APARTENENȚA OPEREI LITERARE „O SCRISOARE

PIERDUTĂ” DE I. L. CARAGIALE LA TIPOLOGIA

COMEDIEI
~ESEU~
Caragiale a fost considerat cel mai mare dramaturg al literaturii române, dar și
un nuvelist și un povestitor de excepție, fiind încadrat în galeria „Marilor Clasici”.
Piesele de teatru scrise de Caragiale ilustrează prin ironie moravurile societății
românești, dramaturgul creând personaje dominate de o tară morală reprezentativă
pentru caracterul și tipul uman. Piesele de teatru care i-au adus consacrarea
dramaturgului Caragiale sunt: comediile: „O noapte furtunoasă”, „Conu` Leonida față
cu reacțiunea”, „O scrisoare pierdută”, D-ale carnavalului” și drama „Năpasta”.
Comedia este specia genului dramatic în versuri sau în proză care provoacă
amuzamentul prin surprinderea unor moravuri sociale, a unor situații de viață, având
un final fericit și, adeseori, un rol moralizator. Personajele comediei sunt inferioare la
nivel intelectual, social sau moral.
Comedia „O scrisoare pierdută” este o capodoperă a genului dramatic, fiind
reprezentată în premieră pe scena teatrului Național din București (TNB) la 13
noiembrie 1884.
Comedia „O scrisoare pierdută” se încadrează în tipologia comediei de
moravuri, dramaturgul satirizând aspecte ale societății contemporane lui. Scriitorul s-a
inspirat din farsa electorală din 1883. Comedia aparține realismului clasic prin critica
formelor fără fond și a politicienilor corupți, prin satirizarea unor moravuri sociale,
prin spiritul de observație acut al dramaturgului, prin prezentarea veridică a unor
situații de viață și prin individualizarea caracterelor prin limbaj. Elementele clasice ale
operei de teatru au în vedere echilibrul compozițional și ilustrarea tipologiei
personajelor.
Tema comediei evidențiază, pe de-o parte, aspecte din viața politică, din a doua
jumătate a secolului XIX: lupta pentru obținerea funcției de deputat și aspecte negative
din viața familială, triunghiul conjugal Trahanache-Zoe-Tipătescu.
O scenă-ancoră pentru construirea semnificațiilor comediei, care concentrează
viziunea caragialiană asupra societății „bolnave” din care este inspirată opera, este
plasată în Actul I, Scena V, protagoniștii fiind cei doi amanți demascați de Cațavencu.
Disperarea lui Tipătescu este redată prin suita de interogații retorice „Ce să fac? Ce să
fac?”, dar și prin mișcarea scenică, descrisă în didascalii: „vine amețit și-mpleticindu-
se din fund și cade pe un scaun cu capul în mâini”. La fel, Zoe se declară „nenorocită”,
arătându-și vulnerabilitatea de femeie îndrăgostită, în ciuda stăpânirii de sine ce o
caracterizează: „Am auzit tot, tot, tot. Sunt nenorocită, Fănică…”. Discuția dintre ei
amplifică dimensiunea afectivă a conflictului, susținută prin opțiunea fiecăruia de a
rezolva situația critică într-o manieră proprie: Zoe îl trimite pe Ghiță la Cațavencu „să-
i cumpere scrisoarea”, în timp ce prefectul este convins că „trebuie să-l omorâm”.
Secvența conține, așadar, latențe dramatice care se vor acutiza mai târziu, Scena VI din
Actul II, atunci când Zoe amenință că se va sinucide, iar Tipătescu îi propune să
abandoneze întreaga mascaradă socială și să fugă împreună în lume.
O altă secvență care se constituie într-un excelent pretext pentru satira
moravurilor politice este cea din final. După ce se consumă toate luptele pentru
acapararea puterii și, simultan, pentru recâștigarea imaginii publice aflate în pericol
pentru câteva zile, grupurile de interese se reomogenizează, cu toții sărbătorind, în
mod absurd, victoria corupției, a minciunii și incompetenței. Apelând la toate resursele
sincretice ale teatrului, „urale tunătoare”, muzică de fanfară, „costume de pretenție
provincială”, beția de cuvinte discursurilor și amețeala datorată șampaniei abundente,
Caragiale transformă finalul operei într-un imbroglio nesfârșit din care nu se mai
înțelege nimic. Miezul comic al scenei ce îl reprezintă Dandanache, cel ales „în
umanitate” de putere și de opoziție, care, peltic, amnezic și ridicol, cuvântează în fața
mulțimii: „În sănătatea alergătorilor… cari au probat patriotism și mi-au acordat… (nu
nimerește) asta… cum să zic de!… zi-i pe nume de!… a! sufradzele lor…”. Singurii
care par să aibă capacitatea de a lua distanță de „bâlciul deșertăciunilor” politice, cu
toate că ei înșiși l-au generat, sunt Zoe și Tipătescu, care „contemplă de la o parte
mișcarea”.
Opera literară este alcătuită din 4 acte, reprezentate prin numeroase scene, iar
modurile de expunere folosite de dramaturg sunt dialogul și monologul dramatic.
Personajele sunt numite Persoane, iar scriitorul precizează numele lor și statutul social
în debutul piesei. Acțiunea se desfășoară „în capitala unui județ de munte, în zilele
noastre”, adică în a doua jumătate a secolului XX, pe fondul campaniei electorale, într-
un interval de trei zile. Relațiile temporale urmăresc în general, cronologia
întâmplărilor, însă există și scene reprezentate prin discontinuitate temporală, realizată
prin tehnica flashback-ului.
Intriga comediei pornește de la întâmplarea aparent banală: pierderea unei
scrisori compromițătoare pentru reprezentanții partidului aflat la putere și găsirea ei de
către adversarul politic, care o folosește ca instrument de șantaj. Acest fapt ridicol
stârnește o agitație nejustificată, care se rezolvă printr-o împăcare generală,
neașteptată. Conflictul principal constă în lupta pentru puterea politică între
reprezentanții partidului de guvernământ, care-l desemnează pe Farfuridi pentru
funcția de deputat și partidul independent, condus de Nae Cațavencu, candidat pentru
aceeași funcție. Conflictul secundar are în vedere grupul Farfuridi-Brânzovenescu,
personaje care se tem de trădarea din partea prefectului Tipătescu.
Titlul comediei „O scrisoare pierdută” pune în evidență contrastul între
apartenență și esență, adică între modul în care par a fi personajele și cum sunt ele în
realitate. Aparenta luptă pentru putere politică se dovedește a fi, de fapt, o luptă de
culise, având ca instrument al șantajului „o scrisoare pierdută”, pretextul dramatic al
piesei de teatru. Articolul nehotărât „o” din titlul indică atât banalitatea întâmplării, cât
și caracterul ei iterativ.
Prin personajele create, prin situațiile de viață ilustrate, prin surprinderea
moravurilor societății românești din a doua jumătate a secolului al XX-lea, piesa lui
Caragiale stârnește hazul, având un mesaj moralizator, întrucât dramaturgul atrage
atenția cititorilor, spectatorilor asupra comediei umane.

LICEUL TEORETIC „ANDREI BÂRSEANU”

ELEV: VASIU DARIA-ALEXIA
CLASA a X-a A