,,Luceafărul’’ de Mihai Eminescu

Romantismul este o mișcare literar artistică, apărută la sfârșitul secolului al XVIII-lea,

ca reacție împotriva rigorilor clasicismului, având ca trăsături fundamentale: antiteza
(procedeu central), tematica specifică (iubirea, natura, cunoașterea, geniul), stilul retoric,
patetic, exaltat, libertatea de expresie și inspirația din folclor.
Romantismul românesc a inclus următoarele etape: romantismul pașoptist (1840-1870)
cu numeroși reprezentanți, precum Costache Negruzzi, Mihail Kogaliceanu, Vasile
Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu; a doua etapă o reprezintă
romantismul eminescian care a fost apogeul romantismului în literatura română (Mihai
Eminescu este ultimul reprezentant romantic al Europei), iar a treia etapă e caracterizaă prin
prelungiri ale romantismului în literatura secolului XX: George Coșbuc, Octavian Goga,
Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi.
Poemul-sinteză ,,Luceafărul’’ a apărut inițial în aprilie 1883 în Almanahul Societății
Academice Social-Literare ,,România jună’’ din Viena, apoi fiind reprodus în
revista ,,Convorbiri literare’’ (1 august 1883) și în prima ediție a ,,Poesiilor’’ alcătuită de Titu
Maiorescu (decembrie 1883). Viziunea romantică este dată de temă, de relația geniu-lumea
comună, de motivul luceafărului, de structură, de alternarea planului terestru cu cel cosmic, de
cosmogonie, de amestecul genurilor și al speciilor literare (elegie, meditație, idilă, pastel).
Schema epică a poemului este reprezentată de elementul narativ preluat din basm, care
devine pretext pentru reflecția filosofică. Caracterul dramatic este conferit de predominanța
dialogului, iar substanța lirică provine din faptul că poemul proiectează problematica geniului
în raport cu societatea, dar și din afectivitatea accentuată și utilizarea procedeelor artistice.
Ca surse de inspirație, se poate remarca o sursă folclorică (basmul ,,Fata în grădina de
aur’’, cules de austriacul Robert Kunish, mitul zburătorului), la care se adaugă sursa filozofică
(Platon, Aristotel, Shopenhauer) și chiar biografică (unii interpreți identifică elemente ale
vieții eminesciene în text).
Tema poemului este una romantică: raportul geniului cu lumea, iubirea și cunoașterea.
Iubirea este prezentată în diverse ipostaze și tipare: terestră (cuplul Cătălin-Cătălina) și
cosmică (fata de împărat și luceafărul). Îndrăgostitul este titan, demon sau geniu, iar iubita
oscilează între Veneră și Madonă.
Titlul poeziei se referă la motivul central al textului (,,Luceafărul’’) și susține alegoria
pe tema romantică a locului geniului în lume, văzut ca o ființă nefericită, izolată, opusă
omului comun. Pe marginea manuscrisului, Eminescu explică alegoria: ,,Înțelesul alegoric
este că dacă geniul nu cunoaște nici moarte, și numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă
parte, însă, pe pământ, nu e capabil a fericii pe cineva, nici capabil a fi fericit. El n-are nici
moarte, dar n-are nici noroc’’. De asemenea, titlul unește două mituri: unul românesc al stelei
călăuzitoare și unul grecesc, al lui Hyperion, sugerând natura dublă a personajului romantic.
,,Luceafărul’’ este un poem amplu, alcătuit din 98 de strofe de tip catren care se
grupează în patru tablouri lirice. Prima parte (strofele 1-43) surprinde interferența planului
uman-terestru cu cel universal-cosmic, evidențiind ,totodată, și incompatibilitatea dintre ele;
prezintă o poveste fantastică de iubire între două făpturi care aparțin unor lumi diferite. Partea
a doua (strofele 44-64) surprinde universul terestru, în care iubirea dintre semeni este posibilă,
într-un limbaj familiar și cu atmosferă intimă. Partea a treia (strofele 65-85) prezintă călătoria
Luceafărului și dialogul cu Demiurgul, într-un limbaj grav, sentențios. Ultima parte (strofele
86-98) reia ideea interferenței planului terestru cu cel cosmic, dar de data aceasta se scoate în
evidență incompatibilitatea celor două spații. Se remarcă structură simetrică, circulară, a
poemului, așa cum au multe din poeziile eminesciene.
Primul tablou înfățișează iubirea dintre fata de împărat și Luceafăr și debutează printr-
o formulă de incipit preluată din basmul popular: ,,A fost odată ca-n povești/ A fost ca
niciodată’’, care creează o atmosferă feerică, fabuloasă, dar, corelată cu finalul are rolul de
avertisment că ceea ce urmează a fi povestit nu va fi reluat niciodată. Portretul fetei de
împărat evidențiază ideea de unicitate prin descendența înaltă (,,Din rude mari împărătești’’),
frumusețe (,,O prea frumoasă fată’’) și prin calitățile morale (,,Și mândră-n toate cele’’).
Comparația ,,Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele’’ desăvârșește ideea.
Pentru că în ordinea logicii, comunicarea dintre două ființe care aparțin unor lumi
diferite este imposibilă, Eminescu apelează la convenția și motivul romantic al visului, care
deschide posibilitatea evadării din lumea raționalului și a acceptabilului. În somn, fata de
împărat rostește o primă invocație, în care îi cere Luceafărului să se integreze în spațiul lumii
comune, dându-i, astfel, cunoaștere: ,,Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/
Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează!’’. Invocația este urmată de o primă
metamorfoză, descrisă de poet în termenii unei cosmogonii, deoarece Luceafărul se
întruchipează din corelarea unor principii fundamentale (cer și mare, adică Aer-Apă).
Portretul său valorifică atributele modelului romantic al geniului în ipostaza angelică, prin
repere clare, precum: ,,un tânăr voievod’’, ,,păr de aur moale’’, ,,umbra feței străvezii’’.
Luceafărul îi oferă fetei condiția eternă și posibilitatea de a stăpâni peste împărăția acvatică.
Prin răspunsul ei, fata își recunoaște limitele și pentru că eternitatea o sperie (,,Căci eu sunt
vie/ Tu ești mort’’) refuză modificarea condiției sale.
După trei zile, fata rostește o nouă invocație, în termeni identici, urmată de o nouă
metamorfoză, principiile fundamentale care facilitează întruparea fiind lumina și întunericul.
Portretul valorifică acum ipostaza demonică a omului de geniu conținută în noi repere
precum: ,,negre vițele-i de păr’’, ,,negre giulgi’’, ,,trist și gânditor’’, ,,palid e la față’’. De data
aceasta el îi oferă fetei aceeași condiție eternă și posibilitatea de a fi stăpână peste lumea
celestă. Motivându-și refuzul prin incapacitatea de a-și depăși limitele, fata de împărat
condiționează iubirea pe care i-o poartă de modificarea esenței lui: ,,Dar dacă vrei cu
crezământ/ Să te-ndrăgesc pe tine/ Tu te coboară pe pământ,/ Fii muritor ca mine’’. Răspunsul
imediat al Luceafărului demonstrează intensitatea sentimentelor sale și puterea lui de
sacrificiu, fiind pregătit să renunțe la nemurire deși e conștient că acest lucru ecvalează cu un
păcat suprem.
Al doilea tablou prezintă spațiul terestu și redă idila dintre fata de împărat și un paj al
curții. Portretul pajului valorifică particularități ale omului comun și este construit pe ideea de
antiteză (procedeu romantic) cu fata de împărat. Astfe, el este doar un curtean ce duce rochia
împărătesei și umple mesenilor cupele cu vin, are o descendență obscură (,,Băiat din flori și
de pripas’’) și de o frumusețe obișnuită, evidențiată de o comparație din registrul popular
(,,Cu obrăjei ca doi bujori’’), iar ca trăsătură interioară el deține îndrăzneala (,,Îndrăzneț cu
ochii’’). În mod simbolic, poetul oferă celor doi numele Cătălin, respectiv Cătălina, cel din
urmă fiind un derivat al primului, aspect ce sugerează faptul că aparțin aceleiași lumi. Cătălin
încearcă să o inițieze pe fată în arta de a iubi și o atrage în mrejele seducției. La început,
Cătălina pare dezinteresată, dar, încetul cu încetul, acceptă și constată asemănarea dintre
ei: ,,Încă de mic/ Te cunoșteam pe tine/ Și guraliv și de nimic/ Te-ai potrivi cu mine... ’’. Își
amintește însă brusc de ,,luceafărul din cer’’, care-i înfrumusețează existența, dar
conștientizează că aparțin unor lumi total diferite. Pentru ea, Luceafărul îmbracă acum forma
unui ideal absolut, către care va râvni mereu, dar care nu se va materializa niciodată: ,,În veci
îl voi iubi și-n veci/ Va rămânea departe...’’. Cătălin nu are profunzimea interioară a fetei și
de aceea minimalizează importanța acestui ideal, fapt evidențiat prin utilizarea formei de
plural a substantivului: ,,Vei pierde dorul de părinți/ Și visul de luceferi’’.
Tabloul al treilea se constituie pe o coordonată a planului cosmic și conține mai multe
secvențe: zborul intergalactic, spațiul Demiurgului, adresarea Luceafărului și răspunsul
divinității. Zborul intergalactic devine prilej pentru poet de a excela în tablouri cosmice
impresionante, redate prin sugestii puternic vizuale, de un dinamism diferit. Deplasarea nu
vizează doar spațiul (,,Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele’’), ci și timpul.
Drumul către Demiurg echivalează cu o întoarcere la momentul creației universale: ,,Vedea,
ca-n ziua cea dintâi,/ Cum izvorau lumine’’. Locul divinității amintește de tabloul
cosmogoniei din ,,Scrisoarea I’’: e lipsit de orice formă de limitare, iar timpul individual nu
există. Secvența adresării către Demiurg evidențiază determinarea Luceafărului de a-și
schimba esența, fiind gata să renunțe la eternitate, în schimbul șansei de a trăi ,,O oră de
iubire’’. Răspunsul Demiurgului este cuprins într-o secvență amplă și conține puternice
accente filozofice: ,,Dar piară oamenii cu toți,/ S-ar naște iarăși oameni’’. Creatorul i se
adresează Luceafărului cu un nume secret, Hyperion, obținut prin compunere în limba greacă
(înseamnă ,,pe deasupra mergător’’) care sugerează faptul că are un destin de excepție și
păstrează esența indiferent de spațiu și de timp: ,,Iar tu, Hyperion, rămâi/ Oriunde ai apune’’.
Îi propune trei ipostaze prin care poate deveni pământean, dar nemuritor, adică geniu; în
ipostaza poetului, a cezarului sau a exploratorului. Nu poate, însă, să-l facă muritor (,,Dar
moarte nu se poate’’), deoarece, dacă i-ar nega esența, s-ar nega pe sine.
Ultimul tablou revine la dubla coordonată celest-terestru și conține revelația
Luceafărului. El revine ,,În locul lui menit din cer’’, revărsându-și lumina și transfigurând
planul terestru. Tabloul naturii este specific eminescian, regăsindu-se motive romantice
precum noaptea, luna, teiul etc. În acest cadru profund romantic este plasat cuplul Cătălin-
Cătălina a căror atitudine este acum profund schimbată. Pajul este îndrăgostitul specific
eminescian, care își face din iubita lui unicul țel al existenței: ,,Căci ești iubita mea dentâi/ Și
visul meu din urmă’’, iar fata este ,,Îmbătată de amor’’. Într-o ultimă invocație, ea-și ridică
privirea spre cer și îi solicită Luceafărului să coboare din lumea sa pentru a-i proteja
destinul ,,Norocu-mi luminează’’. Reacția Luceafărului este de data aceasta neașteptată și
demonstrază că iubirea pe care o simțea în primul tablou a fost doar o rătăcire de moment, iar
echilibrarea s-a produs doar prin rostirea acelui nume secret de către Demiurg. Fata nu mai
deține atribute ale unicității și este numită ,,chip de lut’’, adică este o simplă muritoare. Mai
mult decât atât, Cătălina, ca orice om comun, nu are capacitatea de a discerne între absolut și
relativ, între singular și repetabil, între excepție și nediferențializat: ,,Ce-ți pasă ție, chip de
lut,/ Dac-oi fi eu sau altul? ’’.
Ultima strofă a poemului echivalează cu un blestem rostit la adresa întregii
umanități: ,,Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/
Nemuritor și rece’’. Metafora ,,cercul vostru strâmt’’, redă o dublă viziunea asupra lumii:
pentru oameni, lumea în care trăiesc este perfectă (simbolului cercului), dar pentru ființa de
excepție acestă lume este imperfectă, cercul fiind ,,strâmt’’. Conjuncția adversativă ,,ci’’
separă cele două lumi pentru totdeauna, acestea devenind incompatibile, astfel încât povestea
de iubire dintre ființa umană și cea superioară nu va mai fi reluată niciodată. Finalul
evidențiază valoarea cunoașterii și superioritatea acesteia în fața afectului și conturează o
nouă traiectorie pentru geniul romantic: cea a singurătății depline și a eliberării de afecte.
La nivel stilistic, poemul se distinge prin limpezimea clasică a discursului obținută
prin reducerea mijloacelor de expresie. Totodată, spiritul de sinteză se transpune în îmbinarea
armonioasă de registre și de forme stilistice. Astfel, primul tablou valorifică un limbaj extrem
de curat, cu tonalități puternic afective în cazul fetei de împărat și ușor solemne în cazul
Luceafărului. Tabloul al doilea exploatează din plin valențele registrului popular, în vreme ce
al treilea mizează pe exprimarea gnomică. Ultimul tablou amestecă nuanțele exprimării
afective cu cele ale stilului ușor sentențios.
Nivelul prozodic definitivează textul prin versuri cu măsura de 7-8 silabe, rima
încrucișată și ritm predominant iambic.
În concluzie, poemul ,,Luceafărul’’ rămâne măsura incontestabilă a valorii lirismului
românesc, care și-a găsit în Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire