P. 1
In Vreme de Razboi - Caracterizarea Lui Stavrache

In Vreme de Razboi - Caracterizarea Lui Stavrache

5.0

|Views: 6,437|Likes:
Published by Sabrina Moraru

More info:

Published by: Sabrina Moraru on Mar 27, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/02/2015

pdf

text

original

www.referat.

ro

, Firul epic al nuvelei lui I.L.Caragiale, "în vreme de război", urmează linia unei compoziţii clasice şi profilează treptat evoluţia obsesiei lui Stavrache de la îndoială la certitudine, apoi la nebunie, cu toate simptomele acestei boli, eroul principal fiind urmărit prin analiza crizelor de conştiinţă şi de comportament, ca într-o adevărată fişă medicală. Caragiale compune astfel un destin tragic printr-o minuţioasă analiză ,.• psihologică, sugerând, îri spirit naturalist, o tară ereditară, genetică ce se manifestă în structura psihică a fraţilor Georgescu. I.L.Caragiale a subintitulat această creaţie "schiţă", referindu-se nu la specia literară, ci la "desenul" schiţat prin care îşi conturează protagonistul. Fără detalii inutile, prin perspectiva temporală, naratorul zăboveşte asupra întâmplărilor care trasează tuşa portretistică ori expediază câteva luni şi chiar ani ("Au trecut cinci ani de la război şi nimeni, în adevăr, n-a supărat pe d.Stavrache, afară decât popa Iancu volintiru, care venea din când în când de pe altă lume, să tulbure somnul fratelui său.") dacă în perioada respectivă nus-a petrecut nimic important pentru profilul eroului. Hangiul Stavrache Georgescu, personajul principal şi "rotund" ("care nu poate fi caracterizat succint şi exact", EMForster) al nuvelei, este prezentat în mod direct încă din expoziţiune ca fiind un bărbat respectat, cu un statut social bine consolidat şi cu un aer "foarte mulţumit" pentru că afacerile îi mergeau bine. Stavrache avea hanul aşezat "în drum", era "om cu dare de mână", de aceea fusese înfricoşat să nu-1 calce şi pe el hoţii care terorizau de doi ani ţinuturile, aşa că răsuflase uşurat când auzise că aceştia căzuseră în "lanţurile justiţiei". Hangiul află cu stupoare că lancu era "capul bandei de tâlhari", că îşj înscenase jaful "ca să adoarmă bănuielile", iar acum popa regreta amarnic, scuzându-se că "dracu-1 împinsese" şi cerând, speriat, ajutor fratelui mai mare. Trăsăturile caracteriale reies indirect din gândurile şi deciziile protagonistului care, ca bun creştin, are cultul familiei şi, descurcăreţ din fire, profită de faptul că soseşte la han un grup de voluntari şi-i roagă să-1 ia pe fratele său cu ei, pe front. Procedeele de analiză psihologică pe care naratorul le utilizează cu măiestrie sunt variate şi eficiente pentru ilustrarea stărilor interioare ale protagonistului: monologul interior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi a sufletului, observaţia atentă a naratorului, autoanaliza şi autointrospecţia, obsesia, coşmarul Pentru hangiu părea că viaţa curge ca înainte, dar în sufletul său se iveşte, neobservat, germenele lăcomiei, de care, la început, nu este conştient. întorcându-se de la parastasul de nouă zile al mamei sale, Stavrache primeşte de la lancu o scrisoare, care fusese expediată înaintea luptelor de la Plevna şi din care află că acesta fusese numit sergent şi decorat cu "Virtutea militară". Naratorul obiectiv observă, indirect, cu o ironie acidă, starea de spirit a lui Stavrache, care verifică din nou data expedierii scrisorii pentru a se convinge că fusese trimisă înaintea bătăliei de la Plevna, în care muriseră foarte mulţi români: "Hangiul mototoli hârtia după ce mai privi bine data: în adevăr scrisoarea era expediată cu trei zile mai-nainte de luarea Plevnei". De aceea hangiul se întreba în subconştient, prin observaţia atentă a naratorului omniscient, dacă lancu o fi scăpat cu viaţă: "Curios lucru! Cine ar fi văzut figura lui neică Stavrache, [...] ar fi rămas în mirare pricepând bine că în sufletul fratelui mai mare nu se petrece nimic analog din bucuria la citirea veştilor despre succesul de bravură al răspopitului". Se interesează discret de pedepsirea tâlharilor şi, aflând că

aceştia nu-şi trădaseră căpetenia, Stavrache îşi exprimă dispreţul pentru judecătorii incompetenţi ("Ce mai judecători!..."). Se simte măcinat de îndoială şi se întreabă, prin monolog interior, dacă fratele lui ar îndrăzni să se mai întoarcă şi să-şi revendice averea, care era acum administrată de hangiu: "...Dar o să-ndrăznească să se mai întoarcă? [...] ...O veni?... n-o veni?...". Criza psihologică a lui Stavrache se declanşează în momentul în care -primeşte altă scrisoare, de data asta cu "slovă străină", prin care i se anunţă ' -moartea fratelui său, "sublocotenentul lancu Georgescu, voluntar înaintat din grad în grad în timp de campanie", răpus "de trei gloanţe inamice primite în pântece". Introspecţia conştiinţei şi a sufletului scoate la suprafaţă stările emoţionale ale protagonistului. Mâhnit peste măsură de moartea fratelui său, după ce "a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste", Stavrache se încurajează bărbăteşte pentru că "nu trebuie să se lase copleşit aşa de durere...", drept care face toate demersurile necesare ca să moştenească oficial agoniseala fratelui mai mic. Cu o ironie subtilă, naratorul deapănă cu obiectivitate şirul întâmplărilor şi intervine cu scurte comentarii privind atitudinea şi comportamentul hangiului. Consultând un avocat în privinţa condiţiilor legale de păstrare a averii moştenite, Stavrache află că numai popa ar avea dreptul să-i ceară restituirea bunurilor. Vestea îi aduce moştenitorului zâmbetul pe buze şi siguranţa de sine, reacţie care face "o impresie ciudată" asupra avocatului şi de aceea hangiul se grăbeşte să adauge cu duioşie în glas: "cine ştie unde s-o fi prăpădit bietul frate-meu". Dialogul purtat cu avocatul se distinge prin răspunsurile scurte şi grăbite ale hangiului, din care reiese, indirect, lăcomia subconştientă şi nerăbdarea de a intra rapid în posesia averii decedatului: "- Popa are copii? -Nu. - Are femeie? - Nu. - Mai are alt frate? - Niciunul, decât pe mine." Pe Stavrache începe să-1 chinoie gândul în legătură cu posibila întoarcere a fratelui mort, idee ce se înfiripează în mintea lui din cauza cuvintelor uşor persiflante ale avocatului, care îi spune că numai "unul singur pe lume" ar putea să-i mai ia moştenirea: popa lancu. Din acest moment, liniştea protagonistului este tulburată de halucinaţiile fratelui mort, "care venea din când în când, de pe altă lume, să tulbure somnul fratelui său". Visele chinuitoare ale Iui Stavrache devin obsesii, se transformă treptat în coşmaruri care îl terorizează, el trăind parcă' aievea momentele tulburătoare ale ."vizitei înstrăinatului", dar de fiecare dată îşi linişteşte sufletul cu o sfeştanie în memoria fratelui mort. Introspecţia psihologică a naratorului omniscient se manifestă şi în visele înfricoşătoare. O primă imagine în coşmarurile hangiului este întruchipată de apariţia fratelui său îmbrăcat în haine de ocnaş, "stins de oboseală, bolnav, cu faţa hiravă şi cu ochii-n fundul capului ca în clipa morţii". Stavrache i se adresează cu un glas încărcat de ură, fiind înspăimântat că-şi va pierde averea: "- Ticălosule, [...] ne-ai făcut neamul de râs! [...] Pleacă! Du-te înapoi de-ţi ispăşeşte păcatele!". Luptându-se cu moartea, ocnaşul se agaţă cu disperare "de frate-său cu o mână de gât şi cu alta de braţul

stâng [...] cu o putere covârşitoare" şi-i zice, râzând "ca un nebun" şi scrâşnind din dinţi: "Gândeai c-am murit, neică?". Atunci când "nebunul a voit să-1 sugrume", hangiul, "smintit şi el de frica morţii", şi-a adunat puterile, 1-a îmbrâncit pe ocnaş afară din han şi acesta "a pierit în întunericul nopţii". înspăimântat, "tremurând din toate încheieturile şi făcându-şi cruci peste cruci" pentru odihna sufletului răposaţilor, Stavrache s-a dus a doua zi la biserică, "a aprins lumânări pentru sufletele morţilor", simţindu-se foarte tulburat şi neputând mânca nimic. A doua apariţie de coşmar are loc într-o noapte, când, încercând să doarmă, o "ploaie rece de toamnă" legăna cu "mişcarea sunetelor" gândurile omului, care se roteau în cercuri din ce în ce mai largi şi "tot mai domol", elementele naturaliste accentuând indirect starea psihică a protagonistului. Hangiului i se' pare că aude "un cântec de trâmbiţe... militari, desigur" şi—1 recunoaşte în căpitanul care conduce compania pe fratele mort, care scoate uşa din ţâţâni şi, "râzând cu hohot", strigă amuzat: "- Gândeai c-am murit, neică?". Iancu aleargă să-1 prindă pe hangiu, care, speriat, se repede Ia căpitan "şi-I strânge de gât, îl strânge din ce în ce mai tare", dar chipul militarului se luminează din ce în ce mai mult, râde zgomotos şi vesel, întrebându-1 obsesiv: "- Gândeai c-am murit, neică?". Fraza obsedantă este, în compoziţia nuvelei, un laitmotiv, element de recurenţă menit să amplifice zbuciumul lăuntric al protagonistului. în dimineaţa următoare, hangiul se duce "tremurând de friguri" la popa din sat şi-1 roagă să facă negreşit, până-n seară, o sfeştanie casei. Vremea urâtă este în concordanţă deplină cu sufletul agitat al lui Stavrache, care îşi schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea reacţii ciudate în relaţiile cu clienţii. Un exemplu edificator îl constituie atitudinea pe care o are hangiul faţă de o copilă care venea frecvent la prăvălie. Dialogul cu fetiţa îl include în lumea negustorilor avari şi nemiloşi. Ea venise să cumpere "de un ban gaz [...] şi de doi bani ţuică", dar îi atrage atenţia că rândul trecut amestecase clondirele (vas de sticlă -n.n.) şi-i pusese gaz în cel de ţuică şi invers. Din vorbele fetiţei se desprinde indirect, starea de confuzie şi dezorientarea hangiului. în mod cu totul ilogic, Stavrache se enervează peste măsură atunci când fata îi spune că nu are bani şi să scrie suma în condica de datornici, aşa cum făcea în mod obişnuit: "Scrie-v-ar popa să vă scrie, de pârliţi! [...] De mici vă-nvăţaţi la furat, fire-aţi ai dracului!". Vremea cumplită de afară şi gândurile tulburi ale eroului constituie un tablou naturalist sugestiv pentru evoluţia obsesiilor, iar vedeniile, halucinaţiile chinuitoare, învălmăşeala de închipuiri, marcate de obsedanta întrebare "Gândeai c-am murit, neică?", provoacă treceri confuze de la realitate la vis, cele două planuri amestecându-se şi sugerând astfel degradarea psihică progresivă a lui Stavrache. Punctul maxim al încordării îl constituie întâlnirea reală dintre cei doi fraţi, care are loc într-un sugestiv cadru naturalist, viscolul prevestind vuietul din mintea protagonistului. Din acest moment, analiza psihologică stăpâneşte şi investighează stările şi trăirile hangiului. Puternic impresionat de întâlnirea cu fratele mort, Stavrache încremeneşte şi nu mai poate avea nicio reacţie: "deschise gura mare să spună ceva, dar gura fără să scoată un sunet nu se mai putu închide; ochii clipiră de câteva ori foarte iute şi apoi rămaseră mari, privind ţintă [...]; mâinile voiră să se ridice, dar căzură ţepene de-a lungul trupului". Replica lui Iancu,""- Mă credeai mort, nu-i aşa?", aproape aceeaşi cu fraza din vise, constituie lovitura

definitivă primită de mintea buimăcită şi confuză a lui Stavrache, care încurcă realitatea cu imaginile din coşmaruri. Popa îi spune cu veselie că ultima scrisoare "a fost o glumă" şi venise ca să-i ceară cincisprezece mii de lei, cu care să acopere suma delapidată de el din fondurile regimentului, câ altfel "trebuie să mă-mpuşc". Cu o artă desăvârşită, Caragiale analizează reacţiile, atitudinile şi comportamentul hangiului: "Drept orice răspuns, Stavrache se ridică în picioare foarte liniştit; se duse drept la icoane; făcu câteva cruci şi mătănii; apoi se sui în pat şi se trânti pe o ureche, strângându-şi genunchii în coate", începând să horcăie şi să geamă. La început criza psihologică abia jse înfiripează, apoi se adânceşte evolutiv sub imperiul confuziilor şi al obsesiilor, ducând la o manifestare explozivă şi violentă premergătoare nebuniei şi declanşând demenţa. Iancu îi pune mâna pe umăr, dar "la acea uşoară atingere, un răcnet! ca şi cum i-ar fi împlântat în rărunchi un junghi roşit în foc — şi omul adormit se ridică drept în picioare, cu chipul îngrozitor, cu părul vălvoi, cu mâinile încleştate, cu gura plină de spumă roşcată". Lupta dintre cei trei bărbaţi e crâncenă, până când, profitând de neatenţia fratelui său, popa îşi scoate cureaua de la brâu şi leagă strâns picioarele hangiului dezlănţuit, apoi îi dă câţiva pumni în ceafă şi în furca pieptului: "Stavrache [...] se prăbuşi ca un taur, scrâşnind şi răgind". Naturalismul manifestat prin dezlănţuirea naturii accentuează starea de alienaţie a hangiului, afară, viscolul ajunsese "în culmea nebuniei", făcând să trosnească "zidurile hanului bătrân". în timp ce-i legau mâinile deasupra capului, Stavrache "îi scuipa şi râdea cu hohot". Camaradul caută lumânarea şi o aprinde, dar, cum "îi dete lumina în ochi, Stavrache începu să cânte popeşte". înfăţişarea lui Stavrache este conturată prin ochii altui personaj, fratele său care, istovit de încăierare, îl priveşte cu amărăciune cum "cânta nainte, legănându-şi încet capul, pe mersul cântecului, când într-o parte când îritr-alta". Hangiul înnebuneşte în ipostaza preotului, întrucât obsesia şi zbuciumul permanent care-1 chinuiseră în ultimii ani aveau drept cauză pe fratele său, popa Iancu din Podeni. Acesta este încă un element al naturalismului, care dezvoltă în operele literare fenomenul cauză-efect, aşa cum ilustrează Caragiale în această nuvelă. Finalul prezintă un caz patologic tipic, scriitorul reuşind să întocmească o adevărată fişă clinică a lui Stavrache, în care notaţiile simptomelor fiziologice sunt unele medicale: "chipul îngrozit", "părul vâlvoi", "mâinile încleştate", '^gura plină de o spumă roşcată", "scuipa şi râdea cu hohot", "începu să cânte popeşte". In concluzie, eroul principal, Stavrache, este dominat de starea conflictuală între aparenţă şi esenţă, între îndoială şi certitudine, definind natura psihică labilă, predispoziţia genetică pentru evoluţia spre demenţă. Nuvela "în vreme de război" este o proză realistă, psihologică, de factură naturalistă, urmărind stările de conştiinţă şi de comportament ale eroului principal prin monolog interior, iar destinul dramatic are la bază nu numai lăcomia exagerată a acestuia, ci şi tare genetice, întrucât "incontestabil există o tară în familia în care un frate înnebuneşte, iar altul se face tâlhar ca popă şi delapidator ca ofiţer."

Powered by http://www.referat.ro/ cel mai tare site cu referate

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->