A Realizat:Petco Alexandra

Această autentică confesiune de credință a scriitorului ne demonstrează pur

alegerea sa pentru romantism.Literalmente el se dezice de clasicism și de
regulile sale drastice,aceasta făcând parte din trăsăturile principale ale
romantismului,care apare ca o răscoala a generației tinere împotriva vechiului
regim.
Formalmente ,Eminescu nu ar reprezenta un romantic pur,ca cum ar fi
marele Goethe de exemplu.
În mod special ,Romantismul ar fi  un tip de artă care zugrăvește caractere
remarcabile în împrejurări excepționale. Mihai Eminescu reprezintă un model
exemplu  al lumii Romantismului, ar fi ca un izvor care nu seacă niciodată,plin
de entuziasm,creația sa fiind  un univers aparte plin de descoperiri, taine etc.
dar definite cu o mare acuratețe și dăruire. În concepţia eminesciană orice
creaţie este materializare a gândirii.
Eminescu tot timpul a studiat amănunțit filozofia clasică germană,find și
pasionat totodată și literatura europeană cu intenția de a deveni șef de catedră
universitară, însă perseverența aceastaia orientată spre lumea lui proprie - lumea
eminesciana, propriile închipuiri despre Romantismul european find potrivit
dezvoltate și stabilite  pentru a putea face față acestora cu propriile capodopere,
cu propriile poezii, proze.
Ceea ce a făcut legătura Romantismului de Mihai Eminescu a
fost temele principale comune pentru mai multe opere, acesta fiind 
problematica omului de geniu în relație cu dragostea, societatea,
inteligenta care o întâlnim la mai mulți genii; timpul individual, măsurabil în
unități convenționale; cosmogeneza si eschatologica; iubirea  în 
strânsă legătură cu natura prezentă. În adevăratul înțeles al cuvântului analizând
și urmând ca principii de bază temele, motivele, asemenarea personajelor si
viziunea asupra artei a autorilor,
 Voi prezenta argumentele concrete corelației dintre Romantismul European și
Mihai Eminescu:
Poemul "Luceafárul" scris de Mihai Eminescu reprezintă o artă ce
combină în sine meditatia evidențiind timpul,astfel  spatiu, lume si univers,
natura și dragoste, înger și demon, zburător și geniu, vis și real. Cu obligație  la
temele expuseaici, o paralelă bine punctualizată poate fi dusă câtre poemul
"Demonul" de Mihail Lermontov. Ambele opere au ca subiect iubirea imposibila
a unei ființe  supranaturale pentru o muritoare: o fată de împărat - un luceafar
("'Luceafarul"), frumoasa Tamara - îngerul proscris("'Demonul"').
Atât Demonul, cât si Luceafărul au ca  puncte de apogeu ale literaturii naționale
și totodată creații  marcate ale romantismului. In "Luceafarul", iubirea este chiar
chimia identică a poemului, find exprimată prin element specific eminesciene:
idealul absolut de iubire, incapabilitatea celor două lumi, din care cauza cuplul
nu se realizează. In "Demonul", iubirea are rol purificator, care vil poate reda
demonului condiția primordială,salvându-1 de blestem. Demonul speră la o
ridicare prin dragoste , la o reînviere  morală a lui, astfel aceasta ar desemna
părăsirea libertății și destinului de râzvrâtit. Dacă geniul eminescian se
caracterizează prin izolare si retragere, geniul lermontovian este un răzvrătit, un
luptător pentru libertate.
Un motiv romantic frecvent întâlnit este nostalgia muritorului câtre astre.
Poemul "Luceafarul", care se realizează  pe un vag fir epic într-o suită de
metafore simboluri în care sunt idei filozofice, identificăm motivul dat. In
corelație  cu această operă,  putem exemplifica și prin opera "Cain" de Byron.
Precum Cătălina  din "Luceafarul" era atrasă de strâinul din mediul cerest, de
acel Luceafär, așa și fecioara Adah din "Cain' mărturisește lui Lucifer dragostea
ei pentru steaua cevestesc zori: "Ce stea frumoasà! Dragă mi- nespus'Spätiul
sidereal, astrele, constituia și la Eminescu, și la Byron decorul cel mai înalt și
semnificativ al iubirii sale.
 Pilonul filozofic al poemului "Luceafarul" porneste din vasta cultură a lui
Mihai Eminescu pe traseul Kant-Hegel-Schopenhauer. Esențial este influența
ultimului mare filosof potrivit căreia cunoasterea Lumii este accesibilă numai
omului de geniu, singurul capabil a trece dincolo de subiectivitate, catre
obiectivitate; ca atare, omul de rând  nu-si poate depăși condiția subiectivă dată
o dată pentru totdeauna.Literalmente , Mihai Eminescu nu face filosofie curată,
ci poezie filozofică - și ca urmare  - tălmăcește doctrina schopenhaueriana,
inzestrându-si geniul nu doar cu atributele cunoasterii rationale, ci si cu o mare
capacitate afectivă.
Un alt motiv, dar totodată și simbolul floarea albastre persistă în poezia cu
asemenea  denumire scrisă de Mihai Eminescu, prezentă și în opera lui Navalis
"Heinrich von Ofterdingen". Putem spune ca motivul dat este prezent în
mai multe opere a lui Eminescu, poezia mult cunoscută reprezintă o misterioasă
iubirea pierdută, dorul direcționat  câtre trecut. In opera Floare albastrã,
Eminescu păstrează unele semnificatii ale motivului din Heinrich von
Ofterdingen, la altele refuza să le utilizeze, pe altele le modifică, chiar și creează
semnificații noi. La Novalis, ca si la Eminescu, sunt prezente câteva elemente
ale traditiei populare: codrul ca în basmele populare germane și românești, apoi
o anumită neîncredere în vis:„Visurile sunt minciuni", spune tatal lui Heinrich,
cel care ,,nu caută in depărtare" (ca in versul eminescian) fericirea:
visul i se pare o reflectare directă a vietii concrete. În Floarea albastrà - aceeasi
neîncredere a fetei în vis. Tot de traditia populară tin și aceste versuri: ,,Eu pe-un
fir de romanità / Voi cerca de ma iubesti", sau poate chiar culoarea florii.
Heinrich, ca si eroul liric eminescian din Floare albastrà, are vocatia visului.
"Floarea albastrà" e opusă valorilor lumii materialiste, ea înalta firea mai presus
de lacomia acestei lumi, e valoare ce exprimă tainicul,
Mihai Eminescu și Gerard de Nerval sunt reprezentanți al Romantismului
deținând o viziune asemănătoare ,absolutamrnte  prezenta motivelor
asemanatoare expuse in operele acestora. Motivele suferinței din dragoste care
survin din sentimentul neîmplinirii dorintei in poezile lui Eminescu
Floare albastrà, Venere si Madonàca.
Eminescu se ocupă cu apriorismul lui Im Kant și idealismul acestuia.Astfel,
poetul a avut întotdeauna o atitudine admirativă pentru filosofia idealistă
a lui Kant, numindu-l ,, Biblia filosofilor". Recunoscând fără nicio rezervă
apriorismul lui Immanuel Kant, Mihai Eminescu pune în discutie apriorismul
spatiului, fiindcă, în viziunea sa, ar exista „,fenomene care nu au neapărată
nevoie de o formă de spatiu, cum sunt, de exemplu, tenomenele atingerii și stării
psihice în genere". Ce ține de principiul cauzalității, Eminescu, de asemenea, se
desparte de Kant, deosebind „,o cauzalitate empirica si alta apriorică".
Relativitatea cunoasterii (așa cum o stabilește criticismul idealist kantian), a
lăsat reminiscente vădite și hotărâtoare în gândirea și opera literară a
Luceafarului poeziei românesti. Idea kantiană că ,,nu putem cunoaste lumea în
sine", devine, la Eminescu, o adevărată obsesie, completându-se, evident, și cu
idei schopenhaueriene, care aprofundează si plasticizează poetic această
conceptie.
Începând de la constatările asupra paralelelor operei lui M.Eminescu în
contextul romantismului european cu literaturile germană franceză, italiană și cu
cea rusă în cazul afinității poemului Luceafarul cu poemul Demon de
Lermontov, am putea spune în concluzie că prin întreaga sa cultură poetică, prin
talentul său uimitor poet al epocii, prin natura elementelor de inspiratie, prin
dragostea naturii cu toate tainele și minunățiile ei, prin cunoasterea profundă a
mitologiei și nu în ultimul rând a filosofiei europene, Mihai Eminescu rămâne
pentru totdeauna drept cel mai reprezentativ poet romantic român.
In opinia mea as dori sa remarc faptul că  MihaiEminescu este, a fost, va fi
poetul cu cel mai intens substrat filosofic și remarcat. Reprezentând o
personalitate destul de importantă al Romnatismului European, Eminescu își
conturează  existența prin artă, prin toate cunostintele preluate de la marii
romantici Kant, Schopenhauer, Navalis, Nerval etc. Eminescu îl putem defini ca
o personalitatea care ne definește ca un popor în întreaga lume a Romantismului.
Populația sentimentelor, dragostei, timpului si exprimärii personale.
Literalmente cred ca absolut toti scriitorii romantici pot fi priviți ca o
mare și fenomenală familie, toți având aceleași trăsături asemănătoare, aceleasi
conceptii și aspiratii uluitoare,dar și aceeași  genetica,descrisă  în destin. Ei sunt
definiti ca oameni cu o excelentă, prin însăși structura lor profunda  o omului
aparte, sortită unei vieți de zbucium si unui sfârsit dramatic, cauzat de  propria
lor lume interioara și luma exterioară, definită prin modul în care trăiți,în
totalitate literatură romantică,ar fi definită ca însăși opera unui autor.