Floare albastră

de Mihai Eminescu
I. Încadrarea în curentul literar, evidențiindu-se două trăsături
II. Tema reflectată în comentarea a două imagini/idei poetice
III. Elemente de compoziție și de limbaj artistic:
-titlul;/-imaginar poetic reprezentat prin secvențele textuale;/ -motive poetice;/-figuri
semantice (tropi)

I. Încadrarea în curentul literar, evidențiindu-se două trăsături

Omul deplin al culturii române (C. Noica), poetul nepereche (G. Călinescu), Mihai Eminescu este un autor
romantic, ultimul care s-a impus în galeria acestui curent și care evoluează spre un clasicism al expresiei, dar și al
setei de liniște interioară.
Imaginarul eminescian impune deci receptării o paradigmă romantică, ale cărei trăsături sunt:
-primatul sensibilității asupra rațiunii,
-cultul fanteziei creatoare,
- expansiunea ființei ce dorește contopirea cu întreg universul,
- teme și motive specifice, precum iubirea, natura, timpul, istoria, cosmosul, condiția omului de geniu
neînțeles și marginalizat de o societate mediocră, visul, îngerul, demonul etc,
-inspirația din folclor.
Canonul artistic romantic este ilustrat de:
-o retorică a discursului construit cu simboluri metaforice, cu numeroase epitete, cu antiteze, cu topică
afectivă,
-folosirea antitezei nu doar ca mijloc de expresivitate, ci ca figură de compoziție,
-amestecul genurilor, al speciilor, al categoriilor estetice (sublimul, grotescul, macabrul, fantasticul,
grațiosul),
-îmbogățirea limbajului artistic prin intermediul arhaismelor, al regionalismelor, al cuvintelor populare,
-în proză, personaj excepțional în circumstanțe excepționale.
Opera transgresează însă cadrul programului estetic, prin aspirația clasică spre perfecțiune, prin echilibru,
promovarea idealurilor de bine, frumos și adevăr, dar și prin deschiderea spre modernitate.
Poezia „Floare albastră”, apărută la 1 aprilie 1873 în „Convorbiri literare” , fiind inclusă ulterior in volum, joacă
un rol de răscruce în sensul că sintetizează trăsăturile lirice din prima perioadă cu notele ei optimiste și exuberante,
anticipându-le pe cele din a doua perioadă, marcată de pesimism și de tonuri întunecate. Prin valorificarea temelor,
motivelor, Z. D. Busulenga o considera “un fel de premisă la marea problematică a Luceafarului”.
A. Ilustrând lirica măștilor întrucât eul liric împrumută, pe rând, cele două ipostaze (masculin și feminin), opera
este o poezie de meditație, cu elemente de pastel, idilă și elegie, asocierea speciilor reprezentând o trăsătură
romantică.
B. Totodata, poezia se structureaza pe o serie de opoziții: teluric și cosmic, aproapele și departele, real și ideal,
relativ și absolut, contingent și transcendent.
Cele două ipostaze, cea a feminității (făptura terestră/omul comun) și cea a bărbatului (omul de geniu) conturează,
la nivelul imaginarului poetic, două categorii antitetice: aproapele și departele. Categoria aproapelui se realizează la
nivelul discursului fetei din elementele contingentului care compun un cadru ideal. Aceasta este ilustrată prin
motive romantice frecvente in lirica eminesciană: codrul, izvorul, balta. Este o natură de început de lume, spațiu
nealterat de prezența umană, cu atributele sălbăticiei în viziune romantică “Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia
măreață”. Categoria departelui, alcătuită dintr-o serie de elemente cosmic și cultural fundamentale ( stele,
nori, ceruri nalte, râuri în soare, piramidele) reprezintă lumea bărbatului, preocupat de cunoașterea absolutului.
 II. Tema reflectată în comentarea a două imagini/idei poetice

Temele prezente in poezia “Floare albastra” sunt frecvent intâlnite in lirica eminesciană: iubirea înfățișată
într-un cadru feeric al naturii, timpul, acea forță puternică, distrugătoare care poate suprima iubirea, condiția
umană înfățișată din perspectivă romantică atât în ipostaza geniului, neînțeles de societatea în care trăiește
(îndrăgostitul), cât și de ipostaza omului comun (fata).
Tema fundamentală a poeziei este iubirea, mitul esențial al ființei, modalitate de recuperare a Paradisului
pierdut și cale de refacere a unității primordiale. Iubirea este în consonanță cu o natură feerică, paradiziacă,
luxuriantă, cadru protector al poveștii celor doi indrăgostiți. Elementele tipic eminesciene care compun acest cadru
au multiple valențe simbolice.
-Codrul: spatiu protector propice jocului erotic, un centrum mundi în care omul iși regăsește sinele pierdut: Hai în
codrul cu verdeață! Topos mitic, acesta este situat illo tempore.
-Izvorul: asigură fondul muzical al idilei prin curgerea sa permanentă ilustrând motivul fugit irreparabile tempus și,
prin acesta, efemeritatea ființei umane în raport cu perenitatea codrului.
-Luna: astru tutelar, potențează stările interioare, creează o imagine fascinantă asupra teluricului si protejează
cuplul.
Există un ritual erotic: chemarea, întâlnirea, vraja care se instaureaza între cei doi, încercarea iubirii pe firul
de romaniță, sărutul, îmbrățișarea, plimbarea spre sat, despărțirea. Toate elementele sunt specifice convenției
erotice populare, scenariul imaginat fiind comun tuturor idilelor eminesciene (“Dorința”, “Sara pe deal”). Verbele la
viitorul popular: “n-a s-o știe”, “s-a fi ivit”, “mi-i da sărutări” construiesc proiecția ideală a împlinirii iubirii, ținând
cont de imposibilitatea realizării ei imediate și sugerează dorința de permanentizare a acestei stări. Pentru ea,
iubirea este un joc, în vreme ce pentru el aceasta devine o problemă de cunoaștere.
-Iubita corespunde tiparului din prima perioadă de creație, este femeia serafică, blondă (“Mi-oi desface de-aur
părul”), cu ochii albaștri (“Floare albastra”), este tiparul femeii voluntare si agresive care preia inițiativa jocului erotic
ca aspirație spre refacerea cuplului adamic. Disprețuitoare la convenții (“Apoi cine treaba are”, “Cui ce-i pasă că-mi
ești drag”) este dornică de dragoste, ilustrând simbolul Erosului din perspectiva comună, luminoasă. În contrast,
bărbatul reprezintă geniul care absolutizează sentimentul erotic, perceput in ipostaza demonică si condamnat la
singurătate, la neputința găsirii Paradisului pierdut. Aceste reprezentări diferite despre Eros prefigurează despărțirea
definitivă, iremediabilă si anticipează problematica Luceafarului, ea fiind o posibilă Catalina, iar el, un posibil
Luceafăr-Hyperion.
În finalul poeziei, se adaugă supratema liricii eminesciene, timpul, căci iubirea sălășluiește doar în amintire,
fiind pe veci pierdută, femeia constituind o icoană de lumină, îndepărtată, recuperabilă doar prin anamneză. Astfel,
opera devine nu doar o poezie de dragoste, ci și o meditație amară asupra condiției umane, ilustrându-se
incompatibilitatea omului de geniu ce dorește sa obțină absolutul (pentru el iubirea având funcție cognitivă) cu
dorința iubitei de a materializa dragostea sub semnul clipei efemere.

III. Elemente de compoziție și de limbaj artistic:

-titlul;/-imaginar poetic reprezentat prin secvențele textuale;/ -motive poetice;/-figuri
semantice (tropi)
a. Relevant pentru prezentarea particularităților poeziei moderniste este titlul, element de
paratextualitate, instanță semiotică superioară și ordonatoare, dincolo de care începe universul ficțional cu toate
convențiile lui, valorifică motivul florii albastre, ce devine simbol plurisemnificativ si ilustrează:
 aspirația spre fericire prin iubire, chemarea lumii fenomenale, nostalgia iubirii ca mister al existenței,
 opoziția ireductibilă dintre lumea caldă, efemer terestră și lumea rece a ideilor, a cunoașterii absolute
întrucât albastrul semnifică infinitul, marile depărtări, idealuri, în vreme ce floarea sugerează delicatețea,
efemeritatea, viata.
 Motivul florii albastre devine motivul central cu rol de structurant textual, fiind un element de largă circulație
în romantism, utilizat pentru prima dată în romanul neterminat al lui Novalis pentru a desemna tendința de atingere
a absolutului în iubire și de împlinire a acesteia într-o altă lume.

b. Un alt element relevant în prezentarea particularităților poeziei îl reprezintă raportul dintre incipit și
final, praguri textuale ce esenţializează viziunea asupra lumii, transferând semnificaţiile de la nivel macrotextual în
versurile de intrare şi de ieşire din universul ficţional poetic.

Incipitul reprezintă un reproș al iubitei adresat bărbatului, care pare a se fi cufundat într-un univers al luminii
și al contemplației, figurat printr-o serie de elemente cosmic și cultural fundamentale: steaua (tentația absolutului,
ilustrează aspirația înaltă), norii, cerul si soarele (evidențiază existența însăși, care-și păstrează esențele imuabile),
câmpiile Asire ( semnifică dorința de cuprindere a trecutului), piramidele învechite (civilizația egipteană ce
reprezintă o culme a cunoașterii, perfecțiunea), întunecata mare (misterul genezei). Acest univers este rece,
abstract în contrast cu vocea feminității, caldă, protectoare, semnificative fiind cele două apelative folosite: sufletul
vieții mele, iubite. Acest reproș este o expresie a intuiției feminine care simte, în diversitatea ocupațiilor bărbatului ,
pericolul înstrăinării și îl avertizează: “Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”
În final, se revine la vocea lirică din a doua secvență, scenariul iubirii fiind încadrat intr-o nouă, într-o altă
poveste, cea a bărbatului, astfel că “floarea albastră” este doar o amintire. In comparația “ca un stâlp eu stau in
lună”, astrul selenar desemnează un spațiu al ideilor, conturându-se postura gravă, solemnă a geniului câștigat
definitiv pentru lumea ideilor, a gândirii și pierdut pentru cea efemeră a trăirilor imediate, oricât de tentante.
Punctele de suspensie extinse la nivelul unui vers înaintea ultimei strofe marchează ieșirea din anamneză, din
reverie, prăpastia dintre prezent și trecut și încadrează povestea de iubire, despărțind-o de strofa finală, concluzivă,
cu un pronunțat caracter meditativ. În ultimul catren, repetiția “ Floare albastră, floare albastră”, epitetul metaforic
“dulce minune” evidențiază chemarea ce nu mai are răspuns, nostalgică, dar și sentimentul solitudinii celui care
trăiește acum intens iubirea, dar nu mai are cum si cui să o împărtășească.
Versul final “Totuși este trist in lume” desemnează suferința dincolo de cuvinte, dar asumată de eu;
amintirea iubirii constituie un prilej de meditație asupra fragilității ființei umane in univers, din această perspectivă,
condiția omului fiind tristă pentru că este repede trecătoare, nu poate reveni asupra erorilor existenței sale si nici nu
poate păstra clipa consonanței sufletești. Totul se află sub incidența timpului, care erodează condiția umană,
prăbușindu-i toate ideile in neant.

SAU:

Un alt element ilustrativ pentru specificul poeziei îl reprezintă imaginarul poetic, întrucât reunește ideile,
sentimentele și reprezentările pe care se structurează viziunea artistică, definindu-se prin caracteristicile limbajului
eminescian. Poezia este alcătuită din patru secvențe poetice care corespund celor două voci, a feminității (făptura
terestră/omul comun), a bărbatului (omul de geniu), acestea alternând pentru a înfățișa nu doar iubirea ca
aspirație, dorința de împlinire, ci și meditatia filosofică asupra condiției umane .
Prima secventă poetică se constituie din primele trei strofe si reprezintă un reproș al iubitei adresat bărbatului,
care pare a se fi cufundat într-un univers al luminii și al contemplației, figurat printr-o serie de elemente cosmic și
cultural fundamentale: steaua (tentația absolutului, ilustrează aspirația înaltă), norii, cerul si soarele (evidențiază
existența însăși, care-și păstrează esențele imuabile), câmpiile Asire ( semnifică dorința de cuprindere a trecutului),
piramidele învechite (civilizația egipteana, reprezintă o culme a cunoașterii, perfecțiunea), întunecata mare (misterul
genezei). Acest univers este rece, abstract în contrast cu vocea feminității, caldă, protectoare, semnificative fiind
cele două apelative folosite: sufletul vieții mele , iubite. Acest reproș este o expresie a intuiției feminine care simte, în
diversitatea ocupațiior bărbatului , pericolul înstrăinării și îl avertizează: “Nu cata în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”
A doua secvență poetică este alcătuită din strofa a patra, care aparține vocii bărbatului. Verbele la trecut:
“zise”, “spuse”, “am ras” , “n-am zis” creează senzația de poveste evocată, cei doi îndragostiți fiind situați în planuri
temporale diferite. Acest catren are un dublu rol, de a fixa povestea în interiorul unei amintiri și de a conferi poeziei
caracter de meditație. Bărbatul abia acum realizează adevărul spuselor iubitei: “Ah! Ea spuse adevărul”,
conștientizând însă prea tarziu. Sentimentul de regret transpare din utilizarea diminutivului mititica și a epitetului
metaforic “dulce netezindu-mi părul”.

A treia secvență poetică, amplă, alcătuită din următoarele opt catrene, pare o lecție de inițiere într-un segment
al existenței pe care bărbatul îl minimalizează. Invitația în codru ilustrează provocarea inocentă pe care o lansează
iubita, act de seducție în care ea e magister ludi (maestru al jocului), care izvorăște dintr-o nevoie demonstrativă,
încercând astfel să-i ofere bărbatului o alternativă existențială. Formarea cuplului este posibilă doar într-un cadru
familiar, ocrotitor , cel al naturii ce devine paradis terestru și spațiu idilic.
Natura ocrotitoare a cuplului adamic are atributele spațiului sacru prin sugestia centrului (ochi de pădure, balta
cea senină) și prin componenta axială, simbolul trestiei. Natura are rolul de a proteja, omul având revelația eternului.
În acest cadru prinde contur proiectul erotic de o pură fascinație, căci poartă toate atuurile tentației. Dragostea
începe printr-o joacă, prin care se manifestă viziunea instinctuală, căci “Intimitatea eminesciană nu este analitică,
nicio complicație intelectuală nu o tulbură” (G. Calinescu). Din inițiativa la iubire se desprinde portretul iubitei.
Aceasta este o prezență de basm, șăgalnică și ademenitoare, vicleană, de o irezistibilă naturalețe și prospețime, cu
un farmec frust.

În ultima secvență poetică, alcătuită din ultimele două catrene, se revine la vocea lirică din a doua
secvență, scenariul iubirii fiind încadrat intr-o nouă, într-o altă poveste, cea a bărbatului, astfel că “floarea albastră”
este doar o amintire. In comparația “ca un stâlp eu stau in lună”, astrul selenar desemnează un spațiu al ideilor,
conturându-se postura gravă, solemnă a geniului câștigat definitiv pentru lumea ideilor, a gândirii și pierdut pentru
cea efemeră a trăirilor imediate, oricât de tentante. Punctele de suspensie extinse la nivelul unui vers înaintea
ultimei strofe, marchează ieșirea din anamneză, din reverie, prăpastia dintre prezent și trecut și încadrează povestea
de iubire, despărțind-o de strofa finală, concluzivă, cu un pronunțat caracter meditativ. În ultimul catren, repetiția
“ Floare albastră, floare albastră”, epitetul metaforic “dulce minune”evidențiază chemarea ce nu mai are răspuns,
nostalgică, dar și sentimentul solitudinii celui care trăiește acum intens iubirea, dar nu mai are cum si cui să o
împărtășească.
Versul final “Totuși este trist in lume” desemnează suferința dincolo de cuvinte, dar asumată de eu;
amintirea iubirii constituie un prilej de meditație asupra fragilității ființei umane in univers, din această perspectivă,
condiția omului fiind tristă pentru că este repede trecătoare, nu poate reveni asupra erorilor existenței sale si nici nu
poate păstra clipa consonanței sufletești. Totul se află sub incidența timpului, care erodează condiția umană,
prăbușindu-i toate ideile in neant.