ROMANUL INTERBELIC.

ROMANUL REALIST-BALZACIAN
Enigma Otiliei
de George Calinescu
Realismul este un curent literar aparut in secolul al XIX-lea caracterizat prin reprezentarea veridica a
realitatii, printr-o viziune obiectiva si impartiala asupra lumii exprimate in opere cu tematica sociala, cu situatii si
personaje tipice.
In literatura romana interbelica, sub semnul realismului, isi gaseste exprimarea plenara specia romanului
definita ca o constructie epica in proza, de mare intindere, cu actiune complexa ce anterneaza un numar mare de
personaje, supuse unor conflicte puternice. Se dezvolta in evolutia romanului doua directii: pe de o parte,
preferinta pentru romanul traditional, cu tematica sociala si de inspiratie rurala, scris in formula obiectiva,
directie reprezentata de Mihail Sadoveanu si Liviu Rebreanu, pe de alta parte se contureaza si inclinatia catre
romanul psihologic, modern, citadin, scris in formula subiectiva, reprezentat de Mircea Eliade, Camil Petresc si
Anton Holban.
In cadrul acestui dialog intre traditional si modern, se distinge vocea originala a lui George Calinescu,
scriitor care prin romanele sale realizeaza o sinteza intre modelul balzacian, traditional si formula moderna de
roman. Criticul Nicolae Manolescu considera ca prin programul estetic pentru care opteaza Calinescu, acesta
realizeaza prin un „balzacianism fara balzac” depasind realismul balzacian prin elemente moderne.
Aparut in anul 1938, romanul „Enigma Otiliei” se inscrie in directia modernismului prin caracterul
citadin si prin tehnici moderne de caracterizare, fiind un roman obiectiv prin natura relatiei dintre narator si
personaj si un roman realist-balzacian prin tema, personajele tip si respectarea principiului veridicitatii.
Tema romanului este de factura sociala justificand incadrarea in realism, opera surprinzand viata
burgheziei bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea, asupra careia autorul ofera o viziune realista, critica,
obiectiva. Imaginea acestei societati constituie fundalul pe care se proiecteaza istoria unei mosteniri – tema
preluata de la Balzac – si formarea unui tanar care traieste experienta iubirii si a relatiilor de familie.
Daca titlul initial al romanului „Parintii Otiliei” evidentia motivul balzacian al paternitatii, deoarece
fiecare dintre personajele operei determina intr-un fel sau altul soarta Otiliei, titlul sub care e publicata cartea
deplaseaza accentul asupra ambiguitatii eroinei evidentiind tehnica moderna a pluriperspectivismului.
Specific romanului realist, actiunea se deruleaza pe parcursul a 20 de capitole evoluand pe doua planuri
narative. Primul plan urmareste lupta dusa de clanul Tulea pentru obtinerea mostenirii lui Costache Giurgiuveanu
si inlaturarea Otiliei Marculescu, iar cel de-al doilea plan prezinta destinul tanarului Felix Sima care, ramas
orfan, vine la Bucuresti pentru a studia medicina, locuieste in casa tutorelui sau si traieste iubirea adolscentina
pentru Otilia.
In maniera realista, incipitul romanului fixeaza prin detalii precise cadrul spatial („intra pe strada Antim”)
si temporal al actiunii („intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909”). Finalul romanului este inchis prin rezolvarea
conflictului, fiind urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizeaza prin descrierea strazii si a casei
lui mos Costache, din perspectiva lui Felix care revenind pe aceasta strada zece ani mai tarziu, isi aminteste
replica batranului „Nu-nu sta nimeni aici, nu cunosc”.
Intre incipit si final, subiectul se realizeaza liniar intr-un ritm lent. Semnificativa pentru evidentierea
viziuni autorului si pentru formula estetica aleasa de acesta este expozitiunea realizata in maniera balzaciana prin
acumulare de detalii si prin tehnica restrangerii treptate a cadrului, de la „strada Antim”, la aspectul exterior al
casei, interioare, fizionomia si gesturile locatarilor. Scena initiala, a jocului de table la care asista, odata intrat in
casa lui mos Costache, ii dezvaluie lui Felix o atmosfera neprimitoare. Sunt realizate portretele fizice ale
personajelor, cu detalii vestimentare si de fizionomie, stare civica, statul in familie si scurta biografie. Scena este
semnificativa pentru tema operei deoarece prefigureaza evolutia actiunii pe cele doua planuri si contureaza
conflictele romanului.
Conflictul principal se bazeaza pe relatiile dintre cele doua familii inrudite, o familie este a lui mos
Costache, posesorul averii si a Otiliei Marculescu, adolscenta orfana, careia i se alatura Felix Sima care ajunge la
Bucuresti pentru a studia medicina. Un alt intrus in aceasta familie este Leonida Pascalopol, prieten al batranului,
pe care il aduce in familia Giurgiuveanu afectiunea pentru Otilia pe care o cunoaste de mica. Cealalta familie este
ce a Aglaiei Tulea, sora batranului care ravneste la averea acestuia. Relevanta pentru evidentierea conflictului
este scena asedierii casei batranului de catre familia Tulea, in care personajele dezinteresate de starea bolnavului
se arata preocupate de modul in care pot intra in posesia averii lui mos Costache. Fara pic de compasiune pentru
fratele ei, Aglae vorbeste despre o vaga boala. Aurica isi exprima invidia fata de fetele care se marita, iar Stanica
Ratiu isi aminteste cu cinism despre veghea unui unchi muribund. In acest plan, conflictul se va solutiona prin
moartea batranului provocata de Stanica care fura banii acestuia, ce erau ascunsi sub saltea.
Conflictul secundar se contureaza in celalalt plan, intre Felix si Pasacalopol care rivalizeaza pentru mana
Otiliei. Planul formarii tanarului Felix, urmareste experientele traite de acesta in casa unchiului sau, in special
iubirea pentru Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nicio decizie, fiindca primeaza dornta de a-si face o
cariera ca medic. Otilia il iubeste pe Felix, dar dupa moartea lui mos Costache ii lasa tanarului libertatea de a-si
implini visul si se casatoreste cu Pascalopol, barbat matur care ii poate oferi intelegere si protectie. In epilog
aflam ca Pascalopol i-a redat cu generozitate libertatea de a-si trai tinertea iar Otilia a devenit sotia unui conte
exotic, cazand in platitudine. Ea ramane pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o
enigma.
Perspectiva obiectiva specifica romanului realist se realizeaza prin naratiunea la persoana a III-a,
naratorul fiind obiectiv si detasat, care nu se implica in faptele prezentate. Obiectivitatea este inlocuita insa in
descrirea arhitecturii casei lui mos Costache si a interioarelor in care detaliile sunt surprinse prin comentariul
specializat al unui estet.
Balzacian prin tema si metoda, romanul lui Calinescu poate fi definit si ca suma de portrete proiectate pe
fundalul burgheziei bucureste. Astfel, romanul devine o adevarata comedie umana, plasand in context social
personaje tipice. Mos Costache reprezinta tipul avarului, iubitor de copii; Aglae este „baba absoluta fara cusur in
rau”; Aurica ilustreaza tipul fetei batrane, Simion Tulea este dementul senil iar Stanica Ratiu ilustreaza tipul
arivistului demagog al idei de familie. Se observa ca, in maniera moderna, autorul realizeaza aceste tipuri: mos
Costache este un amestec intre imaginea zgarcitului si duiosia paterna, Stanica este escroc, hot dar senitmental.
Caracterizarea personajului
Una dintre reusitele cartii, in ceea ce priveste arta portretului este Otilia, cel mai complex personaj al
romanului, al carui titlu il impune si il explica. O eroina greu de prins intr-o tipologie, Otilia Marculescu,
personaj principal, reprezinta misterul feminitatii adolscentine. Personalitate in formare, contradictorie, Otilia
este portretizata in miscare, reflectand o psihologie derivativa fiind inconjurata in permanenta de o aura de
mister. Este fiica adoptiva a lui mos Costache, adolscenta orfana cu un statut incert in familie din cauza avaritiei
lui mos Costache si a clanului Tulea care vede in ea o rivala la mostenire. Studenta la Conservator, inzestrata cu
un temperament de artista, Otilia studiaza cu placere pianul, citeste carti si reviste frantuzesti ramanand
indiferenta in ceea ce priveste averea lui mos Costache.
Enigmatica Otilia este portrezitata atat prin modalitati de caracterizare specifice romanului realist
(legatura cu mediul, portretul fizic detaliat) cat si prin tehnici moderne precum comporamentalismul si
pluripersepectivismul ce ii intretin aura de mister si ii relativizeaza imaginea.
Primele pagini ale romanului introduc imaginea contradictorie a adolescentei prin descrierea camerei si a
portretului fizic. Interiorul dezvalui preocuparile ei artistice, naturaletea, cochetaria dar si curiozitatea, atractia
spre nou, exuberanta si nerabdarea specifice tineretii. Portretul fizic al Otiliei este realizat din perspectiva lui
Felix prin procedeul caracterizarii directe „un cap prelung si tanar de fata, incarcat cu bucle cazand pana pe
umeri”. Verisoara Otilia pe care o stia doar din corespondenta il surprinde pe Felix in mod placut cu „fata
maslinie, cu nasul mic si ochii foarte albastrii”. Prin autocaracterizare personajul isi dezvaluie propria
personalitate „sunt foarte capricioasa, vreau sa fiu libera... Eu am un temperament nefericit; ma plictisesc repede,
sufar cand sunt contrariata”.
Alte trasaturi ale Otiliei sunt prezentate prin intermediul unor tehnici moderne: comportamentalismul si
pluriperspectivismul.
Pana in capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentata exclusiv prin comportament (fapte, gesturi, atitudini)
dara ca naratorul omniscient sa sustina una sau alta dintre laturile personalitatii personajului. De exemplu
comportamentul fata de Felix evidentiaza elementul care si defineste cel mai bine personalitatea si anume
misterul feminitatii. Semnificativa este secventa din capitolul XVIII in care Felix ii marturiseste Otiliei prin
intermediul unei scrisori iubirea. Fata nu reactioneaza in niciun fel la declaratia de dragoste, intr-un gest
nebunesc, Felix fuge de acasa. Otilia il cauta peste tot cu trasura iar cand il gaseste comportamentul ei este la fel
de neclar si de misterios ca intotdeauna, lasand in sufletul lui Felix dezamagire si nedumerire.
Aceasta tehnica este dublata de cea a pluriperspectivismului care evidentiaza o reflectare diferita a
personalitatii Otiliei in constiinta celorlalte personaje, in plan simbolic sugernadu-se enigma. Imaginea Otiliei se
reflecta diferit in mai multe oglinzi. Alcatuindu-se astfel un portret complex si contradictoriu. Ea este „fe-fetita
cuminte si iubitoare” pentru mos Costache, fata exuberanta „admirabila, superioara” pentru Feix, femeia
capricioasa cu un temperament de artista pentru Pascalopol, „o dezmatata si o stricata” pentru Aglae, o rivala in
casatorie pentru Aurica, „cea mai eleganta si mai mandra” pentru colegii lui Felix, care invidiaza familiaritatea
tanarului cu Otilia. Insa cel care intuieste adevarata dimensiune a personalitatii tinerei este prietenul lui Felix,
Weissmann: „orice femeie care iubeste un barbat, fuge de el ca sa ramana in amintirea lui ca o aparitie
luminoasa. Domnisoara Otilia trebuie sa fie o fata inteligenta.”.
Misterul acestui personaj atat de contradictoriu, imagine a eternului feminin pentru Felix si enigmatica
pentru Pascalopol, pare a se ascunde in replica initial de neinteles din debutul romanului: „Noi nu traim decat
patru-cinci ani”. Romancierul insusi a acordat un loc aparte acestui personaj feminin in care marturiseste ca
regaseste o parte din el: „Otilia este eroina mea lirica, proiectia mea in afara, tipizarea mea fundamentala in
ipostaza feminina”. Ea reprezinta „eternul feminin intruchipat temorar de o identitate fascinanta, cu o
senisbilitate neretinuta si o gandire surprinzator de profunda”.
Relatia dintre doua personaje
Ilustrativa pentru construirea viziunii asupra iubirii si asupra destinului tanarului Felix care traieste in
casa lui mos Costache experienta dragostei si a relatiilor de familie, este relatia dintre personajul principal
masculin si Otilia.
Felix reprezinta tipul intelectualui ambitios, care nu suporta ideaa de a nu insemna nimic in viata. Statutul
de orfan il ambitioneaza si mai mult pe acesta si il determina sa-si doreasca, inainte de orice, sa se realizeaza
profesional. El vrea sa faca o cariera in medicina si cercetare, motiv pentru care dupa ce termina internat din Iasi,
vine la Bucuresti in casa tutorelui sau legal, mos Costache Giurgiveanu. Fara experienta, obisnuit cu viata de
internat, Felix vede in acesta imaginea autoritatii parentale, chiar daca atitudinea acestuia este departe de aceea a
unui tata, lasandu-i tanarului sau nepot libertate totala.
Felix este de asemenea personaj reflector al romanului, prin intermediul caruia, in anumite momente ale
actiunii sunt redate opiniile naratorului. El beneficiaza de un portret fizic realizat in maniera realist-balzaciana,
inca din incipitul romanului „im tanar de vreo 18 ani imbracat in uniforma de licean. Fata ii era insa juvenila si
prelunga, aprope feminina... dar culoarea maslinie a obrazului si taietura elinica a nasului corectau printr-o nota
voluntara prima impresie”. Acestui procedeu de caracterizare balzaciana i se adauga portretul indirect realizat
prin gesturi, fapte si relatiile cei din jur. Insingurat, visator, inteligent, dar in acelasi timp ambitios si rational,
Felix se defineste foarte bine in relatie cu personajul feminin, eponim, al romanului. Iubirea juvenila a lui Felix
este sortita esecului si tanarul ramane cu misterul comportamentului fetei si cu nostalgia unei iubiri neimplinite,
dar se realizeaza din punct de vedere profesional si social.
Relatia celor doua personaje se contureaza inca din primele pagini ale romanului, semnificativa fiind
scena in care Felix, venit la Bucuresti pentru a-si continua studiile, asista la reuniunea familala din casa tutorelui
sau legal. In contradictie cu atmosfera neprimitoare din casa, Felix este placut surprins de „verisoara” Otilia pe
care o cunoaste doar din corespondenta si a carei frumusete si gingasie il impresioneaza. Otilia este singura care
il primeste cu bunavointa si neavand unde sa-l gazduiasca ii ofera lui Felix camera sa, prilej pentru tanar de a
descoperi o parte din personalitatea fetei.
Relatia de cuplu este influentata si de diferenta de comportament dintre cele doa personaje. In timp ce
Felix se dovedeste un tanar sensibil, timid, impulsiv, elementul care defineste cel mai bine personalitatea Otiliei
este misterul. Relevanta este scena din capitolul XVIII in care Felix ii marturiseste Otiliei ca o iubeste prin
intermediul unei scrisori. Fata nu reactioneaza in niciun fel la declaratia de dragoste a lui Felix, si intr-un gest
impulsiv, acesta fuge de acasa. Otilia il cauta peste tot cu trasaura, iar cand in sfarsit il gaseste in parc,
comportamentul ei este la fel de neclar si de misterios ca intotdeauna, lasand in sufletul lui Felix dezamagire si
nedumerire.
Ultima intalnire dintre cei doi, inainte ca aceasta sa plece cu Pascalopol, este esentiala pentru intelegerea
personalitatii tinerilor si a atitudinii lor fata de iubire. Daca Felix este intelectualul ambitios care nu suporta ideea
de a nu insemna nimic in viata si pentru care femeia reprezinta un sprijin in cariera, Otilia crede ca pentru o
femeie „singura forma de inteligenta este sa nu piarda cei cativa ani de existenta”. Dandu-si seama de aceasta
diferenta, dar si de faptul ca ar putea reprezenta o piedica in calea realizarii profesionale a lui Felix, Otilia il
paraseste si alege siguranta casatoriei cu Pascalopol.
In epilog, cativa ani mai tarziu dupa aceasta despratire, Felix se intalneste in tren cu mosier care ii
dezvaluie faptul ca i-a dat libertatea Otiliei, constatand ca tanara se plictisea alaturi de el. Otilia devenise sotia
unui conte, undeva prin Argentina: „A fost o fata delicioasa dar ciudata. Pentru mine e o enigma”, afirma
Pascalopol despre Otilia, iar Felix observa in fotografia pe care i-o ofera acesta o femeie total schimbata, in care
nu mai recunoaste pe tanara exuberanta de odinioara, fiindca „un aer de platitudine feminina stingea totul”.
Felix isi realizeaza in final ambitiile profesionala, devenind medic renumit si profesor universitar,
„casatorindu-se intr-un chip care se cheama stralucit si intrand, prin sotie, intr-un cerc de persoane influente”.
Asadar, evolutia cuplului este determinata de mediul in care traiesc cele doua personaje in sensul ca
permanenta goana dupa bani si meschinaria celor din jur le afecteaza indirect relatia. Otilia alege comfotul si
siguranta casatoriei cu Pascalopol renuantand la iubirea lui Felix, care la randul sau renunta la dragostea pentru
Otilia pentru a se realiza profesional si social.
Concluzie
Asadar, romanul ilustreaza ceea ce Nicolae Manolescu numea in lucrarea „Arca lui Noe”, un
„balzacianism fara Balzac”. Autorul depaseste modelul balzacian al carui adept se declarase prin tehinci moderne
de caracterizare, interesul acordat psihologiilor deviante, inlocuirea localizarii externe cu cea interna in
descrierea realizata din perspectiva realizata din perspectiva personajului reflector.
In concluzie, romanul ilustreaza o viziune realista, critica, obiectiva asupra unor aspecte sociale specifice
burgheziei bucureste de la inceputul secolului XX si in acelasi timp reprezinta o sinteza estetica intre formula
traditionala cu structura omogena, naratiune obiectiva si personaje tip cu formula moderna cu zugravirea
mediului citadin, inclinatia spre patologic si tehnici moderne de caracterizare.