe care le vor obtine in apropiatele alegeri. Ei insemneaza cu

rosu numele alegatorilor care voteaza cu partidul lor, iar cu albastru pe ceilalti, stiind toate
detaliile privitoare la situatia actuala a averii fiecaruia. Statutul de alegator era dat de
proprietatile sau de posesiunile pe care le avea cetateanul, fiind si singurul criteriu care ii dadea
sau nu drept de vot. Farfuridi recurge chiar la santaj pentru electorii care au procese pe rol,
deoarece - in calitate de avocat - el poate aranja castigarea sau pierderea procesului, punand
conditia ca acestia sa voteze cu partidul lor. Ticul verbal al lui Trahanache, "ai putintica rabdare",
exprima reactia acestuia in orice situatie, inclusiv atunci cand Farfuridi il acuza ca tradeaza
"interesele partidului". El apara integritatea morala a lui Tipatescu, pe care-1 considera om de
nadejde, loial partidului, ba, mai mult, ca "a facut servicii partidului, judetului, tarii...si mie, ca
amic, mi-a facut si-mi face servicii, da!...". Acuzandu-i ca nu se pricep la politica, Trahanache le
reaminteste ca numele candidatului pentru postul de deputat nu a fost comunicat inca de la
centru, dar trebuie sa vina din moment in moment "pe sarma", prin "telegraf. Farfuridi si
Branzovenescu raman impresionati de personalitatea puternica a lui neica Zaharia, dar,
infricosati de eventuala tradare, se hotarasc sa trimita o telegrama la Bucuresti, "la Comitetul
Central, la minister, la gazete", prin care sa informeze despre prefectul tradator dar pe care se
tem sa o semneze: "Trebuie sa ai curaj ca mine! trebuie s-o iscalesti: o dam anonima!". Printr-un
monolog, Pristanda relateaza publicului (cititorului) -Prin Jlash-back cum ii perchezitionase casa
lui Catavencu "prin toate coltisoarele", cum acesta protestase in numele constitutiei ca i se
violeaza domiciliul si cum Ghita raspunsese prompt: "curat violare de domiciliu! da` umflati-1!",
dupa care il arestase avand "ordin verbal de la conul Fanica", desi scrisoarea nu era de gasit. Zoe
Trahanache este enervata la culme pentru arestarea lui Catavencu, mai ales ca citise o stire
publicata in gazeta "Racnetul Carpatilor", prin care cititorii erau anuntati ca in numarul a doua zi
se va reproduce "o interesanta scrisoare sentimentala", ceea ce iseamna ca degeaba il arestasera
pe Catavencu, intrucat oamenii lui ii guitau ordinele si le duceau la indeplinire. Tipatescu este
ingrijorat odata in plus, deoarece gasise la telegraf anonima pe care o trimisesera Farfuridi si
Branzovenescu si o oprise, dar daca mai erau si altele?! Zoe. propune ca solutie alegerea lui
Catavencu pentru functia de deputat, fiind singura cale prin care pot capata inapoi pretioasa
scrisoare. Pentru a-l convinge pe Fanica sa-i dea voturile lui Catavencu, ea recurge la toate
tertipurile feminine: plange, lesina, apoi devine energica, amenintatoare Este hotarata sa faca
orice pentru a recupera scrisoarea, mergand pana la decizia: "il sprijin eu, il aleg eu", desi
femeile nu aveau atunci drept de vot Ea se baza insa pe influenta hotaratoare pe care o avea
asupra sotului sau care era presedintele partidului in judetul respectiv. Catavencu este adus din
arest in casa prefectului pentru a negocia inapoierea scrisorii si, printr-un monolog care ilustreaza
parvenitismul personajului, Catavencu isi exprima deviza dupa care se conduce in viata, "scopul
scuza mijloacele", pe care, incult fiind, i-o atribuie "nemuritorului Gambetta", om politic francez
din acea vreme, pe cand sloganul respectiv apartine lui Niccolo Machiavelli, exprimat in cartea
"Principele". Discutia dintre Catavencu si Tipatescu degenereaza in scandal, deoarece avocatul
nu vrea sa inapoieze scrisoarea decat in schimbul postului de deputat, desi prefectul ii oferise
diferite functii: "Vreau... mandatul de deputat [...] nimic altceva! nimic! nimic!". Catavencu isi
sustine santajul cu hotarare, conflictul politic devine violent, Tipatescu se repede "turbat" la el cu
un baston, iar acesta incepe sa racneasca: "Ajutor! Sariti! Ma omoara vampirul! prefectul asasin!
ajutor!". Zoe tempereaza situatia conflictuala si, cu un calm aparent, ii promite lui Catavencu
mandatul de deputat in schimbul scrisorii -"eu te aleg, eu si cu barbatul meu; mie sa-mi dai
scrisoarea..."-, Tipatescu cedeaza si el si-i promite ca "poimaine esti deputat!...". Cetateanul
turmentat revine in casa prefectului, insistand sa i se raspunda la intrebarea: "eu cu cine votez?".
Prefectul il indeamna, sarcastic, sa-i dea votul "Iui onorabilul d.Catavencu... Pentru asa alegator,
mai bun ales nici ca se putea...". Farfuridi si Branzovenescu, gasindu-1 pe Catavencu in casa
prefectului, ameninta ca vor demasca tradarea la ziar, la Bucuresti, la Comitetul electoral central,
pe cand Catavencu, in entuziasmul promisiunilor, ii aduce un elogiu ridicol lui Tipatescu,
"prefectul cel mai onest! [...] Cel mai integru! [...] Cel mai credincios!...", uitand cu desavarsire
ca-i spusese - pana nu demult - "vampir" si "prefectul asasin Ghita Pristanda aduce o depesa
"fe-fe urgenta" sosita prin telegraf, in care prefectul este anuntat ca trebuie sa aleaga pentru

postul de deputat pe "d. Agamemnon Dandanache. Se face din aceasta pentru d-voastra o inalta si
ultima chestie de incredere". Toti cei prezenti raman incremeniti Zoe si Catavencu se revolta,
gasind ca unica solutie sa porneasca lupta contra guvernului. Punctul culminan: Actiunea actului
al III-lea se petrece in sala cea mare a primariei, unde Zaharia Trahanache prezideaza ultima
adunare lectorala de dinaintea alegerilor si la care sunt prezenti alegatori, cetateni, public. Zoe si
Tipatescu incearca sa-1 convinga pe Trahanache sa anunte candidatura Iui Catavencu, dar acesta
descoperise polita falsificata, prin care Catavencu isi insusise cinci mii de lei de la Societatea
"Aurora Economica Romana", pe care o conducea. in acest fel, ei raspund santajului cu santaj si
hotarasc ca Trahanache sa anunte candidatura lui Agarnita Dandanache. Farfuridi rosteste de la
tribuna discursul electoral, dar este mereu intrerupt de catre opozitie cu fluieraturi si cu tot felul
de comentarii ironice. Platitudinea ideilor prezentate determina auditoriul sa vocifereze,
discursul lui Farfuridi fiind penibil si incoerent, confuz si agramat, ilustrand un comic de limbaj
monumental, fapt ce reiese din nonsensul si ridicolul/razei, care ilustreaza imbecilitatea
personajului, incapacitatea lui intelectuala, culminand cu memorabila contradictie in termeni:
"Din doua una, dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc! dar atunci sa nu se schimbe nimica;
ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele...
esentiale... Din aceasta dilema nu puteti iesi... Am zis!". Conflictul dintre opozitie si membrii
partidului de guvernamant se amplifica prin dialogul agitat dintre cele doua grupuri reprezentate
de Catavencu si, respectiv, de Farfuridi. Catavencu rosteste cu emfaza fraze aberante si
demagogice, confundand din nou maximele unor personalitati celebre, incultura sa reiesind din
comicul de limbaj. El spune "oneste bibere", in loc de "honeste vivere", expresie care s-ar
traduce "sa bei cinstit" si nu "sa traiesti cinstit" asa cum este aforismul latin. Discursul lui Nae
Catavencu, in calitate de candidat din partea opozitiei, este fals emotionant, lacrimogen si
demagogic, frazele pline de emfaza sunt sforaitoare, patetice, ipocrite si fara sens (nonsens):
"Industria romana e admirabila, e sublima, putem zice, dar lipseste cu desavarsire. [...] Noi
aclamam munca, travaliul, care nu se face deloc in tara noastra!". Candidatul anunta infiintarea
societatii enciclopedice-cooperative "Aurora Economica Romana", a carei abreviere, A.E.R., este
sugestiva pentru statutul de societate fantoma. Trahanache anunta drept candidat pe domnul
Agarnita Dandanache, in sala se isca o incaierare cu strigate, huiduieli si fluieraturi intre
reprezentantii celor doua grupuri politice, peste care Catavencu raccneste din toate puterile,
incercand sa faca publica relatia amoroasa dintre prefect si Zoe Trahanache si aducand ca dovada
scrisorica de amor in invalmaseala creata, Catavencu isi pierde palaria si o data cu ea scrisorica
de amor, care fusese pusa in captuseala, de aceea nu reusise nimeni s-o gaseasca. Actiunea
actului a) IV-lea se petrece in gradina casei lui Trahanache, in ziua alegerilor. Zoe si Tipatescu
sunt foarte agitati sj ingrijorati pentru ca Nae Catavencu disparuse de doua zile si ei se temeau ca
punea la cale un plan diabolic pentru a face publica scrisoarea de amor si a-i distruge. Prefectul
este preocupat si de primirea pe care trebuia sa i-o faca lui Agamita Dandanache, care vine
insotit protocolar de Zaharia Trahanache. Dandanache vorbeste "peltic si sasait" si, desi face
cunostinta cu toti trei, ii confunda tot timpul, referindu-se mereu la Zoe ca la nevasta prefectului,
fiind incapabil sa tina minte cine este fiecare dintre ei. Trahanache il asigura pe Agamita de
castigarea alegerilor, desi acestea nu se finalizasera, iar lui Dandanache i se pare firesc sa ocupe
postul de deputat, considerand ca are merite politice deosebite, argumentand ridicol: "eu... care
familia mea de la patuzsopt in Camera...". Ametit de drum, Agamita le relateaza lui Tipatescu si
Zoei imprejurarea prin care ajunsese candidat in judetul lor, dupa ce mai intai fusese respins de
comitetul central pentru ca nu era "marcant". Dandanache povesteste cum, intr-o seara, cineva,
"persoana insemnata... da becher" (becher - celibatar, necasatorit), jucase carti acasa la el si isi
uitase paltonul. Cautandu-1 in buzunare, gasise o scrisorica de amor "catre becherul meu, de la
nevasta unui prietin, - nu spui tine... persoana insemnata". Dandanache il santajase pe "becher"
cu scrisoarea gasita, amenintandu-l ca daca nu-i asigura alegerea in Camera Deputatilor, o s-o
publice in ziarul de scandal "Razboiul". Zoe si Tipatescu sunt inmarmuriti de asemanarea
situatiilor si de faptul ca Dandanache nu inapoiaza scrisoarea, ci o pastreaza, pentru ca "mai
trebuie s-aldata... La un caz iar... pac! la Rasboiul". Tipatescu monologheaza, siderat si cu

ironie amara, despre ticalosia lui Dandanache si se gandeste ca ar trebui sa-i ceara iertare Iui
Catavencu, deoarece Agamita este un santajist mult mai perfid, pastrand scrisoarea de amor, fiind
totodata si foarte mandru pentru ideea pe care o avusese ca sa fie ales. Apare Catavencu, umil si
spasit, pentru a-i marturisi Zoei ca pierduse scrisoarea in incaierarea de la intrunirea electorala,
cand cineva i-a smuls palaria, iar scrisoarea se afla in captuseala acesteia. Tocmai atunci vine
Cetateanul turmentat, care are pe cap palaria lui Catavencu si-i aduce Zoei scrisoarea mult
asteptata, dorind in schimb raspunsul la intrebarea: "Eu ... pentru cine votez?". Zoe il roaga pe
Catavencu sa scrie pe buletinul de vot al cetateanului numele lui Agamita Dandanache, apoi ii
cere sa conduca banchetul popular in cinstea alegerii acestuia, consolandu-1 ca "asta nu-i cea din
urma Camera", iar Catavencu accepta totul cu umilinta. Deznodamantul: Toate personajele piesei
se afla in scena, participand la festivitatea organizata in cinstea alegerilor, castigator pentru
postul de deputat fiind Agamita Dandanache. Acesta incearca sa rosteasca un discurs, dar, prost
si imbecil, el uita pana si motivul pentru care se afla acolo, in fata alegatorilor: "in sanatatea
alegatorilor... care au probat patriotism si mi-au acordat... (nu nimereste) asta... cum sa zic de!...
zi-i pe nume de!... a! sufradzele lor; eu, care familia mea de la patuzsopt in Camera, si eu ca
rumanul impartial, care va sa zica... cum am zite... in sfarsit sa traiasca! (Urale si ciocniri.)".
Catavencu inchina paharul in cinstea "venerabilului si impartialului nostru prezident,
Trahanache", in sanatatea "iubitului nostru prefect", caruia ii ureaza sa traiasca pentru "fericirea
judetului nostru", iar neica Zaharia pentru "fericirea prietenilor lui", apoi se saruta unii cu altii. in
final, Catavencu rosteste un discurs politic, in care elogiaza, demagogic, victoria democratiei in
recentele alegeri, cu aceleasi fraze pompoase si idei contradictorii: "Dupa lupte seculare, care au
durat aproape treizeci de ani, iata visul nostru realizat!". in concluzie, el accentueaza "avantajele
progresului" si "binefacerile unui sistem constitutional". Ironia si sarcasmul lui Caragiale privind
corectitudinea alegerilor sunt desavarsite, deoarece in desfasurarea acestora se recursese la fals,
la santaj si la coruptie, incalcandu-se constitutia in mod flagrant. Ridicolul moravurilor politice
este evidentiat si prin replica finala a lui Ghita Pristanda, care confirma "Curat constitutional",
dupa care da semnalul sa cante "Muzica!". Caragiale descrie in paranteza regizorala atmosfera de
veselie generala, "toata lumea se saruta", Catavencu se imbratiseaza cu Dandanache, Zoe si
Tipatescu, retrasi intr-o parte, privesc petrecerea, in timp ce "cortina cade repede asupra
tabloului"". O particularitate aparte a comediilor lui Caragiale este, asadar, simetria, adica finalul
recompune momentul de la inceputul piesei, fara sa se schimbe absolut nimic din starea de
lucruri initiala. Dupa agitatia care atinge adesea apogeul, dupa zbuciumul personajelor si
conflictele ce par de nerezolvat, totul revine la normal, fara sa se petreaca nici o modificare a
starilor de fapt sau vreo rezolvare a problemelor care au constituit subiectul comediei. Comediile
lui Caragiale sunt unice in literatura romana prin arta desavarsita a dialogului si a constructiei
scenice, prin maiestria autorului de a crea caractere si tipologii, prin profunda observare a
realitatilor sociale si politice din epoca, fapt ceea ce a facut ca Tudor Vianu sa afirme: Realismul
tipic este formula lui artistica". ca poate fi modelat usor (trahana = coca moale) de catre
superiorii "de la centru" sau de "enteres" si de Zoe. Numai ca, aparenta lentoare a lui Trahanache
- "ai putintica rabdare" - este, in fond, o abila arma politica, pe care personajul o foloseste cu
pricepere. Comicul de situatie, ilustrat si de refuzul lui Trahanache de a considera scrisoarea
altceva decat "plastografie", este relevant atunci cand il consoleaza pe Tipatescu sa nu-si mai
faca sange rau, pentru ca miselia oamenilor merge pana acolo incat "sa vezi imitatie de scrisoare!
Sa zici si tu ca e a ta, dar sa juri, nu altceva, sa juri! "(actul I, scena IV). Toate acestea il includ pe
Zaharia Trahanache in galeria tipologica (comicul de caracter) a incornoratului simpatic,
deoarece el ii este recunoscator amicului Fanica pentru serviciile pe care i le face nu numai in
plan politic, ci si conjugal. Caracterizarea personajelor: Stefan Tipatescu: tipul junelui amorez,
este prefectul judetului pe care il administreaza ca pe propria sa mosie, avand o mentalitate de
stapan absolut: "mosia, mosie, fonctia, fonctie, coana Joitica, coana Joitica, trai neneaca pe banii
lui Trahanache, babachii" (Pristanda). Prefectul este orgolios, abuziv, incalca legea, daca "o cer
interesele partidului" si admite, amuzat, matrapazlacurile politaiului: "ai tras frumusel condeiul".
Tipatescu este impulsiv, nestapanit, asa cum de altfel il caracterizeaza unul dintre personaje,

"venerabilul" Trahanache: "E iute! n-are cumpat. Aminteri bun baiat, destept, cu carte, dar iute,
nu face pentru un prefect." Infatuat si orgolios, Tipatescu reactioneaza cu superioritate si este
dispretuitor cu Farfuridi care il acuza de tradare. Tipatescu este lipsit de abilitati politice, singura
cale de a parveni fiind amorul, de care stie sa profite cu fler si diplomatie, obtinand postul de
prefect si protectia venerabilului Trahanache. Tipatescu venise in judet cu opt ani in urma, la o
jumatate de an dupa ce Zaharia se insurase a doua oara, luand-o de sotie pe Zoe, care a devenit
chiar de atunci amanta lui Fanica: "De opt ani traim impreuna ca fratii si nici un minut n-am
gasit la omul asta atatica rau" (Trahanache). Fanica este component al triunghiului conjugal,
flerul sau de amorez reiesind si din scena in care Zoe foloseste toate tertipurile feminine pentru
a-1 convinge pe Tipatescu sa-1 aleaga pe Catavencu: "in sfarsit, daca vrei tu... fie! [...] Domnule
Catavencu, esti candidatul Zoii, esti candidatul lui nenea Zaharia... prin Urmare si al meu!
Poimaine esti deputat!...". Comicul de nume, Tipatescu, trimite la cuvantul "tip", care sernnifica
june prim, om rafinat, amorez abil, aventurier. Zoe Trahanache: tipul cochetei adulterine este
sotia lui Zaharja Trahanache si amanta lui Tipatescu si singurul personaj feminin al luj Caragiale
care reprezinta doamna distinsa din societatea burghezi nefacand parte, ca celelalte eroine, din
lumea mahalalelor. Ea este inteligenta, autoritara, ambitioasa si isi impune vointa in fata oricui.
Marcheaza in comedie triunghiul conjugal, prin care Caragiale satirizeaza tarele morale ale
societatii burgheze. Este o luptatoare hotarata si foloseste tot arsenalul de arme feminine ca sa-si
salveze onoarea. Pentru a-1 convinge pe Tipatescu sa accepte candidatura lui Catavencu, ea
recurge la rugaminti si lamentatii, trece la amenintarea cu sinuciderea, apoi, cu o energie
impresionanta la o femeie ce parea sensibila si neajutorata, devine amenintatoare si o luptatoare
apriga: "Am sa lupt cu tine, om ingrat si fara inima". Desi in epoca femeile nu aveau drept de
vot, ea impune alegerea lui Nae Catavencu, manata de interesul personal de a recapata scrisoarea
de amor, altfel si-ar fi distrus prestigiul si pozitia sociala, viata tihnita si lipsita de griji de care
beneficia din plin. Penduland intre sot si amant cu inteligenta si abilitate, conduce din umbra
manevrele politicii, toti fiind constienti de puterea si influenta ei, avand asupra barbatilor o
seductie aparte, care o face intelegatoare, generoasa. Zoe savarseste cu delicatete gestul de iertare
a lui Catavencu atunci cand isi recapata "scrisorica", asigurandu-se cu abilitate de devotamentul
acestuia in a conduce festivitatea alegerilor, consolandu-1 ca aceasta "nu-i cea din urma Camera
". Cetateanul turmentat inchina si el: "in cinstea coanii Joitichii ca e dama buna!". Ghita
Pristanda: politaiul orasului, este tipul slugarnicului, prezent in piesa de la inceput pana la sfarsit
in toate momentele cheie ale actiunii. "Scrofulos la datorie", este constient ca trebuie sa-si
serveasca seful, nu din constiinta "misiei", ci mai ales dintr-o etica sustinuta de interesul
personal: "famelie mare, renumeratie mica, dupa buget". Functionar servil, incalca legea din
ordinul superiorilor si-I aresteaza abuziv pe Catavencu, deoarece primise ordin "verbal" de la
conu Fanica: "curat violare de domiciliu, da umflati-1!". Este arogant sau umil, in functie de
imprejurari, penduleaza cu o siretenie primitiva avand ca centru de greutate propriul interes.
Lipsit de demnitate si de coloana vertebrala, slugarnic, se pune bine si cu Nae Catavencu in
eventualitatea ca acestuia i-ar izbuti santajul si-l linguseste fara jena, dupa ce, in prealabil, il
arestase abuziv. Umil S lingusitor, se gudura pe langa Catavencu, pregatindu-si terenul daca
acesta ar castiga in lupta cu actualul prefect: "eu gazeta d-voastra o citesc ca Evanghelia
totdeauna; ca sa nu va uitati la mine...adica pentru misie..-altele am eu in sufletul meu, dar de! nai ce-i face: famelie mare, renumeratie dupa buget, mica...". Se preteaza la mici furtisaguri,
ghidandu-se dupa o deviza a nevestei lui: "Ghita, Ghita, pupa-1 in bot si-i papa tot, ca satulul nu
crede la al flamand...". Comicul de situatie este ilustrativ in scena numararii steagurilor pe care ar
fi trebuit sa le cumpere pentru a pavoaza orasul in cinstea apropiatelor alegeri (actul I, scena 1).
Pristanda primise bani pentru patruzeci si patru de steaguri, insa el cumparase numai "vreo
paispce... cinspce". Ca sa se disculpe de aluzia lui Tipatescu despre cum "a tras frumusel
condeiul", Pristanda numara steagurile arborate pe cladiri de cate doua ori si aduna gresit, numai
ca sa-i iasa la socoteala "patruzeci si patru, in cap...": "Doua la primarie, optspce, patru la scoli,
douazeci si patru, doua la catrindala la Sf. Niculae, treizeci". Incultura, lipsa de instructie sunt
evidentiate pregnant prin comicul de limbaj: deformeaza neologismele -"bampir", "famelie",

"catrindala", "scrofulos", "renumeratie"-, are ticuri verbale care frizeaza prostia. De exemplu,
alaturarea cuvantului "curat" altor cuvinte, evidentiaza un nestapanit servilism, facandu-1 penibil
si ridicol: "curat misel", "curat murdar", "curat condei", "curat ca un caine", "curat violare de
domiciliu", "curat constitutional". Comicul de nume al personajului Ghita Pristanda sugereaza
principalele sale trasaturi de caracter -servil si umil fata de sefi, lipsit de personalitate-, deoarece
pristanda este un joc popular, asemanator cu braul, ce se danseaza dupa reguli prestabilite, intr-o
parte si alta, conform strigaturilor si comenzilor unui conducator de joc. Nae Catavencu: avocat,
directorul ziarului "Racnetul Carpatilor", Seful opozitiei politice din judet, ilustreaza tipul
demagogului si al Parvenitului. El este reprezentantul unei adevarate "scoli" de frazeologie
Patriotarda (fals patriotism), manifestare ce are la baza lipsa de continut a ideilor exprimate cu
emfaza. Catavencu este fondator si presedinte al Societatii Enciclopedice "Aurora Economica
Romana", a carei prescurtare "A.E.R.- este sugestiva pentru statutul de societate fantoma, prin
care isi isuseste ilegal sume importante de bani. Dovada ilegalitatilor financiare este polita
falsificata pe care o gaseste, fara efort, Trahanache, prin care Catavencu isi insusise fraudulos
5000 de lei din fondurile societatii. In ambitia sa nemarginita de a parveni, de a ajunge in
Parlament, Catavencu nu se sfieste sa cerseasca postul de deputat in schimbul scrisorii,
recurgand la santaj: "vreau ce mi se cuvine dupa o lupta de atata vreme, vreau ceea ce merit in
orasul asta de gogomani unde sunt cel dintai ... intre fruntasii politici". Comicul de limbaj ii
ilustreaza prostia deoarece ef se autoinclude intre "gogomanii" politici din fruntea judetului.
Parvenit, santajist, grosolan si impostor, se conduce dupa deviza "scopul scuza mijloacele", pusa
insa, din pricina inculturii, pe seama "nemuritorului Gambetta", confundandu-1 cu Niccolo
Machiavelic celebru, de altfel, pentru acest principiu de conduita morala. Catavencu este
infumurat si impertinent atunci cand stapaneste arma santajului, spunandu-i prefectului "asasin",
dar devine umil, slugarnic si lingusitor atunci cand pierde scrisoarea si-i ureaza, aceluiasi prefect,
sa traiasca "pentru fericirea judetului". Prin comicul de situatie reies si alte trasaturi ale lui
Catavencu. Lipsit de demnitate si de coloana vertebrala, el conduce manifestatia festiva in
cinstea rivalului sau politic, Dandanache, fara nici un scrupul, intuind ca sansa de a castiga in
viitor este legata de Zoe. Demagogia este principala sa trasatura de caracter iar atunci cand ea
imbraca forme patriotarde, personajul este de un ridicol desavarsit: "Nu voi, stimabile, sa stiu de
Europa d-tale, eu voi sa stiu de Romania mea si numai de Romania...". Comicul de limba/ este
relevat mai ales de discursurile sale, care ilustreaza personajul semidoct, dar infatuat, plin de
importanta. Atunci cand ia cuvantul la adunarea electorala care precede alegerile, Catavencu isi
construieste cu ipocrizie "o poza" de patriot ingrijorat de soarta tarii, rostind cu greu cuvintele
din cauza emotiei care-I ineaca: "Iertati-ma, fratilor, daca sunt miscat, daca emotiunea ma apuca
asa de tare... suindu-ma la aceasta tribuna... pentru a va spune si eu... (plansul il ineaca mai
tare.)... Ca orice roman, ca orice fiu al tarii sale... in aceste momente solemne... (de abia se mai
stapaneste) ma gandesc... la tarisoara mea... (plansul l-a biruit de tot) la Romania... (plange) ... Ia
fericirea ei!... la progresul ei!... Ia viitorul ei! (plans cu hohot. Aplauze , zguduitoare)". Incultura
lui Catavencu reiese atat din nonsensul afirmatiilor - "Industria romana e admirabila, e sublima
putem zice, dar lipseste cu desavarsire"; precum si din confuzii semantice, Catavencu numindu-i
"capitalisti" pe locuitorii capitalei, iar el considerandu-se "liber-schimbist" (cel care promoveaza
libertatea comertului, neamestecul statului in treburile, intreprinzatorului capitalisti), adica
flexibil in conceptii. Numele Catavencu sugereaza firea de mahalagiu, de palavragiu -cata =
mahalagioaica- si ipocrizia, demagogia -cataveica = haina cu doua fete-, trasaturi ce definesc
acest personaj si prin comicul onomastic. Farfuridi si Branzovenescu: sunt doi membri marcanti
ai partidului de guvernamant, facand parte din "stalpii puterii". Ei formeaza un cuplu de
imbecilitate, intruchipare a ramolismentului politic. Cei doi se atrag prin firile complet diferite:
Farfuridi este coleric, prost, fudul, infatuat, iar Branzovenescu este, dimpotriva, placid, moale,
fricos, o umbra a celuilalt: "Tache, Tache, fii cuminte". Inculti peste masura si abjecti, ei se
feresc de tradare, cu care, de altfel, sunt de acord "daca o cer interesele partidului, dar s-o stim si
noi". Ei trimit la "centru" o depesa prin care semnaleaza faptul ca "Prefectul si oamenii lui
tradeaza partidul", fiind incantati ca nu li se "cunoaste slova" la telegraf si o semneaza cu mult

curaj, "mai multi membri ai partidului", adica o dau anonima. Farfuridi si Branzovenescu erau
ingrijorati nu pentru ca este tradat partidul, ci se temeau ca nu cumva sa fie ei inlaturati de la
matrapazlacurile politice, la care tineau cu tot dinadinsul sa participe si sa se implice. Farfuridi
are automatisme ce creioneaza "intruparea prostiei solemne" (Stefan Cazimir), prin formule
aberante, care-i releveaza incultura: "eu am n-am sa-ntalnesc pe cineva, la zece fix ma duc in
targ"; "am n-am infatisare, la douasprezece trecute fix ma duc la tribunal...". Discursul lui
Farfuridi din actul III este un model al comicului de limbaj, care scoate in evidenta platitudinea
gandirii, confuzia lingvistica a personajului, iar stilul bombastic si infatuat devine caricatural atat
prin ticurile verbale, cat si prin contradictiile in termeni,: "Dati-mi voie! Dati-mi voie! [...] Din
doua una, dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica, ori sa nu se
revizuiasca primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele esentiale. Din
aceasta dilema nu puteti iesi... Am zis!". Anacolutul este specific tuturor discursurilor politice in
aceasta piesa, asadar si in cel rostit de Farfuridi: "Daca Europa... sa fie cu ochii atintiti asupra
noastra, daca ma pot pronunta astfel, care lovesc sotietatea, adica fiindca din cauza zguduirilor...
si... idei subversive... (asuda si se rataceste din ce in ce)". Comicul de nume - Farfuridi si
Branzovenescu - consta in sufixele onomastice grecesti "-idi" si romanesti "-eseu", precum si in
aluzia culinara -branza si farfurie- care ilustreaza semnificativ relatia de dependenta reciproca
dintre ei, fiindu-si numai unul altuia de folos. Agamemnon Dandanache:, "mai prost decat
Farfuridi si mai canalie decat Catavencu", este candidatul trimis de la centru pentru a,fi ales
deputat in judetul de munte. El apare in piesa abia in ultimul act si se contureaza prin acumularea
tuturor defectelor personajelor de pana atunci: parvenitismul, demagogia, prostia, incultura,
perfidia, ramolismentul. Trasaturile caricaturale si comice, sunt evidente inca de la sosirea "cu
birza tinti postii hodoronc-tronc, zdronca-zdronca [...] si clopotei... imi tiuie urechile". Printr-un
comic de situatie magistral construit, Caragiale creeaza un personaj grotesc, santajul exercitat de
Catavencu pare nevinovat in comparatie cu gestul abject al lui Dandanache, de a nu inapoia
scrisoarea. Pentru a fi ales, Agamita foloseste ca instrument de santaj, "o scrisorica de amor",
gasita in pardesiul uitat la el acasa de un musafir, "persoana insemnata ... da becher" (necasatorit,
celibatar)". Dandanache ameninta ca va publica scrisoarea daca nu capata imediat un mandat de
deputat si nu "s-aledze". Mai ticalos decat Catavencu, Dandanache nu inapoiaza scrisoarea,
pentru ca "la un caz, iar ... pac! la Razboiul". Singurul argument pe care-1 aduce in sprijinul
meritelor sale politice este ridicol: "familia mea de la patuzsopt ...si eu in toate Camerele, cu
toate partidele, ca rumanul impartial... si sa raman fara coledzi!". Prost, demagog, peltic, amnezic
si senil, incurca mereu pe prefect cu Trahanache, spunandu-i lui Tipatescu: "Eu la masa o sa stau
ori langa d-ta, ori langa consoarta d-tale...", spre disperarea Zoei, care izbucneste: "A! Idiot!".
Spiritul sau machiavelic, miselia sunt relevate printr-o replica ce contureaza perfect personajul,
autorul scriind in paranteza "aparte", sugerand astfel imbecilitatea lui: "E slab de tot prefectul, ii
spui de doua ori o istorie si tot nu pritepe", referindu-se, bineinteles, la Trahanache. Dandanache,
inconstient de josnicia gestului sau, repeta mereu intamplarea: "Cand i-am pus pitorul in prag ori coledzi, ori Razboiul, ma-ntelegi - tranc! depesa aiti...". Daca Nae Catavencu exercitase
santajul cu discretie, Dandanache este mandru de ideea care-i venise: "Asa e, puicusorule, c-am
intors-o cu politica?". Dandanache, indemnat de Zoe si Tipatescu sa rosteasca discursul politic
prin care sa se adreseze alegatorilor, este incapabil sa rosteasca ceva inteligibil, fluent sau logic,
uitand chiar motivul pentru care se afla acolo si pentru care luptase -"si da-i si lupta, si lupta si da
i"- cu atata ravna. Comicul de limbaj este ilustrat prin anacolut: "in sanatatea alegatorilor...
care au probat patriotism si mi-au acordat (nu nemereste).?? ?? asta... cum sa zic, de!... zi-i pe
nume, de!...a! sufradzele lor; eu care, familia mea, de la patuzsopt in Camera, si eu ca rumanul
impartial, care va sa zica... cum am zite... in sfarsit sa traiasca!". Magistral construit, discursul Iui
Dandanache este, poate, cea mai convingatoare si sugestiva ilustrare a incompetentei si
demagogiei oamenilor politici, din toate comediile lui Caragiale. "Agamita Dandanache e mai
mult un balbait si un marginit mintal, simbol trist al necesitatilor electorale si lamentabil
exponent de clasa." (G.Calinescu). Comicul de nume este relevant, prin alaturarea ridicola a
numelui viteazului razboinic grec, conducator de osti si bun strateg - Agamemnon . cu

Dandanache, care sugereaza incurcatura, dandanaua. Cetateanul turmentat: reprezentantul

omului simplu, al alegatorului care nu are ambitii, dar nu este nici el tocmai cinstit, pentru ca,
ducand scrisoarea "andrisantului", mai intai o citeste sub felinar, din care cauza ii este furata de
Catavencu. Ajuns "apropitar", deci cu drept de vot, este vicios pentru ca e mereu beat, asteapta sa
fie dirijat, pentru ca el nu are nici o opinie, "apoi daca-i pe pofta, eu nu poftesc pe nimeni".
Abureala lui este sugestiva nu pentru ca este bautor, ci pentru ca toata viata politica a vremii
ameteste pe omul de rand, care se si simte agresat de aceasta, "nu ma-mpinge, c-ametesc", "nu
ma zgudui!". Este o fire lenesa, comoda, gasindu-si scuze superficiale, "dai cu bere, da-i cu
vin, da-i cu vin, da-i cu bere", pentru a se disculpa de pierderea scrisorii. Replica cea mai
sugestiva pentru caracterul sau labil si pentru lipsa de opinie a devenit memorabila: "Eu cu cine
votez?", iar pentru ca Zoe il lamureste, voteaza disciplinat cu cine i s-a indicat, apoi bea "in
sanatatea coanii Joitichii ca e dama buna!". Cetateanul turmentat este cel care creeaza un comic
de situatie remarcabil, prin gasirea, pierderea si inapoierea scrisorii de amor, cel care provoaca
intriga actiunii, dar si cel care aplaneaza conflictul in finalul piesei. El apare in momentele cele
mai nepotrivite, enerveaza pe toata lumea cu prezenta lui, este dispretuit tocmai de clasa politica,
desi este reprezentantul electoratului care urma sa se prezinte la vot pentru a-si desemna alesul in
Camera Deputatilor. Cetateanul turmentat nu are nume, el este alegatorul anonim, bulversat de
campania electorala confuza pentru omul de rand, care simte nevoia sa fie indrumat de catre
cineva care, crede el, se pricepe la politica, de aceea intrebarea "Eu pentru cine votez?" devine
obsedanta. Personajele lui Caragiale sunt luate din viata, asa ca, in afara de o trasatura
dominanta, ele sunt exponente tipice ale clasei umane in orice timp si societate, diferentiindu-se
prin statut social, temperament, intelect sau limbaj. Eroii lui Caragiale sunt actuali si astazi,
deoarece "natura nu lucreata dupa tipare, ci-l toarna pe flecare dupa calapod deosebit: unul e
sucit intr-un fel, altul intr-alt fel, flecare in felul lui, incat nu te mai saturi sa-i vezi si sa-ti faci
haz de ei." (I.L.Caragiale)
O noapte furtunoasa de Ion Luca Caragiale - subiect si compozitie
Preliminarii
O noapte furtunoasa sau Numarul 9 este prima dintre capodoperele comice ale lui I.L. Caragiale.
Vede lumina rampei in 18 ianuarie 1879 la Teatrul National din Bucuresti.
Socotita imorala, cu aluzii politice, piesa este scoasa de pe afis. La a doua reprezentatie, din 21
ianuarie, finalul este modificat fara consimtamantul autorului, ceea ce-l obliga sa-si retraga piesa.
Dupa 4 ani, in 1883, comedia a fost reluata intr-o noua distributie si regie. Piesa a aparut in
Convorbiri literare", nr. 7-8 din . Caragiale a publicat apoi piesa, cu schimbari, in volumul
Teatru (1889) la Editura Librariei Socec. Versiunea in doua acte, pe care o cunoastem astazi, s-a
jucat in stagiunea 1905 - 1906 la Teatrul National din Bucuresti, sub directoratul lui Al. Davila.
Subiect si compozitie
Comedie de moravuri, O noapte furtunoasa porneste de la pretextul unei farse de mahala"
(Florin Manolescu, Caragiale si Caragiale. Jocuri cu mm multe strategii). Printr-o observatie
lucida, autorul surprinde tipuri reprezentative si trece la definirea trasaturilor lor caracteristice.
Indicatiile scenice, vizand decorul, particularizeaza cadrul social si istoric: Odaie de mahala.
Usa infund, dand in sala de intrare: de amandoua partile usii din fund, cate o fereastra. Mobile de
lemn si paie. La stanga in planul intai si-n planul din fund, cate o usa; in dreapta pe planul al
doilea, alta usa. in dreapta infund, razemata defereasta, o pusca de gardist cu spanga atarnata
langa ea".
Actul I se prezinta ca o juxtapunere" de noua scene complementare. Primele doua scene il pun
la curent pe spectator / cititor cu situatia momentului. Jupan Dumitrache Titirca, zis Inima-rea,
personajul principal cherestegiu si capitan in garda civica, este dominat de orgoliul sau de
proprietar. Detesta functionarii, pe care ii numeste ,papugii, niste scarta-scarta pe hartie". inainte
de a-si face rondul", ii marturiseste ipistatului Nae Ipin-gescu, amicul politic, intamplarea cu
bagabonduf. Aceasta istorie, pe de o parte, rezolva tehnic un mod de a naste dramaticul din
epic, de a separa dramaticul de epic" (Mircea Tomus, Opera lui I.L. Caragiale), iar pe de alta

parte, aduce in prim-plan viata personajului. Dumitrache tine la onoarea de familist1, gelozia se
nutreste tot din orgoliu si ii este pricinuita de un prapadit de amploiat. Povestea relatata este
interiorizata asemenea unei confesiuni: ,JUPAN DUMITRACHE: Stii dumneata ca la lasata
secului am mers la gradina la Iunion; eram eu, consoarta mea si cumnata-mea Zita. Ne punem
la o masa, ca sa vedem si noi comediile alea de le joaca Ionescu. Trece asa pret ca la un sfert de
ceas, si numai ca ma pomenesc cu un ala, cu un bagabont de amploiat. Orgoliul sau de proprietar
il face sa nu se dezvaluie in vazul lumii: ,JUPAN DUMITRACHE: () incep sa ma-ncruntez la
bagabontul si mai ca-mi venea sa-l carpesc, dar mi-era rusine de lume; eu de! negustor, sa ma pui
in poblic, cu un coate-goale nu vine bine" Naratia. ca mod de constructie a replicilor, esentiala in
definirea personajelor, este intrerupta de interventiile sfarsind in incoerenta ale lui Nae Ipingescu
(devenit aici personaj-confident) care aproba cu cate un rezon".
Tanarul atat de insistent, bagabontul", nu este altul decat Rica Venturiano, arhivar la o
judecatorie de ocol, student in drept si publicist, care se indragosteste de Zita. Aceasta ii trimite
un mesaj cu adresa exacta. Un mester binagiu", din greseala, a schimbat numerele caselor: a
batut numarul 6 d-a-ndoaselea".
in scena VII intra Veta, consoarta lui Jupan Dumitrache, care coase oaloanele la mondirul lui
Chiriac, amantul ei, tejghetar, om de incredere al lui Jupan Dumitrache, sergent in garda", dupa
cum il prezinta autorul in lista de personaje. O asculta cu neatentie pe Zita, sora ei, careia ii
comunica hotararea de a nu mai merge la Iunion". Pe ea o consuma banuiala lui Chiriac,
nicidecum a sotului.
in scena explicatiei cu Chiriac, intriga amoroasa dintre cei doi este de mahala: Veta ii
marturiseste acestuia ca nu este crezuta in sentimente, regreta ca nu se poate muri din dragoste,
dar totul se va incheia cu impacare, dublata de comicul situatiei. Jupan Dumitrache, din strada,
facandu-si rondul de noapte, ii striga lui Chiriac, imbratisat cu Veta, sa vegheze la onoarea lui
de familist.
in cele noua scene ale actului II sunt explicate relatiile de adversitate sau de solidaritate dintre
personaje, in centru aflandu-se parada sentimentala dar si patriotica" a lui Venturiano.
in puterea noptii, Rica Venturiano nimereste in camera Vetei, sotia lui jupan Dumitrache. Din
cauza miopiei nu distinge persoana, cade in genunchi si-si debiteaza celebra declaratie de amor.
Titirca vede din strada profilul moftangiului"", cu ochelarii pe nas, cu giubenu-n cap" si da
buzna in casa, insotit de ipistat si de Chiriac. Veta ii da drumul lui RiC pe fereastra care da pe
niste schele. in penultima scena, a VIH-a, din actul II, Rica reapare, speriat, plin de var, deoarece
s-a ascuns intr-un butoi. Imprudenta i-ar fi fost fatala, daca nu ar fi fost recunoscut de Nae
Ipingescu ca unul de-ai nostrf. Afland ca tanarul este autorul articolului Republica si Reactiunea
sau Venitorele si trecutul din ziarul Vocea patriotului nationale", Dumitrache consimte la
casatoria celor doi. Venindu-si in fire, Rica debiteaza fraze sonore ,Domnule, Dumnezeul nostru
este poporul: box populi, box dei", spre marele entuziasm al jupanului cherestegiu, care vede in
el un viitor diputaf sau ministru'1.
Motive esentiale

Regasim si in aceasta piesa, doua dintre motivele importante intalnite in teatrul lui Caragiale.
Ziarul este prezent la inceputul piesei. Vocea patriotului nationale" este citit dupa un ritual, din
moment ce Spiridon, baiat de pricopseala in casa lui Dumitrache, aduce gazeta in fiecare seara.
Ipistatul are rolul de a-l initia pe cherestegiu cu ce mai zice politica"', este un fel de pedagog
politic", desi desluseste cu greu slovele gazetei (Actul I, scena 3). Interpretarile deformate ale lui

Nae Ipingescu talmacesc in termeni ilogici teoriile lui Rica Venturiano, iar lectura agramata a
articolului este intrerupta de aprobarile jupanului cu cate un bravos, da-i inainte'. Scrisoarea si
biletul, alte motive importante, sunt semne ale relatiei dintre personaje, incurcatura a inceput de
la epistola versificata scrisa de Rica, intr-un moment de inspir atiune", Zitei si de la raspunsul
acesteia cu indicarea numarului casei. De asemenea, Chiriac isi exercita atributiile de sergent in
garda" tot prin bilete trimise lui Tache pantofarul sau lui Ghita Tircadau pentru a fi scosi la
izircit'.
Nevoia funciara a personajelor de a se insela este dublata de siretenie. Toti stiu de relatiile dintre
Chiriac, tejghetar, om de incredere al lui Dumitrache, chemat sa-i apere onoarea", si Veta, dar se
prefac a nu sti. Spiridon il pacaleste pe Rica pentru bacsis, Zita o ia cu vorba pe Veta pentru a
merge la "Iunion". Interogatia devine sireata. Chiriac o interogheaza pe Veta in legatura cu
intamplarea de la Iunion" in crescendo, de la tonul neutru pana la inflamare, ca in final sa
ispraveasca in juraminte (Actul I, scena 9).
Talentul de dramaturg al lui Caragiale construieste in piesa doua categorii de personaje: unele
care actioneaza pe scena si altele care nu apar, dar, evocate, contribuie la conturarea acelora care
actioneaza in fata spectatorilor. Astfel. Tache, pantofarul de la Sf. Lefterie, adauga note la
caracterizarea lui Jupan Dumitrache, Ipingescu, Chiriac; Ghita Tircadau contureaza biografia
Zitei.
Tipologii. Comicul din O noapte furtunoasa
Personajele care actioneaza pe scena se pot rezuma intr-o singura formula, cel mai adesea bine
aleasa, care se repeta mereu cu o staruinta ce-o si impune" (E. Lovinescu): Jupan Dumitrache,
personajul cel mai angajat in piesa, mahalagiu, brutal, fidel siesi in ce priveste suficienta, tine la
onoarea de familist", Nae Ipingescu, devotat, stupid, se rezuma la a spune ,rezon fiind
personajul cel mai lucid, deoarece nu este antrenat in nici un fel de Joc". Chiriac, omul de
incredere al stapanului, fara a avea sentimentul pacatului, este un profitor al sotiei acestuia, Rica
Venturiano, volubil, este tratat grotesc, Veta este multumita cu mediul ei, Zita, mai evoluata,
aspira la "intelectualul Venturiano".
Scriitorul cultiva comicul de situatie, de caracter, dar mai ales limbajul care individualizeaza
personajele.
Telegrame - comentariu - schita de Ion Luca Caragiale

TELEGRAME Schita de Ion Luca Caragiale, aparuta in Universul" din 15 octombrie

1899; reprodusa in Momente si in Momente, schite, amintiri. Schita este insotita de urmatorul
anunt:
intrerup astazi scria notitelor critice, cari vor urma in Universul de joia viitoare, si apoi, la
fiecare doua saptamani, alternand cu alte articole independente de acea serie.
Deocamdata, iata aceste telegrame, reproduse cu cat se poate mai multa sfintenie, dupa
originalele lor, si din care, desi laconice, ca orice telegrame, cititorul atent va prinde poale un
inteles destul de pozitiv pentru o cronica fantazista".
Caruselul scandal-petrecere, propriu lumii caragialicne, se constata si in Telegrame, decorul
politic amestecandu-sc cu cel erotic. Derularea celor douazeci si doua de secvente telegrafice"
incepe cu un text atentionand asupra unui rasunator scandal: Onor. prim-minislru

Directoru prefecturii locale Raul Grigorascu insultat grav dumnezeu mami si palme cafine
central. Amenintat moarte. Viata onorul nesigure. Rugam anchetati urgent faptu. Costachcl
Gudurau, avocat, aleg. coleg. I, fost deputat".

Cuvintele acestei prime telegrame anunta o situatie de alarma civica, libertatea unui cetatean
prestigios fiind grav incalcata. Alarma pare cu atat mai reala cu cat este propusa spre urgenta
anchetare celor mai inalte foruri administrative.
Cine ar solicita pe insusi seful guvernului, transmitandu-i o falsa alarma, daca nu eventual un
imbecil sau prea viclean, care s-ar scandaliza in revarsari grotesti, pentru a provoca, indiferent
cum, luarea aminte si a fi intrebat ce vrea. Comportamentul lui Costachel Gudurau este inselator
si ambiguu; este el un personaj intr-adevar scandalizat, o victima nevinovata a rautatii semenilor,
invocand salvatoarea ocrotire a celor de sus" sau, dimpotriva, un cautator de scandal cu
lumanarea", cultivandu-l cu o anumita intentie politica"? Suntem ori in fata unui justificat
scandal ori in fata unei imposturi voit exagerate, ca sa se auda in tot universul".
Originea acestui precipitat de vorbe scandalizate din prima telegrama se plaseaza in centrul
orasului X, Ia cafenea; intr-o atmosfera aparent destinsa, de dupa-amiaza duminicala, localul este
pun de barbati care petrec. La o masa, directorul prefecturii. Raul Grigorascu, joaca incordat
table, avand ca partener un subaltern.
Urmarit de ghinion, pierde. La alta masa, Costachel Gudurau, fost deputat, actualmente in
opozitie, face figura discordanta, critica guvernul in gura mare", vizibil vexat de petrecerea
celorlalti, dar mai ales de a celui care, in cafenea, reprezinta chiar guvernul, directorul Raul. Care
ar putea fi motivul scandalului dezlantuit intre acestia doi peste cateva clipe? Unul politic, intre
fostul deputat si detinatorul puterii locale? Asa s-ar parea. In plina petrecere, pierzand la table,
Raul (jrigorascu scapa o injuratura de inima albastra, evident fara adresa. Gudurau o ia ca pentru
sine si repede, fara explicatii sculat si apostrofand directorul strigat ba pe a mati si ridicat
bastonu
Agrisorul plecat injurand guvern de banditi".
Dar acest scandal se arata a fi si efectul unui motiv amoros. Madam Alenaisa Perjoiu, divortata
recent de Albert Gudurau, nepotul scandalizatului (sau al scandalagiului) a devenit intre timp
amanta directorului prefecturii si, dupa cate se pare, ii va fi sotie. Ansamblul telegramelor" este
o punere in tema asupra scandalului, a evolutiei si a permutarii lui in petrecere prin folosirea unei
ingenioase tehnici a scriiturilor paralele, reflectand simultan, ca niste oglinzi puse in unghiuri
diferite, mersul comic al naratiunii. Distingem astfel trei unitati narative, ale caror semnificatii
fundamentale sunt - in raport cu scandalul - alarmanta, contracaranta si decizionala. Acestor trei
unitati narative le corespund cele trei grupuri de personaje implicate concomitent in scandal, si
anume: grupul care il declanseaza, grupul care riposteaza, format din Raul Grigorascu si
procuror, si grupul celor care hotarasc aplanarea litigiului. Jocul ambiguu al celor trei unitati
narative lumineaza, amesteca si intuneca alternati"-;.. Telegramele Guduraiilor semnifica o stare
de alarma socio-politica intolerabila (oras stare asediu"); telegramele procurorului inverseaza
aceasta semnificatie, propunand in Iocu-i un conflict de interese banesti, politice si amoroase.
Sensul conflictului este diminuat, scandalagiii sunt facuti inofensivi si pusi sa se sarute public cu
rivalul:
Pupat toti in piata endependenti".

E din nou liniste in oras. Adversarii se imbratiseaza in aceeasi piata unde se ciomagisera cu catva
timp in urma. O petrecere intre fostii inamici e ca si iminenta.
Ea se si anunta prin logodna dintre Raul si Atenaisa. De ce s-au certat si care e mobilul impacarii
isterizatilor din orasul X? Este Gudurau intr-atat de preocupat de onoarea nepotului, parasit de
nevasta pentru directorul prefecturii? Sa reamintim ca scandalul izbucneste intr-un moment
premergator alegerilor electorale. Gudurau este un fost deputat, un fost ales, avand nostalgia
rangului pierdut si iritarea celui care nu figureaza pe lista viitorilor candidati. El se scandalizeaza
injurand guvernul, considerandu-se un nedreptatit politic, un ignorat de cei care l-ar putea ajuta
sa-si faca un viitor", printre ei ailandu-se si Raul Grigorascu.
In comportamentul scandalizatului Gudurau se intrevede miza unei compensatii, iar in pupaturile
generale se ghiceste ca metoda" Iui a dat roade. Ultima telegrama a infriguratului ciclu are
caracterul unei poante: murind avocatul local al statului (fatalitate"!), procurorul care servise cu
zel si activitate" la potolirea scandalului se simte indreptatit sa ceara pentru sine postul ramas
vacant. Nu i se da, caci s-a ivit un concurent, nu altul decat omul pe care il lucrase"
(alta fatalitate"), adica numitul Costachel Gudurau. La recomandarea, insotita de asigurari de
credinta ale solicitantului, semnata de fostul sau dusman si actual amic, directorul Raul
Grigorascu, febrilul Costachel intra in grija statului. Scandalul sau nu s-a consumat in zadar.
Repausul dominical schita de Ion Luca Caragiale

REPAUSUL DOMINICAL Schita de Ion Luca Caragiale, aparuta in Universul" din 25

mai 1909; reprodusa in Schite, noua.
O realitate temporala noua apare in urma repetatelor miscari de emancipare socio-politica
intreprinse in secolul nal XlX-lea: cea a repaosului duminical.
In martie 1897, se voteaza de catre parlamentul roman legea repaosului in zilele de duminica si
sarbatori. Alte tari votasera aceeasi lege mai devreme. Traditionala zi a domnului (a se intelege,
de la un timp - a patronului) devine o zi a omului. Dupa o lunga perioada consumata in aservire,
fiintei umane moderne i se deschide perspectiva folosirii unui segment de timp precum ii
dicteaza bunul sau plac. Liberul arbitru inlocuieste arbitrarul, timpul se intoarce spre el la
intervale fixe, asemenea unui zeu bland, parca soptindu-i: iti apartin! Timpul disponibil se
asimileaza pentru cei multi cu notiunea de sarbatoare, cu un eveniment menit sa fie petrecut dupa
un ceremonial care urmeaza a se inventa pe masura ce vechile traditii, mai ales cultice, inceteaza
sa mai fie prioritare. Timpul duminical ofera posibilitatea optiunii, virtual el presupune un
evantai de alternative, dar totodata acelasi timp naste ingrijoratoarea intrebare: cum se poate
umple acest timp? Repausul este conotat ca moment de relaxanta desfatare, dar si ca o stare de
gol existential. Din posibila sarbatoare, duminica poate determina la scara individuala o
experienta de buna dispozitie, dar si un comic esec. Eliberat de stransoarea unui program decis
din afara, insul modem s-a trezit in situatia de a hotari singur ce sa faca efectiv cu timpul sau
liber, Ramas fata in fata cu propria-i constiinta, cui realizeaza ca duminica i-a dat ragazul sa
sondeze in universul sau interior si sa-si contemple conditia de fiinta in lume sub cele mai
diferite chipuri. Reflexul literar al multiplelor semnificatii date repausului duminical nu intarzie
sa se produca. Sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX inregistreaza trei tipuri de
scriitura, derivate din acelasi unic motiv, in multe cazuri cu desfasurari paralele si metamorfoze
surprinzatoare.

Primul tip de scriitura ar putea fi numit senti-mental-ciegiac si se integreaza popularei romante si

cantecului de lume. Singuratatea, suferinta de a nu fi iubit ori de a fi parasit transforma duminica
intr-un moment de vaiet neconsolat. Este celebru textul romantei Trista duminica a zilelor mele,
extras din recuzita romantismului minor:
Trista duminica a zilelor mele
Plina de lacrimi si patime grele,
Tacerea se-ntinde in casa pustie,
imi plang desnadejdea si nimeni nu stie".
Al doilea tip de scriitura, mult mai complex, este ilustrat initial de simbolism, cu prelungiri chiar
in curentele mai noi. Texte din Rimbaud, Laibrgue ori, mai tarziu, din Apollinaire, iar la noi din
Anghel, Bacovia, Demostene Botez etc. exprima ceea ce s-a numit in continuarea splccnului
baudelairian un mal du dimache". Al treilea tip de scriitura inspirata din motivul repaosului
duminical se dezvolta in cadrele largi ale prozei realiste, respectiv ale realismului ironic, al carui
reprezentant este la noi C. O zi solemna, D-l Goe, La Mosi, Tren de placere, La Pasti, Duminica
Tomii, Atmosfera incarcata si Repausul domi-nical sunt prozele caragialiene despre o lume in
petrecere sarbatoreasca, publicate, cele mai multe, in 1900, iar cateva, in 190. Repausul
dominical se insereaza direct in sfera dreptului castigat prin lege. Eliberat de coercitiile sociale,
personajul Costica Parigoridi are sansa de a se folosi de un timp exclusiv al sau, privilegiul unic
de a inlocui trecerea sufocanta cu petrecerea dorita. Dar acest privilegiu mai mult il sperie decat
il bucura. Rupt de ambianta cotidiana, personajul e panicat de singuratate si ros de plictis,
Repausul il izoleaza, ii dizolva identitatea, il coboara in inexistenta. Raul de duminica il ia in
stapanire sub forma uratului, a timpului pustiu, care nu vrea sa treaca si intr-un fel sau altul
trebuie omorat: N-am vazut ceva mai urat decat un oras mare in zilelor de repaus dominical",
exclama cu disperare personajul Scaparea de acest timp netrebuincios este posibila in ambianta
prietenilor, molipsiti ei insisi de boala plictisului.
Personajele din Repausul dominical se descopera impinse unul spre celalalt de indispozitia creata
de un timp inutilizabil: curios lucru! toti sunt foarte plictisiti de repausul dominical".
Contracararea vidului launtric isi afla remediul intr-o petrecere ad-hoc. Cheful care survine intre
indivizii aflati laolalta intamplator se desfasoara ca o fuga besmelica de sine, de frica
singuratatii, de pustiul in care ar putea recadea de indata ce s-ar termina; el creste in proportii si
se prelungeste in timp, devine epopeic, impan-zindu-se in tot orasul (Stiu c-am petrecut! Ce
chef!"). Un soi de buna dispozitie artificiala anima personajele purtandu-Ic dintr-un loc in altul
unde mergem"?, un'c mc'gem"? etc. -dintr-o insatiabila nevoie de a se drege". Pe masura ce se
macina inlr-o alergatura nebuna, petrecerea prietenilor" se invalideaza, ca sa decline in imensa
oboseala. Repausul duminical se decodeaza astfel ca sintagma ironica, de fapt el nu se produce
sau, acelasi lucru, nu este posibil, orice initiativa de petrecere a timpului liber degradandu-sc
parodic.
Omului cara-gialian ii lipseste in ultima analiza sentimentul timpului individual si din acest
motiv nu-si imagineaza ca este el insusi ireversibilitate incarnata, necurmala devenire, trecere si
petrecere. Timpul i se infatiseaza in afara fiintei sale, ca un bun oarecare. El consuma timp asa
cum consuma bere, inclusiv pierde timpul fara a avea constiinta ca se pierde pe sine. Repausul ii
apare ca o suspendare ambetanta" a timpului si nu ca prilej de a-si petrece intr-un chip folositor
ircpeiabila sa devenire. Personajul caragialian reduce repausul la nefericirea de a nu avea nimic
de facut sau, invers, la bucuria" de a face un lucru peste fire, un act de hybris. Omorandu-si
timpul, chefliul caragialian se scufunda in scandal si larma zgomotoasa, petrecerea peste lire
rateaza devenirea benefica si favorizeaza ncantizarca insului, iesirea lui din normalitate: Noi nu
avem un termen romanesc pentru devenire. Avem cativa pentru fiinta, dar nu avem pentru

devenire. Am li putut avea termenul de pelrecere (a se petrece ceva, care mai mult decat se
intampla, are loc, are desfasurare), dar l-au expropriat chefliii. Singura noasta devenire este in
chef, in distractie, in instrainare" (C. Noica). Repausul lumii caragialiene deviaza in agitatie
sterila, cu aparente de interes civic sau, cel mai adesea, de petrecere populara. In ambele situatii,
el se manifesta ca anti-repaus, e galagie vida, in afara comunicarii. Victima a unui comic grotesc,
omul caragialian duminicalizeaza zilele de lucru si confera duminicii o nefireasca zarva
epuizanta.
O faclie de paste nuvela de I. L. Caragiale

O FACLIE DE PASTE Nuvela de I. L. Caragiale, aparuta in Convorbiri literare" din 1

august 1889, p. 369; retiparita in Pacat O faclie de Paste. Om cu noroc, 1892 si in Nuvele.
Povestiri, 1908.
Ca sa folosim un cuvant al lui Volkelt din estetica tragicului, nebunia in care sfarseste Leiba
Zibal rezulta dintr-o evolutie tragica de tip apasator; un ticalos impinge, cu placere diabolica, la
pieire oameni cu caractere nobile".
Ticalosul din O faclie de Paste se cheama Gheorghe. De la acest ticalos pornesc repetatele
semne, mai intai anxioase, apoi innebunitoare; ticalosul simbolizeaza amenintarea concreta si
ireversibila, este intruchiparea insasi a destinului brutal si explicit (programat) caruia Leiba nu i
se poate sustrage. Relativa liniste ii e data omului de imprejurarea ca, desi isi cunoaste soarta de
muritor, el nu stie data exacta a mortii sale, traind cu speranta zilei de maine. Regimul fragil al
acestei linisti ii este refuzat hangiului de la Podeni. Pentru el hora incerta se transforma in hora
certa. La avertismentele date de Gheorghe (sa ma astepti in noaptea Pastelui, sa ciocnim oua
rosii, jupane Sa stii ca ti-am facut eu socoteala") ritmul sau de viata se precipita, alienandu-.
Frica de moarte" (Gherea) ii populeaza somnul cu vedenii al programatului sfarsit, iar grijile
zilei sunt dublate de tremurul ca orice nou sosit la han ar putea fi insasi moartea, avand, desigur,
chipul amenintator al asteptatului ticalos.
Traseul epic al nuvelei puncteaza pas cu pas neantizarea unei constiinte aflate in cercul unei
amenintari. Dozarea semnelor acestei amenintari, reactiile maladive si, in final, nebunia lui Leiba
au produs o naratiune psihologic-naturalista densa, care imagineaza unde duce groaza de moarte.
Din clipa in care se stie dependent de vointa razbunatoare a cuiva, hangiul pierde obisnuita
cadenta a existentei si asa cutremurata periodic de friguri (adaos naturalist). Gandul care i se
infige in creier este daca va putea sau nu sa evite aceasta amenintare, salvandu-se. Hanul pe care
il stapaneste si care i-a venit ca un noroc, nevasta, copilul, propriul sau instinct de conservare il
cheama la viata, in timp ce -fara sa aiba vreo vina - un oarecare ii interzice sa traiasca dincolo de
un anumit soroc. Leiba Zibal isi vede coborat destinul la nivelul arbitrar al unui semn, care nu-si
justifica legal nici un fel de ascendent asupra lui si, infricosat cum este, se recunoaste lipsit de
puterea de a rezista de unul singur intentiei malefice. Ideea de a se pune sub protectia autoritatii
este un prilej de a constata iresponsabilitatea celor care o exercita: Leiba a mers la primarie,
apoi la subprefectura, sa denunte pe amenintator, cerand sa fie pazit. Subprefectul, un tanar
foarte vesel, a primit intai peschesul modest adus de Leiba, pe urma a inceput sa raza de jidanul
fricos si sa-l batjocoreasca". Nereceptata de cei in drept, toata gravitatea" lucrului ramane pe
scama omului amenintat.
El se descopera singur in fata destinului. A unui destin social deloc abstract, generat de _o
societate care ignora dramele individului. In ambianta baltoasa din valea Podenilor, zavorat in
hanul sau ca o mica cetatuie", Leiba asteapta sa infrunte moartea, fara sa stie cum va reactiona.

Acest destin, manifestat ca o excrescenta a societatii, se anunta prin tot ce se intampla in sufletul
sau si in lumea din jur. Existenta i se coloreaza monocrom, ipohondrie, miscandu-se involutiv,
spre surparea mintii.
In vis ii apar Gheorghe si un nebun furios, aievea niste clienti, un filosof si un medic initiati in
teoriile lui Darwin, Heckel si Lombroso fac portretul standard al criminalului, caruia hangiul ii
descopera iute un corespondent cert: portretul lui Gheorghe ! " Pe acest fond anxios, soseste
noaptea cea mare a infruntarii, gasindu-l pe Leiba cu gandurile ravasite si scurs de puteri. Tot la
ce mai poate apela se rezuma la propria-i inteligenta. Si iata ca in momentele de violenta
descumpanire, cand pasii criminalului se aud in fata portii, inteligenta lui Leiba incepe sa
functioneze, mai intai ca un firav remediu sau, cu vorbele naratorului, ca o idee de lumina",
apoi, din ce in ce mai intens, ca o mare faclie.
In structura nuvelei, mica lampa aprinsa de omul aflat sub amenintarea presanta are o functie
simbolica foarte precisa.
Cu flacara ei, mai intai ascunsa", lampa este un substitut al inteligentei active. Spre poarta de
unde urmeaza sa-si faca aparitia moartea, se indreapta o lumina cu prea putin mai deasa decat o
inchipuire", dar ea cristalizeaza inceputul unei opozitii la forta intunericului distrugator aflata de
partea cealalta. Sinistrele preparative ale criminalului sunt privite de Leiba cu ochii holbati de
lumina de la fereastra si in aceasta contemplatie, dintr-o data figura lui descompusa se lumineaza
ea insasi si capata o bizara seninatate". Omul se patrunde de o lumina diabolica. Solutia de
contracarare a destinului nefast pare a fi gasita. Inteligenta i-a luminat mintea. Cu puteri
incredibile si cu o indemanare uimitoare, Leiba prinde in lat mana, care, daca ar fi fost lasata
libera, ar fi fost neiertatoare. Simbolica lampa isi continua rolul, participand acum cu intreaga
putere a luminii sale la risipirea tenebrelor si la revenirea linistii: .Jidanul se repezi in dugheana,
lua lampa si cu o invartirura sigura ridica fitilul sus de tot: lumina captiva intre gratii iesi
deasupra vesela si victorioasa, redand viata hotarata formelor nebuloase din preajma-i".
Aceeasi lampa desavarseste demonica razbunare a celui ce a castigat pariul cu destinul arzand cu
lumina ei - devenita o faclie mare" - mana care voise sa ucida. Dar victoria lui Leiba deviaza in
nebunie. Salvandu-se", personajul isi pierde mintile; in spiritul sau se produce o ruptura,
ingeniozitatea de care s-a servit se intoarce impotriva-i si-l transforma intr-o biata umbra a celui
care a fost. invingator, Leiba devine eroul unei victorii inutile, care l-a scos din randul oamenilor
normali; obligandu-l pe el insusi la crima, aceasta victorie i-a impus o forma de manifestare cu
mult peste ingaduintele sale morale, rostogolindu-i mintea in dezordine. Personajul nu poate
supravietui psihologic omorului pe care il faptuieste, desi, juridic, el nu este condamnabil.
Nebunia lui Leiba defineste drama omului moral, impins de imprejurari sa savarseasca fapte
repugnabile, cu urmari alienantc. Printr-o rasturnare de sens, faclia arde nu ca un prinos adresat
destinului salvator, ci ca o ironie demonica indreptata asupra unei minti ratacite (pierdute) din
pricina ca a comis o fapta pe care n-ar fi vrut sa o faca, dar pe care nicidecum n-o putea evita.
Imaginea finala a lui Leiba, devenit ad-hoc crestin si pornind, ca un vechi peregrin obisnuit cu
drumurile lungi, incetinel spre rasarit la deal", semnifica o ipostaza tragicomica.
Napasta drama in doua acte de I. L. Caragiale

NAPASTA Drama in doua acte de 1, L. Caragiale, aparuta in Convorbiri literare" XXIII

(1890), nr. 10, I ianuarie.
Piesa este terminata in decembrie 1889, iar intaia reprezentatie are loc la Teatrul National din
Bucuresti in seara de sambata 3 februarie 1890.

Derivata dintr-o existenta in care s-a petrecut o rasturnare a termenilor (nevinovatia alunecand
spre sminteala etc.) nebunia lui Ion, protagonistul din Napasta, este discontinua, paradoxala si
ambigua. Momentele de criza alterneaza cu cele rationale, violenta cu oboseala, rememorarile
exacte cu fantazarile mistice.
Aceasta contradictorie manifestare parc suspecta de prefacatorie, insa trecutul ocnasului ne spune
ca ambivalenta comportamentului sau isi are originea in propria indoiala asupra faptei pentru
care a fost condamnat: l-a omorat sau nu pe Dumitru Cirezaru? Adevarul care sta ascuns in
sufletul sau ii spune ca nu, insa acest adevar nu-si poate gasi calea de comunicare; infrant de
probele" contrare, de bataile administrate, de nedescoperirea criminalului real, Ion nu are
incotro si se recunoaste vinovat. Omul scapa, marturisind" ce i se cere, de tortura ucigatoare a
zeloasei autoritati, dar nu poate scapa nicidecum de torturile, mult mai chinuitoare, petrecute in
sine, care ii cer sa spuna contrariul. Vinovat fata de lume si nevinovat fata de propria sa
constiinta, Ion comunica in fazele de furie adevarul ingropat de frica undeva in intunericul
protector al fiintei sale ca pe o comoara, si, viceversa, se recunoaste autorul crimei in scurtele
momente de ragaz: ,^4nca: Da' de ce tc-au inchis pe tine, Ioane?; Ion: Pentru ca am omorat pe
Dumitru; Dragomir. Da' tu l-ai omorat?; Ion: Eu; Anca: Ba nu tu; Ion: Ba eu Luleaua si tutunul si
amnarul lui erau Ia mine". intalnirea Ion - Anca este decisiva pentru ambele personaje. Anca isi
schimba banuiala in certitudine, Ion isi lumineaza dintr-o data alternativa obsedanta vinovat /
nevinovat. inainte de a o intalni pe Anca, aceasta alternativa producea in mintea cutremurata a lui
Ion motivari subiective, neglijate de altii.
Intalnirea cu Anca are pentru Ion intelesul unui miracol (el e condus aici de veverita trimisa de
Maica Domnului); femeia care-i da paine sa-si astampere foamea semnifica mult asteptatul
suport din afara al adevarului ascuns in sufletul sau. Alaturi de el se afla si altcineva, se afla
dovada, insasi fiinta frustrata de oarba crima: Anca. Tu stai degeaba inchis". Prin Anca,
nevinovatia lui Ion il transforma - singura data in piesa - pe blandul Ion intr-un nebun agresiv si,
in acelasi timp, intr-un om cu luciditatea deplina. Scena III din actul II, avandu-i laolalta pe
Anca, Dragomir si Ion, reprezinta cheia piesei; ea dezvaluie misterul crimei. Anca nu mai ezita
sa-l numeasca pe Dragomir ucigasul barbatului ei; in fata probelor, acesta isi pierde puterea de a
se impotrivi acuzatiei, iar Ion, eliberat in fine de vreun dubiu cu privire la nevinovatia sa, isi
redobandeste energia primara de taran, indreptand-o furios asupra canelui", in locul caruia a
facut atatia ani de ocna. Scena semnifica marele moment al adevarului, cu o Anca inflexibila in
chemarea ei razbunatoare, cu un Dragomir prabusit, gata sa renunte la jocul minciunii (mi-am
stins puterile") si cu un Ion amenintator ca un nebun.
Existentei sale amarate, impartite intre mila cerului, care-i luminase mintea, aducandu-l in casa
Ancai, si forta necuratului, care-i chinuie sufletul, indemnandu-I sa-si ia zilele, deodata i se
deschide sansa sa se masoare cu aceasta din urma si astfel sa-si recapete seninatatea. La vorbele
femeii. Ion vede pe necuratul in figura lui Dragomir: Tu esti dracul!" Cuvintele diavol si
Dragomir se relationeaxa intr-o singura imagine, ca sinonime ale raului de care sufera ocnasul.
Eliminandu-l pe Dragomir, el ar scapa de nebuni si ar redeveni omul curat dinaintea napastei.
Oprit brutal din motivatul sau act punitiv (femeia se repede in fata lui cu barda ridicata"), Ion
recade in apatica indoiala de sine.
A crezut intr-o transcendenta mantuitoare, inchipuita de el in figura Maicii Domnului; aceasta l-a
povatuit" sa spuna la judecata ceea ce ii cer altii, asadar sa se nege pe sine, imblanzindu-se, ca
sa scape de lovituri si de invinuirea ca s-ar preface nevinovat. Dar muscatura napastei, adica a
erorii in ocna careia s-a trezit cazut, s-a adancit. A ratacit" in lume, fugind de la ocna, si
intalnind-o pe Anca, a simtit ca adevarul din adancul sufletului sau nu numai ca nu este o iluzie,
dar pe deasupra e aparat si de altii; I-a vazut aievea pe asasinul veritabil, pe care l-ar fi putut

calca in picioare, razbunandu-se. Si, totusi, din nou i s-a spus ca se afla in eroare. Ion se sinucide
avand revelatia inutilitatii sale in lume, ca marturisitor sau ca martor. Murind, Ion modifica
implicit destinul Ancai si al lui Dragomir, moartea ocnasului starneste napasta" care cade asupra
adevaratului criminal si nu mai putin destramarea unei case" intemeiata pe inselaciune. Pustiul
se intinde intr-o singura noapte blestemata, tragica pentru Ion, dramatica pentru Dragomir, care,
nemaiputandu-si stapani groaza care cuprinde sufletul dupa o crima comisa, remuscarea si frica
ispasirii acestei crime" (Gherea), se recunoaste vinovat si se supune napastei si tot asa de
dramatica pentru Anca, damnata sa implineasca legea destinului dupa un ceremonial riguros,
razbunandu-si sotul ucis conform ciatinei: napasta pentru napasta. Caragiale a scris textul
Napastei imaginand un echilibru clasic intre pedeapsa care cade pe capul nevinovatului Ion si
cea de care va fi lovit, tara crutare, Dragomir, adevaratul vinovat. Simetria de constructie a celor
doua personaje este izbitoare. Ele parcurg, in esenta, desi din motive diferite, aceleasi semne de
ruina mentala, ivite chiar din momentul crimei. Ion innebuneste voind sa dea in vileag un adevar.
Procedand invers, voind sa ascunda crima si sa faca figura de om cinstit, Dragomir se sminteste
sub ochii Ancai, ros de remuscari, amplificate de privirile incriminante ale femeii. Crima
pasionala, fapta lui Dragomir, in loc sa netezeasca drumul spre inima Ancai, pentru care a ucis, ii
pune in cale obstacole insurmontabile.
Dragomir a ucis un om, a distrus viata altuia care a patimit in locul sau, a pierdut inima unei
femei, transformand-o in simbol al razbunarii si, in fine, s-a distrus pe sine. inainte de a fi
pedepsit de Anca, incepe el insusi sa se erodeze, asaltat de nebunia pedepsitoare. Criminalul nu
se poate sustrage prin nici o substituire de la pacatul de moarte.
El nu poate inlocui pe sotul ucis (Mi-ai fost urat totdeauna" - ii spune Anca), nu poate parasi
satul, salvandu-se in pribegie, dupa cum nu-l poale salva pe Ion, dar mai ales nu se poate lepada
de raul din el, care iese la suprafata in tot ce face. Acest rau se profileaza in starea de nebunie a
personajului, constatata sistematic de constiinta-oglinda a femeii. Apucat de furie impotriva
stafiei" lui Dumitru, care i se arata pretutindeni, Anca il admonesteaza: Drago-mirc, esti
nebun"; banuind-o pe femeie ca vrea sa-I otraveasca, primeste aceeasi replica: Esti nebun, vai
de capul tau!", vrand sa fuga, pentru as pierde urma, planul sau e socotit nebunesc. Casa si locul
le parasesc doar oamenii deznadajduiti ori facatori de rele sau nebunii.
Nebunia lui Dragomir creste cu cat se incapataneaza sa ascunda un adevar din ce in ce mai
evident, in timp ce nebunia lui Ion se manifesta din pricina ca nu reusise sa dezvaluie un adevar
prin care si-ar fi putut recupera demnitatea. Criminalul innebuneste treptat de frica marturisirii,
dar si sub presiunea ca aceasta marturisire nu mai suporta amanarea, ea relcvandu-se ca iminenta.
Oricat de variate ii sunt subterfugiile, ele sunt niste nebunii", solutii naive, care nu fac decat sa-l
apropie, incoltit, de recunoasterea faptei.
In confruntarea cu Anca, imagine din ce in ce mai subliniata a destinului care nu poate fi trisat,
barbatul criminal pierde, strivindu-si mintea de o vointa tare ca insasi legea firii. infatisarea lui
Dragomir din finalul piesei este similara cu a lui Ion. Personajul a preluat nu numai blandetea
nauca a lui Ion, dar si limbajul inspaimantat al acestuia: Ion (se scoala speriat si incepe sa
tremure) Spui, sa nu ma lovesti, sa nu ma bati; Dragomir. Merg merg eu sa nu ma bateti, merg".
Ion, Dragomir, Anca traverseaza in trei moduri diferite drama alienarii, determinata de
complicatele litigii ivite la hotarul dintre vinovatie si nevinovatie. Opera este astfel realizata ca
nici unul dintre personaje nu poate iesi din cercul vinovatiei si nici din cel al nevinovatiei.
Ion n-a omorat, dar a furat luleaua si amnarul mortului", Anca isi intemeiaza acuzatia pe un fals,
dar isi razbuna barbatul iubit, Dragomir, mai vinovat decat toti, se apara cu fixatia lui erotica: a
iubit-o pe Anca. Prea coplesitoare, personajele- Ion si Anca voaleaza intrucatva nebunia lui
Dragomir, singurul, a carui ratiune se degradeaza sub ochii nostri.

In decursul dramei, mintea lui cade dintr-o ratacire in alta. Din dragoste nebuna, ci savarsea
crima pasionala, care, in loc sa-i aduca fericirea sperata, il duce in fundatura definitivei alienari.
intaia ratacire il impinge spre cea de a doua: fiindca a ucis devine nebun de legat. Dragomir se
descopera pedepsit nu numai de Anca, dar si de vedeniile care-i cutreiera constiinta, epuizandu-i
sanatatea spiritului. Treptat, se recunoaste captivul lor. Cu iluzia initiala ca, nestiind nimeni de
fapta lui odioasa, nu va trebui sa plateasca" pentru ea, personajul ignora ca va avea de platit fata
de sine. Pretul e pierderea mintii.
Momente volum de proza scurta de Ion Luca Caragiale

MOMENTE Volum de proza scurta de Ion Luca Caragiale, Bucuresti, Editura librariei
Soccc, 190.
Sumarul cartii contine, alaturi de patru nuvele si povestiri (La hanul lui Manjoala, Canuta, om
sucit, La conac si Doua loturi), patruzeci si una de schite si foiletoane, din care majoritatea au
aparut, mai intai, in ziarul Universul" (intre 1899-l900), iar restul, in special in revista Moftul
roman" (1901).
Intr-un stralucit articol programatic, O buna lectura, . L. C. observa ca A crea o literatura
inseamna a crea o proza", intrucat aceasta din urma este deliberata, construita, pretinzand o
anume rigoare reflexiva, iar, pe de alta parte, tehnica prozei ascunde sute si mii de secrete, a
caror subtilitate ar sfida cele mai rafinate cursuri de retorica". O ilustrare foarte interesanta a
apetitului constructiv si reflexiv al prozatorului contine chiar volumul de Momente, unde ordinea
schitelor nu este aleatorie, ci premeditata de autor, bine calculata in vederea obtinerii unor
anumite efecte.
O privire aruncata asupra sumarului e intru totul revelatoare: Momentele constituie un volum
gandit si construit de C. conform tehnicii muzicale, in care cate o tema anuntata si fixata de catre
o schita se dezvolta in diverse variatiuni prin intermediul schitelor subsecvente.
Astfel, Reportaj inaugureaza scria de momente dedicate presei si acelor infatigabili reporteri"
din speta lui Caracudi: Ultima ora!, Boris Sarajoff], Groaznica sinucidere din strada Fidelitatii;
acestora le urmeaza imediat o schita inrudita. Amicul X, unde eroul, colportor de informatii
prelucrate fantezist, realizeaza un soi de gazeta vorbita. O alta scrie de schite este consacrata
mutatului": Caut casa.
De inchiriat si, partial, Procesverbal, care, totodata, ca parodie a stilului birocratic si
administrativ, anunta tematic un alt moment, anume Urgent, ce ii succede imediat ca variatiune.
Urmeaza momentele educatiei: D-l Goe, Vizita si oarecum, Triumful talentului. intr-un chip
foarte subtil, prin schitele invecinate intarziere si Petitiune, momentul nerabdarii" este combinat
cu acela al rabdarii". Seria subsecventa e aceea a partidelor de placere", adica a petrecerii: La
Mosi si Tren de placere. Se insiruie apoi, in ordine, momente ale politicii (Atmosfera incarcata,
Tempora, O lacuna, Situa-(iunea), ale lumii bune" (Five o'lock, High-life), aie familiei (Cadou,
Diplomatie, Mici economii). Un grup aparte il formeaza momentele cu tonalitate grava si chiar
tragica: Inspecfiune si Ultima emisiune.
Asa-zisele reminiscente" incluse in volum (Boborul si Baioneta inteligenta) sunt precedate de
un moment intr-o oarecare masura inrudit, O zi solemna, si insotite, aproape imediat, tot de o
schita cu caracter autobiografic: Grand Hotel Victoria Romana".

In fine, ultima categorie de schite o cristalizeaza scenetele: Justitie, Art. 214, Caldura mare, C. F.
R. (includerea lui Bubico printre aceste piesete pare complet de neinteles daca nu tinem seama,
pe de o parte, de faptul ca schita contine secvente in care replicile sunt asezate, grafic, conform
modalitatii teatrale, iar, pe de alta, ca, impreuna cu C. F. R., incheaga o alta subgrupa, aceea a
momentelor drumului-de-fier").
In cadrul acestui aranjament meticulos alcatuit dupa principiul muzical al Temei si variatiunilor
(cum suna, de altfel, chiar titlul uneia dintre schitele caragialiene), exista si cateva momente
flotante, independente, care - despartind diversele serii tematice si stilistice din sumarul
Momentelor - rup monotonia grupajelor, avand insa si o functie laitmotivica: Lantul slabiciunilor
e o variatiune Ia precedentele momente ale educatiei si scolii; / aprilie si Telegrame sunt
laitmotive pentru momentele parodierii stilurilor, dar, concomitent, prima schita, prin arta
mintitului" si a mistificarilor, prevesteste un alt moment flotant, Amici, care, la randul sau, ca
structura formala, anunta grupajul piesetelor; in sfarsit, 25 de minute, schita inscrisa in orbita
reminiscentelor", este, la origine, tot un fel de amintire, dupa cum atesta prima sa varianta
(Reintoarcerea lui M. S. si I. S. ne aminteste o povestire ce ne-a
(Scut-o un prietin" etc.). Sigur ca, in atare conditii, e de prisos sa spunem ca nici titlul volumului
nu este intamplator. Din amintirilecontemporanilor lui C. ies la iveala, cu claritate, cautarile
scriitorului de a gasi o denumire adecvata:
La o masa din fiind de la Gambrinus, unde ne intalneam in toate zilele, () Caragialc ne anunta
intr-o seara ca peste cateva zile are sa apara in volum bucati alese din schitele lui saptamanale
publicate in Universul" si cauta un titlu care sa fie insa o singura vorba Nici unul din cati eram
atunci la masa n-am putut sa-i dam ce ne cerea si tot el a gasit cuvantul Momente sub care s-a si
publicat volumul".
Sintagma aleasa de C. e atat de inspirata si datorita polisemiei sale: caci daca ne luam dupa
dictionare, moment inseamna si clipa, ceas, minut, ora, secunda" (sa ne amintim de acel
Sekundenstil lansat, in chiar vremea lui C, de naturalistii germani), dar si: circumstanta,
ipostaza, imprejurare, situatie" sau etapa, faza, punct, stadiu"; momentele caragialiene sunt,
deci, si instantanee fulgeratoare ori clipe de viata, adica efemeride fixate pe retina eternitatii, dar
si situatii sau ipostaze decupate intentionat pentru exemplaritatea lor in privinta unor anumite
faze ori stadii ale existetei. De aceea, C. ar fi putut sa puna ca subtitlu al Momentelor formula
schite exemplare, asa cum Unamuno, dupa model cervantin, si-a numit creatiile nuvele
exemplare, atragand atentia ca aceasta titulatura arc un caracter mai mult etic decat estetic: ,..le
numesc exemplare, fiindca le dau drept exemplu - chiar asa - exemplu de viata si realitate".
Intentionalitatea etica, moral- cathartica nu este la C. cum s-ar putea crede, numai implicita, ci
fatis explicita, dupa cum ne previne, cu un ton categoric, splendida sa introducere Ia notitele
critice" scrise pentru ziarul Universul": Odinioara, nu prea de multa vreme - popoarele mici
fac repede progrese mari - parintii nostri ziceau cu mandrie ca romanul e nascut poet. Astazi, tot
cu atata mandrie, daca nu chiar cu mai multa, noi putem zice ca romanul e nascut critic. Poezia
este atributul tineretei - critica, al barbatiei.
Sa fim barbati si sper ca suntem"; scriitorul marturiseste raspicat ca realitatea acuta si nuda il
impiedica sa se abandoneze, cu iresponsabilitate, reveriilor idealizante ori
La hanul lui manjoala - comentariul nuvelei de I. L. Caragiale

LA HANUL LUI MANJOALA Nuvela de I. L. Caragiale, aparuta in Gazeta sateanului",

1898, 5 februarie, p. 27; inclusa in voi. Momente si Nuvele, povestiri; in Opere, 3, Buc. 1962.

Caragiale creeaza prin coana Marghioala, protagonista nuvelei, un portret de femeie demonica,
posesoare de puteri nelimitate in sfera erosului. Temporal, opera se desfasoara intr-o
atmosfera~realist fantastica. Fantasticul este impus de structura insasi a personajului feminin, al
carui atu malefic asupra barbatilor scapa intelegerii rationale si e raportat Ia cauze supraumane,
diavolesti.
Functiunea fantasticului este astfel una pur estetica, el facand parte din normal itatea umana"
(Zarifopol) a unei lumi dintr-un anumit timp istoric, dincolo de care se intrevede fascinanta
dimensiune a eternului feminin: imprevizibilitatea comportamentului. Zarifopol nota calitatea
functionala a fantasticului caragialean in termenii urmatori: Fantasticul, chiar acolo unde este
introdus direct, in Hanul lui Manjoala, in Kir lanulea, in Calul dracului, functioneaza numai ca
element de motivare". Coana Marghioala cocheteaza direct si in buna intelegere cu diavolul
(iedul si cotoiul erau totuna era dracul"), dar comportamentul ei fata de barbat se manifesta
invers decat la Acrivita, eroina din Kir lanulea. Marghioala umbla cu farmece", e o vrajitoare,
sucind mintile celor care-i cad cu tronc. Cu gandul sa faca un scurt popas la han, tanarul
logodnic, ailat in drum spre casa viitoarei mirese, se lasa prins in mrejele cucoanei, puse in
evidenta cu ispititoare siretenie.
Desi o cunoscuse mai de mult cat e de frumoasa, voinica si ochioasa", acum, revazand-o,
exclama surprins: Niciodata nu mi se paruse mai placuta".
Demonismul femeii se manifesta ascuns, sub aparenta ispitei, barbatul destinat altcuiva se lasa
prins in atmosfera de vraja erotica, din care, singur, nu se mai poate smulge: As fi stat muTt la
hanul lui Manjoala, daca nu venea socru-meu, polcovnicul Iordachc, Dumnezeu sa-l ierte, sa ma
scoata cu taraboi de acolo. De trei ori am fugit de la ei inainte de logodna si m-am intors la han,
pana cand, batranul, care vrea zor nevoie sa ma ginereasca, a pus oamenii de m-au prins si m-au
dus legat cobza la un schit in munte: patruzeci de zile, post, matanii si molitve. Am iesit de acolo
pocait: m-am logodit si m-am insurat". Caragiale observa eternitatea firii omenesti prin
mentalitatea si culorile limpului istoric. El vede" oamenii si ii aude", le constata apucaturile si
semnificatia gesturilor intr-un climat adecvat, care le face verosimile cele mai neasteptate
manifestari, inclusiv cele care tin de registrul fantasticului.
Eternul mister feminin, proiectat in atractia provocatoare de nebunie a cucoanei Marghioala,
avandu-si sursa, dupa doctrina crestina, in relatiile femeii cu diavolul, este doar iluzia unui timp
istoric. Originea demonica a farmecului feminin si a I comportamentului nebunesc prolifereaza
intr-o ' directie general umana, concretizata in incercarea fiintei de a-si lamuri partea in primul I
rand obsedanta a existentei sale, iubirea.
La hanul lui Manjoala restituie parfumul local si p vechi" (Zarifopol) al erosului, interferandu-l
cu elemente ale fantasticului; motivarea estetica a unor astfel de elemente reiese acum mai clar:
ele vin sa dea culoare si sa sublinieze ambivalenta iubirii. Fantasticul caragialean pune in
miscare aparitia femeii si in acelasi timp el e stapanit de spiritul feminin. Manifestandu-se sub
emblema feminitatii. fantasticul atrage pe indragostit intr-o zona nelinistitoare. indaratnicia de a
fugi" din mrejele coanei Marghioala si neputinta de a-si impune vointa antreneaza pe tanarul
ispitit de hangita intr-un joc de natura incerta, pe care nu ezita sa-l considere dirijat de un duh
malefic. Folosind fantasticul, textul caragialean avertizeaza ca lumea crosului este mereu alta
decat cea inchipuita, misterioasa si ambigua.
D-ale carnavalului - comentariu comedie in trei acte de Ion Luca Caragiale

D-ALE CARNAVALULUI Comedie in trei acte de Ion Luca Caragiale.

Premiera piesei: 8 aprilie 1885, la Teatrul National din Bucuresti. Tiparita in revista Convorbiri
literare", nr. 2, din 1 mai . Comedia a fost scrisa cu scopul declarat de a cistiga premiul instituit
de conducerea Teatrului National pentru cea mai buna piesa originala a anului (fapt consfintit de
altfel, conform intentiei lui Caragiale , de juriul intrunit la 25 februarie 1885).
Initial, piesa avea un titlu dublu: D-ale carnavalului sau Barbierul galant.
Localizarea si atmosfera de baza a comediei sint indicate concis in didascaliile autorului: intr-un
carnaval, in Bucuresti". Piesa circumscrie, dupa formula inspirata a lui Pompiliu Constantinescu,
tribulatiile erotice dintr-o lume de mahala boema". Intriga farsei care abunda in surprizele
produse de imbroglio-uri si quiproquo-vxi se tese in jurul a doua triunghiuri pasionale, ce au
un punct de intersectie in figura barbierului galant": Cracanel-Mita Baston-Nae Girimea si,
respectiv, Pampon-Didina Mazu-acelasi Nae Girimea. Comicul iese, in primul rind, din
contrabalansul dintre cele doua perechi si din acela din cadrul fiecareia in parte (insesi numele
eroilor sint in acest sens intru totul edificatoare).
Astfel, Mache Razachescu, zis si Cracanel sau Mangafaua, e limfatic si inexpresiv ca o rubla
stearsa", cu inclinatii efeminate, ilustrate de felul in care se priveste pe indelete in oglinzile
frizeriei lui musiu Nae si se gateste, pieptanindu-si barbetele si chelia"; in schimb, Mita Baston,
voluntara, cu predispozitii masculine, e o republicana apilpisita", de o pasionalitate isterica,
ambetata" de singuratate si doritoare ardenta de divertisment (vino negresit, am pofta sa-i
tragem un chef"); ea isi domina cu autoritate partenerul, sugestiva fiind in privinta aceasta scena
finala in care il judeca si il zguduie" pe bietul Cracanel. Fata de primul cuplu, al doilea are
caracteristicile inversate: Pampon, fost tist de vardisti", e unul inalt, barbos, fioros", de o
violenta pompoasa in vorba si fapta (impartind ca arvuna" strasnice perechi de palme); spre
diferenta de Mita Baston, Didina Ma/.u, exmarsanda" careia ii plac parfumuri-le, odicoloanele,
pomadurile, liubemurile", dezvaluie, in mediul acesta suburban, o anume eleganta si feminitate,
precum si frica de scandal. Chiar daca, in conformitate cu legile elementare ale comicului,
Cracanel si Pampon, asemeni lui Stan si Bran, sint contrastanti fizic si temperamental, pe ambii
ii uneste o sentimentalitate romantioasa; aceasta pentru ca primul are naturelul simtitor" si tine
mult la amor", al doilea deoarece dovedeste un fel de slabiciune in fata femeii, considerata a fi
victima propriei sale naturi copilaresti: femeie! ochi alunecosi, inima zburdalnica!". Intriga
piesei este declansata de cautarea frenetica intreprinsa de catre amantii de punga", adica de catre
Pampon si Cracanel, pentru descoperirea amantului de inima" care a provocat un caz de
traducere dubla"; in paralel, Mita, cu impulsurile ei de creme-nala", vrea sa se razbune, cu
vilrion englezesc", pe infidelul barbier caruia i-a fost fidea" si, totodata, pe Didina, adica pe
infama" care i-a rapit iubitul de taina.
Aceste intentii dau un curs zigzagat actiunii ce merge din incurcatura in incurcatura" si din
surpriza in surpriza, lucru ce-l face pe Iordache, calfa lui musiu Nae, sa exclame pe buna
dreptate: Frumos carnaval!". Itnbroglio-uxiXe sint sporite apoi de neprevazutele intrari in scena
ale Catindatului, care e la fel de inoportun ca si Cetateanul turmentat din O scrisoare pierduta, de
mastile si costumele carnavalesti (pe care, pe deasupra, eroii le mai si schimba intre ei), precum
si de inspiratia lui Iordache, care demn urmas al sclavului ori valetului din comedia clasica
va descurca,incurcindu-Ie clin nou, itele zbuciumatei istorii de carnaval. Desi personaj secundar,
ce nimereste mereu intimplator in zona exploziva a celor doua triunghiuri pasionale, Catindatul
reprezinta, intr-un mod ingenios, pendantul referential al tuturor personajelor principale, datorita
celor trei caracteristici ale lui: frica, durerea (pe care o clameaza, pe diverse tonuri, si Mita,
Pampon ori Cracanel) si instinctul agresiv: Strasnic tachinez", exclama, satisfacut, eroul,
fugarin-du-si si el victimele din bal, asa cum, ca intr-o miscare de danf si contractant, grupul
nebunilor" (Pampon, Cracanel si, pe cont propriu, Mita), voind scandal, urmareste grupul

traducatorilor" (Nae, Didina si Iordachc) care ruge de scandal. De altfel, frica reprezinta leitmotivul de baza al piesei: teama de subfirug" (este al naturii lucru ceva, ca maseaua, in interval
de conversatie, de frica, trece") si de nenea Iancu la Catindat; spaima de scandal a Didinei
(Haide, haide, Nae, sa mergem; mi-c frica") ori aceea de Bibicul la Cracanel (Sa nu dai! sa nu
dai!"); nebuna", adica Mita care speculeaza, in mod constient, sugestia fricii, pentru a naste
in juru-i acesi sentiment terorizam face, cu sticluta de vitrion" invirtita prin aer, cite un gest
mare", melodramatic, incit pina si galantul frizer paleste" si-si acopere ochii, dindu-se inapoi":
Mita: ti-e frica/ Nae: Piteste ca mi-c frica, na!".
Privite din aceeasi perspectiva a eroului referential, personajele sint simetrice; trei dintre ele
traiesc numai in prezentul amorului: Pampon (care pentru cel mai sacru amor" .si-a sacrificat
cariera de militar"), Cracanel (intrucit garda nationala s-a desfiintat") si Nae, deoarece este
donjuanul suburbiei; in schimb, la celelalte trei personaje Catindatul, Mija si Didina apare
grija de a nu-si distinge viitorul, respectiv cariera" (replica damei de verde" fiind valabila
pentru intregul triptic: Sunt comprementata Mi-ai oniorit viitorul, d-lc Nae").
Toate cele patru comedii caragialiene contin cite un punct de vedere grotesc-teoretic care poate II
extrapolat asupra fiecarei piese in parte. Astfel, prin teoria onoarei de familist"/ aceea a
sotietafii tara printipuri", jupin Dumitrache din O noapte furtunoasa si nenea Zaharia din O
scrisoare pierduta sint niste moralisti", in vreme ce conu Leonida si Catindatul par a fi mai
curind un soi de psihologi", primul datorita teoriei fandacsiei", celalalt, datorita aceleia a
electricitatii lui Matei". Simplomele fricii si ale suferintei, in D-ale carnavalului, ne sint
explicate, chiar daca intr-o maniera incoerent-laconica, de catre Catindat, care defineste totodata,
in mod inconstient, si adevarata natura a personajelor. La inceput, simti ca un cutit cald, si pe
urma rece", iar apoi iar un cutit rece, si pe urma numaidecit cald", chiar strasnic de cald",
intrucit actioneaza electricitatea".
Asemeni eternului Catindat, si ceilalti musterii" din frizeria lui Nae Girimea au reactii bruste,
fulgeratoare, ca si cum s-ar trata cu remediile electro-homeo-patice" ale doctorului Cesare
Maltei (celebru in acea vreme nu numai in mahalaua bucuresteana, ci in intreaga Europa):
Pampon este strabatut ba de cite un fior rece", ba de cite unul cald, ce-l face sa i se urce singele
la cap; Cracanel e scuturat de fiorii fierbinti ai amorului si ai suferintei, iar Mita este atit de
violenta in afecte, incit ii smulge o exclamatie admirativa lui musiu Naica: Electrica
ploiesteanca!".
Eroii din frizaria-model" a lui Nae Girimea cred, chiar daca intr-un fel deformat-burlesc, in
forja electrica" pe care o iradiaza fiinta lor; de aceea, ei se infrunta cu un aer fioros si lacindusi inima", isi dau, reciproc, fiori, voind sa para electrici", sa-si (intuiasca adversarii prin
fulgerele fluidului lor iauntric (nu intimplator abunda aici epitetele de nebun", turbat", ticnit",
smintit").
Aceasta electricitate" insolita constituie, in ultima instanta, cauza cauzelor, ea producind, in
pofida ritmului infernal al piesei, acea continua aminare a explicatiei" ce se confunda, aproape,
cu timpul scenic, fiindca personajelor le este frica sa nu declanseze printr-o talmacire"
neinspirala fluidul electric al celorlalti, adica teribila lor descarcare nervoasa. Considerata de
la premiera absoluta pina in perioada interbelica a fi o opera dramatica minora, comedia este
reasezata in drepturile ei estetice de catre exegeza contemporana, care i-a revelat virtuozitatea
teatrala si modernitatea viziunii carnavalesti (autorul insusi era constient de acest fapt,
marturisind, intr-o scrisoare, ca piesa este foarte buna, aratind chiar un progres vadit de tehnica
asupra Scrisorii"). Semnalul reabilitarii l-a dat, in 1935, Pompiliu Constantineseu:
.. farsa aceasta este de o inegalata

Ingeniozitate; inteligenta scenica a lui Caragiale te uimeste prin preciziune, prin complexitatea
mecanismului ei perfect".
Proces verbal (text integral) de Ion Luca Caragiale - comentariu

Proces verbal
(text integral)
"Astadi Miercuri 2 Oct. anul una mie noua sute orele 1 p. m.
Noi comisarul sectiei 55 dupa reclamatia partilor si anume domnisoara Matilda Popescu de
profesiune particulara menajera impreuna cu mama sa d-na Ghioala Popescu idem, domnisoara
Lucretia lonescu de profesiune rentiera impreuna cu matusa sa d-na Anica lonescu de profesiune
vaduva pensionara viagera si d. Stavrache Stavrescu de profesiune propietar, dupa ce l-am liberat
adi dimineata de la sectie, deoarece la prima cercetare ce am facut-o aseara la fata locului pentru
scandalul provenit, s-a pronuntat cu vociferari la adresa guvernului, care este un obiceiu al sau
cunoscut de toti concetatenii din aceasta suburbie si in contra noastra chiar in esercitiul
functiunii, transportandu-ne in strada Gratiilor No. 13 bis unde se afla imobilul in cestiune al
susmencionatului propietar Stavrache Stavrescu, inchiriat domnisoarii Matilda Popescu cu mama
sa pe sase luni, de la sf. Dumitru corent pana la sf. Gheorghe urmator si pe care nu-i permite a
intra in posesiune numai cu arvuna fara a complecta chiria, iar domnisoara Lucretia lonescu cu
matusa sa trebuie sa se mute si pretinde ca nu vrea, desi propietarul sustine ca i-a ramas pe trecut
datoare 22 de lei, lasand si soba stricata, care d-sa contesteada si nu lasa nici o mobila amanet,
constatand urmatoarele:
Avand in vedere ca d. Stavrache Stavrescu, propietarul imobilului din strada Gratiilor No. 13 bis,
lipit in dreapta cu imobilul aceluiasi propietar cu No. 13 simplu, iar in stanga un loc viran tot al
aceluiasi propietar nengradit depunandu-se fel de fel de murdalacuri de catre vecini cum si de
trecatori, pentru care i s-a facut in mai multe randuri proces de contraventiune asupra salubritatii
publice, iar imobilul respectiv cu No. 13 bis fiind compus dintr-o camera, o salita si o bucatarie,
toate de caramida si o magadie de scanduri de lemne de foc, pe care l-a inchiriat cu contract in
regula inca de la sf. Gheorghe trecut domnisoarii Lucretia lonescu pe un an, iar acum sub felurite
pretexte refuda, nevoind sa considere absolut nimic.
Considerand ca domnisoara Lucretia lonescu pretinde ca este in dreptul sau deoarece in virtutea
contractului cu timbru in regula, cind se stia ca are domiciliu, neasteptandu-se nicidecum, caci nu
a avut macar cea mai mica somatiune iar biletul de inchiriat a fost pus ilegal si de aceea nu i-a
dat nici o importanta, credand ca este numai o gluma fiindca datoria de 22 de franci nu intra in
socoteala chiriei pentru ca este bani imprumutati din mana, fiind prin urmare alta chestiune, si
soba nu se putea strica, fiindca a fost vara, si astfel nu voieste a evacua, desi sus disul propietar ia dat mobilele afara oprindu-i amanet un sifonel cu oglinda slifuita in valoare de una suta
douadeci de lei si o lampa sistem cu doua fitiluri de portelan cu abajur pentru suma de 18 lei,
contestand patru care pretinde propietarul iar dansul sustine.
Avand in vedere ca d-soara Matilda Popescu reclama sa intre imediat in casa neputand sta cu
mobila d-sale expusa la intemperii, deoarece vremea ameninta a se strica si incepand sa pice
poate sa i-o ude, si se pateada fiind plus de coloare delicata, si deoarece a parasit orice alt
domiciliu stiind ca a dat arvuna de cincideci de lei si ca poate conta cu siguranta iar propietarul a
incuiat imobilul si a luat cheia, prin urmare nu cedeada sa lase a intra macar un lucru cat de mic
pana ce i se achita tot restul chiriei in valoare de alti 50 de lei in plus peste arvuna, ca sa nu mai
pata si cu domnisoara Matilda Popescu, caci s-a saturat, iar aceasta promite pe onoare cel mult
peste cinci dile, adica la 1 Noiembrie.

Considerand ca din cercetarea ce am facut-o aseara, cand am fi putut pentru ca sa facem procesverbal de ultragiu adus guvernului si noua ca agenti ai fortei publice de catre sus-numitul
propietar, dar am credut de cuviinta a nu mai continua nici un scandal, deoarece ne-am marginit a
duce la sectie pe provocator pana i se va trece momentele de prima furie fiindca pretindea ca
pana la sosirea noastra ambele chiriase impreuna cu mama si matusa lor l-ar fi insultat si chiar lar fi lovit, incat de-abia a scapat spre a veni sa reclame, care noi n-am constatat fiind dus la o alta
chestiune de aceeasi natura in strada Pacientii.
Avand in vedere ca dupa cum redulta din declaratiile partilor, aseara ar fi venit domnisoara
Matilda Popescu in birja singura fara mobila numai cu mama sa d-na Ghioala Popescu ca sa vada
cand incepe sa se mute domnisoara Lucretia lonescu si cu matusa sa d-na Anica lonescu, iar
acestea au inceput sa rada spunand ca parol, dumneavoastra ati luat casa! iar la intrebarea
domnisoarii Matildii Popescu ca de ce rade, vechile chiriase au raspuns ca dansele o au casa pana
la sf. Gheorghe, atunci a inceput nouele chiriase sa rada, iar la intrebarea d-soarii Lucretia
lonescu ca de ce rade nouile chiriase au raspuns ca dansele au dat arvuna in regula, si atunci au
inceput sa caute pe propietar caci era ascuns in casa de alaturi.
Considerand ca la pretentiunile chiriaselor sus-numitul propietar a amenintat cu dare afara din
casa pe d-soara Lucretia lonescu si pe matusa sa d-na Anica lonescu, caci nu le mai da casa,
neplatind regulat chiria si avand chiar pe trecut o datorie de 22 de lei si soba stricata, d-na Anica
lonescu exasperata a strigat sa-i crape ochii cui minte, daca datoria e de la chirie si soba nu era
asa, pe cata vreme d-soara Matilda Popescu a dis ca daca se stie cu casa incurcata pentru ce face
escrocherie si o mai da si la altii! iar propietarul i-a raspuns ca cu dumneata nici nu vorbesc pana
nu vaz toata chiria si n-am pofta de alt bucluc, si atunci pretinde dansul ca toate chiriasele au
sarit asupra-i caudandu-i lediuni.
Avand in vedere ca dupa interventia noastra pentru a impaca pe parti, am luat in cercetare si
actele constatand ca in chitanta data de sus-numitul propietar ca a primit arvuna de 50 de lei
pentru imobilul pe care l-a inchiriat domnisoarii Matilda Popescu nu se specifica numarul 13 bis
ci dice numai 13 simplu iar amandoua imobilele sunt 'a fel identice cu deosebire ca amandoua au
fata pusa altfel catra rasarit si catra apus lipite spate-n spate, pentru ocadie pentru ca sa poata
sparge didul de la mijloc si sa faca un singur corp daca s-ar ivi un amator cu famelie pentru o
incapere mai mare.
Considerand ca toate chiriasele promit ca in cel meii scurt termen sa achite resturile de datorii,
iar chiriasele vechi sa plateasca si chiria pe semestrul urmator, care propietarul se-nvoieste, iar dsoara Matilda dice ca sametegal (Ca m'est egal (fr.) - mi-e totuna, n. n.) oi la No. 13 bis, ori la 13
simplu, caci a luat casa providoriu pana la sf. Gheorghe, iar propietarul care e becher poate sa se
mute in alt imobil mai mic pe care-l are in aceeasi strada la No. 12 vidavi, unde a ramas
nynchiriat pretindand amatorii ca strada de curand construita nu are canal si tramvaiu.
Avand in vedere ca in fine s-a convins propietaru1 ca e mai bine cu o mai buna manera pentru ca
sa ramaie prin urmare domnisoara Lucretia lonescu cu matusa sa d-na Aneta lonescu la No. 13
bis, iar d-ra Matilda Popescu cu mama sa d-na Ghioala Popescu sa se stabilede la No. 13 simplu,
si nu ramane nici cu imobilul de la No. 12 neinchiriat nemaiavand speranta dupa sf. Dumitru,
deoarece fiind pe seden de iarna lumea s-a grabit si a ramas foarte multe imobile goale, care se
vede in fiecare strada chiar mai la centru peste tot de inchiriat.
Drept aceea am incheiat predentul proces-verbal spre a servi la trebuinta partilor.
Comisar sectiei 55
Mitica Pisculescu"
Schita Proces verbal reuseste prin aceeasi moderna tehnica a nein-truziunii directe a vocii
auctoriale (folosita, de exemplu, si in Urgent sau Telegrame) sa se constituie intr-o satira acerba a
unui defect general uman - prostia suficienta, agravata de lipsa de instructie si de cultura.

Totodata, ea poate fi considerata si o satira la adresa clasei de mijloc, a micului "propietar".

Birocratia este o alta tara a societatii, infierata aici.
Imitand, cu precizie de fin cunoscator al tuturor straturilor limbii, stilul, marcat de blocaje si
automatisme de gandire, al individului lipsit de instructie, minor reprezentant al monstruosului
angrenaj birocratic, Caragiale da inca o data masura geniului sau. Prin urmare, la nivelul
registrului stilistic, anacolutele, improprietatile si incongruentele semantice, redundantele de tot
felul si nonsensul vor fi la ele acasa in acest text care face deliciul nu numai lingvistic al oricarui
cititor.
In dorinta de a consemna toate evenimentele constatate in "esercitiul functiunii"". Mitica
Pisculescu, "comisar sectiei 55", isi incepe procesul-ver-bal cu formula binecunoscuta: "Astadi
Miercuri 2 Oct. anul una mie noua sule orele 1 p.m", dupa care asteptam pret de sfert de pagina
urmarea logica in ordinea discursului "constatand urmatoarele". Pana la aceasta insa, dupa ce a
trecut de socul greselilor de tot felul, lectorul este deja pus in tema. inaintand cu greu in relatarea
comisarului, intorcandu-se de cateva ori, de multe ori in 2adar, ca sa poata reconstitui sensul
celor citite, cititorul are de descifrat un adevarat cod ale carui meandre incep invariabil cu
sintagmele circumstantiale "Considerand ca" si "Avand in vedere ca". Tot invariabil, aceste
sintagme sunt urmate de esuari intr-un noian de amanunte, haotic acumuleate, niciodata
finalizate intr-o expunere coerenta. Dupa primele asemenea "paragrafe", cititorul realizeaza ca a
cauta o propozitie principala, un predicat sau o dispunere fireasca a subordonatelor este o
intreprindere inutila. De aceea, pana la formula de incheiere "Drept aceea am incheiat predentul
proces-verbal spre a servi la trebuinta partilor", el s-a resemnat sa treaca printr-un text de-a
dreptul aiuritor.
Dovezi ale blocajelor si automatismelor de gandire sunt si nonsensurile de care este sufocat
textul. Selectam, spre ilustrare, un singur exemplu. inradacinat in obisnuinta consemnarii datelor
privitoare la statutul social al impricinatilor. Mitica Pisculescu noteaza constiincios: "()
domnisoara Matilda Popescu de profesiune particulara menajera impreuna cu mama sa d-na
Ghioala Popescu idem, domnisoara Lucretia Ionescu de profesiune rentiera impreuna cu matusa
sa d-na Anica Ionescu de profesiune vaduva pensionara viagera si d. Sla-vrache Stavrescu de
profesiune propietar ()" - sublinierile ne apartin. Trecand peste ilara inversiune din "de
profesiune particulara menajera", asistam cu stupefactie la largirea nomenclatorului profesiilor
de catre bravul comisar si nu putem sa nu ne intrebam care este specificul sau obiectul muncii
pentru urmatoarele "ocupatii": "rentiera", "vaduva pensionara viagera''' si "propietar".
Altfel, trebuie sa-i recunoastem domnului comisar Mitica Pisculescu reale calitati de
"povestitor". Remarcam "subtilele" (evident. in sensul de nemarcate) treceri de Ia vorbirea
indirecta la cea directa, prilej cu care admiram educatia domnisoarelor "mencionate" si vastele
lor cunostinte de limba franceza ("paror, "sametegar etc.) si aflam cum "propieta-rulur, "care e
becher", i-a fost administrat de catre delicatele domnisoare un tratament ce i-a "caudat leahinC
Data fiind bogatia de evenimente pe care le consemneaza, ne vedem nevoiti sa-i acordam
bietului comisar circumstante atenuante in ceea ce priveste modalitatea de "narare" si am fi cel
putin nedrepti sa-i cerem concizia si coerenta impuse de redactarea corecta a unui proces-verbal.
Teme de lucru:
. Rescrieti intregul text corectand toate greselile de limba. Selectati apoi aceste greseli, denumitile si grupati-le pe categorii (sintactice, semantice, lexicale etc).
. Comentati efectul comic generat de greselile de limba depistate.
. intocmiti un proces-verbal pornind de la subiectul acestei schite.
MOS NICHIFOR COTCARIUL Proza a lui Ion Creanga

MOS NICHIFOR COTCARIUL Proza a lui Ion Creanga publicata in Convorbiri

literare" la I ianuarie 1877 si subintitulata in editia de la Iasi, din 1890, povestire glumeata".
Titlul initial, Mos Nichifor Harabagiul, s-a transformat, la tiparirea in brosura separata, in Mos
Nichifor Cotiugariul.
In documentele care ne ofera date despre aparitia povestirii, dincolo de autoironia mereu
prezenta Ia C, uneori jucata, alteori rasfranta asupra celorlalti (Junimea din Iasi, intr-o sedinta
a sa, pe la 12 noaptea, fiind cam somnoroasa - dupa obiceiul ei - a votat sa se tipareasca; poate
mai mult pentru incurajare. Sau mai stiu eu poate ca si pentru: P. A. Calcscu" - ii scrie autorul
Amintirilor, in 10 noiembrie 1976, lui Maiorcscu, pentru a-si recupera textul pe care vrea sa-l
tipareasca), poate fi observata hotararea celui care, constient de harul sau artistic, cere acordul
celorlalti mai mult conventional: Eu atata stiu, ca am scris lung pentru ca n-am avut timp sa
scriu scurt.
Dar ce am scris si cum am scris, am scris". Dovada sta si faptul ca, desi primita cu rezerve de
mentorul sau stramutat la Bucuresti, - in scrisoarea din 6/ 18 decembrie 1876 catre Nicu Gane,
criticul evidentia cateva clemente de similitudine cu Popa Tanda a lui Slavici, insistand asupra
eliminarii lor si chiar sugera nepublicarea povestirii datorita substratului ei licentios (istoria
prea este din Borta Calda") - Mos Nichifor Cotcariul va aparea in Convorbiri literare" fara a fi
luate in considerare recomandarile lui Maiorescu, atitudine care va duce la racirea relatiilor
dintre povestitor si critic. Considerata de catre autorul ei, in scrisoarea mai sus amintita,
poveste", copilarie scrisa de un om mai mult batran decat tanar", Mos Nichifor Cotcariul a fost
receptata de Gcorge Calinescu ca intaia mare nuvela romaneasca de atmosfera" din care s-ar
nutri, in opinia criticului, toata nuvelistica noastra moderna".
Interpretata, in timp, fie ca nuvela (N. lorga, Zoe Dumilrescu Busulenga, Ioan Holban),
anecdota-nuvela (Jean Boutiere), naratiune cu structura de nuvela" (Constantin Ciopraga),
povestire (Eugen Todoran, George Munteanu), sau pur si simplu nediferentiata din perspectiva
teoriei genurilor/ speciilor (Irina Pctras, Aurel Rau), Mos Nichifor Cotcariul este, in esenta, o
nuvela care se construieste dupa ceremonialul narativ al povestirii clasice mai totdeauna
favorabile coexistentei realului si fabulosului.
Pentru ca istoria lui Mos Nichifor Cotcariul se petrece undeva la interferenta existentei obiective
- Mos Nichifor nu-i o inchipuire din povesti, ci e un om ca toti oamenii" - cu legenda asupra
careia se proiecteaza, din illo tempore - el a fost odata, cand a fost" -, generozitatea
cronotopului de poveste. Spatiului precis - mahalaua Tutuenii din Targul-Neamtului" - i se
suprapune un timp ciclic, nu din vremea vreunui Verde sau Rosu imparat, ci din cea a lui CiubarVoda, masurat liturgic de clopotul de la Manastirea Neamtului" tras la sarbatori mari" de
unchiul unchiului mamei" traitor in acelasi rastimp cu bunicul bunicului". Nimic nu e istoric,
intamplat numai o data, totul e circular ca si natura", scrie G. Calinescu, si observatia sa este
valabila mai curand cu privire la stereotipia cronotopului legendar decat in raport cu stereotipia
eroului si a intamplarii. Fiindca, dupa legea povestirii, intamplarea trebuie sa fie unica,
exemplara, si, ca in teatrul animalelor lui Cantemir, pre cat () de adevarata, pre atat () de
minunata". Scrisa mai degraba pentru a fi spusa decat citita, ca orice istorisire ce-si contine,
implicit, destinatarul, Mos Nichifor Cotcariul se desfasoara melodic, ritmat, aproape rimat.
Caruta harabagiului, spatiu securizant ferit de soare si ploaie, un fel de arca a lui Noe a tuturor
uneltelor meseriei, e ferecata cu teie, cu curmeie" si cand merge face tronca, tranca! tronca,
tranca!".

Iepele, albe ca zapada si iuti ca focul", slujesc, ca in basm, drept tovarase de drum, dar si drept
calauze - fanar noaptea". incercat de toate cele ale lumii - Mos Nichifor nu era dintre aceia
care sa nu stie" -, protagonistul lui C, facut pe drumuri", homo viator autohton caruia numai
calatoria ii reda pofta de viata -cum iesea afara la drum parca era altul; nu mai sta din pocnit
biciul, din suguit () si din povestit despre toate locurile". El ocoleste extremele - se ferea de
ridicaturi, pentru ca se temea de surpatura" - si-si potriveste mestesugul dupa sugubeata si cu
folos socotinta: fugea de carausie (). Harabagia, zicea el, e mai buna, ca ai de a face tot cu marfa
vie, care la deal se da pe jos, la vale pe jos, iar la popas, in caruta". Om vrednic si de-a pururea
vesel", transforma calatoria intr-un spectacol la care ii face partasi nu numai pe musteriii sai, ci si
pe cei care ii ies in cale.
Vorbe de duh ori cantece sagalnice", aluzii sau troncaneli" de-a dreptul, toate fac parte din
rolul pe care il joaca cotcareste Mos Nichifor. Si tot joc ori, uneori, joaca, este ceea ce se
povesteste de tare de mult, dupa ceremonialul arhaic al perpetuarii istoriei si al amintirii ci
(spunea tata ca i-au spus si lui batranii, care auzisera din gura lui Mos Nichifor") despre
pribegia", in saptamana patimilor, a calugaritelor carabanite asa de des pe la targ" de
personajul nostru; ori de pocainta pusnicului Chiriac din sfanta Agura" unde alerga Mos
Nichifor cel evlavios" sa-si marturiseasca greselile, dupa modelul duhovnicului sau care-si
canea parul si barba cu cirese negre, si in Vinerea Seaca, prea cuviosul cocea oul la lumanare, ca
sa mai usureze din cele pacate".
In aceiasi registru al ludicului, al rolului jucat cu placere si cu bine stapanita arta a disimularii, se
dezvolta si partea a doua a textului - intamplarea din codrul Grumazes-tilor" - la care trecerea se
face, ca in Amintiri, printr-o referinta temporala numai aparent individualizata: intr-o dimineata,
miercuri inainte de Duminica Mare". Dupa primul episod, cel al configurarii progresive a firii si
a obiceiurilor lui Mos Nichifor, momentul tocmirii cu jupan Strul este numai un intermezzo cu
rol de uvertura pentru o noua experienta, menita sa desavarseasca portretul batranului harabagiu
(de altfel, nu tocmai batran daca ne gandim ca merge pe douazeci si patru de ani" de casnicie) drumul la Piatra cu giupanesica Maica. Construita prin acumulari de formule si intamplari
echivoce, sustinute de accelerari sau sugestive intreruperi de ritm narativ marcate vizual prin
puncte de suspensie, secventa este conceputa in cheie polisemantica si arta lui C. se remarca
tocmai prin capacitatea de a da la iveala, sub aparenta de ingenuitate, substratul deloc inocent al
pataniei. Bucuros de compania unei tinere neveste frumoase, dar si imbujorate, Mos Nichifor,
vesnic nemultumit de sterpatura" sa de baba, stie cum sa intoarca in folosul sau o asemenea
ocazie.
Textul se transforma, astfel, intr-o stralucita mostra de ars amandi in climat rustic autohton"
(George Munteanu), o varianta humulesteana la povestirile decameronice, in care tatonarile se
imbina cu atacurile directe, aluziile cu intentiile explicite, intr-o alternanta de crescendo/
decrescendo al tensiunii narative pliate pe consimtamantul tacit sau retragerea formala a
actantilor constienti de farmecul si rostul ritualului. Exemplara pentru acest joc al exprimarilor
evazive si al atitudinilor echivoce usor de interpretat in mai multe feluri este mult citata scena a
venirii lupului", cu care Mos Nichifor o sperie pe nora lui jupan Strul fiindca prevede solutia pe
care tanara, acceptindu-si rolul, o va alege: Atunci biata Maica, de frica, s-a inclestat de gatul
lui Mos Nichifor si s-a lipit de dansul, ca lipitoarea', scena repetata pana la schimbarea rolurilor.
- Nu mai vine lupul, Mos Nichifor?" intreaba de acum Maica, initiata intr-ale dihaniilor padurii.
-Apoi, na! esti de tot poznasa si d-ta; prea vrei sa vie, ca doar nu-i de tot copacul cate un lup",
simuleaza harabagiul tocmai pentru a-si asigura efectul pentru urmatorul atac, cu atat mai de
nebiruit cu cat este adus de pe taramul fabulosului; -Ia, aici a cazut odata un balaur grozav de
mare, care varsa jaratec pe gura si, cand suierca, clocotea codrul, gemeau vaile, fiarele tremurau
si se bateau cap in cap, de spaima, si tipenie de om nu cuteza sa mai treaca pe aici', isi incepe

Cotcariul noua ofensiva. Valeu!" se ingrozeste Maica, cea de tot poznasa", pregatita sa dea
replica: Si unde-i balaurul, mos Nichifor?".
Urmand acelasi ceremonial alimentat de istoria locurilor prin care trec - un fel de locuripovestiri", in spiritul oameni lor-poves-tiri" ai lui Tzvetan Todorov, care intrand in spatiul
narativ aduc cu ele o noua poveste convertita de cotiugariu in pretext pentru o noua aluzie -,
,jocul dragostei" (Aurel Rau) culmineaza cu masul" in padure in urma bichiririi si cisluirii
primprejurul carutii" a lui Mos Nichifor, cel ce, ca unul ce stie solomoni", stie si cand sa Ic
foloseasca pentru a-si atinge scopul.
Nimic concret, nici o formula explicita, nici o fapta blamabila nu pot ti sesizate in nuvela lui C,
care exceleaza prin discretie afectata. Fiindca, daca Mos Nichifor stinge focul si gandeste sa se
rapeada" pana acasa lasand-o singura pe Maica in mijlocul padurii in miez de noapte, este
numai pentru ca vrea sa-si duca - si, cu cat mai repede si mai in siguranta, cu atat mai bine -,
clienta la destinatie. Si noaptea, trecuta repede (ba unul una, ba altul alta, de la o vreme i-a furat
somnul pe amandoi ().
Si cand s-au trezit ei, era ziulica alba!"), nu are nici o legatura directa cu faptul ca dupa aceasta,
tot la doua-trei saptamani, giupanesica Maica venea in Neamt la socri si se intorcea acasa numai
cu Mos Nichifor, fara sa se mai teama de lup" Sau, daca cititorului i se pare ca are, aceasta este
numai vina lui, pare sa sugereze autorul Povestii lui Stan Patitul.
Cu atat mai mult cu cat intamplarea bine povestita" lui Itic, care tocmai atunci venea de la
scoala" (nu este, oare, aceasta scoala, care apare acum pentru prima data in text fara sa fie
prefigurata de nimic, o varianta proprie a scolii vietii lui Itic, sotul ce-si trimite consoarta la nici
doua saptamani de la casatorie departe de casa?), ii aduce Cotcariului daruri ca se mira si el
singur ce daduse peste dansul". Conteaza, cum conchide Irina Petras si cum C. insusi lasa sa se
inteleaga, interpretarea, nu textuf (s. a., I. P.).
Comentariu AMINTIRI DIN COPILARIE - Capodopera memorialistica a lui Ion Creanga

AMINTIRI DIN COPILARIE Capodopera memorialistica a lui Ion Creanga.

Alcatuita in etape, apare antum doar fragmentar.
Partea I, datata Bucuresti, 1880, septembre", e publicata in Convorbiri literare", 1 ianuarie
1881; Partea a II-a, in Convorbiri literare" I aprilie 1881; Partea a III-a, datata Bucuresti, 1881,
septembre", in Convorbiri literare" 1 martie 1882; Partea a IV-a, publicata postum in Scrierile
lui han Creanga, voi. II, Iasi, .
Discursul autodiegetic acopera perioada primilor 16 ani din viata scriitorului (1839-l855), Iara sa
se refere la fiecare din acestia in parte.
Sint mentionati ca atare doar 1848, cu cinstita holera", 1852, sfintirea paraclisului spitalului din
Tirgul Neamtului, si 1855, sosirea iinala in cieriul" Socolei. Intervalul, din care lipsesc" primii
2-3 ani, Iara amintiri, se refera la anii de scoala si peripetiile din spatiul copilariei humulestene.
Prin structura tetradica, legata de simbolismul anotimpurilor, dar si al crucii, ca si prin marcajele
temporale gravitind in jurul sarbatorilor ciclului pascal, Amintirile prefigureaza, in abisul
textului, patimile din existenta ulterioara anului . Scrierea a fost dedicata D-soarei Livia
Maiorescu" si, conform Dictionarului lui V. Cristea, intruneste 151 de personaje.

O sintagma a scriitorului Vremuri si oameni ar putea constitui subtitlul Partii intii, unde,
intre doua panouri dedicate prezentului scolar, in care invatatura e obiect de persuasiune,
exercitata de neobositul parinte" impreuna cu badita Vasile, sau dorinta (a mamei), autorul
intercaleaza un amplu monolog al lui David Creanga, prin intermediu] caruia configureaza
arborele genealogic al slirpei crengiste, originara din Transilvania. Cuvintele bunicului mai
cuprind o micronuvela cu subiect din vremea zaverei" si un patetic elogiu al cartii: Mu, sa nu Ii
stiut a ceti, de mult as li innebunit, cite ;tm avut pe capul meu. Insa deschid Vietile Sfintilor si
vad atitea si atitea si zic: Doamne, multa rabdare ai dat alesilor tai! Ale noastre sint flori Ia
ureche pe linga cele ce spune in carti- Din carti culegi multa intelepciune". intemeierea scolii
din Humulesti - ca incipit prestigios al Amintirilor e surprinsa in ambianta sonora (vuia satul
de vatale in toate partile") a unei lumi active, deschisa spre viitor, tot atunci si in concomitenta cu
gesturile de perpetuare a memoriei stramosilor (ce mai de pomi s-au pus in linterim").
Pomenirea hramului bisericii Sf. Nicolai introduce doua din temele specifice rememorarii
scriitorului: timpul circular si lumea (dascali si popi si vladici si straini, si tot soiul de oameni
din toate partile"). Fata de ipostazele curente ale copilului tigoare de baiet, cobait si lenes, de narc pareche", clampanind" ceaslovul, examinat in simbata procitanici", cind eroul-narator se
desprinde din anonimatul scolarilor una, stranie, atrage atentia in episodul holerei de la ".
Flagelul e evocat sumar, in stil cronicaresc, ca prim contact cu moartea. Imaginea focalizata de
scriitor il infatiseaza pe Nica, iesit la pirleaz, cind treceau cu mortul", boscorodind cu
cimilitura" textul unui deseintec de reprezentare a mortii si a spiritelor mortilor, dintr-un spatiu
detasat de lumea terestra (valea socilor"), sau, poate, vorbele unui stravechi rit magic de
imblinzire a demonilor mortii (budihacea").
Memoria mai retine aici, in supraimpresiune, conturul copilului incarcat de covrigi, mere
turture, nuci poleite, roscove si smochine din pomul mortului". Jocul" cu moartea revine in
partea a Ii-a, la scaldat, unde Nica, inmormintat cu nasip", va fi prohodit" de tovarasii lui de
joaca. Biograful de mai tirziu al scriitorului, N. Timiras, autorul unei reconstituiri, dupa
documente vechi, insemnari si marturii inedite, va consemna in 1933, citind dintr-0 scrisoare,
urmatoarea impresionanta scena: Cum sta la masa, Ion Creanga intinse mina si lua o carte de pe
polita de la plafon. O deschise, tresari si intoarse lila de la inceput. Ce sa vezi? Era prohodul
diaconilor Si l-a citit cu glas tare, tot intr-un plins si suspin, pina ce-a terminat de citit tot
prohodul". Finalul primei parti a Amintirilor, plasat in preajma Pastilor, impune, prin duminica
de Florii, frumoasa zi de primavara timpurie preschimbata intempestiv intr-o vijelie cumplita,
cu ninsoare si picla pina in pamint" metafora scindarii vietii scriitorului in doua emisfere
comunicante. Tot aici, torta bradului aprins in noaptea de pomina petrecuta intr-o infundatura de
munti" instituie una din coordonatele de baza ale imaginarului Amintirilor simbolismul
focului. Acestuia ii va fi subordonata partea a Ii-a, aproape integral. Aici, vatra focului, slujita de
divinitatea" materna, e centrul solar ce reuneste toate fiintele parintii si fratii si surorile si
copiii si copilele megiesilor", toate , jocurile si jucariile pline de hazul si farmecul copilariei". Un
veritabil sediu al vietii care dainuie si se perpetueaza, reperul existential mereu invocat la
maturitate ca sursa unei inepuizabile plenitudinii Toate imi mergeau dupa plac, lara leac de
suparare, de parca era toata lumea a mea!" O vara bruegheliana" nesfirsita ciresele, scaldatul,
pupaza din tei, torsul la umbra nucului de inegalabila exuberanta vegetala prin luncile si
dumbravile cele pline de mindrete, dupa cules rachitica de lacul galbenele, sovirv de umplut
fiori, dumbravnic si sulcina de pus printre straie" -, si prisos de roade, cind se scutura ovasul
cela pe jos". Un anotimp luminos, ritmat de marile sarbatori dedicate Soarelui si focului, grupate,
potrivit calendarului pastoral, la miezul verii, acolo unde patroneaza, ca un adevarat Helios,
Sintilie.

Universul unei bunastari imediat accesibile; lemne la trunchiu sint; slanina si faina in pod este
de-a volna; brinza in putina, asemine; curechiu in poloboc, slava Domnului!" Ograda copilariei
ca incinta miraculoasa a unui altar apolonian": Iesi, copile, cu parul balan, afara si ride la
soare, doar s-a indrepta vremea si vremea se indrepta dupa risul meu. Stia, vezi bine, soarele cu
cine are de-a face" Contrapunerea, pe aceeasi pagina, a unor scurte reflectii auctoriale caci
sprintar si inselator este gindul omului", insa vai de omul care se ia pe ginduri! Uite cum te
trage pe furis apa la adinc, si din veselia cea mai mare cazi deodata in uricioasa intristare!" - cu
efectul relativizarii aduse de perspectiva unei alte virste are menirea de-a justifica intoarcerea
obsesiva a gindului la locul nasterii, la casa parinteasca din Humulesti, la stilpul hornului", la
copilarie, caci ea singura este vesela .si nevinovata", in tentativa recuperarii unui paradis pierdut
virsta cea fericita". Pe de alta parte, in felul acesta, trecutul evocat se arata ca prefigurindu-si
viitorul. O replica fugitiva a mamei pare chiar a prevesti pe scriitor din copilul care isi priveste
tinta in ochi parintii, de parca are de gind sa-i zugraveasca". O concluzie mucalita "jdruncen
si cheltuiala" rezuma cuprinsul parlii a IlI-a, inchinata peripetiilor dintr-o perioada imediat
urmatoare, petrecuta la scoala catihetica din Falticeni. Cadrul initial de contrast e, si aici, satul
natal, prezentai in liniamente topografice memorabile. Un vast panoramic rotit desupra punctelor
cardinale inscrie Humulestii in tiparele unui imens amfiteatru natural, de unde ceea ce transpare
nu-i un sat laturalnic, mocnit si lipsit de privelistea lumii, ca alte sate". Treacat" spre manastiri,
locul e fixat pe axa unei vechimi istorice relative, potrivit reperelor onomastice ale textului
(Sobietzki, Brincoveanca etc.) Totodata, tranzit spre iarmaroace si hramuri faimoase, ce revin la
datele fixe din calendarul Sfintilor anotimpurilor, satul apare angrenat in caruselul unui alt fel de
timp, al vesnicei reintoarceri. inradacinarea intr-o atare curgere sezoniera a vremii reprezinta
sursa echilibrului lumii statornicite pe malurile Ozanci de atitea veacuri".
In ordinea continuitatii ideale a existentei, o vechime la fel de autoritar proclamata e de regasit,
ulterior, in jurnalul lui Radu Petrescu, unde lumea, vazuta de pe prispa taranului transilvanean ca
din stoa inteleptilor Porticului (Marc Aureliu), se prezinta ca locuinta a luturor". Echivalata cu
trezirea" in satul detinator al privelistilor lumii", copilaria e reinviata de eul subiect si obiect al
Amintirilor intr-un cadru unde, astfel, scriitorul inceteaza, temporar, de a mai fi la discretia
timpului. Cit de profund uaieste Ion Creanga sentimentul infinitului o atesta, inaintea altor
simboluri spatiale din opera sa, intruchiparea vestitei cetati a Neamtului, surprinsa, dincolo de
zarea peisajului moldovenesc accesibil sensibilitatii constiente, ca uimitoare plasmuire ingradita
cu pustiu, acoperita cu fulger", asa cum in poezia epocii doar la Macedonski acea gradina-oaza,
imprejur de care nimic, nimic decit pustie" ar mai sugera ca locuire inlr-un orizont spatial
specific hejiunii. Apetitul de cadru", propriu spiritului tutelar al unei opere concepute in
bojdeuca de pe marginea nesfirsirii" (G, Calinescu), va intilni, insa, marile prilejuri de
manifestare in teritoriile basmului, prin zborul fantastic de-a curmezisul pamintului, pe
deasupra codrilor, peste virful muntilor, peste apa marilor, spre ostrovul zinelor", ori in
contrarianta viziune incercuita de sitisca" lui Ochila perimetrul a carui ultima circumferinta,
trasata de Soare in rostogolirea dupa deal, desemneaza marginile unui univers de coexistenta a
lumilor, cu vazutele si nevazutele lor in continua prefacere si neincetata miscare. Prin alternarea
frecventa a planurilor generale cu cele de detaliu, rememorarea restituie viziunea caleidoscopica
a lumii in citeva secvente memorabile: prim-planul lui Ghica-voda rostindu-si discursul
inaugural, prin care confera scolii si bisericii prioritate intre izvoarale mingaicrii si ale fericirii
sufletesti"; viziunea scenografica a unor interioare (casa ciubotarului Pavel, odaia crismaritei din
Rada-seni), repertoriile culinare de vacanta, pregnanta atitor gesturi (clacusoara" dascalilor).
Procopsirea de invatatura" la catiheti pune mina pe afistat mai rapede si vin acasa" e
sistematic ironizata prin etalarea avantajelor" popiei (plata dintaritului") dar si a putinei rivne
spre osteneala a candidatilor.
Zvonul desfiintarii catihejilor si razletirca llacailor tomnatici incheie, aproape de Paste",
partea a III-a.

Prin plasarea evenimentului deschiderii scolii in fruntea Amintirilor se inaugura o cadenta

existentiala mereu sesizabila ulterior in clipe ce urmeaza sa decida soarta copilului. Dorinta
suverana a mamei, increzatoare in steaua fiului sau, convinsa ca acesta are sa petreaca intre
oameni mari", dar si imbold de permanent zeflemitoare testare paterna, pretext de solemna
alocutiune domneasca si chiar hazard, adueindu-i fata in fata pe Eminescu. revizor scolar, si C,
institutorul apreciat pentru metodele sale progresiste, invatatura atot-prezenta presupune, prin
revers, naduful tineretii constrinse de carturarie la aeel umblet din scoala in scoala, mai mult, ia,
asa, de frunza frasinelului". Tot ea va constitui motivul plecarilor repetate, mereu mai lungi si
ajxn definitive din copilaria humulesteana. Aducerea aminte restabileste, din perspectiva
harului" confirmat, silueta unei individualitati ce-si tatoneaza vocatia invizibila". Desavirsirea
acelei tainice chemari" decide indepartarea de sat, toamna, cind vine vremea plecarii la Socola.
Traversarea postelor lungi de pina Ia Iasi, cu privirea intoarsa intr-o cautatura jalnica" spre
Muntii Neamtului, denota insa rnai mult decit caderea" din paradisul virstei de aur" in timpul
profan. Panoramarea piscurilor montane de unde purced izvoarale" hiperbolizeaza debutul noii
vieti, plasindu-l in profunzimea acvatica a inceputurilor grandios-hidrogonice.
Fintina", vilcica", dumbrava" au fost lasate in urma; spatiul ce se deschide plenar sub ochii
copilului are anvergura tarii imprejmuite de Dunarea mareata". instrainarea ca tema
consolidata prin aportul aluziilor biblice (dimineata taierii capului sfintului Ioan Botezatorul) si
al orologiilor cosmice (Gainusa-i spre asfintit, rarijile de-asemine") depaseste cadrul de fapt
biografic imediat (stramutarea" din birlogul" taranului de munte la cimpie), dobindind
proportii de surgun" cosmic, proiectat pe fundalul constelatiilor din Septentrion".
Daca raritele", ca parte a corabiei de lumini" a Orionului, reprezinta in astronomia populara
Toiagul sau Cingatoarea craiului, putem spune ca pribegia, dar si viitoarea celebritate (o vorba
preferata a lui Ion Creanga era is imparat acu") fusesera scrise in stelele sub care copilul
purcede in lume. Acelea despre care zodierii, cautati" pentru Nica de ilustra sa mama, dadusera
de stire mai demult, inca la inceputul Amintirilor. Prin Ion Creanga in literatura noastra, plecarea
din copilarie va coincide cu apusul Pleiadelor. Iminentul rasarit al Luceafarului de ziua, vestii in
text de Zaharia, se cuvine interpretai jinind seama ca luceferii, la romani, sinl stelele mari ce
deschid si inchid portile noptilor. Ultima secventa a Amintirilor nocturna, din cieriul" Socolei
reinscreaza protagonistul in multimea adunata la mas sub plopul de judecata".
Fragmentul ales apartine partii a treia a Amintirilor din copilarie si surprinde filmic un episod din
existenta cotidiana, la Falticeni, a persona-jului-narator. Cand nu este cufundat in "studiul"
gramaticii lui Macarescu, loan, laolalta cu ceilalti catiheti gazduiti de Pavel ciubotarul, cauta
momente de relaxare la carciuma din Radaseni, atras de farmecul crasmaritei.
Decupat din materialul comun al realitatii cotidiene, episodul petrecerii creste in proiectii
homerice. Statura si ispravile personajelor sunt modelate in tipare eroice, reminiscentele
homerice fiind coroborate cu viziunea populara (Vladimir Streinu). Nica Oslobanu, "cu ciubotele
dintr-o vaca si cu talpele din alta", ia parte la acest chef unde, la turnatul in pahare, "sareau
stropii din vin de-o schioapa in sus, de tare ce era". Prinzand curaj, mos Bodranga incepe sa
cante din fluier "o Corabiasca de cele framantate in loc". Dansul este atat de antrenant, incat "nu
ne ajungea casa. si dam chioras prin fasole, prin mazare si bob, si samanta de canepa se facea
oloiu, paraind sub talpele noastre". Figura narativa, hiperbola imprima sensul si dimensiunile
viziunii. Nimicurile cotidiene sunt ridicate la rangul spectaculosului celui mai impunator.
Contrastul dintre continutul de banalitate al episodului si tendinta de monumentalizare ce
dirijeaza naratiunea, degaja, in chip constant si sustinut, efectul specific de umor.
Naturi instinctuale, personajele isi lamuresc tipologic profilul prin tehnica amanuntului
semnificativ care le nuanteaza limbajul, gestica si comportamentul - fixate, de asemenea, prin
semantismul onomastic. Numele ingroasa caricatural trasatura dominanta. Ochiul si mai ales

vocea naratorului organizeaza scenic spatiul naratiunii, prin succinte comentarii caracterizatoare.
Mos Bodranga sta "cucuiet pe niste buci" si "molfaie" pere uscate. "Gatlan, bun mehenghiu, ie
un pahar si-l intinde gazdei, zicand:
- Ia poftim, puiculita, de cinsteste dumneata intai! sa vedem, poate c-ai pus ceva intr4nsul.
Crasmarita cea frumoasa, luand paharul, se inchina la toti cu sanatate, razandu-i ochiif); noi,
atiindu-i calea, o pofteam cu staruinta, sa cinsteasca de la fiecare. Si ea tot ar fi stat mai mult cu
noi, daca n-am fi alungat-o prosteste, multamindu-i cate c-o sarutare plina de foc!
(). Mai pe urma, iar venea si iar fugea, caci cam asa se vinde vinul ne unde se vinde Ori, mai stii
pacatul? Poate ca nici crasmaritei nu-i era tocmai urat a sta intre noi, de ne cerca asa de des."
Caracteristic naturilor elementare, erotismul spontan se exprima prin jocul "cotcaresc" cu
sensurile cuvintelor. Modalitatea erotica din Amintiri reliefeaza lipsa de sentimentalism a
naratorului, atitudine corespunzatoare structurilor psihologice primare (Vladimir Streinu).
Creanga ocoleste expresia directa si limbajul se umple de aluzii si echivocuri de un abia retinut
erotism. In frazele reproduse mai sus, erotismul se naste in spatiul de sugestie creat la
interferenta dintre expresia scrisa si modularile vocii auctoriale care se aude: textul pare a relata
lucruri nevinovate, dar variatiile de ton ale vocii narative sugereaza altele, nu tocmai
convenabile. inlantuirea cuvintelor respecta ordinea vorbirii. Se ajunge la un dublu efect,
caracteristic oralitatii: unul de citire si altul de receptare auditiva.
Magistral realizat prin functia comica a aluziei cu substrat erotic si prin rafinamentul exprimarii
sucite, mucalite, episodul analizat aici se desfasoara sub semnul vitezei, ca intr-un film. Creanga
recurge consecvent la virtutile stilistice ale prezentului dramatic in alternanta cu perfectul
compus care noteaza actiuni punctuale (momentane): "Cam pe inserate, ne luam taras, cu mos
Bodranga cu tot, si ne bagam intr-o cinstita crasma, la fata vornicului de la Radaseni ().
Crasmarita, cum ne-a vazut, pe loc ne-a tarat inainte si ne-a dus deoparte, intr-o odaie mare, cu
obloane la feresti si podita pe jos (). Cam pe dupa miezul noptii, vazand ca mos Bodranga ne-a
parasit, incepem si noi a ne strecura cate unul. unul, spre gazda ()."
Epicul dramatizat prin eliminarea secventelor descriptive ori prin convertirea lor in ample
enumeratii, si prin insertia dialogului, intensifica viteza si dinamismul actiunilor. In discursul
narativ, sub semnul interiorizarii perspectivei, raportul dintre relatare si reprezentare este in
favoarea celei de a doua trasaturi. Conjugata cu dilatarea proportiilor intamplarii potrivit
formulei homerice, densitatea epica si dramatica a textului este sustinuta prin densitatea afectiva
a limbajului. Structurile invocative si interogative impanzesc stratul dialogat al naratiunii si-i
confera o vibratie puternica, neintrerupta. Ele sunt strabatute de tumultul vietii afective a
naratorului si personajelor, revarsat ca pofta de vorba, molipsitoare si irezistibila. Complicitatea
cu cititorul-ascultator, prin efectul oralitatii, este totala: "Caci la de-aceste mai tot prostul se
pricepe."
Sunt convertite in procedee ale umorului majoritatea elementelor stilului oral, identificabile
indeosebi la nivel sintactic si iexico-semantic:
a) disponibilitatea combinatorie a adjectivului-epitet: "cinstita crasma", "binecuvintata casa";
b) augmentative cu valoare depreciativa: "vaduvoiu", "pupoiu". Derivate cu "sufixe umflate",
cuvintele trec printr-un proces de "tumescenta fonetica" (Vladimir Streinu);
c) diminutive cu un semantism bogat in aluzii erotice: "puiculita" (apelativ), "mititica";
d) cuvinte-valiza: "afurlua";

e) structuri invocative (de tipul imprecatiei), ca modalitate de exprimare a aprecierii: "era si

frumoasa, bat-o hazul s-o bata.*"; "asa e tineri tul ista, bata-lsa-l bata";
f) enunturi fragmentate prin suspensie si constructii comparative cu valoare aluziva, adancind
echivocul erotic al limbajului: "Mai pe urma, iar venea si iar fugea, caci cam asa se vinde vinul
pe unde se vinde"; "pe cat era de frumoasa, pe atata era si de darnica, mititica.'";
g) propozitii interogative strabatute de candoarea zeflemista a naratorului care castiga integral
complicitatea la ras a cititorului-ascultator: "Ori, mai stii pacatul?";
h) propozitii cu continut asertiv, dar cu intonatie interogativa ori exclamativa menita sa sporeasca
afectivitatea exprimarii si dinamismul naratiunii: "De la o vreme, prinzand mos Bodranga la
curaj, sa nu inceapa a canta din fluier o Corabiasca de cele framantate in loc? Noi, atunci, sa nu
ne intartam la joc?"
Semantica interogativelor in succesiune tinde catre afirmatie. La fel, semantica acestei propozitii
subordonate formal: "Unde nu-i da si Trasnea cel uricios un pupoiu, fara vesteF'
Umorul lui Creanga vine din simpatie si intelegere pentru limitele naturii omenesti. Rasul
binevoitor, indulgent, nesatiric, de o vadita gratuitate a efectului, "hazul pentru haz", se transmite
eliberator si contaminant cititorului.
Vocatia umorului se insoteste cu "placerea paremiologica si satisfactia de esenta clasica a
observatiei morale" (G. Calinescu), de asemenea cu o rara inzestrare de a se juca neobosit cu
vorbele. Euforia lingvistica o cheama pe aceea a umorului, si invers. Se naste un spectacol
extraordinar al limbajului, moravurilor si caracterelor, care umple binefacator si vita-lizant
sufletul cititorului: " Poate ca nici crasmaritei nu-i era tocmai urat a sta intre noi, de ne cerca asa
de des. La urma urmelor, unde nu-i da si Trasnea cel uricios un pupoiu, fara veste! (). Dar ce sa-i
facem? Vorba ceea: In ce camesa s-a maniet, intr-aceea s-a dezmanie."
Teme de lucru:
. Descoperiti alte doua episoade ilustrative pentru "vocatia homerica" (VI. Streinu) si densitatea
epico-dramatica a structurii narative, in Amintirile lui I. Creanga. Comentati-le.
. Explicati modul in care umorul este o functie a oralitatii populare a stilului in proza lui .
Creanga.
. Alcatuiti un eseu cu tema: "Mastile eului narator in Amintiri din copilarie de Ion Creanga".
Padureanca comentariu - nuvela de Ioan Slavici

PADUREANCA Nuvela de Ioan Slavici, aparuta in ziarul Tribuna" din Sibiu in 1884 si, in
acelasi an, in brosura cu nr. 1 din Biblioteca poporala a Tribunei". In 1885, Mite Kremnitz
publica deja versiunea germana in Rumanische Revue".
Nuvela este inspirata din imprejurari si evenimente social-istoricc reale (cum ar fi epidemia de
holera din vara anului 1873, cand Slavici si-a pierdut ambii parinti), iar actiunea se desfasoara
intr-un spatiu geografic familiar scriitorului, strabatut cu pasul in tinerete, din tinutul
padurenilor" pana in pusta vestica. Scrisa in perioada de varf a nuvelisticii slaviciene, cea
junimista, Padureanca a fost citita si ea in sedintele societatii bucurestene, la sfarsitul lui 1883 si
inceputul lui . A putut astfel beneficia, din pacate numai partial, de sugestiile critice ale lui
Maiorcscu si ale celorlalti colegi de cenaclu, datorita stabilirii scriitorului la Sibiu ca director al

Tribunei" si necesitatii de a marca inceputul miscarii literare in directia realismului popular, pe

care o preconiza, printr-o lucrare majora.
Scriere ampla, considerata, nu fara indreptatire, de unii exegeti (I. Breazu) mai degraba un
roman, Padureanca reia o tema draga lui Slavici, tratata in nuvelele idilice" La crucea din sat si
Gura satului, cea a dragostei si a casatoriei in lumea rurala. Li se interpune insa tragica si
oarecum singulara Moara cu noroc, ce marcheaza o radicala schimbare de registru in realismul
slavician, de la idilic la tragic si de la etnografic si social la psihologic si moral, miscare ce se
regaseste si in Padureanca. Nuvela mai pastreaza inca reminiscente idilice, ca elemente insulare
intr-o desfasurare epica mai larga, de o tonalitate preponderent dramatica. Actiunea se petrece
intr-un spatiu mai amplu, deschis, conflictele sociale si morale provocate de inegalitati
economice sau diferentieri regionale, abia schitate anterior, sunt adancite, dar mai ales se
reconstituie, in toate meandrele si nuantele sale, evolutia sentimentului iubirii. Acesta antreneaza
mai intai cuplul Simina-Iorgovan, carora li se interpune apoi un al treilea personaj, Sofron, si,
supus atator incercari, venite din opozitia familiei sau din insasi natura protagonistilor, imbraca
aspectul dramatic al unei aproape perpetue suferinte, cu urmari funeste pentru unul dintre ei,
Iorgovan. Alaturi de tema iubirii, sunt prezente si alte obsesii ale scrisului slavician, precum
problema familiei sau cea a tariei de carcater. Ca si in alte cazuri, nuvela incepe cu o cugetare
morala si un indemn, situand actiunile omului sub semnul intamplarii, al norocului sau
nenorocirii, cugetare reluata in ultimul capitol, unde este descrisa moartea lui Iorgovan, pe care
nenorocirea il ajunsese strasnic". La inceput, el porneste insa plin de incredere, bazat pe
autoritatea tatalui sau, bogatoiul" Busuioc din Curtici, sa aduca seceratori, in ciuda izbucnirii
holerei si a interdictiei stapanirii. Nu se opreste la Siria, unde se adunasera sute, poate mii de
padureni, veniti la sarbatoarea cea marc ce se tine in fiestecare an o data pentru impartirea panei
de toate zilele". Dragostea pentru frumoasa Simina, ce lucrase cu un an in urma la casa lor, se
redesteapta brusc si-l face, fara sa si-o marturiseasca nici lui insusi, sa mearga mai departe, cale
de doua zile, pentru a-si aduce seceratori tocmai din satul ei, chiar daca moartea unui cal pare un
alt semn prevestitor de rau.
Simina, ale carei sentimente ramasesera intacte, nu ezita sa-l urmeze, impreuna cu tatal ei,
Neacsu, in ciuda sanatatii subrezite a acestuia. La casa lui Busuioc, prezenta fetei trezeste
ingrijorare, fiindca bogatoiul nu poate accepta ideea unei mezaliante din cauza dezaprobarii
rudelor si a comentariilor comunitatii, ce i-ar rani marea-i vanitate. Urmeaza cele trei zile de
seceris, descrise de Slavici ca o sarbatoare a muncii, desfasurata dupa un stravechi ritual.
In tonalitatea idilica ce o vom regasi la Cosbuc si atat de departe de atmosfera din Clacasii lui
Goga.
In intervalul zilelor de seceris, densitatea actiunii si intensitatea tensiunii sunt maxime. Ziua,
prinsi in vartejul si bucuria muncii, in acompaniament de vioara si cimpoi, sentimentele eroilor
au ceva din linistea si seninatatea solara. Simina si Iorgovan cunosc unul dintre putinele
momente luminoase ale iubirii lor, ei isi traiau ziua lor alba", iar Sofron, uitandu-si gelozia, se
bucura copilareste de munca grea pe care o face parca jucandu-se. Noaptea, cand cei doi tineri, la
initiativa fetei, se cauta si se intalnesc pe furis, ies la iveala aspectele tulburi din sufletul flacaului
care traieste acul drama incapacitatii de optiune si de actiune si o exteriorizeaza cu brutalitate.
Capitolul VIII al nuvelei reprezinta o alta pagina antologica, dupa cea a secerisului.
Gasim aici chintesenta tcatralitatii" ce caracterizeaza proza lui Slavici (V. Popovici). Scena este
curtea lui Busuioc. Timpul, seara, dupa ce seceratorii si ai casei s-au asezat la odihna.
Protagonistii, Simina si Iorgovan. Dar dialogul este tulburat inainle de a incepe de prezenta slugii
Sofron, initial martor din umbra, apoi actor. Mai exista inca doi martori, Neacsu, tatal fetei, care
devine si el actor, si Busuioc. Acesta, rusinat de ceea ce face, priveste scena din casa, de dupa

perdele. (De altfel, rusinea este o stare de spirit mereu prezenta la personajele terorizate de
conventiile sociale). Astfel, intalnirea propusa de Simina, in speranta unei rezolvari pozitive a
aspiratiei sale spre dragoste si casatorie, se transforma, sub presiunea celorlalti, in contrariul ei:
- Ce vrei tu cu fata aceea? intreaba Sofron linistit, de tot linistit. // - Ce vrei tu? il intreba
Iorgovan. // - Eu vreau s-o iau de nevasta! raspunse Sofron. // - Eu nu vreau s-o iau! grai
Iorgovan deschis. // - Atunci las-o-n pace! // - Nu ma lasa ea pe mine!". Confirmarea fetei,
profund umilita, il consterneaza pe Sofron. La randul sau, Neacsu il someaza si el pe Iorgovan
sa-si motiveze comportamentul nefiresc: - De ce nu vrei daca vrei, ca de vrut vrei?" Raspunsul
flacaului pare sa-i justifice refuzul: - Pentru ca nevasta mea nu are sa-mi fie numai mic nevasta,
ci si parintilor mei nora si rudelor melc om din casa, si ar trebui sa fie moarte de om". Pe
Simina o ineca plansul".
In continuare, in ciuda acumularii de intamplari, unele iesite din comun, ca moartea naprasnica a
lui Pupaza, slrivit de locomobila", plecarea lui Socodor si moartea de holera a lui Neacsu,
indepartarea si cainta Siminei, ticalosirea Iui Iorgovan, petitul lui Busuioc si refuzul neasteptat al
fetei etc, tensiunea subiectului scade, dand impresia de repetitie si lungire, exceptand ultimul
capitol. La aflarea vestii despre accidentul Iui Iorgovan, Simina alearga de la Socodor si-l gaseste
pe patul de moarte. Acum orice considerente sociale isi pierd relevanta si cei doi se Iasa pentru
prima dala purtati de puternicul lor sentiment de iubire, marturisit fara cuvinte, inainte ca
Iorgovan sa inchida ochii pentru totdeauna, iar Simina sa-i aprinda, dupa datina, lumanarea.
In investigarea vietii sufletesti a eroilor, Slavici depune multa staruinta, fascinat mai ales de
misterul iubirii, de modul in care o traieste fiecare personaj, in functie de caracterul sau si de
reactia la impactul cu familia si colectivitatea. Eroina principala este padureanca Simina, care da
si titlul nuvelei. Prin ea Slavici urmareste efectul perturbator pe care frumusetea, starnind
pasiuni, il arc in sufletele incatusate de conventiile sociale. Dupa un tipar clasic, scriitorul nu-si
descrie eroina, frumusetea fetei fiind sugerata prin impresia produsa asupra celorlajti: Era
frumoasa Simina si se stia frumoasa. inca pe cand era copila simtea ca toti se uita dupa dansa, iar
de cand se facuse fata mare, ii spuneau altii in fiestecare zi ca c frumoasa si se vedea si ea insasi
in ochii flacailor". Dorita de multi, ea se indragosteste de Iorgovan. S-a nimerit asa", noteaza
autorul. Dragostea este deci intamplare si adesea mai mult durere decat bucurie. Fire puternica,
deschisa si cinstita, Simina il iubeste din toata inima pe Iorgovan.
Convinsa ca si el o iubeste, in ciuda purtarii lui derutante, ea isi asuma initiativa, il provoaca,
vrea sa-i sustina vointa paralizata de teama dezaprobarii familiei. isi marturiseste public
dragostea, chiar atunci cand el se leapada de ea, si trece peste sfatul tatalui ci, care incearca sa-i
arate nepotrivirea si lipsa de perspectiva a unei asemenea iubiri: Nu te face, fata mea, pui de cuc
in cuib de cioara ca nu-ti este firea pentru aceasta" Nu-mi pasa, taica!" este raspunsul ei si, cu
cat Iorgovan se arata mai slab de inger", Simina se simte tot mai atasata de el, mai dornica sa-l
ocroteasca, cu un fel de dragoste materna. Manata de taria sentimentului ei, fata refuza chiar sa-si
urmeze tatal la Socodor, noul loc de seceris. Doar moartea naprasnica de holera a acestuia, cu
lunile de durere si remuscari ce urmeaza, par sa o smulga pe Simina de sub vraja dragostei fata
de Iorgovan: Cata nebunie, cate dureri pe urma ei! - si totusi, simtindu-se cumintita. Simina
incepu sa planga. Era trezita din aiurirea ei, dar pierdut ii era si farmecul vietii." Refuza cu
demnitate petirca lui Busuioc, socotind-o ca pornita din mila, dar nenorocirea lui Iorgovan scoate
inca o data la iveala trainicia sentimentului ei.
Simina este unul dintre personajele feminine memorabile ale Iui Slavici Iorgovan, feciorul abia
iesit din adolescenta al bogatoiului Busuioc din Curtici, este personajul cel mai zbuciumat si mai
putin articulat al nuvelei. Slavici reda evolutiile atat de intortocheate ale vietii sale sufletesti, ce il
conduc nu numai la ratarea iubirii pentru frumoasa padureanca, ci si la esecul existential. El
traieste o acuta drama a incapacitatii de optiune (M. Popescu).

In Iorgovan, scriitorul studiaza un caz de slabiciune de caracter. Sugerand ca aceasta e favorizata

de pozitia sa privilegiata prin bogatie, Slavici aminteste ca o prima treapta a ratarii abandonarea
studiilor liceale si reintoarcerea in sat cu un statut ambiguu. Apoi, relatia confuza cu autoritatea
paterna care, cu cat este mai laxa, cu atat el o resimte mai constrangatoare. Iubirea pentru Simina
este traita de la inceput cu durere. Stiu numai ca-mi esti draga de mi s-au urat zilele", ii spune el
la prima reintalnire, impotrivirea familiei, niciodata exprimata deschis, dar resimtita de Iorgovan
cu acuitate exagerata, rivalitatea injositoare" a lui Sofron, dar mai ales indecizia si incapacitatea
de a se ridica la inaltimea propriilor aspiratii mentin personajul intr-o continua framantare
psihica, exteriorizata printr-o alternanta a inhibitiei si indiferentei mimate cu exaltarea, a
umilintei si prosternarii in fata fetei cu brutalitatea si grosolania. Slabiciunea de carcater,
diagnosticata pe rand de Neacsu, de Sofron si chiar de Simina, ajunge s-o constientizeze el
insusi, impingan-du-l tot mai mult spre degradare prin betie, petreceri, scandaluri si, in cele din
urma, spre gandul sinuciderii, si ca ratata din lipsa de vointa si esuata intr-un accident. Desi
traieste in zbucium si sfarseste in moarte napraznica, personajul este lipsit de orice aura tragica.
Sofron incheie triunghiul eroic pe care este axata nuvela. El este prezentat in contrast cu
nevolnicul si nefericitul fecior al bogatoiului.
Venit din tinutul padurenilor, ci aduce taria de caracter si curatenia morala pe care Slavici Ie-o
atribuie acestora. Matur prin varsta si experienta - fusese catana imparateasca -, se dovedeste tot
atat de vulnerabil in fala frumusetii Siminei, de care se indragosteste fulgerator. Dragostea e
resimtita si de el ca o fatalitate care-l sperie: Rau m-ai batui, Doamne!", exclama cand isi da
seama de realitate. Dar, desi totul pare sa-i stea impotriva, Sofron nu deznadajduieste, ramane
deschis si constant in sentimentele lui, reusind sa castige respectul si prietenia fetei, printr-o
purtare mereu inteleapta si prevenitoare, dupa ce obtinuse si pretuirea tatalui ei. Slavici, intr-un
final deschis, lasa sa se inteleaga ca in cele din urma casatoria celor doi va avea loc. Personajul
este privit si in relatia dintre sluga si stapan, scriitorul reliefandu-i superioritatea morala. Sotron
are ceva din structura personajului de basm ale carui mari merite, prea putin aparente, ii asigura
triumful final.
In contrast sunt prezentati si parintii celor doi protagonisti, ingamfatul bogatoi Busuioc,
penduland intre fanfaronada si meschinarie razbunatoare, si batranul intelept Neacsu.
Personajele evolueaza pe un fundal natural, social si etnografic de o mare bogatie. iil prima
parte, totul e frumos si luminos, desi deasupra intregului planeaza, ireala parca, amenintarea
holerei.
Se retin miscarea impetuoasa, repetata an de an, a padurenilor spre sarbatoarea naturii de pe
valea Zimbrului, vazuta din goana calului de Iorgovan, incremenirea pustei devastate de holera
etc. Dintre aspectele etnografice se remarca si cele legate de riturile funerare. Mai mult decat in
alte nuvele, Slavici pare a intentiona in Padureanca, alaturi de sondarea sufletelor cuprinse de
iubire, o monografic literara a regiunii natale, reusindu-i pagini de mare frumusete, in ciuda unor
lungimi si a unor stangacii stilistice, datorate publicarii ei cam grabite.
In mediul transilvanean al epocii, nuvela s-a bucurai de ecouri deosebit de favorabile. Marturie
stau incercarile de imitatie si amintirile contemporanilor. Astfel, Valeriu Braniste scria: in
foileton incepuse fermecatoarea nuvela Padureanca, cu acel miros de tara, pe vremea secerisului
si a adunatului de ian, cu figuri din viata sateasca romaneasca, cu vorbe asa cum traiesc in gura
taranului, simple, dar deslusite si nu arareori cu profund inteles, aproape mistic. Citeam cu
ardoare Tribuna", zi de zi, numar de numar, din doasca in doasca". In schimb, criticii si istoricii
literari au descoperit-o mai tarziu, abia in ultimele decenii, nuvela beneficiind de interpretari
demne de valoarea sa. Magdalena Popescu, autoarea unei asemenea exegeze, conchide: ,Moara

cu noroc e, intre nuvelele lui / Slavici / capodopera. Cea mai frumoasa dintre ele e insa
Padureanca".
POPA TANDA - comentariu - Nuvela de Ioan Slavici
POPA TANDA Nuvela de Ioan Slavici, publicata in 1875 in revista Convorbiri literare" si in
volumul Novele din popor (1881).
A cunoscut zeci de reeditari si a fost tradusa in mai multe limbi.
Din marturisirile autorului, punctul de plecare in elaborarea nuvelei se afla intr-o experienta
directa, traita in toamna anului 1873, pe cand era arhivar la Consistoriul Ortodox din Oradea si a
intreprins o calatorie prin dioceza: Sub impresiunile acelei calatorii am scris novela Popa Tanda,
pe care-n urma, cand ma aflam la lasi, am prescurtat-o dupa ce am citit-o prietenilor mei M.
Eminescu, Samson Bodnarescu si Miron Pompiliu, care era din partile Orazii-Mari" (Lumea prin
care am trecut).
Cu acea ocazie, parcurgand asezari mizere, mai ales din zona de munte, Slavici si-a dat seama
ca slujitorii altarului nu sunt si indrumatori ai credinciosilor in ceea ce priveste viata practica".
In aceeasi perioada, ideea misiunii civilizatoare a preotilor era insistent reluata in paginile
revistei Lumina" din Arad de catre mai multi autori, intre care Slavici insusi, cu articolul
Preotimea si invatamantul, aparut in primavara anului 1873, vadind un paralelism intre
activitatea publicistica si cea literara a scriitorului. Istoricii literari au presupus si existenta unui
model in literatura iluminista europeana, oprindu-se in special asupra scrierii lui H. Zschokke,
Das Goldmacherdorf (Satul facatorilor de aur). S-a ignorat trimiterea mult mai indreptatita la
lucrarea germana Der Pfarrer von Steinthal, facuta de un contemporan (in Scoala romana", nr.
4, 1876), una dintre numeroasele biografii ale pastorului protestant alsacian, celebru in epoca,
Jean Frederic Oberlin (1740-l826), foarte probabil cea a lui F. W. Bodemann, intitulata Johann
Friederich Oberlin. Pfarrer im Steinthal, aparuta in trei editii intre 1855 si . Nu este vorba de o
opera de fictiune, ci de expunerea obiectiva, la persoana a treia, a vietii si faptelor acestui preot
de exceptie, care a realizat, intr-un tinut muntos din Alsacia, locuit de o populatie saraca si
inapoiata, o ampla opera civilizatoare.
In afara temei comune, lucrarea lui Bodemann contine numeroase motive ce au putut retine
atentia tanarului scriitor roman: descrierea imaginii mizere a tinutului, la descinderea tanarului
preot, si aceea a prosperitatii, de adevarat paradis terestru", la care s-a ajuns prin stradaniile de o
viata ale acestuia. Apoi, unele dintre numeroasele dificultati intampinate si metodele
intrebuintate in lupta cu dubla rezistenta, a naturii si a mentalitatii satenilor.
In sfarsit, anumite trasaturi de caracter comune celor doi eroi. Deosebirile sunt insa esentiale.
Din ampla biografie a lui Bodemann (224 p.), Slavici a putut prelua un material tematic si
fabulativ, modclandu-l artistic intr-o opera de fictiune, de mici dimensiuni, in care expresia ii
apartine intru totul, iar viziunea implicata este profund personala.
In Popa Tanda, scriitorul adopta o formula narativa originala si deosebit de adecvata, alegandu-si
un povestitor din interiorul lumii evocate, martor, participant si beneficiar al evenimentelor, a
carui identitate, neprecizata, o ghicim din limbajul popular, cu o pronuntata nota de oralitate, din
familiaritatea cu care numeste oameni si locuri, din culoarea emotionala a relatarii. Procedeul
rezulta din aspiratia scriitorului de a se potrivi in toate detaliile operei modelului literaturii
populare, singura pe care o cunostea in profunzime si pe care o valorificase, mai ales povestile si
anecdotele, in primele sale scrieri, puternic incurajat de Bminescu.

Nuvela, axata pe un singur personaj, parintele Trandafir, debuteaza ex-abrupto, intr-un moment
al naratiunii-monolog, cu un fel de genealogie a eroului: Ierte-l Dumnezeu pe dascalul Pintilie!
Era cantaret vestit. Si muraturile foarte ii placeau Iara copii n-avea dascalul Pintilie decat doi: o
fata, pe care a maritat-o dupa Petrea Tapului, si pe Trandafir, parintele Trandafir, popa din
Saraceni". Urmeaza o serie de scurte portrete regresive, exclusiv morale, ale preotului, pe masura
ce povestitorul realizeaza, pe nesimtite, o intoarecere in timp. Mai intai, unul in care se redau
admirativ calitatile dezvaluite de personajul ajuns la maturitate si deplina realizare: Pe parintele
Trandafir sa-l tina Dumnezeu! Este om bun, a invatat multa carte si canta mai frumos decat chiar
si raposatul tatal sau, Dumnezeu sa-l ierte! Si totodata vorbeste drept si cumpanit, ca si cand ar
citi din carte. Si harnic si grijitor om este parintele Trandafir. Aduna din multe si face din nimica
ceva. Strange, drege si culege, ca sa aiba pentru sine si pentru altii". Apoi, alt portret,
caracteristic unei etape anterioare din biografia preotului, insistandu-se asupra defectelor reale
sau aparente, menite sa-l puna in conflict cu lumea si sa faca din el parca un vesnic opozant:
Minunat om ar fi parintele Trandafir daca nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorba, cam
aspru la judecata: prea de-a dreptul, prea verde-latis Nu e bine sa fie omul asa. Oamenii se prea
supara cand Ic luam caciula din cap" Slavici il concepe pe Popa Tanda, poreclit astfel de
poporeni, ca pe un erou anapoda, socotit de el specific romanesc, dupa cum reiese din
corespondenta sa. Din anumite puncte de vedere, personajul reactioneaza mereu inadecvat, in
prima parte a nuvelei, el predica zelos, apoi utilizeaza mijloace verbale din ce in ce mai tari, ca
batjocura si ocara, pentru a-i lumina si mobiliza cu orice prel pe lenesii si ignorantii saraceneni,
lipsiti de motivatie, neglijandu-si total propriagospodarie. Metoda se dovedeste falimentara.
In partea a doua, preotul abdica de la misiunea sa de luminator, actionand deci inadecvat din
punct de vedere profesional, si se consacra unui scop egoist, asigurarea bunastarii materiale a
propriei_ familii. De data aceasta, reusita e deplina. intorcand spatele colectivitatii, el reuseste sa
o activizeze si sa o transforme, datorita spiritului mimetic al satenilor si puterii de convingere a
faptelor, a exemplului sau, caic nu reprezinta insa un act deliberat.
Scriitonii selecteaza din multitudinea de motive si de fapte pe cele strict necesare si le
organizeaza intr-un subiect de maxima concentrare, in cuprinsul a doua parti simetrice si totodata
contrastante, despartite prin redarea unui moment de criza morala decisiva a eroului.
Mai intai, el zaboveste asupra reconstituirii geografice, sociologice, etnografice si psihologice a
imprejurimilor, a statului Saraceni si a locuitorilor sai, intr-o descriere plina de verva, penduland
intre mimarea obiectivitatii stiintifice si exagerarea caricaturala.
Totul este relatat cu umor si ironie, cu voiosie zeflemisitoare, explicabile tocmai prin decalajul
dintre timpul de fabula, apartinand trecutului, si cel al povestirii, lata un fragment, care evoca o
stare materiala si totodata o mentalitate: Saraceni i? Un sat cum Saracenii trebuie sa fie Ici o
casa, colo o casa tot una cate una
Gardurile sunt de prisos, fiindca n-au ce ingradi; ulita este satul intreg. Ar fi prost lucru un horn
la casa, fumul afla cale si prin acoperis. Nici muruiala pe peretii de lemn n-are inteles, fiindca tot
cade cu vremea de pe dansii. Cateva lemne cladite laolalta, un acoperis din paie amestecate cu
fan, un cuptor de imala cu prispa batraneasca, un pat alcatuit din patru tapi batuti in pamant, o
usa facuta din trei scanduri intepenite c-un par crucis si cu unul curmezis lucru scurt, lucru bun.
Cui nu-i place sa-si faca altul mai pe plac". Adevarata dimensiune a mizeriei materiale si morale
a satului o da imaginea bisericii, o alcatuiala" de mult ruinata, fiind biserica, cel putin in
Saraceni, un lucru de prisos". Framantarile preotului, ajuns sa faca din nevoie drag si sa stea
bucuros in Saraceni", dezvaluie un inceput de trecere de la idealismul si relativul ascetism initial,
la o gandire mai pragmatica, tradusa intr-o revarsare de expresii plastice, unele din paremiologia
populara: in salul sarac, popa nici spice n-are de unde culege"; sau: Cand vaca are hrana, ea nu

ramane stearpa" s. a. Convins repede ca propria bunastare depinde de harnicia poporenilor, popa
isi pune in cap sa faca din saraceneni oameni harnici. Primul prilej este predica de la amvon,
aducand o deviere de la dogma spre o filosofie hedonista: Ce fac insa oamenii lenesi, oamenii
care nu-si dau nici o silinta, care nici mana nu si-o intind sa ia darul? Sunt pacatosi! caci nu
numai dorinte avem, ci si pofte trupesti" Ascultata cu interes si curiozitate, predica ramane tara
nici o urmare in comportamentul satenilor, dupa cum aceeasi soarta o au batjocurile si ocarile la
care popa recurge ulterior.
In aceasta prima parte, toate stradaniile preotului, de o perseverenta iesita d'n comun, reprezinta
o suita de esecuri. Reclamai superiorilor, episcopului, noteaza autorul cu ironic, i s-a facut mila
de bietul popa si i-a dat dreptate, ocarand pe poporeni. Adica tot in Saraccni a ramas Popa
Tanda". Este momentul cand preotul isi da seama de situatia sa cu adevarat deznadajduita, din
care nu mai intrezareste nici o iesire.
Atunci, pentru intaia oara rugaciunea lui trece din domeniul rutinei profesionale in cel al
credintei si sinceritatii depline. Intrand in biserica, preotul izbucneste in plans si exclama:
Puternice Doamne! Ajuta-ma!" Din aceasta criza el iese limpezit: Nu merge! grai parintele
Trandafir. Asa nu merge! incepu a se face si ci om ca lumea, a se ingriji mai nainte de toate de
binele casei sale". In partea a doua, in care sunt redate eforturile, de data aceasta incununate de
succes, ale popii de a iesi din saracie, actiunea se precipita.
In cateva pagini sunt condensate decenii de viata.
Nevoit, datorita situatiei limita in care ajunsese si lipsei oricaror cunostinte practice, sa descopere
in modul cel mai empiric cu putinta munca, Popa 'Panda reface, in cateva actiuni simbolice,
relatate memorabil, drumul umanitatii de la traiul in devalmasie la descoperirea proprietatii
private, de la cultivarea pamantului la practicarea meseriilor si a negotului, de la injghebarea
unui adapost impotriva intemperiilor la aparitia si satisfacerea nevoii de confort si de frumos.
Voiosia si umorul, spiritul tonic strabat relatarea drumului popii din succes in succes.
O scena antologica reda prima experienta horticola a preotului si a familiei sale. Cand au rasarit
primele seminte, toata ziua aceea popa si preuteasa cu copii cu tot au petrecut vremea sezand
pup intre straturi. Care vedea mai multe seminte incoltite, acela era mai norocos", inilorirea
gospodariei preotului se face sub privirile satenilor uimiti si neincrezatori, care exclama la
fiecare noua realizare: Popa e omul dracului!" Dar exemplul sau devine molipsitor. Mai intai
vecinii si apoi satul intreg descopera satisfactia muncii si a prosperitatii, realizata pe cale
capitalista, prin mestesuguri, piata, stratificare sociala. Toate se deduc din tabloul final al
Saracenilor, ajuns un sat ideal, in care rasuna clocotul muncii si copleseste imaginea belsugului
si a civilizatiei. Vazandu-l pe parintele Trandafir, batran, dar inca verde", in tlnal satenii
exclama: Tine-l, Doamne, la multi ani, ca e omul lui Dumnezeu!".
Popa Tanda ilustreaza, evident, o teza precum si o serie de precepte morale din patrimoniul
gandirii universale, totul incorporat insa intr-o constructie si o expresie artistica profund
originale, cu puternica amprenta nationala. Ba reprezinta nu atat ilustrarea ideologiei luministe,
cat o replica ironica la literatura emanata din aceasta. Luminile" s-au dovedit incapabile sa
influenteze viata materiala intr-o societate inapoiata. Dimpotriva, bunastarea economica
reprezinta baza propasirii spirituale, in tabloul final vedem si scoala, institutie inexistenta in
vechiul Saraceni. Din nuvela lui Slavici se desprinde mai degraba o conceptie materialist
empirica, de sorginte taraneasca, asa cum principalele mijloace de expresie sunt imprumutate
literaturii populare. Oralitatea stilului, valorificarea regionalismelor, sfato-senia, umorul, bogatia
si savoarea paremiologica, prin care-l devanseaza si il influenteaza pe Creanga, fac din Popa
Tanda una dintre cele mai bine scrise si mai iubite proze ale lui Slavici Protagonistul nuvelei,

intrat in mitologia noastra culturala, este cap de serie in galeria eroilor puternici, invingatori in
lupta cu viata si cu mediul ostil, de tipul Marci.
Budulea taichii comentariu - nuvela de Ioan Slavici

BUDULEA TAICHII Nuvela de Ioan Slavici; Convorbiri literare" XIV (1880), nr. 3 si 4;
in volumul Novele din popor, Bucuresti, .
Geneza ei a fost pusa in legatura cu preocuparile autorului pentru problemele invatamintului din
Transilvania, reflectate si in publicistica sa: scoala romaneasca are datoria sa contribuie la
apropierea tot mai accentuata a intelectualilor de popor pentru asigurarea rezistentei lui in fata
politicii de deznationalizare.
Izvorita din conceptia luminista despre rolul oamenilor invatati in ridicarea economica,
intelectuala si morala a satului, ilustrata si prin nuvela Popa Tanda, Budulea Taichii urmareste
procesul formarii unui astfel de om. Materia nuvelei se desprinde dintr-o situatie caracteristica
pentru Transilvania de dupa 1848, cind sporeste numarul si calitatea scolilor si liceelor
romanesti, cind creste numarul elevilor romani inscrisi la liceele maghiare sau germane.
Pentru toti se puneau alternative precum ruperea de familii si transformarea lor in renegati prin
uitarea limbii si obiceiurilor, prin instrainarea de popor sau, dimpotriva, alaturarea de acesta si
ridicarea lui prin cultura. Subiectul nuvelei este simplu si nu lipsit de o anumita tendinta, altfel
bine camuflata artistic. Hutu, fiul umilului Budulea, cimpoiesul din Cocorasti, este chemat de
dascalul Pantelimon Claita sa unneze scoala sateasca, apoi indemnat sa mearga la scoala in oras
pentru a ajunge invatator in sat si a-i fi de ajutor. Hutu se supune, rabdator si tenace.
Ajuns la oras, doreste sa devina institutor si intra la gimnaziu, apoi sa fie profesor si trece la
seminar, de unde i se deschid toate caile spre inalte functii ecleziastice; se hotaraste chiar sa se
calugareasca, dupa modelul profesorului sau. Cu toate aceste perspective, slirscsle prin a se
casatori cu Mili, una din fiicele dascalului Claita, si a se preoti; revine, astfel, printre ai sai,
ilustrind categoria luminatorilor satului. Finalul, cu Hutu linga patul in care se afla sotia si
copilul, infatiseaza o scena in care toti protagonistii sint fericiti, iar cuvintele de incheiere devin
emblematice: Tu, Doamne, cu nemarginita intelepciune ai intocmit lumea si frumoasa ne-ai
lasat-o noua lacas de vietuire!" Nuvela are in buna masura un caracter autobiografic; scriitorul na topit in nici o alta opera literara atitea momente din propria sa viata, pentru a dezvalui atitudini
sufletesti fundamentale. Exegetii au reliefat o seama de similitudini intre biografia sa si
intimplari traite de personajul narator sau de Hutu.
Astfel, conformismul accentuat al lui Ioan Slavici, pe care el insusi l-a sesizat, explica felul de a
fi al lui Budulea fiul, in care revine insusi tipul moral al scriitorului" (T. Vianu), Dar aici autorul
nu evoca memorialistic, ci realizeaza un model si ar fi greu de tras o linie de demarcatie intre
secventele reale si cele imaginate. Hutu, personajul principal, parcurge in nuvela o ascensiune
spectaculoasa, dar pe deplin meritata: pornit de la conditia cea mai umila, ajunge mai tirziu decit
era firesc la scoala. invata cu sirguinta si incapatinare, indura cu stoicism toate situatiile dificile,
asculta, numai aparent automat, toate indemnurile, isi modifica aspiratiile in fiecare etapa a
devenirii sale pina ajunge sa i se deschida perspectivele unei cariere stralucite, dar, in cele din
urma, se multumeste cu o situatie care se afla la jumatatea drumului. Atita vreme cit trebuie sa
invete, isi reprima, cu aparenta usurinta, orice alte preocupari. Este stingaci, simplu si greoi in
miscari (vezi, intre altele, inceputul primei zile de scoala la oras sau vizita la profesorul
Vondracek), dar onest, muncitor, inzestrat cu dragoste de viata. Bogatia sufleteasca si-o exprima,
in momentele culminante, asa cum remarca Ion Breazu, mai mult prin gesturi, decit prin vorbe",

precum in scena intilnirii dintre el si mama sa sau in scenele de dragoste dintre el si Livia sau
Mili. Toate acestea, impreuna cu atitudinea fata de parinti, de Claita sau de narator, sint dovezi ca
succesul nu i-a denaturat caracterul.
Referindu-se la ascensiunea sa, G. Calinescu a afirmat ca nuvela putea deveni un mare roman
balzacian, zugravind marile energii reci".
Magdalena Popescu propune o lectura cu totul noua fata de interpretarile de pina acum: Ioan
Slavici face din aceasta istorioara cu tilc, care pune in discutie probleme // grave, o comedie a
imitatiei, iar din eroul sau un mim a! stereotipiei" (s. n.). Suita de atitudini din care se compune
nuvela reproduce instantanee ale mimetismului in diferite faze", Hutu fiind, rind pe rind, copie a
tatalui sau, a dascalului Claita, a profesorului Vondracek, iar la Universitate a altor modele.
In calitate de copie", absoarbe totul cu grija de a fi exact, dar niciodata personal". De aici
impresia de comedie. Nuvela insasi este construita pe aceasta schema, ca succesiune de stari care
se reproduc una pe cealalta", fiind o imitatie de sine insasi". Personajele secundare se definesc
in raport cu Hutu; ele isi depasesc conditia prin participarea la devenirea sa. Critica a remarcat ca
aceste personaje sint mai pline de omenesc, mai nuantate, ca au un contur mai bine precizat.
Unul dintre ele, Budulea tatal, este zugravit in chip de neuitat; umil care isi asuma umilinta, greoi
si stingaci, odata ce intelege lucrurile le accepta cu entuziasm si le povesteste tuturor. Este, poate,
cel mai marcat de ascensiunea fiului sau si reactiile ii sint prezentate intr-un fericit amestec de
comic si umor. Pantelimon Claita este personajul care declanseaza evolutia lui Hutu, pentru ca
apoi sa fie consultat la fiecare nou pas al acestuia. Povatuitor si luminator, el ilustreaza conceptia
lui Ioan Slavici despre rolul intelectualului in lumea satului.
Naratorul insoteste pas cu pas personajul principal, dar pastreaza o oarecare distanta fata de
evenimentele traite de el.
Atitudinea sa penduleaza intre adoratie si dezamagire", fiind, pe rind, admiratorul, imitatorul,
modelul, emulul, subordonatul si martorul personajului principal" (M. Popescu), Alaturi de Popa
fanda, Budulea Taichii realizeaza tema la nivelul capodoperei" (I. Breazu); prin seninatate,
umor si optimism, ea se apropie de nuvelele idilice, de care se deosebeste, totusi, prin tematica si
prin realismul mai pronuntat, Caracterul autobiografic, oralitatea stilului, o apropie de Amintirile
lui Creanga. Realismul psihologic, prezent si in alte nuvele ale sale, deschide un drum nou in
proza romaneasca, urmat de I. L. Caragiale, Gala Galaction si de alti scriitori. Eminescu aprecia
adincimea psihologica a nuvelei si umorul de un gen necunoscut pina acum la autorii romani".
Ioan Slavici este, in acelasi timp, intemeietorul prozei ardelene moderne. Inspiratia din viata
rurala il situeaza intr-o orientare europeana cu bogate traditii, mai ales in Germania si Elvetia.
IOAN SLAVICI si Junimea
RECEPTAREA JUNIMISMULUI SI PROPAGAREA LUI IN EPOCA STUDIILOR VIENEZE
Legaturile lui Ioan Slavici cu directia nona s-au stabilit si s-au mentinut in cele mai importante
momente ale activitatii sale culturale si literare, cu implicatii profunde in ideologia literara, in
conceptia artistica, mai putin in cea politica, dar in chip hotarator in modul de a gandi si a
actiona, spre a orienta cultura romana din Transilvania pe fagase noi. El n-a fost doar un
frecventator ocazional al intrunirilor literare de la Iasi si Bucuresti si nici nu s-a numarat intre
colaboratorii sporadici ai Convorbirilor literare, chiar daca n-au lipsit ani in care a onorat revista
junimista cu mai putine contributii, fiind cu totul stapanit de simtul responsabilitatii pentru
indeplinirea misiunii publicatiilor proprii : Tribuna, Vatra, Corespondenta romana.

Considerata in ansamblul ei, activitatea sa ca junimist este mai bogata si mai indelungata decat a
oricaruia dintre marii clasici ; initiativele sale culturale inspirate de directia noua au cunoscut un
larg rasunet, influentand in Transilvania si Banat procesul afirmarii spiritualitatii noastre
nationale, iar Convorbirile literare au fost sustinute si onorate cu colaborari pe o perioada ce
depaseste treizeci de ani. Emi-nescu isi incetase, practic, activitatea la Junimea in 1883, asadar,
dupa aproximativ doisprezece ani, iar Caragiale nu mai frecventa cenaclul si nu mai publica in
Convorbiri literare din 1890, dupa zece-unsprezece ani de fidelitate junimista. in schimb, autorul
Morii cu Noroc a revenit la Junimea in 1890, numarandu-se, alaturi de Cosbuc si Duiliu Zamfirescu, pana in 1894, intre principalii sustinatori literari ai seratelor literare bucurestene.
Activitatea indelungata a lui Slavici in cadrul Junimii n-a fost insa lipsita de sinuozitati, de
rezerve si dezacorduri cu unele idei politice, indeosebi cand ele se refereau la problema
Transilvaniei, fata de care el cerea formularea unor atitudini mai clare si mai hotarate, cel putin
in decursul ultimelor doua decenii ale secolului trecut. Nu trebuie pierdut din vedere nicicand
faptul ca a fost de la inceputul studiilor sale universitare scriitorul caruia Junimea i-a acordat
ajutoare materiale substantiale, mai numeroase chiar si decat cele ce i s-au atribuit lui M.
Eminescu, in acelasi interval de timp. S-a bucurat, in momente grele ale vietii, de sfaturi si
incurajari morale venite din partea unor junimisti de vaza, ca Iacob Negruzzi si Titu Maiorescu.
Mai presus de orice s-au situat, in epoca inceputurilor literare, indrumarile venite nu numai din
partea lui Mihai Eminescu, dar si a lui Iacob Negruzzi, ca reprezentant autorizat al Convorbirilor
literare. Asa dupa cum insusi avea sa declare in corespondenta, junimistilor le-a datorat intr-un
timp chiar viata, caci, fara sprijinul lor material si moral, ar fi putut sfarsi in vreunul din spitalele
vieneze.
Cu timpul au aparut in atitudinea lui Slavici fata de Junimea anumite rezerve si chiar contradictii,
dar toate au ocupat un spatiu relativ restrans si nicicand n-au impietat principialitatea relatiilor
literare. Ele solicita din partea istoricului literar o atitudine de intelegere, avandu-i in vedere
deopotriva pe scriitorul si omul Slavici. S-ar cuveni atunci sa acordam mai mare credit celor
spuse de Eleonora Slavici, care considera ca viata sotului sau a fost foarte complexa" datorita
caracterului aparte, si tocmai de aceea a ramas pentru multi neinteleasa. Descifrarea ei este
inlesnita insa de o caracteristica esentiala a omului Slavici buna-cre-dinta incat ganditorii
cinstiti sufleteste ai neamului" vor avea posibilitatea sa-i acorde locul pe care-l merita" 4 in
istoria literaturii romane. Primii care au avut prilejul sa formuleze judecati obiective asupra
omului si a scriitorului au fost junimistii insisi, cei mai multi dintre ei convingandu-se inca de la
inceput de buna-credinta, sinceritatea si loialitatea colegului lor de la seratele literare.
in cunoscutul Album al Junimii, Ioan Slavici figureaza ca facand parte din societate incepand cu
anul . Data respectiva coincide intru totul cu momentul descinderii sale in Iasi, petrecut in
toamna) acelui an, dar il priveaza de cei aproape patru ani pe care i-a dedicat pana atunci unor
importante initiative culturale in spiritul directiei noi" si de trei ani de colaborare la Convorbiri
literare. Daca tinem seama de o precizare facuta de Iacob Negruzzi cu privire la modul cum se
stabilea vechimea in Junimea, atunci pentru Slavici ar trebui acceptat anul 1871, cand a inceput
sa colaboreze la revista societatii. intr-o scrisoare din 1877, redactorul Convorbirilor literare
atragea atentia ca intrarea se considera de cand a inceput cineva a scrie in Convorbiri. in caz
cand persoana respectiva nu scrie, de cand a inceput a frecventa adunarile Societatii" .
Rectificarea datei din Album e cu atat mai indreptatita, cu cat se stie ca primele relatii ale
scriitorului cu Junimea s-au stabilit si mai inainte, in 1870, prin intermediul studentilor romani
aflati pentru studii la Viena, care-si insusisera in parte ideile junimiste in scolile din Sibiu,
Brasov, Nasaud si Arad.
Printre ei se afla Mihai Eminescu, din al carui indemn a inceput sa scrie literatura ; poetul i-a
facut corecturi discrete si apoi, din 1871, i-a trimis lucrarile la revista ieseana Convorbiri literare,
cu care stabilise bune raporturi.

in legatura cu acest prim contact si cu invitatiile de a deveni colaborator la revista junimista

exista documente care scot in evidenta rolul lui Iacob Negruzzi in orientarea lui Ioan Slavici,
inca de la inceput, si spre alte domenii ale activitatii spirituale romanesti decat literatura propriuzisa. Ne referim cu deosebire la o nota semnata de directorul Convorbirilor literare pe marginea
unei scrisori a lui Eminescu, unde informeaza ca facand cunostinta cu cei doi scriitori la Viena in
1870, sfatui pe d. Slavici, in urma multor conversatii ce avusese toti trei impreuna, mai ales
asupra deosebirilor de caracter dintre romani si maghiari, sa faca asupra acestui subiect un studiu
care s-ar publica in revista de la Iasi. Acest studiu a fost redactat si publicat in 14 numere din voi.
V Convorbiri literare 18711872u 3, Asadar, tot in primul an de stabilire a contactelor cu
junimismul prin studentii romani de la Viena si indeosebi prin Eminescu, Ioan Slavici a avut
prilejul sa obtina lamuriri detaliate asupra obiectivelor directiei noi" chiar de la unul dintre
fondatorii ei. in ceea ce-l priveste pe lacob Negruzzi, e sigur ca vedea in cunostinta cu Slavici un
nou castig pentru junimism in general si pentru revista Convorbiri literare in special; cel putin ca
obiectiv imediat a retinut ca fiind pe deplin posibila publicarea in revista ieseana a unui studiu
comparativ temeinic, semnat de un colaborator nou, care poseda cunostinte insemnate atat despre
poporul roman din Transilvania, cat si despre cel maghiar, ceea ce-i facilita obiectivitatea
demersului, dupa cum se va vedea nu peste mult timp. Atunci, in 1870, a avut lacob Negruzzi
prilejul sa-i dezvaluie si sa-i explice lui Ioan Slavici obiectivele urmarite de directia noua. in
cultura si literatura romana. Aprobandu-Ie, Ioan Slavici a continuat sa-i ceara noi deslusiri tot
timpul sederii sale la Viena, stabilind cu lacob Negruzzi legaturi stranse, printr-o bogata si
importanta corespondenta. Mentorul Convorbirilor literare se interesa tot mai insistent de el,
cerandu-i lui M. Eminescu sa-l informeze asupra studiilor la care lucra si indeosebi despre
preocuparile lui literare. Treptat, Ioan Slavici s-a familiarizat cu preocuparile directiei noi si s-a
identificat cu telurile societatii Junimea. La formarea sa ca junimist literar au contribuit nu numai
M. Eminescu, direct, si lacob Negruzzi, prin corespondenta, dar si toti aceia care colaborau la
revista Convorbiri literare. El o citea cu regularitate, din scoarta in scoarta" ; dispunea de
intreaga colectie, primind in continuare, gratuit, fiecare numar, mai intai la Viena, iar apoi la
Arad, Oradea si Siria, pana in 1874, cand s-a mutat la Iasi. Nu i-a fost greu sa-si dea seama ca
aceasta era atunci cea mai buna revista de literatura si cultura de la noi, caci se publicau in
paginile ei opere literare de o valoare deosebita, precum si studii competente de critica literara,
folclor, istorie, istoria artelor, lingvistica. Convins de semnificatia cu totul aparte a publicatiei
junimiste in contextul general al literaturii si al culturii romane, s-a aratat repede preocupat sa
contribuie la raspandirea ci in randul intelectualilor romani aflati in afara granitelor de atunci ale
statului nostru. Pe de alta parte, cand redactorul a cunoscut momente de grea cumpana, el n-a
pregetat sa-l incurajeze, atragand atentia ca responsabilitatea e cu atat mai mare, cu cat se stie ca
se afla in fruntea unei publicatii cu insemnate rosturi in literatura si cultura romana. in 1876,
bunaoara, ii scria lui lacob Negruzzi ca importanta majora a revistei ce o conducea ar trebui sa-i
insufle mal mult curaj, determinandu-l sa abandoneze ideea de a nu mai lupta pentru mentinerea
ei : Pana acuma Convorbirile lite~ TOre au implinit frumoasa misiune de a fi introdus stabilitate
in lucrarea noastra literara. Tot le mai ramane rolul intr-adevar pozitiv de a se si raspandi. Si nu e
nici o foaie romana care ar putea face pretentie la raspandire ca si aceea, care intra in al zecelea
an, dupa o lupta tot atat de grea, o varsta intr-adevar jubiliara". Iar in final imbarbatarea
necesara : Noi singuri (cei de la Convorbiri literare V.V.) ne putem fali ca avem prieteni
grupati in Ardeal si Convorbirile vor fi foaia care mai curand ori mai tarziu va fi cetita in Ardeal"
.
in anul 1870, cand Ioan Slavici, dupa ce si-a insusit principiile junimismului si s-a situat,
impreuna cu Eminescu, intre fruntasii1 studen-timii romane din Viena, numarul adeptilor
directiei noi a crescut simtitor, in urma confruntarilor dese si dure cu adversarii sai. Acesti adepti
au optat pentru tezele lui T. Maiorescu despre bazele limbii romane literare, au adoptat ortografia
fonetica de la Convorbiri literare si au inceput sa devina militanti neobositi pentru o cultura
romana unitara. Fireste ca nici in cazul lui Ioan Slavici si nici al celorlalti studenti romani din

Viena nu putea fi vorba atunci de o insusire integrala a junimismului. Lucrurile s-au petrecut
aidoma si in cercurile intelectuale romanesti din Transilvania, Banat "i Bucovina, unde adeziunea
se i asfrangea numai asupra acelor principii junimiste care slujeau aspiratiile spirituale specifice
romanilor de pe aceste meleaguri. Tocmai la ele s-au referit si publicistii din Transilvania, Banat
si Bucovina cand si-au propus sa releve meritele Junimii. Asa a procedat, bunaoara, Ion Petranu,
care scria cu hotarare : .,in ortografie Junimea combate eti-mologismul lui Cipariu si Laurian, iar
in cat priveste limba, porneste o miscare puternica contra scoalei latiniste din Transilvania. in
mare parte al Junimei este meritul ca in literatura romana azi a triumfat directiunea poporala, iar
in ortografie otimologismul este parasit de tot" . Nici macar preferintele spirituale junimiste n-au
fost impartasite de Ioan Slavici integral ; asa, de pilda, a inteles orientarea societatii iesene spre
cultura germana numai in masura in care aceasta din urma propaga cultul adevarului, iubirea de
munca, spiritul de ordine si sentimentul de datorie" .
In cele maj multe imprejurari, el a impartasit acele obiective ale miscarii culturale si literare
junimistei care constituiau adevarati stimu-lenti pentru viata spirituala romaneasca din
Transilvania si Banat. Dar junimismul sau initial nu s-a marginit numai la acceptarea unor
obiective si deziderate. Nu dupa mult timp de la insusirea acestuia a devenit, asa cum singur va
spune mai tarziu, principalul propagator al directiei noi" in Viena. apoi in Transilvania si Banat.
impreuna cu M. Eminescu, s-a situat in fruntea studentilor romani din Viena care osteneau
necontenit pentru biruinta ideilor junimiste, angajandu-se in dezbateri polemice si in organizarea
unor actiuni de rasunet national, izvorate din dorinta de a infaptui idealurile nobile propovaduite
de Junimec.; cum a fost acela al restabilirii unitatii spirituale romanesti. Cand Ioan Slavici a fost
ales presedinte al societatii studentesti Romania juna", fara indoiala ca s-a tinut seama de
aderarea sa la junimism ; succesele prilejuite de serbarea de la Putna din 1871 au fost
determinate si de elanul cu care a stiut sa-i calauzeasca pe cei mai multi tineri hotarati sa
contribuie la realizarea platformei culturale junimiste. Nu intamplator comisia pentru alegerea
discursului ce urma sa se rosteasca la Putna s-a alcatuit in primul rand din trei fondatori ai
Junimii (Maiorescu, Negruzzi, Pogor), iar ea l-a desemnat sa-l rosteasca tot pe un adept al
junimismului si colaborator la Convorbiri literare, A. D. Xenopol.
Ceea ce a intreprins Ioan Slavici la Viena, pana in 1372, in vederea raspandirii ideilor si a
impartasirii idealurilor junimiste s-a bazat pe entuziasmul ru care-l sustineau adeptii societatii
iesene din Transilvania, ca deosebire coi de la Sibiu, si pe indemnurile venite din partea lui M.
Eminescu, el insusi un mare entuziast. in continuare insa, Ioan Slavici s-a bazat pe inspiratii si
eforturi proprii in aplicarea junimismului la conditiile s-ptciiice pentru viata spirituala
romaneasca din mari orase ale Transilvaniei, ca Aradul si Sibiul. Stabilit vremelnic la Arad in
toamna anului 1872, a avut prilejul sa constate ca intelectualitatea locala ii acorda un anumit
credit, datorita instruirii sale intr-un mare oras al culturii europene cum era Viena, dar si fiindca i
se dusese vestea de simpatizant al directiei noi, iar numele ii aparuse deja cu un an in urma in
paginile Convorbirilor literare. Primele sale initiative culturale din Arad au fost inspirate de ideea
restabilirii unitatii noastre spirituale, sustinuta atunci cu mari eforturi si cu larg rasunet de catre
junimisti. Unf ecou aparte a cunoscut initiativa de a organiza cicluri de prelegeri publice care
aminteau de faimoasele prelectiuni populare" de la Iasi, dar pastrau si ceva din specificul local
al unor astfel de manifestari, ceea ce l-a facut pe Slavici sa le considere a fi proprii in felul lor".
Prima prelegere a intitulat-o Asupra lucrarii omenesti si in special asupra lucrarii economice si
impartirii lucrului. De la probleme de economie politica a trecut la cele de psihologie, caci pe cea
de a treia conferinta a prezentat-o ca un discurs Asupra lucrarii sufletesti, in sfarsit, o scurta
privire de ansamblu si o incursiune selectiva in literatura romana i le-a prilejuit cea de a patra
prelegere, Asupra miscarii literare a romanilor de azi. Daca primele trei conferinte numai prin
intentia instruirii multilaterale a publicului faceau dovada configuratiei lor junimiste, ultima se
inspira vadit din efortul celor ce-si propusesera inca din 1865 sa alcatuiasca o antologie a poeziei
romane, desi viziunea generala oferea mai mult un punct de vedere de inspiratie eminesciana

decat maioresciana,'prin intentia de a nu minimaliza anumiti scriitori, indiferent de obarsia lor si

de contributia in ansamblu la tezaurul spiritual romanesc. Nici rezultatele conferintelor ca atare
si nici satisfactiile proprii n-au fost cele la care Ioan Slavici se asteptase initial. La acestea s-a
adaugat si graba unor fruntasi locali ai romanilor aradeni, care au vrut sa transforme conferintele
intr-un prilej de a fonda o asociatie, o forma fara fond, cum i-ar fi zis T. Maiorescu. Spre
deosebire de ei, Slavici gandise cu mai multa temeinicie pregatirea infiintarii unei astfel de
asociatii. In primul rand voia sa castige interesul publicului pentru manifestarile culturale
romanesti, apoi sa-l stimuleze pentru a se instrui si abia dupa aceea sa-l faca interesat de ideea
constituirii unei asociatii. Numai asa ne putem lamuri asupra sensului explicatiei data lui Iacob
Negruzzi, prin care nu urmarea atat sa atenueze scepticismul ce i l-a produs prima sa initiativa
junimista la Arad, cat mai degraba sa-i smulga unele sugestii in legatura cu ceea ce va trebui sa
intreprinda ulterior :
Nu voi face nimic inainte de vreme.
Voi sprijini prelegerile publice ; voi cerca sa aranjez petreceri sociale ; voi cerca sa adun tinerii in
sedinte literare ; cu un cuvant, voi face tot ce va fi potrivit pentru intarirea legaturilor sufletesti
intre romanii de aici. Dar toate aceste in mod nepretentios. Pentru infiintarea unei societati
organizate voi lucra numai atunci cand ea imi va parea oportuna. Astazi am avea statute, am avea
membri activi ; dar ne-ar lipsi oamenii ce lucra. Pre acestia as dori sa-i castig inainte de toate. Si
apoi voi umbla sa nu fac ori sa fac toi prin ziare.
La toamna as dori sa fac expozitie de manufacture". in cuprinsul unui astfel de text se recunosc
cu usurinta atat terminologia, cat si ideile maioresciene potrivit carora trebuiau combatute
netemeinicia, lipsa de adevar din viata noastra sociala si spirituala. In ceea ce priveste proiectul
expus mai inainte, observam ca el a ramas in mare parte la acest stadiu, nerealizandu-se, in cele
din urma, decat prelegerile. Retinem relatarea in continuare, din scrisoarea adresata lui Iacob
Negruzzi, cu privire la faptul ca tocmai conferinta despre miscarea literara de la noi a placut cel
mai mult. Daca tinem seama de numele scriitorilor care au facut obiectul primei parti a prelegerii
(Asachi, Conachi, Anton Pann, Donici, Bojinca, Tichindeal, Heliade, Bolintineanu, Maiorescu,
Negruzzi, Alecsandri), atunci putem banui ca numai in parte viziunea lui Slavici asupra
predecesorilor era tipic junimista ; prezenta lui Bbjinca indica mai degraba o viziune culturala
asupra literaturii romane decat una estetica. in timp ce amintirea lui Pann, Donid si Tichindeal ne
duce cu gandul la un elogiu de tip eminescian, caci scriitorii respectivi sunt preamariti si in
Epigonii. Oricum insa, Slavici n-a putut sa-i socoteasca pe scriitorii amintiti decat ca
reprezentanti ai directiei vechi, careia, in cea de a doua parte a prelegerii, dupa modelul lui
Maiorescu, i-a spus directia noua", sau, cum scria el, directia in care merg azi spiritele in
Romania". Ilustrarea a facut-o cu versuri din Eminescu (ca si Maiorescu). dar si din Beldiceanu,
poet inexistent in studiul criticului despre Directia noua in poezia si proza romana. incheierea
conferintei literare cu o privire asupra lui Alecsandri in deosebitele timpuri" indica din nou
surse junimiste de inspiratie : Maiorescu si Negruzzi, cel putin, vorbeau adesea despre meritele
Junimii in readucerea bardului din Mircesti la viata literara, considerand opera tiparita in
Convorbiri literare ca fiind superioara celei anterioare, prin care el apartinea directiei vechi.
Momentele do multumire sufleteasca pricinuite de succesele introducerii directiei noi" alternau
insa cu cele de indoiala, de incertitudine si chiar de insatisfactie, incat mediul intelectual aradean
ii aparea uneori incompatibil cu realizarea sa ca scriitor, daca nu chiar ostil. Obisnuit cn
efervescenta ideilor din mediul universitar vienez, a confruntarilor de opinii de la Romania
iuna" si mai ales, cu prezenta continua a lui M. Eminescu, care-l indruma intr-ale scrisului, dar si
in selectarea lecturilor, la Arad avea adesea impresia ca s-a transpus fn-tr-o lume intelectuala
foarte departata de ceea ce cunoscuse pana atunci. Eu. aici in Arad i se destainuia el lui Iacob
Negruzzi ma aflu cu totul izolat ; nu este un singur om cu c;:re as putea petrece cateva
momente intr-o placuta preschimbare do idei, precum o faceti d-voastra in serile de la Junimea.

Astfel ma bucur de orice atingere sufleteasca cu fratii din Romania si mai ales cu .d-vostre. Atat
comunitatea ele idei, cat si aceea a directiei in lucrarea sufleteasca ma impreuna mai mult cu
fratii de dincolo decat cu aceia de aici". Schimbul de scrisori cu Iacob Negruzzi avea menirea sai pastreze echilibrul sufletesc afectat de situatia amintita, dar si sa-i r>rilejuia*>ca obtinerea unor
informatii despre miscarea literara de la Iasi, mai detaliate decat cele publi -cate in Convorbiri
literare. in astfel de clipe, cand iesenii ocupati cu alte treburi nu-i puteau scrie la timp,
corespondenta cu punctualul Iacob Necruzzi si lectura Convorbirilor literare ramaneau singurii
stalpi ai sprijinului sau sufletesc, procurandu-i cateva clipe de liniste, pe langa cele multe
zbuciumate.
Entuziasmul si intelegerea cu care intelectualitatea aradeana a primit initiativele sale culturale de
inspiratie junimista s-au stins pe parcurs, avand ca urmare neacordarea sprijinului pentru ceea ce
mai voia sa faca. La Gura satului, unde se angajase redactor, o ducea greu din aceleasi motive si
mai era si platit modest. La tonte acestea se adauga amenintarea cu inchisoarea, din partea
autoritatilor maghiar" care-l socoteau acum un agitator daco-roman, de-a dreptul periculos,
intr-o astfel de situatie nu-i mai ramanea altceva de facut decat sa apuce pe calea strabatuta si de
alti intelectuali transilvaneni, stramu-tandu-se peste Carpati. Hotararea n-o putea totusi lua decat
dupa ce se va fi consultat cu junimistii de care era strins legat sufleteste, ei, fiind si singurii in
masura sa-i acorde sprijinul necesar. S-a adresat din nou lui Iacob Negruzzi : Ma duc in
Romania, pentru ca sa pot lucra dupa putintele mele pe terenul literar. Si stau acolo pana ce in
Austria 12 nu va fi cu putinta o lucrare pacinica Pentru aceea m-as adresa catra d-ta cu o rugare :
sa-mi fii mijlocit ori nemijlocit mij'.oci-toriu intr-asta privinta".
Junimistii din Iasi l-au inteles si l-au aprobat, asigurandu-l de sprijinul lor, dar pasul hotarator al
trecerii Carpatilor nu l-a putut face atunci, caci alte hatisuri ale vietii l-au pus in situatia sa
accepte postul de arhivar la episcopia din Oradea.
Scrisori ciclu de cinci poeme antume de Mihai Eminescu
SCRISORI Ciclu de cinci poeme antume de Mihai Eminescu. Initial, ciclul fusese proiectat
intr-o alta ordine decat aceea a publicarii sale finale, de-a lungul anului 1881 (pentru primele
patru Scrisori), in Convorbiri literare". Schema topografica si a titlurilor, stabilite de editori pe
baza manuscriselor, arata in felul urmator (este vorba despre ms. 2282): Scrisoarea I (De ce
pana mea ramane") va deveni Scrisoarea II (publicata in Convorbiri literare", la 1 aprilie 1881),
Scrisoarea II (Sta castelul singuratic") devine Scrisoarea IV (publicata in Convorbiri literare",
la 1 septembrie 1881), Scrisoarea IV (Un sultan dintre aceia") apare sub titlul de Scrisoarea III
(in Convorbiri literare", 1 mai 1881), Scrisoarea III (Cand cu gene ostenite") este renumerotata
ca Scrisoarea I (publicata in Convorbiri literare", Ia 1 februarie 1881), doar Scrisoarea V
(Biblia ne povesteste", in manuscrise intitulata initial Dalila) apare sub acelasi numar, dar este
un text publicat postum (Convorbiri literare", la 1 februarie 1890).
Ele au ramas insa in editii si in referintele critice cu numerotarea data lor, la aparitie, in
Convorbiri literare". Exegetii considera ca vointa de unitate a ciclului nu presupunea - nici in
viziunea autorului sau - o anumita succesiune a textelor, si ca reordonarca editorilor nu
deformeaza sensul general. Vom pastra, la randul nostru, numerotarea consacrata de editori.
Editia Maiorescu folosea, in schimb, denumirea de Satire pentru intregul ciclu; exista o singura
atestare manuscrisa a intentiei poetului de a intitula astfel - Satira I - ceea ce va deveni Scrisoarea
II. Unii editori si comentatori vor pastra titulatura data de Maiorescu, desi ea nu avea acordul
autorului. Maiorescu grupeaza apoi Scrisorile, in volumul de Poesii ingrijit de el, in ultima sa
parte, intr-un grup de opere importante. Mai am un singur dor. Epigonii, Calin, Strigoii,
Scrisorile si Luceafarul, menite sa incheie cartea cu sugestia unei deplinatati a puterilor poetice"
(P. Cretia).

Geneza Scrisorilor acopera o perioada lunga de timp. Scrisoarea /in primele variante -dateaza din
anii studentiei berlineze a lui E. (1873-l874); motive ale sale converg atelierului poemului
Memento mori, dar si traducerii Imnului (vedic al) creafiunii, respectiv Rugaciunii unui Dac.
Aceleasi manuscrise pastreaza note ale studentului berlinez de la cursuri universitare, despre
religia vechilor indieni. Textul definitiv al poeziei este elaborat intre anii 1879 si . Scrisoarea II
are o geneza mult mai conjuncturala", intrucat primele sale versiuni dateaza din 1875-l876,
cand atacurile impotriva Junimii, a directiei noi si, implicit, a poetului nostru se abat tot mai
insistent, mai concentric" (Perpessicius); cunoaste apoi trei redactari succesive, la Bucuresti, in .
Unele dintre figurile ironiei din poem pot fi regasite in publicistica eminesciana a acelorasi ani.
Acelasi lucru se poate spune despre Scrisoarea III, care este reprodusa de insusi Eminescu in
Timpul de la 10 mai 1881, tocmai de ziua incoronarii, // un virulent atac la adresa liberalilor ce
detineau puterea in momentul acela (Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul). Intentia
aceasta se stravede si mai clar in subtitlul ce poema purta in versiunea imediat anterioara textului
definitiv: Patria si patriotii. II Citita, inainte de tiparire, la Junimea, in Bucuresti si la Iasi,
Scrisoarea III are darul sa supere pe amicii liberalilor, cum dovedeste reactiunea lui George
Panu, liberal la vremea aceea, asa cum, dupa liparire, va ridica impotriva autorului ei toata presa
liberala" (Perpcssicius). Scrisoarea IV este elaborata in diferite versiuni intre 1879 si 1881, dar
ea integreaza si fragmente redactate in perioada berlineza (1873 - 1874). Pentru Scrisoarea V,
istoria genezei si apoi a publicarii sale este oarecum mai complicata si ea ilustreaza mai degraba
felul cum imaginea definitiva asupra operei lui E. este creatia editorilor sai. Prima versiune se
intitula, in manuscrise, Dalila, a doua versiune se numeste, abia, Scrisoarea V. Apare mai intai un
fragment al poemului, de 55 de versuri (inceputul Scrisorii), in Epoca ilustrata" (1 ianuarie
1886), reluat in Fantana Blanduziei" (3-l0 decembrie 1889) si ulterior in editia lui V. G. Mortun
din . Integral, poemul apare abia in 1890, in Convorbiri literare". Se pare ca Maiorescu insusi ar
fi vazut in text o varianta a Scrisorii IV (idee preluata si de Ibraileanu).
Dar - apreciaza Perpessicius - ea este, in conceptia lui F,., o poema de sine statatoare si
complement necesar al intregului ciclu. Manuscrisele confirma intru totul aceasta. Cat despre
valoarea ei literara, aceasta e mai presus de orice indoiala". Ciclul este emblcmatic-atat pentru
geneza interioara a poeziilor eminesciene, pentru convergenta preocuparilor sale poetice cu
activitatea de ziarist, cat si pentru istoriile ce inconjoara editarea operei lui E., imaginea de
ansamblu, definitiva, pe care publicul a primit-o si a perpetual-o in constiinta sa. Daca exegeza
este unanima in a le situa intre marile antume" ale maturitatii creatoare eminesciene, este ceva
mai delicata problema demonstrarii unitatii ciclului, dincolo de titlu si de o anume virulenta
satirica.
Contextualizarea celor cinci scrieri, determinarea finisarii" lor in functie de evenimentele unui
moment precis, nu sunt, credem, nici ele neglijabile in legatura cu acest subiect. E. raspunde"
prin aceste poeme, mai mult decat o facuse prin altele, contemporanilor sai, epocii, disputelor din
jurul Junimii si directiei noi". In acest sens, primordial (desi mai putin evident in zilele noastre),
textele sunt scrisori" cu adresa destul de precisa. Rareori in ansamblul operei gigantesti a lui E.
se poate determina cu asemenea exactitate, de pilda, ca versul inchinand ale lor versuri la
puternici, la cucoane" {Scrisoarea II) demasca situatii de fapt si vizeaza, in primul rand, pe
poetul Dimitrie Petrino, supranumit bardul Bucovinei" etc., etc. (Perpcssicius). Formal, apoi,
textele sunt analoge: ele sunt scrise in versuri de 16 silabe (opt trohei) sau de 15 silabe (sapte
trohei si o silaba finala accentuata), distributia blocurilor tipografice este ncconlro-lata de vreun
principiu formal", dar ele au o structura formala perfect adecvata spiritului care insufleteste
aceste poeme" (P. Cretia).
Cu alte cuvinte, rostul lor este ca, in versuri lungi si viguroase, purtand expresii memorabile, sa
dea invatatura, sa judece, sa infiereze, sa biciuiasca moravuri, sa deplanga puritati si maretii. intr-

adevar, asemenea poeme sunt de natura etico-didactica, iar reusita lor depinde de tensiunea ideii
si de forta versului. // incordarea, chiar incrancenarea care Ic da patos este slujita de perfectiunea
formala, distributia mestesugita a cezurilor, alternanta rimelor feminine cu cele masculine si nu
mai putin bogatia si noutatea lor" (P. Cretia). intregul ciclu este semnificativ pentru predilectia
manifestata de autor fata de antiteza, ca figura de constructie si ca modalitate de a structura
viziunea sa asupra cosmosului, a timpului si a subiectului liric, din perioada de maturitate.
Ceea ce privilegiaza in general acest interes eminescian fata de antiteza este tensiunea
ireductibila a celor doi termeni (simetrici). Ceea ce uneste textele aparent disparate (tematic) ale
Scrisorilor este contrastul, pentru ca exista asemanari mai adanci, de structura interioara // in
fiecare din Scrisori se gaseste cel putin cate o opozitie, cate un contrast, /si/aceasta opozitie c de
fiecare data radicala. Si ca acest contrast genereaza^ si defineste fiecare poem in parte" (P.
Cretia).
In viziunea aceluiasi exeget - poate, cel mai rafinat comentator al lor din zilele noastre tensiunile antitezelor s-ar structura dupa cum urmeaza: intre desertaciunea lumii si atotputernicia
mortii, respectiv intre puterea geniului si soarta lui in lume (pentru Scrisoarea /), intre sfintenia
poeziei si vulgaritatea lumii comune {Scrisoarea II), intre trecutul eroic si prezentul corupt, intre
mit si istoric demitizata (Scrisoarea III), intre elanul si obiectul iubirii (in ultimele doua Scrisori).
Dar - privite astfel - se vede ca poemele insumeaza (intr-o prezentare inedita, intr-o alta
inscenare romantica grandioasa pentru spectacolul Ideii) temele si ideile fundamentale ale operei
eminesciene de maturitate, careia ii sunt cu deosebire emblematice: universul cosmic, istoria
lumii, poezia si iubirea" se vad puse in antiteza cu extinctia, decaderea, infrangerea si
dezmarginirea" (P. Cretia). Ironia romantica impregneaza spectacolul respectivelor opozitii si
poetul satirizeaza nu numai erosul (devenit, schopenhauerian, mecanism de reproducere, joc de
masti si moneda calpa, unde femeia este obiectivarea rautatii, iar nu a armoniei divine), istoria
nationala (decazuta, instrainata pana-ntr-atat incat saltimbancii si irozii" invocati in Scrisoarea
III au luat locul eroicului varstei de aur), poezia (vana, ea este totodata ambigua, v. metafora
istoriei pe apa"), dorul nemarginit, femeia, peisajul naturii cosmotice.
Adica, nu doar toate temele fundamentale pe care se intemeia propria sa creatie. Ci, poetul
satirizeaza aici subiectul liric insusi. Pentru ca, adresate explicit contemporanilor, Scrisorile sunt,
implicit, destinate eului, spre a-i oglindi adevarata fata si a-l ajuta sa se cunoasca. Iar adevaratele
dimensiuni ale ironiei romantice ating, la E., in aceste texte, ilustrarea lor deplina. Subiectul se
dezvaluie ca fiind doar un instrument - oglinda in care divinitatea informa ajunge la cunoastere
de sine, isi satisface dorul care a determinat-o sa creeze universul. Grandoarea absoluta a
spiritului si nimicnicia himerica a fiintei se intalnesc in conditia umana, a carei expresie suprema
- si suprem ironica - este cea a genialitatii" (I. Em. Petrescu, 2000). Pe aceasta axa vizionara, E.
realizeaza in ciclul Scrisorilor una din creatiile majore ale sfarsitului de romantism" european,
careia nu-i vor putea urma decat disparitia subiectului (si a divinitatii), prezenta-absenta" a
postroman-tismului liricii moderne.
MURESANU Poem dramatic de Mihai Eminescu.
Date despre elaborarea lui - in trei variante (1869, 1871, 1876), din care ultimele doua tiparite
postum -, precum si despre dispozitia sufleteasca in care a fost scris au fost comunicate de poet
in doua scrisori catre Iacob Negruzzi si intr-o adnotare pe marginea manuscrisului: De drama
mea n-arc sa fie nimica, nota el in scrisoarea din 6 II 1871, pentru ca nu stiu ce forma sa-i dau,
pentru ca nu e drama. S-ar potrivi poate mai mult pentr-un epos, dar atuncea as prinde [sic!]
vioiciunea scenelor si a caracterelor ce-mi trec prin minte.

Cum va spun, n-are sa fie nimic din ea; simt cum se desprinde intregul ei in parti constitutive,
din care fiecare isi pretinde independenta sa. De ar fi fost sa fie, apoi ar fi fost cam in maniera lui
Faust, dar nu totusi" (I. Eminescu Toroutiu, Studii si documente literare, I, 1931, p. 317). Drama
la care poetul face aluzie pare sa fie mai degraba Mira, datand de pe la 1868-l869, probabil tip de
drama faustiana, si nu Muresanu, caruia pentru prima versiune i s-a descoperit o posibila sursa
autohtona. La 16 mai 1871, ii scrie de la Viena aceluiasi Iacob Negnizzi: am compus un tablou
dramatic, a carui figura principala e Andrei Muresanu. Vi l-as trimite, insa ma tem ca atunci
justitia va pune mana pe mine si Ba zau, daca titlul nu va rapeste a priori gustul de a arunca o
privire in acest tablou, apoi vi l-oi trimite c-o ocaziune viitoare, de veti crede ca obiectul sau nu-l
exclude dinainte de la critica si publicare. Daca n-ar fi sa fie, atunci va sta unde a stat si pinacuma - in fundul lazii mele" (I. Eminescu Toroutiu, op. cit., p. 322). Tabloul dramatic" insa nu
a fost expediat la lasi. Un fragment s-a publicat in Operele complecte ale lui Eminescu , editia
A.C.Cuza, Iasi, 1914, p. 311 -.
In perioada in care ii scria lui Negruzzi, Eminescu isi afirma increderea in viata, notand pe
pagina 1 a poemului: Am scris-o intr-un timp cand sufletul meu era patruns de curatenia
idealelor, cand nu era ranit de indoiala. Lumea mi se presinta armonioasa cum i se presinta
oricarui ochi visator, netrezit inca, oricarei subiectivitati fericite in gradina inflorita a
inchipuirilor sale". Prima versiune, Muresanu. Tablou dramatic (1869) a fost publicata de Al. T.
Dumitrcscu in Revista Asociatiei generale a studentilor universitari romani", an 1 (1903), 1, 15
februarie, reeditata apoi in editia Cuza. Tabloul se organizeaza polemic, angajand disputa intre
poetul vizionar si Anul 1848, spirit malefic si obscur simbol eminescian, corespondent, poate,
acelui Erdgeist al lui Goethe. Obiectul disputei cat si al meditatiei nocturne a eroului este
destinul neamului romanesc, in care eroul este mereu increzator. Dupa o scena intunecata,
evanescenta, inunda lumina, ca la inceputul lui Faust II, simbol al fortelor vitale ale naturii
renascatoare, iar Elfilor le corespund Silfii de lumina. Profet al luminii", geniu" inspirat,
incununat cu lauri, el compune Desteapta-te, Romane. Bardul" eminescian este reincarnarea
poetului-profet al pasoptistilor, remarca Ioana Em. Petrescu, si el ia chiar, adesea, infatisarea
poetilor generatiei precedente, vadind optiunea lui Eminescu pentru profetismul romantic de
formula heliadesca
In intregul lui, poemul ia alura unui admirabil spectacol de opera. Exista aici, comune cu
romantismul de tip byronian, energia razvratirii, imbratisarea universului in elanul titanesc,
pornirea demonica spre extinctie si gestul destructiv, estompate in finalul construit foarte poetic
si prelungit in imaginar. Versiunea intermediara monologica din 1871, Andrei Muresanu. Tablou
dramatic intr-un act, deriva din varianta anterioara. Perpessicius o considera o versiune
neomogena, compozita". Aici poetul tinde sa converteasca meditatia politico-patriotica intr-o
dezbatere social-filosofica mai ampla, sub emblema raului in istorie, samburele lumii" si
principiul ei imanent. Pentru inflacaratul patriot, destinul neamului se decanteaza dupa legea
timpului inexorabil, in functie de principiile cauzalitatii si ale legitatii in istorie. Nu este vorba de
a fi construita meditatia nocturna in sensul Gocthe-Byron, ci de atmosfera si tonalitatea de
ansamblu, o meditatie grava, deplasata prin structura intima tipica a originalitatii eminesciene,
din cadrul general al criticii stiintei si epocii, intr-unui patriotic-social. Critica valorilor,
razvratirea, identificarea cu gestul rebelului Satan, aparute initial in relatie cu sentimentul
patriotic, manifesta tendinta de generalizare filosofica a istoriei, cu concluzii pesimiste, dar de
simboluri grandioase. Cel ce rosteste monologul nu este altul decat tanarul poet cu experienta sa
amara de viata si cu cunoasterea timpurie a lumii. Varianta finala din 1876, Muresanu, este
completarea si concluzia necesara.
In primele doua tablouri dramatice eroul se salva prin increderea in steaua mereu incandescenta a
neamului. Dezbaterea polemica il angaja pe Muresanu in lupta cu fortele restrictive pe care le
desfiinta fortificandu-si constiinta morala. In varianta finala, meditatia ia accente faustice,

indeosebi in prima parte a monologului. Spiritul polemic a castigat in vastitatea observatiei.

Solutia este insa renuntarea, claustrarea in anahoretismul propovaduit de Schopenhauer.
In primele doua variante, ideea de rau al lumii nu anula credinta intr-o viitoare schimbare.
In varianta finala, profetismul din primele doua versiuni se modifica in individualism si integrare
in natura. Titanul eminescian parcurge o transformare in plan spiritual si intr-unui nou, erotic.
Prin conditia superioritatii, Muresanu este structurat in doua directii: situat mai bine la
interferenta umanului cu mitologicul, formand acea categorie titaniana remarcata de D. Popovici;
titanismul spiritualizat si absent ca revolta converge spre geniu.
Dintr-un poem dramatic, cu un continut in principal patriotic si politic, Muresanu s-a transformat
intr-un poem filosofic eminescian sta generis. Prin configurarea eului in lume, a relatiei cu lumea
si istoria, intr-un cuvant prin dezbaterea ontologica, prin trairea Weltschmerz-ului intr-un cadru
mai riguros determinat national si social, prin depasirea atitudinii egotiste, meditatia lui
Muresanu, fata de felul de a gandi al lui Faust sau Manfred,'cu care critica adesea l-a pus in
relatie, poarta germeni de modernitate, ca produs al unei alte epoci si tinand de alte idealuri.
Proiectia ei nu se mai face intr-o Studierzimmer austera, ci intr-un cadru cosmic cc- confera
grandoare si tragic. Demersului imelectual-livresc, experientelor de magie, Eminescu le
substituie filosofia existentei: sensul si finalitatea vietii sunt privite in perspectiva colectivitatii si
nu prin instrainarea de semeni ca la cei doi, pretul" vietii si al mortii. Muresanu nu are nostalgia
vreunui adevar metafizic, el este cautatorul unui adevar social-istoric. reverberat in autohton,
experientei limitativ-individualistc el ii opune o experienta de tip pluralist, iar proliferarea raului
se motiveaza acum pe un fundal istoric. Nefiind victima fantasticului launtric, ca Manfred,
luciditatea critica si ironica a personajului eminescian permite nu numai intrebari de larga
claviatura filosofic-etica, ci, spre deosebire de cei doi, analize sistematice si raspunsuri.
Discipol al lui Nostradamus si Paracelsus, Faust deschide una din acele carti de magie in care
spera sa gaseasca cunoasterea esoterica a lumii. Ochiul sau se opreste de la inceput asupra
semnului Macrocosmosului, prin ale carui virtuti magice el contempla miraculoasa realitate, ce
poate fi contemplata, dar nu traita. Si Muresanu interogheaza parghia lumii", principiul cosmic,
conjurare care lui G. Calinescu i se parea corespondenta cu Momentul invocarii
subpamanteanului Geist din Faust: cine-i suflet al lumii? Dumnezeul?/ Orbirea? nepasarea? c
binele - e raul?"; iar raspunsul nevenind, Muresanu il da singur printr-o constatare si persiflare
succesiva, pe planul vast al istoriei morale a lumii, al universalitatii raului. Desigur, in
sarcasmul pesimist" al poetului, care il elogiaza pe Satan si-l invectiveaza violent pe Dumnezeu,
trebuie sa citim un ecou schopenhauerian.
Singur eroul lui Goethe nu cade invins, gasindu-si echilibrul in munca si creatia puse in slujba
omului, pe cand Manfred, prototip al suferintei, dezabuzat, cauta uitarea si moartea, iar
Muresanu traverseaza in continuare etape ca asceza, somnul, nefiinta. Viata, in poemul englez si
in cel romanesc, cu toata revolta si critica valorilor, este ataraxie si nu participare. Uitarea si
somnul sunt aici un chietiv al suferintei morale. Prin cautarea extinctiei, ei se deosebesc de
Faust, elogiu adus activitatii creatoare. Poemul eminescian insa nu se termina aici. Liniile mari
ale subiectului au fost prefigurate in cadrul comentariului, dar e necesara o reluare si o precizare.
Obosit, Muresanu se aseaza pe un trunchi vechi, m sunetul unei muzici dulci. Personajele
alegorice prezente acum in scena, Visurile, Somnul care conjura luna sa-l transfere in trecut, in
vremi carunte" si sa-l prefaca in calugar, Vantul si Izvorul, sunt simbolizari ale regresiunii spre
asceza contemplativa si natura". (G. Calinescu), eroul intrand in zodia anahoretismului
schopenhauerian.
In ipostaza de anahoret, el se afla undeva langa o mare care in furtuna isi izbeste valurile de
stanci si insule.

In fundal se vede un castel cu boltile sparte" la a carui fereastra apare Un inger/ / cu chip asa
de ales !", Cu paru-n flori albastre, pe frunte-o stea de foc". Cuprins de o stranie iubire pentru
misteriosul chip din fereastra care nu raspunde la chemare, calugarul porneste singur pe mare
intr-o luntre si se lasa inghitit de a valurilor larma".
Regele Somn contempla exoticele insule si templul in ruina in ale carui scorburi de parete, in
neagra vizuina" traieste calugarul-poet. Sunand din corn, el cheama geniile apelor si codrilor si
apar Delfinul si Ondina intr-o scena de iubire petrecuta sub vraja cantecului Sirenei. Este aici,
desigur, preferinta romantica pentru lumea elementelor, pe de o parte, iar pe de alta, sugerarea
tineretii perpetue a naturii care trebuie sa atenueze suferinta solitara a anahoretului. El apare
visator in lohengriniana barca trasa de lebede, ca un al marii Dumnezeu", invoca Chipul care
coboara ca un alt Hypcrion, insa din noaptea nefiintei", ca Astarteea lui Byron, ca umbra" a
cantarii bardului, care o atrage in fiinta, intr-un cuvant ca fictiune poetica. Ei urca in luntrea ce
dusa e de lebezi/ Pe undele oceanici" infiorati de un Jalnic tipet" ce rasuna lung din noaptea
stravechiului Egipet".
Chipul feminin din feeria eminesciana e un amestec pur de fantezie si vis. Poetul proiecteaza o
idila fantastica ignorand limitele spatio-temporale si regnurile, situand-o ca o contrapondere la
nefericirea bardului in existenta pamanteana. Muresanu, unul dintre cele mai frumoase poeme
dramatice eminesciene" (Ioana Em. Petrcscu), marcheaza o etapa importanta in evolutia liricii
eminesciene. Din perspectiva temei faustice, atat de mult cultivata de critica, la Eminescu
sesizam tendinta unei introversiuni. Ambivalenta Faust-Manfred Eminescu o transcende intr-o
sinteza creatoare, prin autohtonizarea inspiratiei si ipostazierea poetului vates al neamului, prin
titanismul naturist, prin-tr-o alta mitologie si, nu in cele din urma, prin patosul justitiar.
GENIU PUSTIU - Roman de Mihai Eminescu, redactat probabil in doua etape, in 1868-l870,
187l-. Semnalat de II. Chendi, care publica fragmente in M. Eminescu, Opere complete, I,
Literatura populara, Bucuresti, Minerva, 1902, e publicat integral, cu o introducere critica si note
de . Scurtu: M. Eminescu, Geniu pustiu.
Roman postum, Bucuresti, Minerva, 1904.
In 1871, in corespondenta cu Iacob Negruzzi, Eminescu se arata preocupat de finisarea unui
roman social, intitulat Naturi catilinare. Lucrarea era conceputa (marturisea autorul) ca un
studiu () asupra fenomenelor epocelor de tranzitiune in genere si asupra mizeriilor generatiunii
prezente in parte" si se baza pe impresiuni nemijlocite" din contactul poetului cu Bucurestii
anului 1868, precum si pe un episod din revolutia de la 1848, povestit lui de un student
transilvanean. Asadar, romanul - care avea sa se intituleze in cele din urma Geniu pustiu - se
desfasoara pe doua nivele temporale, integrand intr-un cadru narativ plasat in perioada
postrevolutionara, marcata de mizeriile generatiunii" epocilor de tranzitiune", tabloul
apocaliptic al Transilvaniei in anul durerei 48".
Un timp tragic, al luptei si jertfei romanilor ardeleni pentru supravietuire nationala, e rememorat,
prin intermediul jurnalului lui Toma Nour, intr-un timp si spatiu diferit, in Bucurestiul
postrevolutionar, blazat si sceptic, care a rupt-o cu trecutul fie ca limba, fie ca idee, fie ca mod
de-a privi si cugeta", fascinat de fantasmagoriile" unei false civilizatiuni".
Prin acest Bucuresti degradat, strain siesi, si mai apoi printr-o Europa dominata de spiritul
reactiunii, prin statele micilor tirani germani sau prin inchisorile tariste si raceala putreda" a
Siberiei, rataceste Toma Nour, eroul cartii, cu aerul lui de satan dumnezeiesc". Destinul acestui
revolutionar cu infatisare de demon romantic e dublat de destinul prietenului sau Ioan, tribun in

oastea lui lancu, ucis in revolutie. Portretul lui Ioan, pictat de Toma Nour cu mana de artist,
perpetueaza in refugiul bucu-restean imaginea prietenului mort, iar jurnalul eroului ii
rememoreaza destinul. Studenti la Cluj in preajma revolutiei, si Ioan si Toma sunt marcati de
experienta dureroasa a unei iubiri pierdute: victima a mizeriei, Sofia, iubita lui Ioan, se stinge cu
romantica suavitate, cantand pe patul de moarte un cantec de Palestrina; sora ei, Poesis, iubita lui
Toma Nour, este constransa de mizerie sa-si sacrifice iubirea si sa se vanda spre a-si salva tatal,
si sfarseste prin a se sinucide.
Atat Ioan (autor al unui superb portret al Sofiei), cat si Toma (autorul portretului lui Ioan) sunt
structuri artistice, straine timpului istoric pe care-l traiesc si caruia ajung sa i se devoteze totusi
pana la sacrificiu.
In insemnarile caracterologice care insotesc, in manuscris, romanul, Ioan apare marcat de
constiinta faptului ca e nenascut la punctul acela in timp care ar conveni caracterului lui; insa,
satul si dezgustat de viata, el decide de-a se arunca intreg in curentul timpului
Pentru ca o tinta ideala nu e convenabila in timp, pentru ca el in timp nu e la locul sau, de aceea
el isi alege o tinta secundara, contrapusa naturei lui interne, caci e fidel principiului ca in timpi
mari, chiar daca acesti timpi nu i-ar apartine lui, e o lasitate de a nu fi de nici o partida".
In viziunea lui Eminescu, Ioan e asadar, ca si Toma Nour, un erou nenascut in timpul sau"
aici, un contemplativ care-si asuma un destin eroic; el ilustreaza categoria mai larga a eroilor
rataciti intr-un timp istoric strain lor, pe care i-am putea numi, pentru ansamblul operei
eminesciene, cei-cu-stea-moarta" si pe care Eminescu ii numeste deocamdata (in jurul anului
1870) naturi catilinarc". Naturi nobile", sfasiate insa de contradictii interioare si aflate in
dezacord cu istoria (cu care nu se pot acorda pentru ca le lipseste vocatia pragmatica, pentru ca
sunt sortite cugetarii in proportii mari"), naturile catilinare (opiniaza Eminescu intr-o insemnare
manuscrisa) sfarsesc sau cu indiferentism, daca spiritul de conservatiune a invins, sau in
nebunie, daca el n-a invins". O natura sfasiata, neconstanta, catilinara" e in Geniu pustiu, in
conformitate cu aceleasi insemnari caracterologice, si Poesis, actrita de mana a doua la un teatru
de mana a doua, ingerul cu aripi de mucava. In cazul lui Toma Nour, natura sfasiata,
contradictorie", adica natura catilinara" a personajului devine evidenta daca urmarim cele doua
registre distincte - si antinomice - ale existentei sale: regimul diurn, al existentei treze" (sau
istorice) si registrul compensatoriu, al existentei onirice. Ca si Printul din Povestea magului
calator in stele, Toma Nour e marcat de o puternica atractie a mortii (intr-una din ultimele
scrisori adresate povestitorului, eroul pare atras magnetic de cantecul de sirena al mortii:
Eu nu mai vad bine si urechile-mi vajaie mereu de cantecul umbrelor ce-o sa le vad peste putin
pe cealalta lume"). Prima amintire consemnata in jurnal asociaza trezirea constiintei copilului cu
moartea mamei. Evenimentul se desfasoara intr-un dublu registru: copilul asista la priveghi si la
inmormantare cu un ochi strain, neintele-gand absurditatea miscarilor care se inlantuie confuz.
Noaptea, el se intoarce la cimitir si adoarme pe mormantul proaspat, intrand astfel intr-un alt
registru al existentei, cel oniric. Aici, evenimentele absurde se reordoneaza compensatoriu,
primind sens. Spatiul insusi se restructureaza conform unei scheme mitice. Lumea visului
eminescian straluceste in verdele mirific pe care-l va avea mai tarziu in viziunea lui Ion Barbu
(intr-un manuscris eminescian, somnul isi juca colorile sale verzi albastre inaintea ochilor
mei").
In visul copilului, o raza uneste lumea norilor cu pamantul, ca o coloana de lumina cu functie de
axis mundi. Sufletul, calauzit de imaginea reinviata a mamei, urca pe raza de aur intr-o gradina
paradisiaca, de miros si cantec", ale carei carari acoperite cu nisip de argint duc, toate, spre un

punct central - o masa - altar cu lumanari stralucind ca aurul" - , inconjurata de sfintii care canta
cantece de pe vremile cand nu era inca lume, nici oameni". Prima amintire a copilului e
definitorie pentru intreaga existenta a lui Toma Nour. Experienta - dureroasa - a lumii prin care
trece ramane dezorganizata, haotica, un vis absurd". Ea poate lua infatisare de cosmar, ea poate
aparea ca visul aievea" al unui nedormit de mai multe zile, cu creierii turburi de insomnie";
Viata mea toata (marturiseste eroul) mi se parea un fantastic vis de nebun, tara inteles si fara
tinta". A resimti propria viata ca pe un vis de nebun" sau vis absurd" marturiseste divortul,
specific naturilor catilinare, intre lumea gandirii si existenta, intre spatiul interior si timpul istoric
prin care personajul rataceste fara a-l intelege, dar incercand sa i se incadreze.
Visului de nebun" al vietii i se opune insa, compensatoriu, universul oniric. Toate momentele
cruciale ale existentei lui Toma Nour (moartea mamei,' descoperirea tradarii lui Poesis, urmata
de incercarea ratata de sinucidere a eroului, sau, in timpul revolutiei, imaginea apocaliptica a
orasului incendiat si moartea Mariei, fiica preotului ortodox) sunt urmate de un vis
compensatoriu, in care fiinta pierduta sau moarta e regasita intr-un univers paradisiac. Paduri de
smarald, strabatute de un rau de argint, in mijlocul caruia, pe o insula acoperita de paduri si
gradini, se inalta o biserica inalta cu cupole de aur - oglinda captand imaginea soarelui - , aceasta
e lumea visului, cu cerul ei de smarald deschis spre oglinzile cele verzi 'si rcsaltande ale
marilor". Legea de care asculta cele doua serii de vise" - visul absurd al vietii si visul coerent
din universul oniric compensatoriu - este legea opozitiei. Istoria haotica aspira zadarnic spre
sens, caci sensul pare atributul exclusiv al oniricului.
A exista si a visa sunt asadar termeni antinomici, care aspira spre coincidenta in iubire, dar nu
realizeaza aceasta coincidenta decat in registrul ipoteticului.
In scrisoarea pe care i-o lasa lui Toma inainte de moarte, Poesis marturiseste nostalgia acestei
imposibile coincidente, nostalgia unei vieti desfasurate in codrii de smarald care sunt padurile
din vis. Dar coincidenta intre a fi si a visa se realizeaza totusi, cel putin la nivel metaforic, intr-o
nota fugara, aparent lipsita de insemnatate, o nota care nu se refera insa la existenta personajelor,
ci pare a tine de un element de decor; in camera nalta, spatioasa si goala" a lui Toma Nour
dormeau una peste alta vro cateva sute de carti, visand fiecare din ele ceea ce coprindea".
Cartile care-si viseaza cuprinsul amintesc de fericita, netulburata coincidenta intre gandire si
existenta pe care o marturisesc si visele cuplului din Umbra mea. Transferul acestei coincidente
existenta-vis (gandire) asupra universului cartii" primeste un sens tulburator daca vom avea in
vedere structura romanului si frecventa motivului cartii" sau al textului" de orice fel (roman,
cronici vechi. Novele cu sase gravuri, scrisorile, jurnalul etc). Geniu pustiu incepe cu o meditatie
asupra romanului ca metafora a vietii, asupra romanului etern asemenea vietii insesi (Dumas
zice ca romanul a existat totdeauna. Se poate. El e metafora vietii"). Paragraful secund introduce
in scena povestitorul, ratacitor intr-o lume a cartilor vechi (printr-o claie prafuita de carti
vechi"), unde descopera, intr-un volum de Novele cu sase gravuri, portretul lui Tasso folosit ca
ilustrare pentru povestea unui rege al Scotiei, care era sa devina prada mortii din cauza unui cap
imbalsamat". Strania coincidenta naste intrebarea: Putea-s-ar oare intampla unui Tasso o istorie
asemenea celeia pe care o citeam?". Daca avem in vedere ca in perioada redactarii romanului
Eminescu incepuse traducerea piesei lui Goethe Torquato Tasso, obsesia motivului Tasso devine
explicabila. Tasso e, in Geniu pustiu, arhetipul simbolic al seriei Toma Nour - Ioan - (naratorul).
El e, in spirit goethean, artistul ratacit in (si zdrobit, adus la nebunie de) o lume a faptei (lumea
goetheanu-lui Antonio). intalnindu-l pe Toma Nour, naratorul cauta in ci prototipul Tasso (oare
nu voi gasi in acest om un Tasso sa-l studiu mai indeaproape?"); coincidenta - simbolica - e
subliniata in momentul cand portretul lui Toma Nour, ratacit in sertarul povestitorului, e
descoperit lipit de portretul lui Tasso.

Intrebarea ar fi posibil ca Tasso sa devina eroul unei actiuni aventuroase ca aceea din nuvela
ilustrata abuziv cu portretul sau?" primeste in sectiunea introductiva a romanului un raspuns
provizoriu: da, totul e posibil in lumea cartii, caci tot ce nu e posibil obiectiv e cu putinta in
mintea noastra". Intr-o transcriere metaforica a vietii, coincidenta Tasso - regele Scotiei devine
posibila. Prin substitutia Tasso - Toma Nour, coincidenta artist - rege aventuros sau artist - erou
al revolutiei este experimentata ca tema a cartii", a romanului - metafora a vietii - care e Geniu
pustiu.
Intregul roman se construieste in continuare ca o succesiune de texte, multe dintre ele texte
vechi" sau, chiar, texte ^postume, care transcend sau anuleaza istoria. Intr-un volum de cronici
vechi e gasita, dupa luni de zile, scrisoarea nedeschisa in care Toma Nour isi anunta sfarsitul
apropiat. Jurnalul e un text postum, transmis povestitorului dupa ce executia autorului a avut loc.
In cuprinsul acestui jurnal, ultima voce care se aude e vocea moartei Poesis, caci jurnalul (si
romanul) se incheie cu scrisoarea pe care eroina i-o adreseaza lui Toma inainte de a se sinucide si
pe care Toma o descopera mult dupa moartea iubitei sale. Toate aceste voci ale celor nenas-cuti
in timpul lor" razbat, de dincolo de moarte in spatiul cartii, se intalnesc, in sfarsit, depasind
contratimpul tragic al existentei lor. Visul absurd" al vietii si visul compensativ, ordonator, din
spatiul somnului si al gandirii se intalnesc, in sfarsit armonizate, in lumea cartii care nu se poate
visa decat pe sine. Si poate de aici provine credinta povestitorului in functia mantuitoare a
romanului: Arata-mi un om care sa scrie romanul mizeriilor acestei generatiuni, si acel om va fi
un semizeu pentru mine, - un mantuitor pentru tara lui". Pasajul reprezinta o re-scriere, in
registru critic, a poeticii mesianice a romantismului, dar el poate primi, in perspectiva frecventei
si semnificatiei motivului cartii, si o alta semnificatie: textul - cartea -e in sine mantuitor",
pentru ca reprezinta eliberarea de real in posibil, eliberarea de absurd in ordinea mitica
reinstituita de vis si perpetuata de scriere. Nedefinitivat, cu numeroase contradictii, cu stangacii
stilistice care tin de gustul stilului ornat (abuz de epitete, comparatii incapabile sa se sublimeze
in metafora etc.),
Geniu pustiu ramane, totusi, o scriere extrem de interesanta, atat prin ceea ce, explicit, isi
propune (sa fie roman social, roman al unei generatii, pe o linie de preocupari ulterior reactivate
in publicistica eminesciana), cat si, mai ales, prin ceea ce prefigureaza: structura mitica a
spatiului oniric, specifica intregii creatii de maturitate a poetului; tipologia (naturile catilinare",
arhetip al eroilor din categoria celor-cu-stea-moarta"); in sfarsit, prezenta unor motive (in
primul rand, motivul cartii) care vor deveni elemente centrale in lexicul poetic eminescian.
CEZARA Nuvela de Mihai Eminescu. Publicata pentru prima oara in foiletonul ziarului
Curierul de Iasi", IX, nr. 87, 6 august 1876, p.l-2; nr.88, 11 august 1876, p.l-2; nr.89, 13 august
1876, p. l-3; nr.90, 15 august 1876, p.l-2; nr.91, 18 august 1876, p.l-2, cu mentiunea Novela
originala", Se tipareste in volum prima data in M. Eminescu, Nuvele, Iasi, Ed. Librariei
Scoalelor Fratii Saraga, /1893/, p.94-. Cezara apartine epocii iesene (1874-l876) si are la baza
texte mai vechi, din care se pastreaza in manuscrise (ms.2276 II, 2286, 2255, 2284) mai multe
fragmente, ce corespund capitolelor VI-VIII, respectiv altor doua capitole, care continua actiunea
nuvelei. Cap. X, [Moartea Cezarei], este publicat pentru pruna oara ca text independent de D.
Murarasu, in Revista Societatii Tinerimea romana", in 1933 (171, p.338-341).
E. revizuieste versiunea publicata in 1876, inainte de 1880, pentru o antologie de proza
romaneasca in traducerea germana, proiectata de T. Maiorescu.
In cele din urma, Cezara nu va fi retinuta in respectiva antologie.

Cu modificarile autorului, nuvela va aparea postum, in foiletonul ziarului Epoca", X, nr.177, 29

iunie 1904, p.l-2; nr.178, 1 iulie 1904, p.l-2; nr.179, 2 iulie 1904, p.l-2; nr.183, 6 iulie 1904, p.l-2;
nr.184, 7 iulie 1904, p.l-. Toate editiile critice reproduc ca text definitiv al nuvelei versiunea
aparuta in . Numele eroinei, Cezara, intilnit si in alte creatii eminesciene, este sugerat, dupa G.
Calinescu, de romanul scriitorului german Jean-Paul, Titan, publicat in 1800-l80. Jeronim este si
eroul lui K..F. Gutzkow, din romanul Wally, die Zweijlerin (publicat in 1835). Numele lui
Castelmare apare in scrierea lui Iacob Negruzzi, Primblari (din Convorbiri literare", 1868).
Nuvela este considerata drept una din scrierile eminesciene cele mai influentate de filosofia
schopenhaucriana. Pentru descrierile de peisaje mediteraneene, sursele invocate de exegeti sunt
Al. Dumas, Suvenire de calatorie in Italia (aparuta in traducere romaneasca la Bucuresti, in
1853), romancierul german A.G. Meissner (al carui roman, Bianca Capello, tiparit in 1875, are
actiunea situata in Italia si contine aluzii la arta picturii), I. Codru Dragusanu (pentru insemnarile
de calatorie din 1830 si 1842, cu numeroase informatii despre Italia), nuvelistica lui T. Gautier
(Le chevalier double, Lefruit defendu, La Thebaide, Le pavilion sur eau) etc.
Nuvela este alcatuita din opt parti, intriga (amoroasa) fiind in mod evident mai putin importanta
pentru autor decit pasajele confesive (monologuri ale personajelor, imbracind uneori forma
epistolara) sau descriptive (fie ca este vorba despre portrete ori despre peisaje). Momentele
intrigii sunt explicitate laconic, doar pentru a asigura osatura narativa a textului: Cezara, tinara
protejata a pictorului Francesco, este promisa, impotriva vointei sale, de tatal ei, marchizul
Bianchi, in casatorie marchizului Castelmare; ea il vede de la fereastra pe Ieronim, calugar de la
manastirea invecinata, si este atrasa de frumusetea demonica a tinarului. Francesco il invita pe
Ieronim sa-i pozeze pentru un tablou avind ca subiect Caderea ingerilor", Cezara
ascunsa in atelier il vede, se indragosteste de el si ii scrie, oferindu-i iubirea. Ieronim
primeste insa scrisori si de la batrinul calugar Euthanasius, retras in singuratatea unei insule
paradisiace; textele acestuia au, pentru tinarul sau fiu spiritual", valoare initiatica si
in ultima instanta revelatorie: Euthanasius il face sa-si recunoasca dragostea pentru Cezara
si sa raspunda chemarilor copilei inocent-tentatoare. Din cauza unui duel cu Castelmare, Ieronim
e indemnai de Francesco si de Cezara sa plece din oras pleaca pe mare si descopera insula lui
Euthanasius, unde batrinul murise. Nunta Cezarei e aminata un an din cauza mortii marchizului
Bianchi; retrasa la o manastire, tinara (care crede ca Ieronim a murit) are obiceiul sa inoate in
mare t;t astfel descopera insula, rclacind cu Ieronim perechea adamica.
In varianta definitiva, nuvela se incheie cu scena intilnirii dintre cei doi si
gest tipic pentru erosul eminescian cu recunoasterea identitatii care ii reuneste. De
altminteri, textul dincolo de intriga romantica, grevata adesea de clisee ale genului
este revelatoriu pentru o serie de toposuri eminesciene majore. Personajele centrale, Cezara
(copila inocenta, tentatoare, invitind la dragoste, frumusete angelica, dar principiu activ in
pereche) si Ieronim (calugar de o frumusete demonica infatisare tipica a eroului de exceptie in
opera lui Mihai Eminescu, cu o gindire rece, sceptic, insetat de absolut), refac perechea
primordiala (aluzii repetate in text la perechea mitologica Venus si Adonis), insumind motivele
esentiale ale idilei eminesciene: cadrul nocturn-lunar al idilei, accederea la un spatiu mitic prin
implinirea iubirii, distiibutia rolurilor (activ/pasiv, senzual/ spiritual, pasional/rational, angelic/
demonic), precum si retorica specifica fiecaruia dintre parteneri. Puternice reminiscente
schopenhaueriene sunt decelabile in viziunea asupra vietii monahale ca modalitate de retragere
(in sine) din lume, in figura lui Euthanasius, dar solutia aceasta se vede contracarata de vitalitatea
jovialului calugar Onofrei, ca si de senzualitatea indragostitului Ieronim, ce alege despartirea de
manastire, asumindu-si un alt tip de destin.

Un punct de interes maxim in configurarea viziunii eminesciene il reprezinta cronotopul insulei

lui Euthanasius", spatiu transcendent, mitic (de eventuala influenta indiana), centrat, cu o
arhitectura arhetipala (inconjurata de mare, insula e un paradis al vegetatiei, locuit de armonioase
lumi de albine, strabatut de apele unui riu; in centrul sau se afla o pestera, transformata de
basoreliefurile lui Euthanasius in templu al erosului erosul centreaza astfel, si aici, cosmosul
eminescian). Stilul romantic al nuvelei, precum si faptul ca este vorba de un text definitivat de
autor, au tacut dintr-insa, in exegeza, un exemplu privilegiat in demonstrarea romantismului
tipologic eminescian.
Caracterul lacunar (si recursul la clisee de gen) al naratiunii propriu-zise lasa primul-plan al
configurarii sensului toposurilor eminesciene relevate anterior, mult mai dezvoltate aici decit in
alte scrieri ale autorului, Vizibilele influente schopenhaueriene si orientale (indiene) au permis, la
rindul lor, cu precadere exercitii de comparatisra, vizind o incadrare a Cezarei (usor de realizat
cu atare argumente) intr-un gen proxim" al romantismului european, in vecinatatea nuvelisticii
lui T. Gautier.
Fiind baiet paduri cutreieram de Mihai Eminescu
Autorul si opera sa
Nascut la 15 ianuarie 1850 la Botosani, Mihai Eminescu este poet, prozator si publicist. Este al
saptelea dintre cei unsprezece copii ai caminarului Gheorghe Eminovici, descendent al unei
familii de tarani din nordul Moldovei, si al Ralucai, din familia micilor boieri Jurascu. Copilaria
si-o petrece la Ipotesti; inscris la Nazional Hauptschule" din Cernauti, in clasa a treia (1858),
absolva scoala primara in 1860; urmeaza apoi K.K. Ober Gymnasium" din Cernauti.
Nesuportand rigorile disciplinei scolare, fuge de la scoala si se intoarce la Ipotesti; revine la
gimnaziu - ca privatist -, dar este tentat mereu de noi evadari. In 1864 este copist la Tribunalul
din Botosani, dupa ce in primavara parasise Cernautii urmand trupa Fanny Tardini-Vladicescu.
Fascinatia pe care o va exercita asupra sa lumea teatrului ramane constanta. incearca, intermitent
si fara succes, sa recupereze examenele pierdute. Moartea, in 1866, a profesorului sau Aron
Pumnul ii prilejuieste debutul cu poezia La mormantul lui Aron Pumnul (in brosura). In 25
februarie 1866 debuteaza la Familia" cu poezia De-as avea, primita cu entuziasm de Iosif
Vulcan, directorul revistei, care ii si schimba numele din Eminovici in Eminescu. Parasind
Bucovina, peregrineaza prin Transilvania (Sibiu, Blaj), incercand sa-si completeze studiile
liceale; este interesat sa culeaga material etnografic si sa vada locuri legate de evenimente
cruciale din istoria romanilor.
Jurnalul lui Toma Nour - personajul din Geniu pustiu - pastreaza ecoul acestor preocupari. In
toamna lui 1866 ajunge in Muntenia, unde e sufleor si copist in trupele lui Iorgu Caragiale
(1866-l868), Mihail Pascaly (1868), apoi la Teatrul National din Bucuresti, pana cand tatal sau il
trimite pentru studii la Viena, desi situatia studiilor gimnaziale este neclarificata.
La Viena (1869-l872) audiaza cursurile de filosofie ale lui R. Zimmermann si Th. Vogt, cursuri
de limbi romanice, medicina, economie politica, citeste filosofie, se initiaza in stiinte
(matematica, fizica), este membru activ al Societatii Romania Juna" si leaga cateva prietenii de
durata (cu Ioan Slavici si Veronica Miele). Dupa o perioada de colaborare la Familia", adera la
Junimea" din Iasi si incepe colaborarea la revista Convorbiri literare" (primele poezii trimise
sunt Venere si Madona, Epigonii, Mortua est! - 1870-l871). Titu Maiorescu il va numi poet in
toata puterea cuvantului" - incepe o noua etapa in activitatea literara a lui Eminescu si deopotriva
in istoria poeziei romanesti: poetica pasoptista este asimilata si inlocuita cu un registru liric
structural diferit, care poarta, de pe acum, semnele constitutive ale eminescianismului". in 1872,
poetul se intoarce in tara. Dorind pentru el o cariera universitara, Titu Maiorescu il determina sasi continue studiile Ia Berlin, cu o bursa acordata de Junimea". intre anii 1872 si 1874 urmeaza,

la Universitatea din Berlin, cursuri de filo-sofie (tinute de Zeller, Duhring, Althaus), istorie
(Lepsius), limba sanscrita si mitologie comparata. Nu-si finalizeaza studiile si nu-si ia doctoratul.
Reintors la Iasi, este numit director al Bibliotecii Centrale (1874). Functioneaza apoi ca profesor
la Institutul Academic fondat de Junimea" si ca revizor scolar (1875-l876 - perioada cand il
cunoaste pe Ion Creanga, cu care leaga o prietenie trainica). Anii petrecuti in Iasi stau sub
semnul participarii la sedintele Junimii", al prieteniei cu Creanga si al iubirii pentru Veronica
Miele. Din 1877 se stabileste la Bucuresti si lucreaza ca redactor la ziarul Timpul" (alaturi de
Ioan Slavici si I.L. Caragiale). Sunt sase ani de epuizanta activitate jurnalistica, la capatul careia
se declanseaza boala (1883) ce pare sa fi marcat destinul tragic al Eminovicilor. in 1883 Titu
Maiorescu ingrijeste editia princeps a Poeziilor autorului si dezvaluie culturii romanesti
fenomenul Eminescu si totodata posibila perspectiva a influentei modelatoare pe care o va
exercita asupra limbajului liricii romanesti a secolului XX. Mihai Eminescu se stinge din viata la
15 iunie 1889, la Bucuresti, dupa o perioada de lunga agonie, cu rastimpuri de luciditate si de
constiinta dureroasa a bolii.
Stau in cerdacul tau de Mihai Eminescu
Datat 1879 in editia Perpessicius, acest sonet postum de iubire (sonetul cerdacului) face parte
dintre poeziile care, in erotica eminesciana, transfigureaza proiectia visului de dragoste contemplare a iubitei prin transparenta ferestrei, imagine poetizata la modul romantic a chipului
ideal ca intr-un
tablou in miscare.
Suava inscenare si poza ca de ritual intim, momentul e marcat de prezenta unor elemente ale
nocturnului: seninul noptii, crengi mari de arbori, umbre, stele, luna trista:
Stau in cerdacul tau Noaplea-i senina.
Deasupra-mi crengi de arbori se intind,
Crengi mari in flori de umbra ma cuprind
Si vantul misca arborii-n gradina.
Confesiv, enuntul scris la persoana I si a II-a singular stilizeaza sub discretia tainei si a gesticii un
tablou construit in imagini concentrice: noaptea inalta, strajuita de arbori nelamuriti, umbrosi,
vantul rascolind gradina; inauntru, cu privirea in lumina, iubita despletindu-si parul cu mana
fina, descopciind pieptarul si visand, stingand apoi lumanarea; revenirea la cadrul exterior, cu
proiectia spre inalt, definita de elemente nelipsite in poezia erotica - luceferii si luna, astrul
magic, ochiul de vis al universului, astrul iubirii
uranice.
Prezentul in care se situeaza acest delicat decupaj ritualic eternizeaza iubirea si tineretea iubitei.
Armonia, melodicitatea grav-melancolica, dar fara nelinisti si durere, caracterizeaza un discurs
lipsit cu desavarsire de termeni din campul semantic al iubirii. Dar finalul e sugestiv:
Deasupra-mi stele tremura prin ramuri,
In intuneric ochii mei raman,
Si-alaturi luna bate trist in geamuri.
Fereastra, geamurile perdeluite de lumina lunii, reprezinta un spatiu de trecere in care se
concentreaza ideea de apropiere intre cei doi si, totodata, de opreliste. Transparenta voalata
sugereaza cu finete pudoarea barbatului.
Magia privirii e cheie in asimilarea visului ca spatiu; privirea e limbaj si cale de acces catre
misterul ritualului erotic: el priveste cum ea se uita in lumina, ochii lui raman in intuneric detaliu semnificativ pentru tristetea care invaluie cadrul, scena:

Dar prin fereastra ta eu stau privind

Cum tu te "iti cu ochii in lumina.
Ai obosit, cu mana ta cea fina
In val de aur parul despletind.

Parul de aur, in revarsare torentiala", pare sa atinga cu vraja lui privirea celui care, in umbra,
asteapta nestiut. Exista ceva de tablou studiat si Precis vizualizat: un teleobiectiv isi alege
succesiv, cu o anumita stiinta", obiectele de studiat. Dupa tehnica eminesciana a stilizarilor,
elementele sunt simboluri pe care poetul le investeste cu anumite semnificatii. Ele sunt idei de
corpuri asezate cu un anumit sens in decorul"' sufletesc.
Intr-o prima varianta, publicata in editia Petru Cretia din 1994, sonetul cerdacului asezase
primele doua versuri ale primei tertine in pozitie inversa, incat sensurile se revelau intr-o alta
lumina:
Desfaci visand pieptarul de la san,
Si il arunci de pe-umeri de ninsoare,
Apoi te-ardici, sufland in lumanare"

Ochii indragostitului asista, indiscret, la denudarea tinerei despletite molatic.

Simplitatea discursului, sonoritatile populare si lexicul asemeni (cerdac", ,pieptar", te-ardici"),
economia mijloacelor stilistice, recurenta motivelor poetice cunoscute in lirica erotica tin de
clasicizarea poeziei eminesciene de maturitate. Versificatia specifica sonetului e inca un
argument al acestei clasicizari. Totusi, in traseul eliberarii formelor propuse de romantici, si acest
sonet eminescian introduce ingambamentul.
Sonete de Mihai Eminescu
Cele trei poezii in forma de sonet, grupate si numerotate cu cifre romane apar in volume, uneori,
si ca texte izolate, carora li s-a dat titlu pornind de la primul vers al fiecareia. Ele au fost
publicate in 1879, la 1 octombrie, alaturi de Freamat de codru. Foaia vesteda. Despartire.
E vorba despre o triada construita pe o singura tema, reprezentand transfigurarea intensei
nostalgii veroniene" si invaluind pe cititor in atmosfera hipnotica si de vraja", cum scrie
Perpessicius. Podoaba si exercitiu" (ibidem). sonetele au structura simetrica, reluand, in
tertinele fiecarui sonet, aceeasi miscare (reala la inceput, asteptata apoi, visata in cele din urma),
miscarea plutitoare de apropiere a imaginii iubitei" (Ioana Em. Petrescu, op. cit).
Nota accentuat melancolica si grava a acestor poezii e un semn al maturitatii glasului insingurat,
neimplinit in iubire, visand inca la ea.
Sonetul aluneca spre elegie, spre meditatie. impreuna, aceste poeme alcatuiesc un frumos triptic
de momente corespunzand, fiecare, unei trepte temporale mereu mai indepartate" (Ioana Em.
Petrescu): recluziunea in odaie, dincoace de fereastra batuta de ploaie si vant, visul, apropierea
unei fapturi feminine; invocatia; chemarea adresata iubitei.
Cadrul e poetic romantic: toamna tarzie, nestatornicia vremii, focul din odaie, seara. E o poezie
de interior". Gestica, alcatuind un ritual al corespondentelor cu natura, pregateste meditatia. Ea,
citind scrisori din roase plicuri", somnolenta; el - ingandurat, visand la un basm al inceputurilor;

apoi miscarea moale prin odaie a iubitei, la care se adauga amintirea iubirii incipiente, care
inspira azi" creatia, chemarea adresata iubitei instrainate, disparute.
De la voluptatea altor poeme de iubire, poetul trece aici la o asimilare intelectualizata a
sentimentului adancit prin amintire si extensie in mit: Exaltarile pasionale sunt acum purificate,
puse la o cheie melancolica si religioasa" (G. Calinescu, op. cit.). Sacralitatea momentului si
evlavia eului ramas in preajma iubirii ca inaintea unei icoane sunt compensatii ale unui dor
comunicat indirect, sau cu o discretie vulnerata.
Primul sonet instaureaza atmosfera. Toamna cu frunze duium, vant, ploaie sau zloata, ceata toate in contrast cu interiorul calm si primitor, alaturi de foc. O armonie se asaza intre lucruri
imprecis conturate. E vorba, mai degraba, de o stare sufleteasca, de situarea in miezul unui
anotimp al melancoliei si al unei amortiri a elanurilor si dinamismului. Rememorarea, nevoia de
singuratate, visarea, jocul erotic devin substitute absolute ale miscarii interioare. Un fel de pastel
al intalnirii anotimpului exterior cu cel interior: ,Afara-i toamna, frunza-mprastiata, I Iar vantul
zvarle-n geamuri grele picuri; I Si tu citesti scrisori din roase plicuri I Si intr-un ceas gandesti Ia
viata toata". O dubla recluziune" (Ioana Em. Petrescu) - cea in spatiul odaii Si evaziunea in
visare.
Primul sonet instaureaza atmosfera. Toamna cu frunze duium, vant, ploaie sau zloata, ceata toate in contrast cu interiorul calm si primitor, alaturi de foc. O armonie se asaza intre lucruri
imprecis conturate. E vorba, mai degraba, de o stare sufleteasca, de situarea in miezul unui
anotimp al melancoliei si al unei amortiri a elanurilor si dinamismului. Rememorarea, nevoia de
singuratate, visarea, jocul erotic devin substitute absolute ale miscarii interioare. Un fel de pastel
al intalnirii anotimpului exterior cu cel interior: ,Afara-i toamna, frunza-mprastiata, I Iar vantul
zvarle-n geamuri grele picuri; I Si tu citesti scrisori din roase plicuri I Si intr-un ceas gandesti Ia
viata toata". O dubla recluziune" (Ioana Em. Petrescu) - cea in spatiul odaii Si evaziunea in
visare.
Melodios, fara abuz de figuri de stil, in vers amplu, construind o fina anecdota in care emotia se
comunica prin notatii exterioare, primul sonet e imaginea unui cadru intim, in care cuplul traieste
armonia la modul sublim.
Cel de-al doilea sonet, in care amintirea duce indarat imaginea cuplului fericit, se incarca de
melancolie, devine declarativ si construieste chipul iubitei din linii esentializate, stilizand si
adaugand acestora chemarea.
Paralel si compensativ atestei miscari de indepartare in timp (conforma tehnicii eminesciene de
i-realizare a obiectului), gandirea recheama si apropie imaginea iubitei, asociata acum
linistitorului vis apolinic al frumusetii" (Ioana Em. Petrescu, op. cit.). Minunea cu ochi mari si
mana rece" e muza pe care poetul indragostit o invita sa-l inspire: O, vino iar! Cuvinte dulci
inspira-mi, I Privirea ta asupra mea se plece, I Sub raza ei ma lasa a petrece I Si canturi noua
smulge tu din lira-mi". in aceasta ipostaza, poetul devine glasul menit sa cante, alinat si iluminat,
poezia feminitatii. Zambetul copilaresc al iubitei stinge o viata de durere".
Tonul cel mai grav il exprima al treilea sonet, declaratie si chemare trista a celui ramas singur.
intr-un moment de pietate, de reculegere, glasul indragostitului suna melancolic dureros,
chemare adresata unei Euridice cu ochi mari, imblanzind puterea noptii, suspinandu-si iubirea,
atingand cu geana pleoapa iubitului si imbratisand - inchipuit, se-ntelege - pe cel insingurat
pentru totdeauna.
Nota melancolica are acum accentele unei dureri asumate, chemarea fiind mai degraba amintire,
caci ea evoca gesturile de altadata ale celei disparute. O naluca venind ca-n vis", a carei
apropiere inspira voluptati si stari hipersensibilizate de amaraciunea despartirii. Distantele

temporale sunt acum si mai vagi: neguri reci', umbra vremilor" - plurale ale unei indeterminari
si mai accentuate. in acest intuneric" al timpului, imaginea incerta a iubitei insenineaza totusi.
Poate prea accentuat declarative, ultimele doua sonete adancesc emotia prin desprindere de
cadrul concret initial, emotie pe care in primele versuri discretia si imaginile concret-evocatoare
o defineau.
Adresarea directa si vibratia sufleteasca sunt marci ale lirismului accentuat, iar elegiacul pune
accente de tristete asupra unui discurs caracteristic dispozitiei romantice eminesciene.
INGER DE PAZA de Mihai Eminescu - comentariul poeziei
Poezia S-a publicat in Convorbiri literare, 15 iunie 1871, p. 136.
A fost trimisa la revista impreuna cu Noaptea si cu o scrisoare catre Iacob Negruzzi, datata 16
mai 1871. Viena: Eu nu va trimet acuma decat niste nimicuri neinsemnate, caci pentru de-a
corige si a da o forma mai omeneasca unor opere mai intinse imi trebuie si timp, si dispozitiune.
Daca cele ce va alatur de la mine or fi rele, nu va jenati de fel si aruncati-le-n foc Cat despre
versurile ce vi le trimit, de se vor primi spre publicare, mi-ar placea daca ar iesi catesitrele
piesele intr-un singur numar" (I. E. Toroutiu, Studii si documente literare, I, 1931, p. 322). Mai
tarziu Iacob Negruzzi a dat lamurirea ca, desi Eminescu aminteste de trei poezii, in realitate a
tnmis numai doua (Scrisori de la M. Eminescu, in Conv. literare, ian. 1899, si la I. E. Toroutiu,
op. cit., p. 328, nota 51).
Se cunoaste poezia in prima ei forma, din 1868, asa cum este in manuscrisul romanului Geniu
pustiu (ms. 2255, f. 21-84).
Cand sufletu-mi noaptea veghea in extaze.
Vedeam ca in vis pe-al meu inger de paza,
incins intr-o haina de nori si de raze,
Miscand a lui aripi pe capu-mi aprins.
Dar cand ie vazu intr-o palida haina.
Copila coprinsa de dor si de taina,
Fugi acel inger de ochi-ti invins.
Cum marea ce doarme profunda si lina
Refelecla in sanu-i de-amar si lunmina,
Pe soare ce trece in calea-i divina,
Varsand ziua de-aur in umedu-i san:
Astfel tu, copilo, tu vis de iubire.
Din negrele-ti stele o dulce zambire,
Din sufletu-mi noaptea schimba in senin.
Despre izvorul de inspiratie si imprejurarile in care a scris poezia, ne da insusi Eminescu
informatii in Geniu pustiu. Este vorba de Poesis, actrita care isi joaca rolul ei in feerie: Ea juca
pe-un inger, intr-o feerie fara de inteles cu dei ex machina, care placea si era frumoasa numai
pentru ca persoanele ce jucau in ea placeau si erau frumoase.
isi puse aripile albe; isi gatise complet toaleta si pe cand orchestra incepu uvertura cu rugaciunea
din Norma, Poesis cazu pe un scaun intr-o atitudine visatoare, cu capul lasat peste umere si cu
mainile unite, astfel incat nu te-ar fi prins mirarea daca, rapita de acel cantec ce suia la cer, ea sar fi urcat incet, nemiscata si trista, ca sufletul unui inger murind, la ceruri, purtata ca pe
nesimtite de aripile ei albe-argintii. Eu stam si-o contemplam. Voluptatea acelui san de marmura,
visatoria acelei fete palide indreptate spre cer, acele mani mici si albe unite ca pentru rugaciune,
acele brate rotunde, goale, fragede, lasate in jos ca si cand ar fi denuntat desperanta, acel corp ce

sta sa-ngenunche, acele aripi ce stau sa se miste si s-o duca toate astea faceau un singur chip, un
singur corp frumos, dulce, ideal - Poesis!" (M. Eminescu, Scrieri literare, Craiova, 1935, p. 175176 si 181.)
Ideea unui inger de paza" nu vine din vreun text apocrif popular, ori din viziuni mistice mai
mult sau mai putin eretice, ci chiar din textul evanghelic. La Matei. XVIII, 10: Cautati sa nu
defaimati pre vreunul dintr-acesti mai mici; ca zic voua; ca ingerii lor in ceruri pururea vad fata
Tatalui meu, care este in ceruri". De asemenea, in Luca, XV, 10: Asa zic voua, bucurie se face
inaintea ingerilor lui Dumnezeu pentru un pacatos ce se pocaieste".
Lamartine, in Souvenir:
Quandje dors, tu veilles dans l-ombre
Tes ailes reposent sur moi
Si la Creteanu, in La sexul frumos:
Subt ale voastre scump protectoare
Aripi de ingeri sa o luati
Nu numai poezia romantica a dezvoltat tema ingerului de paza. Si la Baudelaire, in XLIII
(Spleen et Ideal), avem:
Je suis l'Ange gardien.
La Muse et la Madone.
Transcriind versiunea din Geniu pustiu, in ms. 2259, 27, Eminescu da versului 5 forma:
Dar cum te vazui intr-o palida haina. Editiile Maiorescu au pastrat pe vazu" si-n forma
definitiva a poeziei, desi in Conv. lit., este vazui".
inger-femeie-demon, la Conachi in Slanicul:
Gandeam c-am iubit un inger din cer sub chip femeiesc,
Dar n-au fost decat fimeie din iad sub chip ingeresc.
Amintim si ce scrie Swedenborg in De caelo et inferno: Fiecare om are in adevar langa sine un
spirit bun si unul rau; prin cel bun este in raport cu cerul, iar prin cel rau cu iadul. Aceste spirite
apartin unei lumi a spiritelor situata intre Cer si Abis.
Din geana unui inger inarmat de-un crin.
Poezia AMORUL UNEI MARMURE de Mihai Eminescu - Comentariu
Poezia apare in Familia, nr. 33, 19 sept. l oct. 1868, p. 383.
Bogat in date interesante este studiul lui G. Bogdan-Duica, Amorul unei marmure, in Buletinul
Mihai Eminescu", 1931, p. 65 si urm. Titlul este sugerat de o piesa franceza care s-a jucat la
noi, la Bucuresti, si la lasi, intre anii 1862 si 1868: Les filles de marbre de Theodore Barriere si
Lambert Thiboust. Autorii au pornit de la o fabula antica al carei erou principal este Phidias, dar
i-au dat coloratura moderna si modificari adecvate. Iata dupa Bogdan-Duica, subiectul general al
piesei si interpretarea acesteia: -Acum la Paris. Aici Aspasia revine ca Marco, Diogene ca
Desgenais, Phidias ca Raphael, tot sculptor; iar Gorgias este un conte bogat. O fosta Thea, acum
Maria, reprezinta amorul ideal. Raphael se amorezeaza de-o Marco, femeie ce-alearga numai
dupa aur. Marco prapadeste si talentul si aurul lui Raphael, si tortureaza apoi pe amicul sau.

Ranit mortal, Raphael se retrage. Marco jubileaza ca el pleaca; insa, auzind ca el a plecat spre
Maria cea pura, hotaraste sa se razbune. Bietul artist ajunge acasa, ia dalta si incearca a lucra
iarasi, a-si reinvia talentul; in zadar, in inima sa acum e gol, in mintea sa e neant: EI moare in
bratele lui Desgenais.
Cuprinsul piesei lui Barriere limpezeste pe deplin si reflexul din poezia Amorul unei marmure:
Poetul de talent fusese dispretuit; pentru ca ea sa fie a lui, el ar fi trebuit sa fie un rege (asirian!)
bogat putred de aurii avutii, ca Gorgias, ca contele francez; despretuitul isi razbuna durerile,
gasindu-i si artistei romane prototipul: Marco - Aspasia, Phrine, Lais. Titlul Amorul unei
marmure ne apare astfel ca o ironie, ca o critica a sagetatului Eminescu."
Poezia a fost cunoscuta, inainte de-a aparea in Familia, de I.L. Caragiale, care stia ca era
destinata unei actrite. Se crede ca aceasta ar fi Eufrosina Popescu. Sa notam insa ca, desi a aparut
in 1868, poezia este, in primele ei forme, de prin 1866 si cu modificari din 1867. (Materialul
documentar este publicat de Perpessicius in editia sa, voi. I, p. 268 si urm.) Sa mai notam ca,
dupa povestirea Iui Caragiale, poezia n-ar fi impresionat nicidecum pe artista, ceea ce n-a ramas
indiferent pentru Eminescu. Sfarsitul poeziei exprima o stare sufleteasca posterioara atitudinii
reci a artistei. Si aceasta nu mai este in acord cu relatarea lui Caragiale: ii trecuse ciuda regelui
asirian si acum se bucura in liniste de avutiile si stralucirea lui" (In Nirvana).
G. Bogdan-Duica, in articolul Multe si marunte despre Eminescu. din Viata romaneasca, 1924, p.
383 si urm., da o lamurire temeinica: Trupa parasise Banatul, cand Familia din 19 sept./l oct.
publica inca o poezie, Amorul unei marmure, al carei cuprins trebuie pus in legatura cu al poeziei
La o artista. Aceasta este o realitate cantata cu deplina transparenta; acea invaluire a
sentimentului in fantasticul atat de caracteristic pentru Eminescu cel tanar. Poeziile, chiar de-ar fi
de inspiratie mai veche - in prelucrarea lor din 1868, adica in forma lor din Familia, sunt mici
harburi din oglinda sufletului sau in timpul migratiei artistice prin Ardeal si Banat."
Titlul Amorul unei marmure a fost apropiat de acela al unei poezii de Deparateanu, A une fille de
marbre, o satira vehementa si vulgara scrisa la Paris in 1857 (vezi Al. Cioranescu, Alexandru
Deparateanu, Buc, 1936). Probabil ca Deparateanu a cunoscut la Paris piesa lui Barriere si
Thiboust, jucata incepand din 1853.
Numai pentru lamurirea starii psihologice din poezie, si nu pentru a stabili un izvor al acesteia,
amintim ca-n romanul lui Balzac, La peau de chagrin. Raphael simte chinurile saraciei care-1
impiedica sa se apropie de bogata si recea Fedora. Si aceasta pare o statuie de marmora", este
..la femme sans coeur" care surade doar in fata efuziunilor sentimentale ale adoratorului ei: ,Je le
regardai pendant un moment cn lui dardant tout ramour auquel je renoncais. Elle etait debout, et
me jetait son sourire banal, le detestable sourire d'une statue de marbre, paraissant exprimer
l'amour, mais froid."
De o inima de marmora" Eminescu si-aminteste si dupa 1875, in Visul unei nopti de iarna, in
care intra si dale biografice: Degeaba se inchina la luceafarul diminetii sale, degeaba la
luceafarul serilor Luceafarul era o papusa coeur de marbre".
Anghel Demetriescu (art. cit.) a observat asemanarea de expresie intre v. 29 40 din aceasta
poezie si O seara la Lido de Alecsandri:
Si tu, o, vis ferice a tineretii mele!
De-ar fi-n a mea putinta sa fac precum doresc.
As punepe-a tafrune un diadem de stele;
As pune sub picioare-ti un tron dumnezeesc.
Caci te iubesc. Elena, cu-o tainica uimire:

Cu focul tineretii, cu dor nemarginit,

Cu lacrimi si credinta, cu dulce fericire,
Cu tot ce este-n mine putere de iubit.'
in tine cred, Elena, precum credeam odata in glasul maicii mele,
in sfantul ei amor;
Precum in soare crede natura-ntunecata.
Precum un geniu falnic in falnic viitor.
indreptatita este si critica lui Anghel Demetriescu: De vom compara prototipul cu imitatia, vom
vedea ca acolo unde Alecsandri este limpede si senin, unde el face sa se oglindeasca cerul intr-o
lacrima, Eminescu se zbate in imagini exagerate si in expresii violente. Pe cand Alecsandri pune
pe fruntea iubitei sale un diadem de stele, Eminescu ar pune un diadem de foc, fara sa
cugete la efectele teribile ale acestei podoabe" (ibid.). Ar fi fost totusi cazul ca severul critic sa
arate si ca Amorul unei marmure este dintre primele incercari ale unui adolescent,
Si-n versiunea ms. 2262, f. 1, avem: orgie. in unele editii a aparut gresit: urgie.
Deparateanu isi termina poezia A unefille de marbre cu ura si dispret:
Tu marmur-insa nu esti, o! nici granitul tare,
Ceva sa poata face din tine-artistul care
Te-abora, piatra vila, scuipata cand de nori.
Vai! cand de trecatori.
in contrast cu Deparateanu este Creteanu in La o frunza uscata:
Iubesc din suflet o alta fata
Dar ea nu stie sau n-o arata:
A iubi astfel, e vai! un chin!
Alerg in urma-i, sarmana foaie,
Precum mergi insati pe vant si ploaie:
Astfel durerea mi-o mai alin!