LITER-CLUB. Anul VII, Nr. 1 (24), Ian.-Mart. 2022

1
Liter-Club
Revistă de cultură
Anul VII, nr. 1(24),

ianuarie-martie 2022
Liter-Club Anul VII, nr. 1(24), ian.-mart. 2022

2
PRO DOMO
Pinacoteca
• Nicolae TONITZA, Mama și copilul
• Mirela BALAN, Chipul mamei
Acuarelă (Huși-România / Dozza-Italia)
• Gustav KLIMT, Mama și copilul său
Acuarelă (Limoges, Franța)
Cărți primite la redacție:

• Simion Bogdănescu, Ursine sabia tăcerii,
vol. I-III, Iași, Cronedit, 2021 [Antologie
poetică].
• Mihai Cimpoi, Radu Petrescu,
Flaubertianul postmodern, Târgoviște, Ed.
Bibliotheca, 2021 [Eseu monografic].
• Nicolae Busuioc, Visele celor șapte nopți,
Iași, Ed. Vasiliana, 2021 [Eseistică].
• Costin Clit, Documente privind istoria
Episcopiei de Huși, Huși, Ed. Horeb, 2021.
[Documentare].
• Cezar Ivănescu, Rod / Fryt. Poezi / Poezii,
Ediție alcătuită și tradusă de Luan Topciu,
Tiranë, Shtëpia e librit Ombra GVG, 2021.
[Poezie].
• Tudor Nedelcea. Corespondență primită,
Drobeta-Turnu Severin, Ed. Didahia,
2021. Ediție îngrijită de Tudor Rățoi și
Diana Cotescu [Corespondență].
• Vasile Macoviciuc, Arhiva ploilor de
toamnă, București, Ed. Eikon, 2021
[Poezie].
• Titus Vijeu, Un veac în față, un veac în
spate. Cu scriitorul Grigore Ilisei,
București, eLitertura, 2021 [Dialoguri].
• Oatu Daniela, Înger în derivă, Iași, Ed.
Timpul, 2021 [Poezie].
• Șoitu Laurențiu, Episcopul Ignatie
(coordonatori), Casa de acasă, Iași, Ed.
Performantica, 2021 [Culegere].
• Valeriu Lupu, Istorie, spiritualitate și
cultură românească, Onești, Magic print,
2021 [Studii tematice].
• Teofil Răchițeanu, Efulgurații (Sentimente
cu poeți), Iași, Ed. Scriptor, 2022 [Poezie].

3
Mamã frumoasã, primul meu rai

Ion Creangă:
Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină
de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte: şi-mi
aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat
când îi sugeam ţâţa cea dulce şi mă alintam la
sânu-i, gângurind şi uitându-mă în ochi-i cu
drag! Şi sânge din sângele ei şi carne din
carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la
dânsa am învăţat. Iar înţelepciunea de la
Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe
omul ce-i bine şi ce-i rău.
Mihai Eminescu:
O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi.
Nicolae Labiș:
N-am mai trecut de mult prin sat și-mi spune
Un om ce de pe-acasă a venit
Cum c-a-nflorit la noi mălinul
Și c-ai albit, mămucă, ai albit.
Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă.
Eu nu știu cum să cred atâtea vești,
Când din scrisori eu văd precum matale
Din zi in zi mereu întinerești.
Serghei Esenin:
Tu tot mai trăieşti, bătrână mamă?
Ţie cu supunere mă-nchin!
Mica-ţi casă, seara de aramă,
Lumineze-o paşnic şi senin.
(Trad. George Lesnea)
Grigore Vieru:
Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o samă,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mamă.
Măicuța mea: grădină
Cu flori, cu nuci și mere,
A ochilor lumină,
Văzduhul gurii mele!
Măicuțo, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor și omenie
Și cântec fără moarte!
Adrian Păunescu:
Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.
Oana Andrei:
O văd lângă mine/ aproape –/ acolo unde/
muntele/ sărută cerul,/ unde marea/ sărută
răsăritul/ și mai ales acolo/ unde râul/ sărută
pietrele/ udându-mi/ la nevoie/ rădăcinile.
4
Corneliu Vadim Tudor:

Mulţumesc, iubită mamă,
Steaua mea din zori de zi!
Fără tine îmi este teamă
Că planeta s-ar răci.
Mamă frumoasă, primul meu rai,
Fă o minune, te rog, mai stai!
Dulce lumină, ram de măslin,
Încă nu-i vremea, mai stai puţin!
Grigore Vieru:
Mama este începutul tuturor începuturilor.
Așa e, căci și Tudor al nostru, prichindelul
de doar doi anișori, murmura, într-o seară,
înainte de a adormi: Mama me, Mama me!
Patru generații: Străbunica Lili, bunica Loredana,

mama Sînziana și Tudor, mezinul familiei ANDREI.
(Livia ANDREI - Grupaj literar)
Oana ANDREI
(Londra
Din Bârlad, cu mare

dragoste
Dedicată bunicii mele – Mama
Mi-e dor preafrumoase.

de mama - Își dorea doar
avea mâinile să avem
calde, curate, o viață ușoară
avea școală şi pentru ea
puțină nu mai mult
dar multă decât laptele
dreptate, din cămară.
avea ochii Purta pe umeri
mari, cu sclipiri grija noastră
curioase, zi de zi, singură,
pe noi însă într-o lume
ne privea mică, haină
cu inima, dar mergea
ne vedea mereu drept,
5
ca o regină, O auzeai cântând

a crescut unui ceaun,
orfană de tată, de floricele
pe timp de război, sau de săpun,
văzuse mult se frigea, se tăia
mai multe făcând prăjituri
decât noi, dar nu avea
a văzut țara în vocabular
călcată înjurături,
în picioare, își cerea scuze
tăiată fără milă când călca
pisica pe coadă,
la hotare, fără ca nimeni
a cunoscut altcineva s-audă,
tifosul, foametea, s-o vadă,
oprimarea nu ducea
comunistă mai departe
şi totuși nu era vorbe deochiate,
niciodată tristă rămânea mereu
şi ne asculta ea... cu mâinile
atentă, pe toate, calde, curate.
mândră că suntem
fetele ei învățate.
Joëlle CHAMBON
(Limoges, Franța)
Familia – un loc al
fericirii
Familia este povestea unui neam, o

legendă a dăinuirii, unde rolul femeii este
central. O mamă radiază fericire în jurul ei și
reprezintă un sprijin solid pentru familie,
ajutând pe fiecare să-și găsească locul şi
împlinirea. O femeie care știe să-și țină inima
deschisă, trecând prin încercările vieții, este
ca o comoară neprețuită.
Să continuăm cu câteva mărturii și
reflecții:
O fetiță de șapte ani îi propune mamei
sale să aibă o petrecere „O seară în pijama”
între mamă și fiică. Mama întreabă:
– Ce este o petrecere în pijama?
Fata explică:
– Bineînțeles că ne punem pijamalele și
mergem în camera uneia sau a alteia, la
alegere, facem ce ne place, alegem ceva bun
de mâncat, ne hotărâm un program; și
adaugă: „La sfârșitul serii, îmi vei spune o
poveste, mamă, bine?"

6
Şi astfel mama a trecut pragul în povestea

fetei sale, aşa cum aceasta păşea în fiecare
seară în tărâmul fermecat din poveştile, citite
de mama ei.
Este o întâmplare adevărată pe care mi-a
spus-o recent o prietenă, cu ochii strălucind
de fericire la amintirea unui moment, trăit de
curând alături de fiica ei.
Nu-i așa că e minunat?
În această perioadă mai mult decât
specială în ceea ce priveşte sănătatea, este
firesc și chiar aș spune că este vital să trăim
momente de bucurie, de comuniune și pace
în familiile noastre. Să ne bucurăm de fiecare
clipă în minte şi în inimă, în toată simplitatea,
acordând atenție cuvintelor noastre. Toate
acestea ne ajută să trecem și să ne detașăm
de ceea ce este dificil.
Pentru a concluziona, iată o altă poveste
adevărată.
Când eram adolescentă, am ales ca primul
meu discurs în limba franceză să fie pe tema
Fericirii. Cu magnetofonul meu, am plecat în
căutarea mărturiilor și i-am intervievat pe
cei din jur:
– Ce este fericirea pentru tine?
Răspunsul care m-a surprins cel mai mult
a fost cel al bunicii:
– Fericirea este să gătesc cartofii în
șemineu și apoi să-i mănânc ...!
Întrucât aveam mare stimă pentru bunica
mea, am văzut, așadar, în acest răspuns un
mister de înțelepciune al cărui sens mi-a
scăpat, dar pe care atunci l-am acceptat ca pe
un adevăr.
Mult mai târziu,
am înțeles, în
sfârșit, ce voise să
spună.
Simplitatea
Fericirii constă în a
ști să apreciezi
fiecare moment, de
la cel mai banal la
cel mai important,
chiar în momentul
în care îl trăim, în
momentul prezent.
Am înțeles că aceasta este cheia Fericirii.
Așa că, astăzi, mă străduiesc să simt cu
adevărat Fericirea în sufletul meu în fiecare
clipă. Fac tot ceea ce trebuie ca să simt cu
adevărat sentimentul de Bucurie în inimă.
Familia este ca un spațiu al experiențelor,
un loc al întâmplărilor, oferit nouă pentru a
7
înțelege și a învăța valorile Vieții, pentru a ne

elibera de suferințele din trecut și a păstra ce
este mai bun: să cultivăm bucuria de a fi cine
suntem!
Să facem să locuiască Bucuria în inimile
noastre!
Jean-Paul GARCIA (Limoges, Franța),
Genealogie, acuarelă
Traducere din limba franceză: Doina
HARNAGEA
Petruș ANDREI
(Puieşti, Bârlad)
Mama
Palmă nevăzută
fruntea mea atinge,
De-o fiinţă dragă
îmi aduce-aminte
Când pe amintire
şi pe oase ninge,
Sufletul se-ncinge
de un gând fierbinte.
Cei ce ne-au dat viaţă

din a lor iubire
Şi-s chemaţi la Domnul
pe vecie-nvie
Ca, de sus, din ceruri
şi din nemurire,
Înger alb de pază
nouă să ne fie.
Mater dolorosa
Femeile nu au numai o viață

Ci ele, enigmatice ca luna,
Trăiesc câte trei vieți întotdeauna,
Că Maica Domnului mi le răsfață.
O primă viață este cea visată

Și, dintre toate, e cea mai frumoasă,
Ca o lumină-n noaptea-ntunecoasă,
Și-aceasta nu se uită niciodată.
A doua este viața cea dorită

Și care poate-ajunge realitate,
Atunci când zarurile-s aruncate
Când ea iubește și este iubită.
A treia este viața îndurată

Cu umilință și cu mici mizerii,
Încât, de ți le spune, mi te sperii,
De-aceea ea e mama-ndurerată.

8
Culturale, literare…
Teodor PRACSIU
(Vaslui)
Teatrul „Victor Ion

Popa” – Bârlad
Pădurea de A.N.
Ostrovski (II)
Arcadi divulgă Ulitei statutul său real și al

camaradului: doi actori ambulanți famelici,
călători cu pasul, colindând Rusia de 10 ani,
cunoscând umilințe, suferințe, sărăcie.
Nepotul, Ghenadi Demianâci, n-a venit până
acum la mătușa lui de rușine. Axinia
(Axiușa), este sora sa, o fire neliniștită, care
simte adesea un gol existențial și i se năzare
apă - impuls inconștient suicidar. Ea exclamă
la un moment dat: ”Nevoia și silnicia tare mi-
au uscat sufletul!” (p. 145). Confesându-se
fratelui în legătură cu iubirea ei pentru Piotr,
are ocazia să audă cuvintele autoflagelatoare
ale lui Ghenadi: ”Cine-s eu? O zdreanță, o
lepădătură a societății!” (p. 145). Altruist,
Ghenadi cere sprijin divin pentru sora lui:
”Îngeri cerești, ocrotiți-o cu aripile voastre!”
Verdictul fetei este fără echivoc: ”Eu nu pot fi
fericită fără bani!” (p. 145). Iluzionat, precum
Don Quijote, Ghenadi i se adreseză patetic
Axiniei: ”Uită-ți nenorocirea, schimbă-ți
viața! Să începem alta, surioară, pentru
glorie, pentru artă!” (p. 148). Și adaugă:
”Sunt un cerșetor, un biet vagabond, dar pe
scenă sunt prinț!” Invocând-o pe nefericita
Ofelia, Ghenadi prezice surorii o carieră
strălucită: ”... tu ești tânără frumoasă, ai foc
în priviri, muzică în glas și grație în mișcări.
Vei păși pe scenă ca regină, vei ieși regină și
așa vei rămâne!” (p. 148). Cei trei vor forma
o echipă ce va uimi Rusia, se iluzionează
eroul.
Odată limpezit statutul matrimonial (soț
al Raisei), Bulanov adoptă poza autorității, dă
dispoziții, este exigent și are proiecte
ambițioase ca administrator al moșiei. Raisa
se va dedica acțiunilor filantropice, dar
donațiile se vor face cu măsură. Pe
moșiereasă n-o deranjează diferența de
vârstă; suferă doar din cauza comediei
nesuferite cu rudele pe capul ei.
Finalul piesei aduce toate clarificările în
cheie pozitivă. Ghenadi îmbracă vestita sa
9
manta de actor peregrin: „Pe vreme rea am

rătăcit cu mantaua asta, ca bătrânul Lear,
prin stepele Ucrainei.” (p. 159). Și constată
amar că adesea a fost primit mai bine de
străini decât de rude. Dialoghează cu mătușa
punându-și pistolul pe masă: „Oh, aur, aur!
Cât rău ne vine de la tine!” (p. 160). Având
asupra sa 1.000 de ruble, se întreabă
histrionic: „Acuma sigur nu mai știu, sunt
Nesciaslivțev sau Rotschild?” (p. 162). Într-
un gest sublim, dă mia de ruble Axiniei; Piotr
primise 1.000 de ruble de la tatăl lui, deci
căsătoria tinerilor îndrăgostiți devine
posibilă. Ghenadi demistifică imensa
ipocrizie a lumii: „... cum de-am nimerit noi în
pădurea asta? (...) Babele se mărită cu liceeni,
fete tinere se aruncă în apă ca să scape de
viața amară pe care le-o fac rudele: pădure,
frate dragă!” (p. 171). Tâlcul poveștii
ostrovskiene se lasă descifrat în ultimele
replici ale lui Ghenadi: lumea pe dos; noi
suntem artiști, nobili; comedianți sunt
ceilalți. Este un rechizitoriu moral al
protagonistului, care demască ipocrizia și
lăcomia celorlalți și reliefează generozitatea
indestructibilă a actorului artist.
Comedia lui Ostrovski are pe alocuri
evidente accente de dramă. Personajele, bine
conturate tipologic, își definesc poziția
socială prin vestimentație, limbaj, atitudini,
comportament, prin relaționări și delimitări
critice. Toate visează la bunăstare, toate
doresc fericirea. Este însă o lume
tranzacțională, în care multe lucruri se
măsoară în bani. În societatea rusă de
altădată contau statutul social, rangul, averea
- numai acestea conferă posesorilor aura de
onorabilitate și respectul celorlalți.
Tânărul regizor Bogdan Hușanu și-a
asumat provocarea artistică, probând curaj,
adică lipsă de complexe culturale. A ajustat
distribuția, făcând inevitabile tăieturi în text.
A renunțat la Evgheni Apolonovici Milonov
(45 de ani), la Uar Chirilâci Bodaev
(cavalerist în retragere, 60 de ani) și la
Terionca, băiat în serviciul lui Vosmibratov.
Mi-am amintit în acest punct de un faimos
articol polemic al lui Paul Everac de acum
40-50 de ani cu privire la orgoliul regizorilor
români de a trata uneori textul dramatic
drept simplu pretext. Titlul era grăitor:
Umblarea la clasici. Se ciocneau atunci două
orientări antitetice: prima – respectul
necondiționat ce trebuie acordat textului
clasic, devenit inerent canonic, așa cum am
10
spune astăzi, poziție ilustrată de Paul Everac

și de alți autori; a doua – dreptul și libertatea
regizorului, ca „autor de proiect artistic”, de a
aborda creator textul dramatic – având ca
exponent pe Valentin Silvestru. Nimeni n-a
stabilit însă până unde poate împinge
regizorul libertatea sa.
Bogdan Hușanu a „umblat” și el la clasicul
Ostrovski, a operat reduceri și simplificări,
probabil din rațiuni de fluență scenică a
tablourilor, acompaniat în acest demers de
Sandu Maftei, autorul decorurilor, și de
Iuliana Maftei, „artizana” costumelor. Cadrul
scenografic se compune din segmente de
gard scund, dincolo de care s-ar cuveni să se
întindă pădurea, sugerată de câteva crengi
răsfirate. Pe scenă sunt presărate frunze în
cromatică autumnală. Câteva scaune
completează decorul. Pe o măsuță tronează
indispensabilul samovar, din care
personajele își iau clasicul ceai rusesc.
Spectacolul a fost conceput ca o succesiune
de secvențe, cu mici pauze între ele, când o
muzică blândă învăluie sala, odată cu
estomparea luminii. Prin ce detalii deslușim
ceva din spiritul slav? Arcadi murmură în
treacăt o piesă muzicală rusească.
Patetismul, patosul sentimental al unor
replici ale personajelor nu sunt pregnante.
Montarea curge monoton, intersectată de
perorația colorată și zgomotoasă a actorilor
ambulanți. Interpreții trupei nu glăsuiesc
suficient de tare pentru a fi auziți bine de
spectatori. Vorbind cu spatele la public
(uneori), nu sunt receptați adecvat, iar
povestea pierde în claritate și coerență.
Sorin Ghiorghe (Ghenadi Nesciastlivțev),
actor cu certe resurse artistice, a găsit „cheia”
justă a eroului său, nepot al moșieresei, atât
prin mișcarea în scenă, poziționarea în
spațiu, gestică și mimică, dar și prin tonul
exact al replicilor și relaționarea judicioasă
cu ceilalți. Ca personaj-cheie, conform voinței
auctoriale a lui Ostrovski, a rezolvat bine
finalul piesei, când - grație lui - spectatorii se
edifică asupra ecuației morale a acestei lumi,
mânată de interese materiale imediate și
dornică să-și găsească fericirea pământească.
Partenerul său de actorie, George Sobolevski
(Arcadi Sciastlivțev), l-a secondat cu dibăcie
și inspirație, dar fără limpezimea necesară.
Uneori, interpretul șarjează în exces, dincolo
de firesc, etalând o „buimăceală” autoimpusă,
ca și cum Bachus i-ar străjui fiecare gest și
replică. Buna măsură trebuie să prezideze
11
inclusiv rolurile comice. Intuiția îl va ajuta

neîndoielnic să găsească registrul exact al
interpretării. Cătălina Rusu (Raisa Pavlovna
Gurmâjskaia) a avut o prestație sobră,
echilibrată, fără stridențe, dar și fără
strălucire. Un joc judicios și corect (aurea
mediocritas) în care transpar din când în
când doza de ipocrizie feminină și
duplicitatea morală ale eroinei. Înalt și
dominator, Iulian Arhire (Ivan Petrovici
Vosmibratov) și-a susținut bine partitura, în
marginile verosimilului și plauzibilului, ca și
Dumitriana Crețu (Axinia Danilovna) și
Simon Salcă Jr. (Alexei Sergheevici Bulanov),
fără sentimentalisme factice, în buna notă a
realismului lucid și expresiv. În rol de plan
secund, Bogdan Manolache (Piotr - Petea) s-a
achitat onest de sarcina sa, fără să
supraliciteze artificial. Cristian Todică (Carp)
a izbutit să fie lacheul precis și eficient, ceea
ce contează până la urmă în economia
spectacolului. După un început ezitant, cam
stângaci, Oana Florea (Ulita) și-a intrat în rol
și a fost adecvată până la capăt.
Spectacolul bârlădean are șansa
potențială de a crește în calitate prin
cizelarea inerentă asigurată de spectacolele
succesive, singura condiție fiind aceea ca
pandemia de coronavirus să ne slăbească din
chingile ei malefice. Să sperăm că o zodie
bună va veghea asupra tuturor.
10 octombrie 2021
Vasile FLUTUREL
(Iași)
Eminescu și lumea valorilor
„Pentru noi, postmodernii, martori ai unei lumi puse sub

semnul relativizării nietzscheene a valorilor și
caragializării societății […] Eminescu este un punct de
reper în distincția ce trebuie s-o facem între valorile
adevărate [...] și valorile false”...
(Mihai Cimpoi)
Datorită unei inspirate inițiative de a

încredința tiparului textul comunicării
susținute de acad. Mihai Cimpoi în cadrul
Conferinței științifice comune a Academiei de
Științe a Moldovei și Academiei Române,
desfășurată în vara acestui an sub genericul
„Cercetări științifice în contextul
provocărilor secolului XX” și „dedicată
aniversării a 60-a a AȘM și împlinirii a 75 de

12
ani de la formarea primelor instituții

științifice de tip academic în Republica
Moldova”, avem în față un elegant volumaș1
ce se adaugă vastei opere critice a
acribiosului eminescolog care a îmbogățit cu
lucrări de mare valoare panoplia studiilor
eminesciene. [...]
Apărută sub egida
Academiei de Științe a
Moldovei, a Institutului de
Filologie Română „B.P.
Hasdeu”, a Centrului Academic
Internațional „Mihai
Eminescu” și a Primăriei
Dumbrăveni-Suceava, lucrarea
este structurată pe șase
capitole (Narcis, figură emblematică, Sfera
valorilor, Narcisul eminescian și Narcisul
postmodern, Lumea (autonomă) a valorilor
azi, Ethos, Ontos, Logos, Relativismul valorilor
în „linie suitoare”) fiind însoțită de un
binevenit Argument, un Rezumat tradus în
patru limbi de circulație internațională
(engleză, germană, franceză și rusă),
bibliografie, un util indice de nume și câteva
fotocopii după manuscrise eminesciene,
grupate sub titlul Pagini din Fragmentarium.
Pe coperta I a cărții ne reîntâlnim cu cea
mai mediatizată imagine a Luceafărului,
fotografia pe care Eminescu și-a făcut-o la
Praga, în drum spre Viena (1869), la atelierul
renumitului maestru fotograf ceh Jan
Thomas, iar de pe coperta a IV-a ne privește
gânditor autorul acestui dens și aplicat
studiu, acad. Mihai Cimpoi, prezentat
sintetic: „Critic și istoric literar, eminescolog,
filozof al culturii. Membru de onoare al
Academiei Române etc.”
Luându-și ca ajutoare / martori prețioase
nume de prestigiu din filozofia europeană
(de la Aristotel la Kant, Spinoza,
Schopenhauer, Max Scheler ori Tudor Vianu,
ca să cităm doar câteva dintre acestea), acad.
Mihai Cimpoi ne oferă, în stilul Domniei Sale
atât de caracteristic ce denotă de fiecare dată
o excepțională documentare și o magistrală
recurgere la interdisciplinaritate, un periplu
de adâncime prin gândirea eminesciană
vizavi de filozofia vieții și a valorilor. Și face
acest lucru după ce inventariază (cu solide
argumente și pertinente trimiteri la surse)
principalele curente și orientări în materie.
1 Mihai Cimpoi, Eminescu, lumea valorilor și noi,

postmodernii, Cartdidact SRL, Chișinău, 2021.
13
„Lumea eminesciană a valorilor și

virtuților se axează pe o trăire sufletească, pe
căutarea adevărului în inimă”, ne spune
autorul, apreciind, prin citarea lui J.B.
Schneewind, că „filozofii germani și englezi
[…] au elaborat teorii ale naturii generale a
valorilor”, dar „Eminescu devansează, în
fond, aceste idei, impunându-se și prin
ipostaza, deloc discutată până acum, de poet-
filozof al valorilor” și „gândirea sa, «pe deplin
modernă», își propune, astfel, să atingă
vârful luminiscent al scării piramidale a
valorilor”.
De o atenție deosebită se bucură, în
cuprinsul lucrării, opiniile gânditorului
român Tudor Vianu (prin referiri la mai
multe lucrări ale acestuia, între care și
Filozofia culturii și teoria valorilor), ceea ce-i
oferă acad. Mihai Cimpoi posibilitatea unor
apropieri între gândirea filozofului interbelic
și cea a lui Eminescu exprimată în
manuscrise, dar și evidențierea faptului că
Tudor Vianu îl aprecia în mod deosebit pe
Poet și exemplifica prin el „polaritatea
valorilor”, căci, spunea filozoful și
esteticianul român (citat de autor),
„Contimporanii lui Eminescu trăiau impresia
superiorității lui intelectuale și morale în
afară de orice sistem de referință și
comparații”. Tudor Vianu îi recunoștea astfel
Poetului (cum o făcuseră și înaintașii săi,
începând cu Veronica Micle si Maiorescu și
continuând cu Ibrăileanu, Arghezi si
Călinescu) genialitatea.
Prezența valorilor (menționate în
ierarhizarea întocmită de Max Scheler) în
textele eminesciene, ca și îngrijorarea
Poetului față de „destinul valorilor” denotă,
ne spune acad. Mihai Cimpoi, situarea lui
Eminescu într-un context marcat de
sincronizarea cu „preocupări de filozofie a
valorilor ale lui Lotze și – bineînțeles – ale lui
Kant, Scopenhauer și Nietzsche”. Eminescu
este așezat astfel în rândul gânditorilor
europeni care stau la baza întemeierii
axiologiei.
Nu putem încheia aceste succinte referiri
la noua apariție editorială semnată de acad.
Mihai Cimpoi, fără a semnala observația din
finalul lucrării: „Eminescu ne îndeamnă –
stăruitor, cu argumente temeinice – să
disociem valorile de nonvalori, să ne
orientăm spre virtuțile bazate pe legi
naturale, să «nu gândim pe dos asupra
definirei tuturor lucrurilor»”
14
(Fragmentarium, p. 83). E un îndemn reluat

de axiologii de după el și pe care noi,
postmodernii, se cade să-l considerăm un
imperativ categoric apt a se opune
relativismului valoric...”
Quod erat demonstrandum, am putea
spune, mulțumind acad. Mihai Cimpoi pentru
această nouă lecție de eminescianism aplicat
la sfera adevăratelor valori ale umanității
(între care trebuie să amintim neapărat
adevărul, dragostea, binele, frumosul,
plăcutul si utilul), valori fără de care aceasta
și-ar pierde sensul existenței pe Planeta
Albastră.
Septembrie, 2021
Petruș ANDREI
(Bârlad)
„Imposibila revanșă” –
de Grigore Codrescu
(Fragmente dintr-o lectură empatică)
Înfăţişând procesul de formare a

personalităţii eroului principal sub acţiunea
educaţiei şi a experienţei directe Imposibila
revanşă (Editura „Corgal Press”, Bacău,
2013) a scriitorului GRIGORE CODRESCU
este un Bildungsroman asemănător cu cel al
lui Goethe: Anii de ucenicie ai lui Wilhem
Meister sau cu Martin Eden a lui Jack London
ori cu Un copil numără stelele al lui Menelaos
Ludemis, roman care mi-a înfrumuseţat anii
copilăriei şi adolescenţei.
Cea mai nimerită apropiere, prin perioada
istorică înfăţişată şi prin evoluţia
personajului, este aceea de romanul
Respiraţia umbrei a excelentului poet,
prozator şi traducător Valeriu Stancu, roman
apărut la Editura „Cronica”, Iaşi, 2012.
Ambele romane oglindesc aceeaşi epocă
nefastă când, după cel de-al doilea război
mondial, în România, părăsită de marile
puteri şi transformată din naţiune
cobeligerantă într-una care să plătească
despăgubiri de război, au pătruns odată cu
tancurile sovietice, leninismul, stalinismul,
colhozul şi sovhozul.
Admirabila carte a lui Grigore Codrescu
este o lungă şi îndurerată spovedanie
(Povestire memorialistică), un act autentic
de condamnare a comunismului, faţă de care
aşa-numitul act tismănean este o simplă
maculatură.
15
Această cronică de familie care se va

destrăma sub loviturile destinului, atât din
interiorul cât şi din afara ei, dovedeşte
valoarea curativă a scrisului. Personajul-
narator face aceste destăinuiri la persoana
întâi, semnul autenticităţii („Eu nu pot scrie
onest decât la persoana întâi” – Camil
Petrescu).
Eroul, dovedind o sensibilitate, un spirit
de observaţie şi o capacitate de analiză şi
sinteză ieşite din comun, apelează la fluxul
memoriei şi ne face să cunoaştem, cu lux de
amănunte uneori, romanul devenirii sale
într-o lume care trăieşte marile drame ale
istoriei.
Toate evenimentele năprasnice trec prin
ograda casei sale, prin inima şi conştiinţa sa.
Un astfel de roman existenţial este alcătuit
din zguduitoare mărturii: plecarea tatălui
Ionică în război, supravieţuirea, arestarea lui
şi martirajul său la Canalul Dunăre - Marea
Neagră, eroismul mamei Eugenia nevoită să
crească singură 6 copii, drama acestora şi
efortul supraomenesc al fratelui mai mare,
Grigore, de a-şi depăşi condiţia şi de a-şi
vedea visul împlinit, acela de a deveni
profesor în învăţământul preuniversitar şi de
a scrie cărţi.
……………………………
După absolvire, Grigore Codrescu devine
profesor în învăţământul preuniversitar,
„nici mai mult dar nici mai puţin” (Eugen
Lovinescu) la Adjud, mai întâi, apoi la Bacău
şi, după o perioadă când este Un inspector
cultural cu simţul umorului, trece Înapoi la
liceu, unde ne este nădejdea.
Căsătoria avea să-i împlinească un vis de-
o viaţă: „Eu n-aveam atunci nici un proiect
seducător, monumental, decât visul omenesc
de a avea un băiat cu Mariana, frumos şi
deştept, ceea ce avea să se împlinească” (p.
287).
Scriindu-şi opera, scriitorul Grigore
Codrescu îşi ia „măcar, parţial, o povară de
pe umeri”. Imposibila revanşă este romanul
unei epoci pline de frământări, de nedreptăţi
şi nelegiuiri, unele strigătoare la cer şi al
unor destine dramatice distruse de
injustiţiile de tot felul, anormale în alte
societăţi umane, dar care, la noi, capătă
brevete de normalitate.
Prin această carte, dar şi prin celelalte
scrise până acum, scriitorul Grigore
Codrescu îşi ia, totuşi, revanşa faţă de
regimul totalitar şi faţă de cei care l-au slujit,
16
familia Codrescu astfel câştigându-şi dreptul

la neuitare şi la stimă.
„Imposibila revanşă este o confesiune
sinceră, pe alocuri prea sinceră, pe fondul
evenimentelor care, multe, au rămas în afara
manualelor de istorie.” (Grigore Codrescu)
Închid, cu evlavie, această adevărată
„Carte de învăţătură” întrupată din jale, pe
care, prin această modestă cronică, o
recomand cititorilor cu căldură.
Vasile LEONTE
(Galați)
Lecturi din Ion Trif Pleșa
Deși contemporan și conjudețean cu

jurnalistul, poetul și prozatorul Ion Trif
Pleșa, nu ne cunoaștem aproape deloc.
Fiecare urcă cotidian în nacela sa, coboară cu
liftul său în vreo subterană, dar nici gând să
ne intersectăm. Mi-am dorit cu ani în urmă
să-l abordez pentru o colaborare la revista
„Liceeni în dungi” a Colegiului Național „C.
Negri”. Scriam în paragraful introductiv,
acum aproape zece ani: „Îl pândim de mulți
ani pe Ion Trif Pleșa; întâi, să citim ce mai
scrie, fiindcă la domnia-sa scrisul este
semnul gândului: percutant, sincer,
imprevizibil, adică niciodată adormitor. Al
doilea, întrucât visam să-l convingem să
coboare și în paginile revistei noastre,
pronunțându-se în legătură cu una din
temele abordate. De la distanță, ne-a refuzat,
cel mai adesea prin tăcere. De data aceasta
Florina Nini, ea însăși de pe liniștitele
meleaguri bereștene, a smuls, din portofoliul
poetului, prozatorului, ziaristului Pleșa
câteva texte, deja apărute și acordul de a fi
preluate de noi, în numărul 26 al revistei.
Mulțumim discretului/distinsului intelectual
pentru generozitate și-i dorim, după vorba
locului, „sănătate, că-i mai bună decât toate!”
Am reprodus, la data respectivă, pentru
tinerii cititori o secvență din cronica la
volumul unui deținut politic local, Ion
Băurceanu, O viață ratată („o carte
neobișnuită, scrisă de un om puternic, Ion
Baurceanu, fost deținut politic, născut la
Comănești, pe Valea Horincei, în anul 1931” –
după Liceeni în dungi, anul XII, nr. 26/2012).
Între altele, personajul cărții intra în
polemică, stăpân pe experiențele trăite pe
cont propriu în generoasele închisori
autohtone, cu prozatorul Marin Preda, mai
17
curând cu versiunea / viziunea

cinematografică a romanului Cel mai iubit
dintre pământeni.
Curios este că frecventăm spații comune,
cunoaștem oameni cu aceeași identitate;
poetul Ion Chiric, soțul doamnei profesoare
de limba română, este o amintire comună;
profesorul Ion Cârlan ne-a detaliat, în
momente diferite, tribulațiile transfugului,
amărăciunile educatorului debutant nimerit
în puterea nopții pe la gardurile școlii de
învățători, de la marginea urbei dunărene. Și
mai ales, despre scutul imaginar, util în
situații dramatice, cum că tânărul profesor ar
fi bun cunoscător al limbii ruse, cu mare
căutare după războiul din urmă mondial.
Ion Trif Pleșa e un om despre care se
vorbește puțin, mai ales prin/spre centru, în
ciuda faptului că el umple paginile cărților cu
biografii cel mai adesea captivante, uneori
insolite ale cunoscuților săi. Mi-l imaginez pe
omul Ion Trif Pleșa stând cu urechea lipită de
bătrâna cale ferată din Berești via Bârlad sau
la marginea drumului național/județean să
prindă zvonul deplasării vreunui necunoscut,
pentru a fi introdus în laboratorul de
investigații. Însoțit de generozitatea
intelectualului autentic, nu-și îngăduie să
promoveze discriminările în selectarea
subiecților.
De la o vreme aflu că probleme de
sănătate (nimeni nu scapă de ele !) îl țin mai
aproape de locuință, limitându-i bucuriile –
ale comunicării directe cu semenii de toate
categoriile – atât de exersate în anii
precedenți. Ca să compensez plăcerea unui
dialog nemediat, am trecut la interogarea
cărților semnate de Ion Trif Pleșa.
Bibliografie bogată (specialiștii vor
inventaria cu rigoare, titlurile!), rodul
hărniciei unei vieți, semnul talentului, al
sacrificiului, până la urmă. După
desferecarea rafturilor de la clubul
pensionarilor, de pe Domnească, prin
complicitatea domnului prof. Ghiță Nazare,
am luat, pe încredere, pentru termen scurt,
Orașul lui Melinte* și Refugiații Herța**. Cele
mai multe capitole din volumele menționate
au ieșit la întâlnirea cu cititorii prin paginile
publicațiilor Viața nouă/ liberă, Acțiunea.
Cărțile se bazează pe serii de investigații, pe
modelul autorizat/ consacrat al organelor de
cercetare. La elucidarea unui adevăr/buchet
de adevăruri contribuie vocile martorilor
(nenumărați, scoși din obscuritatea
18
trecutului printr-o insistență vrednică de

admirație a autorului), versiunea presei
(„colecțiile unor publicații îngălbenite de
vreme păstrate în câteva mari biblioteci din
țară” – zice autorul în Orașul..., p. 47),
documente oficiale – cele mai multe ascunse
prin arhive greu accesibile, străine cititorului
–, procese verbale, dosare de urmărire,
decizii, hotărâri judecătorești, cereri,
declarații scrise/orale. Harul aparte al
scriitorului e construit în jurul stării de
autocontrol în formularea întrebărilor (o
perenă și efervescentă atitudine interogativă,
necenzurată de false inhibiții, de politețuri
ieftine), precum și consemnarea riguroasă,
grijulie, a răspunsurilor. Nu prea e loc de
ficțiune în paginile lui ITP. Narațiunea se
clădește pe relatarea directă a unor
evenimente consumate într-un trecut deja
încheiat.
Vă confirm, în baza lecturilor: toate liniile
cardinale imaginare ale globului nostru greu
încercat trec prin localitatea gălățeană
Berești. Axis mundi, egal Berești, nu mai intră
în seria clișeelor internaționale, nu mai este
o metaforă cu liberă trecere. Dacă l-aș
întreba pe interlocutorul meu ce sens acordă
conceptului de „subiect tabu”, strecurat în
mai toate cărțile domniei sale, cu siguranță
m-ar întâmpina cu o privire subțire tăioasă,
din care să înțeleg că libertatea scriitorului e
reală, garantată.
Suferință, cât încape pe partea vie a unui
om, fie că acesta este evreul vânat pentru a fi
trimis în lagăr, deținutul politic trecut prin
orori inimaginabile, chiaburul/ țăranul
recalcitrant, îmbărbătat doar de iluzia
pământului moștenit, sfidând deciziile de la
centru, activistul de partid mărunt, dar
vertical în bătătura lui, dispus să comenteze
hachițele de moment ale superiorilor,
omițând consecințele. Rămâi cu impresia că
lumea din care facem parte e mereu ieșită
din țâțâni, buimacă, tulbure, incontrolabilă,
părăsită de logica unificatoare.
*Ion Trif Pleșa, Orașul lui Melinte, Editura Opera
Magna, Iași, 2018
**Ion Trif Pleșa , Refugiații Herța, Editura Opera
Magna, Iași, 2020
(Continuare în numărul următor)

19
P o e s i s (1)
Mihaela ALBU
(Craiova)
Taina
„Şi-apoi, la urmă – ce bucurie! -

neîntrecută e desfătarea,
desăvârşirea – căderea nopţii,
veşnice zori! – din nesfîrşita taină a morţii! ”
(Juan Ramon Jimenez – Moartea; trad.
George Ciorănescu)
Generoasa Doamnă
adunat-a cu grijă
într-o cutie
străvezie
întâlniri providențiale
plecări nepregătite
drumuri strâmte
așteptări generoase
strigăte neauzite de triumf
un clocot de lumină fără frâne
desăvârșita bucurie!
Fratele Ei geamăn, hoțul de minute
însoțitor neabătut
în orice plecare în orice întoarcere.
Întrecere nesfârșită!
Rostul fără rost!
Ziduri și zăbrele
Hăuri și piscuri.
Curgeri de râuri leneșe
de cascade nerăbdătoare.
Luciu de ape auto-suficiente
luminate
zi și noapte
pe rând
diferit.
O geografie și o istorie!
Credința în infinit!
Imagini și Cuvinte!
Apoi
totdeauna cu pași grăbiți
dincolo de tăceri
nedezlegata
desăvârșita
minunata
Taină!

20
Nicuşor DĂRĂBANĂ
(Huși)
Metamorfoză
Iubita mea, o să-ţi înalţ o casă

La ţărmul unei mări neexplorate,
Pe plajă vor fi cuiburi de ţestoasă,
Şi-un munte te va străjui în spate!
Structura ei va din muşchi şi oase,

Din carnea mea o să-i zidesc pereţii,
Şi-o voi placa cu gânduri luminoase,
Să-ţi calce pragul, cel mai des, poeţii...
Din pielea-mi voi croi învelitoare,

Lucarne îi voi face din falange,
Să vezi cum arde asfinţitu-n mare,
La fel cum ard cadavrele pe Gange...
Iubita mea, o să-ţi ridic o casă,

A cărei geamuri o să-mi fie ochii,
Prin albe uşi, vitralii de mătasă,
Tu vei păşi în curcubee rochii...
Pridvorul răsăritului de soare

Şi-un balansoar ce-n grindă o s-agaţe,
Te-or bucura la ceas de meditare;
Şi-o să le fac din suflet şi din braţe.
Din mângâieri îţi voi dura iatacul

Ca nimeni liniştea să-ţi poată frânge,
Iar dorului de nu-i vei găsi leacul,
Pe pieptul meu din pernă să poţi plânge.
Îţi voi clădi acest cămin din mine!

Curând. Şi-apoi, să nu fiu dus departe!
Vreau să trăiesc, prin toate, lângă tine...
Sunt grav bolnav, iubita mea. Pe moarte!
17 august 2019

21
Marcel MIRON
(Huși)
Diplomă. Scriitorului Pr.

Protopop Marcel Miron –
Huși – Premiul Anului 2021
pentru literatură religioasă
(versuri). Bistrița, 15
ianuarie 2022.
Din nou către Athos
Am scos cărarea din inima mea

o sfoară de lumină
curcubeu către Athos.
Ca o furnică
printre firele de iarbă
pieptănat de culorile
altor planete.
Simt chemarea cosmică

scrisă în manuscrisele milenare
din cetățile sfinte
presărate cu praf stelar.
Din nou către Athos

țara în care bărbații bărboși
trăiesc timpurile începuturilor creației
când Adam avea toate coastele
iar Eva dormea în tainica tainiță.
Singurul loc din lume

unde simt
că Dumnezeu mai are de creat ceva
iar eu am o coastă în plus.
Pelerin
Prăfuit
cu sufletul veșted
pe lângă prispele moarte
trec
în căutarea Ta!
Fără elan
22
am plecat de acasă
unde trăiam murind.
Acum
pe cărări străine
Te caut
să mor trăind.
Elina COJOCARU
(Galaţi)
Sferă de aer
Solitar, pe mal de râu,

pedepsit să caute
începutul și sfârșitul
curgerii,
omul, sferă de aer,
lacrima vieții simțea cum
prin ființa sa
se prelinge nestăvilit și fierbinte
ca magma vezuviană.
Apoi... zgură și fum.
Un cuvânt, o șoaptă, un sunet alb
i-ar fi aprins volbura de gânduri,
dar nimic, nimeni, nicicum.
În osuare, doar scrum.
Spumă
Apa, mai veche decât viața,
viața, decât dragostea mai adâncă,
iubirea, mai durabilă ca moartea...
Clipa mea,
dintre două dangăte de clopot
– ori sosesc,
ori mă pregătesc de plecare –
spumă-i, milenarule...
Inefabilă și năucitoare.
Doina HARNAGEA
(Huși)
Ulise (aşteptarea)
Ulise nu s-a întors acasă

nici prin vitejia lui,
nici prin dăruirea războinicilor lui
şi nici cu ajutorul zeilor.
Ispitele izvorâte
din patimile zeilor
şi din cearta lor nepământeană
l-au îndepărtat mereu
de revenirea pe ţărmul insulei

23
cea demult părăsită.

Pe Ulise nu l-au ajutat
să ajungă acasă
nici faima lui de viteaz,
nici corăbiile cu aurul
jefuit la Troia.
Pe el nu l-a adus acasă
nici măcar protectoarea lui,
Zeiţa Atena.
Pe Ulise l-au adus acasă

mult îndurata aşteptare
şi iubirea Penelopei.
Din vol. Dincolo de tăcere (2018)
Martin CATA
(Huşi)
Porți
E-o muză, gând în leagăn,

ce vrea a știi să
spună,
De lumea cea văzută și nevăzute lumi,
De zămisliri tăcute din crude începuturi,
De porți suav clintite, clipire între falii,
De dor de grea secundă spre doruri neuitare,
De-albastrul din grădină, de mărul copt în
noapte.
În piatră adormise el, timpul, în sfidare!
Adulmecă fin evuri doar șapte porți dezleagă

Să fie începuturi; un deget spre ivire,
Deschisă-n vița vremii de-o veșnică iubire,
Să alăpteze gându-n alese lumi pierdute:
Poieni cu pași de zână, vii dorne-n amăgire,
Un timp sculptat în peșteri ori în fântâni
tăcute,
Un fulger în răscruce, o amintire-n vale...
Pe plai ascuns în creste șoptește-a șaptea

cale!
Clipiri din Septentrion

O foaie albă spune doar la puțini povești.
Un semn de rod ori falsuri în ramuri
aplecate?
Departe ești de sensuri cuvântul când
lovești!
Sunt fine înțelesuri în lacuri mari, secate!
*
De nu m-asculți nu știi ce vreau să-ți spun!
Ai auzit vreodată un înger care plânge?
În rut păgân se scaldă fiorii ce apun!
24
Misterul viu al vieții e încrustat în sânge!

*
Zâmbind în zbor o frunză, în zbor s-a ofilit!
De mișc un deget altfel e în surghiun un altul.
Oare dispare-n cețuri un gând de-i stăvilit?
În aspre chinuri crește spre-n veci cinstiri
bazaltul!
*
Un șervețel vorbește de fina politețe.
Descoperi universuri de te învârți oleacă.
În logici ne-ncercate găsești acuratețe!
E-ntr-un pahar de țuică realitatea seacă?
Însemnãri cu staif
Theodor CODREANU
(Huşi)
Numere în labirint
[2004]
11 446. Doi Bivolari ţin

afişul zilei: Gregorian
Bivolaru, gurul, caraghios
şi halucinant, care a reuşit
să scoată în stradă o mie de fani care să-l
apere; celălalt, Gabriel Bivolaru, afacerist
mânjit până peste cap, dar care a ştiut să fugă
din ţară pe sub nasul autorităţilor publice.
Circulă zvonul că cei doi Bivolari sunt fraţi
vitregi.
11 447. 29 martie 2004. Prim-ministrul
Adrian Năstase depune instrumentele de
ratificare ale intrării în NATO, în capitala
SUA. Pe 2 aprilie, steagul României se va
înălţa alături de ale celorlalţi membri ai
Alianţei Nord-Atlantice.
11 448. Citindu-l rău pe Schopenhauer,
Al. Grama l-a citit şi mai rău pe Eminescu.
Raţiunea actului său de cultură s-a dovedit
un somn al raţiunii născător de monştri, după
legea descoperită de Goya2.
11 449. În toată povestea lui Alexandru
Grama, cel mai ridiculizat a ieşit Al.
Macedonski, pentru că şi-a văzut anulată
principala lui teză simbolistă, anume că
poezia este nelogică într-un mod sublim.
Grama demontează, cu mare satisfacţie,
nelogica poeziei eminesciene, arătându-i lui
2
De fapt, traducerea titlului celebrei gravuri este
denaturată, după cum atrage atenţia Vintilă Horia,
care cunoaşte nuanţele limbii spaniole. Aşadar nu
Somnul raţiunii naşte monştri, ci Visul raţiunii naşte
monştri, ceea ce schimbă radical lucrurile. N-a fost
comunismul un vis al raţiunii?
25
Macedonski cât de modern era Eminescu, iar

poetul „Literatorului” n-a ezitat să cadă în
capcana blăjeanului, căruia se grăbeşte să-i
scrie fericit că, în sfârşit, s-a găsit cineva care
să spună „adevărul” despre răsfăţatul
„Convorbirilor literare”!
11 450. Niciodată logica nu s-a dovedit a
fi mai neghioabă ca în argumentaţia
părintelui Grama. Altfel spus, a intrat pe un
teritoriu străin teologiei, abandonând
metoda dogmatică. El „demonstrează” cum
ceva care face gloria minţii umane, de la
Aristotel încoace, poate să însemne ultima
dintre mizeriile omului.
11 451. E limpede, tot mai mult, că
americanii au sfârşit prin a declanşa o
ostilitate cvasigenerală a lumii islamice, mai
ales după publicarea fotografiilor cu
atrocităţi împotriva prizonierilor irakieni.
Altminteri, războiul din zonă s-a
„vietnamizat”.
11 452. 11 mai. Ion Gh. Pricop mă anunţă
că a murit Valeriu Penişoară, răpus de o
ciroză necruţătoare. Aşadar, încă o victimă
care şi-a irosit şi mutilat talentul cu amorul
pătimaş pentru băutură. Sau cine poate şti
tainele trupului…
11 453. Câtă risipă de erudiţie şi energie
intelectuală în Poetica postmodernismului,
cartea lui Liviu Petrescu, spre a ajunge,
finalmente, să contrazică tezele de bază ale
postmodernismului! După ce, de pildă,
consideră, pe urmele autorităţilor în materie
(Derrida, Lyotard ş.a.) că marea noutate a
„canonului” vine din abolirea conceptului de
Centru (ceea ce este o imposibilitate
ontologică), e nevoit să-l citeze şi să-l aprobe
pe Gheorghe Crăciun (teoretician şi
practicant, la rându-i al modei), care
vorbeşte de experienţa personală ca despre
„un centru de graniţă al actului narativ”
(L.Petrescu, Poetica postmodernismului,
2003, p. 145). La fel, Al. Muşina proclamă un
nou antropocentrism, ceea ce implică,
desigur, după cum scrie cel vizat, „centrarea
atenţiei pe fiinţa umană în datele ei concrete,
fizic-senzoriale”. Aşadar, departe de a aboli
Centrul, postmoderniştii nu fac decât să-l
deplaseze către o „margine”, revenind, de
fapt, către antropocentrismul precreştin al
lui Protagoras, cel cu homo mensura. Aşa
procedează curentele ideologice care se
declară umaniste, şi care au dus la
nenorocirile antiumaniste din secolul al XX-
lea. Tragicomedia luciferică a ateismului
26
modern şi postmodern, care constă în

substituirea centralităţii lui Dumnezeu cu
centralitatea omului, păcat străvechi, a fost
demontată, cu uneltele teologiei, de către Sf.
Iustin Popovici, dar nu numai.
Să mai dau un exemplu: după ce Liviu
Petrescu argumentează că postmodernismul
înseamnă eliminarea oricărei gândiri unitare,
sistemice, el se vede pus în postura de a ne
oferi „cel mai sistematic model teoretic al
postmodernismului produs pe teren
românesc” (Ibidem, p. 148). „Deconstruind”
orice gândire sistemică, „paradigmatică”,
postmoderniştii constată că vin cu un nou
canon. Apoi, respingând conceptul de
umanism (cel proferat, „umanismul
socialist”), se văd în situaţia de a propune un
nou umanism, fundat pe aceeaşi eroare
ontologică a substituirii lui Dumnezeu cu
Omul, dacă nu chiar cu himera Supraomului
nietzschean. De altfel, bucuria de a trăi a
acestui „nou umanism” ar veni din
eliminarea a tot ceea ce-i apolinic şi
centrarea exclusivă pe dionisiac,
neînţelegând că fericirea nu e posibilă decât
prin aruncarea luminii apolinice asupra
dionisiacului, ceea ce Nietzsche ştia, spre
deosebire de discipolii lui de astăzi.
Ignorarea ecuaţiei lui Nietzsche a
transformat dionisiacul postmoderniştilor în
pornografie şi scatofilie.
11 454. Aş putea foarte bine să susţin că
gândirea în fragmente din seria Numere în
labirint aparţine canonului postmodernist.
Aş fi astfel şi eu la modă şi, cine ştie, m-aş
bucura de onorurile criticilor
postmodernişti. N-o fac, fiindcă scrierile mele
aparţin unei alte paradigme culturale:
transmodernismul. Dincolo de orice isme, deşi
termenul pare croit ca un ultim ism.
11 455. De ce Franţa se opune
proclamării temeliei creştine în himerica
Constituţie a Europei unite? Este o Franţă
atee, care a lăsat deja loc expansiunii altor
religii, cu preponderenţă cea musulmană. De
la Marea Revoluţie Franceză, anticreştinii au
jucat rolul viorii întâi. Franţa, după o agonie
de câteva secole, va dispărea, devenind
oglindă a întregii Europe, care o urmează
printr-o contaminare mimetică de nestăvilit.
11 456. Postmoderniştii postulează o eră
a pluralismului estetic, dar restrâng
literatura la textualism. Cine nu-l cultivă nu
există.

27
11 457. Garanţia modernităţii este

tradiţia.
11 458. În România ultimilor ani,
libertatea de exprimare a rămas doar celor
care n-au vocaţia libertăţii.
11 459. 2 iunie 2004. A fost eliberat
Alexandru Leşco, după 12 ani de închisoare
transnistreană.
11 460. Din cauza doliului ţinut, fiicele lui
Moş Goriot n-au venit la înmormântare.
11 461. Noroc că pe lume domină
oamenii fără ruşine. Altfel n-am mai avea
candidaţi în campaniile electorale.
11 462. Ideea de neant pare să fie o
născocire a eului. Nu şi vidul.
11 463. Nenorocitul ca şi, pretins
anticacofonic, este o culme a cacofoniei, care
i-a contaminat şi pe traducători, ba chiar şi
pe scriitorii ignoranţi.
11 464. Filosofia trebuie să fie punctul de
interferenţă dintre ştiinţă şi teologie. Aşa a
conceput-o şi Lucian Blaga în Eonul
dogmatic.
11 465. 4 iunie. Dr. Iorgu Gălăţeanu îmi
telefonează că ieri a fost îngropat Stelian
Baboi. Cancer de prostată. O figură originală
acest Stelian Baboi, un prozator excepţional,
creator al romanului kynic, în literatura
noastră, devansând etapa din urmă a
romanelor lui Nicolae Breban. Critica însă n-
a prea avut organ pentru opera lui
Filigranãri
Lina CODREANU
(linacod@yahoo.com)
Mama
Eroii aventurii mele prin viață rămân Tata

și Mama.
Mică de statură, mama nu avea astâmpăr
toată ziua. Şi nici n-ar fi putut. În familie,
creșteau trei feciori, o fată şi bărbatul ei care
trebuia aşezaţi de trei ori pe zi la masă. Pe
sine nu se mai punea în calcul: mânca „din
picioare”, pe apucate, mai gusta mâncarea,
mai aducea câte ceva celorlalţi… Nu că n-ar fi
fost bucate, dar pentru sine n-avea timp
zăbavă să stea la masă, ca tot omul. După ce
mâncau, nu totdeauna în mod organizat,
bărbatul și feciorii plecau, fiecare, la
treburile lor. Aşa că pentru curăţenia majoră
a anotimpului (de toamnă, de primăvară)

28
trebuia să-i convingă pe cei voinici să o ajute

să mute şifonierul, dulapurile şi patul, mobile
masive şi grele.
Prin „curăţenie” nu se înţelegea „dat cu
mătura”, ci văruiala din primăvară pentru
zilele de Paşti, apoi târziu, după stinsul verii,
pentru întâmpinarea sărbătorilor (Crăciunul,
Anul Nou) ori pentru evenimente speciale
(nunţi, aniversări, petreceri…). Şi acum
parcă-l aud pe tata lăudându-se, „am o
mobilă bună, grea, de nuc!”, adică rezistentă.
Eu nu prea înţelegeam ce-i asta, dar ştiam că
tata are dreptate, mă sumeţeam şi îmi plăcea
să spun altora ce mobilă grozavă avem.
Sărmana mamă! Ea aşeza piesele de mobilier
cu mare greutate într-o parte sau în alta, le
ştergea, le dădea lustru, le împodobea. Noi
doar vedeam că „odaia de la deal” numită şi
„de curat” sau „cea bună” arată frumos, are
aer împrospătat, mirosind a busuioc ori a
gutui din cele strecurate pe lângă drugii
protectori de la ferestre, însă nu ştiam câtă
muncă investea biata mamă acolo.
Curăţenia din interiorul casei intra în
responsabilitatea mamei. De două ori pe an,
primăvara, înainte de Paşti şi toamna, înainte
de culesul viilor mama făcea curat în toată
casa, de la primul prag până în bagdadia
camerei din aripa estică. Tata era un om
voinic, înalt și a proiectat casa după
dimensiunile lui, ceea ce-i dădea distincție
între dependințe și între alte case din
mahala. Mama era scundă de statură („M-a
măritat tata de copilă, m-au luat greutățile și
n-am mai crescut” – mărturisea), dar foarte
ageră și scrupuloasă la treburile casnice.
Avea părul negru ondulat și ochii de un
verde pătrunzător, garnisiți artistic cu gene
lungi. Ajungea până la subsuoara bărbatului,
alături de el părea și mai mică de statură și o
auzeam reproșând nu știu cui că-i casa prea
înaltă și că îi venea greu să mute masa, scara
ca să agațe perdelele, să văruiască pereții și
să oloiască tavanul camerelor. Atunci, la
curăţenie, aproape când se crăpa de ziuă,
câte două-trei dimineţi la rând mama scotea
ţesăturile şi pânzeturile de prin locurile de
depozitare, ca să se aerisească, să le prindă
roua sau gerul, după anotimp, aşezându-le ca
pe nişte rândunele pe sârma dintre stâlpii
casei sau pe cealaltă sârmă, de rezervă,
întinsă de la colţul grajdului până la vreun
pom din bătătură. Pentru mama – o muncă
istovitoare, dar trebuie să recunosc faptul că,
la sfârșitul treburilor planificate, deslușeam
29
pe chipul ei şi o neştirbită satisfacţie de

gospodină care trudea până când ei înseși îi
plăcea cum a ieșit.
Ca să termine mai degrabă, îşi mai tocmea
ca ajutoare pe blânda şi tăcuta tuşă Tinca a
lui moş Gheorghe Puiu sau pe sprintena
Sanda lui Tănase Bobei, femeie subţire la
trup şi bună la sfat. Dregea atunci crăpăturile
pereţilor cu lut galben amestecat cu balegă
de cal dată prin ciur, aştepta să se usuce, apoi
astupa bălţătura de pe pereţi cu var alb-
albăstrui şi nu se mai cunoştea nimic. Văruia
pereţii a două camere, mai rar pe cei din sală
și din „camera cea bună”, dar musai, uneori
chiar la trei luni pereţii din bucătărie, unde
se amestecau mirosurile, se abureau şi
bagdadia se afuma. Împingea patul, dulapul,
văruia și aştepta câte o noapte ca să se usuce
pereţii. După aceea, atârna la locul lor, în
cuiele albite de var, icoana, covorașele,
cuverturile, levicerele, pe care le netezea cu
palma admirând ţesătura migăloasă, mirosul
împrospătat de lână şi culorile înviorate de
răcoarea nopţii şi de rouă. Spăla duşumeaua
din camera înaltă şi lipea pe jos în chiler,
unde ne plăcea să stăm grămăjoară. Pe-afară,
spăla prispa cu scări și dădea cu lutișor grena
ori cenușiu brâul de la bucătărie. Abia după
ce punea perdelele se apropia de „Gata!
Mulțumesc Domnului că am terminat
curățenia” și-și făcea cruce.
În zilele acelea de austeritate, un fel de
război domestic, la noi, în ceaunul de tuci se
fierbea fasolea, care ţinea de saţ (gătită cu
carne sau costiţă la borcan) şi nu cerea prea
multă osteneală pentru gătit. Poate că la
fasole fierte nu ne prea îndemnam noi, dar
de costiţă şi mai ales de varză eram amatori
de tot. Tata sau Apostu, fratele mijlociu,
scotea din butoiașul aşezat în gura beciului o
căldare cu varză murată, un pic vişinie de la
sfecla roşie, din care tăia pentru mâncare,
după nevoie. Când o mâncam, varza scârţâia
între dinți. Pentru murat tata punea varză
într-un butoi odihnind în gura beciului, la
baza scării din lemne groase. Aşeza printre
verzele îndesate jumătăţi de gutui și mere, de
sfeclă roşie, țelină, boabe dintr-un ştiulete
roşiatic, rădăcini de hrean… O îndesa bine,
punea peste ea foi de ţelină şi hrean, apoi
presa căpăţânile alb-gălbui cu două
scândurele în cruce, legate prin nit de lemn
iar peste ele așeza o piatră de râu, lată şi
cenuşie, de semăna cu drobul de sare lins de
animale, care trebuia să țină sub apa sărată
30
încărcătura toată. Varza căpăta un miros

uşor parfumat de la gutuile rătăcite de tata
sub scândurile adâncite iar zeama de varză
ne-o dădea rece, într-o cană...
– Luaţi şi beţi, că vă apără de dureri de
burtă și vă întărește.
Nu mai era nevoie de motivări, fiindcă noi
o beam cu poftă, ciocnind cănile şi urându-ne
noroc, ca şi cum ar fi fost vin din cel straşnic,
făcut de tata din via de la Mândra, unde avea
soiuri alese de nohan, condiră ori gaiardă, şi
păstrat special în butoiul mic. [...]
Mamei nu i-a fost niciodată frică de
moarte. Avea o seninătate mioritică în fața
morții, pe care o așeza între darurile date de
Domnul, căci „altfel nu se poate și toate au un
sfârșit...” După ce a murit tata Panaite, găsea
că rostul ei pe lumea asta s-a cam terminat.
Întâi de toate, i-a ridicat tatei toate
parastasele, după tradiție. Ba, în timpul vieții,
au făcut o pomană în care ei înșiși au dat de
pomană pentru sufletul lor (haine, obiecte
din gospodărie, mâncare), motivând că nu se
știe dacă urmașii vor mai urma obiceiurile,
așa că era mai bine să-și facă ei pomana, să
nu aștepte la alții. Probabil că se întâmplase
asta prin sat, nu știu, și nu voia să pățească și
ei așa ceva.
Nu era un caz singular nici atunci și nici
acum nu este. Bătrânii, în genere, își „pun
deoparte” lucrușoare necesare pentru „când
o fi să fie” ultimul drum. Mama și-a adunat
obiectele necesare, le-a arătat tuturor celor
patru copii, „menindu”-le, ce, cui, la ce va
folosi. Mama suferea de aritmie cardiacă și
au fost nenumărate situații grele în care
putea să moară fără ca vreunul dintre noi să
afle la timp. Pentru că adunase multe lucruri,
împreună le-am grupat în pungi cu
înscrisurile necesare, de exemplu, „Brâu.
Steag (nepot)”, „Levicer. Fina, fata Profirei”
sau „Material. Femei, la scăldat”, pe care le-
am depozitat pe raftul pentru „de moarte”.
Etc. Simțind că nu prea știu mersul treburilor
la înmormântare, m-a pus să desenez cum
anume să fie așezată cu toate lucrurile, la
scoaterea sicriului din casă. Atunci mă
înfioram puțin, însă acum, mi se par firești
aceste precauții. Mama avea încredere
deplină în mine, eram singura fată, deși eu nu
prea știam „rostul trebii”.
În septembrie '94, tocmai sosisem la casa
părintească din Mândrești, cu toată familia
mea, venise și Titi de la Galați și Gheorghe
din sat, toți din dorința să o ajutăm la culesul
31
viei. Împreună, ne bucuram. Când a văzut că

ne-am adunat „acasă” aproape toți, mi-a
mărturisit premonitiv, și-i repet spusele, pe
care le-am notat în altă carte: „Ce bine-ar fi
să mor acum! Iată, sunteţi toţi acasă, în jurul
meu şi n-am să mor singură. Altfel, Titi – la
Galaţi, tu – la Huşi, Apostu – la Tecuci,
Gheorghe – cu şcoala…” A doua zi s-a
întâmplat ceea ce-și dorise și poate că
despărțirea nu i-a fost durere, ci împlinirea
ultimei dorințe...
Da, în mod sigur, mama Constanța
considerase că își împlinise rostul pe pământ
și se pregătise în tihnă ca să se așeze veșnic
lângă omul ei.
Epos
Elena NETCU
(Tulcea)
Întâlnirea cu Mainahur
Simţi o apăsare sufocantă pe piept şi se trezi
în acelaşi scaun în care îl prinsese somnul:
– Ah, bine c-am scăpat! Era să mă înec! Ce-
a fost asta, Mainahur? Ce mi-ai dat de băut,
tătăroaica mea ?
– Prinţul meu, a fost o licoare care ţi-a
prezis viitorul. Am vrut să-ţi dau un semn
despre ce te aşteaptă! Eu nu voi fi a ta, Nogai,
niciodată decât dacă mă alegi pe mine în locul
războaielor!
– Nu spune asta, frumoasa mea! M-ai prins
ca-ntr-un năvod din care nu mai vreau să ies.
Nu vreau să fiu prizonierul tău pe viaţă!
– Atunci, vei fi propriul tău prizonier!
Suntem ceea ce gândim! Locul tău va fi pe alte
meleaguri.
Zicând acestea se ridică de la masă, se
îndreptă către intrare si se făcu nevăzută.
Nogai rămase ţintuit în scaun, fără puterea
de a se ridica, de parcă cineva îl ţintuise acolo
ca o stană de piatră. Strigă atât de tare că se
cutremură încăperea:
– Alchim, Barin, Şahin! Sfetnicii mei! Unde
sunteţi, prieteni?
Imediat cei trei tineri se înfiinţară în faţa lui
Nogai, îngrijoraţi de starea în care se afla
stăpânul lor.
– Să mi-o aduceţi din pământ din piatră
seacă pe Mainahur! Nu ştiu unde a plecat, nu
ştiu ce vrea să facă din mine, dar o vreau
înapoi! Repede pe cai s-o ajungeţi din urmă!
Cei trei voinici au pornit pe urmele
tătăroaicei, dar a fost zadarnic. Au ajuns până
32
dincolo de podiş de unde începea pădurea de

ulmi şi frasini. Au trecut prin ea ca vântul şi ca
gândul. Dincolo de pădure începea un sat de
tătari. Se cunoştea după corturile din pâslă
bleumarin şi cenuşiu. Lângă fiecare cort se
ridica câte o casă din piatră şi din lut, acoperite
cu paie amestecate cu lut şi cenuşă peste care
erau legate la rând maldări de stuf prins cu
nişte beţe lungi pentru a fi protejate de furia
vânturilor de iarnă.
Cei trei sfetnici au oprit la marginea pădurii:
– Nu-i de găsit! N-are nici un rost să gonim
caii aiurea. S-o fi ascuns prin pădure. Nici n-
avea timp să treacă de pădurea asta. Hai s-o
înconjurăm. Dăm noi de ea până în seară.
Au intrat în pădure înaintând greu printre
liane şi crengile copacilor care parcă se aplecau
înadins ca să-i împiedece să treacă. Se făcea tot
mai umbră, nu se mai vedea nicio rază de
soare, de parcă se însera.
– Alchin, spuse Barin îngrijorat, s-a înserat
sau mi se pare mie?
Şahin opri calul şi le spuse celorlalţi
tovarăşi cu un glas tremurat:
– Abia am intrat în pădure, fraţilor!
Înserarea asta nu-i a bună! Hai să ieşim repede,
că aici nu e lucru curat. Îşi aruncară privirile de
jur împrejur şi vedeau sub ochii lor cum se
deschide un ochi de pădure, în mijlocul căruia
stătea dreaptă, nemişcată, Mainahur, de parcă
i-ar fi aşteptat.
– Repede spre ea să n-o pierdem!
Înaintau cu greu printre lianele încâlcite.
– Asta-i nălucă, fraţilor! I-a luat minţile
stăpânului nostru!
Au făcut cale-ntoarsă găsind o cărare care
ducea spre marginea pădurii. Drumul spre
reşedinţa lui Kara Nogai Isa se vedea în lumină
la câteva sute de metri, foarte aproape de malul
Nistrului.
Între timp prinţul nu mai avu răbdare să
aştepte. Se aruncase pe calul lui alb şi o luă la
pas în întâmpinarea sfetnicilor. Pe drum toţi
copacii pădurii se umplură de păsări
cântătoare care dansau în văzduh cu fâlfâit
vălurit de aripi care se ondulau după trilurilor
păsărilor din pădure. „Asta e mâna lui
Mainahur! Ca să-mi arate ce putere are! Cine
ştie, poate e un semn că mă iubeşte!
Opri calul şi-şi aruncă ochii vrăjit spre un
trunchi bătrân de salcie privind apa Nistrului
cu încordare. Spera să apară Mainahur, să iasă
din tufele de măghiran care-şi frământau
frunzele mărunte şi creaţe. I se păru că
tătăroaica cu ochii de foc îl priveşte de după
ierburile ruginii. „Ah, sunt îndrăgostit de
frumuseţea asta de fată! Aproape mi-am uitat

33
de obligaţiile de comandant de oşti!! Măcar s-o

mai văd o dată!”
Se auzi tropăit de cai. Îşi îndreptă ochii într-
acolo. De sub sălcii se ivi Alchin alături de
ceilalţi doi.
– Stăpâne, n-am găsit nimic.
Nogai descălecă şi se aşeză lângă o salcie
plângătoare privind apa învolburată a
Nistrului. „Ce-a fost asta, Doamne? Este aievea
sau e vis? A fost sau n-a fost Mainahur aici?” Se
simţea buimac. Inima îi zvâcni tremurând de
emoţie. „Să renunţ oare la viaţa mea de oştean?
Asta ar însemna să nu mai fiu eu! Cum apar eu
în faţa lui Berche, cand amândoi am trecut la
altă religie? N-ar fi acesta oare sfârşitul meu?”
Zăboviră pe mal împreună cu cei trei
sfetnici, aşteptând parcă ceva. Nogai ceru
lămuriri despre starea oştenilor, despre
provizii şi despre apropiata plecare la Gurile
Dunării.
Apoi încălecară pe cai şi porniră cu toţii, în
tăcere, spre reşedinţă. Acolo îl aşteptau câteva
caravane încărcate cu mărfuri şi bunătăţi de tot
felul. Câteva calfe descărcau mărfurile şi le
cărau spre încăperi special pregătite pentru
asta. Un funcţionar îi plăti pe negustorii veniţi
de departe. Aceştia făcură o plecăciune şi îşi
îndesară teancul de asprii tătărăşti în
buzunare. Li se citea mulţumirea pe faţă. Îşi
pregătiră caravanele şi luară drumul înapoi.
Nogai intră în camera de oaspeţi şi se
prăbuşi pe sofa toropit de somn. Ar fi vrut să
doarmă, ar fi vrut să-i apară din nou Mainahur,
măcar o dată, cu vrăjile ei de tătăroaică
nomadă.
„O dată dacă ar mai veni, fie chiar şi în vis,
ar fi a mea pentru totdeauna.”
Simţi în jurul său aerul greoi şi fierbinte. Nu
înţelegea de unde vine acest val de căldură.
Închise ochii. Îi apăru păpurişul ondulându-se
pe malul apei. I se păru că în mijloc era
Mainahur plăpândă şi tristă. „N-ai putut,
prinţul meu, să mai fii lângă mine. Vei fi doar
un vestit luptător de arme şi vei pieri de
ascuţişul sabiei.”
Bărbatul încercă să se ridice, dar se opri
ţintuit în loc şi şopti sugrumat: „Nu face asta,
prinţesa mea!” Se auzi doar ecoul: „De mine nu
se atinge nimeni, Kara Nogai Isa! Sunt iubită de
toate sălciile acestea pe care le vezi înclinându-
se de-o parte şi de alta a Nistrului. Pe mine mă
ascultă toţi peştii din apa acesta pe care bunicii
mei tătari au cucerit-o. Sunt doamna pădurii de
stejari şi de frasini şi de liane care-mi fac loc cu
smerenie de câte ori intru să mă întâlnesc cu
veşnicia. Sunt una cu pământul, cu cerul, cu
soarele, sunt tătăroaică şamană, mai păstrez în
sânge legăturile invizibile cu apa, cu focul, cu
34
aerul, cu vântul, cu ploaia, toate fac parte din

fiinţa mea!”
Nogai deschise ochii şi se trezi în aceeaşi
cameră de oaspeţi, ţintuit pe sofa, privind masa
plină de bucate neatinse, până în zori. „Totul
este pierdut!” – se gândi Nogai, încercând să se
liniştească. „Nu-mi rămâne decât să încep
pregătirile pentru expediţia din Caucaz. Dar
fără Mainahur cum va fi viaţa mea?”
(Urmare din nr. 4/2021. Fragm. din romanul
Legenda emirului Nogai)
Ana OPRAN
(Pădureni – Huşi)
Prăbuşirea
(Fragment)
Zorii pătrundeau în
cameră prin perdelele
subțiri pe care Irina le aranjase la fereastra
dinspre răsărit după ce, o săptămână întreagă,
ajutată de moșu` Gheorghe și nevastă-sa, Fira,
văruise, spălase și frecase totul în locuința
nefolosită de mult timp. Se dădu jos din pat cu
grijă să nu-l trezească pe Emil. Mai putea
prinde încă o jumătate de oră de somn cât ea
pregătea micul dejun și cafeaua de dimineață.
Cu greu se mai găsea cafea naturală în comerț,
dar ea făcuse rost, la un preț exorbitant ce-i
drept, de un kg de cafea boabe de la niște
pocăiți din Serbănești care primeau pachete cu
ajutoare de la frații lor din America. În chilia
mică, alăturată celor două camere, o fostă
debara pe care o amenajaseră drept bucătărie,
mirosul de cafea proaspăt râșnită îți gâdila
plăcut nările. Pe reșoul așezat pe o măsuță,
lângă fereastra îngustă ce dădea spre curtea
vecină, cafeaua începu să-și umfle caimacul.
Încă somnoros și ciufulit, Emil apăru în
deschizătura ușii mascată de o dra
Ce frumos miroase! Ce-a pregătit aici
hărnicuța mea nevastă?- privi el pofticios spre
platoul aranjat cu ce mai găsise ea prin frigider.
Nu! Nu-i voie! În sufragerie!... Ceea ce
botezaseră ei sufragerie era o cameră de trei pe
patru în care nu aveau decât o masă veche și
două scaune. Irina așternuse o față de masă
brodată frumos chiar de mâna ei, cu ani în
urmă, în vacanțele de liceu. Camera dădea într-
o parte spre bucătăria improvizată, fără ușă
despărțitoare, iar, în cealaltă parte, spre
dormitor. Nicio fereastră spre exterior. Într-o
ulcică de lut smălțuită tânăra femeie pusese un
buchet de tufănele care parfumau aerul și
înveseleau interiorul cam întunecat. Se așezară
la masă voioși, emoționați și preocupați de ziua
35
care începea. Era deschiderea anului școlar

pentru Emil, iar pentru ea, prima consultație a
pacienților din toată comuna.
La ora 8 era la dispensar. Sala de așteptare
era plină de pacienți de toate vârstele. Fira își
făcea de lucru când cu o cârpă de șters praful,
când spălând cu te-ul mozaicul pardoselei pe
care apăreau mereu urmele celor veniți de
afară.
Bună ziua! – se adresă ea din mijlocul
încăperii cuprinzând circular toată asistența.
Simți direct pe piele privirile lor sfredelitoare,
undele de energie amestecată trimise spre ea.
Bună ziua, doamna doctor! – răspunseră
câteva voci de femei și bărbați.
După cum cred că ați aflat. eu sunt noua d-
voastră doctoriță: Irina Moraru. Azi e prima
noastră întâlnire. Ca să nu fie cu supărare, vor
intra în cabinetul de consultații mai întâi
urgențele extreme. dacă există, apoi mamele cu
nou-născuți, copiii…Ceilalți vor intra în ordinea
în care au venit. Da? Câțiva înclinară din cap în
semn că au înțeles. Unii se foiră neliniștiți pe
scaunele lor așezate de-a lungul pereților.
In cabinetul de consultații Irina constată că
asistenta nu ajunsese la serviciu. „E nevasta lui
Toma Calistrat. Pe asta va fi greu s-o dau pe
brazdă” – își spuse ea în gând.
Adela Calistrat a venit vreo oră mai târziu în
timp ce ea consulta un copil de vreo trei ani cu
amigdalele inflamate și purulente, cu ochii
înroșiți de plâns. Doctorița i-a aruncat în fugă o
privire plină de reproș în timp ce scria rețeta
sfătuind-o pe mamă cum să aplice tratamentul.
Am avut puțină treabă. Când ai gospodărie
mare n-ai timp nici să răsufli. A trebuit să le
pun masa copiilor și lui Toma. Știți… deh…
lucru cu ora…
Și noi tot cu ora lucrăm, tovarășa Adela! Ce
spun eu, chiar cu minutul, cu secunda…
Oamenii așteptau aici, unii cu probleme grave,
chiar de la orele 6. Nu trebuie să vă spun eu
care-i rostul nostru.
Lăsați-i să aștepte, doamna doctor! Ei sunt
peste trei mii, d-voastră una singură. Nu le pică
galoanele dacă ne așteaptă puțin. Așa făcea și
doctorul Iftimescu, dinaintea d-voastră. Ați
servit cafeluța?
Am servit-o acasă, cu soțul. Te rog să chemi
pe următorul. Și pregătește fișele. Sper să nu se
mai repete situația de azi. Adela se execută fără
nici un entuziasm, dând de înțeles că nu-i
dispusă a renunța așa de ușor la privilegiile ei.
„Mai vedem noi cine face legea aici”! – pufăi în
gândul ei.
A doua zi, când și moașa, dar și cealaltă
asistentă reveniră din concediu, Irina își

36
convocă tot personalul la sfârșitul programului

și le prezentă fiecăruia din ei Fișa postului la
care lucrase toată noaptea folosind
documentele găsite în dispensar, textele de
legislație, informațiile și sfaturile primite de la
colegii de breaslă cu mai multă experiență. Și
această zi se termină târziu, așa cum aveau să
se scurgă și altele mii și mii de zile din viața ei
de medic la Corbu: între consultații și rețete,
vizite la gravide și nou-născuți, trimiteri la
spitale și medici de specialitate, alergături cu
șareta prin ploaie, vânt, zăpada sau vreme
bună prin toate satele comunei, lupta cu boala,
cu suferința, cu ignoranța sau cu reaua- voință.
P o e s i s (2)
Alexandru CAZACU
(București)
Un teritoriu vast
Graba cu care îți aduni lucrurile

peste cearceaful boțit al unei insomni
atunci când cei care ne-au încântat și ne-au
dat încredere
sunt și cei care ne-au dezamăgit cel mai
mult
iar orizontul se poate atinge
precum liniile frânte ale unui tablou după
care se află un altul
unde viitorul pare un onest trecut
puțin modificat de pecețile cu chinovar
când începe un fel de înserare
trează și trăită
peste un teritoriu vast ce se extinde
cu o populație din ce in mai puțină
dincolo maldărul de frunze uscate
din grădina fără delicii
unde țevile puștii de vânătoare
ca doi ochi prelungi
ar vrea să se lipească de ochii vânatului
să nu se mai știe
cine pe cine privește și amenință
Vinovăția
Scârțâitul ferestrelor din casele

în care ne-am iubit
precum o strigăt de pasăre pierdută în larg
când toți aștrii sunt la perigeu
și durerea ta neînsemnată în durerea lumii
să nu o ai cui spune
iar frumoasele cuvintele din toasturi
se adună într-un ghemotoc de hârtie
pe care doream să-ți scriu
37
măcar un motiv de întoarcere

și despre răul colectiv se amestecă
cu binele de care altădată se fereau
iar acum dacă pe fiecare în parte
îl pui să povestească in detaliu
nu ști a cui este vinovăția
poate doar a celui care ascultă
Emil-Ciprian TESTEMEAN
(poet, eseist – Blaj, j. Alba,)
Din volumele publicate:

Natura creație și dar al lui
Dumnezeu, 2004;
Cucerirea culmilor, 2006;
Cuvântul sculptează, 2009;
Labirintul haosului meu, 2014;
70 de poezii ciudate, 2017;
Fericirile lui Isus, 2019;
Cele mai frumoase poezii din
lume(a mea)!, 2020;
De la viață am învățat, 2021.
Emoții
Sângele mi s-a învinețit
Venele mi-s strâmbe
Inima bate a cazan gol
Și ochii mei se pierd
în valuri de nori!
Mă ciupește clipa
Îmi tremură gândurile
Simt cum sunt inundat
de sentimente colorate!
Sunt încordat ca un arc
Pumnii mi se strâng în suflet
Picioarele mi-s incomode
Și vreau să dispar
și s-apar pe Marte
Departe…
Teama mă bate pe spate
Avalanșa de idei mă-mbată!
Slăbesc, mă albesc și mă topesc…
peste noapte…
Tricotând idei
Trăiesc pe viu o eclipsă de inimă
și cerul respiră greu.
În curând mi se vestejește ziua
și simt că a trecut fără să o fi mirosit.
Unele gânduri ne pun pe gânduri
E târziu deja și pe cerul sufletului meu
apar stele, semințe de lumină
Meditez!
Viața e o trambulină
mai lungă sau mai scurtă
38
care într-o zi
ne va catapulta…
Iorgu GĂLĂȚEANU
(poet, prozator – Bârlad)
Din volumele publicate:
Iubiri imaginare, 2000;
Iubire imaginară, I-II, 2001;
Voci din manuscris, 2002;
Blestemul plopilor, 2003;
Destinul chintei, 2005;
Utopia zidurilor, 2008;
Tălmăciri de gânduri, 2009;
Magia întunericului, 2012.
Dorinţă...
...e timpul scurt,
şi multe ar spune,
vrea să trimită un dar neamului
din care-i fericit urmaş,
dorinţa că-şi va ţine fruntea sus:
-din strămoşi curge sânge

în venele ce poartă,
înaintează şi duce cu sine
vrerea voastră,
iubirea adâncă a sângelui mumă!
De-i primeşti cântul

îţi va trimite o căpiţă
(strânsură de idei!)
adunată-n clipe de nesomn,
frânturi desfăşurate în poeme...!
Tăcere i-ai promis...
...rămână între voi spunea

vorba scoasă-n casă !
Înclinând bărbia
i-ai promis:
(buzele vor fi pecetluite!).
De vezi păţanii
nu trimite vestea,
acoperă ochii ce fură
(dezvăluie trăiri retinei!),
coboară pleoapele, supusă.
Cînd corzile scot glasuri

timpanelor din jur
şi-al tău aude,
înţelege, nu le recepta,
(tăcere i-ai promis!).
............................................................
Făptură-a lumii,
uşor ai fost coruptă
39
de-aţi descătuşa lăcatele,

ştiu, (poartă vina!), n-a insistat
al lămuri pe ăla din inimă.
Timpuri, timpuri…
Nela Diana RADU-
GRIGORESCU
(Huşi)
Am împlinit un număr
de ani!... Și ce dacă?
Astăzi mi-am văzut pe

facebook prenumele scris
lângă un buchet mare de trandafiri. Pentru
prima dată în viață mi-a plăcut cum arată și
cum sună. De fapt, se aude... cum arată și
invers. Se datorează faptului că am împlinit
un anumit număr de ani? Da, am o vârstă
corespunzătoare unor schimbări în trupul și
conștiința mea. Gândirea mi-e limpede și-mi
spun fără emfază și cu falsă modestie: „Sunt
mulțumită că i-am împlinit!” Recunosc că mă
simt bine în pielea mea cu tot ceea ce am
adunat în decursul timpului: o familie
frumoasă, împlinire profesională, câțiva
prieteni (pe mulți i-a cernut timpul), câteva
visuri realizate, destul de mulți doctori,
multe spitale și multă... răbdare.
Uneori mă întâlnesc cu unii cunoscuți
care-mi spun binevoitori: „Aproape că nu te-
ai schimbat!” Nu știu dacă trebuie să mă
bucur sau nu la auzul acestor cuvinte, pentru
că eu știu sigur că m-am schimbat. Și fizic și
psihic. Nu am devenit chiar un fluture, dar
metamorfoza există.
Lumea îmi spune că sunt aceeași? Să fim
serioși! La cincizeci de ani vreau să fiu
schimbată, mai ales în mentalitate.
Poate că undeva, în decursul acestor ani
chiar mi-am propus să fiu un pic altfel. Și am
reușit să clădesc o EU ceva mai puternică,
ancorată în realitate și salvată deseori de
imaginație. Nu mi-e dor de mine de cea de
demult, nu mi-e dor nici măcar de cea din
trecutul apropiat. Nu am fost, nu sunt și nici
nu voi fi perfectă. Nici perfecționistă! Cred că
e prea obositor să fiu așa.
Mă bucur că am învățat să ascult și să
observ oamenii. Încă mă mai dor vorbele lor,
dar trec mai repede peste asta. M-am
schimbat pentru că am început să-i înțeleg

40
ceva mai mult și pricep pe zi ce trece că, așa

cum eu nu plac pe toată lumea, există și
persoane care nu mă plac. Asta face parte din
echilibrul Universului, la fel cum există săraci
și bogați, inteligenți și proști, frumoși și urâți,
harnici și leneși, buni și răi…
Am înțeles și că nu pot muta munții din
loc cu mâinile goale, iar cei care au reușit
ceva în acest sens, nu i-au mutat. Cel mult i-
au sfărâmat și au construit ceva în locul lor.
Munții rămân la locul lor, indiferent de ceea
ce aș face.
M-am schimbat pentru că am învățat să-
mi cunosc limitele și să mă opresc la
momentul oportun. Acum știu că nu fac
nimănui niciun bine dacă mă solicit la
maxim. Am ajuns la o vârstă în care fac ceea
ce-mi place. Da, obosesc în mod plăcut căci
fac lucruri care mă pun pe mine în valoare.
Astăzi știu să-mi fac și mie favoruri. Am
priceput asta un pic mai târziu, dar mai bine
mai târziu decât niciodată! Nu mai accept
nimic din ceea ce nu-mi place! Spiritul de
sacrificiu este bun acolo unde este acceptat și
apreciat, însă trebuie să fii conștient că
cicatricile nu se mai vindecă cu niciun
medicament. Cel mult se pot cosmetiza!
EU capătă valoare în interior mai mult
decât în exterior dacă învăț să mă accept așa
cum sunt și să înțeleg că nu sunt „defectă”,
am fost construită așa cu un anumit scop. Nu
trebuia să fiu nici mai frumoasă, nici mai
inteligentă, nici mai bună sau mai știu eu
cum. Sunt așa cum trebuie să fiu. Dumnezeu
mi-a creat oportunități. A trebuit doar să le
descopăr.
M-am schimbat pentru că am învățat să
mă schimb și asta înseamnă ceva în evoluția
mea. Nu am înaintat doar în vârstă și ar
trebui să beau un pahar de șampanie în
cinstea mea chiar și numai pentru atât lucru.
Ștefan MÎRZAC
(Iași)
În atelierul cuvintelor
Motto:
1. Doar dacă muncești în mina cuvintelor poți
să spui și să scrii cuvinte de aur.
2. Numai cuvintele vii, coapte pot germina. Să
le semănăm!
Dacă vrei să muncești în atelierul cuvintelor

trebuie să fii un lucrător spiritual și să faci să-ți
lumineze cele ce le spui sau le scrii. Când
41
pornești să faci o creație în acest atelier,

întotdeauna te gândești ca aceasta trebuie să
placă cititorilor și să treacă de juriul avizat al
specialiștilor. Nu pot fi angajate la lucru graba,
superficialitatea ci doar talentul, inspirația și
răbdarea, care concurează împreună pentru a
obține o recoltă de calitate care să placă
sufletului. Aici, fiind exclusă producția de serie,
se naște doar producția unicat cu amprenta de
suflet a creatorului și care poate servi drept
model.
Pentru reușită este nevoie de o muncă
migăloasă, dar, care fiind făcută cu plăcere te
absoarbe, uiți de tine și pierzi noțiunea
timpului. Lucrând, te gândești doar la obiectul
muncii, cauți să-i perfectezi mereu imaginea
inițială și să ajungi la cea finală, dorită. În plus,
așa chiar trăiești mai mult!
La cuvinte lucrezi ca la un minereu. Cauți să
elimini mereu sterilul și banalul încercând
diferite combinații in jurul unei idei inițiale
care te inspiră și sună plăcut. Deseori în timpul
lucrului ți se pare că ești aproape de o formă
acceptabilă, dar privind empatic și critic cu
ochii cititorului opera ce se naște, nu
întotdeauna te satisface. Uneori renunți sau
rămâi doar cu cioburi de idei ce sclipesc
frumos, dar, care se cer altfel îmbinate .Alteori
elimini prea mult material de legătură și
scheletul nu rezistă, ori inspirația îți aduce alte
idei. Cuvintele ce le îmbini le privești detașat
din diferite poziții și unghiuri de cultură și de
suflet, le șlefuiești până plac și crezi că pot
produce cititorului vibrații, scântei sau lumină.
Mereu cauți să cântărești, transpus în cititor,
cuanta de util, de frumos sau de lumină ce
ajunge la el.
Pentru a obține producție de calitate
contează miezul, ideea centrală cu potențialul
ei spiritual. E bine ca scheletul lucrării să
rămână robust, să nu fie sărac la miez, dar
bogat în figuri de stil la exterior ca să te
orbească. Dacă lecturezi producția obținută,
cuvintele să curgă frumos, să se lege armonios,
natural.
Spre finisarea lucrului în atelierul
cuvintelor, la „controlul tehnic de calitate”
lucrezi cu infinită precauție, iar în munca la
nuanțe contează orice amănunt pentru
mulțumirea ta și a Măriei Sale, Cititorul.
Creația trebuie să ajungă la inima cititorului
prin cuvinte care zidesc, nu care dărâmă
așteptările, cu un echilibru între util și frumos,
să mângâie sufletul, dar și să-l îndemne la
muncă spre propria creație și împlinire.
În final privești detașat creația; e vie,
trăiește? Cum te privește?

42
Ecouri... Ecouri...
SPAȚII CULTURALE - nr. 78, septembrie /
octombrie 2021, p. 66-67:
„Liter-Club”, anul VI, nr. 3 (22), iulie-
septembrie 2021. În biblioraft au fost puse
cărțile: Vremea de sub gene de Lina Codreanu,
Dăinuirea prin cuvânt (lecturi empatice) de
Petruș Andrei și Fragmentarium filosofico-
teologic de Theodor Codreanu. Eseurile și
comentariile sunt realizate de Theodor
Codreanu, Din mișcarea literară a Vasluiului (II)
și Numere în labirint (2004), Teodor Pracsiu,
Teatrul „Victor Ion Popa” Bârlad – Slugă la doi
stăpâni de Carlo Goldoni (II), Lina Codreanu,
Ferestre albastre, Livia Andrei, Gânduri de vară,
Petruș Andrei, Elena Fluturel, Romanul unor
mari iubiri, Dan Anghelescu, Mircea Anghelescu
sau viața ca o carte (II), Vicu Merlan, Maladia
ideologiei și terapia Adevărului. Aforismele
acestei ediții a revistei aparțin lui Ștefan
Mîrzac, poezia este semnată de Martin Cata,
Elina Cojocaru, Marcel Miron, Daniela Oatu,
Cornelius Drăgan, Valeria Donose și proza, de
Ana Opran.
N.R. Gratitudinea noastră!
CUPRINS
Pinacoteca ................................................................ 2
• Nicolae TONITZA, Mama și copilul .............. 2
• Mirela BALAN, Chipul mamei ......................... 2
• Gustav KLIMT, Mama și copilul său ............. 2
Cărți primite la redacție:........................................... 2
Mamã frumoasã, primul meu rai .......................... 3
(Livia ANDREI – Grupaj literar)............................. 4
Oana ANDREI ................................................................. 4
Din Bârlad, cu mare dragoste ................................. 4
Joëlle CHAMBON .......................................................... 5
Familia – un loc al fericirii........................................ 5
Petruș ANDREI .............................................................. 7
Mama ................................................................................. 7
Mater dolorosa .............................................................. 7
Culturale, literare… ............................................... 8
Teodor PRACSIU........................................................... 8
Teatrul „Victor Ion Popa” – Bârlad ....................... 8
Vasile FLUTUREL ...................................................... 11
Eminescu și lumea valorilor ................................. 11
Petruș ANDREI ........................................................... 14
„Imposibila revanșă” – ............................................ 14
Vasile LEONTE ........................................................... 16
Lecturi din Ion Trif Pleșa ....................................... 16

43
P o e s i s (1) .......................................................... 19
Mihaela ALBU ............................................................. 19
Taina ............................................................................... 19
Nicuşor DĂRĂBANĂ ................................................ 20
Metamorfoză ............................................................... 20
Marcel MIRON ............................................................ 21
Din nou către Athos ................................................. 21
Pelerin ............................................................................ 21
Elina COJOCARU ........................................................ 22
Sferă de aer .................................................................. 22
Spumă ............................................................................ 22
Doina HARNAGEA..................................................... 22
Ulise (aşteptarea) ..................................................... 22
Martin CATA ................................................................ 23
Porți ................................................................................ 23
Clipiri din Septentrion ............................................ 23
Însemnãri cu staif ................................................. 24
Theodor CODREANU ............................................... 24
Numere în labirint .................................................... 24
Filigranãri .............................................................. 27
Lina CODREANU ........................................................ 27
Mama .............................................................................. 27
E p o s .................................................................... 31
Elena NETCU ............................................................... 31
Întâlnirea cu Mainahur ........................................... 31
Ana OPRAN .................................................................. 34
Prăbuşirea .................................................................... 34
P o e s i s (2) .......................................................... 36
Alexandru CAZACU .................................................. 36
Un teritoriu vast ........................................................ 36
Vinovăția ....................................................................... 36
Emil-Ciprian TESTEMEAN .................................... 37
Emoții ............................................................................. 37
Tricotând idei ............................................................. 37
Iorgu GĂLĂȚEANU ................................................... 38
Dorinţă... ........................................................................ 38
Tăcere i-ai promis... .................................................. 38
Timpuri, timpuri… ................................................. 39
Nela Diana RADU-GRIGORESCU ......................... 39
Am împlinit un număr de ani!... Și ce dacă? ... 39
Ștefan MÎRZAC ........................................................... 40
În atelierul cuvintelor ............................................. 40
Ecouri... Ecouri... .................................................... 42
Nota redacţiei: Revista „Liter-Club” apare cu

sprijinul financiar al colaboratorilor
Liter-Club
Fondatori: Lina şi Theodor Codreanu, Livia şi
Petruş Andrei, Daniela Oatu şi Teodor Pracsiu,
Elena şi

44
„Ceea ce nu trãim la
timp, nu mai trãim
niciodatã”.
Octavian Paler
Liter-Club
Director: Lina Codreanu
Redactor-şef: Livia Andrei
Colegiul redacţional
Theodor Codreanu
Petruş Andrei
Daniela Oatu
Teodor Pracsiu
Email: linacod@yahoo.com
ISSN 2501-2525
ISSN-L 2501-2525
ISSN-L 2501-2525
În atenţia colaboratorilor:
• Materialele trimise vor avea 1-2 pagini A4,

Times New Roman, cu literă de 12 la un rând
sau până la 1500 de cuvinte.
• Manuscrisele primite nu se returnează
• Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică
pentru conţinutul articolelor revine exclusiv
semnatarilor acestora ca persoane
individuale.

LITER-CLUB. Anul VII, Nr. 1 (24), Ian.-Mart. 2022

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LITER-CLUB. Anul VII, Nr. 1 (24), Ian.-Mart. 2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1

Anul VII, nr. 1(24),

Liter-Club Anul VII, nr. 1(24), ian.-mart. 2022

Cărți primite la redacție:

Liter-Club Anul VII, nr. 1(24), ian.-mart. 2022

Mamã frumoasã, primul meu rai

Corneliu Vadim Tudor:

Patru generații: Străbunica Lili, bunica Loredana,

(Livia ANDREI - Grupaj literar)

Din Bârlad, cu mare

Mi-e dor preafrumoase.

ca o regină, O auzeai cântând

Familia este povestea unui neam, o

Liter-Club Anul VII, nr. 1(24), ian.-mart. 2022

Şi astfel mama a trecut pragul în povestea

înțelege și a învăța valorile Vieții, pentru a ne

Cei ce ne-au dat viaţă

Femeile nu au numai o viață

O primă viață este cea visată

A doua este viața cea dorită

A treia este viața îndurată

Liter-Club Anul VII, nr. 1(24), ian.-mart. 2022

Teatrul „Victor Ion

Arcadi divulgă Ulitei statutul său real și al

manta de actor peregrin: „Pe vreme rea am

spune astăzi, poziție ilustrată de Paul Everac

inclusiv rolurile comice. Intuiția îl va ajuta

Eminescu și lumea valorilor

„Pentru noi, postmodernii, martori ai unei lumi puse sub

Datorită unei inspirate inițiative de a

Liter-Club Anul VII, nr. 1(24), ian.-mart. 2022

ani de la formarea primelor instituții

1 Mihai Cimpoi, Eminescu, lumea valorilor și noi,

„Lumea eminesciană a valorilor și

(Fragmentarium, p. 83). E un îndemn reluat

(Fragmente dintr-o lectură empatică)

Înfăţişând procesul de formare a

Această cronică de familie care se va

familia Codrescu astfel câştigându-şi dreptul

Lecturi din Ion Trif Pleșa

Deși contemporan și conjudețean cu

curând cu versiunea / viziunea

trecutului printr-o insistență vrednică de

Liter-Club Anul VII, nr. 1(24), ian.-mart. 2022

„Şi-apoi, la urmă – ce bucurie! -

Liter-Club Anul VII, nr. 1(24), ian.-mart. 2022

Iubita mea, o să-ţi înalţ o casă

Structura ei va din muşchi şi oase,

Din pielea-mi voi croi învelitoare,

Iubita mea, o să-ţi ridic o casă,

Pridvorul răsăritului de soare

Din mângâieri îţi voi dura iatacul

Îţi voi clădi acest cămin din mine!

Liter-Club Anul VII, nr. 1(24), ian.-mart. 2022

Diplomă. Scriitorului Pr.

Din nou către Athos

Am scos cărarea din inima mea

Simt chemarea cosmică

Din nou către Athos

Singurul loc din lume

Solitar, pe mal de râu,

Ulise nu s-a întors acasă

Liter-Club Anul VII, nr. 1(24), ian.-mart. 2022

cea demult părăsită.