Noapte de decemvrie

De Alexandru Macedonski

Poezia apartine ciclului “Noptilor” care a fost publicat in volumele de poezii “Excelsior” si
“Flori sacre”. Aceste “Nopti” sunt replici impotriva a tot ce e meschin, josnic, nedrept, Macedonski
manifestandu-si solidaritatea cu cei multi, cei ce sufera.
In aceste poezii apar diferite teme: tema sociala si imaginea femeii decazute (“Noaptea de ianuarie”,
“Noaptea de februarie”), tema naturii (“Noaptea de mai”), tema iubirii (“Noaptea de aprilie”), tema
conditiei artistului in societate (“Noaptea de iunie”, “Noaptea de septembrie”, “Noaptea de
decemvrie”).
“Noaptea de decemvrie” incheie sirul de “Nopti” si este printre cele mai dezvoltate poezii. A fost
scrisa in anul 1901 si publicata in anul 1902 in revista “Forta morala”. A aparut in volumul “Flori
sacre” (1912) si are un caracter social, protestatar.
Cu 11 ani inainte, adica in ianuarie 1890, Macedonski publicase in ziarul “Romanul”, un poem in
proza intitulat “Meka si Meka”, in care valorifica o legenda orientala.
“Meka si Meka” contine o parabola, dictata de inspiratia cu “limba de foc”, intr-o noapte de
decembrie, cu ger si zapada, a unui poet sarac si in dezacord cu lumea guvernata de vanitate si aur.
Un print arab, Ali-ben-Mahomet-ben Hassan, primeste, cu limba de moarte de la tatal sau, indemnul
de a nu se abate niciodata de la calea cea dreapta. Acest principiu etic, lasat mostenire odata cu o
imansa avere, este respectat cu sfintenie de tanarul print. Plecat in pelerinaj la Meka, cetatea sfanta a
musulmanilor, printul isi alcatuieste un convoi stralucit si indestulat, din servitori, camile, cai si
provizii, cu care urma si strabata “drumul drept” peste imansa pustie araba. Tot spre Meka pleaca si
cersetorul Pocitan-ben-Pehlivan, care prefera “calea ocolita si umbroasa”. Convoiul printului piere,
intr-adevar, in desert. Ali are viziunea inselatoare a cetatii, ca intr-o fata morgana, si i se pare,
inainte de a muri, ca Pocitan patrunde prin poarta stralucita a “Mekai pamantesti”, pe cand el trece
pragul “Mekai ceresti”. De unde titlul si semnificatiile poemului in proza “Meka si Meka”.
Dupa 11 ani, Macedonski revine asupra subiectului si, dand parabolei publicate in “Romanul” noi
semnificatii simboliste, da nastere celei mai valoroase dintre “Noptile” sale.
Structura poemului se organizeaza pe trei momente principale:
1) imaginea poetului infatisat in contextul social la modul simbolic (versurile 1-28);
2) motivul inspiratiei (versurile 29-39);
3) lupta pentru atingerea idealului (versurile 40-227).
Prima parte il infatiseaza pe poet intr-un mediu ambiant si natural ostil, o realitate
neconvenabila acestuia, de unde nevoia de a o converti intr-o alta convenabila.
Poetul s-a izolat de lume pentru a se putea comporta altfel. Este infatisat spiritul superior al poetului:

“Pustie si alba e camera moarta…

Si focul sub vatra se stinge scrumit… Poetul, alaturi, trasnit sta de soarta,
Cu nici o schinteie in ochiul -; adormit…
Iar geniu-I mare e-aproape un mit…
Si nici o schinteie in ochiu -; adormit.”
In continuare apar imagini vizuale si auditive (“Pustie si alba e-ntinsa campie…/ Sub viscolu-
albastru ea geme cumplit…”), elmentul romantic (“luna”) si epitetul “ochi otelit” care sugereaza
legatura dintre luna si starea de visare a poetului.
Strofa a treia face legatura cu partile a doua si a treia ale poeziei. Se continua descrierea spatiului
interior: “Faptura de huma de mult a pierit/ Dar fruntea, tot mandra, ramane in luna - / Chiar alba
odaie in noapte-a murit…-”.
Ultima strofa a acestei poezii se refera la zbuciumul poetului. Apar lupii care reprezinta societatea ce
manifesta o atitudine de respingere fata de poet:
“E moarta odaia, si mort e poetul… In zare, lupi groaznici s-aud, ragusit,
Cum latra, cum urla, cum urca, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vant-nabusit…
Iar crivatul tipa… - dar el, ce-a gresit?
Un haos, urgia se face cu-ncetul.”
In partea a doua a poeziei se face trecerea de la un univers real la unul oniric.
Prin intermediul alegoriei, poetul se transpune in vis unde isi cauta conditia de artist. “Flacara” este
muza lui, focul inspiratiei, aparitia ei fiind prezentata printr-o ascensiune gradata:
“Dar scrumul sub vatra, deodata, clipeste…
Pe ziduri, alearga albastre naluci…
O flacara vie pe cos izbucneste,
Se urca, palpita, trosneste, vorbeste…”
Repetarea sintagmei “Aduc inspirarea” are valoare magica (“Si flacara spune: <Aduc inspirarea…
>”). Autorul foloseste aici un ton imperativ.
Partea a treia a poemului dobandeste o mai pronuntata tenta epica. Un sir de momente infatiseaza
succesiv pe bogatul emir in diferitele ipostaze ale evolutiei sale simbolice.
In primele strofe apar imaginile emirului si Bagdadului, orasul frumusetii. Emirul este un personaj
exceptional cu o serie de bogatii, iar Bagdadul este un oras nespus de bogat si de frumos:
“Deasupra-i e aur, si aur e-n zare”, “Palatele sale sunt albe fantasme,/ S-ascund printre frunze cu
poame din basme,/ Privindu-se-n luciul paraului clar”. Apare repetitia “Bagdadul! Bagdadul!”.
Aerul acestui oras este parfumat de “petale de roze” ce plutesc prin aer si de “matasea-nflorita
marita cu firul”. Culorile ce sugereaza bogatia acestui oras sunt galben si roz (“cer galben si roz ce
palpita”), argintiu si auriu (“Argint de izvoare, si zare-aurita”).
Emirul este deosebit de bogat:
“Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile inalte de-argint si de aur,
Si jaruri de pietre cu flacari de sori;
Hangiare-n tot locul, oteluri cumplite -;
In grajduri, cai repezi cu foc in copite,
Si ochi imprejuru-i-ori spuza, ori flori.”
Metaforele “oteluri cumplite”, “cai repezi cu foc in copite” sugereaza vitejia emirului si existenta
unei armate.
Apare imaginea emirului printr-o serie de definitii poetice: “Si el e emirul, si toate le are. E tanar, e
farmec, e trasnet, e zeu”.
Mirajul cetatii preasfante, Meka, devine pentru printul “rozului Bagdad” o adevarata obsesie.
Autorul sufereaza ca fericirea nu este data de bogatiile materiale, ci fericirea este cea spirituala: “Dar
zilnic se simte furat de-o visare…/ Spre Meka se duce cu gandul mereu,/ Si-n fata dorintei - ce este -
dispare - / Iar el e emirul si toate le are”.
Emirul doreste din tot sufletul sa intre in Meka, este dominat de chemarea spre mirajul absolut al
cetatii Meka. Pentru poet idealul emirului este idealul perfectiunii.
Metafora “zarea de flacari” si definitia poetica “pustia e-o mare aprinsa de soare” sugereaza
dificultatea de a ajunge la “cetatea preasfanta”.
Emirul se decide sa strabata pustiul pentru a ajunge la cetatea Meka, iar ziua in care porneste este
hotaratoare pentru ca ii aduce moartea:
“Dar iata si ziua cand robii si-armeaza…
Camile gateste si negrii armasari,
Convoiul se-nsira -; in zori schinteiaza,
Porneste cu zgomot, - multimea-l urmeaza
Spre porti napustira cu mici si cu mari.”
Emirul face un popas pe “verdele pisc”, langa fantana pe care o stia inca din copilarie. In
imprejurimile popasului, emirul se intalneste cu un om de rand, caruia poetul ii face un portret
caricaturizat, in antiteza cu cel al emirului: “Mai slut e ca iadul, zdrentos si pocit,/ Hoit jalnic de
bube -; de drum prafuit,/ Viclean la privire si searbad la fata”.
Emirul afla ca au aceeasi tinta, Meka, reprezentata prin repetarea numelui cetatii: “La Meka! La
Meka!”. Doar ca drumul pe care-l urmeaza cei doi este diferit.
Apare drumul cersetorului care il poarta pe acesta pe la umbra copacilor, “veselul tumult” sugerand
existenta unei ape curgatoare:
“Si drumu-ocoleste mai mult -; tot mai mult,
Dar mica poteca sub pomi serpuieste,
O tanara umbra, de soare-l fereste,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Si drumu-ocoleste mai mult -; tot mai mult.”
Repetitia “mai mult -; tot mai mult” sugereaza calea ocolita a cersetorului.
Calea urmata de emir strabate o pustie intinsa, iar Bagdadul va ramane in urma cu toate frumusetile
si idealurile sale (“Se mistuie-n soare Bagdadul, si piere/ Mai sters decat rozul de flori efemere,/ Mai
stins decat visul pierdutului rai”). Drumul se largeste tot mai mult si este cu atat mai greu de
strabatut, cu cat calea este cea drepata. “Calea dreapta” este un adjectiv cu valoare de epitet si se
repeta ca un laitmotiv, prevestind un final tragic pentru emir. Dar, cu toata greutatea drumului,
emirul trebuie sa respecte aceasta etica.
Calatoria este plina de greutati:
“Nici urma de ierburi, nci pomi, nici izvoare…
Si el nainteaza sub flacari de soare…
In ochi o naluca de sange -; in gat
Un chin fara margini de sete-arzatoare…
Nesip, si deasupra, cer rosu -; si -; atat. -;
Si toti nainteaza sub flacari de soare.”
Toate elementele care i-ar usura calatoria sunt foarte departe: “orasul presfant” nu se mai arata, nici
o “suflare de vant” nu invioreaza pustia.
Lupta cu iluziile este la fel de dificila, celor din convoi li se pare ca vad “verdeata de oaza cu dor
asteptata”.
“Naluca sublima” (metafora pentru Meka) tot nu se arata, iar in cele din urma convoiul e devorat de
pustiu, mor slujitorii, caii, camilele. Pasarile de prada se napustesc asupra lesurilor: “Pradalnice
zboruri de paseri sosesc…/ S-arunca pe lesuri cu ciocuri deschise,/ Camile, cai, oameni cad, pier, se
raresc…/ Doar negrele paseri mereu se-nmultesc - / Si tot nu s-arata cetatea din vise”.
Emirul ramane singur din tot convoiul, pentru el acum setea si foamea sunt doi dusmani puternici.
Ultima parte a calatoriei se deruleaza sub semnul rosului, culoare care sugereaza destinul implacabil
al emirului. Chinurile, sfasietoare pentru el, sunt sugerate de definitii poetice: “a foamei simtire e
sarpe”, “ochii sunt demoni cumpliti”.
Emirul este aproape de sfarsitul drumului si traieste impresia atingerii idealului, dar este o viziune
inselatoare (“Spre albele ziduri, alearga -; alearga,/ Si albele ziduri, lucesc -; stralucesc, -/ Dar Meka
incepe si dansa sa mearga”). Elementele care sugereaza frumusetea cetatii si prin aceasta frumusetea
idealului, a visului sunt: “poamele de-aur”, “porti de topaze”, “turnuri de-argint”. Meka apare
emirului ca “Regina trufasa, regina magiei,/ Frumoasa lui Meka”.
Inainte de a muri, emirul il vede pe cersetor intrand in cetatea Meka. Cersetorul este cel care se pare
ca si-a atins idealul pamantesc, iar emirul este o victima a idealului sau, sacrificiul sau fiind
simbolic.
Ultima strofa este o adevarata cheie care descifreaza intreaga poezie. Emirul moare si poetul
“reinvie” in ipostaza lui de om superior (“Si moare emirul sub jarul pustiei -/ Si focu-n odaie se
stinge si el”). Atitudinea societatii este sugerata, ca si la inceput, de lupi, frig (“Iar lupii tot urla pe-
ntinsul campiei/ Si frigul se face un brici de otel…”).
Poemul “Noaptea de decemvrie” este o creatie de mare complexitate stilistica, deoarece in ea se
intersecteaza mai multe curente literare: clasicism, romantism si simbolism.
Intre elementele romantice evidente in text putem aminti: motivul noptii -; ca prilej de meditatie si
ca spatiu al misterului, conditia omului de geniu, evadarea in spatiul exotic, antiteza intre omul
superior si muritorul care urmareste idealuri obisnuite, usor de atins.
In aceasta poezie apar o serie de simboluri: emirul reprezinta omul superior, cersetorul este omul de
rand. Meka este idealul inalt atat al omului superior, cat si al omului de rand, pustia dreapta este
calea pe care trebuie sa mearga poetul pentru a atinge perfectiunea, iar calea cersetorului este un
drum presarat de compromisuri pentru atingerea scopului.
In ceea ce priveste culorile, albul reprezinta puritate, raceala, singuratate, suferinta; rosu -; viata,
moarte, pasiune; rozul -; bogatie, frumusete; verdele -; viata, multumire, odihna; galbenul -; bogatie,
puritate.
Poetul a realizat in “Noaptea de decemvrie” o stralucita sinteza intre traditia romantica si elementele
novatoare ale simbolismului.
PARNASIANISM. Termenul este derivat din parnasian, fr. parnassien, aparand mai intai in
literatura franceza sub numele de "Le Parnasse". Parnasianismul este o reactie la subiectivismul
romantic. Punctul de plecare pentru acest curent este volumul "Emaux et camees", al lui Theophile
Gautier, si primii reprezentanti sunt Theodore de Banville si Leconte de Lisle, care editeaza o
culegere de poezii intitulata "Le Parnasse contemporain" (1866-1867), la ea colaborand si alti
scriitori, Jose Maria de Heredia, Catulle Mendes, Sully Prudhomme, Francois Coppee. Pentru poetii
parnasieni, definitorii sunt atitudinea impersonala, descrierea senzoriala a lucrurilor si a
fenomenelor, cultul formei. Excluderea oricarei idei sociale sau a oricarui sentiment este esentiala.
Theophile Gautier afirma: "Nu cere poeziei sentimentalism. Cuvinte stralucitoare, cuvinte
luminoase, cu un ritm si o muzica - iata poezia!" Poetii parnasieni au o anume inclinatie catre
pitoresc, predilectia pentru taramuri exotice, pentru temple si tarmuri indepartate. Versul
parnasian se distinge prin rigurozitate, prin cizelare, iar in campul liricii intra mitologiile antice, o
natura exotica si pietrele pretioase. Parnasienii cultiva sonetul si rondelul. in literatura romana se
face cu greu o distinctie intre simbolism si parnasianism. Alexandru Macedonski, care este receptat,
la inceput, ca un teoretician al simbolismului, isi va incheia cariera poetica sub semnul
parnasianismului. Ion Pillat isi scrie primele volume de poezii in stil parnasian, iar Ion Barbu
implica in ermetismul versurilor si o nota parnasiana. N. Davidescu publica o "Antologie a poeziei
parnasiene", dar poetii selectati sunt mai mult simbolisti: Stefan Petica, Iuliu Cezar Savescu,
Mircea Demetriad.
Parnasianismul cultiva imaginea templelor, a constructiilor arhitectonice elansate spre cer, spre
taramuri pline de soare, folosind extazul ca mijloc de alunecare in taramul visului, prin parfumul
"rozelor", elemente ale fanarii, ale perisabilitatii. Versul este dezbracat de orice emotie, iar metrica
este bine studiata, rotunda, muzicala.
In fragmentul de mai sus, notele de parnasianism se repereaza in imaginea exotica a Bagdadului, in
culorile vii si parfumate, in muzica de natura celesta care invaluie intregul tablou.
 Noapte de decemvrie

De Alexandru Macedonski

Macedonski se naste intr-o familie boiereasca din Oltenia. isi face studiile preuniversitare in
particular, apoi face politica (in principal, liberala) si gazetarie. Noncon-formist si nemultumit isi
ataca aproape toti confratii in scrierile jurnalistice si in special pe junimisti, ceea ce va duce la
izolarea lui in viata literara romaneasca. Meritul recunoscut al lui Macedonski este acela de
teoretician al simbolismului romanesc, pe care il analizeaza in cateva studii ale sale si mai ales prin
revista sa Literatorul. De asemenea, el este unul dintre poetii importanti ai literaturii noastre, fixat la
granita dintre romantismul de tip eminescian si simbolismul timpuriu. Principalele sale volume de
versuri sunt Poezii, Excelsior, Poema rondelurilor. De asemenea, este de mentionat romanul
Thalassa.
Noaptea de decemvrie 1902 (poem)
1.  Tema poemului este de factura romantica: conditia geniului.
2.   Problema inadaptarii geniului intr-o lume mediocra este ilustrata printr-o poveste simbolica.
3.   Nefericirea poetului vine din constiinta lui de fiinta muritoare.
4.   Multe dintre tehnicile compozitionale apartin simbolismului (imaginile sinestezice, portretul
ostentativ grotesc, muzicalitatea versurilor).
5.   Mesajul poemului este cladit pe ideea ca artistul este predestinat sa caute un drum al devenirii
sale.
Tema
Poemul trateaza conditia fiintei superioare intr-o lume mediocra.
Subiectul
Intr-o noapte de iarna, un poet care priveste focul din camin terorizat cu gandul ca in curand acesta
se va stinge, se sustrage conditiei lui de umila existenta, visand la o poveste fabuloasa. El isi
imagineaza ca un emir din Bagdad tanar si bogat este cuprins de o melanolica chemare. acesta vrea
sa plece in pelerinaj spre cetatea sfanta, Meka, dar pe drumul cel greu, prin desert. Viata in rozul
Bagdad este fericita, emirul are tot ce-si doreste, este in apogeul existentei, cand se simte traznet si
zeu, dar cetatea il cheama. isi pregateste un alai impresionant si porneste spre Meka. in acelasi timp,
un cersetor se indreapta tot spre •cetatea sfanta, dar pe un drum scurt si comod. Emirul strabate
pustia, privind cu durere cum insotitorii sai mor unul cate unul, ucisi de drumul anevoios prin arsita
desertului. in cele din urma, insusi emirul moare, uitandu-se in zare, unde i se pare ca se vede Meka,
pe ale carei porti patrunde cersetorul.
Poemul se incheie cu imaginea poetului in camera pustie, in care focul se stinsese.
Comentariul
Poemul lui Macedonski, desi creat pe o tema si pe simboluri romantice, ramane in esenta o scriere
simbolista prin tehnica. Viziunea macedonskiana asupra conditiei geniului nu difera prea mult de
cea romantica; fiinta inadaptabila si rascolita de nemultumire la gandul unui destin efemer, geniul
este nefericit, ca si in poezia lui Eminescu, si privat de intelegerea semenilor. Macedonski insista
insa ceva mai mult pe cruzimea fiintei mediocre, a carei impostura distruge visul creatorului de
geniu. Ideea vine din estetica simbolista, dar si din amaraciunea iritata a poetului care a trait la
modul suprem sentimentul persecutiei.
Povestea emirului din Bagdad este in mod direct asociata cu destinul poetului traznit de soarta,
adica iluminat si predestinat sa caute cu deznadejde o cale a devenirii sale. Menirea artistului
romantic este de a-si cauta o modalitate de exprimare, capabila sa il elibereze de sub teroarea
destinului limitat, iar aceasta cautare implica suferinta tragica (in sens eminescian). De aceea, emirul
nu are de ales, el trebuie sa paraseasca viata placerilor usoare din rozul Bagdad si sa porneasca spre
cetatea de vise. Idealul sau nu vine din ratiune sau din ambitii marunte, ci este de natura mistica. El
este coplesit de o stare contemplativa {...zilnic se simte furat de-o visare...), in care aude chemarea
cetatii preasfinte, iar acest vis se instaleaza treptat, il obsedeaza, il instapaneste si devine singura lui
credinta: Dar Meka e-n zarea de flacari - departe -/De ea o pustie imensa-l desparte,/ Si prada
pustiei cati oameni nu cad?/ Pustia i-o mare aprinsa de soare,/ Nici cantec de paseri, nici pomi, nici
izvoare -/Si dulce e viata in rozul Bagdad.
Fragmentul ilustreaza momentul de dinainte de plecarea emirului spre cetatea sfanta si sugereaza
nehotararea personajului prin intermediul unei antiteze intre idealul riscant si realitatea confortabila.
Cetatea Meka, simbol al aspiratiei mistice, se afla dincolo de spatiul desertic, in zarea de flacari, si,
ca sa ajunga la ea, emirul trebuie sa treaca prin marea proba a pustiei, pentru care nu este pregatit.
Sintagma zarea de flacari conoteaza sensurile mistuitoare ale idealului, caci Meka reprezinta o
obsesie nascuta din aspiratie spirituala si credinta devoratoare: Spre Meka-l rapeste credinta -
vointa. De aceea alba cetate este asociata imaginii focului, simbol prin excelenta al arderii
purificatoare, dar si al fascinatiei magice. Pustia, care in traditiile crestine trebuie parcursa in
singuratate, aici devine un drum platit cu numeroase sacrificii omenesti, caci, in calatoria sa, emirul
isi lasa in nisipurile desertului toti robii, cu cai, cu camile... Metafora mare aprinsa de soare, prin
care poetul defineste sensul pustiei, include, pe langa sugestia caldurii cumplite, si pe cea a
necunoscutului insondabil, imprevizibil; imaginea se completeaza prin epitetul anticipativ imensa si
prin secventa Nici cantec de paseri, nici pomi, nici izvoare, in care repetitia delimiteaza decisiv
spatiul avital al pustiei de imaginea ispititoare a rozului Bagdad. Sfasiat intre ispita domestica si cea
spirituala, emirul o alege pe cea din urma si porneste spre cetatea de vise.
El stie ca idealul acesta se plateste cu viata, caci cetatea nu numai ca il cheama, ci ii cere simtirea, ii
cere fiinta,/ Ii vrea frumusetea — tot sufletu-i vrea / Din talpi pana-n crestet ii cere fiinta. Din acest
motiv, drumul devine mai important decat intrarea in cetate; portile ei sunt deschise pentru oricine,
chiar si pentru omul pocit si viclean, dar drumul anevoios prin pustie reprezinta o incercare facuta
doar pentru cei alesi. Respectiv, nu creatia finita conteaza, ci trairea artistului, care prin actul sau
creativ atinge starea de gratie a fiintei, de speranta mistica si suferinta eliberatoare.
De-a lungul poemului, Macedonski combina elemente romantice si simboliste. Cum am spus deja,
tema geniului apartine romantismului si este expusa parabolic, printr-o poveste despre nefericirea
fiintei sfasiate de ideal. Emirul este replica simbolica a poetului traznit de soarta din prima parte a
poemului si care intruchipeaza tot o obsesie romantica - anume ca orice act de creatie implica
suferinta si este rodul inspiratiei. Trecerea de la existenta reala a poetului nefericit si osandit la o
existenta mizera, la spatiul purificat al imaginatiei este realizata, de asemenea, printr-un procedeu
romantic: revelatia poetica, inaltatoare, capabila sa indum-nezeiasca fiinta; aici inspiratia artistului
este potentata de puterea hipnotica a focului, asociat cu un arhanghel de aur, imagine completata de
alte doua simboluri romantice: luna si noaptea. in aceasta stare inspirata, poetul imagineaza povestea
emirului, transferand asupra acestuia trairea lui intempestiva. aspiratia mistuitoare a emirului
genereaza acelasi sentiment de patima demonica prin care sunt definite trairile oricarui personaj
romantic.
Dar, ca prim teoretician al simbolismului in cultura noastra, Macedonski recurge la numeroase
tehnici simboliste. El a dezbatut in studiile sale ideea ca poezia trebuie sa fie ca si muzica,
penetranta si seducatoare, ceea ce se poate realiza prin sonoritati melodice delicate, prin inovatii
prozodice. in acest poem, eufonia versurilor reprezinta o prioritate; muzicalitatea insolita a textului
este conferita in special de repetitia obsesiva si reluarile secventelor-cheie (crearea unui refren),
precum: Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul...
Pentru simbolisti, sugestia artistica trebuie creata prin imagini variate (auditive, vizuale, olfactive
etc), capabile sa destepte toate simturile cititorului si sa conduca spre o singura imagine; acest
procedeu, inaugurat in poezia romana de Macedonski, poarta numele de sinestezie artistica (sau
corespondenta simturilor). in poemul Noaptea de decemvrie, imaginea Bagdadului este construita
prin acest procedeu simbolist: Bagdadul! cer galben si roz ce palpita,/ Rai de-aripi de vise, si rai de
gradini, /argint de izvoare, si zare-aurita - Bagdadul, poiana de roze si crini / Djamii - minarete - si
cer ce palpita. insemne ale vietii fericite si ale luminii, cele doua culori care domina cetatea (galben
si roz) sunt si simbolurile efemeritatii; de aceea poetul le asaza in diverse contexte pentru a crea
impresia unei stari de beatitudine uniforma care stimuleaza instinctele, dar plictiseste mintea.
Imaginea vizuala {petale de roze plutesc), sugestia tactila (matasea-nflo-rita), numeroasele imagini
auditive (havuzele canta... voci limpezi soptesc.) si olfactive (roze si crini), precum si subliniata
emotie a cetatii (cer ce palpita) converg spre imaginea sintetica rozul Bagdad, sugestie a unui spatiu
al fericirii trecatoare si al trairilor superficiale, a carui emblema este roza idila.
Portretul cersetorului slut si viclean, creat prin detalii frapante, este realizat tot in maniera
simbolista: Mai slut e ca iadul, zdrentos si pocit, /Hoit jalnic de bube — de drum prafuit, / Viclean
la privire si searbad la fata. Sintagma Hoit jalnic de bube reuneste sensurile descompunerii fizice si
pe cele ale alterarii morale, prin sugestiile mortii si ale bolii, in maniera baudelaireana. Dar imaginea
nu genereaza sentimente dramatice si nu anihileaza apetenta cititorului, deoarece este asezata intr-un
context traditional: celelalte imagini se caracterizeaza prin plasticitatea de factura romantica; astfel,
comparatia (Mai slut e ca iadul) abstractizeaza hidosenia personajului, iar denotativele nu sunt
spectaculoase (zdrentos, pocit, viclean). Portretul capata penetranta prin enumeratia sintetizatoare
(Pocit, schiop, si searbad, abia se taraste), procedeu care, prin functia sa de refren al fragmentului,
atenueaza efectele grotesti si confera armonie unor imagini dezagreabile, ceea ce denunta preferinta
simbolistilor pentru imagini grotesti construite prin imbinari pedante de cuvinte.
Reluarea evocativa, in finalul poemului, impune arhetipul fiintei „pocite" dar invingatoare, ca
simbol al existentei anodine dar si ca intrupare a fricii adanci pe care o resimte emirul, aceea de a nu
ramane in afara universului pur al ideii. in halucinatia sa de muribund domneste chipul cersetorului
care, desi nu a avut privilegiul confruntarii cu desertul, a ajuns la Meka. Emirul moare cu aceasta
imagine in minte pentru ca ea exprima regretul neacceptat de a fi parasit calea unei deveniri
mediocre, dar confortabile.
Referinte critice
„Macedonski iubeste viata, in fastul, in barbatia, in aspectele ei de fericire luminoasa, tintind, cu
toate puterile lui, spre echilibru. accentele de satira personala, violentele si vulgaritatile stridente ale
insatisfactiei lui nu trebuie sa ne-insele. Ele sunt un punct de plecare, un contrast necesar fata de
idealul pe care-l dorea patimas; orgia de culori orientale din Noaptea de decembrie sau betia sacra,
fericirea bucolica din Noapte de mai divulga pe adevaratul poet in ceea ce are el esential." (Pompiliu
Constantinescu - Studii si cronici literare, Ed. albatros, 1974, p. 86) „in Noptile lui Macedonski,
meditatia e alegorica si in plus prozaica, adica purtand la accidental, si nu la cosmogonic-metafizic,
la naturalismul social si nu la viziunea istorica, la subiectivul indiscret si nu la metafizica amorului."
(I. Negoitescu -Istoria literaturii romane, Ed. Minerva, 1 991, voi. I, p. 156)
„Reflectand simbolic actul creatiei, calatoria capata in intregime atributele sale, devine o aventura
estetica. O aventura in care realitatea comuna, fie ea si detinatoare de privilegii supreme, nu mai
incape in sine. aceeasi dorinta si aceeasi vointa care au condus la dobandirea posesiei absolute (pe
foafe le are) in planul realului impinge lucrurile mai departe, emirul visand cucerirea domeniului
artei, unde puterea e cu adevarat suverana, intrucat nu numai poseda, dar si creeaza." (Daniel
Dimitriu - Gradinile suspendate, lasi, Ed. Junimea, 1 988, p. 21 2)
 Noapte de decemvrie

De Alexandru Macedonski

Personalitate complexa, spirit inovator, Alexandru Macedonski s-a remarcat în literatura româna
prin opera sa de o mare valoare, prin stilul sau inconfundabil, prin multitudinea curentelor abordate.
Poet modern, precursor al simbolismului european si teoretician al simbolismului românesc, creatia
sa constituie o sinteza, el îmbinând elementele apartinând clasicismului, romantismului,
parnasianismului si simbolismului, fapt pentru care istoria literara cu greu l-a putut fixa într-un
curent literar.
Sunt interesante opiniile si argumentele cercetatorilor referitoare la opera sa, la locul pe care acesta
îl ocupa în literatura noastra.
Astfel, Nicolae Davidescu îl considera cel mai mare clasic al nostru, G. Calinescu afirma ca
Macedonski este un romantic de tip Byron – Musset, elementele parnasiene regasite în
„Rondelurile” sale fac parte acesta ca un poet parnasian.
Spirit cultivat, poet, prozator, dramaturg si publicist, Alexandru Macedonski a lasat literaturii
române o opera de o valoare incontestabila.
Contemporan cu Eminescu si cu generatia marilor clasici, s-a deosebit de acestia, atât prin structura
sa umana, cât si prin conceptia literara, fiind considerat un scriitor de tranzitie, deoarece a îmbinat
elementele romantice cu cele simboliste si parnasiene.
Critica literara a încercat sa-l încadreze pe poet într-un curent literar, fapt care a generat controverse.
Unii cercetatori, precum Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Nicolae Davidescu, l-au încadrat în
clasicism, cei mai multi critici l-au considerat romantic, Macedonski se considera, dupa cum el
însusi marturisea, un poet simbolist. Elementele parnasiene care se regasesc în opera sa,i-au
determinat pe unii cercetatori sa-l încadreze în curentul parnasian. Criticul literar George Calinescu
afirma ca „la Macedonski întâlnim un romantism de tip Byron – Musset care se amesteca cu un
parnasianism pictoric, dar si cu ecouri de simbolism, ceea ce arata ca nu-l putem fixa într-un curent
literar si totodata remarcam polivalenta creatorului”.
Într-un studiu consacrat lui Macedonski , A. Marino sustinea ca „desi acesta era promotor al unui
curent antiromantic, el ramâne totusi un temperament romantic, poet al eului contradictoriu reflectat
în creatie printr-o suita de dihotomii: elevatie – prabusire; vointa – fatalitate; revolta sociala – sete
de liniste; evadare – regresiune.” Tot A. Marino considera ca poetul poate fi citit cu un ochi clasic si
cu unul modern, opera sa impunând sinteza, dar si selectie.
Macedonski realizeaza necesitatea înnoirii liricii noastre de la sfârsitul secolului al XIX – lea,
afectata de tendinte nonestetice si propune mai mult în plan teoretic solutii pentru iesirea din impas.
În articolele sale, poetul a încurajat parnasianismul, naturalismul, decadentismul si simbolismul, tot
ceea ce se deosebea de poezia româneasca si putea impresiona prin bizar si neobisnuit.
"Poezia viitorului" e un articol programatic aparut in revista "Literatorul", nr. 2 din 1892, in care
Macedonski isi expune in mod transant opiniile cu privire la curentele literare aparute la orizont,
simbolismul si instrumentalismul. Desi asocierea aceasta ar putea trezi scepticismul opiniei critice,
simbolismul, crede mentorul "Literatorului", este un curent care se impune triumfal, fiind "ultimul
cuvant al geniului omenesc": "Cu toate acestea, astazi cand simbolismul numara geniuri ca
Baudelaire, ca belgianul Maeterlinck, ca Mallarmd, ca Josephine Peladan, ca Moreas si altii,
simbolismul, fie el in proza, fie in versuri, fie el numit decadentism sau cum se va voi, pare in ajun
sa triumfe." Macedonski identifica in epoca doua directii importante in simbolism: muzicalitatea
(promovata de Paul Verlaine), si simbolul, care trebuie sa creeze sugestia, sa asocieze, prin
"corespondente", o anumita stare de spirit unei situatii.
Pentru a fi inteles, termenul este explicat din punct de vedere etimologic si semantic. Denumirea de
simbolism vine din grecescul symbolon, care numeste modul in care exprimarea prin imagini duce la
nasterea ideilor. Crucea e un simbol complex, sugerand "o imagine infatisata inteligentei, spre a
reaminti suferintele lui Iisus", faunul este simbolul lubricitatii, albeata crinilor exprima inocenta.
Uneori imaginile sunt create prin sunete, ducand la instrumentalism, considerat de poet tot un
simbolism, cu deosebirea ca "sunetele joaca in instrumentalism rolul imaginilor". Prin sunete se
obtin imagini: "Este evident, pentru oamenii ce nu sunt lipsiti de cultura muzicala, ca sunetele
inchise, precum: a, u, a, cat si sunetele grave ca: a si chiar o, sunt menite sa destepte sensatiuni,
dintre care, cele intai vor fi note triste si intunecate, iar cele de-al doilea sonore dar solemne." Poezia
moderna se desparte cu hotarare de mijloacele de expresie ale prozei si "de succesele de balci ale
antitezei", "de elocventa vulgara", formandu-si un limbaj propriu, in care "se simte in largul ei".
Concluzia poetului este una singura: "Poezia viitorului nu va fi decat muzica si imagine, aceste doua
eterne si principale sorginti ale ideii."
Poemul “Noaptea de decemvrie” este o creatie de mare complexitate stilistica, deoarece in ea se
intersecteaza mai multe curente literare: clasicism, romantism si simbolism.
Intre elementele romantice evidente in text putem aminti: motivul noptii -; ca prilej de meditatie si
ca spatiu al misterului, conditia omului de geniu, evadarea in spatiul exotic, antiteza intre omul
superior si muritorul care urmareste idealuri obisnuite, usor de atins.
In aceasta poezie apar o serie de simboluri: emirul reprezinta omul superior, cersetorul este omul de
rand. Meka este idealul inalt atat al omului superior, cat si al omului de rand, pustia dreapta este
calea pe care trebuie sa mearga poetul pentru a atinge perfectiunea, iar calea cersetorului este un
drum presarat de compromisuri pentru atingerea scopului.
In ceea ce priveste culorile, albul reprezinta puritate, raceala, singuratate, suferinta; rosu -; viata,
moarte, pasiune; rozul -; bogatie, frumusete; verdele -; viata, multumire, odihna; galbenul -; bogatie,
puritate.
Poetul a realizat in “Noaptea de decemvrie” o stralucita sinteza intre traditia romantica si elementele
novatoare ale simbolismului.