Teatrul se situează la granița dintre literatură și viață.

(G. Banu)
COMEDIA- I. L. CARAGIALE
O SCRISOARE PIERDUTĂ (1884)
! „Ridendo castigat mores”(râzând îndreptăm moravurile)
! PRECURSOR AL LUI CARAGIALE: V. ALECSANDRI, cu Ciclul Chirițelor
La Caragiale, imoralitatea biruie prin imoralitate. Pretinsa împăcare , acea seninătate a Scrisorii pierdute nu este în fond
decât o violentă satiră, fără iluzii, de un scepticism integral, față de mecanismul iremediabil viciat al vieții noastre
politice.(P. Constantinescu- Scrieri alese).
Convingerile autorului:
Simț enorm și văz monstruos...(în Grand Hotel „Victoria Română”)
*Câți oameni, atâtea suflete și tot atâtea lumi...
*Vorba limpede, dar adâncă de înțeles.
*Teatrul, după părerea mea, nu e un gen de artă, ci o artă de sine stătătoare, tot așa de deosebită de literatură, (...) ca
orișicare artă- de exemplu arhitectura.
Literatura e o artă reflexivă. Teatrul e o artă constructivă, al cărei material sunt conflictele ivite între oameni din cauza
caracterelor și pasiunilor lor. (...)
Nu! Teatrul și literatura sunt două arte cu totul deosebite, și prin intenție, și prin modul de manifestare al acesteia. Teatrul
e o artă independentă, care, ca să existe în adevăr cu dignitate, trebuie să pună la serviciul său pe toate celelate arte, fără să
acorde vreuneia dreptul de egalitate pe propriul teren.(I.L. Caragiale)
 !!! Pentru I.L.Caragiale, în teatru este importantă construcția echilibrată, ca în arhitectură, bazată pe relații de simetrie
și de opoziție, dar și stilul impecabil, perfecta adecvare a limbii la intențiile artistice.
 În spiritul lui T. Maiorescu, I.L. Caragiale este scriitorul care surprinde cel mai bine, în toată opera sa, contrastul dintre
fond și formă, dintre esență și aparență existent în societatea burgheză, cu instituțiile ei fundamentale.
 Creează o lume golită de esență, balcanică prin atmosferă și personaje, o lume a Miticilor și a „miticismleor” (G.
Călinescu).
 Redusă la doar trei comedii și o farsă, cărora li se adaugă drama Năpasta, reprezentată în 1890, fără succes de
public, opera comică a scriitorului din Haimanale este o fenomenologie a societății românești:
O noapte furtunoasă (1879) O scrisoare pierdută (1884)
Conul Leonida față cu reacțiunea (1880) D-ale carnavalului (1885)

Comedia:
- Creată în Grecia antică, la fel ca tragedia, fiind inclusă în ceremoniile dedicate zeului Dionysos;
- specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care satirizează moravuri, aspecte sociale, prin intermediul unui
conflict bine definit, dar derizoriu (nesemnificativ, fără urmări importante), la acţiune luând parte personaje
comice și având un final fericit și, deseori, moralizator;
- Evoluție, reprezentanți: Antichitate- Aristofan; Plaut; Italia sec.al XVI-lea – al XVII-lea – Commedia dell’arte;
Franța, clasicismul – Molière (Avarul, Tartuffe); mari autori de comedie: Nikolai Vasilievici Gogol, Alfred Jarry,
Luigi Pirandello, Witold Gombrowicz, Eugène Ionesco; V. Alecsandri; I.L.Caragiale; George Ciprian; Ion Băieșu;
- Scopul: Ridendo castigat mores, adică de a îndrepta moravurile prin râs;
- Categoriile estetice ale comediei sunt: dramaticul (conflict puternic) şi comicul (discrepanţa dintre aparenţă şi
esenţă, dintre scop şi mijloace, intenție și realizarea ei, viață și automatism/ viu și mecanic, serios și derizoriu;
- Categoria comicului se regăsește în țesătura operei, așa încât există: personaj comic/ridicol; conflict comic;
acțiune comică ce evoluează pe baza unor procedee comice; final comic; limbaj comic, stilul jos;
Încadrare în specie:
O scrisoare pierdută (reprezentată în 1884) este:
- o comedie de moravuri (autorul criticând modul de viaţă din perioada contemporană sieşi, parvenitismul şi
corupţia lumii mic-burgheze, lipsa de scrupule şi de valori);
- o comedie de caracter prin identificarea unui viciu definitoriu;
- de asemenea, comicul de situație și de limbaj completează valoare indiscutabilă a operei.
Context/ sursă:
- autorul pleacă de la realitatea social – politică a epocii sale, de la sfârșitul sec. al XIX-lea și de la experiența sa;
- revizuirea Constituției și a Legii electorale;
- dincolo de context, Al.Paleologu consideră că în O scrisoare pierdută autorul nu are în vedere doar un anumit moment
din istoria parlamentului românesc, ci parlamentarismul din regimurile democratice de pretutindeni și dintotdeauna;
- ideea vine în sprijinul universalității teatrului caragialian.
Încadrare în epocă și în curent:
- text ilustrativ pentru epoca junimistă;
- aparține realismului clasic:
a). autorul critică epoca și moravurile, în manieră junimistă; opera răsfrânge critic dinamica vieții politice, bazată pe
mecanismul parvenirii; ironizează defecte/tare sociale: beția de cuvinte a politicienilor, corupția, manipularea, falsificarea votului,
interesul propriu, meschin; tipologii consacrate (demagogul, arivistul, încornoratul); veridicitate;
 b). elementele clasice sunt asigurate de utilizarea unor tehnici dramatice consacrate (preluate din clasicismul francez):
încurcătura, coincidența, quiproquoul (DOOMII), răsturnarea de situație, deus ex machina, cuplul comic; identificarea
caracterului/tiparului etern (La Bruyère- Caracterele), gradarea acțiunii către un climax neașteptat, echilibrul formal.
- datele sociologice ale teatrului său sunt numai cadrul realist în care se mișcă oameni cu pasiuni și vicii eterne .(P.
Constantinescu)
- realismul tipic este formula lui artistică, în timp ce estetica lui coincide însă cu aceea a clasicismului numai pe porțiuni
mărginite, pe primul plan al creațiilor sale stând omul social și numai într-un plan adânc, caracterul omenesc general. (T. Vianu)
Titlul:
- include un motiv literar prezent în literatura universală (E. A. Poe- Scrisoarea furată);
- cuprinde explicit numele obiectului ce va declanșa conflictul, pretextul intrigii (pierderea unei scrisori de amor);
- anunță viziunea autorului: zâmbetul amar al celui care constată conformarea tuturor la un mecanism corupt,
disfuncțional;
- traseul scrisorii- laimotiv ordonează acțiunea dramatică și polarizează relațiile dintre personaje;
- articolul nehotărât sugerează generalitatea unei practici politice: șantajul; ideea este întărită prin introducerea celei
de a doua scrisori: a lui Dandanache;
- după M. Zaciu, scrisoarea pierdută cumulează mai multe semnificații, în funcție de cum este percepută de
actanți:
a). simbol echivoc al unei realități, pentru Zoe și Tipătescu, aceștia știind de existența ei reală; b). simbol al unei
simili-realități, pentru Cațavencu, fiind un document cu care amenință public, fără efect final;
c). simbol al unei pseudo-realități, pentru Trahanache, un simplu fals, o plastografie.
- ea este pre-text (există înaintea declanșării evenimentelor, așa cum reiese din prima scenă, a actului I), infra-
text (acționează tot timpul dedesubtul peripeției) și supra-text (trece peste accepțiunile angajate pe rând în operă)
Spațiul și timpul:
- repere finite: „în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”;
- personaje din spectrul politic provincial;
- „noastre” atrage receptorul și autorul în lumea personajelor;
- coordonate universale, în plan simbolic.
Structura:
- Patru acte și 44 de scene;
- Textul alternează cu paratextul, asigurat de didascalii; ele au un rol multiplu: prezință ambianța și decorul,
exprimă starea personajelor, sunt o sursă de caracterizare, oferă sugestii pentru interpretare și regie;
- precizarea cadrului, în didascalii:
Actul I: (O anticameră bine mobilată. Ușă în fund cu două ferestre mari de laturi. La dreapta, în planul din fund o ușă, la
stânga altă ușă, în planul din față. În stânga, planul întâi, canapea și un fotoliu); Actul II: (Același salon); Actul III:
(Teatrul înfățișează sala cea mare a pretoriului primăriei, un fel de hexagon din care se văd trei laturi. Trei uși în fund;
cea din mijloc dă în coridorul de intrare; pe cea din dreapta se citește: „Ofițer țivil"; pe cea din stânga: „Arfiva". În
stânga la planul al doilea, o ușă cu inscripția „Cabinetul Primarelui". În dreapta, același plan, altă ușă cu inscripția:
„Reghistratura". (…) Pe pereți câteva lămpi atârnate în cuie. Lumină cam săracă. La ridicarea perdelii, Trahanache este
la masa prezidențială în jețul său, la spatele tribunei. Împrejurul mesii, Brânzovenescu și alți cetățeni. (…) În toată sala e
rumoare. Prezidentul agită clopoțelul); Actul IV: (Grădina lui Trahanache, în fund grilaj cu poartă de intrare în mijloc;
se vede în fund perspectiva orășelului pe un fundal de dealuri. La dreapta în grădină, pe planul întâi și al doilea, intrarea,
cu trei trepte de piatră, în casele lui Trahanache. La stânga boschete. Mobile de grădină).
Acțiunea și construcția subiectului:
!!- Întreaga acțiune se desfășoară între două paradigme epistolare: scrisoarea cu o traiectorie circulară adresată lui
Zoe și cea al cărei traseu are un sens unic, invocată de Dandanache în actul IV, a becherului către nevasta unei persoane
însemnate.
- Subiectul este comic şi acţiunea este complexă pentru că angajează mai multe planuri: afectiv, social, politic, familial. Ea
este plasată în capitala unui judeţ de munte, în anul „de graţie 1883”, în apropierea alegerilor pentru Camera Deputaţilor, unde
organizaţia locală a partidului de guvernământ trebuie să decidă care este candidatul pe care-l susţine.
- Opoziția inițială a personajelor aflate în tabere politice opuse este rezolvată prin tehnica personajului ex machina, adică
printr-o apariție din senin, în lumina căreia toate personajele își descoperă numitorul comun. Scrisoarea revine la destinatar,
conflictul se rezolvă, ca și când nu ar fi existat. Scrisoarea lui Dandanache apare simetric cu cea al lui Tipătescu pentru Zoe, dar
capatătă o mai mare valoare simbolică. Este un permanent instrument de șantaj.
- Subiectul este construit clasic, pe momente distincte, cu respectarea cronologiei și a cauzalității. Momentele subiectului
Expozițiunea și intriga: actul I; în prima scenă, prefectul Ștefan Tipătescu se plimbă agitat și indignat cu Răcnetul
Carpaților în mână și discută cu Pristanda, polițaiul orașului; acesta îi spune o „istorie” petrecută cu o seară înainte, când a
spionat casa lui Nae Cațavencu, liderul opoziției. Află de scrisoarea pe care vrea s-o folosească pentru a fi votat; în scena IV-
Zaharia Trahanache, președintele filialei locale a partidului și soțul lui Zoe, care se întoarce de la redacția ziarului de opoziție
amintit, unde i se prezintă „docomentul” – „o scrisoare de amor în toată regula”- devenit armă de șantaj.
Desfășurarea acțiunii: începe cu Actul I, Scena V și continuă cu următoarele două;
- ea surprinde reacții diferite față de scrisoare și față de șantaj: Tipătescu e „turbat” și impulsiv, poruncește arestarea
și percheziționarea lui Cațavencu; zoe e hotărât să-și recupereze scrisoarea și e dispusă a-l susține pe șantajist
(„cine luptă cu Cațavencu luptă cu mine”); Trahanache e liniștit, pare să ignore situația, are o atitudine
 împăciuitoare, dar pregătește un contrașantaj (descoperă o poliță falsificată de Cațavencu pentru a-și însuși ilegal
fonduri din asocița A.E.R.);
- Farfuridi se simte trădat, el urmând a fi susținut în candidatura pentru Parlament;
- Cetățeanul turmentat intră accidental în lupta politică, de la el furând Cațavencu scrisoarea; apare cu întrebarea
„Eu cu cine votez”, semn al absențelor unor repere sau al conșțiinței politice și în acord cu permanenta stare de
turmentare.
Punctul culminant: în Actul III, scena VII, în timpul ședinței de numire a candidatului, în tensiunea generală, după
discursul lui Cațavencu, este anunțat candidatul trimis de centru - Agamemnon Dandanache care va câştiga ulterior alegerile cu
unanimitate de voturi şi va răsturna situaţia;
Cațavencu își pierde pălăria acre ajunge tot la Cetățeanul turmentat, având un traseu circular;
În Actul IV, se menține tensiunea; Cațavencu nu publică scrisoarea, despre dispariția ei aflându-se abia în Scena VIII,
oamenii votează pe Dandanache ce stă să apară din minut în minut;
Cetățeanul turmentat îi restituie lui Zoe scrisoarea.
Deznodământul: este fericit; trimisul de la centru este ales în unanimitate, Cațavencu acceptă să țină un discurs în cinstea
lui, toți se împacă.
Finalul:
CAȚAVENCU (foarte amețit, împleticindu-se-n limbă, dar tot îngrășându-și silabele) : Fraților! (toți se-ntorc și-l ascultă)
După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de
Crimeea? Am luptat și am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! ieri întristarea, azi
veselia!... Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituțional!
PRISTANDA: Curat constituțional! Muzica! Muzica!
(Muzica atacă marșul cu mult brio. Urale tunătoare. Grupurile se mișcă. Toată lumea se sărută, gravitând în jurul lui
Cațavencu și lui Dandanache, care se strâng în brațe, în mijloc. Dandanache face gestul cu clopoțeii. Zoe și Tipătescu
contemplă de la o parte mișcarea. Cortina cade repede asupra tabloului)
Conflictul:
- evoluează sinuos pe principiul bulgărelui de zăpadă, adică al acumulării succesive de conflicte secundare;
- două tabere - personajele au păreri sau interese aparent opuse;
- conflictul politic este dublat de cel amoros, din triunghiul conjugal; în fond, lupta este una de interese și conflictul este de
moravuri, implică indifelitate și indiscreție;
- se soluţionează, este închis şi fără consecinţe asupra vieţii personajelor, deschisă rămânând doar semnificaţia lui valabilă
dincolo de spaţiu şi de timp;
- conflictul este aparent; de exemplu, în cearta cuplului amoros: în actul II, scena VI, Tipătescu îi propune lui Zoe varianta
lui, fuga, pe care aceasta o respinge categoric: dar Zaharia? Dar poziția ta? Dar scandalul?...; se vrea menținerea unui
statu-quo, dinclolo de neînțelegerile și amenințările dezastruoase; de asemenea, reprezentanții din cele două tabere opuse
nu sunt mânați de convingeri politice autentice, își apără un interes personal, comun, lucru evident în final.
Personajul comic:
- tipologia clasică, fără să lipsească elementul de observaţie realistă;
- în teatru, noțiunea de personaj apare confuză, prin dubla natură a personajului, ființă ficțională și ființă vie (actorul), parte
a unui ansamblu complex de semne, reprezentația, și a tipului special de discurs dramatic, cel al „dublei enunțări”(Anne
Ubersfeld);
- pot fi reduse la o schemă, nemaifiind individualităţi distincte prin conţinut psihologic, afectiv, spiritual, ci ipostaze
diferite- ipocritul, demagogul, canalia, prostul, amorezul etc- ale aceluiași personaj plurimorf, o marionetă fără idealuri şi valori;
Pompiliu Constantinescu stabilește o clasificare a acestora, în Comediile domnului Caragiale, 1939: tipul omului politic și
al demagogului (Tipătescu, Rică Venturiană, Cațavenscu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache), tipul
încornoratului (Trahanache, Jupân Dumitrache, pampon, Crăcănel), tipul cochetei și al adulterinei (Zoe, Veta, Zița), tipul
primului amorez și al donjuanului (Chiriac, Tiptescu, Nae Girimea, Rică V.), tipul cetățeanului (Jupân Dumitrache, Leonida,
Cetățeanul turmentat…), tipul funcționarului (Ipingescu, Pristanda, Ipistatul), tipul confidentului (Tipătescu, Chiriac, Spiridon,
Efimița, Pristanda), tipul servitorului (Spiridon, Safta).
Numele tuturor personajelor sunt în strânsă legătură cu caracterul și lipsa de esență/ consistență morală a acestora: „ Autorii
comici obișnuiesc să pună nume care, prin conținutul lor noțional(…cuvinte comune- Farfuridi), ori prin asociații cu mediile
comice (Veta, nume de mahala), ori prin sonoritate (Cațavencu), ori prin altceva, să semene cu personajul și să-l caracterizeze.”
De exemplu, „ Agamiță Dandanache rimează cu ramolismentul comic, prin diminutivul caraghios al strașnicului nume
Agamemnon, pe care Trahanache îl pronunță Gagamiță și care redă căderea în copilărie a acestui ramolit; prin conținutul noțional
al cuvântului Dandanache și prin sonoritatea acestui cuvânt; prin sufixul „-ache”, comun numelui lui Trahanache, și prin suma
tuturor acestora. Iar cuvântul „dandana” se potrivește cu rolul din piesă…” (Garabet Ibrăileanu- Numele proprii în opera comică a
lui Caragiale)
Trahanache Zaharia:
- tipul încornoratului, din cadrul triunghiului conjugal, iar conform tipologiei realiste, este tipul politicianului abil care,
avantajat de situaţia în care se află în prezentul defăşurării acţiunii, ocupând mai multe funcţii în judeţ, doreşte să menţină
lucrurile pe aceeaşi linie „ Prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, comiţiului agricol şi al
altor comitete şi comiţii”, după cum se precizează la începutul piesei, bucurându-se de prestigiu local, el are ambiţii politice şi
abilitate în manevrarea propiilor interese, ca toate personajele lui Caragiale;
 - „Venerabilul” con’ Zaharia este şi un soţ respectabil al Zoei Trahanache, prieten al lui Tipătescu, prefectul judeţului, un
stâlp al societăţii şi al partidului; este „neica Zaharia” pentru apropiaţi, manipulat de soţie, dar conştient de acest lucru pe care-l
acceptă pentru că îi asigură o poziţie convenabilă în societate;
- Reprezintă unul dintre personajele importante pentru configurarea conflicteleor, pentru că face parte din forţele care intră
aparent în conflict, atât din punct de vedere politic, cât şi din punct de vedere „amoros”.
Consecinţele intrigii pot afecta propria imagine de o moraliate impecabilă pe care se străduieşte să o ofere societăţii.
Totuşi, aflând de scrisoare în Actul I, o consideră o „plastografie”, adică un fals, şi este pus în situaţia comică de a-l calma pe
însuşi Fănică: „Ei, astâmpără-te, omule, şi lasă odată mofturile, avem lucruri mai serioase de vorbit. Deseară e întrunire. Ce
facem? Punem candidatura lui Farfuridi?” (scena IV) În acelaşi context, vorbeşte permanent de moralitate şi de „puţintica
diplomaţie” pe care trebuie să o ai „într-o soţietate fără moral şi fără prinţip...” prin urmare, toată piesa, în ciuda aparentei
indiferenţe, caută- cu succes- o modalitate de a-l şantaja la rândul său pe Caţavencu („ l-am prins cu alta mai boacănă” ).
În Actul II, când conflictul se complică datorită faptului că Farfuridi şi Brânzovenescu se simt „trădaţi”, are o poziţie
fermă, şi încearcă să-i convingă de încrederea lui în soţie şi în prietenul său, pe de o parte, şi de devotamentul pentru partid şi
intresele acestuia, pe de altă parte: „noi suntem cetăţeni, domnule, suntem onorabili”; „ai puţintică răbdare...zic: pentru mine să
vie cineva să bănuiască pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e... (...) De opt ani trăim împreună ca fraţii...”; „Trădare! Bravos!
Fănică trădător! Frumos! (...) (iese foarte turburat prin fund)” (act II, scena 1)
În Actul III, încearcă să prezideze alegerile, deşi pare depăşit de situaţie şi apelează permanent la onoare, la simpatia şi la
răbdarea celor prezenţi. În pauză însă refuză să-l anunţe pe Caţavencu drept candidat şi scoate la iveală instrumentul de şantaj
împotriva acestuia, rod al diplomaţiei sale: „ Ei, aveţi puţintică răbdare (...) Girurile astea două cu care onorabilul d. Caţavencu a
ridicat cinci mii de lei de la Soţietate, sunt tot petru enteresul ţării?” (Act III, scena IV). La sfârşitul actului, îl anunţă pe „Agamiţă
Dandanache”, „candidatul pe care-l susţine comitetul nostru” şi căruia îi promisese „...nu majoritate, unanimitate”(Act IV, scena
2). El înţelege că funcţia sa în partid depinde de cei de la centru. Deloc naiv, va spune în final despre trimisul impus din afară că
este „deştept”, dar „cam şiret” (Act IV, scena 13) În defăşurarea subiectului piesei, remarcăm faptul că Trahanache, aparent ticăit
şi încet în reacţii, ştie să tragă sforile. Împreună cu Farfuridi şi Brânzovenescu, el calculează voturile simpatizanţilor partidului,
dar ia în calcul şi pe cetăţenii care nu au drepturi electorale. În cadrul festivităţii închinate alesului, Trahanache închină un pahar
şi în cinstea prietenului său, vesel şi laudativ.
-Dă impresia că ţine situaţia sub control, solicită permanent răbdarea şi înţelegerea celorlalți. Faţă de Caţavencu nu cedează
decât aparent, promiţându-i soţiei că-l va alege, dar continuând să găsească un mod de şantaj, la rândul său. Pe Tipătescu îl
linişteşte şi chiar îl încurajează să-i ţină companie Joiţichii, pe care o neglijează când interesele partidului o cer. Faţă de Farfuridi
şi Brâzovenescu se arată solidar, însă atunci când trebuie să-şi apere propria poziţie, îl îmbrăţişează cu uşurinţă pe noul candidat
căruia îi promite unanimitatea, deşi el nu era cunoscut pe plan local de nimeni. În fiecare situaţie se arată mai stăpân pe sine decît
interlocutorul său, ceea ce-i conferă o oarecare superioritate, asigurată şi de poziţia sa.
- prin ticuri şi prin limbaj, își exprimă o filosofie de viaţă proprie bazată pe interes: „tatiţo, unde nu e moral, acolo e
corupţie şi o soţietate fără prinţipuri va să zică că nu le are.”; tipul adaptatului la societate, chiar dacă se declară în dezacord cu ea:
„ Aşa e lumea, n-ai ce-i face, n-avem s-o schimbăm noi!”.
- După cum sugerează şi numele, el transmite o atitudine liniştitoare, apelând la cuvintele „ ai puţintică răbdare”. Este
calm, pare a înţelege totul, pare naiv, dar nu este un personaj liniar şi previzibil în totalitate. Atitudinea ticăită ascunde o strategie
bazată pe abilitate politică şi pe e cunoaşterea psihologiei umane. Moale şi plat în felul în care vorbeşte, el este motivat în tot ce
face de un interes personal şi de un scop precis.
- modalităţi de caracterizare: mijloace directe (de dramaturg, de alte personaje sau prin autocaracterizare) şi indirecte
(nume, limbaj,comportament, gestică, mimică etc). Celealalte personaje îl tratează cu respect, aparent, îl consideră un stimabil, un
venerabil, dar şi „neica”, deci o prezenţă familiară. - - Dramaturgul îi surprinde stările şi reacţiile, după cum se observă din
indicaţiile scenice, pentru a evidenţia statutul comic al personajului.
- Un rol foarte important în caracterizarea indirectă a personajului îl joacă, în teatru, numele şi limbajul. Numele sugerează
o cocă moale, uşor de modelat, şi deci un caracter slab, dar şi zahariseala morală, platitudinea. Limbajul evidenţiază
ramolismentul, incultura, ticăiala şi imoralitatea, fiind o permanantă sursă a comicului.
- Dramaturgul satirizează moravurile societăţii prin intermediul tuturor personajelor sale, folosind umorul şi ironia discretă.
În acest caz, surprinde disperarea cu care un personaj acţionează pentru a-şi apăra poziţia, apelând la metode imorale.
Nae Cațavencu:
- tipologia demagogului și a parvenitului;
- catalizează acțiunea;
- din didascalii aflăm: avocat, director-proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților”, prezident-fondator al
Societății enciclopedice-cooperative „Aurora economică română";
- A.E.R.= abrevierea sugerează că este o societate fantomă; prin ea își însușește ilicit banii, fpt ce reiese din polița
descoperită de Trahanache;
- Scopul scuză mijloacele, dictonul lui Machiavelli, pe care i-l atribuie greșit lui Gambetta, exprimă lipsa de
scrupule cu care acționează; șantajul folosit pentru a fi ales;
- Cameleonic: ba înfumurat și stăpân pe el, amenințător, ba umil, slugarnic, lingușitor, când e amenințat:
CAȚAVENCU (lui Tipătescu încet): Să mă ierți și să mă iubești! (expansiv) pentru că toți ne iubim țara, toți suntem
români!… mai mult, sau mai puțin onești! (Tipătescu râde.) În sănătatea iubitului nostru prefect! Să trăiască pentru
fericirea județului nostru! (urale, ciocniri).
-Caracterizarea directă făcută de celelalte personaje diferă în funcție de situație: mișel, șarpe, dar și om cuminte, prea
galant (Zoe); infam, canalie (Tipătescu); mare pișicher, citindu-igazeta ca Evanghelia (Pristanda);
 -Autocaracterizare ce denotă aroganță și autosuficiență: Eu sunt candidatul grupului tânar, inteligent și independent. (AIII,
s.3);
-Caracterizarea indirectă prin limbaj- limbaj demagogic ilustrat în scene – cheie din Actul III:
Actul III, Scena 3: CAȚAVENCU (întrerupându-l lătrător): Nu voi, stimabile, să știu de Europa d-tale, eu voi să știu de
România mea și numai de România... Progresul, stimabile, progresul! În zadar veniți cu gogorițe, cu invențiuni
antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiți opinia publică...
Scena 5: CAȚAVENCU (ia poză, trece cu importanță printre mulțime și suie la tribună; își pune pălăria la o parte, gustă
din paharul cu apă, scoate un vraf de hârtii si gazete și le așază pe tribună, apoi își trage batista și-și șterge cu eleganță
avocățească fruntea. Este emoționat, tușește și luptă ostentativ cu emoția care pare a-l birui. — Tăcere completă. Cu glasul
tremurat): Domnilor!... Onorabili concetățeni!... Fraților!... (plânsul îl îneacă) Iertați-mă, fraților, dacă sunt mișcat, dacă
emoțiunea mă apucă așa de tare... suindu-mă la această tribună... pentru a vă spune și eu... (plânsul îl îneacă mai tare.)...
Ca orice român, ca orice fiu al țării sale... în aceste momente solemne... (de abia se mai stăpânește) mă gândesc... la
țărișoara mea... (plânsul l-a biruit de tot) la România... (plânge. Aplauze în grup)... la fericirea ei!... (același joc de
amândouă părțile)... la progresul ei! (asemenea crescendo)... la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitoare);
(ATENȚIE! Rolul indicațiilor autorului)

SCENE – CHEIE:
O scenă ilustrativă pentru evoluția conflictului și a relației dintre personaje este Scena VI din Actul II, a disputei
amoroase, anterioară primei apariții a lui Cațavencu. După asumarea neroziei de a fi pierdut scrisoarea, Zoe apelează la
strategiile feminine pentru a-și manipula amantul și a sprijini candidatura lui Cațavencu. Schimbarea de stare, de la zdrobită,
înecată, plângând, iar zdorbită, la hotărâtă și cu energia crescândă îi arată calitatea de a conduce și de a manipula bărbații din
viața ei. Cu atât mai mult cu cât, în acest context al votului cenzitar, femeia nu are drept de vot: atunci eu, care voi să scap, îl
sprijin eu, îl aleg eu... (...) Eu sunt pentru Cațavencu, bărbatul meu cu toate voturile lui trebuie să fie pentru Cațavencu...(...)
Aide, Fănică, luptă, zdrobește-mă, tu care ziceai că mă iubești...Șantajul politic este dublat de unul afectiv.
O altă scenă ilustrativă relevă comicul de situație. În Scena II din Actul IV, deloc întâmplător, Dandanache o confundă
pe Zoe cu consoarta lui Tipătescu și amenință să povestească istoria cu becherul și scrisoarea, o poveste în oglindă a celei dintre
prefect și soția prietenului, șeful partidului aflat la putere: Eu la masă o să stau ori lângă dumneata, ori lângă consoarta
dumitale. Acest secret pare să fie unul al lui Polichinelle, adică știut de toată lumea, inclusiv de soțul prea ușor dispus a-și lăsa
soția în compania prietenului, când problemele de partid îl țin ocupat. În fond, relațiile stabilite sunt superficiale, golite de
sentimente profunde, autentice, dar ascund o latură sumbră a realității. Celălat este doar un instrument, căsătoria este un
convenabil contract social, iubirea este convenție amoroasă și sursă de scandal.
Scena finală: grupurile politice se reomogenizează și sărbătoresc victoria ce nu le aparține, victoria, în fond, a corupției și
a minciunii; -didascaliile prezintă importanța dată evenimentului: „Brânzovenescu și Farfuridi cu alți alegători mai spălați, în
costume de pretenție provincială, intră, venind din casă, coborând pe treptele din dreapta; salutări de toate părțile. Prin fund,
Cațavencu, Ghiță polițaiul, îmbrăcat țivil, Cetățeanul turmentat, Ionescu și Popescu intră, conducând manifestația publică. Cei ce
vin prin fund sunt toți amețiți, și mai ales Cațavencu și Cetățeanul turmentat, care înghite și sughite mereu. După ei vin o
mulțime de cetățeni cu ramuri verzi și steaguri, asemenea foarte chefuiți. Toată lumea cu borcane de băutură în mâini. — Din
casă, în urma lui Farfuridi, Brânzovenescu și a celorlalți alegători, vin feciorii cu sticle de șampanie. — Ghiță Pristanda, îndată
ce sosește în scenă, face semn muzicei să tacă. Muzica tace. Se împart pahare de șampanie fruntașilor. — Tipătescu, Zoe,
Trahanache, Dandanache sunt în stânga.” (Actul IV, scena 14); atmosfera de carnaval, fanfaronada, replica incoerentă a lui
Dandanache sunt contrapunctate de atitudinea reticentă a cuplului amoros, Zoe și Tipătescu („Zoe și Tipătescu contemplă de la o
parte mișcarea.”).

Stil - mijloace ale comicului:

Replicile personajelor rezumă situații de viață cu care ne confundăm, devenind astfel emblematice și general valabile.
Poate că acest dramaturg pentru care cel mai de preț lucru este vorba limpede, dar adâncă de înțeles este cel mai citat și
parafrazat scriitor din literatura română din toate timpurile.
Vorba expresivă asigură prestigiul unei opere care ne convinge de importanța socială, nu doar culturală, a teatrului.
Relevantă este afirmația autorului conform căreia Literatura e o artă reflexivă. Teatrul e o artă constructivă, al cărei material
sunt conflictele ivite între oameni din cauza caracterelor și pasiunilor lor. (...)Teatrul e o artă independentă, care, ca să existe în
adevăr cu dignitate, trebuie să pună la serviciul său pe toate celelate arte, fără să acorde vreuneia dreptul de egalitate pe
propriul teren.
Teatrul e o formă superioară de manifestare artistică, sinteză a mai multor limbaje/arte, conține o pluralitate de semne.
Comicul de limbaj se realizează prin procedee complexe şi are drept consecinţă un stil savuros; valoarea operei sale este
susținută de calitatea discursului dramatic.
- Reiese din repetarea unor structuri- clișeu- curat, ai puțintică răbdare, din pronunția greșită- renumerație, nifilist,
plebiscit, prin etimologia populară (capitaliști), din contradicția în termeni (după lupte seculare care-au durat aproape 30 de ani),
truisme (un popor care nu merge înainte stă pe loc), din stilul echivoc (în orașul acesta de gogomani, în care....eu sunt cel
dintâi...dintre...).
Remarcăm intenția autorului de a încălca sistematic toate calitățile stilului, proprietate, claritate, puritate, coerență,
tocmai pentru a surprinde extracția socială joasă și parvenitismul, degradarea individului implicat în jocurile de putere.
 Incoerența lingvistică este strâns legată de compromisurile morale, de amoralitate, de lipsa de verticalitate. Deformarea
limbajului este evidentă, cu efecte comice bine controlate, în cazul lui Agamiță Dadanache. Pronunția defectuoasă, incoerența,
ticul vebal dau contur unui personaj golit de esență umană: Asa e, bini ziți puicusorule....bată-vă sănătatea să vă
bată...pardon...stii eu...de pe drum (serios) fă-ți idee dumneata: ținți postii, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca, si
clopoțeii....îmi țiuie grozav...(A.IV, s.III). Opera este o satiră de moravuri politice.
Nu toate personajele sunt incoerente, ci mai ales acelea care vor cu orice preț să parvină. Tipătescu și Zoe au o exprimare
elegantă. Monologul prefectului din actul IV, scena IV susține interpretarea conform căreia devine un alter ego al autorului: Unde
ești tu Cațavencule să te vezi răzbunat! Unde ești, să-ți cer iertare că ți-am preferit pe sublimul, pe neicusorul, pe puicusorul
Dandanache...Ce lume! Ce lume! Ce lume!...
Ticurile verbale dezvăluie esența socială și psihologică a personajelor (Pompiliu Constantinescu); = defect caracterologic
expresiv ilustrat prin defecte de limbă:
Curat...asociat oricărei afirmații a superiorului- mișel, murdar, caraghioz, constituțional, murdar etc.- de către polițistul
Pristanda arată obediența totală la autoritatea abuzivă a acestuia, conformarea și oportunismul; replica Cetățeanului turmentat, eu
cu cine votez, exprimă convingerea că dreptul fundamental de a vota, pe care nu îl are oricine în contextul votului cenzitar, este
golit de substanță, este pur formal; prin această sinceritate asumată, personajul ne devine simpatic; Zaharia Trahanache - ai
punțintică dreptate relevă atât automatismele de limbaj și comportament, prezente și la alte personaje (dați-mi voie...; eu cu
familia mea), cât și strategia calculată de a dejuca intențiile perfide ale adversarului.
Comicul de situație: triunghiul conjugal, cuplul comic Farfuridi- Brânzovenescu, lovitura de teatru realizată prin apariția
din senin a trimisului, așa încât păcălitorul devine păcălit, prin traseul buclucaș al scrisorii, prezența cetățeanului turmentat etc.
Comicul de intenție: atâta neglijență nu se pomenește nici într-o piesă de teatru (Tipătescu); eu nu poftesc pe nimeni
(Cetățeanul turmentat); Ce lume! Ce lume! Ce lume!...(Tipătescu)
Concluzii:
Îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie (T. Maiorescu); Precursorul lui E. Ionescu și al teatrului absurdului prin
lipsa de comunicare reală dintre personajele prinse de febra de a spuse orice și nimic, de a palavragi; O lume a prostocrației, în
care toți sunt sau devin de-ai noștri, fiecare îl crede pe celălalt prost și fiecare, la rândul lui, face pe prostul (M. Iorgulescu);
Caragiale foloseşte mijloace stilistice în evidenţiarea dimensiunii comice şi carnavaleşti a lumii pe dos pe care o surprinde
memorabil; pornind de la oamenii vremii lui, C. e un critic sumbru al oricărei societăți;....omenirea, așa cum ne este înfățișată de
el pare a nu merita să existe (E. Ionescu- Note și contranote)