Comediile domnului Caragiale

Textul “Comediile domnului Caragiale” este o lucrare redactată de către Titu

Maiorescu în cadrul revistei “Convorbiri literare” în anul 1885 cu scopul de a-l
apăra pe renumitul scriitor de insultele presei. Caragiale era acuzat de
imoralitate, deoarece personajele sever ironizate în comediile sale erau inspirate
de politicienii din acea vreme.
Criticul își propune să răspundă la întrebarea dacă arta are sau nu o misiune
moralizatoare și să explice raportul dintre artă și realitatea socială “ceea ce este
artă și se poate cere de la artă și între ceea ce nu este artă și nu i se poate
cere.”
Titu Maiorescu își începe analiza prin a prezenta câteva opere de marcă ale
scriitorului, acesta pune în balanță valoarea scrierilor dramaturgului și recepția
publicului. “O scrisoare pierdută” a avut parte de un “succes mare”, alături de “O
noapte furtunoasă”, însă “Conul Leonida”, jucat pe o scena de “a doua mână” nu
a impresionat spectatorii, iar “D-ale carnavalului” a fost chiar huiduit. Criticul
pune aceste reacții ale publicului pe seama preferințelor personale și a inculturii
unor spectatori în domeniul artei.
Analiza operelor lui Caragiale continuă cu o prezentare,pe scurt a intrigii
operelor dramatice menționate mai sus, Maiorescu subliniază “caleidoscopul de
figuri” pe care scriitorul îl conturează în comediile sale. Astfel, criticul rezumă în
câteva cuvinte trăsăturile definitorii ale multiplilor protagoniști, Conul Leonida,
Cațavencu, Dandanache, Mița Baston, Ghiță Pristanda și aplaudă apariția
unicului personaj pur, cetățeanul turmentat “Adevăratul om onest”.
Totodată, el demontează, rând pe rând, acuzațiile aduse pieselor
dramaturgului, apelând la exemple ale modului în care arta este apreciată in alte
țări “Lucrarea d-lui Caragiale este originală; comediile sale pun pe scenă câteva
tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor
caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor
în situațiile anume alese de autor.”. Criticul descoperă și un aparent defect in
renumitele scrieri, și anume “Comediile d-lui Caragiale, se zice, sunt triviale și
imorale; tipurile sunt toate alese dintre oameni sau vițioși, sau proști; situațiile
sunt adeseori scabroase; amorul e totdeauna nelegiuit; și încă aceste figuri și
situații se prezintă într-un mod firesc, parcă s-ar înțelege de la sine că nu poate
fi altfel; nicăiri nu se vede pedepsirea celor răi și răsplătirea celor buni.”.
Critic înzestrat, Maiorescu se folosește de nenumărate interogații retorice și
inseră, de-a lungul analizei, concluzii cu privire problema prezentată, ”Adecă,
cum am zice, poliția în contra literaturei! Cenzura guvernamentală în contra
spiritului comediilor! Destituirea comitetului teatral și poate pedepsirea
autorului!” și “În ce consistă dar moralitatea artei?” cu scopul de a atrage atenția
cititorului și de a-i stârni curiozitatea.
Moralitatea artei este un alt subiect abordat, Maiorescu sustinând că nu există
discrepanțe în ceea ce privește arta drept aspect moralizator, folosindu-se de o
comparație bizară pentru a-și întări opinia “Căci întâmplarea că poezia
întrebuințează acelaș organ de comunicare sau acelaș material brut ca și
codicele penal și catehismul de morală, adică cuvintele, nu-i poate schimba
esența ei de artă, precum nu se poate confunda arta sculpturei cu meseria
pavajului, deși amândouă întrebuințează materialul piatră.”
Încheierea analizei prevede întoarcerea la problematica începutului,
Maiorescu distruge opinia publică adusă comediilor lui Caragiale, trivialitatea,
contestând acest termen și explicând că fiecare scriitor are dreptul său literar
incontestabil, astfel nu poate fi vorba de “trivial” în lumea artei. Operele marelui
dramaturg sunt asemuite elementelor cadrului natural, al pădurii, asocierea
simplă, dar totodată elocventă a celor doi termeni definesc eternitatea scrierilor.