Alexandru Macedonski, „Noapte de decemvrieˮ

Alexandru Macedonski (poet, prozator şi dramaturg)

Scrie la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, perioadă ce se află
la interferenţa curentelor literare.
Este considerat teoreticianul simbolismului românesc. (Publică în revista „Literatorulˮ
articolele „Poezia viitoruluiˮ, „Simbolismulˮ).
Creaţia sa a fost cuprinsă în volume precum: „Poeziiˮ, „Excelsiorˮ, „Flori sacreˮ, „Poema
rondelurilorˮ.

„Noapte de decemvrieˮ
Poemul este publicat în anul 1912, în volumul „Flori sacreˮ, şi se înscrie în ciclul
„Nopţilorˮ - cuprinde douăsprezece poeme dedicate fiecărei luni a anului („Noapte de
octomvrieˮa fost neterminată, dar publicată ulterior), având ca sursă de inspiraţie „Nopţileˮ lui
Alfred de Musset. Poezia nopţii este specifică romantismului, fiind abordată şi de poeţii români
din generaţia paşoptistă care, influenţaţi de acest curent literar, scriu meditaţii nocturne.
Textele macedonskiene sunt originale şi se înscriu în sfera simbolurilor pe tema vârstelor
spiritului („cântece ale vârstelorˮ) – lunile reprezintă, în mod simbolic, spiritul. Ele pot fi
considerate meditaţii despre izolarea geniului (de esenţă romantică), dar şi despre nostalgia
singurătăţii (de esenţă simbolistă).
Geneză
Poemul „Noapte de decemvrieˮ are ca punct de pornire textul în proză „Meka şi Mekaˮ
care valorifică o legend orientală: prinţul arab Ali-ben-Mohamet-ben Hassan primeşte de la tatăl
său îndemnul de a nu se abate niciodată de la calea cea dreaptă. El pleacă în pelerinaj către
Meka, cetatea sfântă a musulmanilor, alegând drumul cel drept şi anevoios. În acelaşi timp cu el,
porneşte în pelerinaj şi cerşetorul Pocitan-ben-Pehlivan, care însă alege calea ocolită, drumul cel
mai uşor. Prinţul se stinge în desert, atingând „Meka cereascăˮ, nu înainte de a vedea cum, în
mod simbolic, cerşetorul intră în „Meka pământeascăˮ.
Pornind de la această parabolă, poetul realizează una dintre cele mai valoroase creaţii,
considerată „capodopera lui Macedonskiˮ, „poemul delirant al mirajuluiˮ (G. Călinescu).
Structură
Poemul are o structură simetrică, începe şi se încheie cu imaginea cadrului ostil în care
meditează poetul „trăsnit de soartăˮ.
Pot fi identificate, la nivelul textului, două părţi legate între ele prin motivul inspiraţiei:
Prima parte
Este conturată imaginea unui cadru ostil („Pustie şi alba e camera moartă…ˮ; „Pustie şi
alba e-ntinsa câmpieˮ; „focul sub vatră se stingeˮ; „lupi groaznici s-aud, răguşitˮ; „urgia e mareˮ
etc.) în care poetul „trăsnit […] de soartăˮ pare captive. Cadrul este construit în manieră
simbolistă, „cameraˮ nu este un spaţiu protector, ea reflect „urgia de-afarăˮ, apare corespondenţa
între trăirile eului şi cadrul exterior („Urgia e mare şi-n gându-I, ş-afară/ Şi luna e rece în el, şi pe
cer…ˮ). Domină sentimental de singurătate, de spaimă.
Singura modalitate de a evada din acest spaţiu ostil este inspiraţia.

1
 Versurile 29 – 39 surprind motivul inspiraţiei („o flacără vieˮ, „Arhanghel de aurˮ) – se
realizează astfel saltul din cotidian în fantastiv, din material în spiritual, dintr-o realitate într-
alta.
Partea a II-a are un pronunţat caracter epic. Cadrul (imaginea Bagdadului - „Rai de-aripi
de vise, şi rai de grădiniˮ) este construită în antiteză cu imaginea „camerei moarteˮ din care
evadează poetul. Bogatul emir al Bagdadului („Şi el e emirul, şi toate le are./ E tânăr, e farmec, e
trăsnet, e zeuˮ ) este atras de mirajul cetăţii Meka spre care porneşte alegând „calea cea dreaptăˮ
(„Pustia l-aşteaptă în largu-i s-o treacăˮ; „Şi el naintează – şi calea e dreaptăˮ). În acelaşi timp cu
el, porneşte spre Meka şi cerşetorul (imaginea sa este construită în antiteză cu cea a emirului:
„searbăd la faţăˮ;„hoit jalnic de bubeˮ;„Mai slut e ca iadul, zdrenţos, şi pocitˮ). Emirul moare în
arşiţa neiertătoare a deşertului, nu înainte de a-l vedea pe drumeţul „zdrenţos şi pocitˮ intrând în
cetatea sfântă.
Finalul poemului descifrează simbolurile: „Dar luna cea rece, ş-acea duşmănie/ De lupi
care urlă – ş-acea sărăcie/ Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,/ Sunt toate pustia din calea cea
dreaptă,/ Ş-acea izolare, ş-acea dezolare,/ Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare ...ˮ
La nivel simbolic, textul este încărcat de semnificaţii:
- Emirul din Bagdad reprezintă omul superior, geniul fascinat de năluca absolutului;
- Meka este simbol al idealului, miraj de neatins;
- Drumul prin deşert – calea spre ţelul propus;
- Drumeţul pocit reprezintă omul urât sufleteşte, care îşi atinge ţelul alegând căi
„ocoliteˮ.
Curente literare
„Noapte de decemvrieˮ este, în esenţă, un poem romantic prin surprinderea destinului
nefericit al omului de geniu, prin prezenţa antitezei, a cadrului nocturn. În acelaşi timp, structura
muzicală, alternanţa refrenului îl apropie de simbolism.

Critica literară vorbeşte despre o magie a potrivirii cuvintelor în opera lui Macedonski.
„Refrenul domină întreaga tehnică poetică a lui Macedonski. În tehnica refrenului se
declară caracterul magic al poeziilor lui Macedonski, virtutea lor înfăşurătoare şi obsedantă.
[...]întreaga compoziţie este făcută dintr-o alternanţă de refrene, între care sunt prinse versurile
rămase nerepetate. Structura unor astfel de poeme este esenţial muzicală. I-am putea da numele
de compoziţie împletităˮ (T Vianu)

Poemul „Simbolizează drama geniului, într-o evocare de mari incandescenţe,

reprezentativă pentru întreaga concepţie a poetului şi, poate, şi mai mult, pentru drama propriei
sale existenţe, fascinată de vis, himeră şi ideal, irealizabil ca orice absolutˮ (Adrian Marino)