Luceafărul

de Mihai Eminescu

Poemul „Luceafărul”, de Mihai Eminescu, este o sinteză a gândirii

eminesciene și totodată a temelor, ideilor și motivelor romantice.
Caracterul romantic al textului se evidențiază la nivelul antitezei, ca
procedeu artistic preferat de reprezentanții acestui curent literar. Astfel,
discursul liric dezvoltă antiteza dintre planul celest și cel teluric, dintre omul de
geniu și omul comun.
Amestecul speciilor și al genurilor literare este o altă trăsătură specifică
romantismului, care se observă și la nivelul discursului poetic eminescian.
Poemul reprezintă o meditație asupra destinului geniului în lume, în cadrul
căruia se combină specii literare aparent incompatibile: idila, elegia, pastelul și
satira.
Tema condiției omului de geniu este ilustrată prin motivul Luceafărului,
cea mai strălucitoare stea, așa cum și geniul este omul superior, care aspiră
spre absolut, capabil de orice sacrificiu pentru împlinirea idealului în iubire.
Alte teme dezvoltate în poem sunt: iubirea, care apare în două ipostaze:
imposibilă, neîmplinită, între Luceafăr și fata de împărat, și împlinită, între cele
două ființe asemănătoare, Cătălin și Cătălina, natura – terestră și cosmică (prin
motive ca: teiul, codrul, izvorul, luna, noaptea etc.).
Titlul poemului face referire, în plan denotativ, la steaua cea mai
luminoasă de pe cer, planeta Venus, iar în plan alegoric, devine simbol al
omului de geniu.
Poemul „Luceafărul” este amplu, având 392 de versuri grupate în 98 de
catrene, structurate în patru tablouri precedate de șapte strofe care au rolul
unui cadru. Tablourile sunt construite pe alternanța a două planuri: terestru –
uman și universal – cosmic. În primul tablou, spațiul cosmic și cel terestru
coexistă, în al doilea apare doar planul teluric, cel de-al treilea fiind reprezentat
de cosmogonie. Poemul se încheie simetric, ultimul tablou cuprinzând
interferența planurilor.
Incipitul poemului face trimitere la basmul din care a fost inspirat („Fata
din grădina de aur”) prin formula: „A fost odată ca-n povești/ A fost ca
niciodată”, având rolul de a introduce cititorul în universul imaginar.
În continuare, fata de împărat este surprinsă într-o ipostază
contemplativă, la fereastra castelului, îndrăgostindu-se de Luceafăr care, la
rândul său, o îndrăgește pe acesta.
Întâlnirea dintre cei doi se realizează în plan oniric, fiind posibilă prin
intermediul oglinzii. Ca orice ființă fantastică, Luceafărul are puterea de a se
metamorfoza. El exprimă sacrificiul făcut pentru a-i îndeplini chemările și îi
oferă fetei perspectiva nemuririi, însă ea îl refuză, conștientă de
incompatibilitatea celor două lumi. O ultimă soluție pentru împlinirea visului de
dragoste o reprezintă transformarea Luceafărului într-o ființă muritoare.
Al doilea tablou al poemului prezintă idila dintre fata de împărat, numită
aici Cătălina, și pajul Cătălin. În antiteză cu Luceafărul, acesta este întruchiparea
mediocrității pământene. El și Cătălina reperezintă două ființe compatibile,
ipostaze ale omului comun.
Tabloul al treilea ilustrează planul cosmic. Ajungând până în momentul
cosmogenezei, Luceafărul îi cere Creatorului să-l dezlege de nemurire, pentru a
descifra taina iubirii absolute. Replica Demiurgului devine o meditație asupra
destinului omului de geniu, iar concluzia discuției este evidentă: „Și pentru cine
vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce
te așteaptă!”
Tabloul al patrulea este construit simetric în raport cu primul, prin
interferența planului terestru cu cel cosmic. Iubirea pământeană, simbolizată
prin cuplul Cătălin-Cătălina, se împlinește într-un cadru specific romantic.
Îmbătată de amor, Cătălina are încă nostalgia Luceafărului, astfel că
rostește a treia chemare. Din înaltul cerului, el nu mai coboară ca alte dăți, ci își
rostește răspunsul, care este concluzia întregului poem: „Trăind în cercul vostru
strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”.
În concluzie, poemul „Luceafărul” reprezintă cea mai cunoscută alegorie
romantică pe tema condiției omului de geniu, care își va găsi replici peste timp,
în modernism și postmodernism, prin „Riga Crypto și lapona Enigel”,de Ion
Barbu, sau prin „Poema chiuvetei”, de Mircea Cărtărescu.