Luceafărul

(poezie romantică)

de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, ultimul mare romantic, reprezintă, prin poemul „Luceafărul”, un

moment cheie în evoluţia literaturii române, topind în operă, viața sa ridicată la rangul de
simbol. Poemul „Luceafărul”, publicat în 1883, în revista „Convorbiri literare”, este o
alegorie pe tema romantică a condiției geniului în lume, ceea ce înseamnă că povestea,
personajele, relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore, personificări şi
simboluri. Poemul reprezintă o meditaţie asupra destinului geniului în lume, văzut ca o fiinţă
solitară şi nefericită, opusă omului comun. Poemul „Luceafărul”, creație culme a poetului, se
înscrie în romantism prin: teme specifice (condiția omului de geniu, timpul, iubirea,
cunoașterea), motive romantice (visul, luna, luceafărul, cerul, marea, îngerul, demonul,
fereastra, zborul cosmic, zburătorul), amestecul genurilor şi al speciilor literare (elegie,
meditaţie filozofică, idilă și pastel), dar și prin folosirea antitezei între terestru-cosmic, geniu-
om comun, realitate-vis, înger-demon). Poemul se înscrie deopotrivă și în clasicism, prin
echilibrul compoziţional, simetrie, armonie și caracterul filozofic.
Un prim element al romantismului este tema poemului: problematica geniului în
raport cu lumea, cu iubirea şi cunoşterea. Mihai Eminescu însuși își justifică intenția
poetică pe marginea unui manuscris: „dacă geniul nu cunoaşte moarte şi numele lui scapă
de negura uitării, pe de altă parte, aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici
capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc”. Alte teme care dezvoltă tema
principală sunt: iubirea posibilă între Cătălin și Cătălina, iubirea imposibilă între Luceafăr și
fata de împărat, cunoașterea prin iubire, condiția omului comun, natura terestră și cosmică,
cosmogonia, absolutul, timpul și spațiul infinite etc. Viziunea asupra iubirii este ilustrată în
text prin două viziuni diferite. Astfel, pentru Luceafăr, iubirea este o cale superioară de
cunoaştere care merită sacrificiul suprem, pe când, pentru cei doi pământeni, iubirea devine o
simplă magie erotică.
Un element de structură este titlul. Poemul poartă numele luceafărului, considerat cea
mai strălucitoare stea de pe cer, denumită și planeta Venus. În poemul eminescian însă
luceafărul reprezintă simbolul omului de geniu, o ființă superioară, singuratică, nemuritoare
care nu poate trăi fericirea. El este numit, în tabloul al treilea, Hyperion, „cel care merge pe
deasupra”. Omul de geniu este descris prin antiteză cu omul comun care este o ființă
inferioară, muritoare, sociabilă și afectivă pentru care fericirea înseamnă noroc. Condiția
omului de rând este reprezentată în poem de fata de împărat, numită apoi Cătălina, și, în final,
„chip de lut”.
Compozițional, poemul este format din 98 de catrene dispuse în patru tablouri care
prezintă opoziția dintre cele două lumi, terestră și cosmică. În primul şi în ultimul tablou, cele
două planuri fuzionează, pe când tabloul al doilea aparține planului terestru, iar al treilea
aparține planului cosmic.Tabloul întâi prezintă iubirea imposibilă dintre Luceafăr și fata de
împărat. Tabloul al doilea descrie iubirea împlinită dintre Cătălina și Cătălin. Cel de-al
treilea tablou redă călătoria lui Hyperion și dialogul cu Demiurgul, iar tabloul final prezintă
resemnarea lui Hyperion care se întoarce spre pământ și îi zărește pe cei doi îndrăgostiți.
O secvență semnificativă pentru viziunea poetului asupra lumii se găsește în primul
tablou în care se descrie o poveste fantastică de dragoste, înfiripată între două ființe
aparținând unor lumi diferite. Textul debutează cu o formulă specifică basmului: „A fost
odată ca-n povești/ A fost ca niciodată”. În incipiul poemului, se prezintă frumusețea fetei,
asemănată cu „Fecioara între sfinți/ și luna între stele”. Întâlnirea celor doi se petrece în vis,
considerat spațiu privilegiat în care iubirea se poate împlini. Luceafărul, Zburătorul din
mitologia românească, se remarcă prin capacitatea sa de a se metamorfoza. Născut din cer și
mare (simboluri ale infinitului spațial), el se transformă mai întâi într-un înger care o invită
pe fată în palatele lui de pe fundul oceanului. Fata însă intuiește diferențele dintre ei și se arată
deranjată de privirea care o îngheață „ochiul tău mă-ngheață”. La a doua chemare a fetei,
Luceafărul ia chip de demon și se naște din noapte și soare (simboluri ale infinitului
temporal). De astă dată, privirea demonului este de foc „privirea ta mă arde”, fapt ce trădează
incompatibilitatea dintre cei doi. Aspirația fetei arată dorința omului comun de a-și depăși
condiția, „cercul strâmt”, care însă nu se poate înfăptui. În schimb, dornic să trăiască
sentimentul deplin al iubirii, Luceafărul pornește către Demiurg ca să-și ceară dezlegarea de
nemurire pentru a trăi „o oră de iubire”.
Reprezentativă este și secvența poetică din tabloul al doilea care ilustrează idila
pământeană dintre Cătălina și pajul Cătalin, desfășurată în plan terestru. Aici, fata de împărat
își pierde unicitatea și devine Cătălina, o muritoare care cade în mrejele lui Cătălin „viclean
copil de casă”, care este prezentat în antiteză cu Luceafărul. Asemănarea dintre numele celor
doi trădează natura lor identică, ei fiind jumătăți care se completează întocmai ca în mitul
androginului. La nivelul limbajului, se remarcă folosirea expresiilor populare „bată-l vina”
sau „arz-o focul”, ceea ce justifică simplitatea tabloului. Inițierea erotică propusă de Cătălin
cuprinde un ritual al îmbrațișării și al sărutului și este acceptată, cu mici ezitări, de către fată.
Descoperind afinități cu acesta, Cătălina renunță la iubirea ideală a Luceafarului, la dorul de
absolut, în schimbul unei iubiri împlinite cu Cătălin.
O secvență reprezentativă pentru ilustrarea temei și a incompatibilităţii se oglindeşte și
în tabloul al treilea, când confruntarea dintre Hyperion şi Demiurg scoate la iveală antiteza
dintre omul de geniu și omul comun, adică dintre lumea nemuririi şi cea a risipei. Călătoria
lui Hyperion spre Demiurg simbolizează un drum al cunoașterii. Tabloul prezintă condiția
nefericită a omului de geniu în lume, având caracter de meditație filosofică. Tot aici se
evidențiază puterea de sacrificiu a Luceafărului care se întoarce la începutul lumii pentru a-și
cere dezlegarea de nemurire: „Reia-mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire/ Și pentru
toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire”. Demiurgul îi refuză acestuia moartea care ar
însemna distrugerea ordinii și revenirea la haos. În acest tablou al poemului se realizează și o
satiră la adresa oamenilor comuni pe care Demiurgul îi consideră superficiali și egoiști: „Ei
doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Şi nu
cunoaştem moarte”.
O altă secvenţă poetică relevantă pentru tema şi viziunea despre lume  se regăsește în tabloul
final al poeziei care reunește cele două planuri, terestru și cosmic. În acest tablou, fata își
pierde unicitatea și numele, devenind o oarecare, un „chip de lut”. Aflat din nou în postura
Luceafărului, Hyperion se întoarce pe cer și îi observă pe cei doi îndrăgostiți, înțelegând că
pământenii sunt ființe trecătoare și imperfecte pentru care atingerea absolutului este imposibilă.
Deși fata îl cheamă din nou, cerându-i să-i lumineze norocul, Luceafărul nu mai răspunde
chemării acesteia, resemnându-se cu propria condiție: „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi
eu sau altul? / Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu, în lumea mea mă
simt/ Nemuritor şi rece”.
Astfel, poemul devine o alegorie pe tema geniului, dar și o meditație asupra condiției
umane, sintetizeazând întreaga viață a poetului care reuşeşte să placă omului simplu, prin
inspiraţia folclorică, şi să tulbure pe omul rafinat, prin sensurile filozofice adânci.

 Antiteza – figură de stil prin care sunt puși în opoziție doi termeni cu scopul de a le evidenția trăsăturile;
 Romantismul  - miscare artistică, literară și intelectuală, apărută în Europa la sfârșitul secolului al XVIII-lea ca
reacție împotriva clasicismului. Ca stare de spirit și atitudine general-umană, romantismul înseamna sensibilitate,
interiorizare, subiectivism, natură visătoare, elegiac-meditativă și, mai ales, fantezie creatoare. În literatura română,
romantismul se face simțit prin intermediul scriitorilor pașoptiști. Influențele curentului persisă mult timp după
 declinul său în culturile vest-europene, atingând punctul culminant în opera lui Mihai Eminescu, considerat ultimul
mare romantic european.
 Iubirea dintre Luceafăr și fata de împărat - o atracție a contrariilor;

Luceafărul

(poezie romantică)

nivel mediu

de Mihai Eminescu

Poemul „Luceafărul”, publicat în 1883, în revista „Convorbiri literare”, este o

alegorie pe tema romantică a condiției geniului în lume, ceea ce înseamnă că povestea,
personajele, relaţiile dintre ele sunt transpuse cu ajutorul simbolurilor. Poemul reprezintă o
meditaţie asupra destinului geniului în lume și se înscrie în romantism prin: teme specifice
(condiția omului de geniu, timpul, iubirea, cunoașterea), motive romantice (visul, luna,
luceafărul, cerul, marea, îngerul, demonul, fereastra, zborul cosmic, zburătorul), amestecul
genurilor şi al speciilor literare, dar și prin folosirea antitezei între terestru-cosmic, geniu-om
comun, realitate-vis, înger-demon. Poemul se înscrie deopotrivă și în clasicism, prin
echilibrul compoziţional, simetrie, armonie și caracterul filozofic.
Un prim element al romantismului este tema poemului: problematica geniului în
raport cu lumea, cu iubirea şi cunoşterea. Alte teme care dezvoltă tema principală sunt:
iubirea posibilă între Cătălin și Cătălina, iubirea imposibilă între Luceafăr și fata de împărat,
cunoașterea prin iubire, condiția omului comun, natura terestră și cosmică, cosmogonia,
absolutul, timpul și spațiul infinite etc. Viziunea asupra iubirii este ilustrată în text prin două
atitudini diferite. Astfel, pentru Luceafăr, iubirea este o cale superioară de cunoaştere care
merită sacrificiul suprem, pe când, pentru cei doi pământeni, iubirea devine o simplă magie
erotică.
Un element de structură este titlul. Poemul poartă numele luceafărului, considerat cea
mai strălucitoare stea de pe cer, denumită și planeta Venus. În poemul eminescian însă
luceafărul reprezintă simbolul omului de geniu, o ființă superioară, singuratică, nemuritoare
care nu poate trăi fericirea. El este numit, în tabloul al treilea, Hyperion, „cel care merge pe
deasupra”. Omul de geniu este descris prin antiteză cu omul comun care este o ființă
inferioară, muritoare, sociabilă și afectivă pentru care fericirea înseamnă noroc. Condiția
omului de rând este reprezentată în poem de fata de împărat, numită apoi Cătălina, și, în final,
„chip de lut”.
Compozițional, poemul este format din 98 de catrene dispuse în patru tablouri care
prezintă opoziția dintre cele două lumi, terestră și cosmică. În primul şi în ultimul tablou, cele
două planuri fuzionează, pe când tabloul al doilea aparține planului terestru, iar al treilea
aparține planului cosmic.Tabloul întâi prezintă iubirea imposibilă dintre Luceafăr și fata de
împărat. Tabloul al doilea descrie iubirea împlinită dintre Cătălina și Cătălin. Cel de-al
treilea tablou redă călătoria lui Hyperion și dialogul cu Demiurgul, iar tabloul final prezintă
resemnarea lui Hyperion care se întoarce spre pământ și îi zărește pe cei doi îndrăgostiți.
O secvență semnificativă se găsește în primul tablou în care se descrie o poveste
fantastică de dragoste, înfiripată între două ființe aparținând unor lumi diferite. Textul
debutează cu o formulă specifică basmului: „A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată”.
În incipiul poemului, se prezintă frumusețea fetei, asemănată cu „Fecioara între sfinți/ și luna
între stele”. Întâlnirea celor doi se petrece în vis, considerat spațiu privilegiat în care iubirea
se poate împlini. Născut din cer și mare (simboluri ale infinitului spațial), Luceafărul se
transformă mai întâi într-un înger care o invită pe fată în palatele lui de pe fundul oceanului.
Fata însă intuiește diferențele dintre ei și se arată deranjată de privirea care o îngheață „ochiul
tău mă-ngheață”. La a doua chemare a fetei, Luceafărul ia chip de demon și se naște din
noapte și soare (simboluri ale infinitului temporal). De astă dată, privirea demonului este de
foc „privirea ta mă arde”, fapt ce trădează incompatibilitatea dintre cei doi. Aspirația fetei
arată dorința omului comun de a-și depăși condiția, „cercul strâmt”, care însă nu se poate
înfăptui. În schimb, dornic să trăiască sentimentul deplin al iubirii, Luceafărul pornește către
Demiurg ca să-și ceară dezlegarea de nemurire pentru a trăi clipa de iubire împlinită.
Reprezentativă este și secvența poetică din tabloul al doilea care ilustrează idila
pământeană dintre Cătălina și pajul Cătalin, desfășurată în plan terestru. Aici, fata de împărat
își pierde unicitatea și devine Cătălina, o muritoare care cade în mrejele lui Cătălin „viclean
copil de casă”, care este prezentat în antiteză cu Luceafărul. Asemănarea dintre numele celor
doi trădează natura lor identică și potrivirea cuplului. La nivelul limbajului, se remarcă
folosirea expresiilor populare „bată-l vina” sau „arz-o focul”, ceea ce justifică simplitatea
tabloului. Inițierea erotică propusă de Cătălin cuprinde un ritual al îmbrațișării și al
sărutului și este acceptată, cu mici ezitări, de către fată. Descoperind afinități cu acesta,
Cătălina renunță la iubirea ideală a Luceafarului, la dorul de absolut, în schimbul unei iubiri
împlinite cu Cătălin.
O secvență reprezentativă se oglindeşte și în tabloul al treilea, când confruntarea
dintre Hyperion şi Demiurg scoate la iveală opoziția dintre omul de geniu și omul comun,
adică dintre lumea nemuririi şi cea a muritorilor. Călătoria lui Hyperion spre Demiurg
simbolizează un drum al cunoașterii. Tabloul prezintă condiția nefericită a omului de geniu în
lume, având caracter de meditație filosofică. Tot aici se evidențiază puterea de sacrificiu a
Luceafărului care se întoarce la începutul lumii pentru a-și cere dezlegarea de nemurire:
„Reia-mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de
iubire”. Demiurgul îi refuză acestuia moartea care ar însemna distrugerea ordinii și revenirea
la haos. În acest tablou al poemului se realizează și o critică la adresa oamenilor comuni pe
care Demiurgul îi consideră superficiali și egoiști: „Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de
soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Şi nu cunoaştem moarte”.
O altă secvenţă poetică relevantă se regăsește în tabloul final al poeziei care reunește
cele două planuri, terestru și cosmic. În acest tablou, fata își pierde unicitatea și numele,
devenind o oarecare, un „chip de lut”. Aflat din nou în postura Luceafărului, Hyperion se
întoarce pe cer și îi observă pe cei doi îndrăgostiți, înțelegând că pământenii sunt ființe trecătoare
și imperfecte pentru care atingerea absolutului este imposibilă. Deși fata îl cheamă din nou,
cerându-i să-i lumineze norocul, Luceafărul nu mai răspunde chemării acesteia, resemnându-se
cu propria condiție: „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? / Trăind în cercul
vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu, în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”.
Astfel, poemul devine o alegorie pe tema geniului, dar și o meditație asupra condiției
umane, sintetizeazând întreaga viață a poetului care reuşeşte să placă omului simplu, prin
inspiraţia folclorică, şi să tulbure pe omul rafinat, prin sensurile filozofice adânci.

 Antiteza – figură de stil prin care sunt puși în opoziție doi termeni cu scopul de a le evidenția trăsăturile;
 Romantismul  - miscare artistică, literară și intelectuală, apărută în Europa la sfârșitul secolului al XVIII-lea ca
reacție împotriva clasicismului. Ca stare de spirit și atitudine general-umană, romantismul înseamna sensibilitate,
interiorizare, subiectivism, natură visătoare, elegiac-meditativă și, mai ales, fantezie creatoare. În literatura română,
romantismul se face simțit prin intermediul scriitorilor pașoptiști. Influențele curentului persisă mult timp după
declinul său în culturile vest-europene, atingând punctul culminant în opera lui Mihai Eminescu, considerat ultimul
mare romantic european.
 Iubirea dintre Luceafăr și fata de împărat - o atracție a contrariilor;