Fabulistica românească.

Fabula – specie preferată de clasiciști

Poporul român este din, profunzimea memoriei colective, un dătător

de inventivitate și un creator de povești cu tâlc și înțelepciune. Am
crescut alimentați de seva poveștilor bunicului sfătos din Humulești, Ion
Creangă, sau de sinergia imaginației lui Petre Ispirescu. Cert este că a
fabula, inventând morală și temeri, ne iese cel mai bine. Poate de aceasta
ne-a dat Dumnezeu pe lume  bijuteria literară, numită fabulă
românească: pentru ca să ne învățăm minte prin viu grai, ironizându-ne
natura animalică.
Fabula poartă o încărcătură specială, o autenticitate care denotă
parcursul evolutiv al vectorului moral sau, exprimându-ne în termeni
mai concreți, este „pașaportul valoric” al unui popor. Ea aduce un
mesaj important unei anumite categorii sociale, fie conducătoare, fie
supusă. Satira și ironia lucrărilor specie date sunt elementul de
originalitate, dar și geneza celor mai neașteptate și importante lecții de
viață. Pentru că, așa cum spunea scriitorul englez Gilbert Keith
Chesterton: „Fabula este mai istorică decât un fapt, pentru că faptul ne
spune despre un om, pe când fabula spune despre un milion de oameni”.
Construcțiile fabulistice a fost dictate de muncile lui Esop (sec. VI î.
HR.), sclav trac sau frigian, originea sa rămânând necunoscută
umanității. Acesta merge pe varianta în proză a fabulei, iar istoriile sale
au la sfârșit enunțată morală, devenind astfel un fel de „medicament
moral” cu acțiune imediată.
Chiar dacă între Esop și societatea modernă sunt secole depărtare,
fabulele lui sunt la fel de actuale și astăzi, iar eforturile sale au ajuns să
lase o amprentă și în dezvoltarea fabulei atât în spațiul universal, cât și
în spațiul românesc.

Vulpea și strugurii de Esop este o fabulă cu învățăminte aplicabile tuturor

oamenilor, indiferent de vârstă
A fost odată o vulpe foarte înfometată, care mrgea agale pe cărările prăfuite în
căutare de hrană.
La un moment dat, pe marginea drumului zări cu privirea niște ciorchini foarte
frumoși de struguri. Atârnând provocător de spalierul unei vițe de vie.
Strugurii arată delicioși, spuse în sinea ei vicleana vulpe.
Dar sunt atât de sus.
Cum voi reuși eu să iau struguri? Se uita cu ochii ațintiți asupra boabelor minunate
și suculente ale strugurilor negri, care parcă îi făceau în ciudă, atârnând acolo sus.
Cu cât privea mai mult la boabele savuroase, cu atât pofta ei devenea mai mare.
Vulpea a tot încercat să sară și să apuce strugurii cu dinții.
Dar degeaba.
Strugurii erau prea sus pentru a putea ajunge la ei.
Apoi, pentru a ajunge la mult râvnitele bobițe, a încercat chiar să se cațăre pe
tulpina viței de vie. Însă ghearele ei nu s-au putut agăța de ramuri și a căzut la
pământ după fiecare încercare.
Toate încercările ei au fost sortite eșecului.
Indiferent de eforturile depuse, strugurii continuau să atârne sfidător deasupra
pofticioasei viclene.
În cele din urmă, vulpea se resemnează, ridicând neputincioasă din umeri. A
încercat să se consoleze spunându-și: Acești struguri nu merită efortul meu.
Sunt prea acri pentru gustul meu.
Și a plecat.
Morala fabulei ne învață, că trebuie să muncim foarte mult pentru ceea ce
dorim să avem dar, și, că,lucrurile nu-ți ies mereu așa cum vrei, nu căuta să te
amăgești.