LUCEAFĂRUL

de Mihai Eminescu

temă și viziune despre lume într-un text poetic romantic

 Introducere

Creator de limbă literară, de limbaj poetic autentic, deschizător de drumuri în poezia

românească, Eminescu poate fi considerat cea mai înaltă conștiință estetică a literaturii
române din secolul al XIX-lea. Studiul critic al lui Maiorescu , Eminescu și poeziile lui,
deschide drumul exegezei operei eminesciene, care a evidențiat deopotrivă romantismul
structural al creației sale armonizat de echilibrul compozițional și de limpezimea clasică.
Poemul Luceafărul a apărut în anul 1883, în Almanahul Societății Academice Social-
Literare ,,România Jună” din Viena, fiind ulterior reprodus în revista Convorbiri literare.
Creația reprezintă o operă de sinteză estetică în care poetul valorifică surse folclorice
(basmele Fata în grădina de aur, Miron și frumoasa fără corp), mitologice (mitul
Zburătorului) și izvoarele filosofice (antinomiile dintre geniu și omul comun, din filosofia lui
Arthur Schopenhauer, viziunea cosmogonică din vechile imnuri vedice etc.).

 Romantismul
Romantismul este un curent literar-artistic ce apare la sfârșitul secolului al XVIII-lea
și se dezvoltă plenar în primele decade ale secolului următor, caracterizându-se prin primatul
sentimentului asupra rațiunii. Manifestându-se ca reacție împotriva rigorilor clasicismului,
curentul romantic propune libera expresie a sentimentului și a fanteziei creatoare, mizând pe
exacerbarea eului individual, cultivarea emoției și afirmarea individualității prin intensitatea
trăirilor.
În primul rând, se poate observa că poemul contravine ordinii și rigorii clasice, fiind o
sinteză lirico-narativă cu puternice implicații dramatice. Interferența genurilor reprezintă o
constantă a romantismului, generând profunzime textului și infuzând conținutului ideatic
multiple posibilități de interpretare. Substanța lirică este validată de proiecția simbolică și
filosofică a textului, de vibrația trăirilor în raport cu iubirea și cunoașterea. Schema epică a
poemului se conturează prin existența unei trame și a unei voci narative, care structurează
întâmplările; de asemenea, debutul poemului ia forma unui incipit specific basmului, un
pretext pentru reflecția filosofică. Dimensiunea dramatică este validată de succesiunea de
scene în care dialogul este elementul constitutiv, surprinzând, mai ales, tensiunea dintre idei
și concepții. În acest sens, Tudor Vianu socotește că poemul evidențiază lirismul măștilor,
personajele fiind niște voci ori proiecții ale eului, care ipostaziază disjunct geniul care
tânjește după umanitate (Luceafărul), omul teluric ce aspiră către un ideal intangibil
(Cătălina), bărbatul îndrăgostit care dorește împlinirea erotică (Cătălin) și absolutul sau
Creatorul, care instituie legea imuabilă a universului. De altfel, Eminescu propune o
interpretare în cheie alegorică a textului care ilustrează tema romantică a omului de geniu.
Așadar, personajele și întâmplările sunt doar niște simboluri alegorice, niște metafore care
încifrează idei filosofice, atitudini, sentimente sau viziuni asupra existenței.
În al doilea rând, imaginarul poemului este conturat cu ajutorul temelor și al motivelor
de esență romantică: iubirea în corelație cu natura (cuplul edenic, jocul dragostei, recuzita
naturii în ipostaza telurică și cosmică), cosmogonia și tema escatologică (haosul, noaptea,
lumina, motivul aștrilor, călătoria siderală), condiția omului de geniu, reprezentările de
sorginte mitică (metamorfozele Luceafărului în înger și demon), reveria onirică, supratema
timpului (timpul individual și timpul universal cu valențe cosmice). Se remarcă, de asemenea,
utilizarea antitezei este un procedeu specific romantic pentru a reliefa opoziția dintre cele
două ipostaze antinomice: Luceafărul, omul de geniu, însetat de absolut, capabil de creație și
de sacrificiu, dar nefericit și singur, și cuplul Cătălin-Cătălina, care ilustrează omul obișnuit,
prizonier al materialității, mărginit prin dorințe. Totodată, antiteza este și un procedeu
structural în construcția celor două planuri ale poemului: universal-cosmic, semnificând
elevația, cunoașterea, absolutul și uman-terestru, care circumscrie la nivel simbolic condiția
umanității care trăiește în ,,cercul strâmt”.

 Tema și viziunea despre lume

Tema textului este romantică, de natură filosofică, subsumându-se viziunii alegorice a
poemului: condiția dramatică a omului de geniu, văzut ca ființă solitară și nefericită, în raport
cu lumea, iubirea și cunoașterea. Semnificativ, în acest sens, este simbolul din titlu, un motiv
anticipativ, purtând sugestia ambivalenței geniului, care participă la ordinea umană și la cea
divină. Ca simbol astral, Luceafărul sugerează unicitatea și superioritatea omului de geniu,
care poartă atributele cunoașterii și ale aspirației către absolut.
Poemul are o arhitectură echilibrată, reprezentând o însumare de 98 de catrene dispuse
în patru tablouri care ilustrează două planuri: universal-cosmic și uman-terestru. Echilibrul
compozițional este dat de alternanța celor două planuri, teluric și astral, indusă de dubla
valență a luceafărului, de pendularea lui dramatică între pământ și cer, între lumea spiritului
și cea a pasiunii.

 Două idei poetice relevante pentru tema și viziunea despre lume

O primă idee poetică relevantă pentru tema și viziunea poemului se regăsește în

primul tablou, incipitul proiectând povestea de iubire într-un timp mitic. Fata de împărat,
prototip al femeii angelice, trăiește într-un castel singuratic, surprins într-un cadru nocturn,
feeric. Începutul poveștii de dragoste dintre fata de împărat și Luceafăr e așezat sub semnele
romantice ale visului, onirismul facilitând comunicarea dintre aceasta și astrul nocturn. Prima
chemare a astrului luminos dobândește valoarea unei incantații magice, dragostea fetei de
împărat simbolizând aspirația omului comun de a-și depăși condiția limitată a muritorului.
Prima înfățișare este o ipostază neptunică a luceafărului, care se realizează din cer și din apele
mării. Trăsăturile sale evidențiază glacialitatea și validează statutul de făptură nepământeană,
luceafărul dovedindu-se capabil să reproducă forma umană, nu însă și pulsația biologică: Un
mort frumos cu ochii vii/ Ce scânteie-n afară. A doua întrupare a luceafărului este plutonică,
din soare și din noapte, relevând o făptură cu atribute excepționale, în spiritul esteticii
romantice: regimul nocturn sugerează regresiunea spre marea noapte cosmică, ce precedă
cosmogeneza, iar focul relevă incandescența stihială. Nunta cosmică a cuplului este
zădărnicită de uriașa discrepanță dintre cei doi: Eu sunt vie, tu ești mort,/ Și ochiul tău mă-
ngheață. În ciuda imposibilității comunicării, iubirea astrului se dovedește mai presus de
viață și de moarte, de toate legile raționale ale existenței, astfel încât acceptă cererea fetei de
împărat de a renunța la nemurire pentru a fi absorbit în efemerul teluric.
O idee poetică secundă se regăsește în tabloul al doilea, portretul lui Cătălin adâncind
antiteza romantică dintre condiția astrală a luceafărului și cea a omului obișnuit de o condiție
precară. Limbajul elevat din primul tablou, înțesat de metafore și simboluri, devine aproape
prozaic, prin utilizarea expresiei populare și a mărcilor oralității, nota solemnă a discursului
fiind înlocuită cu dialogul facil. Fata de împărat își pierde unicitatea, ea are un nume, poetul
alegând în mod deliberat denominarea Cătălin-Cătălina, pentru a sugera uniformitatea,
similitudinea, condițiile echivalente ale cuplului uman, alcătuit pe baza unui sentiment de
atracție erotică reciprocă. Dacă Luceafărul îi oferise, prin cererea sa, fetei un destin de
excepție, propunerea lui Cătălin coincide cu lecția de iubire pământească, lipsită de orice
strălucire, fără nicio vocație pentru aspirații, idealuri. De altfel, la nivelul acestui tablou
planurile uman și astral se separă pentru a sugera și la nivel compozițional caracterul
compatibil al celor două lumi.

 Elemente de structură/compoziție și de limbaj poetic (imaginarul poetic,

elementele de prozodie)

Imaginarul poetic reunește motive și simboluri consonante prin amplitudine și

vizionarism esteticii romantice: ascensiunea cosmică, cosmogonia și apocatastaza
universului, nelinștea infinitului spațial și temporal, atracția ilimitatului, a transcendentului.
De pildă, tabloul al treilea, care constituie cheia de boltă a poemului, înfățișează ascensiunea
cosmică și zborul sideral al Luceafărului în lumina unui adevărat pastel cosmic. Spațiul
uranic parcurs de Luceafăr este o metaforă plastică a dorului, a setei de împlinire a
absolutului prin iubire, drumul acestuia surprinzând un adevărat spectacol al genezei
universale. În inima acestui spațiu, la granița dintre Ființă și Neființă, se află punctul genezic
al lumii, locul sălășluirii Demiurgului, care corespunde Logosului primordial sau gândirii reci
și lucide. Dialogul acestuia cu Hyperion constituie chintesența filosofică a poemului, acesta
relevându-i astrului propria sa esență, după ce îi propune cele trei ipostaze ale geniului:
orfică, a împăratului și a cezarului. Ideea dualității ciclice, aceea că existența umană este
alcătuită din viață și moarte, este unul dintre argumentele Creatorului, care-și exprimă
disprețul pentru lumea superficială, dominată de egoism, care nu merită sacrificiul omului de
geniu.
Experiența Luceafărului se desăvârșește prin ultima sa oglindire în lumea fenomenală
de la nivelul cunoașterii supreme, ultima interferență a planurilor uman-astral, din tabloul al
patrulea, simbolizând revelațiile finale. Echilibrul cosmic se reface, fiecare entitate își reia
locul: cuplul de îndrăgostiți este proiectat în mijlocul unei naturi idilice, edenice, iar
Luceafărul rămâne izolat în spațiul cunoașterii absolute. Constatarea finală a acestuia readuce
în prim-plan incompatibilitatea dintre geniu și omul de rând, dintre spirit și materie, care
urmează o mișcare circulară orientată spre accidental și întâmplător, supusă așadar forței
implacabile a destinului.
Prozodia textului se particularizează prin complexitate: acesta are o alcătuire
simfonică din 98 de catrene, cu versuri a căror măsură este de 7-8 silabe, ritmul iambic
împletindu-se cu cel amfibrahic, rimele masculine alternând cu cele feminine.