INVITAȚIE LA AMINTIRI…

Inexorabil, cu fiecare clinchet al clopoțelului, clipele feerice trăite pe băncile școlii se

scurg tăcut, asemeni fuioarelor subțiri de nisip devorate în clepsidra timpului.

Sosise deja momentul în care numărătoarea pe degete a ultimelor săptămâni împreună a

devenit posibilă. Urăsc în general despărțirile, îți provoacă adesea un profund sentiment de
tristețe urmată de o ceață deasă asemeni celor ce se întind peste păduri pe timpul unei toamne
târzii. Deși durerea provocată de ideea că îmi voi vedea colegii îndepărtându-se tot mai mult de
locul care ne-a oferit șansa de a gusta din curaj, făcându-ne să cunoaștem atât persoanele care
aveau să ne aibă spatele pe timpul acestor ani, cât și persoana care se ascunde în propriul nostru
trup, voi ști mereu că legăturile formate sunt suficient de puternice încât vor doborî cu ușurință
multe ziduri ale vieții.

Țin atât de bine minte cum a decurs prima zi de școală din clasa a V-a de parcă era ieri.
Eram copleșită de emoții, însă știam în adâncul sufletului că e timpul să-mi cresc aripile singură.
Toți eram dezorientați și se putea citi pe fața noastră prin ce spaimă treceam, dar timpul ne
dezmorțise și începuserăm să devenim de nedespărțit. Am început să realizăm ce înseamnă să
profiți cu adevărat de momente, ce înseamnă să te simți cu adevărat fericit și...relativ am simțit
cum e să dezamăgești pe toată lumea devenind un eșec. Totuși simplul fapt că am crezut în noi
înșine când nimeni altcineva nu o făcea, ne-a adus astăzi aici cu realizări excelente, pe care
sincer nu le-am obținut din prima, însă niciodată nu am renunțat, iar în final, ne-am dat seama că
maturizarea s-a instalat în noi odată cu asumarea greșelilor.

În acest paragraf am să-mi provoc un tsunami printre amintirie din ultimii patru ani
pentru a enumera câteva dintre momente...

1. Bătăile cu bulgări deveniseră o tradiție, așteptam cu nerăbdare sunetul clopoțelului care

anunța startul luptei. Adesea, profesorii erau uimiți de agilitatea pe care o aveam când
părăseam sala de clasă. Săream și ne ascundeam după crengile tufișurilor lemnoase și
bătrâne, tratând războiul cu o seriozitate rar întâlnită. Râdeam cu toți dinții în momentul
în care ne vedem prietenii alunecând pe ghețuș, fără să știm că următorii aveam să fim
noi. Îmi aduc aminte cum ne străduiam să ajungem mai repede la școală pentru a face
parte alături de cei dragi la dansul fulgilor de nea care părea a fi o ploaie de stele în
lumina felinarelor ce încălzeau întunericul.
2. În ciuda faptului că pierdeam autobuzul aproape în fiecare dimineață, ajungând să intru
stresată pe poarta școlii, soarele mereu își făcea apariția, lovindu-mă cu săgețile sale de
foc ce-mi încălzeau fața ce îndurera adierile răcoroase ale vântului, iar pe cerul senin ca
lacrima avea loc un adevărat spectacol de culori care îți dădea instant sentimentul de
recunoștință. Încă mai simt mirosul trandafirilor multicolori ce mă teleportau în grădini
fermecate în timp ce înaintam pe cărarea parcă scăldată în aur. Trăiam aceste clipe feerice
în fiecare miercuri din lunile de toamnă, evident din timpul clasei a VII-a. Ni se zărea pe
 față entuziasmul cu care intram în laboratorul de chimie, așteptând-o pe prima profesoară
ce ne-a furat inimile din prima oră.
Trăim clipe în care simțim bucuria de a fi împreună, dorind a ne împărtăși sentimentele,
căutând să privim cu încredere unii către alții, înainte de a porni fiecare spre o nouă
izbândă, într-o nouă încercare.
Ne unesc zâmbetele calde ce străluceau pe fețele tuturor, în recreația mare, șoaptele și
chicotelile copilăriei, dar și bobițele de lacrimi ce se strecurau spre coada ochilor la
vremea când fila catalogului se îngreuna cu rezultatele tezelor… Ne unesc gândurile
frumoase, emoțiile, amintirile de neșters ale unor momente în care, împreună, am știut să
credem în noi, să zâmbim, alături unul de celălalt.

O durere surdă și amară ne lovise într-un mod agresiv, fără milă, luându-ne până și libertatea,
forțându-ne să ne adaptăm unui stil de viață imposibil, mai mult ireal...Apariția unui virus mortal
nu doar că ne punea în pericol sănătatea, ci și viața personală, închizându-ne orice poartă... a
venit acea fatidică zi de 10 martie când oficialitățile au anunțat sistarea cursurilor și închiderea
școlilor. Am intrat într-o altă dimensiune a timpului, iar lumea virtuală a devenit noul nostru
câmp de instrucție. Sala de clasă, bucuria zilnică de a fi aproape de colegi, sunetul soneriei și
curtea școlii au trecut în lumea amintirilor. Poate acum vom înțelege mai bine diferența uriașă
dintre virtual și real, dintre distanțarea și apropierea socială.

Privind în gol cum suferința se apropia cu pași repezi și amenințători, mulți ne-am văzut
în acea clipă și viitorul cum e amenințat. Nopțile erau îmbibate într-o liniște înspăimântătoare
provocându-ne insomnii care la rândul lor ne îmbolnăveau cu gânduri negre de vinovăție.
Începusem să ne epuizăm timpul cu statul degeaba, în speranța că va veni ziua când totul va
reveni la normal...au trecut 519 zile și încă aștept.

Esența filozofiei existenței umane se regăsește în lupta dintre energiile pozitive și cele
negative. Bucuriile, satisfacția lucrului bine făcut, dar și tristețile și neîmplinirile ne vor însoți
în funcție de cum vom ști să alegem între bine și rău, lumina și întuneric, adevăr și minciună.
Vom avea realizări importante și funcții pe măsură.

Oare cât valorează harul de a fi mentor? Îmi amintesc cum cineva spunea că pentru
dascăl catedra este altarul candelei a cărei lumină se stinge încet, încet, răsfrântă, sorbită în
privirile din ochii mari, deschiși, ai zecilor de copii din bănci...

Cu fiecare sfat, cu fiecare povață, doamnele și domnii profesori ne-au modelat

asemenea lor. Ne-au făcut mai buni, mai învățați; s-au apropiat de noi cu suflet cald, au avut atât
înțelegere cât și tărie pentru a ne ține pe drumul drept.

Și suntem gata să zburăm acum cu propriile noastre aripi!

Pentru aceasta, recunoștința noastră nu poate fi exprimată prin cuvinte. Ea va rămâne

ferecată, pentru totdeauna, în adâncul inimilor…
 Să reuşim să trecem toate examenele vieţii, căci după cum spunea poetul George Coşbuc
„O luptă-i viaţa/ Deci te luptă.“ Să nu uităm din când în când, în drumul nostru să ne mai
întoarcem privirea spre frumoasele amintiri ale anilor de gimnaziu, ascultând versurile
poetului Mihai Eminescu: „Când amintirile-n trecut/ Încearcă să mă cheme/ Pe drumul lung
şi cunoscut/ Mai trec din vreme în vreme.“

Să rezonăm împreună în ton cu vechiul adagiu ‘’VIVAT CRESCAT FLOREAT!”