Particularități ale unui text poetic studiat, aparținând romantismului

LUCEAFĂRUL - de Mihai Eminescu - 1883

1.INTRODUCERE

Mihai Eminescu, poet național, deschide, pe de o parte, o nouă etapă în manifestarea

romantismului românesc, iar, pe de altă parte, este considerat „cel din urmă romantic”, nu doar în
plan autohton, ci și în plan european. Mihai Eminescu repezintă, prin opera sa, un moment de
cotitură în evoluţia literaturii române, înscriind-o în paradigma universalităţii. Pentru că
romantismul îşi consumase deja  clipele de apogeu în prima jumătate a secolului XIX, Eminescu,
debutând în 1866, topeşte în creaţia sa toate vârstele acestei  orientări , de la romantismul
biedermeier la romantismul  înalt, într-o operă profund reprezentativă spiritului românesc.
Poemul Luceafărul de Mihai Eminescu, publicat inițial la Viena, apoi în toamna anului 1883,
în „Convorbiri literare” este considerat o capodoperă absolută a liricii românești și o culminație a
literaturii române. Această creație își trage sevele din basmul românesc Fata din grădina de aur,
cules de Richard Kunish, dar și din surse mitologice și izvoare filosofice, despre antinomiile dintre
omul de geniu și omul de rând.

2. ÎNCADRAREA TEXTULUI POETIC ÎNTR-UN CURENT LITERAR+ 2 trăsături

Poemul Luceafărul se înscrie în curentul romantism prin temă, accentul pus pe sensibilitate,
cosmogonii, exploatarea motivelor visului sau al metamorfozei, amestecul genurilor (liric, epic
şi dramatic) şi  al speciilor  literare (elegie, meditaţie filozofică, idilă, pastel), folosirea antitezei.
Încadrarea operei la curentul romantic poate fi justificată, pe de o parte, prin utilizarea
antitezei, procedeu preferat de reprezentanții acetsui curent. Astfel, discursul liric dezvoltă antiteza
dintre planul celest și planul teluric, dintre omul de geniu și omul comun, dintre cunoașterea
apolinică și cea dionisiacă. În acest sens, autorul recurge la personaje-măști, ipostaze diferite ale
aceluiași eu: Demiurgul și Luceafărul ca întruchipări ale ființei superioare, respectiv Cătălin și
Cătălina, ca ipostaze ale vulgului. De asemenea, metamorfozările Luceafărului au la bază principiul
antitezei „Iar cerul este tatăl meu / Și mumă-mea e marea”, „Iar soarele e tatăl meu / Iar noaptea-
mi este muma”.
Pe de altă parte, la nivelul discursului liric se observă amestectul de genuri literare, ca trăsătură
specifică romantismului. Epicul este evidențiat prin prezența personajelor-măști și a unui fir narativ
ce poate fi structurat pe momentele subiectului. Sunt prezente în paralel două povești de iubire: una
posibilă între Cătălin și Cătălina, iar una imposibilă între fata de împărat și Luceafăr. Lirismul este
reliefat atât de elementele de pastel din primul și ultimul tablou, cât și de meditația filosofică. De
asemnea, lirismul este evidențiat și de structura compozițională a poemului, fiind alcătuit din 98 de
catrene, dar și de expresivitatea limbajului, conținând o multitudine de figure de stil și cuvinte cu
încărcătură stilistică. Caracterul dramatic este susținut de secvențele dialogate dintre fata de
împărat și Luceafăr, dintre Cătălin și Cătălina, dar și faptul că în fiecare tablou decorul este
schimbat.

3. TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME + 2 scene reprezentative

În aceeași ordine de idei, dimensiunea romantică a operei eminesciene se reflectă și în plan
tematic, discursul abordând trei teme majore: iubirea neîmplinită, natura, surprinsă în alternanța
celest/teluric și tema filosofică a cunoașterii prin evidențierea raportului antitetic dintre omul de
geniu și omul comun.
Viziunea despre lume este conturată prin ochii Demiurgului: meschină, omenirea este
descrisă prin nimicnicia și efemeritatea ei, pentru care omul de geniu nu trebuie să renunțe la
nemurirea conferită de statutul său. Prin urmare, oamenii „numai doar durează-n vânt / Deșerte
idealuri” și „doar au stele cu noroc / și progoniri de soarte”, „Căci toți se nasc spre a muri / și mor
spre a se naște.” În acest fel, se evidențializează superficialitatea pământenilor, dar și imposibilitatea
depășirii condiției lor.
Tabloul întâi prezintă idila dintre Luceafăr și o „preafrumoasă fată” de împărat. Această
poveste de dragotse devine, însă, în plna discursive, doar pretextul pentru adevărata problematică a
textului: modul diferit de raportare la existență și la iubire a omului comun și a omului de geniu.
Dacă pentru fata de împărat, ipostază a omului comun, sentimentul iubirii se confundă cu dorința,
atracția, și este superficial, în ceea ce-l privește pe Luceafăr, sentimentul înseamnă asumare și se
naște în timp: „Îl vede azi, îl vede mâni / Astfel dorința-I gata / El iar, privind de săptămâni / Îi cade
dragă fata.”. Această adoptare antitetică la eros relevă și tipul de cunoaștere pe care îl adoptă cei
doi. Omul comun optează pentru cunoașterea dionisiacă, bazată pe afecte, în timp cec astrul celest îi
este specific ul alt tip de cunoaștere, cea apolinică. Dacă pentru fata de împărat îndrăgostirea de
astrul celest presupune o înălțare dincolo de limitele contingentului, pentru acesta din urmă,
experimentarea unui nou tip de cunoaștere, pe baza afectelor, va însemna decăderea. În numele
iubirii, totuși, Luceafărul este dispus să se sacrifice, coborând de două ori în planul limitat al fetei,
prima metamorfoză având la bază spatial acvatic, marea, iar a doua realizându-se prin regresiunea în
Noaptea Cosmică. Pe de altă parte, refuzul fetei de împărat de a-l urma pe Luceafăr în lumea lui
trădează conștientizarea de către omul comun a propriilor limitări ale ființei și incompatibilitatea cu
lumea superioară a astrului „Căci eu sunt vie, tu ești mort / Și ochiul tău mă-ngheață.”

Al doilea tablou prezintă o altă poveste de iuibire, de data aceasta, dintre cei doi
muritori, Cătălin și Cătălina. Poetul recurge din nou la antiteză, prezentând condiția socială și
originea incertă a pajului Cătălin „Băiat din flori și din pripas” în opoziție evidentă cu condiția
superioară a Luceafărului „Iar cerul este tatăl meu / Și mumă-mea e marea”. Fata de împărat își
pierde unicitatea, fiind individualizată prin nume. Derivarea momțională la care recurge poetul
Cătălin – Cătălina are rolul de a relief tocmai compatibilitatea dintre cei doi. Această idilă reprezintă
o altă fațetă a erosului, în sensul în care evidențiază modul în care se raportează la iubire omul
comun. Adevărata condiție a acestuia este dezvăluită spre finalul tabloului, când Cătălina cade pradă
afectelor, acceptând jocul seducției propus de Cătălin. În plus, își recunoaște potrivirea de substanță
specifică omului comun „Încă de mic / Te cunoșteam pe tine, / Și guraliv și de nimic, / Te-ai potrivit
cu mine.”
4. ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE
TITLUL
Viziunea despre lume este prefigurată încă din titlul poeziei. Adevărat element de paratext,
titlul anticipează ideea poetică, fiind în strânsă corelație cu mesajul transmis de text. Este format
dintr-un substantive articulat hotărât și desemnează personajul central al poeziei, un personaj
romantic, exceptional, așadar o natură duală. Numele său poate fi considerat o deviere fonetică de
la Lucifer, în mitologia iudeo-creștină, ipostază a îngerului căzut. De asemenea, Luceafărul, cu
numele său adevărat Hyperion, amintește de personajul din mitologia greacă, fiu al zeului celest,
Uranus, și al Geei, zeița Pământ.
INCIPIT ȘI FINAL
Incipitul valorifică o formulă de basm prin care povestea de iubire este plasată în
atemporalitate, într-un timp mitic: „A fost odată ca-n povești / A fost ca niciodată”. Este exprimată
ideea unicității și a frumuseții fetei de împărat prin superlativul popular „prea frumoasă” și prin
comparații inedite: „Cum e fecioara între sfinți / Și luna între stele”. Aceasta este unică prin
apartenența ei și prin aspirația spre o iubire ideală.
Finalul concentrează în vorbele Luceafărului esența ideatică a întregului poem așezând în
antiteză condiția omului de geniu și pe cea a omului de rând: „chip de lut” fiind o metaforă ce
sugerează efemeritatea condiției umane și dublul epitet „nemuritor si rece” atribuit Luceafărului ca
fiind detașat, superior. De asemenea, finalul trebuie receptat ca o concluzie a lecției de cunoaștere,
propusă de textul eminescian „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea
mea mă simt. / Nemuritor și rece”. Îndepărtându-se de conotația perfecțiunii, „cercul strâmt”
desemnează, în acest context, imaginea unui spațiu al limitării ca loc predestinate ființelor comune a
căror existent stă sub semnul norocului. În opoziție, ființa superioară dobândește, prin adoptarea unei
cunoașteri apolinice, eternizarea, starea de ataraxie stoică.
6. CONCLUZIE

În concluzie, tema romantică a condiției omului de geniu și viziunea despre lume ilustrate în
aceste poem filosofic relevă limitarea omului de rând la viața de muritor și condiția celui superior,
izolat chiar prin calitățile sale excepționale, fiind condamnat la o viață nesfârșită, fără iubire.