Eseuri pentru BAC Bogdan Rațiu 2018

O scrisoare pierdută
Ion Luca Caragiale

O scrisoare pierdută a fost reprezentată pentru prima oară pe scenă, la Teatrul Naţional din
Introducere
Bucureşti, pe data de 13 noiembrie 1884, fiind o operă reprezentativă a perioadei marilor clasici. Titu
Publicare
Maiorescu argumenta originalitatea operei autorului prin punerea „în scenă a câtorva tipuri din viaţa noastră
socială de astăzi”, care „fac concurenţă stării civile” (G. Ibrăileanu), fiind atât de vii şi de bine conturate,
încât trăiesc parcă independent de paginile cărţii.
Curent literar Opera lui I.L. Caragiale este o sinteză între realism și clasicism, fiind, totodată, modernă.
(definire, Principiile de creaţie se pot rezuma la conceptele lui Aristotel, opera existând prin raportarea la mimesis (ca
apariție, imitare a realităţii) şi la catharsis (purificarea prin artă), creând iluzia realităţii. Înfățișează tipuri sociale,
manifest având o atitudine critică, iar pentru Vasile Fanache estetica lui Caragiale este a unui realist lucid care
literar,
trăsături)
observă moravurile lumii dincolo de iluzie şi de aparenţă. Clasicismul este prezent prin interesul față de
echilibrul și simetria structurii, față de ceea ce e permanent în natura umană. Modernă este căderea în
absurd, depersonalizarea individului și mecanismul rostirii care ascunde identitatea autorului. În acest sens,
Mircea A. Diaconu, într-un studiu recent „I L Caragiale. Fatalitatea ironică”, afirmă că autorul îşi
construieşte ficţiunea nu după mecanismul reproducerii, ci după mecanismul producerii (centrul de greutate
se mută dinspre realitate spre text).
Tema și Tema și viziunea despre lume a lui I.L.Caragiale reliefează că autorul este un bun cunoscător al
viziunea despre realității sociale, Mitică devenind un personaj tipic pentru o lume degradată. Caragiale reuşeşte să creeze o
lume „lume-lume” (Vasile Fanache), adică o lume răsturnată, o lume nebună, haotică, purtată de „valurile
învolburate ale vieţii”. Comedia de moravuri exagerează situațiile (”simț enorm și văd monstruos”) reușind
să conducă spre absurd, spre un talmeș-balmeș (M. Iorgulescu). Viziunea autorului se transmite într-un stil
ironic și parodic (pe baza principiului ”ridendo castigat mores”), iar în spatele comicului se ascunde
întotdeauna o fărâmă de tragic. Ideea centrală a piesei este dorinţa de parvenire manifestată pe fondul luptei
pentru putere în vederea desemnării unui candidat pentru Adunarea Constituantă, în anul 1883. Piesa
prezintă demagogia in viața politică, adulterul și relațiile de familie a unor reprezentanți corupți.
Specie literară Comedia este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, care are finalitate moralizatoare şi
produce râsul cititorului sau al spectatorului, prin folosirea diferitelor tipuri de comic. Ca trăsături generale
ale comediei pot fi menţionate: finalitatea amuzantă (specia e destinată să provoace râsul), personajele
reprezintă categorii sociale diverse; subiectele sunt general umane, eroii întruchipează caractere, conflictul
se plasează între aparenţă şi esenţă (valorile sunt false); deznodământul este vesel, iar stilul e parodic.
Conflictele dramatice în comedie ilustrează ridicolul.
Locul și timpul acțiunii sunt oferite în cadrul didascaliilor: „în capitala unui județ de munte, în
Trăsătura 1
zilele noastre” și exprimă intenția dramaturgului de a da un caracter de generalitate, accentuând și
repetabilitatea faptelor. Într-o replică oferită de Cațavencu se menționează „anul de grație 1883”. Spațiul
dramatic se restrânge la „anticamera bine mobilată” din casa prefectului (actul I-II), incinta primăriei, sala
mare, cabinetul primarului, precum și grădina casei lui Trahanache, iar acțiunea se desfășoară pe parcursul a
trei zile.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două forţe opuse:
reprezentanţii partidului aflat la putere (Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache, Zoe Trahanache) şi gruparea
Trăsătura 2 independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, susținut de Ionescu, Popescu, Petcu, Popa Pripici și
Zapisescu. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi – Brânzovenescu, care se teme de
trădarea prefectului. Între Zoe și Tipătescu există un conflict aparent, compromisul fiind acceptat pentru
interesul fiecăruia în parte.
Comedia are o structură clasică, fiind împărțită în patru acte și 44 de scene. Este utilizată tehnica
Compoziție/
structură 1
amplificării treptate a conflictului (a bulgărelui de zăpadă) și o serie de procedee compoziţionale
(modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruşte de situaţie, introducerea unor elemente surpriză,
anticipări, amânări), care menţin tensiunea dramatică la un nivel ridicat, prin complicarea şi multiplicarea
situaţiilor conflictuale. În construirea incipitului (expozițiune), Caragiale utilizează tehnica acumulării
succesive oferind informații incomplete publicului, cu scopul de a capta atenția acestuia. Finalul este
specific unei comedii, surprinzând rezolvarea conflictului exterior în momentul în care Zoe își recuperează
 Eseuri pentru BAC Bogdan Rațiu 2018
scrisoarea. Eroina îl pedepsește pe Cațavencu, obligându-l să organizeze petrecerea dată în cinstea celui
ales în locul său, Agamemnon Dandanache.
Limbajul Limbajul personajelor este o sursă a comicului cu totul remarcabilă şi un mijloc de caracterizare
ce-l individualizează net pe Caragiale în întreaga literatura română. Comicul de limbaj s-ar putea defini prin
câteva particularităţi: greşelile de vocabular se produc din cauza deformării cuvintelor, mai ales a
neologismelor: pronunţie greşită („famelie”, „andrisant”, „bampir”); etimologie greşită („capitalist!” pentru
locuitorii capitalei). Se observă şi încălcarea regulilor gramaticale şi a logicii: polisemia - “ne-am răcit
împreună” ; contradicţia în termeni: “După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani, iată visul nostru
realizat!”; asociaţii incompatibile ca sens: “Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar
lipseşte cu desăvârşire”; truismele (adevăruri evidente): “Un popor care nu merge înainte, stă pe loc, ba mai
da şi-napoi”; “O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are” şi expresii tautologice : “intrigi proaste”.
De asemenea, sunt prezente ticurile verbale, care evidenţiază sărăcie de gândire şi de vocabular: “Ai
puţintică răbdare”; “curat (- murdar, constitutional)”; “daţi-mi voie” și se observă confuzia unor dictoane
celebre sau folosirea nepotrivită a altora, din pricina inculturii (dictonul lui Niccolo Machiavelli “Scopul
scuză mijloacele”, este atribuit de către Caţavencu “nemuritorului Gambetta”, avocat şi om politic francez
contemporan, recunoscut pentru talentul său oratoric sau, alteori, declamă eronat un dicton latinesc, “oneste
bibere”, care ar însemna într-o traducere liberă “să bei cinstit”, în loc de “honeste vivere”, adică “să trăieşti
cinstit”).
Scene În conturarea viziunii despre lumea a lui Ion Luca Caragiale și a caracterelor personajelor consider
semnificative elocventă scena IV din actul I care prezintă discuția dintre Trahanache și Tipătescu privitoare la scrisoarea
de amor pe care o avea Cațavencu și care îl face pe prefect să se teamă că va fi dezvăluită relația amoroasă
dintre el și Zoe. Comicul de situație al acestei scene este monumental deoarece Trahanache este cel care îl
consolează pe Tipătescu, susținând că scrisoarea este o plastografie ordinară, deși amplifică el spaima
prefectului, scrisul seamănă atât de bine, încât ”să zici și tu că e a ta, dar să juri, nu altceva să juri”.
Trahanache îi redă, din memorie, textul scrisorii, adăugând aluziv și explicațiile împrejurările concrete,
precise, identificând exact momentul întâlnirii amoroase dintre cei doi – ”întrunirea de alaltăieri seara”.
Tipătescu este ”turbat” de mânie , spre dezamăgirea lui Trahanache, care crede că acesta ”n-are cumpăt”,
deoarece un om politic ar trebui să știe să se stăpânească și să nu-și dezvăluie sentimentele, mai ales când e
vorba de adversarii politici: ”nu face pentru un prefect”. Ieșind din scenă, Trahanache afirmă că ”trebuie să
ai puțintică diplomație”, deoarece în politică nu merge ”s-o iei cu iuțeală” Sub aparența ramolismentului se
ascunde o viclenie care dezvăluie forța pe care o are asupra celor din jur.
Un moment semnificativ al jocului comic dintre esență și aparență este în scena V, actul II care îi
aparține în întregime lui Zoe: e o secvență monologată, din care se desenează, ca o evidență, maturitatea
politică a personajului. „Trebuie să alegem pe Cațavencu” este unica soluție plauzibilă, „mai la urmă
Cațavencu poate fi așa de bun deputat ca oricare altul”. Metamorfoza din scena următoare îi completează
portretul: de la Zoe – omul politic, rece și calculată, trece brusc la Zoe – femeie, fragilă, sensibilă, lipsită de
apărare și de maturitatea actelor sale, „am fost o copilă…am făcut o nerozie fără seamăn”. În final, se
repune în scenă femeia-”leader”, adevărata putere locală.
Tipologia Zoe Trahanache este un personaj principal, singurul personaj feminin al operei, ilustrând tipul
personajului cochetei adulterine. Ea este soția lui Zaharia Trahanache și amanta lui Tipătescu, reprezentând doamna
distinsă din societatea burgheză, nefăcând parte, ca celelalte eroine, din lumea mahalalelor.
Poziția și statutul personajului, detectabile din lista persoanelor de la începutul piesei, sunt
Statut limitative: „Zoe – soția celui de mai sus”, adică a lui Trahanache. Dacă statutul soțului este unul impunător,
al soției este unul comun, o luptă, în subsidiar, între esență și aparență, căci Zoe îndeplinește orice rol, în
afară de cel de soție. Zoe este soția din a doua căsătorie a liderului organizației locale a partidului de
guvernământ, „venerabilul Zaharia Trahanache”, cu care conviețuiește de opt ani și jumătate. La șase luni
după ce devine prima doamnă a județului de munte, cuplul familial se transformă în triunghi conjugal prin
cooptarea lui Ștefan Tipătescu, după cum rezultă din replica „Amicul Fănică… e un om cu care nu trăiesc
de ieri de alaltăieri, trăiesc de opt ani, jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară”. Zoe nu este doar
„andrisanta” scrisorii compromițătoare expediate de prefect, a cărei pierderi declanșează ,,odiseea comică a
personagiilor” (Pompiliu Constantinescu), ci este un element dinamizator al acțiunii și un personaj complex,
captivant, desenat din lumini și umbre misterioase, inefabile. Un personaj pe cât de transparent, în aparență,
pe atât de enigmatic, în fond.
Portret Zoe este inteligentă, autoritară, ambițioasă și își impune voința în fața oricui. Este o luptătoare
hotărâtă și folosește tot arsenalul de arme feminine ca să-și salveze onoarea. Pentru a-l convinge pe
Tipătescu să accepte candidatura lui Cațavencu, ea recurge la rugăminți și lamentații „Fănică, dacă mă

Specie literară
 Eseuri pentru BAC Bogdan Rațiu 2018
iubești, dacă ai ținut tu la mine măcar un moment în viața ta, scapă-mă, scapă-mă de rușine”, trece la
amenințarea cu sinuciderea, „Trebuie să-mi cedezi, ori nu și atuncea mor”. Cu o energie impresionantă la o
femeie ce părea sensibilă și neajutorată, ea se dovedește a fi o luptătoare aprigă și amenință „Am să mă lupt
cu tine, om ingrat și fără inimă”. Deși în epocă femeile nu aveau dreptul la vot, ea își impune candidatul în
interes personal, pentru a nu-i fi distrus prestigiul și poziția socială, viața tihnită și lipsită de griji de care
beneficia, „Da, îl aleg eu. Eu sunt pentru Cațavencu… În sfârșit, cine luptă cu Cațavencu luptă cu mine”.
Pendulând între soț și amant, cu abilitate și inteligență, conduce din umbră manevrele politicii, toți fiind
conștienți de puterea și influența ei, „al dumneavoastră, coane Fănică și-al coanii Zoițica”. Are asupra
bărbaților o seducție aparte, care o face înțelegătoare, generoasă, săvârșind cu delicatețe gestul de iertare a
lui Cațavencu, atunci când își recapătă ,,scrisorica”.
Modalități de Dramaturgul o caracterizează direct pe Zoe prin intermediul didascaliilor, „hotărâtă”, „zdrobită”,
carcaterizare „înecată”, este caracterizată direct de către Cetățeanul turmentat, „În cinstea coanii Joițichii că e damă
bună!”, și prin autocaracterizare, „Eu sunt o femeie bună… am să ți-o dovedesc. Acum sunt fericită”.
Caracterizarea indirectă reiese din acțiuni, limbaj și atitudine, „Dacă ții la tine, dacă ții la familia ta, Ghiță”
(sugerând manipularea celor din jur).
Tipologia Zaharia Trahanache este „prezidentul comitetului permanent, comitetului electoral, comitetului
personajului școlar, comitetului agricol și al altor comitete și comiții” și se bucură de o veche și solidă autoritate, de
prestigiu recunoscut chiar și de opoziție ”am ținut la dumneata ca la capul județului nostru” (Cațavencu).
Este personajul principal al operei, reprezentând tipul încornoratului (comicul de carcater), al bărbatului
bătrân, soțul păcălit care trăiește în bună armonie cu păcălitorul (trăsătură clasică). Dar, Trahanache
marchează o prezență activă și hotărâtoare în calitate de deținător al plastografiei.
Din punct de vedere social, el este capul județului. Are, din prima căsătorie, un fiu la facultate, din
Statut cugetările căruia citează repetat tautologicul „unde nu e moral, acolo e corupție”. În urmă cu opt ani și
jumătate s-a recăsătorit cu mult mai tânăra Zoe pe care o adoră și cu care se comportă impecabil. După șase
luni, în ecuația cuplului intervine Tipătescu și astfel se configurează clasicul triunghi conjugal. Este
compus din două planuri: cel familial și cel politic, Trahanache – om politic și Trahanache „tată de familie”.
Din punct de vedere moral, el practică înșelăciunea atât în familia sa, cât și ca șef al partidului, falsificând
listele de alegători. Pentru el politicul depășește limitele morale individuale. Din punct de vedere
psihologic, este ramolit, senil, plat în gândire, fiind doar în aparență naiv, pentru că pregătește cu abilitate
contrașantajul, fără niciun scrupul. Fundamentul psihologic al orbirii personajului poate fi încrederea în
valoarea prieteniei.
Portret Zaharia Trahanache este un politician abil, care știe că funcția sa în partid depinde de șefii de la
centru și se lasă manevrat cu ușurință de aceștia. El susține disciplinat „candidatul pe care-l pune pe tapet
partidul întreg” și aplică în practică deviza „de la partidul întreg atârnă binele țării și de la binele țării
atârnă binele nostru”. Este încornorat, dar îi convine din comoditate, fiindu-i asigurată viața tihnită în
familie. Vanitos și ridicol, pașnicul Trahanache reacționează brutal atunci când este acuzat de trădare
politică. Are un caracter răzbunător „Apoi dacă umblă cu machiavelicuri, să-i dau eu machiavelicuri”, iar
autoritatea sa este impunătoare în partid, unde Trahanache îi ceartă pe Farfuridi și Brânzovenescu ca pe
niște „școleri” neascultători când insinuează lucruri neacceptabile. Portretul fizic este conturat sumar,
vestimentația fiind specifică vremii, el purtând pălărie și baston, sugerând astfel ramolismentul și etatea
acestuia.
Modalitate de Modalitatea dominantă de caracterizare a personajului este comicul. De pildă, incultura
carcaterizare personajului reiese din comicul de limbaj, dovadă fiind ticul verbal „Ai puțintică răbdare”, repetarea
mecanică a unor truisme „o soțietate fără prințipuri va să zică că nu le are”. De asemenea, numele său este
definitoriu pentru comicul onomastic. Zaharia sugerează zahariseala, moliciune, lentoare, iar Trahanache
faptul că poate fi modelat ușor (trahana, cocă moale) de către superiorii „de la centru” sau „de enteres”, dar
mai ales de Zoe. Brânzovenescu îl caracterizează direct pe Trahanache considerându-l „Solid bărbat”, iar
acesta la rândul său se autocaracterizează „noi trei suntem stâlpii puterii”. Dramaturgul, lângă numele lui
Trahanache, scrie „(placid)” (caracterizare directă).
Concluzia În concluzie, viziunea despre lume a autorului, dincolo de comicul savuros, este una tristă pentru că
umanitatea surprinsă de el este profund coruptă. În acest sens Alexandru Vlahuță în caracteriza pe Caragiale
ca pe ,,un om foarte trist”, fiind multă durere în glumele sale, iar Eugen Ionesco îl caracterizează ca fiind
”un critic al oricărei societăți”. Caragiale este actual prin personajele create, deoarece ele trăiesc şi astăzi, în
”lumea ca ziar” – folosind metafora Ioanei Pârvulescu