NUVELA PSIHOLOGICA

"ÎN VREME DE RĂZBOI" de Ion Luca Caragiale

- nuvelă psihologică de factură naturalistă -

Alături de Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale este creatorul nuvelei realist-psihologice. Nuvela
"în vreme de război" de Ion Luca Caragiale (1852-1912) a apărut în 1898 şi este o creaţie
realist-psihologică, având şi puternice accente naturaliste. Naturalismul este curentul literar care,
investigând realitatea, se preocupă mai ales de legile cauzale între fapte, prezentând nu atât
tipologii, cât cazuri patologice, pe care le analizează cu pricepere şi meticulozitate medicală şi în
care primează factorul ereditar, ca fiind hotărâtor în evoluţia destinului uman, la care se adaugă
manifestările naturii, aflate în deplină concordantă cu stările psihologice ale personajelor,
urmând îndeaproape evoluţia bolii acestora.

Structura şi compoziţia nuvelei:

Construcţie epică riguroasă, nuvela "În vreme de război" are un singur plan narativ, care se
referă la analiza psihologică a personajului principal, care suferă o prăbuşire interioară rapidă, de
la obsesie Ia nebunie. Nuvela ilustrează, aşadar, un conflict consolidat în plan psihologic şi o
intrigă bine evidenţiatăconturată de prăbuşirea psihică şi lăcomia nestăpânită de îmbogăţire.
Perspectiva narativă este reprezentată de naratorul omniscient şi de naraţiunea la persoana a
III-a, care ilustrează zbuciumul interior al protagonistului. Modalitatea narativă se remarcă prin
absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia de evenimente.
Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea derulării
lor, iar cea spaţială reflectă atât un spaţiu real, ai hanului, cât şi unui imaginar închis, al
obsesiei ce chinuieşte conştiinţa personajului.

Nuvela este structurată în trei capitole:

Capitolul I. Popa Iancu din Podeni, căpetenia unei bande de hoţi, este în pericol de a fi prins de
poteră şi de aceea, fratele său, Stavrache, îl sfătuieşte să se înroleze voluntar în armată şi să plece
pe frontul din Balcani, pentru a i se pierde urma. Popa Iancu urmează sfatul fratelui său, averea îi
rămâne lui Stavrache, iar atunci când acesta este anunţat printr-o scrisoare că Iancu Georgescu a
murit "pe câmpul de onoare de trei gloanţe inamice primite în pântece" începe să fie obsedat de
revenirea fratelui.

Capitolul al II-Iea urmăreşte îndeaproape obsesiile şi coşmarurile lui Stavrache, iscate din
teama că fratele său nu ar fi murit şi că s-ar putea întoarce să-i ia averea.

Capitolul al III-lea ilustrează întâlnirea şi confruntarea dramatică dintre cei doi fraţi şi
declanşarea nebuniei lui Stavrache.
Construcţia si momentele subiectului:
Firul epical nuvelei urmează linia unei compoziţii clasice şi conturează treptat obsesia lui
Stavrache şi evoluţia ei spre nebunie. Caragiale compune astfel un destin tragic printr-o
riguroasă analiză psihologică, sugerând în acelaşi timp o tară ereditară, genetică ce se manifestă
în structura psihici a fraţilor Georgescu.Incipitul ilustrează modul de soluţionare a jafurilor şi
crimelor comise de o bandă de tâlhari, care, în sfârşit, fusese prinsă.

1
 Tema:
O constituie evoluţia unei obsesii duse până la nebunie, autorul respectând toate
simptomele acestei boli, iar eroul principal fiind urmărit prin analiza crizelor de conştiinţă şi de
comportament, ca într-o adevărată fişă medicală.
In expoziţiune, se prezintă datele esenţiale ale celor două personaje şi împrejurările care
le determină destinele.Timp de doi ani, o ceată de tâlhari băgase în sperieţi pe locuitorii din "trei
hotare", prin furturi, torturi şi omoruri, iar acum hoţii fuseseră prinşi de poteră în pădurea
Dobrenilor. Căpetenia bandei, popa Iancu din Podeni, scăpase ca prin minune, fiind plecat cu
treburi la târg. Se spunea despre el că era bogat, că avea "bănet", iar lumea bănuia că popa
"găsise vreo comoară". Toate acestea "băteau la ochi" şi au stârnit suspiciunea oficialităţilor, aşa
că într-o noapte, când pe mamă o trimisese la târg împreună cu argaţii, popa Iancu îşi înscenează
un jaf acasă la el ca să scape de bănuieli. Este găsit a doua zi "legat butuc, cu muşchii curmaţi de
strânsura frânghiilor, cu căluşu-n gură" şi plângându-se că l-au schingiuit şi "i-au luat o groază
de bani". Acum tâlharii fuseseră prinşi, iar popa , de teamă că va fi demascat, se duce degrabă la
"neică Stavrache, hangiul, frate-său mai mare", ca să-1 înveţe ce să facă.Stavrache avea un han
aşezat "în drum", era "om cu dare de mână" şi fusese şi el înfricoşat să nu-1 calce hoţii, aşa că, de
când îi prinseseră, răsuflase uşurat. El este uimit când frate-său îi destăinuie, "ca la un duhovnic",
că el era "capul bandei de tâlhari", că îşi înscenase jaful "ca să adoarmă bănuielile", iar acum
regreta amarnic, scuzându-se că "dracu-1 împinsese". în acel moment sosesc la han, cu gălăgie
mare, "vreo douăzeci de voluntari tineri", cu un ofiţer şi trei sergenţi care se duceau la război şi
voiau să se odihnească până dimineaţă, când trebuia "s-apuce trenul militar". Lui Stavrache îi
vine ideea să-1 trimită şi pe frate-său, Iancu, voluntar pe front, îl rade şi îl tunde "muscăleşte",
apoi acesta pleacă împreună cu militarii.Despre preotul lancu nu se mai ştia nimic în Podeni,
"parcă intrase-n pământ" şi oamenii au adus alt preot în sat, pentru că nu puteau să rămână "fără
liturghie". Tocmai când se-ntorcea de la parastasul de nouă zile al mamei sale, Stavrache
primeşte o scrisoare de la fratele lui, care fusese expediată înaintea luptelor de la Plevna şi din
care află că Iancu fusese numit sergent şi decorat cu "Virtutea militară". Ironia lui Caragiale este
acidă, descriind starea de spirit a lui Stavrache, care verifică din nou data expedierii scrisorii
pentru a se convinge că era trimisă înaintea bătăliei de la Plevna, în care, se ştia, muriseră foarte
mulţi români. Hangiul se întreabă, în subconştient, dacă Iancu o fi scăpat cu viaţă ori ar îndrăzni
să se mai întoarcă şi să-şi revendice averea, care era acum administrată de hangiu: "...O veni?...
n-o veni?...". El se interesează apoi de pedepsirea tâlharilor şi, aflând că aceştia nu-şi trădaseră
căpetenia, Stavrache îşi exprimă dispreţul pentru oficialităţi: "Aoleu! ce mai judecători!...". Se
manifestă aici un limbaj colocvial: forma populară a viitorului conferă spontaneitate exprimării,
iar exclamaţia "Aoleu! ce mai judecători!" sporeşte tulburarea afectivă şi ironia personajului
privind incompetenţa justiţiei.După un timp, Stavrache primeşte altă scrisoare, de data asta cu
"slovă străină", prin care i se anunţă moartea fratelui său, "sublocotenentul Iancu Georgescu",
răpus "de trei gloanţe inamice primite în pântece". Cel care scrisese înştiinţarea elogia curajul şi
vitejia eroului, care, zâmbind, "şi-a cântat singur popeşte foarte frumos: vecinica pomenire!".
După ce "a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste", Stavrache face toate demersurile necesare
pentru a moşteni averea fratelui mai mic şi intră oficial în posesia ei. Naratorul deapănă şirul
întâmplărilor cu obiectivitateşi intervine cu paranteze sau scurte comentarii privind atitudinea şi
comportamentul hangiului.
Intriga. Consultând un avocat în privinţa condiţiilor legale de păstrare a averii moştenite,
hangiul afla că numai popa este singurul care ar avea dreptul să-i ceară restituirea bunurilor, dar

2
el "cine ştie unde s-o fi prăpădit". Din acest moment, pe Stavrache începe să-1 chinuie gândul în
legătură cu posibila întoarcere a fratelui său şi acţiunea nuvelei creşte în tensiune.
Desfăşurarea acţiunii. în cei cinci ani care trecuseră de la terminarea războiului, nimeni
nu-1 deranjase pe Stavrache, în afară de apariţiile de coşmar ale lui popa Iancu, "care venea din
când în când, de pe altă lume, să tulbure somnul fratelui său". Visele chinuitoare ale lui
Stavrache devin obsesii, se transformă treptat în coşmaruri care îl terorizează, el trăind parcă
aievea momentele tulburătoare ale "vizitei înstrăinatului", dar de fiecare dată îşi linişteşte sufletul
cu o sfeştanie în memoria fratelui mort.O primă imagine în coşmarurile hangiului este
întruchipată de apariţia fratelui său în haine de ocnaş, "stins de oboseală, bolnav", cu opincile
sfâşiate, cu palmele, gleznele şi tălpile "pline de sânge", pentru că evadase din ocnă. Stavrache
este încărcat de ură, temându-se că-şi va pierde averea: "- Ticălosule, [...] ne-ai făcut neamul de
râs! [...] Pleacă! Du-te înapoi de-ţi ispăşeşte păcatele!". Luptându-se cu hangiul, ocnaşul îi pune
genunchiul în piept şi-i zice scrâşnind din dinţi: "- Gândeai c-am murit, neică?". Atunci când
"nebunul a voit să-! sugrume", hangiul şi-a adunat puterile, 1-a îmbrâncit pe ocnaş pe uşă şi
acesta "a pierit în întunericul nopţii". înspăimântat, "tremurând din toate încheieturile şi făcându-
şi cruci peste cruci" pentru odihna sufletului răposaţilor, Stavrache s-a dus a doua zi la biserică şi
a făcut slujbă de sufletul mortului. A doua apariţie de coşmar are Ioc într-o noapte, când,
încercând să doarmă, o "ploaie rece de toamnă" legăna cu "mişcarea sunetelor" gândurile omului,
care se roteau în cercuri din ce în ce mai largi şi "tot mai domol", elementele naturalistesugerând
starea psihică a personajului. Auzind trâmbiţe, hangiul iese afară şi recunoaşte în căpitanul care
conducea compania pe fratele mort, care scoate uşa din ţâţâni şi, "râzând cu hohot", strigă. "-
Gândeai c-am murit, neică?". Apoi, căpitanul se repede să-1 prindă pe hangiu, care, speriat, "se-
ndârjeşte şi-l strânge de gât", dar chipul militarului se lumina din ce în ce mai mult, râdea
zgomotos şi vesel, întrebându-1: "- Gândeai c-am murit, neică? ", apoi dă comanda de plecare.
Dimineaţa, hangiul s-a dus tremurând la preotul din sat, rugându-1 să facă o sfeştanie casei.
Vremea urâtă, ca element naturalist, cu zloată, ploaie, zăpadă, "măzărică şi vânt vrăjmaş" care s-
a abătut peste sat şi a ţinut trei zile şi trei nopţi semnifică faptul că Stavrache îşi schimbase firea,
devenise irascibil, suspicios, avea reacţii ciudate în relaţiile cu clienţii. Un exemplu edificator îl
constituie atitudinea pe care o are hangiul faţă de fetiţa care venise cu două sticle să cumpere "de
un ban gaz" şi "de doi bani ţuică", rugându-1 "să nu mai pui gaz în a de ţuică şi ţuică-n a de gaz,
ca alaltăieri" şi să scrie în caietul de datorii, pentru că n-avea bani. Dialogul cu fetiţa îl include în
lumea negustorilor avari şi nemiloşi: "Scrie-v-ar popa să vă scrie, de pârliţi! [...] De mici vă-
nvăţaţi la furat, fire-aţi ai dracului!".Vremea de afară şi gândurile tulburi ale eroului constituie un
tablou naturalist sugestivpentru evoluţia obsesiilor, iar vedeniile, halucinaţiile chinuitoare,
marcate de obsedanta întrebare "Gândeai c-am murit, neică? ", învălmăşeala de gânduri
provoacă treceri de la realitate la vis, cele două planuri se confundă, sugerând astfel degradarea
psihică progresivă a lui Stavrache.
Punctul culminant:Este reprezentat de momentul întâlnirii reale dintre cei doi fraţi. Deşi
afară viscolul urla, Stavrache aude glasuri de oameni şi bătăi în uşa de la drum a prăvăliei. Erau
doi oameni înfofoliţi din cauza viforului, care solicită găzduire pentru noapte, întrucât caii erau
"prăpădiţi" iar ei îngheţaţi bocnă. Când Stavrache vine cu mâncarea, găseşte pe unul dintre cei
doi bărbaţi culcat în pat, cu spatele la el şi sforăind. Vrând să afle de unde ştie călătorul cum îl
cheamă, hangiul se apleacă asupra omului de pe pat, care-i răspunde: "- Cum să nu te cunosc,
neică Stavrache, dacă suntem fraţi buni?"Ajuns la capătul încordării psihice, hangiul se clătină
puternic, de parcă "tot viforul care urla în noaptea grozavă" ar fi năpădit dintr-o dată peste el,
"deschise gura mare să spună ceva, dar gura fără să scoată un sunet nu se mai putu închide;
3
ochii clipiră de câteva ori foarte iute şi apoi rămaseră mari, privind ţintă [...]; mâinile voiră să
se ridice, dar căzură ţepene de-a lungul trupului". Replica lui popa Iancu, aproape la fel cu
aceea din coşmarurile lui: "- Mă credeai mort, nu-i aşa?", constituie lovitura definitivă primită
de mintea buimăcită şi confuză a lui Stavrache, care confundă realitatea cu imaginile din
coşmaruri. Iancu venise să-i ceară cincisprezece mii de lei, ca să acopere suma delapidată de el
din fondurile regimentului, că altfel "trebuie să mă-mpuşc".
Deznodământul: Cu o artă desăvârşită, Caragiale analizează reacţiile, atitudinile şi
comportamentul hangiului: "Drept orice răspuns, Stavrache se ridică în picioare foarte liniştit;
se duse drept la icoane; făcu câteva cruci şi mătănii; apoi se sui în pat şi se trânti pe o ureche,
strângându-şi genunchii în coate", începând să horcăie şi să geamă.Dacă la început criza
psihologicăabia se înfiripă, ea se adânceşte evolutiv, sub imperiul obsesiilor, ducând la o
manifestare explozivă şi violentă premergătoare nebuniei şi declanşând demenţa. Fratele îl atinse
cu mâna, dar "la acea uşoară atingere, un răcnet! - ca şi cum i-ar fi împlântat în rărunchi un
junghi roşit în foc - şi omul adormit se ridică drept în picioare, cu chipul îngrozitor, cu părul
vălvoi, cu mâinile încleştate, cu gura plină de spumă roşcată". Răsturnând masa, lumânarea se
stinse şi "odaia rămase luminată numai de candela icoanelor". Stavrache se năpusteşte asupra
fratelui său, îl trânteşte la pământ şi începe să-1 strângă de gât şi să-l muşte, iar camaradul lui
popa lancu, încercând să-i despartă, este şi el trântit la pământ. Profitând de neatenţia fratelui
său, popa îşi scoate cureaua de la brâu şi leagă strâns picioarele hangiului dezlănţuit, apoi îi dă
pumni în ceafă şi în furca pieptului, până când "Stavrache [...] se prăbuşi ca un taur, scrâşnind şi
răgind". Atmosfera este amplificată de elementele naturalistă, deoarece afară, viscolul ajunsese
"în culmea nebuniei", făcând să trosnească "zidurile hanului bătrân". In timp ce-i legau mâinile
deasupra capului, Stavrache "îi scuipa şi rădea cu hohot". Camaradul aprinde o lumânare, dar,
cum "îi dete lumina în ochi, Stavrache începu să cânte popeşte."Istovit de încăierare, popa lancu
se uită la fratele lui mai mare care "cânta nainte, legănându-şi încet capul, pe mersul cântecului,
când într-o parte când într-alta" şi se gândeşte că n-are noroc.
Finalul: Nuvelei prezintă un caz patologic tipic, autorul reuşind să întocmească o adevărată
fişă clinică, în care notaţiile simptomelor fiziologice sunt unele medicale: "chipul îngrozit",
"părul vâlvoi", "mâinile încleştate", "gura plină de o spumă roşcată", "scuipa şi râdea cu
hohot", "începu să cânte popeşte".Eroul principal, Stavrache, este conturat în evoluţia sa de la
lăcomie Ia iluzie, apoi la halucinaţii, de la frică la spaimă şi groază până Ia nebunie, toate
aceste stări definind natura psihică labilă, predispoziţia genetică pentru evoluţia spre demenţă.
Caracterul naturalist al nuvelei este dat şi de strânsa relaţie întrenatura ce se dezlănţuie
treptat şi evoluţia patologiei personajului: "Legănate de mişcarea sunetelor, gândurile omului
începură să sfârâie iute în cercuri strâmte." Elementul auditiv devine pregnant, ploaia măruntă şi
rece de toamnă căzând "în clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit" compunea "un fel de cântare
cu nenumărate şi ciudate înţelesuri." Când, în final, Stavrache se prăbuşeşte, "vântul afară ajuns
în culmea nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului bătrân".
Stilul. Nuvela are un caracter scenic, specific manierei literare a lui Caragiale,
dialogurile au replici scurte, gesturile sunt descrise detaliat, completând fişa psihologică pe care
o realizează autorul în această creaţie.Nuvela "In vreme de război" este o proză psihologică de
factură naturalistă, urmărind stările de conştiinţă şi de comportament ale eroului principal prin
monologuri interioare sugestive, iar destinul dramatic are la bază lăcomia exagerată a acestuia,
dar şi tare genetice, întrucât "incontestabil există o tară în familia în care un frate înnebuneşte,
iar altul se face tâlhar ca popă şi delapidator ca ofiţer." (George Călinescu).
4
In "Arta prozatorilor români", Tudor Vianu evidenţiază relaţia autor-narator-personaj, atât de
întâlnită în proza lui I.L.Caragiale: "Pătrunzând în actualitatea sufletească a unora din
personajele caragialiene, nu suntem obligaţi să ne reprezentăm pe autorul care o reflectă.
Distanţele dintre acesta şi oamenii pe care-i zugrăveşte este suprimată, prin fuziune simpatetică
(care provoacă stări sufleteşti tainice), încât viaţa interioară a acestora nu este «produsă». Ideile
şi sentimentele oamenilor nu ne apar din perspectiva scriitorului, ci din aceea a eroilor. Nu
ascultăm pe autor vorbindu-ne, ci «vedem» oarecum personajele gândind şi simţind."
I.L.Caragiale îşi priveşte şi ascultă personajele, folosind ca modalităţi tehnice de realizare stilul
simpatetic (care provoacă stări sufleteşti) prin monolog interior şi stilul indirect liber, prin
atitudinea ironică.
Caracterizarea lui Stavrache
Firul epic al nuvelei lui I.L.Caragiale, "În vreme de război", urmează linia unei
compoziţii clasice şi profilează treptat evoluţia obsesiei lui Stavrache de la îndoială la
certitudine, apoi la nebunie, cu toate simptomele acestei boli, eroul principal fiind urmărit prin
analiza crizelor de conştiinţă şi de comportament, ca într-o adevărată fişă medicală. Caragiale
compune astfel un destin tragic printr-o minuţioasă analiză ,.• psihologică, sugerând, îri spirit
naturalist, o tară ereditară, genetică ce se manifestă în structura psihică a fraţilor Georgescu.
I.L.Caragiale a subintitulat această creaţie "schiţă", referindu-se nu la specia literară, ci la
"desenul" schiţat prin care îşi conturează protagonistul. Fără detalii inutile, prin perspectiva
temporală, naratorul zăboveşte asupra întâmplărilor care trasează tuşa portretistică ori expediază
câteva luni şi chiar ani ("Au trecut cinci ani de la război şi nimeni, în adevăr, n-a supărat pe
d.Stavrache, afară decât popa Iancu volintiru, care venea din când în când de pe altă lume, să
tulbure somnul fratelui său.") dacă în perioada respectivă nus-a petrecut nimic important pentru
profilul eroului.Hangiul Stavrache Georgescu, personajul principal şi "rotund"("care nu poate fi
caracterizat succint şi exact", EMForster) al nuvelei, este prezentat în mod direct încă din
expoziţiune ca fiind un bărbat respectat, cu un statut social bine consolidat şi cu un aer "foarte
mulţumit" pentru că afacerile îi mergeau bine. Stavrache avea hanul aşezat "în drum", era "om cu
dare de mână", de aceea fusese înfricoşat să nu-1 calce şi pe el hoţii care terorizau de doi ani
ţinuturile, aşa că răsuflase uşurat când auzise că aceştia căzuseră în "lanţurile justiţiei". Hangiul
află cu stupoare că lancu era "capul bandei de tâlhari", că îşj înscenase jaful "ca să adoarmă
bănuielile", iar acum popa regreta amarnic, scuzându-se că "dracu-1 împinsese" şi cerând,
speriat, ajutor fratelui mai mare. Trăsăturile caracteriale reies indirect din gândurile şi deciziile
protagonistului care, ca bun creştin, are cultul familiei şi, descurcăreţ din fire, profită de faptul că
soseşte la han un grup de voluntari şi-i roagă să-1 ia pe fratele său cu ei, pe front. Procedeele de
analiză psihologică pe care naratorul le utilizează cu măiestrie sunt variate şi eficiente pentru
ilustrarea stărilor interioare ale protagonistului: monologul interior, dialogul, introspecţia
conştiinţei şi a sufletului, observaţia atentă a naratorului, autoanaliza şi autointrospecţia, obsesia,
coşmarul. Pentru hangiu părea că viaţa curge ca înainte, dar în sufletul său se iveşte, neobservat,
germenele lăcomiei, de care, la început, nu este conştient. întorcându-se de la parastasul de nouă
zile al mamei sale, Stavrache primeşte de la lancu o scrisoare, care fusese expediată înaintea
luptelor de la Plevna şi din care află că acesta fusese numit sergent şi decorat cu "Virtutea
militară". Naratorul obiectiv observă, indirect, cu o ironie acidă, starea de spirit a lui Stavrache,
care verifică din nou data expedierii scrisorii pentru a se convinge că fusese trimisă înaintea
bătăliei de la Plevna, în care muriseră foarte mulţi români: "Hangiul mototoli hârtia după ce mai
5
privi bine data: în adevăr scrisoarea era expediată cu trei zile mai-nainte de luarea Plevnei". De
aceea hangiul se întreba în subconştient, prin observaţia atentă a naratorului omniscient, dacă
lancu o fi scăpat cu viaţă: "Curios lucru! Cine ar fi văzut figura lui neică Stavrache, [...] ar fi
rămas în mirare pricepând bine că în sufletul fratelui mai mare nu se petrece nimic analog din
bucuria la citirea veştilor despre succesul de bravură al răspopitului". Se interesează discret de
pedepsirea tâlharilor şi, aflând că aceştia nu-şi trădaseră căpetenia, Stavrache îşi exprimă
dispreţul pentru judecătorii incompetenţi ("Ce mai judecători!..."). Se simte măcinat de îndoială
şi se întreabă, prin monolog interior, dacă fratele lui ar îndrăzni să se mai întoarcă şi să-şi
revendice averea, care era acum administrată de hangiu: "...Dar o să-ndrăznească să se mai
întoarcă? [...] ...O veni?... n-o veni?...". Criza psihologică a lui Stavrache se declanşează în
momentul în care -primeşte altă scrisoare, de data asta cu "slovă străină", prin care i se anunţă ' -
moartea fratelui său, "sublocotenentul lancu Georgescu, voluntar înaintat din grad în grad în timp
de campanie", răpus "de trei gloanţe inamice primite în pântece". Introspecţia conştiinţei şi a
sufletului scoate la suprafaţă stările emoţionale ale protagonistului. Mâhnit peste măsură de
moartea fratelui său, după ce "a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste", Stavrache se
încurajează bărbăteşte pentru că "nu trebuie să se lase copleşit aşa de durere...", drept care face
toate demersurile necesare ca să moştenească oficial agoniseala fratelui mai mic. Cu o ironie
subtilă, naratorul deapănă cu obiectivitate şirul întâmplărilor şi intervine cu scurte comentarii
privind atitudinea şi comportamentul hangiului. Consultând un avocat în privinţa condiţiilor
legale de păstrare a averii moştenite, Stavrache află că numai popa ar avea dreptul să-i ceară
restituirea bunurilor. Vestea îi aduce moştenitorului zâmbetul pe buze şi siguranţa de sine, reacţie
care face "o impresie ciudată" asupra avocatului şi de aceea hangiul se grăbeşte să adauge cu
duioşie în glas: "cine ştie unde s-o fi prăpădit bietul frate-meu". Dialogul purtat cu avocatul se
distinge prin răspunsurile scurte şi grăbite ale hangiului, din care reiese, indirect, lăcomia
subconştientă şi nerăbdarea de a intra rapid în posesia averii decedatului:
"- Popa are copii?
-Nu.
- Are femeie?
- Nu.
- Mai are alt frate?
- Niciunul, decât pe mine."
Pe Stavrache începe să-1 chinuie gândul în legătură cu posibila întoarcere a fratelui mort,
idee ce se înfiripează în mintea lui din cauza cuvintelor uşor persiflante ale avocatului, care îi
spune că numai "unul singur pe lume" ar putea să-i mai ia moştenirea: popa lancu.Din acest
moment, liniştea protagonistului este tulburată de halucinaţiile fratelui mort, "care venea din
când în când, de pe altă lume, să tulbure somnul fratelui său". Visele chinuitoare ale Iui
Stavrache devin obsesii, se transformă treptat în coşmaruri care îl terorizează, el trăind parcă'
aievea momentele tulburătoare ale ."vizitei înstrăinatului", dar de fiecare dată îşi linişteşte
sufletul cu o sfeştanie în memoria fratelui mort.Introspecţia psihologică a naratorului
omniscient se manifestă şi în visele înfricoşătoare. O primă imagine în coşmarurile hangiului
este întruchipată de apariţia fratelui său îmbrăcat în haine de ocnaş, "stins de oboseală, bolnav,
6
cu faţa hiravă şi cu ochii-n fundul capului ca în clipa morţii". Stavrache i se adresează cu un glas
încărcat de ură, fiind înspăimântat că-şi va pierde averea: "- Ticălosule, [...] ne-ai făcut neamul
de râs! [...] Pleacă! Du-te înapoi de-ţi ispăşeşte păcatele!". Luptându-se cu moartea, ocnaşul se
agaţă cu disperare "de frate-său cu o mână de gât şi cu alta de braţul stâng [...] cu o putere
covârşitoare" şi-i zice, râzând "ca un nebun" şi scrâşnind din dinţi: "- Gândeai c-am murit,
neică?". Atunci când "nebunul a voit să-1 sugrume", hangiul, "smintit şi el de frica morţii", şi-a
adunat puterile, 1-a îmbrâncit pe ocnaş afară din han şi acesta "a pierit în întunericul nopţii".
înspăimântat, "tremurând din toate încheieturile şi făcându-şi cruci peste cruci" pentru odihna
sufletului răposaţilor, Stavrache s-a dus a doua zi la biserică, "a aprins lumânări pentru sufletele
morţilor", simţindu-se foarte tulburat şi neputând mânca nimic.A doua apariţie de coşmar are
loc într-o noapte, când, încercând să doarmă, o "ploaie rece de toamnă" legăna cu "mişcarea
sunetelor" gândurile omului, care se roteau în cercuri din ce în ce mai largi şi "tot mai domol",
elementele naturaliste accentuând indirect starea psihică a protagonistului. Hangiului i se' pare că
aude "un cântec de trâmbiţe... militari, desigur" şi-l recunoaşte în căpitanul care conduce
compania pe fratele mort, care scoate uşa din ţâţâni şi, "râzând cu hohot", strigă amuzat: "-
Gândeai c-am murit, neică?". Iancu aleargă să-1 prindă pe hangiu, care, speriat, se repede Ia
căpitan "şi-I strânge de gât, îl strânge din ce în ce mai tare", dar chipul militarului se luminează
din ce în ce mai mult, râde zgomotos şi vesel, întrebându-1 obsesiv: "- Gândeai c-am murit,
neică?". Fraza obsedantă este, în compoziţia nuvelei, un laitmotiv, element de recurenţă menit să
amplifice zbuciumul lăuntric al protagonistului. în dimineaţa următoare, hangiul se duce
"tremurând de friguri" la popa din sat şi-1 roagă să facă negreşit, până-n seară, o sfeştanie casei.
Vremea urâtă este în concordanţă deplină cu sufletul agitat al lui Stavrache, care îşi
schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea reacţii ciudate în relaţiile cu clienţii. Un
exemplu edificator îl constituie atitudinea pe care o are hangiul faţă de o copilă care venea
frecvent la prăvălie. Dialogul cu fetiţa îl include în lumea negustorilor avari şi nemiloşi. Ea
venise să cumpere "de un ban gaz [...] şi de doi bani ţuică", dar îi atrage atenţia că rândul trecut
amestecase clondirele (vas de sticlă -n.n.) şi-i pusese gaz în cel de ţuică şi invers. Din vorbele
fetiţei se desprinde indirect, starea de confuzie şi dezorientarea hangiului. în mod cu totul ilogic,
Stavrache se enervează peste măsură atunci când fata îi spune că nu are bani şi să scrie suma în
condica de datornici, aşa cum făcea în mod obişnuit: "Scrie-v-ar popa să vă scrie, de pârliţi! [...]
De mici vă-nvăţaţi la furat, fire-aţi ai dracului!".Vremea cumplită de afară şi gândurile tulburi ale
eroului constituie un tablou naturalist sugestiv pentru evoluţia obsesiilor, iar vedeniile,
halucinaţiile chinuitoare, învălmăşeala de închipuiri, marcate de obsedanta întrebare "Gândeai c-
am murit, neică?", provoacă treceri confuze de la realitate la vis, cele două planuri amestecându-
se şi sugerând astfel degradarea psihică progresivă a lui Stavrache. Punctul maxim al încordării
îl constituie întâlnirea reală dintre cei doi fraţi, care are loc într-un sugestiv cadru naturalist,
viscolul prevestind vuietul din mintea protagonistului. Din acest moment, analiza psihologică
stăpâneşte şi investighează stările şi trăirile hangiului. Puternic impresionat de întâlnirea cu
fratele mort, Stavrache încremeneşte şi nu mai poate avea nicio reacţie: "deschise gura mare să
spună ceva, dar gura fără să scoată un sunet nu se mai putu închide; ochii clipiră de câteva ori
foarte iute şi apoi rămaseră mari, privind ţintă [...]; mâinile voiră să se ridice, dar căzură ţepene
de-a lungul trupului". Replica lui Iancu,""- Mă credeai mort, nu-i aşa?", aproape aceeaşi cu fraza
din vise, constituie lovitura definitivă primită de mintea buimăcită şi confuză a lui Stavrache,
care încurcă realitatea cu imaginile din coşmaruri. Popa îi spune cu veselie că ultima scrisoare "a
fost o glumă" şi venise ca să-i ceară cincisprezece mii de lei, cu care să acopere suma delapidată
de el din fondurile regimentului, câ altfel "trebuie să mă-mpuşc".Cu o artă desăvârşită, Caragiale
7
analizează reacţiile, atitudinile şi comportamentul hangiului: "Drept orice răspuns, Stavrache se
ridică în picioare foarte liniştit; se duse drept la icoane; făcu câteva cruci şi mătănii; apoi se sui în
pat şi se trânti pe o ureche, strângându-şi genunchii în coate", începând să horcăie şi să geamă.
La început criza psihologică abia jse înfiripează, apoi se adânceşte evolutiv sub imperiul
confuziilor şi al obsesiilor, ducând la o manifestare explozivă şi violentă premergătoare nebuniei
şi declanşând demenţa. Iancu îi pune mâna pe umăr, dar "la acea uşoară atingere, un răcnet! - ca
şi cum i-ar fi împlântat în rărunchi un junghi roşit în foc — şi omul adormit se ridică drept în
picioare, cu chipul îngrozitor, cu părul vălvoi, cu mâinile încleştate, cu gura plină de spumă
roşcată". Lupta dintre cei trei bărbaţi e crâncenă, până când, profitând de neatenţia fratelui său,
popa îşi scoate cureaua de la brâu şi leagă strâns picioarele hangiului dezlănţuit, apoi îi dă câţiva
pumni în ceafă şi în furca pieptului: "Stavrache [...] se prăbuşi ca un taur, scrâşnind şi răgind".
Naturalismul manifestat prin dezlănţuirea naturii accentuează starea de alienaţie a hangiului,
afară, viscolul ajunsese "în culmea nebuniei", făcând să trosnească "zidurile hanului bătrân". în
timp ce-i legau mâinile deasupra capului, Stavrache "îi scuipa şi râdea cu hohot". Camaradul
caută lumânarea şi o aprinde, dar, cum "îi dete lumina în ochi, Stavrache începu să cânte
popeşte". înfăţişarea lui Stavrache este conturată prin ochii altui personaj, fratele său care, istovit
de încăierare, îl priveşte cu amărăciune cum "cânta nainte, legănându-şi încet capul, pe mersul
cântecului, când într-o parte când îritr-alta". Hangiul înnebuneşte în ipostaza preotului, întrucât
obsesia şi zbuciumul permanent care-1 chinuiseră în ultimii ani aveau drept cauză pe fratele său,
popa Iancu din Podeni. Acesta este încă un element al naturalismului, care dezvoltă în operele
literare fenomenul cauză-efect, aşa cum ilustrează Caragiale în această nuvelă.Finalul prezintă un
caz patologic tipic, scriitorul reuşind să întocmească o adevărată fişă clinică a lui Stavrache, în
care notaţiile simptomelor fiziologice sunt unele medicale: "chipul îngrozit", "părul vâlvoi",
"mâinile încleştate", 'gura plină de o spumă roşcată", "scuipa şi râdea cu hohot", "începu să cânte
popeşte".In concluzie, eroul principal, Stavrache, este dominat de starea conflictuală între
aparenţă şi esenţă, între îndoială şi certitudine, definind natura psihică labilă, predispoziţia
genetică pentru evoluţia spre demenţă.Nuvela "În vreme de război" este o proză realistă,
psihologică, de factură naturalistă, urmărind stările de conştiinţă şi de comportament ale eroului
principal prin monolog interior, iar destinul dramatic are la bază nu numai lăcomia exagerată a
acestuia, ci şi tare genetice, întrucât "incontestabil există o tară în familia în care un frate
înnebuneşte, iar altul se face tâlhar ca popă şi delapidator ca ofiţer."
(George Călinescu).