Eseu despre particularităţile de construcţie a personajului principal dintr-o nuvelă studiată

1. Context
Conceptul de literatură a marilor clasici (categorie în care se înscrie şi Ioan Slavici) este de dată
recentă, fiind introdus oficial într-un al treilea volum dintr-o istorie a literaturii române realizată de Academia
Română (1971), delimitând perioada dintre 1867 şi 1885. În 1867 apare revista Junimii - Convorbiri literare -,
în care se impune o vârstă estetică nouă şi în care publică Maiorescu, Eminescu, Slavici, Caragiale, Creangă,
activitatea revistei fiind întreruptă, din diverse motive, în jurul anului 1885. Termenul de mare clasic nu are o
accepţie tipologică, şi nici nu se referă la un curent literar, fiind înţeles drept reper fundamental în evoluţia
literaturii române. Este un moment în care literatura noastră oferă un grup masiv de creaţii literare de valoare
universală.
Scriitor afirmat la sfârşitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici este unul dintre adepţii realismului clasic.
Moara cu noroc a fost inclusă în volumul „Novele din popor“ (1881) alături de Popa Tanda, Budulea
Taichii, Pădureanca, Scormon, împreună alcătuind o monografie a satului ardelean în cea de-a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, momentul pătrunderii relaţiilor capitaliste.
Nuvela realistă de factură psihologică are ca temă repercusiunile pe care setea de înavuţire le are asupra
omului, determinându-i destinul, iar personajele reprezintă „acel amestec de bine şi rău ce se află în oamenii
adevăraţi“ (G. Călinescu).

2. Precizarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales

Excelent portretist, Slavici prezintă personaje de o mare complexitate, torturate de propriile patimi şi
vini, personaje pe care le pune în cele mai diverse situaţii, ca pretext pentru sondarea meandrelor conştiinţei
umane.
Statutul iniţial al personajului este favorabil din punct de vedere moral şi psihologic, deşi modest în plan
social. Dacă la început Ghiţă e un cizmar modest, harnic, dar cinstit, care îşi iubeşte şi îşi respectă familia, odată
cu stabilirea la hanul luat în arendă se transformă în cârciumarul avid de avere, iar nuvela urmăreşte drumul
sinuos al acestei modificări. Decizia de a se muta la Moara cu noroc este îndreptăţită, Ghiţă dorind - cum era şi
firesc - o viaţă mai bună pentru familia sa. El se lasă atras de mirajul câştigului rapid şi acceptă întovărăşirea cu
Lică Sămădăul, în ideea renunţării la aceasta după ce şi-ar fi împlinit visul.
Potrivit esteticii realiste, personajul este tipic pentru o categorie socială, cu trăsături condiţionate de
mediu şi o evoluţie care îl individualizează. Dezumanizarea protagonistului este urmărită prin analiză
psihologică.
Personajul oscilează între cele două valori: familia şi banii; evoluţia sa este anticipată de dialogul din
incipitul nuvelei, dintre soacră şi Ghiţă, în care se confruntă două concepţii despre viaţă şi fericire: bătrâna este
adepta valorilor tradiţionale, în timp ce Ghiţă, capul familiei, doreşte bunăstarea materială.

3. Evidenţierea a două trăsături ale personajului ales, prin câte o scenă/secvenţă comentată
Nuvela psihologică prezintă dezumanizarea protagonistului, generată de lăcomie, şi manifestată prin
înstrăinare faţă de familie, minciună, răzbunare, gelozie, crimă.
Axa vieţii morale a personajului este distrusă treptat. Dornic să facă avere, se îndepărtează treptat de
Ana şi devine complicele lui Lică la diverse nelegiuiri, primind în schimb bani obţinuţi din jafuri şi crime.
Este anchetat în două rânduri, acuzat de complicitate în jefuirea arendaşului şi chiar de uciderea unei
femei şi a unui copil şi este eliberat pe „chezăşie“. Işi pierde imaginea de om cinstit pe care o avea în faţa
oamenilor. Cârciumarul se aliază cu jandarmul Pintea, fost hoţ de codru şi tovarăş al lui Lică, pentru a-1 da în
vileag pe Sămădău, însă nu este cinstit nici faţă de acesta, căci doreşte să îşi păstreze o parte din banii obţinuţi
din afaceri necurate.
Dezumanizarea lui Ghiţă îl conduce pe ultima treaptă a degradării morale când, de Paşte, orbit de furie şi
dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, drept momeală, în braţele Sămădăului. Speră
până în ultimul moment că Ana va rezista influenţei nefaste a lui Lică. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă
care se înstrăinase de ea şi de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică.
 Până se întoarce cu jandarmul Pintea de la Ineu, Lică fuge de la han, stricându-i planul de răzbunare.
Dându-şi seama că soţia l-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana. Din soţul tandru şi responsabil, cârciumarul devine
capabil de crimă. Scena prezintă dezumanizarea cârciumarului prin tehnicile analizei psihologice. Naratorul
notează gesturile şi mimica lui Ghiţă care-i trădează încordarea: „Ghiţă, galben la faţă, ca şi când i-ar fi secat
tot sângele din vine, stătea întins pe pământ", tulburarea: „Deodată el sări ca ieşit din fire în picioare",
premeditarea: „Intrând, el închise uşa în urma sa, o încuie şi aruncă cheia într-un colţ".
Ana, simbol al frumuseţii şi al dragostei de viaţă, îl imploră: „Nu vreau să mor, Ghiţă! Nu vreau să
mor!". Discuţia soţilor din final aşază crima în zona actelor iraţionale: „Nu ştiu!... Simt numai că mi s-a pus
ceva de-a curmezişa în cap şi că nu mai pot trăi, iară pe tine nu pot să te las vie în urma mea". Ghiţă îşi
recunoaşte vina: „...eu te-am aruncat ca un ticălos în braţele lui pentru ca să-mi astâmpăr setea de răzbunare.
Dacă mai adineoară l-aş fi găsit aici, poate că nu te-aş fi ucis". Din ordinul lui Lică, Ghiţă este împuşcat de
Răuţ, iar cârciuma incendiată.

4. Analiza, ia alegere, a două componente de structură şi de limbaj ale nuvelei, semnificative pentru
construcţia personajului ales
Fiind o nuvelă psihologică, în Moara cu noroc, de Ioan Slavici, conflictul central este unul moral,
psihologic, conflictul interior al protagonistului. Personajul principal, Ghiţă, oscilează între dorinţa de a rămâne
om cinstit, pe de o parte, şi dorinţa de a se îmbogăţi alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul interior se
reflectă în plan exterior, în confruntarea dintre cârciumarul Ghiţă şi Lică Sămădăul şi în conflictul matrimonial
(dintre Ghiţă şi Ana).
Modalităţile de caracterizare în nuvela realistă pun în evidenţă complexitatea şi transformarea morală
a personajului principal, atât prin procedee de caracterizare directă, cât mai ales prin mijloace de investigaţie
psihologică, precum: scenele dialogate, monologul interior, stilul indirect liber, notaţia gesticii, a mimicii şi a
tonului vocii.
Personajul este caracterizat direct de către narator, care îi apreciază iniţial energia - „om harnic şi
sârguitor“ -, apoi îi urmăreşte metamorfoza, prin stilul indirect liber: „îşi pierdea lesne cumpătul“, „se făcuse
mai de tot ursuz, se aprindea pentru orişice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai-nainte, ci râdea cu hohot,
încât îţi venea să te sperii de el“, „vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau parcă ochii: de dragul
acestui câştig ar fi fost gata să-şi pună pe un an, doi capul în primejdie“. Oscilaţia între câştigul rapid şi cinste,
dar şi autoiluzionarea sunt sugerate prin urmărirea faptelor şi a gândurilor (analiză psihologică, introspecţie):
„nu-1 lăsa inima să părăsească locul în care în scurt timp putea să se facă om cu stare", „nimic nu era în el mai
tare decât pornirea de a se pune împotriva lui Lică şi de a nu da nici cât negru sub unghie îndărăt". Este
caracterizat direct şi de către alte personaje. Bătrâna soacră îl consideră „om harnic şi sârguitor şi aşa se
gândeşte mereu ca să adune ceva pentru casa lui", dar îi intuieşte slăbiciunea pentru bani: „Are şi el, ca tot
omul, o slăbiciune: îi râde inima când îşi vede sporul." Lică îi admiră stăpânirea de sine, fiind convins că nu va
fi trădat: „Tu eşti om cinstit, Ghiţă, şi eu am făcut din tine om vinovat", „Mă simt chiar eu mai vrednic când mă
ştiu alăturea cu un om ca tine".
Ana, care îl iubeşte iniţial, rănită de înstrăinarea şi slăbiciunea lui pentru bani îl numeşte „muiere
îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa". Pintea îl vede bărbat onest şi îşi leagă speranţele de
acţiunea lui Ghiţă - „îl socotea pe Ghiţă om cinstit şi vrăjmaş al lui Lică şi chiar acum, după cele ce aflase, ar fi
fost gata să-şi bage mâna în foc pentru „dânsul“, reproşându-i lipsa subtilităţii: „Numai dac-ai fi şi tu mai vi-
clean, dacă n-ai fi fost atât de prost." Autocaracterizarea demonstrează, totuşi, abilităţile psihologice ale lui
Ghiţă, care nu se conformează cu ipostaza de „om al lui Lică": „Lică, tu trebuie să înţelegi că oamenii ca mine
sunt slugi primejdioase, dar prieteni nepreţuiţi."
Caracterizarea indirectă se realizează prin fapte, atitudini, limbaj - toate acţiunile lui Ghiţă sunt în
contradicţie cu natura lui onestă, dar explicabile prin influenţa banului care corupe orice suflet. Trecerea lui de
la statutul de cârciumar harnic şi familist de nădejde la acela de criminal este determinată de neputinţa de a-şi
stăpâni impulsurile şi lăcomia; Ghiţă devine astfel un personaj tragic, pierdut în lupta cu sine.
 Raportat la destinul cârciumarului, titlul nuvelei este o sintagmă/expresie conţinând o antifrază, ea
fiind folosită în sens contrar adevăratului înţeles, lucru afirmat pe parcursul operei literare (hanul numit Moara
cu noroc nu va aduce noroc nimănui).
Perspectiva narativă este obiectivă. întâmplările din nuvelă sunt relatate la persoana a III-a, din
perspectiva unui narator omniscient şi omniprezent care apelează la stilul indirect liber pentru a reda gândurile
personajului (alături de monolog).
Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe. Limbajul naratorului şi al personajelor valorifică
aceleaşi registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc, limbajul popular, oralitatea. Bătrâna, soacra lui Ghiţă,
formulează în incipitul şi în finalul nuvelei concepţia populară despre fericire: „Omul să fie nuvelei mulţumit cu
sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit“, respectiv despre soartă: „aşa
le-a fost data!...“, care constituie principalele teze morale ale nuvelei.

5. Concluzie
Ghiţă este un personaj realist, verosimil, care evoluează în funcţie de întâmplările prin care trece şi al
cărui destin ilustrează consecinţele nefaste ale dorinţei de îmbogăţire.
Măiestria lui Ioan Slavici constă în fineţea analizei psihologice care susţine o teză morală: goana după
înavuţire cu orice preţ distruge echilibrul interior şi liniştea familiei.