Luceafarul

Mihai Eminescu

Introducere despre romantism

Romantismul este un curent literar care a aparut la inceputul secolului al XIX-lea,
reprezentand o reactie la clasicism. Acesta pune in evidenta subiectivitatea si
exceptionalul, prin tematici si motive literare precum elogiul fanteziei creatoare,
absolutul, infinitul spatial si temporal. Mijlocul compozitional fundamental la romantism
este antiteza, observandu-se si amestecul de genuri si specii literare, precum si un
limbaj poetic expresiv, retoric, baroc.

Introducere despre Mihai Eminescu

Mihai Eminescu apartine perioadei literare a marilor clasici. In contextul literaturii
romane il individualizeaza opera sa vasta, care abordeaza toate cele trei genuri literare,
creand un univers imaginar aparte ce integreaza in universalitate specificul national.
Mihai Eminescu este ultimul mare poet romantic european.

Incadrarea in perioada literara

Caracterul romantic al operei eminesciene este cel mai bine evidentiat de poemul
“Luceafarul”, care apare in 1883 in Almanahul Societatii Academice Social-Literare
“Romania Juna” din Viena, fiind apoi reprodus in revista “Convorbiri literare”.

Incadrarea in curent lirerar

Punctul de plecare al poemului l-a constituit un basm romanesc cules din Muntenia, la
care s-au adaugat si radacini folclorice regasite in mitul Zburatorului. In geneza
poemului se pot identifica si surse filozofice din Platon, Schopenhauer - care postuleaza
diferentele dintre omul de geniu si omul obisnuit, dar si conceptia asupra cunoasterii, ce
provine din folozofia lui Kant. De asemnea, se observa amestecul genurilor si al
speciilor literare.

Teme si motive
Temele romantice regasite in poezie sunt trecerea ireversibila a timpului, in contrast cu
conditia omului de geniu, folclorul, iubirea imposibila si aspiratia spre ideal. Acestea se
exprima prin motivele literare cosmice: steaua, luna, luceafarul, etc.; motive terestre:
lacul, arborele, visul, etc.

Viziunea despre lume

 Sentimentul iubirii reprezinta punctul generator al lirismului intregului poem. Iubirea
este imposibila intre geniu si omul de rand, acestea reprezentand fiinte incompatibile.
Conditia omului de geniu este tragica, duala, el fiind scindat intre dimensiunea umana si
cea divina. Solutia dualitatii este acceptarea ataraxiei din finalul operei.

Semnificatia titlului
Titlul contine cuvantul luceafarul, ce provine din latinescul “lucifer” si, totodata, este
denumirea populara a planetei Venus. In sens conotativ, titlul este un simbol al unicitatii
si al superioritatii, intruchipand omul de geniu. Titlul uneste mitul romanesc, al stelei
calauzitoare cu cel grecesc, al lui Hyperion, sugerand dubla natura a personajului
romantic.

Formula lirica - lirism obiectiv, lirica mastilor

Prin intermediul liricii mastilor, poemul reda alegoric diferite trasaturi ale omului de
geniu. Astfel, personajele sunt, de fapt, ipostaze ale aceluiasi eu, care se proiecteaza in
diverse ipostaze lirice, corespunzatoare propriilor contradictii. Catalina reprezinta
dimensiunea umana, fata de imparat sugereaza ideea ca omul de geniu este fiinta
umana cea mai evoluata, Catalin intruchipeaza latentele senzuale din personalitatea
omului de geniu, Luceafarul potenteaza dualitatea, iar Hyperion si Demiurgul
portretizeaza divinitatea, perfectiunea.

Tablouri
Tabloul I (versurile 1 - 43)
Tabloul intai cuprinde nasterea povestii de iubire dintre Luceafar si fata de imparat.
Formula stilistica din incipit, “A fost odata ca-n povesti”, deschide perspectiva
fantasticului, specifica genului epic. Pentru ca in ordinea logicii comunicarea dintre un
om si o stea este imposibila, Eminescu apeleaza la motivul romantic al visului, alaturi de
simbolul oglinzii. Fata il cheama in lumea ei, iar Luceafarul se intrupeaza sub chip
angelic si apoi demonic, cele doua aparitii stand sub semnul antitezei la toate nivelurile.
In ciuda metamorfozelor aparent omenesti, tanara nu-l poate intelege. Diferentele dintre
valorile sintetizate de cei doi sunt exprimate de Luceafar prin antiteza nemuritor-
muritoare, pe cand fata vorbeste de opozitia viu-mort, in termeni adecvati perceptiei
sale. Finalul primului tablou consta in plecarea Luceafarului catre Demiurg, spre a cere
dezlegarea de “blestemul” nemuririi.

Tabloul II (versurile 44 - 64)

Al doilea tablou descrie idila adolescentina dintre Catalin si Catalina, parteneri
predestinati si prin simetria onomastica. Fata de imparat primeste acum determinarile
umanului si pare alcatuita din aceeasi substanta ca si personajul masculin, ceea ce
indica procesul demitizant la care o supune constiinta poetului. De altfel, in acest tablou
totul decade si se vulgarizeaza. Se sugereaza, astfel, o regresiune catre instinct,
agentul acesteia fiind Catalin, care se ofera la a o invata pe fata “din bob in bob
amorul”. Catalina are revelatia asemanarii si a potrivirii dintre ei.

Tabloul III (versurile 65 - 85)

Tabloul al treilea este pe de o parte descriptiv, un adevarat pastel cosmic (in partea
initiala cuprinzand zborul Luceafarului), iar pe de alta parte reflexiv in mod dinamic (in
secventa consacrata dialogului dintre Hyperion si Demiurg). Zburand intre ceruri
paralele, Luceafarul devine, “un fulger neintrerupt”, metafora ce sugereaza pasiunea ce
sta la baza calatoriei sale. El ii cere Demiurgului o schimbare de soarta. Dialogul dintre
cei doi rezuma diferentele imposibil de anulat dintre “ei” si “noi”, sintetizate prin vocea
Demiurgului: “Ei doar au stele cu noroc/Si prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp,
nici loc,/Si nu cunoastem moarte”. Stapanul absolut ii ofera in mod simbolic, mai multe
ipostaze ale genialitatii: a Inteleptului, a Artistului, a Cuceritorului, spunandu-i ca
“moartea nu se poate”, pentru ca se echivala cu reinstaurarea haosului si negarea de
sine a Creatorului.

Tabloul IV (versurile 86 - 98)

Ultimul tablou marcheaza, reinstaurarea ordinii cosmice prin intoarcerea lui Hyperion
“in locul menit din cer”. “Actorii” specifici genului dramatic sunt, de aceasta data, “doi
tineri”, care isi marturisesc iubirea intr-un cadru tipic romantic - noapte, luna, tei. Inaltata
spiritual de experienta cunoasterii prin iubire traita alaturi de Luceafar, fata - care isi
pierde, asemenea partenerului ei, numele anterior, ambii devenind fiinte generice -
devine pentru barbat un reper in cunoastere si un orizont al idealului, asa cum fusese,
in trecut, Luceafarul pentru ea. Intr-o ultima invocatie catre Luceafar, fata arata ca nu isi
paraseste idealul de iubire, ci ii da o alta determinare, posibila in ordinea umanului.
Ultimele doua strofe contin nuclee metaforice fundamentale pentru construirea
intregului poem. Se disting metaforele “Traind in cercul vostru stramt” - ca sugestie a
repetabilitatii fiintei umane, in contrast cu “lumea mea”, ca atribut al amplitudinii omului
superior. Experienta erotica pentru Luceafar inseamna, pe de o parte, pasiune si
suferinta, iar, pe de alta, reafirmarea principiului identitatii cu sine.

Concluzie
Poemul “Luceafarul” dezvolta o multitudine de elemente romantice prin care devine
emblematic pentru manifestarea acestui curent in literatura romana.