SIMBOLISM

1. Istoricul şi reprezentanţii în literatura universală

a) Simbolismul este o reacţie:
– ideologică împotriva pozitivismului şi raţionalismului burghez, o aderare la filosofia lui Bergson, preluând idei din Fichte,
Schelling,
Schopenhauer;
– socială împotriva valului reacţiunii după înăbuşirea Comunei din Paris;
– estetică împotriva parnasianismului şi o reluare în profunzime a romantismului.
b) Numele curentului a fost dat de Jean Moréas, care publică, în revista Le Figaro, un articol manifest Le symbolisme. În acelaşi timp,
Stéphane Mallarmé realizează o grupare simbolistă, iar Rene Ghil — o şcoală simbolist-instrumentalistă. Paul Verlaine realizează un
grup al decadenţilor, din care fac parte Arthur Rimbaud, Tristan Corbičre, Jules Laforgue.
c) Unitatea curentului simbolist este dată de atitudinea antiparnasiană, de conceptul de poezie pură, de ideologia idealistă. 18
2. Simbolismul românesc
a) Etapele:
– estetică şi teoretică: Alexandru Macedonski — Literatorul – 1880-1892.
– experimentală: Ovid Densusianu — Viaţa nouă – 1892-1908.
– de realizări – 1908-1916.
– de declin – după primul război mondial.
b) Particularităţi:
– o reacţie împotriva epigonismului eminescian.
– o reacţie împotriva semănătorismului şi tradiţionalismului.
– asimilează obiectivarea lirismului de la parnasieni.
c) Reprezentanţi: Alexandru Macedonski, Ion Minulescu, Dimitrie Anghel, George Bacovia, Ştefan Petică, Iuliu Cezar Săvescu, N.
Davidescu, Emil Isac, Elena Farago, I.M. Raşcu.
F.4. Trăsăturile programului estetic
a) Personaje-simbol în împrejurări simbolice:
b) Tema, eroii, conflictul, subiectul sunt structurate pe conceptul de corespondenţă:
c) Cosmicizarea – proiecţia cosmică a eroilor:
d) Conceptul de poezie pură – poezia – o floare a spiritului:
e) Cultivarea intuiţiei şi sugestiei prin simbol:
f) Gândirea analogică în locul celei logice:
– poezia este o exprimare a misterului, de aici o exprimare ambiguă.
– simbolul — un centru de sugestie, care concentrează cunoaşterea.
– analogia este o metaforă în devenire.
g) Sinestezia simţurilor:
– între culori, sunete, gusturi, mirosuri există o corespondenţă subtilă arhetipală.
h) Procedee simboliste:
– cultivarea simbolului ca centru de sugestie.
– sinestezia simţurilor ca procedeu poetic.
– utilizarea laitmotivului pentru a sugera ideea poetică.
i) Specii specifice simbolismului:
– rondelul – Alexandru Macedonski Poema rondelurilor.
– poemul – Alexandru Macedonski Noaptea de decemvrie.
– romanul – Alexandru Macedonski Thalassa. 20
– pastelul – George Bacovia Decor.
– idila – George Bacovia Note de primăvară.
– meditaţia – George Bacovia Plumb, Lacustră.

Alexandru Macedonski — Noaptea de decemvrie

Noaptea de decemvrie este o meditaţie pe tema poetul şi poezia şi exprimă drumul poetului de la estetica romantică la cea
simbolistă. Este sugerată ideea că naşterea conştiinţei estetice simboliste este un proces de evoluţie a eului, un model de cunoaştere a
lumii, o necesitate legică, generată de aspiraţia spiritului spre absolut.
Nucleul îl constituie cele trei ipostaze ale eului poetic, care generează cele trei dimensiuni ale universului poetic.
Ipostaza poetul sugerează cunoaşterea senzorială, exterioară, criticoobiectivă, socială, aderenţa sa la o estetică realistă, militantă,
angajată social. Poetul este o conştiinţă socială, aşa cum a fost Macedonski, care scria pamflete antidinastice în ziarul Oltul, iar
universul poetic este sugerat prin simbolul odaia: „E moartă odaia şi mort e poetul“. Această moarte a eului poetic: „Poetul, alături,
trăsnit stă de soartă“ este generată de condiţiile social-istorice. Tatăl lui Macedonski a fost ministru de război în timpul lui Alexandru
Ioan Cuza. Lovitura de stat, care a dus la îndepărtarea lui Alexandru Ioan Cuza, a adus decăderea familiei Macedonski. De aici
imagini ce amintesc de Vasile Alecsandri, care, în poezia Iarna, sugera acelaşi climat politic: „Pustie şi albă e-ntinsa câmpie... Sub
viscolu-albastru ea geme cumplit... Sălbatică fiară, răstriştea-l sfâşie — Şi luna-l priveşte cu ochi oţelit...“
Acest climat social nefavorabil determină moartea poetului militant, aşa cum şi Eminescu părăsea treptat poziţia patruzecioptistă:
„Un haos, urgia 278 se face cu-ncetul“. Macedonski este silit să părăsească conceptul de poet, conştiinţă socială militantă şi de poet al
idealurilor patruzecioptiste.
Ipostaza emirul este adusă în mod simbolic de „un arhanghel de aur“ şi reprezintă dimensiunea romantică a universului poetic,
sugerată de simbolul Bagdadul. Romanticii considerau Bagdadul oraşul basmului oriental al celor „1001 de nopţi“, locul de evaziune
într-un decor mirific, din faţa realităţilor sociale.
Emirul este un erou excepţional în împrejurări excepţionale, de basm, aşa cum îl visau romanticii: „Şi el e emirul, şi are-n tezaur, /
Movile înalte de-argint şi de aur, / Şi jaruri de pietre cu flacări de sori; / Hangiare-n tot locul, oţeluri cumplite — / În grajduri, cai
repezi cu foc în copite, / Şi-ochi împrejuru-i — ori spuză ori flori“.
Tema, subiectul, eroii ne apar structurate pe conceptul romantic de lume de vis: „Şi el e emirul, şi toate le are.../ E tânăr, e farmec, e
trăsnet, e zeu, / Dar zilnic se simte furat de-o visare...“. Visul pe care-l nutreşte emirul este de a ajunge la Meka, pentru mahomedani
cetatea sfântă, unde se găseşte mormântul lui Mahomed, prorocul musulman. Pentru a-şi realiza visul şi datoria faţă de credinţa sa:
„Spre Meka-l răpeşte credinţa — voinţa, / Cetatea prea sfântă îl cheamă în ea, / Îi cere simţirea, îi cere fiinţa, / Îi vrea frumuseţea —
tot sufletu-i vrea — / Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa“. Meka este cetatea ideală, un simbol al universului poetic, ca o exprimare a
conceptului de poezie pură. Drumul prin pustiu al emirului este simbolic şi sugerează viaţa săracă, pe care a dus-o poetul: „...ş-acea
duşmănie / De lupi care urlă“. Înainte de a pleca la drum, emirul întâlneşte în mod simbolic, la fântână, un drumeţ cerşetor. În deşert,
toţi însoţitorii emirului mor, iar el, când ajunge la capătul puterilor, vede năluca cetăţii ideale: „Ca gândul aleargă spre alba nălucă, /
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc“..., însă nu poate ajunge la ea: „Dar visu-i nu este un vis omenesc“.
Ipostaza drumeţul pocit este simbolistă, fiindcă în lumea conştiinţei de sine toate se inversează. Valorile din lumea materială devin
nonvalori; ce este frumos, bun şi drept, devine pocit, strâmb. De aceea „drumeţul pocit“ nu este decât dublul emirului în oglinda
fântânii, adică a conştiinţei de sine. Este „sosia“, pe care o găsim în Rondelul rozei ce-floreşte, imaginea poetului despre sine, când
ajunge la sfârşitul vieţii: „Şi nu mai e viaţa grozavă / Deşi mi-a brăzdat tot obrazul“. Acestei ipostaze îi corespunde un alt univers,
reprezentat prin simbolul Meka. Este, de fapt, sugerarea dimensiunii simboliste a universului poetic macedonskian, ca o exprimare a
conceptului de poezie pură, aşa cum îl vom găsi în Poema rondelurilor. Meka este lumea interioară a conştiinţei de sine, reprezentată
de simbolul fântână şi înseamnă o altă concepţie despre poet şi poezie. Poetul nu mai este un prinţ, un emir al poeziei, iar poezia nu
mai este o evaziune în vis ca în estetica romantică. Poetul devine o conştiinţă, un centru de corespondenţă între om şi univers, poezia
este o emanaţie a acestei conştiinţe. În Rondelul apei din grădina japonezului, este sugerată concepţia sa despre poet şi poezie, în
perspectiva simbolismului instrumentalist. Aşa cum japonezul aşază cu măiestrie bolovanii, spre a obţine o muzică a apei, care curge,
tot aşa poetul aşază vocalele şi consoanele, spre a obţine o nouă armonie a universului.

Alexandru Macedonski — Rondelul rozei ce-nfloreşte

Rondelul rozei ce-nfloreşte este o ars poetica, fiindcă exprimă concepţia despre poet şi poezie a lui Macedonski. Poetul este un
profet, un psalmist, aşa cum îl găsim în Psalmii moderni: Oh! Doamne, Ţărână, Iertare, Duşmanii, Zburam, Şi-au zis, Cât am trudit,
Eram, N-am în ceruri, Doamne, toate, M-am uitat, iar poezia este un drum spre Dumnezeu.
Poetul devine un simbol în împrejurări simbolice, aşa cum dorea Macedonski în ipostaza emirului din Noaptea de decemvrie, când
pornea spre cetatea ideală, adică spre universul poeziei pure. Simbolul rozei sugerează această a doua naştere, spirituală, care aduce o
altă înţelegere a lumii, a vieţii (şi nu mai e viaţa grozavă), deşi poetul a ajuns, asemeni drumeţului pocit, din Noaptea de decemvrie
(„Deşi mi-a brăzdat tot obrazul“).
Rondelul este o poezie cu formă fixă, care se adaptează uşor la estetica simbolistă, fiindcă, prin repetarea versurilor (1-2; 7-8; 13),
cultivă laitmotivul, spre a concentra poezia pe simbolul roza.
Roza sugerează viaţa spirituală, a doua naştere, care înfloreşte atunci când sămânţa simbolică a credinţei (Spre Meka îl poartă
credinţa-voinţă) creşte şi devine iubire faţă de Dumnezeu. Aşa cum falsa credinţă a emirului îl pierde în iadul deşertului lumii, tot aşa
iubirea creştină ortodoxă, din Psalmi, generează extazul mântuirii şi slavei lui Dumnezeu („Puternic mă poartă extazul / Spre-o naltă şi
tainică slavă”). Iubirea este cheia cerului pentru suflet şi cheia universului poetic, a poeziei pure, a poeziei religioase, a poeziei sacre, a
inefabilului: „O roză-nfloreşte suavă“.
Conceptele de corespondenţă (extazul–necazul), panta rhei (talazul), fortuna labilis („Să-mi fac din ursită o sclavă“) sunt depăşite de
marele adevăr, relevat prin extaz. Valoarea afectivă a textului este dată de sentimentul de melancolie („Nu mai e viaţa grozavă“), care
este dominat de sentimentul de bucurie („Puternic mă poartă extazul“). Simbolurile roza, talazul, ursită sugerează conceptele de
renaştere panta rhei şi fortuna labilis. Imaginile construite prin metaforă şi comparaţie: „a vieţii otravă“, ca „nor risipit e necazul“, ca
şi cele metonimice: „mi-a brăzdat tot obrazul“, „Să-mi fac din ursită o sclavă“, prefigurează acea creştere 280 interioară a
sentimentului de iubire faţă de Dumnezeu, care se exprimă deplin în Psalmi.
Alexandru Macedonski — Rondelul rozelor de august

Rondelul rozelor de august este o meditaţie pe tema destinului: „Zadarnic al vieţii cuvânt / A stins bucuriile mele“ şi are ca mesaj o
atitudine optimistă a poetului: „Mereu când zâmbesc, uit şi cânt / În ciuda cercărilor grele“ sau mai degrabă conceptul de armonie şi
echilibru.
 Motivul poeziei îl formează viaţa sufletului, viaţa spiritului, care trebuie să fie asemeni unei grădini de flori (ca şi la Dimitrie Anghel
În grădină). Poetul este asemeni unui iscusit grădinar, care, ca şi japonezul, din Rondelul apei din grădina japonezului, cultivă în
sufletele oamenilor seminţele, din care vor răsări rozele parfumate ale extazului conştiinţei de sine, dând un sens înalt poeziei.
De pe poziţia acestui concept despre poet şi poezie sunt consemnate ipostazele evoluţiei eului discutate în Noaptea de decemvrie.
Prima ipostază este a poetului militant, patruzecioptist: „Când ceru-l credeam pe pământ“, fiindcă era animat de idealuri patriotice:
„Pe-atunci eram falnic avânt“. Depăşirea acestei etape o găsim sugerată în Noapte de noiemvrie.
Ipostaza eului romantic: „Priveam dintre oameni, spre stele“ echivalează cu emirul, cu evaziunea romantică. Ipostaza eului simbolist
este rezultatul unei maturizări, a unei alte înţelegeri, pe care o dobândeşte, o apropie de conceptul de armonie şi echilibru specific
clasicismului. Claritatea textelor, din Poema rondelurilor, este rezultatul acestei decantări interioare. Ca şi drumeţul cerşetor, din
Noaptea de decemvrie, poetul, trecut prin labirintul lumii, a dobândit înţelepciune, putere spirituală. Această putere lăuntrică face din
„ursită o sclavă“, adică schimbă destinul. Ea determină apariţia florilor spiritului, adică Poema rondelurilor, ca o exprimare a
conceptului antic despre poezie, definit prin expresia „carmen saeculare“. Poezia ocupă în lume o situaţie unică, arătând drumul
omului spre conştiinţa de sine, spre cer, spre Dumnezeu. De aceea simbolismul, definit ca un neoromantism, preia modelul vegetal,
pregnant în Poema rondelurilor.

George Bacovia — Plumb

Poezia Plumb este un pastel simbolist, o meditaţie pe tema fortuna labilis, o ars poetica, care exprimă programul estetic al autorului,
aderenţa sa la simbolism.
Eul poetic, prefigurat prin dimensiunea afectivă „amorul meu de plumb“, prin dimensiunea volitivă, sugerată prin aspiraţii: „aripele
de plumb“, prin dimensiunea biologică „mort“, este exprimat, de fapt, prin: „stam singur“, adică intelectul. Acesta transmite un mesaj
esenţial la momentul simbolic al Marii Treceri. De aceea ţipătul lui Munch, în esenţă expresionist, devine „şi-am început să-l strig“.
Este momentul înstrăinării de sine a poetului, pe care poezia ni-l comunică.
Tema, subiectul şi eroul sunt structurate pe conceptele de cunoaştere, de univers al intuiţiei, dar şi de corespondenţă, angajând o
dezvoltare spre expresionism a programului simbolist, dar şi către suprarealism.
Cosmicizarea, trăsătură a programului estetic al simbolismului, preluată şi de expresionism, este de a exprima trecerea eului biologic
într-o altă dimensiune a universului: „Dormeau adânc sicriele de plumb“. Moartea în creştinism este adormirea până la venirea
Domnului.
Conceptul de poezie pură este sugerat prin simbolul plumb, reluat de şase ori exact în acelaşi loc, în cele două catrene, ca efect al
cristalizării textului, ca mod de a sugera dimensiunea eternului printr-un absolut senzorial.
Cultivarea intuiţiei şi sugestiei prin simbol se realizează prin simbolul plumb, care este cuvântul cheie al textului aşezat în titlu.
Plumbul prefigurează moartea materiei, este rezultatul unui proces de dezintegrare a elementelor radioactive, este o metonimie, dar şi
o metaforă a absolutului într-o lume relativă. Expresia „sicriele de plumb“ este o metaforă construită pe două simboluri, care vrea să
sugereze moartea absolută, reluată ca un laitmotiv pe mai multe planuri. „Dormea întors amorul meu de plumb“ reia, prin valorile
conotative ale verbului „a adormi“, sensul de a trece în altă lume, ca în Mai am un singur dor de Mihail Eminescu: „Să-mi fie somnul
lin“. Termenul „întors“, pe care-l găsim la Mihail Eminescu în Luceafărul: „Pe faţa ei întoarsă“, exprimă, de fapt, drumul în sine, spre
interior, element al esteticii expresioniste.
Gândirea analogică, în locul celei logice, se realizează prin contextul simbolist, sugerat de simbolurile: sicriele (care sugerează
moartea), florile (viaţa), aripile (aspiraţiile), coroanele (virtuţile), veşmântul (faptele), cavou (lumea), vântul (stihiile), frigul (psihe,
psihon — spiritul), alăturat de singur (intelectul). În cadrul acestui context, cuvântul plumb joacă rolul de simbol central.
Laitmotivul, reluarea cuvântului plumb într-un context mereu schimbat, este un procedeu simbolist, utilizat cu multă măiestrie de
poet spre a da textului densitate, profunzime şi muzicalitate. Avem un grup de sintagmemodul: „sicriele de plumb“, „flori de plumb“,
„amorul meu de plumb“, „aripele de plumb“, care toate sugerează mitul Marea Trecere. Sunt prezente şi câteva elemente
impresioniste, sugerate prin verbul „scârţâiau“, prin simbolul „frig“, prin expresia „Şi-i atârnau aripele“, care vor fi mai evidente prin
cromatica din poezii ca: Nervi de primăvară, Amurg violet, Decor.
Meditaţia pe tema destinului are o nuanţă romantică, fiindcă motivul mormintelor este reluat cu accente simboliste şi cu un mesaj
expresionist, vădind o evoluţie firească a unui romantic, întârziat spre neoromantismul simbolist.
Înstrăinat de sine, poetul contemplă de pe poziţia spiritului detaşat de trup, de dimensiunea biologico-materială, o lume purtată prin
timp de vânt, „şi era vânt“, ca simbol al mitului Marea Trecere, a vântului cosmic, aşa cum îl găsim şi la Mihail Eminescu în
Luceafărul: „Ei numai doar durează- n vânt /Deşerte idealuri“.
Sentimentul de melancolie, de factură romantică, dă acestei poezii un caracter de elegie. De aceea structura textului este complexă.
Din unghiul romantic este o elegie, din cel simbolist — o meditaţie, din cel estetic — o 374 ars poetica, din cel expresionist — un
pastel structurat pe conceptul de cunoaştere.

George Bacovia — Lacustră

Poezia are ca temă mitul reintegrării, cum îl denumea Mircea Eliade, sau Marea Trecere şi sugerează universul bacovian cu
trăsăturile lui. Este, în acelaşi timp, o meditaţie pe tema poetul şi poezia. Poetul este sugerat ca în estetica simbolistă şi trăieşte un vis
simbolic. Lacustra este o locuinţă primitivă din paleolitic, când oamenii trăiau în colibe suspendate pe piloni, în mijlocul unor ape,
spre a se apăra de marile animale. Locuinţa era legată de ţărm cu o punte de lemn, care noaptea se trăgea şi o izola. Tot astfel
universul bacovian este izolat, suspendat într-un punct între pământ, apă şi aer.
Tema, eroii şi subiectul sugerează conceptul de corespondenţă, dar şi de autonomie a esteticului, preluat din clasicism. Podul este un
simbol al conceptului de corespondenţă: „Că n-am tras podul de la mal“, dar avem şi conceptul romantic de lume ca vis: „Tresar prin
somn, şi mi se pare“. Această izolare a locuinţei lacustre exprimă şi conceptul de poezie pură, specific simbolismului.
Analogia, ca trăsătură a esteticii simboliste, se împleteşte cu o nuanţă de cosmicizare, fiindcă aşa cum locuinţele lacustre stau între
pământ, apă şi cer, tot aşa universul poetic stă între realitatea fizică, socială şi realitatea spirituală.
Simbolul lacustră sugerează, în acelaşi timp, o întoarcere la origine ab origo, o evaziune romantică într-o altă lume. Sintagma „mă
duce-un gând“ ne aminteşte versul eminescian: „El zboară, gând purtat de dor“. Aşa cum Hyperion se întoarce la locul unde se naşte
universul: „Căci unde-ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte, / Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte“, tot astfel eul
bacovian caută să ajungă la punctul de corespondenţă dintre creat şi increat: „Un gol istoric se întinde,/Pe-aceleaşi vremuri mă
găsesc... / Şi simt cum de atâta ploaie / Piloţii grei se prăbuşesc”.
Simbolul lacustră se constituie într-o imagine a eului poetic bacovian, fiindcă aşa cum locuinţa lacustră stă izolată în mijlocul apei,
tot astfel eul bacovian stă ca un „ecou sonor în mijlocul universului“, cum se autodefinea Victor Hugo.
Sentimentul de melancolie, în esenţă romantic, prefigurează tristeţea cu care poetul se înstrăinează, ca şi Hyperion, ipostază a eului
eminescian, de lume. Starea de trezire, de conştiinţă, este nuanţată de gerunziile „tresărind“, „aşteptând“, dar şi prin sintagma „Tresar
prin somn“. Este o pătrundere în lumea interioară a eului, un moment în drumul spre conştiinţa de sine, tratată de Lucian Blaga în
poezia Munte vrăjit.375 Poezia poate fi interpretată şi ca o meditaţie pe tema destinului, determinată de o disoluţie universală, de un
potop, de declanşarea stihiilor: „Şi simt cum de atâta ploaie / Piloţii grei se prăbuşesc“. Cuvântul „singur“ preia încărcătura
semnificaţiilor din poezia Plumb, exprimând, ca şi în finalul poemului Luceafărul de Mihail Eminescu, retragerea în sine. Trăsăturile
definitorii ale stilului bacovian apar, ca şi în poezia Plumb, ca fiind: concizia, simbolizarea, cristalizarea, vizionarismul, sugerarea,
analogia, nuanţarea, cromatica.
Contextul simbolic, creat de cuvântul lacustră: val, podul, piloţii, ploaia, exprimă aceeaşi tehnică de simbol central, care cristalizează
textul. Aici rolul de cuvânt cheie şi simbol central îl joacă cuvântul lacustră, care sugerează universul poetic. Apa este un simbol al
lumii spirituale, prefigurând cunoaşterea, care, prin valorile ei, determină disoluţia valorilor lumii materiale, ducând, ca şi la
Eminescu, la închiderea poetului într-un univers propriu. Imaginarul oniric este încărcat de sugestii şi analogii.
Poetul dă densitate simbolului într-un context de maximă claritate şi conştientizare.

George Bacovia — Note de primăvară

Poezia Note de primăvară are ca temă conceptul de poezie pură, definitoriu pentru estetica simbolistă: „Vis de-albastru şi azur / Te
mai văd, te mai aud“, dar este evident şi conceptul de corespondenţă, din care se generează programul estetic al simbolismului.
Tema, eroii, subiectul sunt structurate pe această corespondenţă. Simbolurile au densitate, ca şi în poeziile Plumb şi Lacustră,
alcătuind un context simbolic prin fântână, fluier, mugur, câmpie. Este, de fapt, un pastel romantic, impregnat de elemente cromatice
impresioniste: „Verde crud, verde crud / Mugur alb, şi roz şi pur/Vis de-albastru şi azur“, asupra cărora poetul, aderent la simbolism,
realizează o translaţie în spaţiul esteticii simboliste prin conceptul de sinestezie: „Te mai văd, te mai aud“.
Analogia dintre primăvara naturii şi renaşterea sugerată prin cuvântul „mugur“ de factură romantică, ca un refugiu în natură, este
raportată la viaţa interioară a poetului. Poezia devine în acest context „O copilă poposită la fântână“ care „îngână“ frumuseţea naturii,
viaţa, care inundă lumea exterioară „câmpia clară“. Eul poetic poate fi asociat prin simbolul „mugur“, generează universul interior,
care este un vis al lumii exterioare, o transfigurare a realităţii, prefigurând drumul spre conştiinţa de sine.
Dacă în poeziile Plumb, Negru, Decor se prefigurează un moment de sfârşit, aşa cum în mitul păsării Phönix avem incinerarea
(,,Carbonizate flori, noian de negru.../ Sicrie arse, negre, de metal / Veşminte funerare de mangal / Negru profund, noian de negru“),
aici, în Note de primăvară, avem momentul de renaştere. Moartea exterioară, exprimată prin durere:„Corpul ce întreg mă doare“, este
îndepărtată de prezenţa soarelui, simbol al conştiinţei: „Oh! Punctează cu-al tău foc, / Soare, soare“, ca o purificare a spiritului de
elementele jocului vieţii: „Sub al vremurilor joc“. Este o renaştere, aşa cum o găsim la Alexandru Macedonski, în Rondelul rozei
cenfloreşte.
Conceptul de poezie pură găseşte cea mai frumoasă exprimare poetică: „Mugur alb şi roz şi pur / Vis de-albastru şi azur“. El se
asociază cu sinestezia din versurile: „Te mai văd, te mai aud“. Stilul bacovian păstrează şi aici aceleaşi trăsături: concizie, claritate,
nuanţare, densitate, simbolizare, expresivitate, sintetizând, într-un context simbolist, şi elemente de romantism, expresionism,
impresionism.
Aceste calităţi ale universului său poetic şi ale timbrului său unic i-au adus înscrierea, pe lista UNESCO, ca poet simbolist
reprezentativ în literatura universală.

Ion Minulescu — Romanţa celor trei corăbii

Tema acestei meditaţii este mitul Marea Trecere, adică o formă mitizată, romantică a conceptului de fortuna labilis.
Ideea este că nivelurile de cunoaştere diferite — senzorială, subtilă şi de sine — dau un sens diferit vieţii.
 Poezia are un caracter de evaziune romantică, conţinut în laitmotivul: „Porniră cele trei corăbii...“, dar sensul este al drumului vieţii
spre eternitate, limită sugerată de faptul că „cele trei corăbii’’ devin mauzolee.
Simbolul corăbiilor sugerează destinul sau, mai bine zis, trei tipuri fundamentale de existenţă. Destinul, trăit în sfera valorilor
materiale, pe conceptul de carpe diem: „Grămezi de aur, chihlibare, / Smaralde verzi Şiopale blonde“. Al doilea model de viaţă este al
căutării, al evadării, al culorilor, care asociază farmecul, începutul, geneza, albul, puritatea, violetul înserării, atunci când viaţa are ca
sens conceptul de cunoaştere: „În golul zărilor pătate de violetul înserării; Iar albul pânzelor întinse,/ În cenuşiul depărtării“.
Cel de al treilea model este de a penetra cunoaşterea de sine, sacrificiul de sine sugerat de mitul creştin. Simbolul Albatrosul=poetul,
preluat din poezia lui Baudelaire cu acest titlu, este sugerat ca având un rol de mesager al cerului. El înfruntă furtuna, destinul. De aici
aluziile la Sfânta Fecioară, la momentul răstignirii şi înhumării Domnului Iisus Hristos.
Ion Minulescu caută o descătuşare a poeziei de formele tradiţionale, aşa cum arată în Revista celorlalţi:
„Mă-nchin în faţa artei de mâine, pe care n-o cunosc încă dar, care sunt sigur, că va reprezenta un pas mai departe în evoluţia artei.
Arta de ieri însă, pentru mine n-are decât valoarea monedelor antice de prin muzee. Muzeele sunt interesante şi instructive, este drept.
Nu voi admite niciodată însă să se transforme toate magazinele de noutăţi în muzee... Gândirea merge de la vechi la nou... spre
necunoscut“.
Acest citat duce la interpretarea poeziei ca o ars poetica, fiindcă avem o sugerare a trăsăturilor programului estetic al simbolismului,
cosmicizarea, cultivarea intuiţiei şi sugestiei prin cele trei corăbii, utilizarea gândirii analogice în locul celei logice.

EXPRESIONISM
Definiţie
a) Expresionismul este un curent, care critică pozitivismul burghez al lui Auguste Comte, critică naturalismul şi impresionismul, ca
formă de artă burgheză, şi vrea să construiască o nouă imagine a lumii.
b) Expresionismul este o reacţie împotriva tehnicizării, care distruge natura, a standardizării şi a îngrădirii libertăţilor democratice.
c) Expresionismul este strigătul conştiinţelor sensibile sufocate de birocratism, tehnocratism, război, înarmare, de depersonalizare a
omului, ca să-l înveţe pe om să privească spre Dumnezeu ca spre piscul sentimentului.
d) Expresionismul este un apel de salvare a omului, a spiritului, a valenţelor sufleteşti, o întoarcere la lumea misterelor ancestrale, a
mitului, ca să raporteze totul la etern şi să vadă în extazul interior adevărul.
e) Expresionismul caută relaţii transcendente, ca să dea omului o nouă valoare, un nou raport între el şi univers, între om şi Dumnezeu.
f) Expresionismul vrea să promoveze o artă aspră şi nemiloasă ca realitatea, căutând omul pur, curat, fiindcă „arta este acelaşi mare
Paradis, pe care Dumnezeu l-a creat la începuturile lumii“

Trăsăturile programului estetic

a) eroi arhetip în împrejurări arhetipale – eroul construit pe un principiu (arhe), având un rol primordial, generator :
b) tema, eroii, conflictul, subiectul sunt luate din viaţă socială abstractă, din mit, din basm şi structurate pe conceptul de cunoaştere.
c) cultivarea intuiţiei pentru descoperirea ideii interioare, a absolutului prin psihanaliză, sondarea subconştientului spre a descoperi
principiul ordonator:
d) împletirea realului cu fantasticul:
e) conflictul ideologic – lupta tinerei generaţii de a-şi realiza idealurile şi aspiraţiile.
f) reîntoarcerea în trecut, în legendă, în mit.
g) respingerea tehnologiei, a civilizaţiei pozitiviste burgheze.
h) cosmicizarea – înţelegerea acţiunii spiritului în natură.
i) misterul dă sens vieţii, artei, cunoaşterii, poeziei.
j) dorinţa de a descoperi esenţa omului, destinul său.
k) specii specifice expresionismului: piesa mitologică, drama de idei, romanul de problematică, spectacolul de sunet şi lumină,
meditaţia, pastelul cu valoare filosofică.
l) procedee expresioniste: metafora totalizatoare, metamorfozele, psihanaliza, folosirea mitului, simbolului, metaforei ca instrumente
de cunoaştere, mesajul esenţial, negarea stilului.

Ion Barbu — Riga Crypto şi lapona Enigel

a) Balada Riga Crypto şi lapona Enigel are ca temă drama incompatibilităţii într-o altă modalitate estetică. Ideea este cea din
Luceafărul lui Mihail Eminescu şi anume că separaţia, discriminarea dintre lumi este atât de adâncă, încât de cele mai multe ori puntea
iubirii nu este suficientă.
Subiectul este o alegorie după modelul baladelor germane. Prin Riga Crypto — „regele ciupearcă“ se exprimă, de fapt, conceptul de
carpe diem al omului, care vegetează, fără să aibă o viaţă spirituală, fiindcă trăieşte pentru valorile materiale. Prin lapona Enigel avem
o reprezentare a conştiinţei umane în aspiraţia ei spre lumină, spre cunoaşterea apolinică, spre desăvârşire, spre Dumnezeu. De aceea
este utilizată metafora simbol „sufletul – fântână”: „Căci sufletul nu e fântână / Decât la om fiară413 bătrână“. Lapona Enigel caută
drumul spre soare, ca şi eroina din Luceafărul. Rolul pajului Cătălin este luat de riga Crypto, care are aceeaşi valoare în esenţă dată de
conceptul de carpe diem. Este o influenţă a lui Eminescu în gândirea poetică a lui Ion Barbu.
 Primele patru catrene alcătuiesc un fel de protocol, un fel de introducere în textul propriu-zis, după modelul baladelor rostite de
menestreli, trubaduri, scalzi, care cântau la ospeţele castelanilor, a marilor feudali.
Balada este rostită de un menestrel la rugămintea unui nuntaş, la o nuntă simbolică a spiritului cu lumea — natura, a principiului
masculin, poetul, cu principiul feminin — poezia. Numele de Crypto vine de la „cryptos“ — ascuns, sugerând criptogamele vasculare,
din care face parte ciuperca. Eroina are un nume simbolic, construit din rădăcina „enig“, de la enigmă şi „gel“, substanţă organică
amorfă, sugerând principiul feminin. Principiul activ este spiritul, care organizează lumea, universul. Riga Crypto încearcă să joace
acest rol, fiind definit prin metafora „mirele poienii“. El o îmbie în mod simbolic pe eroină să ia fragi, adică să guste bucuriile lumii
senzoriale, concentrate în conceptul de carpe diem, sau duhul lumesc. Eroina refuză: „Eu mă duc să culeg / Fragii fragezi, mai la
vale“. Ea nu vrea să-l culeagă pe riga Crypto, ci îl îndeamnă să aştepte „să se coacă“. În spatele acestui dialog, se ascunde o opţiune
fundamentală.
Cei trei eroi simbolici — Crypto, Enigel, soarele, — ar reprezenta în gândirea indiană cele trei tendinţe: tamas, rajas, sattva. Riga
Crypto reprezintă teluricul şi-i cere laponei Enigel să renunţe la lumină, la conştiinţa pe care o reprezintă soarele: „Lasă-l, uită-l,
Enigel, / În somn fraged şi răcoare“. Lapona Enigel caută lumina: „Din umbra deasă, desfăcută, / Mă-nchin la soarele-înţelept“.
Această incompatibilitate realizează separarea prin cunoaşterea discriminativă a eroilor. Lumea umbrei, căreia îi aparţine şi eroina
din Luceafărul, înseamnă lipsa conştiinţei: „La umbră, numai carnea creşte / Şi somn e carnea, se dezumflă“. Lapona Enigel se fereşte
de ea: „Eu de umbră mult mă tem“. Riga Crypto va fi silit de „soarele aprins inel“ să caute această umbră: „De partea umbrei moi să
treacă“. Lumea luminii are o acţiune distructivă pentru lumea umbrei: „Dar soarele aprins inel / Se oglindi adânc în el / De zece ori
fără sfială / Se oglindi în pielea-i cheală / Şi sucul dulce înăcreşte / Ascunsa-i inimă plesneşte“.
Se sugerează, în mod simbolic, conştientizarea pe care lumea umbrei nu o poate suporta, fiindcă: „...sufletul nu e fântână / Decât la
om, fiară bătrână, / Iar la făptură mai firavă / Pahar e gândul, cu otravă“. Incompatibilitatea are o structură de gândire platoniciană
tridimensională. Lumea ideală, a eidosurilor, arhetipală este reprezentată414 prin simbolul arhetipal soarele; lumea senzorială, a
creaţiei este reprezentată de Enigel, iar riga Crypto este o sugerare simbolică a lumii artei. Arta îl poate atrage pe om, cu proiecţiile ei,
dar esenţa rămâne conştiinţa. Această căutare este rostită simbolic de lapona Enigel: „La lămpi de gheaţă, supt zăpezi, / Tot polul meu
un vis visează. / Greu taler scump cu margini verzi. / De aur, visu-i cercetează“.
Aspiraţia laponei Enigel este mai puternică şi se transformă într-o opţiune fermă, spre deosebire de eroina din Luceafărul.
b) Sinteza estetică este bine exprimată în balada Riga Crypto şi lapona Enigel. În primele patru catrene preponderente sunt elementele
romantice. Menestrelul este un personaj romantic, dar şi baroc prin „pungi, panglici, beteli cu fundă“. Este sugerată o evaziune
romantică într-un timp al castelelor feudale, ca şi în Luceafărul. Apoi dialogul dintre o laponă şi o ciupercă este fantastic, excepţional
şi, deci, romantic, ca şi intervenţia soarelui.
Elementele de baroc sunt sugerate prin îmbrăcămintea menestrelului, prin conceptul de lume ca joc, pe care-l simţim în
comportamentul eroilor, fiindcă fiecare are de realizat un rol. Crypto vrea să joace rolul de „mirele poienii“, dar este refuzat şi ajunge
„nebunul“, personaj de factură barocă, făcând o parodie de nuntă cu măsălariţa: „Cu măsălariţa-mireasă, / Să-i ţie de împărăteasă“.
Elementele clasiciste le găsim în caracterul general-uman al eroilor. Riga Crypto trăieşte drama fricii şi neputinţei, lapona Enigel —
mila, hotărârea şi aspiraţia; soarele pare a juca rolul justiţiei imanente. Finalul este moralizator în sensul că fiecare trebuie să-şi
cunoască destinul, lumea şi locul ce i se cuvine. Balada este „cântecul“, deci un simbol al armoniei. Structura estetică fundamentală a
textului este dată de faptul că tema, eroii, conflictul, subiectul sunt structurate pe conceptul de corespondenţă, că eroii sunt simbolici în
împrejurări simbolice. Simbolurile au funcţia de a sugera conştiinţa: „Dar soarele, aprins inel, / Se oglindi adânc în el; / De zece ori,
fără sfială, / Se oglindi în pielea-i cheală“. Avem o corespondenţă între planul vegetal (Crypto), uman (Enigel), cosmic (soarele) şi, în
acelaşi timp, o cosmicizare a idilei prin intervenţia soarelui.
Expresionismul propune ca tema, eroii, conflictul, subiectul să aibă o structură bazată pe conceptul de cunoaştere. El este implicat în
opţiunea laponei Enigel pentru soare, lumină, cunoaştere apolinică, paradisiacă, cum i-ar spune Lucian Blaga. Riga Crypto îi propune
cunoaşterea dionisiacă, luciferică, dacă am folosi termenul lui Blaga. Soarele, simbol al conştiinţei universale, încearcă o ridicare a
regelui Crypto la alt nivel de conştiinţă, dar: „Ascunsa-i inimă plesneşte“, fiindcă îi este greu „mult soare să îndure“. 415 Cei trei eroi
au un evident caracter arhetipal. Soarele este structurat pe principiul focul, lapona Enigel — pe principiul apa: „Că sufletu-i fântână-n
piept“, iar riga Crypto — pe principiul pământul, fiindcă este „mirele poienii“. Între cei trei eroi există o adâncă incompatibilitate,
izvorâtă din faptul că au niveluri diferite de conştiinţă, întrupări diferite, aparţin unor lumi disjuncte.
Stilul barbian se caracterizează prin concentrare, concizie, geometrizarea imaginarului, prin straturile simultane ale contextului
simbolic, prin alegorii, metafore şi metonimii structurate pe conceptul de cunoaştere. Prin claritate, precizie şi acurateţe, stilul lui Ion
Barbu este clasic. Prin versul liber, aliteraţii simboliste, asonanţe, muzicalitate, ritmuri interioare, laitmotive, preia experienţa
simbolistă. Stilul lui Ion Barbu este de o densitate neobişnuită, este expresiv, are multe sintagme unice, rime rare, are o mare
capacitate de a utiliza poetic termenii ştiinţifici abstracţi ca: „nadir“, „grup“, „conjugă“, „patratul“, „dreapta“, „triunghi“, ceea ce îi dă
un plus de originalitate.

44.4. Ion Barbu — Copacul

1. Poezia Copacul este o ars poetica pentru perioada parnasiană a

evoluţiei sale, care cuprinde poezii ca: Elan, Lava, Munţii, Banchizele. De
aici imaginile construite pe metonimii, pe care el le defineşte ca „placate“,

prin care „copacul“, simbol central al eului poetic, îşi defineşte treptat

valorile. 417

Dacă la Eminescu avem teiul şi salcâmul ca imagini simbolice ale

poetului, la Alecsandri avem bradul ca şi la Bogdan Petriceicu Hasdeu, la

Blaga avem gorunul, Ion Barbu nu întâmplător se defineşte printr-un simbol

abstract, fiindcă ceea ce aduce nou poezia lui Ion Barbu este poetizarea

termenului abstract, considerat până la el ca fiind antipoetic.

În textul Sfintei Evanghelii copacul, în analogie cu omul, este cel care

arată calităţile omului după roadele lui. De aceea, deşi imaginile caută să se

conformeze esteticii parnasiene în sensul obiectivării lirismului, avem o

evidentă influenţă a expresionismului prin drumul spre interior, pe care îl

sugerează prin faptul că totul este structurat pe conceptul de cunoaştere:

„Hipnotizat de-adânca şi limpedea lumină/ A bolţilor destinse deasupra lui,

ar vrea/ Să sfarăme zenitul şi-nnebunit să bea,/ Prin mii de crengi crispate,

licoarea opalină“.

Versurile sunt semnificative şi pentru conceptul de corespondenţă

dintre microcosmos (eul politic – copacul) şi macrocosmos (universul)

specific simbolismului, pe care Ion Barbu l-a cunoscut şi l-a studiat prin

Mallarmé, Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Edgar Allan Poe. Acest „cer

platonician“ al poeziei pure, de esenţă simbolistă, îl găsim consemnat în

versurile: „Nici vălurile nopţii, nici umeda perdea/ De nouri, nu-i goneşte

imagine senină:/ De-un strălucit albastru viziunea lui e plină/ Oricât de

multe neguri în juru-i vor cădea“... .

Dacă imaginile primelor două catrene sunt simboliste, cele din terţiene,

prin problematica lor, înclină spre expresionism, spre cea de a doua etapă,

fiindcă ea, cunoaşterea, „licoarea opalină“, sorbită în această etapă, aduce

„un rod îmbelşugat”: „Dar, când augusta toamnă din nou îl înfăşoară/ În

tonuri de crepuscul, când toamna prinde iară, / sub casca lui de frunze un

rod îmbelşugat. / Atunci, intrând în simpla, obşteasca armonie,/ Cu tot ce-l

limitează şi-l leagă, împăcat,/ În toamna lui copacul se-înclină către glie“.

Asemeni unui copac plin de rod, în toamna vieţii sale, omul, poetul îşi

aduce roada sa, care-l caracterizează şi arată valoarea lui, sensul vieţii sale.

Este o meditaţie pe tema fortuna labilis, dar în acelaşi timp o meditaţie pe

tema poetul şi poezia, care va continua prin poeziile: Panteism. Când va

veni declinul, Pentru Marile Eleusinii, unde sensul expresionist al evoluţiei

programului său estetic este mai evident.