TEST DE VERIFICARE-TIC-EDITARE ÎN WORD

Un ultim clopoțel neașteptat, ușor nefericit, ploios, care arată oricum, dar nu ca în visurile
noastre. Astăzi era festivitatea pe care o așteptam de când eram în școala generală. O
festivitate care avea să încheie capitolul copilului timid, deschizând o etapă luminoasă in
care viața își arunca fără regrete toate bucuriile si neajunsurile. Era ziua in care "Ani de
liceu" se auzea pe holuri, în case, în suflete. In care clasicul "Rămas bun" era mai
important decât o rochie îndrăzneață aruncată sub robă. Ultimul clopoțel e despre oameni,
despre colegii cu care te-ai înțeles si cu care, negreșit, te-ai certat. Despre o îngrădire
ingenuă a sentimentelor care timp de patru ani au transformat copiii proaspăt veniti din
școala generală. Un prezent trist, întunecat, care ne-a lăsat neputincioși. Care ne-a interzis
să ne bucurăm de finalul plănuit cu grijă de ani buni. Nu e vorba despre o festivitate. Nici
despre imaturitate. Nici despre cum "suntem norocoși că am avut timp de învățat". Am
avut timp...Slavă Domnului. Mult timp in care am învățat pentru un examen la fel de
neclar ca viitorul care se transformă in prezent fără voia noastră. Mi-am vazut colegii
pentru ultima dată în luna martie. Când am plecat fericiți acasă cu gândul că ne vom
întoarce peste două săptămâni. Au trecut două săptămâni. Trei. Patru. Cinci. Am învățat,
ne-am pregatit. Am învățat și că Ion caută să-și schimbe statutul, și că Olahus a scris
"Hungaria" in 1536, și că muntele e unitate de orogen.
Timpul nu a încetat să treacă. A venit luna mai, luna care avea să fie cea mai fericita din
viața noastră. Si nu e. Pentru mine e cea mai tristă și nu cred că doar pentru mine. Stau cu
caietele in față și conștientizez că liceul nu e nici despre Ion, nici despre Alexandru Ioan
Cuza.
Liceul e despre oameni, acei oameni alături de care ai clădit un ideal comun timp de patru
ani. Acei oameni pe care nu i-ai vazut de trei luni si de care îți va fi foarte dor. Despre
legături. Despre prietenii. Despre acei profesori care s-au dedicat și care și-au pus pe tavă
pe lângă informații, sufletul. Despre acel liceu care a ajuns acum o dovadă vie a
trecutului. Un trecut pe care, cu certitudine, nu îl vom uita prea curând. Ceva e drept,
suntem mai săraci.
Pentru mine, liceul a fost fundamentul încrederii în propriile forțe, a fost locul care m-a
învățat, după mulți ani în care am trăit în nesiguranță, cum e să călătorești prin lume din
propriul pat. Aici mi-am descoperit prietenii adevărați, aici mi-am descoperit vocația, aici
am dat peste cei mai tari profesori, peste cea mai tare dirigintă, aici am învățat să
gândesc, să îmi urmăresc idealurile indiferent de constrângerile societății. Am învățat să
cânt fără oprire când lumea se prăbușește. Am învățat să scriu când lumea pare mai
săracă. Am învățat că bucuria apare atunci cand te aștepți cel mai puțin. Am învățat că
sunt mai inteligentă decât credeam. Ca sunt mai puternică decât mi-am imaginat
vreodată. Am învățat că educația nu se rezumă la comentarii si la războaie.
Negreșit, ultimul nostru clopoțel va suna. Nu va face zgomot. Ultimul nostru clopoțel
împrăștie liniște. O liniște de care avem mare nevoie. Uneori în viață e bine să știi când să
faci liniște. Acum e cel mai potrivit moment.
Cu multă compasiune!