Liter-Club, VII, Nr. 4 (27), Oct. - Dec. 2022

1
Liter-Club
Revistă de cultură
Anul VII, nr. 4(27),

octombrie-decembrie
2022
Liter-Club Anul VII, nr. 4(27), oct.-dec. 2022

2
Biblioraft
Cărți primite la redacție:
• Nicolae Busuioc, Visele celor șapte nopți,

Iași, Editura Vasiliana '98, 2021;
• Albu Mihaela, Jurnalism cultural în exilul
românesc (1948-1989), București, Editura
Academiei Române, 2021;
• Theodor Damian, Poemele de la Maria Eich,
Iași, Editura Timpul, 2021;
• Virgil Diaconu, Sufletul peregrin, București,
Editura Contrast, 2021;
• Eugenia Bulat, Călărașii și Renașterea
națională. Mărturii. Evocări. Imagini,
Chișinău, Editura Unu, 2021;
• Ioan Țicalo, Granița blestemată,
Câmpulung Moldovenesc Biblioteca
Miorița, 2021;
• Aurelian Silvestru, Nimeni nu învinge
singur, Chișinău, Tipogr. Centrală, 2022;
• Teofil Răchițeanu, Adainá, Cluj-Napoca,
Editura Napoca Star, 2022;
• Ion Simuț, Pe ce lume trăim? Simptome,
Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană,
2022;
• Cassian Maria Spiridon, Pietre albe, pietre
negre, pietre roșii..., Iași, Editura Cartea
Românească Educațional, 2022;
• Simion Bogdănescu, Simioniene.
Infraeseuri, Iași, Editura Cronedit, 2022;
• Grigore Ilisei, Blestemul iubirii pierdute,
Iași. Editura Junimea, 2022;
• Virginia Dimofte-Chiriac, Sterian Vicol –
Harfa de Țuțcani. Excurs monografic, Iași,
Editura Timpul, 2022;
• Ionuț Caragea, Căutătorul de amintiri,
Oradea, Editura Fides, 2022;
• Mihai Sultana Vicol, Zenovia-i numele ei,
Iași, Editura Opera Magna, 2022;
• Luminița Potârniche, Nu lăsa ziua nescrisă,
Galați, Editura InfoRapArt, 2022;
• Roxana Galan, Călătoriile Muzei sau Cum să
devii erou, Iași, Editura Junimea, 2022;
• Pe la noi, pe la Vaslui,/ Râsul e... la locul lui,
Cluj-Napoca, Risoprint, 2022. Coord.:
Liliana Moga, dir. editorial – Voicu Gelu
Bichineț;
• Liviu Țâțan, Albastrul mării logodit cu
speranța, 3 vol. (haiku, tanka), Râmnicu
Sărat, Editura Rafet, 2021, 2022;

3
Aniversãri...
MIHAI CIMPOI – 80
Bibliografie
(ultra-selectiv din peste 80 de volume):
• Narcis și Hyperion, 1979, 1985, 1994;
• O istorie deschisă a literaturii române
din Basarabia, 1996, 1997, 2002;
• Basarabia sub steaua exilului, 1994;
• Mărul de aur, 1998;
• Cumpăna cu două ciuturi, 2000;
• Eminescu – focul meu: Imaginea
poetului în arte, 2000;
• Mihai Eminescu. Opere, 8 vol., 2001;
• Lumea ca o carte, 2004;
• Secolul Bacovia, 2005, 2022;
• Critice, Po(i)etica arhetipala, 2005;
• Esența ființei. (Mi)teme și simboluri
existențiale eminesciene, 2007;
• Mihai Eminescu. Dicționar Enciclopedic, 2013;
• Esența temeiului, 2013;
• Anatomia Ființei. Școala literară și artistică de
la Târgoviște, 2014;
• Titu Maiorescu și lumea noastră postmodernă,
2021;
• Nicolae Dabija în două oglinzi critice, 2022 (în
colab. cu Theodor Codreanu),
• Dante și sinea culturii românești, 2022.
La Editura Bibliotheca (Târgoviște) – ciclul de
micro-monografii despre Ion Heliade-Rădulescu,
Grigore Alexandrescu, Vasile Cârlova, I. Al.
Brătescu-Voinești, Elena Văcărescu, Ion Ghica,
Mihai Petrescu, Petru Creția.
Theodor CODREANU
O evaluare sintetică a lui

Valeriu Matei
Un studiu monografic
despre acad. Mihai Cimpoi,
într-o a doua ediție
revăzută și adăugită,
publică Valeriu Matei la
Editura Princeps Multimedia patronată de
poetul Daniel Corbu și de Filomena Corbu,
editură care a adus în fața publicului cititor
4
din Țară multe personalități ale literaturii și

culturii basarabene. Este vorba, aici, de
volumul O figură emblematică a culturii
românești: Mihai Cimpoi. Înzestrat cu un har
oratoric de excepție și cu o memorie
fabuloasă, poetul Valeriu Matei surprinde
prin capacitatea demonstrației sintetice,
reușind să acopere toate zonele structurale,
tematic și hermeneutic, ale operei lui Mihai
Cimpoi, cu o înlănțuire de o rară coerență
dialectică, aș zice, încât studiul său, vigorat de
puternice afinități elective, se arată ca un
poem critic și, totodată, ca o demonstrație
clasică a singularității canonice întrupată de
viața și de creația personalității celui mai
important critic și istoric literar al Basarabiei
din ultimele șase decenii.
Ediția întâi a cărții lui Valeriu Matei a
apărut în 2012, la Editura „Profesional
Service” din Chișinău. Intenția de poem critic
s-a conturat încă de atunci prin „prefața”
Itinerar, care este chiar un poem omagial
închinat, în trepte, copilului Mihai care „șterge
de pe geam/ lacrima învechită a iernii/ și
razele soarelui îi dansează pe chip/
întinerite”. Ștergerea devine laitmotivul
poemei: tânărul șterge, la rându-i, „praful de
pe file vechi, uitate”, bărbatul aruncă „peste
umăr/ zgura veacurilor/ și zidurile care-l
despart/ de semeni și de înaintașii/ care-au
sfidat vremurile” fisurându-le „de-a lungul și
de-a latul” în urletul câinilor de strajă. În fine,
omul cărunt care „poartă pe brațe/ dimineața
reînvierii speranțelor”, privește în urmă la
copilul ștergând de pe geam „lacrima
învechită a iernii”, la tânărul care a scuturat,
eminescian, praful „de pe cronice bătrâne”,
apoi la bărbatul puternic care a aruncat „peste
umăr/ zgura veacurilor”, în vreme ce privirile
noastre sunt „însetate de dragoste și de
libertate”.
Periplul acestor vârste este reluat în cele
șapte capitole ale cărții: Literatură și destin,
„Reparația” literaturii, „Ucenic la clasici”.
Modelul Călinescu, Spre un nou Eminescu,
omagiul celui dintâi eminescolog, Portretul
unui alter ego, Spre o critică a ansamblurilor.
Copilul Mihai, fiu al Anei Habureac, țesătoare-
artistă, și al tatălui-model, Ilie Cimpoi, descins
din Horodiștea Botoșanilor și descălecător în
Larga din ținutul Hotinului (unde era
supranumit Ilie Românul), vestit pentru
iubirea lui de balade și drame populare, dar și
pentru ipostaza lui de meșter care purta cu
sine cuie și un ciocan cu care repara gardurile
și porțile sătenilor, a moștenit de la părinți „o
fire puternică și reținută, aidoma unui vulcan
adormit care păstrează în adâncuri jerbe de
5
lavă ce vor ilumina într-un târziu cerul

scufundat în noaptea îndelungată a
înstrăinării, cu caracter de luptător calculat și
echilibrat, dublat de o bunătate și o
bunăvoință ce par uneori chiar exagerate” (p.
10-11). Va continua, în felul său
inconfundabil, aroma poetică botoșănean-
eminesciană cu dorința „de rezistență și de
afirmare a dinastiilor Hasdeu și Stamati,
reprezentanți de seamă ai școlii basarabene,
alături de Alecu Russo – ideologul generației
de la 1848, de donicești” (Andronache,
Alexandru, fabulistul, Matei, unionistul,
Leon), de Constantin Stere, Alexie Mateevici
sau Ion Buzdugan (p. 11). Originea „moldo-
română” a viitorului critic a fost prilej de
acuzații și numai o întâmplare fericită a făcut
ca familia să nu-i fie exilată în Siberia. A
rezistat, după propria-i mărturie,
consemnează Valeriu Matei, printr-un soi de
consecvență moromețiană (p. 12). Țăranul
reparator, înarmat cu un ciocan și cuie, a
reverberat în criticul și istoricul literar, în
mijlocul deformărilor din cultură, unde a fost
mult de îndreptat, de la tendințele realismului
socialist până la restituirea adevăratei
imagini a geniului eminescian. Sau cum
spune, îndrituit, Valeriu Matei: „Asemeni
tatălui, Mihai Cimpoi și-a asumat încă de la
debutul său în literatură, în 1960, o sarcină
dificilă, aidoma uneia dintre cele
douăsprezece munci ale lui Heracles, să spele
din templul literaturii molozul
proletcultismului, să curețe slinul și
mucegaiul obscurantismului ideologic numit
cu emfază «realism socialist» și să-i redea
actului critic dimensiunile esteticului”(p. 15).
Valeriu Matei nu coroborează opera lui
Mihai Cimpoi doar cu tradiția vechilor
„dinastii” deja amintite, ci și cu încercările
unor scriitori și critici din perioada sovietică
de a ieși din murdăria grajdurilor lui Augias.
Aceste grajduri „moderne” n-au fost, firește,
curățate doar de unul singur, căci Herculele
basarabean și-a luat în ajutor apele esteticii
care au curs prin alți intelectuali de dinaintea
sau din timpul său, de la Vasile Coroban, Ion
Vasilenco, Eugen Rusev, Gheorghe Bogaci,
Nicolae Romanenco, dar și prin scriitori ca
Nicolai Costenco, Ion Druță, Petru Zadnipru,
Andrei Lupan sau George Meniuc, urmați de
Grigore Vieru, Spiridon Vangheli, Vasile
Vasilache, Petru Cărare, Liviu Damian, Emil
Loteanu, Vladimir Beșleagă, Victor Teleucă,
Vera Malev, Anatol Codru, Aureliu Busuioc,
Igor Crețu, Andrei Țurcanu, Nicolae Dabija,
Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, Pavel
Boțu, Gheorghe Vodă, Vasile Romanciuc,
6
Nicolae Rusu, Iacob Burghiu, Ion Iachim ș.a.

Despre ei și despre alții, Mihai Cimpoi va scrie
nu doar în O istorie deschisă a literaturii
române din Basarabia, ci și monografii menite
să-i consacre, începutul dedicându-l lui
Grigore Vieru, în 1968, cu Mirajul copilăriei,
carte perfecționată, adăugită în variantele
următoare (Întoarcerea la izvoare, 1985),
până la Grigore Vieru, poetul arhetipurilor
(2005, 2009). Departe de a se fi închis în
spațiul basarabean, a reușit, încă din 1965, să
strecoare în nr. 12 al revistei „Nistru” un
articol despre Liviu Rebreanu, anunțând
voința de integrare a literaturii dintre Prut și
Nistru în marele ansamblu al literaturii
române. Având ca model suprem pe G.
Călinescu, dar și pe Titu Maiorescu, Mihai
Cimpoi și-a asumat și descoperirea și
consacrarea unor noi talente, exemplul
adesea citat fiind Nicolae Dabija căruia i-a
conferit o dublă identitate publică la 23
decembrie 1965, în „Tinerimea Moldovei”:
pseudonimul Nicolae Dabija (de la Nicolae
Ciobanu) și pecetea stilistică, poezia „ochiului
al treilea”. Așadar, un critic literar „cu o
intuiție sigură”, decide comentatorul său (p.
20).
Călinescianismul lui Mihai Cimpoi
constituie tema capitolului al treilea și
continuă în următoarele două, fiindcă în
autorul Enigmei Otiliei Mihai Cimpoi găsește
și aprecierea/cutuma că adevărata măsură a
talentului unui critic român se arată în fața
operei eminesciene, Călinescu fiind el însuși
cel mai important eminescolog din toate
timpurile. O asemenea situare sugerează
Valeriu Matei și în ce-l privește pe Mihai
Cimpoi, în titlul capitolului al cincilea, Omagiu
celui dintâi eminescolog, înălțare
argumentabilă, nu numai în spațiul
basarabean, dacă ținem seamă de întreaga
dăruire acordată poetului național (sintagmă
consacrată de autorul Istoriei literaturii
române de la origini până în prezent, 1941) de
către autorul lui Narcis și Hyperion, pe
multiple planuri, evidențiate și de Valeriu
Matei: 1) numeroasele cărți de exegeză; 2)
edițiile Eminescu diriguite, la Chișinău; 3)
opera unicat a dialogurilor (două volume) cu
eminescologi, traducători din toată lumea; 4)
crearea Centrului Academic Internațional
„Mihai Eminescu”, la Chișinău, institut fără
echivalent în România, cu o activitate
impresionantă; 5) crearea altei instituții
remarcabile, Congresul Mondial al
Eminescologilor, ajuns la a XI-a ediție; 6) în
fine, s-a putut spune că Mihai Cimpoi însuși a

7
devenit o instituție de eminescologie. Aceste

merite stau și în atenția lui Valeriu Matei.
Ca exeget al lui Eminescu, Mihai Cimpoi a
pornit de la cea mai curajoasă carte a sa, una
a maturității depline, Narcis și Hyperion
(1979, 1986, 1994), după care au urmat altele
(Căderea în sus a Luceafărului, Eminescu –
poet al ființei, Plânsul Demiurgului, Esența
Ființei, Hyperion și Demiurg. „Luceafărul”, mit
și dramă existențială, Eminescu, lumea
valorilor și noi postmodernii, Eminescu și ideea
europeană), concentrate pe fenomenologic și
ontologic, ca mare poet al Ființei, culminând
cu monumentala sinteză Mihai Eminescu.
Dicționar enciclopedic (2012, ediție revăzută
și adăugită în 2018, 800 p.).
Evoluând de la mitopo(i)etică la critica
ontologică (v. Theodor Codreanu), Mihai
Cimpoi a reușit să se singularizeze și față de
modelul G. Călinescu. Această naturală
mutație a trecut și prin ceea Valeriu Matei
identifică în apropierea de modelul Eugen
Simion (pe care el îl consideră „cel mai
important critic și istoric literar român din
ultima jumătate de secol”, p. 51), căruia Mihai
Cimpoi îi dedică monografia Modelul de
existență Eugen Simion (apărută în două
ediții, 2014, 2018). Valeriu Matei nu se
oprește la o simplă afirmație, ci explică
apropierea prin câteva afinități elective. Cea
mai importantă: „Ambii au la începuturile
biografiei modelul patern de a percepe lumea
și existența (infirmând freudianul complex al
paricidului), moștenind, tot pe linie paternă,
rezistența în fața intemperiilor și vocația
construcției și reconstrucției” (p. 52). Și: „La
fel ca și Eugen Simion, Mihai Cimpoi e un
ctitor de instituții și realizator de proiecte
mari, necesare culturii noastre” (p. 53). În
cultura noastră, ambițioasele proiecte de
anvergură hasdeiană au fost, de cele mai
multe ori, abandonate. Nu și în cazul lui Eugen
Simion și al lui Mihai Cimpoi. Doar un
exemplu: reușita primului în a realiza
fotocopierea manuscrielor eminesciene, nu
fără obstacole și incriminări, are ca echivalent
corpusul Eminescu în zece volume, dar și
Centrul Academic Internațional „Mihai
Eminescu” de la Chișinău, plus Congresul
Mondial al Eminescologilor (p. 53).
Capitolul al VII-lea, Spre o critică a
ansamblurilor, este, într-un fel, imaginea din
oglindă a enciclopediei eminesciene, căci se
distinge aceeași strădanie de a cuprinde
ansamblul literaturii române (cu popasuri în
alte arte, Brâncuși) sau în alte literaturi și
culturi (Leopardi, Dante, Nietzsche etc.).
Proiectul-nucleu este O istorie deschisă a
8
literaturii române din Basarabia, strămutat,

de pildă, în ceea ce am numit marele proiect
târgoviștean, spațiul târgoviștean devenind
matrice generatoare a culturii și literaturii
române. Uimește numărul mare de studii
monografice care acoperă, bunăoară, ceea ce
Mihai Cimpoi redefinește a fi „Școala de la
Târgoviște” ca Școala literară de la Târgoviște,
de la Frații Văcărești până la Radu Petrescu și
generația lui Mihai Stan. Aceeași voință
integratoare și-n ce privește valorile mari ale
celorlalte „provincii” literare: Ion Creangă,
Titu Maiorescu, Ion Ghica, Duiliu Zamfirescu,
Bacovia, Lucian Blaga, Nichita Stănescu
ș.a.m.d. Surprinzând multitudinea de nuclee
generatoare, în spiritul arheității
eminesciene, Valeriu Matei conchide: „Mihai
Cimpoi mai mult construiește și mai puțin
demolează, găsește temeiuri înființătoare și
nu temeiuri neantizatoare, întru a dezvălui un
fenomen – istoria literară”, demersul neavând
înțeles „fără istoria culturală a Basarabiei”,
după cum criticul însuși o mărturisește (p.
66). Toate la un loc lasă să se înțeleagă că
Mihai Cimpoi „va purcede curând la
elaborarea unei construcții sistemice de mare
anvergură, unui nou studiu de sinteză
consacrat, de astă dată, întregii literaturi
române de la origini până în prezent” (p. 68).
Încă o premisă a apropierii de Eugen Simion,
care și el a rămas dator cu o istorie integrală a
literaturii române fundată pe criteriul estetic
și nu pe subterfugii de tipul est-eticii care a
contaminat spiritul critic după 1989.
2012. Acad. Mihai Cimpoi, citindu-și

însemnarea din Cronica de Salon pentru cei
prezenți: Petruș Andrei, Valeriu Matei,
Theodor Codreanu.

9
LIVIA ANDREI – 75
Petruș ANDREI
Cea mai frumoasă toamnă
E-o toamnă, cum a fost și prima dată,

Și, totuși, e mai altfel ca aceea,
Mai capricioasă-ntocmai ca femeia
Din vremea când era bunica fată.
E alta frunza, alta e aleea

Pe care cade-acum ca altădată,
Ori ochiul meu o vede deformată,
Ori nu se mai aprinde-n el scânteia.
Dar am venit cu toamna la-ntâlnire

Să retrăim povestea de iubire
Pe care noi cu toții o trăirăm.
„Dar care-a fost cea mai frumoasă toamnă,

Îți mai aduci aminte, dragă Doamnă?”
„Cea mai frumoasă-a fost când ne iubirăm!”
Daniela OATU
Numai dascălul
Dedicată prof. Livia Andrei
Numai dascălul
trece prin viaţă în pas alergător,
rezemând bolta sau cerul – mă rog –
de-un catalog.
Drumul iniţiatic
spre sala de clasă
e călătoria lui Ulysse pe mare,
în timp ce jumătatea mai bună
îl aşteaptă blândă şi iertătoare.

10
Destinul sisific
și elevii îi cer
să poarte oricând
O stea la rever.
Lina CODREANU
La aniversară
Interviu inițiat de Lina Codreanu cu

întrebări adresate publicistei – profesoara
Livia Andrei.
Lina Codreanu: Apariția dumneavoastră în

lume a fost o lumină în buchetul de raze al
familiei bârlădene. De unde „vă trageți”, dnă
Livia Andrei, și cine sunteți?
Livia Andrei: Nu știu dacă am fost o rază, dar
știu sigur era o rază de lună când am apărut
pe lume la orele 22, pe undeva prin Munții
Bucovinei, într-un peisaj mirific, într-o
localitate cu nume legendar Cîrlibaba, acolo
unde tatăl meu era Șef de Post de jandarmi,
cum se numea pe atunci.
L.C.: Pentru orice persoană, părinții formează
axul primordial, care adună într-un punct
existențial toată armonia, contradicțiile,
sunetele ori culorile universului. Ce au „sădit”
în ființa dumneavoastră părinții?
L.A.: Mama era de frumusețe rară, pe care, din
păcate nu mi-a transmis-o. M-a învățat să fiu
politicoasă și să vorbesc frumos cu orișicine.
N-am auzit-o niciodată spunând un cuvânt
trivial. Tata a fost cel de la care am învățat să
fiu mereu corectă cu mine, dar mai ales cu
cei din jur. Întotdeauna l-am invidiat pentru
scrisul său caligrafic și impecabil.
L.C.: Anii formării, din copilărie până la
absolvirea liceului, apoi cursurile
universitare v-au lăsat urme luminoase în
biografie?
L.A.: Deși vremurile erau grele, eu am avut o
copilărie fericită și întotdeauna am fost
înconjurată de prieteni. Și acum mă
întâlnesc cu ei, deși au trecut atâția ani. Dar
nu-mi pot uita nicicum profesorii de la
Colegiul „Gh. Roșca Codreanu” din Bârlad.
Mi-au marcat formarea ca om, domnul
profesor Gheorghe Gohoreanu, pe când
11
eram președinte de Unitate de Pionieri, iar

el instructor care m-a învățat să fiu un om
organizat, iar dirigintele meu, profesorul
Traian Nicola mi-a insuflat simțul disciplinei
și al curajului.
L.C.: Când și cum l-ați cunoscut pe Petruș
Andrei, partenerul dumneavoastră într-o
căsnicie semicentenară, adevărat model
creștin/moral pentru generațiile următoare?
L.A.: În anul întâi de facultate, eram 100 de
fete și 17 băieți. Fetele, una mai frumoasă
decât alta, iar băieții nici ei mai prejos. Eram
doar colegi, dar la revelionul din anul III, ne-
am așezat unul lângă altul, amândoi fără
parteneri și de atunci nu ne-am mai
despărțit. Pe 25 iulie 1969 am oficializat
legătura, iar pe 17 octombrie același an, în
prezența multor colegi de facultate, în
Cartierul Munteni din Bârlad, pe strada
Luceafărului, nr. 5, a fost o nuntă ca-n
povești.
L.C.: Referindu-se la importanța
dumneavoastră în parcursul vieții familiale și
literare, poetul Petruș Andrei a consacrat
sintagma „jumătatea mea mai bună”. Ce
motive l-au determinat să vă gratuleze cu
această nobilă recunoaștere?
L.A.: La această întrebare cred că el ar trebui
să răspundă. Eu doar am acceptat sintagma,
deși îmi spune că sunt „cel mai afurisit critic
al său”.
L.C.: Faceți parte dintre fondatorii revistei
„Liter-Club”, onorând funcția de secretar-șef.
Considerați de utilitate culturală apariția
revistei? Puteți numi câteva dintre rubricile /
materialele foarte interesante apărute în
paginile publicației în acești șapte ani de
apariție?
L.A.: Apariția revistei „Liter-Club” se
datorează doamnei profesoare Lina
Codreanu, care a avut această idee, iar noi,
ceilalți prieteni, Theodor Codreanu, Teodor
Pracsiu, Daniele Oatu, Gheorghe Pricop,
Elena Pricop, Petruș Andrei și subsemnata,
toți profesori de Limba și Literatura
Română, am îmbrățișat această idee și am
materializat-o imediat. Este o revistă
binevenită în acest colț de țară românească,
pentru că au acces la ea oameni dornici de
lecturi și dornici de a fi la curent cu
evenimente culturale, pe care nu le găsesc
ușor. Ecourile revistei demonstrează că este
citită și apreciată de oameni de
pretutindeni, nu numai de pe aceste
meleaguri. Interesante sunt toate rubricile
12
revistei. Dacă aș numi o rubrică sau un

material apărut aș părea subiectivă, totuși
am să mă opresc la „Însemnări cu ștaif”
rubrică semnată de Theodor Codreanu.
L.C.: Ați împlinit o vârstă seniorială de adâncă
semnificație – 75. La mulți ani, Doamnă! Ce
dorințe mai rămân de împlinit în plan
familial, profesional, cultural...?
L.A.: Rămân la ideea că vârsta este aceea pe
care o simți, nu cea din actele oficiale și
mulțumesc în fiecare zi bunului Dumnezeu
că pot simți adierile de vânt, că razele de
soare mă răsfață și că picăturile de ploaie
îmi umezesc obrajii. Ce îmi doresc? Sănătate,
pace și… prieteni, pentru că rudele ți le dă
Dumnezeu, și slavă Lui că ne-a dat și aș vrea
să-i văd pe toți oameni împliniți, dar
prietenii ți-i alegi singur, iar neprietenii (nu-
mi place termenul de dușman) vin de la sine.
L.C.: Vă mulțumesc pentru amabilitate.
L.A.: Și eu vă mulțumesc și revistei „Liter-
Club” îi urez viață lungă!
O precizare: Am fost și mă consider
profesoară, dar departe de mine gândul că
sunt publicistă. Cochetez, uneori cu scrisul,
dar e mult până… departe.
In memoriam
ION GHEORGHE PRICOP
– profesor, poet, prozator –
(15.04.1944 – 14.11.2018)
Repere bibliografice:
Din creaţia sa: Corăbii în septembrie (1984),
Călăreţul de os (1991), La coada cometei
(1997), trilogia: Balada vârstelor (2004),
Caligramele destinului (A doua carte a lui Iov)
(2006) şi Terapiile invocaţiei (2008),
Confortul Inorogului (2011), Paradigma
Deşertului (trilogie narativă, 2015), Cânta la
Duda o chitară (2016), Cartea celor cinci
semne (2016), Elegiile albastre (2018).

13
Teodor PRACSIU
Paradigma
permanențelor
Moartea – o imensă
surpriză tragică. O
asemenea surpriză a
cunoscut, în 2018, poetul,
prozatorul, publicistul,
omul de cultură și de școală Ion Gheorghe
Pricop, personalitate de prim rang a
ținuturilor vasluiene, literat notoriu în spațiul
moldav și, implicit, național. Tristețe, uimire,
consternare, durere, revoltă surdă – iată
sentimentele care i-au încercat pe prietenii lui
statornici la aflarea tristei și irevocabilei vești,
în acel noiembrie cernit, cu patru ani în urmă.
Scriitorul avea, la fatidica scadență, puțin
peste 74 de ani și jumătate. Robustețea lui
fizică și morală, tăria ce părea de stejar, chipul
lui bărbătesc, parcă cioplit în stâncă, vocea
baritonal-virilă, cu inflexiuni de bas, nu
prevesteau nimic rău și nu anunțau
premonitoriu fragilitatea ființei sale, frântă pe
neașteptate, într-un moment fast al carierei
literare. Ar fi putut atinge vârsta patriarhilor
dacă ursitoarele ar fi fost mai generoase și n-
ar fi grăbit scurgerea inexorabilă a nisipului în
clepsidră. ”Cneazul din Duda” evoca adesea
figura carismatică a mentorului său literar din
liceu, profesorul, criticul, istoricul literar,
poetul, eseistul Ion Alex. Angheluș, al cărui
ceas cosmic s-a oprit la 49 de ani. Capriciile
tainice ale destinului!...
Ion Gheorghe Pricop trăia literatura cu
toată ființa lui. Poezia era expresia sufletului
abisal al artistului și însemna pentru el trăire,
combustie, emoție, zbucium, litanie, magie,
descântec ritualic incantatoriu, încordare,
șoaptă, verb, metaforă, logos orfic. Când
vorbea despre poezie devenea parcă o voce
oraculară, sentențioasă, semn că avea un
respect profund pentru tot ceea ce însemna
exercițiu liric. Cu siguranță că în forul lui
interior disprețuia pe saltimbancii versului
facil, frivol, echivoc, licențios, acei inși ce
poluează grav arena literară.
Aidoma înaintașului său ilustru, I.L.
Caragiale, Ion Gh. Pricop iubea personajele
ficționale ce-i populau prozele - creații
plauzibile ale propriei fantezii - și trăia odată
cu ele tot zbuciumul lor existențial. Această
simbioză inefabilă autor – personaje explică
reacția aparent insolită a autorului, altminteri

14
perfect justificată esteticește: într-o zi a plâns

fiindcă i-a murit eroul central.
Opera literară a lui Ion Gh. Pricop (poezie,
proză scurtă, roman, publicistică, eseuri)
rezistă, după toate semnele, la necruțătorul
dinte al timpului. Explicația acestei rezistențe
este dată de cheia estetică a creației sale.
Autorul n-a creat conjunctural, ocazional,
pentru mize mici. Chiar și textele pentru
muzica folkistului Valeriu Penișoară - în vogă
în perioada de apogeu a Cenaclului „Flacăra”
– transcend clipa și se înscriu în permanență.
Ele ating zona cea mai sensibilă a ethos-ului
românesc. Prozele scurte și trilogia
romanescă Paradigma deșertului, care au ca
topos esențial satul istoric, mitic, tradițional,
ce trăiește convulsiile unui timp tragic
(războiul), înseamnă totodată întoarcerea la
credință, la eresuri, superstiții, legende,
mituri fondatoare, la fondul ancestral
depozitat în mentalul colectiv, adică la nucleul
indestructibil al memoriei unui popor vechi.
Ion Gheorghe Pricop însuși intră cu opera
lui pluriformă în această paradigmă a
permanențelor.
19 septembrie 2022
Petruș ANDREI
Nemurire
Prietenului Ion Gheorghe Pricop
Prietene, nicicând nu te-am uitat,
Te văd umblând vioi prin namestie
Cum te mișcai vioi prin poezie
De câte o idee inspirat.
Și astăzi ești prezent la datorie,

Grădina străbătând în lung și-n lat
Și Șarba să ți-o pui la decantat
Că nu știai ce-nseamnă sărăcie.
La Bibliotecă iar ne-am adunat

Ca să ne ții din nou tovărășie,
Să te-ascultăm cu-aceeași bucurie
Cum ne vorbești dibaci și avântat.
Cu toții îți aprindem lumânare

Că în a doua viață ni te-ai dus
Să stai înalt la dreapta lui Iisus.
Când soarele în inimi ne răsare.

15
Filigranãri
Lina CODREANU
(linacod@yahoo.com)
O fereastră pricopiană
Oricând îmi trece prin minte imaginea

scriitorului o asociez auditiv cu vibraţia
specială a glasului său. Trăind „în mijlocul
planetei” din universul cuvintelor, adică în
Duda țăranilor săi, Ion Gh. Pricop se simțea
fericit. „Sunt momente în care tai tăcerea în
felii și aud muzica sferelor” – ne mărturisea
scriitorul prin 2006. Cu vocea lui de franjuri
aflate într-o vibrare nesfârșită crea un fundal
sonorizant vorbelor afunde sau arcuite,
târâșe sau zburate. Aceasta este drâmba
pricopiană, adică instrumentul muzical
idiofon în formă de potcoavă cu o lamă
vibratoare care, ţinut în gură şi ciupit cu
degetul, produce sunete şi le multiplică
simultan, încât creşte impresia că-n
modulaţia cuvântului se adună zeci de sunete,
ba dezacordate, ba răguşite, ba asprite ca firul
costeiului. În oglindă ficțională, la fel de
specială este şi vocea lirică a scriitorului Ion
Gheorghe Pricop1.
Cere un efort de încadrare într-un anume
gen literar volumul compozit Cânta la Duda o
chitară (2017). Sunt împletite în carte
elemente biografice, de autobiografie,
amintiri, memorii, evocări, însemnări
jurnaliere, texte literare. Ca literatură de
frontieră, scrierea poate fi încadrată unui
metaroman. „Personajele” sunt extrase din
contexte culturale reale din arealul spiritual
al Hușilor. Deopotrivă sunt prezente date
despre evoluţia formativă a celor doi artişti ai
Dudei iar, de nu sunt suficiente, le întregim
noi: „personajul” cărţii, Valeriu Penişoară
(1950-2004) – învăţător, cântăreț de muzică
folk, prin anii '80-'85, membru al Cenaclului
„Flacăra”, condus de poetul Adrian Păunescu
şi naratorul-autor Ion Gh. Pricop (1944-
2018) – profesor, poet și prozator, ambii din
aceeași localitate Duda-Epureni de Huși, j.
Vaslui.
În cap. Textele cântecelor noastre, sunt
semnalate 11 texte poetice ale poetului Ion
Gh. Pricop puse pe note muzicale de
cantautorul Valeriu Penişoară, din care:
Perseverență / Căluțul (1972), Strigați-mă pe

16
nume (1974), Cuvântul lui Ion Roată către

Divan (1975), Povestea eroilor (1976), Ană,
Doamnă! (1976), Ce darnic e mărul! (1979).
Niciun decembrie, niciun ianuarie nu pot
trece fără ca muzica și textul celor doi prieteni
– Cuvântul lui Ion Roată către Divan – să nu fie
difuzate și murmurate de doritorii de Unire:
„Cobora cerul pe ape
Ion Roată când vorbea,
Se trăgeau munții aproape,
Dunărea vorbea și ea.
Și zvâcni codrul ca para,
Grâul tresări din somn,
Striga Roată: «Vrem cu țara,
Noi îl vrem pe Cuza domn!»”
În „jurnalul parizian” criticul și istoricul
literar Eugen Simion deosebea două valențe
ale timpului în elaborarea textelor jurnaliere
– Timpul Trăirii. Timpul Mărturisirii, după
cum își titluiește volumul din 1977. Cartea lui
Ion Gh. Pricop intră în categoria scrierilor
memorialistice, așa încât cele două
dimensiuni pot fi disparate, împletite, topite
una în alta, chiar ambigui, uneori.
E posibil ca „timpul mărturisirii”, adică
momentele însemnărilor în volum, să fi
distorsionat evenimentele, să fi atenuat
conflictele ori, sub forţa uitării, să fi omis
elemente semnificative ale „trăirii”. De aici
decurge dubla perspectivă narativă –
obiectivă şi subiectivă, fiindcă biografismul și
literarizarea joacă pe aceeași scenă de creație.
Autorul poate camufla realul în imagine
artistică, iar arta are mereu puterea să lase
urme în mentalul colectiv, cu mai mult folos
decât o înşiruire de date într-o biografie ori
într-o istorie culturală.
Deși lectura oferă un portret în mișcare al
cantautorului, în paralel, cititorul e atras de
destinul poetului-textier, spirit profund
analitic, care a înțeles „înălțarea” și
„decăderea” prietenului său într-un mod
exemplar, dovedind reale calități de
psihanalist. Ion Gh. Pricop și-a asumat această
oportunitate artistică nu numai când a
elaborat cartea, ci în punctul originar al
demersului artistic când textierul şi
cântăreţul au armonizat strălucit poezia şi
muzica, după cum sună confesiunea: „Actul
nostru creativ devenise o mașină care nu
putea funcționa decât în doi timpi,
concomitent și continuu”.

17
Poemul lui I.Gh. Pricop – Strigaţi-mă pe

nume… este definitoriu pentru autorul cărţii,
o memorabilă ars poetica:
„Nu-mi spuneţi cer sau apă
Şi nici miros de fân…
Numiţi-mă prieteni,
Copacul cel Bătrân
Eu sunt pavăza pâinii,
Trunchi drept în ploi şi-n vânt,
Eu sunt Ion cel Simplu,
Gură de pământ…
În preajma mea e satul
Cu ochi senin de prunci,
Iar frunzele mi-s palme
Bătătorite-n munci…
Mi-i rădăcina scrâşnet
Şi oase de bunic,
La umbra mea cresc grâie
Cu ţara toată-n spic,
Pe umeri port Carpaţii
Cu lauri, nu galoane,
Deci spuneţi-mi pe nume:
Ion ţăran, Ioane!...”
O fereastră durabilă rămâne sufletul lui Ion
Gh. Pricop, prin care dudenii privesc spre
orizonturi şi tot o ferestruică – inima prin care
lumea dinafară cunoaşte magia satului
Duda…
Ion cel Simplu, acum pe-o stea mișcătoare,
stă așezat între două lumi, ca o fereastră. Dacă
lumina și binecuvântarea vin de dincolo,
dorul și prețuirea zvâcnesc de aici, din huma
ontologică.
Culturale, literare…
Marcel MIRON
(Huși)
Et in Arcadia ego!
În perioada 26-31
august 2022 la Hotelul
Aristoteles din
Ouranopolis, în hotar cu
Muntele Athos, a avut loc Turnirul de Poezie
dintre filialele București (Ion Cocora, Liviu
Capșa, Armina Flavia Adam, Cosmin Tudor
Andrei, Daniel Bănulescu) și Iași (Adi Cristi,
Ioana Diaconescu, Marcel Miron, Valeriu
Stancu, Angela Baciu, Nicolae Panainte) ale
Uniunii Scriitorilor din România.

18
Juriul a fost format din Adrian Popescu

(președinte), Varujan Vosganian, Vasile
Spiridon, Angelo Mitchievici și Gabriel Chifu.
După o călătorie cu autocarul de vreo
paisprezece ore, cu plecare de la Casa
Vernescu din București, prin Câmpia Română,
Bulgaria și Tracia-Grecia, odihna
întremătoare în camerele curate și aerisite a
fost primul premiu al acestor cavaleri.
Întrecerea a avut loc pe câmpia de apă a
Mării Egee dintre cei doi munți cunoscuți de o
lume întreagă, Olimpul și Athosul.
Undeva, cam spre răsărit, pe o stâncă plată
de granit se aflau câteva pietre în formă de
scaun pentru cei cinci cavaleri din juriu,
bărbați cunoscători și trăitori ai tuturor
curentelor literare și maeștri experimentați ai
cuvântului scris.
Înainte de a se da semnalul de luptă de
către marele arhonte al celor cinci, spre luciul
apei mării, planà Pegasus pe care călărea
anticul Tucidides, iar acesta trăgea după sine
o bucată albă de nor pe care cei prezenți au
putut citi: „Orice străin ce întreabă cine este
cel mai dulce cântăreț, o singură voce aduce
răspunsul: Orbul (Homer) care locuiește pe
munții Chios”.
Apoi o ceată de fauni cu coarnele ciuntite
și copitele zdrelite, dovadă a participării la
multe și vestite întreceri cavalerești, dar și
trei nimfe, toți călărind niște libelule cu
aripile transparente au ocupat platoul de apă,
iar „la un semn”, vorba Eminescului, au
început lupta.
Trei zile și trei nopți, ca în poveștile
copilăriei, în luptă dreaptă s-au luptat. Atunci
s-a văzut ce nu se mai văzuse de când s-au
născut întrecerile literare: cei doisprezece
concurenți și-au băgat cuvintele potrivite în
niște saci impermeabili, i-au scufundat sub
nivelul mării și toți cei prezenți au trăit
miracolul: au izbucnit douăsprezece gheizere
pe care poemele dinainte pregătite jucau pe
spuma acestor turnuri de apă.
La început jurații au fost oarecum
surprinși de fenomen, dar ca niște adevărați
specialiști, au luat apă în căușul palmelor,
probă pentru laboratorul minților lor, și
fiecare a început să numere firicelele de aur
din eșantionul de față, au socotit caratele
pietrelor prețioase, au filtrat restul de lumină
spiritual din fiecare moleculă de apă, apoi s-
au ridicat în picioare, au făcut un cerc cu
mâinile întinse peste umerii celuilalt ca la
jocul Arcanul și au început să se învârtă ca o
centrifugă. Când s-au oprit, amețiți puțin de
curenții de aer ascendenți și descendenți pe
care i-au creat prin miraculoasa mișcare, au
19
hotărât: trei premii pentru capitaliști și un

premiu de popularitate pentru urmașii celui
care a scris Hora Unirii.
Aproape imediat, pe țărmul mării, o
mulțime de șoareci zburliți și puternic
chițcăitori au năvălit spre tufișurile inundate
de ploaia care căzuse din abundență, într-un
ultim salt – pe ziua aceea – către
nenumăratele broaște care dansau în salturi
acrobatice și cântau imne de baltă în cinstea
participanților la spectacolul lor
Batrachomyomahian.
Apoi toți participanții la turnir s-au întors
în patria lor gândind ca un sergent care, pe
vremuri, vorbea singur „mai lungă-mi pare
calea / acum la-ntors acasă”.
(Gânduri despre Turnirul de poezie de la
Ouranopolis - Muntele Athos)
Petruș ANDREI
(Bârlad)
Poeta cu pana de aur –

Iuliana Paloda-Popescu:
Poezia ca binecuvântare
La Festivalul Internațional de Creație
Literară „Vrancea Literară” susținut și
organizat anual de profesorul, scriitorul și
editorul Culiță Ioan Ușurelu, la Focșani, au
venit scriitori din toate colțurile țării și, timp
de două zile, am făcut schimb de idei, de
impresii, de sugestii, de amabilități și, mai
ales, de cărți.
Delicată și sensibilă, poeta Iuliana Paloda-
Popescu ne-a oferit volumul său de Litanii
(Editura Rawexcoms, București 2020), cu o
prefață persuasivă scrisă de reputatul preot-
poet Theodor Damian din New-York.
Editorului Raluca Tudor i se datorează
tehnoredactarea iar coperta îi aparține
autoarei: Heruvim – detalii, tron arhieresc,
Biserica Răpciuni, Neamț (1773), Muzeul
Național al Satului „Dimitrie Gusti”, București.
Iuliana Paloda-Popescu, licențiată a
Universității de Arte București, Facultatea de
pictură (2000), Doctor în istorie la
Universitatea „Valahia” din Târgoviște (2009)
este cercetător științific la Muzeul Național al
Satului „Dimitrie Gusti” din București.
Apelând la Nota biobibliografică aflăm un
fapt tulburător și esențial. Poeta consideră că
„adevăratul debut” a avut loc în paginile
revistei „Luceafărul”, nr. 6, din 12 februarie
1983, sub girul poetului Cezar Ivănescu. În
numărul 53, poetei Iuliana Paloda-Popescu i-

20
au apărut poeziile: Pentru pace, mă rog, vouă

și Eu, despre toate acestea.
Eminentul sacerdot și poet Theodor
Damian semnează poetei un adevărat
certificat de noblețe din care desprindem
următoarele: „Expert, cu doctorat în
iconografie veche ortodoxă, autoarea acestui
volum arată încă o dată cum îngerii zboară
prin poezie, cum păsările cu aripile lor cerești
acoperă și păzesc taina de cuvânt și totodată
răscolesc arșița pustiei în locurile pe unde
urmează să treacă anahoretul, cum tăcerea
sfinților din icoane rodește frumusețe
interioară” (p. 5).
Iuliana Paloda-Popescu își rostește cu
evlavie litaniile într-o vreme în care
postmodernismul a invadat poezia
contemporană și a înlocuit-o cu pornolirică și
cu maculatură ridicată la rangul de artă.
Volumul cuprinde 33 de litanii, de
rugăciuni „rostite de preot și de credincioși,
de poetă și de cititori, ca imnuri de laudă
aduse divinității, poeților și creației artistice.
Întoarcerea la rugăciuni și la arta autentică
este benefică pentru sufletul însetat de
frumos uman și artistic.
Simbolistica numărului 3 și a compușilor
săi (6, 9, 12, 36 ș.a.) (conform Dicţionarului de
simboluri (1994) este generoasă: „Numărul 3
este pretutindeni un număr fundamental. El
exprimă o ordine intelectuală și spirituală,
întru Dumnezeu, în cosmos sau în om. Trei și
multiplii săi sunt numere perfecte, expresia
totalității, a desăvârșirii: Dumnezeu este Unul
în trei persoane, 33 reprezintă vârsta
Mântuitorului atunci când a fost osândit și
crucificat.
Litania întâi, a iubirii definește actul
creației, asemănător celui divin. Dialogul cu
divinitatea are drept „axis mundi” iubirea,
văzută ca ideal și fiind dominanta volumului.
În mai toate poemele din această „Carte de
rugăciuni” și de învățătură, arta
compozițională este una inedită, titlul
devenind și vers final.
Începutul acestei prime creații formulează
invocația către Divinitate:
„Doamne,
În cumpăna nopții m-am
ivit pe Pământ, cu o pasăre albă
pe umărul stâng și în aburul
apelor așteptam zorile!...” (p.12).
În încheierea mărturisirii, emoția atinge
cea mai înaltă tensiune:
„Lângă Schitul de rouă
căutam Crucea și aflam Chipul
Tău, Sângele din care înfloreau
macii și Litania-ntâi
21
a iubirii” (p. 11).

Din punct de vedere grafic, poeziile au
aspectul clepsidrei, aceasta simbolizând „a
vremii scurgere eternă” (Lamartine),
curgerea ei inexorabilă până la moarte, sfârșit
ineluctabil al ciclului vieții omenești.
Dar clepsidra mai înseamnă și o
posibilitate de răsturnare a timpului, „o
întoarcere la origini, de la ceresc la terestru și
de la terestru la ceresc, și prin cele două
tărâmuri reintegrarea manifestării în izvorul
divin” (op. cit).
Dintre numeroasele simboluri întâlnite
(pasărea albă, pasărea de fum, trandafirul,
mărul, cerbul, umbra, îngerul, iedul...) ne
oprim o clipă asupra florilor de crin când
„palmele se unesc/ în parfumul crinilor albi în
căutarea de/ îngeri și/ așteaptă Lumina
Înălțării Domnului!” (Litania inimii).
Crinul este simbolul albului și, prin
urmare, al purității, inocenții și fecioriei,
„floarea iubirii”, „izvorul fecundității”, dar și al
abandonului mistic „sub semnul grației lui
Dumnezeu”. Poeta florilor de crin, Iuliana
Paloda-Popescu este „Domnița cu pletele
albe” care în Turnul Dreptății păstrează, peste
veacuri, „lângă sân” „floarea de crin a
speranței” (Litania florii de crin).
Poeziile sunt admirabile, remarcându-se
prin ritm, armonie, sensibilitate, inefabil iar
arta compozițională este surprinzătoare și
seducătoare.
De la Litania Facerii, trecând prin Litania
închinării și continuând cu Litania merelor,
Litania visului și Litania iertării și până la
Litania împăcării, Litania cuvintelor și Litania
învierii, poeta respectă ordinea din Cartea
cărților, din care, evident se inspiră.
Marele nostru poet Tudor Arghezi căuta cu
ardoare divinitatea, tânguindu-se că nu o
găsește: „Oriunde-ți pipăi pragul cu șoapta
blândei rugi/ Dau numai de belciuge, de
lacăte și drugi”. Poeta Iuliana Paloda-Popescu
află divinitatea pretutindeni: în gânduri, în
visuri, în flori, în taine, asemeni lui Blaga, și în
oamenii creați după chipul și asemănarea
Domnului (nu a demonului, deși unii așa
par!).
Cu Litania închinării. Poeta propune o
terapie prin alb, culoarea divină a sacrului,
culoarea estului și vestului (conform sursei
citate), unde soarele, „astrul gândirii divine se
naște și moare în fiecare zi”.
Sunt alese, eminescian, numai acele
cuvinte ce exprimă stări sufletești:
„Scriu pe cer
cuvintele și le dau nume,
le chem, iar ele se întorc în
22
mine ca niște prunci și caută

locul în care Îngerul m-a
însemnat cu pecetea
trandafirului
alb, locul
din care cresc fericirile
albastre în care Te-arăți și
îmi binecuvântezi credința,
dragostea, viața speranța
că mă mântui de-amar!
Prin litaniile sale, poeta Iuliana Paloda –
Popescu ne înalță, după Maiorescu citire, în
lumea ficțiunii ideale, a spiritului imaculat,
neatins de noroiul și vulgul vremii.
A citi și a reciti litaniile sale este o plăcere
rară. Metafore, epitete ornante, personificări
și comparații inedite le înfrumusețează:
„pasăre albă pe umărul stâng”, „schitul de
rouă”, „pasăre de fum”, „flori de jar”, „oglinzile
de foc ale inimii”, „cenușile zilei”, „sălașul
umbrelor”, „molia timpului”, „umbra mea ca
un ied jucăuș”, „ochii blânzi ai mamei, ca două
flori de rouă înmiresmate”, „Trec clipele, anii
ca niște corăbii pe mările reci”... De aceea,
mama rămâne mereu frumoasă
„sub mărul care se rotește și
înflorește-n ochii noștri deschiși în
cântece
de îngeri înălțate-n zori
și-n ruga
și-n ruga mea dintru această
carte gătită parcă pentru
sărbători!”
(Litania merelor)
Poeta crede, cu tărie, în divinitate, în
îngeri, în iubirea față de poezie, în viața de
apoi a creației sale, de aceea scrie „cu lacrimă
de mir” Litania învierii.
Și noi credem la fel, văzând poetul ca un
anoharet și poezia ca o binecuvântare.
Dan ANGHELESCU
(București)
Constantin Eretescu –
„Capcana” – o carte a
exilului de după exil
Motto:
„Quand la vie est une cage/
Chaque jour est une larme”
Jacques Prévert
După alte două (notabile) apariţii
editoriale (Folclorul literar al românilor şi
Moartea lui Patroclu) la editura Spandugino,
în aprilie 2022, Constantin Eretescu, un
senior al exilului literar reintră în actualitatea
scrisului românesc cu un nou titlu: Capcana.
23
Revenirea la roman nu surprinde. Şi în

Capcana, ca şi în romanul Party cu un ceas mai
devreme, atrag atenția modernitatea
construcţiei epice şi simţul proporţiilor, după
cum în Pasărea de fier şi fluturii se remarca
prin naturaleţea rostirilor. Desigur şi
exerciţiul diaristic din Turnul de veghe îşi face
simţită prezenţa prin sobrietatea lapidară a
scrisului. Decupajul atent al frazei
reaminteşte aerul deplierilor sale publicistice
când, în exil, împreună cu Sanda Golopenţia,
edita varianta americană a revistei Lupta -
The Fight.
Capcana deschide un întreg orizont de
reflecţii şi conexiuni, fiind totodată şi un
discurs al exilului de după exil. Apare într-un
moment în care înaltele glasuri ale literaturii
exilului (Busuioceanu, Stamatu, Vintilă Horia,
Amăriuţei, Ştefan Baciu) stau amuţite în cărţi
care nu circulă dacă (şi câte) au apărut. În
strategiile educaţionale ale culturii şi
învăţământului nu se regăsesc şi nici nu se
întrevede o perspectivă benefică într-un
asemenea sens. Într-o conversaţie cu Elena
Ştefoi, Virgil Ierunca remarcase că în România
post-decembristă „…scriitorii înşişi uită/
…/se uită foarte multe lucruri. Ba chiar
asistăm – accentua el – şi la o pedagogie a
uitării, bine întreţinută de noua putere, aşa că
putem vorbi de o voinţă de clasă a
uitării/…/ea nu mai cade în spaţiul propriu al
uitării totalizante, ci devine un fel de armă
neoideologică2.”
Desigur, cuvântul „exil” s-a şters din
realitatea timpului nostru, dar interogaţiile
lăsate în urmă rămân fără răspuns. Cât despre
literatură, ea pare tot mai indiferentă şi opacă
faţă de istoria recentă şi – observase Vintilă
Horia – „elle se situe de plus en plus au delà de
l’homme/…/ elle évite les questions et la
possibilité d’y répondre./…/ homo poeticus n’a
plus le courage d’affronter le mal qui pèse sur
les enfants du siècle”3.
Atins de intuiţii similare, romancierul
Constantin Eretescu intră sub orizontul
acelor creaţii ce ating inefabilul printr-o
amplexiune a formelor. Capcana se
„construieşte” din perspectiva în care Vintilă
Horia afirmase tranşant: „Ceux qui sauvent la
poésie, dans notre temps, /…/ sont les
romanciers. Le roman est devenu l’expression
la plus intelligible et, parfois, la seule
2 Mihaela Albu & Anghelescu Dan, 2020,

Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca, ed. Aius, p.20.
3 Vintilă Horia, 1959, Poésie et liberté, Acta
philologica, vol. II, Roma, p. 83.

24
acceptable, de l’art poétique”4. Şi sunt amintite

poemele scrise sub formă de roman de
Hermann Broch (La mort de Virgile), Romain
Gary (Les racines du ciel) şi de Constantin
Amariuţei (La fiancée du silence).
Vom desluşi în Capcana conştiinţa tragică
specifică literaturii exilului şi o luciditate ce
aminteşte de eternul sceptic Cioran când, în
corespondenţa cu Wolfgang Kraus, scria
despre Conştiinţă ca destin (Bewusstsein als
Verhängnis). Aici am desluşi o anume esenţă a
acestei cărţi ce aparţine de orientarea târzie a
exilului de după exil care confirmă acel
veritabil adagiu cioranian, cuprins în
afirmaţia cu care îşi continua gândul
concluzionând în ideea că: „Orice conştiinţă
este o maladie”5.
Înlănţuire tensivă a tot ce se întâmplă, ca şi
a tot ce nu se mai întâmplă, noua carte a lui
Constantin Eretescu se regăseşte sub semnul
acestei rostiri ce pare să devină chiar o
amprentă indelebilă a întregului story. La fel
ca în tragediile antice, din ea se profilează
semnul inexorabil al desfăşurărilor destinale
cu inevitabile prăbuşiri asupra unuia care este
şi cel mai inocent. Existenţa, cvasi anonimă, a
acestuia din urmă este atinsă de acte
criminale ce rămân neelucidate. Capcana se
configurează din existenţele unui cerc închis,
intolerant şi opac al unor indivizi pentru care
„Morţile, chiar şi cele commune, cu atât mai
mult asasinatele sunt transformate în
evenimente”. Realitatea crepusculară, situată
sub semnul lui Cain, trimite către ceea ce T.S.
Eliot numise „hollow men”, omul gol pe
dinlăuntru. Adică omul care a încetat „de a mai
fi o persoană legată de un neam, de o familie,
de o cultură, de un destin şi de un suflet
pentru a deveni un cetăţean plutind în gol,
fără chip şi fără atribute, Ein Mann ohne
Eigenschaften cum avea să-l recunoască
Robert Musil în faimosul său roman”6.
Într-un asemenea ambient, soarta
exilatului Zachary Shepherd (se numise „cu
ani în urmă Ciobanu Zaharia”) se apropie de
aceea a eroilor antici. Daimonul străvechilor
tragedii ivite în Atica fusese reînviat în veacul
XX când, după inexorabila mască a Destinului,
erau ascunse de fapt exilul şi crima. Şi astfel
sunetul fundamental al cărţii se reapropie de
cel al filonului tragic gândit cândva de un
Sofocle, acolo unde (în Antigona, de pildă) s-a
4 Ibid., p. 83
5 Emil Cioran – Scrisori către Wolfgang Kraus
(1971- 1990), p. 21.
6 Vintilă Horia, 1989, In memoriam, Revista
Scriitorilor Români, nr. 26, München.

25
spus: „Înfricoşătoare sunt multe./ Dar nimic

mai înfricoşător decât omul./…/ Fiinţa
omului este stranie”7.
Deşi politicoasă şi deferentă, simpla
prezenţă a exilatului Zachary Shepherd îi
tulbură pe cei din jur. Un ins fără patrie este
un străin, un straniu. Într-o carte anterioară
(Cu ochii în zare) Constantin Eretescu scria
despre stranietatea celor din exil. O trăia chiar
atunci şi o analiza numind-o inadecvare sau
incapacitate „de armonizare la
comportamentul general acceptat al
grupului”. O identifica drept „starea de bază a
emigrantului”.
Fenomen specific veacului XX, exilul
devenise un obiect de reflecţie pentru toţi
gânditorii acestui timp. Martin Heidegger s-a
preocupat de soarta celor ce îşi pierduseră
locul unde fuseseră acasă. Şi chiar la
seminariile cu studenţii din România (cei ce în
scurtă vreme aveau să devină o generaţie de
exilaţi) comenta rostirile din Antigona lui
Sofocle, tradusă în germană de Hölderlin şi –
ca atare – se oprea la versul 332: „Fiinţa
omului este «stranie»” adică străină.
Unheimliche spune varianta germană care, în
româneşte însemnă şi înfricoşător. Dar „Ce
este această «stranietate»” se întreba
filosoful, convenind în cele din urmă că
stranietatea provine din faptul desrădăcinării
omului. Or în Capcana se poate spune că
întreagul story gravitează în jurul acestei
stranietăţi. Ea va pluti în aerul tuturor
întâmplărilor ce au loc şi soarta celui în cauză
este apăsată (şi în interiorul şi în exteriorul
personajului) de această iremediabilă
„pierdere a patriei (Heimatlosigkeit) de către
om”. Întru o astfel de traumă Martin
Heidegger8 a identificat amprenta întunecată
a veacului XX. Şi, pornind de aici, nu se poate
spune că existenţa lui Zachary Shepherd nu se
aseamănă cu destinul răvăşitor de tragic al
unui erou din antichitatea elină când, într-un
alt vers (360) din Antigona, în mod lapidar îi
rezumă aproape întreaga poveste acolo unde
se spune: „Pretutindeni cutreierând pe drum,
este lipsit de experienţă, fără ieşire, ajunge la
nimic”)9.
În curgerea întâmplărilor, Zachary
Shepherd traversează derizoriul şi penibilul
7 Traducere Walter Biemel revista Ethos, Caietul

3/1982.
8 Heidegger, 2011, Originea operei de artă,
Bucureşti, Humanitas, p. 190.

9 „Überall hinausfahrend, unterwegs,/
erfahrungslos,/ ohne Ausweg, kommt er zu nichts.”
Traducere în română Walter Biemel, idem.

26
unei existenţe la care îl obligă soarta de exilat:

„…Găsise de lucru într-un magazin de
vechituri. Hamal, vânzător, casier, om bun la
toate. Singurul salariat al prăvăliei.” Şi
încerca, cu disperare, să se ridice „la mai mult
decât funcţia de vânzător din care îşi câştiga
acum existenţa. Mărturie erau zecile de
scrisori pe care le trimitea la universităţile de
pe întinsul întregii Americi”.
Deşi în cele din urmă îşi recapătă condiţia
de professor universitar, Destinul nu se
dezminte. La cursurile de antropologie
vorbeşte despre migraţie şi, cumva indirect,
despre exil, ca despre „un subiect de
actualitate, căruia i se cuvine atenţie”. Le
spune studenţilor că „…oamenii îşi pot
abandona părinţii, un spaţiu familiar, în care
cei din neamul lor au trăit nenumărate
generaţii, pentru a trece frontiera într-un alt
stat, un loc necunoscut, cu alte obiceiuri, în
care se vorbeşte o limbă care le e străină./…/
Ne putem întreba – accentua el – dacă
migraţia nu este o trăsătură definitorie a
specie umane” (v. p. 162,163).
Dar desigur, „lipsit de experienţă” el este în
continuare excedat de condiţia sa de om fără
patrie, de străin care inspiră continuu
suspiciuni. Destinul lucrează! Omul este
supravegheat, urmărit, ameninţat. Inşi
necunoscuţi participă, neînscrişi, anonimi, la
cursuri. Stranii, rău-prevestitoare întâmplări
îi traversează existenţa. În cele din urmă i se
spune: „Prin felul în care te referi la cultura
altor popoare, diminuezi valorile şi prestigiul
culturii noastre. Unii europeni şi-au făcut
obiceiul să se urce pe scaun când vorbesc cu
noi. Nu eşti primul”. Cursul şi seminarul i se
suspendă. Şi Destinul adevereşte
premonitoria glăsuire din anticul poem: fără
ieşire, ajunge la nimic.
Finalul cărţii survine lapidar: ziarul local,
în spaţiul dedicat ştirilor publică un foarte sec
anunţ: „Zachary Shepherd, fost professor la
Colegiul St. Mary, unul dintre principalii
suspecţi de uciderea lui Debbie Lewis…şi-a
curmat zilele”.
Fără îndoială, Capcana lui Constantin
Eretescu este o carte a exilului de după exil şi
ea readuce în atenţie destinul tragic al acelor
displaced persons. Dar – dincolo de asta – se
poate spune şi că se distinge acea categorie
specială a romanelor-poem întrezărită de
Vintilă Horia. Totodată se poate desluşi în ea
şi un recurs la memorie, un gest amintitor dat
fiind că – vorbind în termenii lui Emil Cioran
– chiar timpul zilelor noastre traversează o
mare şi dezesperantă tulburare de conştiinţă

27
(Bewusstseinstrübung) într-un moment când

istoria dă semne tot mai limpezi că tinde să
facă un marche-arrière.
P o e s i s (1)
Mihaela ALBU
(București, Craiova)
Rătăcitor prin pădurea

de cuvinte…
Începutul îndepărtat al primei vorbe rostite

al primelor litere alcătuind magic întâiul
cuvânt
pierdute în ceața timpului sunt …
Magia își păstrează încă parfumul:

cuvinte cu miros
cuvinte cu gust
încarcă cerul gurii cu savoare
mângâie urechea cu sunet de vioară
cu grav ecou de violoncel
un clinchet de minuscul clopot
bătaie de tobe în ropot.
În trunchiuri uscate crengi tinere răsar...

Le primesc cu mirare
Le dau cu încredere intrare.
Bătrânele mele mă însoțesc tot mai rar
În lada de zestre stau resemnate
căci știu că aproape-mi sunt
totdeauna
toate…
Prietenie
Într-un atelier de cuvinte

Poetul își alege cu grijă
Sentimente
Griji
și Idei
de umplut viața!
Când se încurcă în cifre

alege Cuvântul salvator
pentru ochii lumii
pentru inima sa veșnic nestatornică.
Trădarea cuvintelor – cel mai dureros păcat!

Poetul îl știe
și
de aceea
din atelierul construit cu grijă
28
cu migală de giuvaergiu
ia pe rând un prieten
îl invită în viață
îl apropie de altul
cu care să se înțeleagă ca frații
să împartă împreună
tot ceea ce omenește se poate împărți;
să-i rămână poetului pentru totdeauna

neîntinată
Statornicia!
Mihaela GUDANĂ
(Tecuci)
Vindecare
Ca să te vindeci de boală
trebuie să te întorci
acolo unde îți sunt rădăcinile sufletului.
Ușile bătrâne ale locului
au zăvoarele timpului în așteptare,
doar să le faci să scârțâie
când te întorci.
Leacuri nevăzute devin tămăduitoare.
Poate de asta, oamenii,
când se apropie de bătrânețe,
se întorc la locurile natale.
Se duc să-și ducă sufletele obosite
de călătoria prin viață.
Râul vieții
Aveam un râu,
cel al vieții mele.
I-am mai adăugat afluenți,
niște râuri mici,
oameni râuri,
care au curs în timp cu mine.
Când eu m-am topit
ei mi-au adunat topirea
din văile sufletului
și mi-au spălat câmpiile
arse de soarele dorului.
Când am înghețat
ei mi-au primit sloiurile
din fiecare privire.
Avem un râu,
cel pe care-l purtăm
sau ne poartă.
Într-o zi se va revărsa
într-un sfârșit.

29
Elina COJOCARU
(Galaţi)
De-a războiul
Războiul a pornit deodat',
mobilizarea m-a vizat
de-aceea mi-am pregătit
arme de șoc și haine de pământ.
Am luat drept pușcă
pâinea cu miez de cucută
rămasă din iarna medievală
iar baionetă – verbul tăios;
din solzi de pește-sabie
mi-am croit vestonul;
din două carapace de homari,
geometric, vesta antiglonț;
bocanci din șenile de atv-uri
mi-am făcut;
de la o păstrăvărie din ocol,
mi-a trimis un amic
pantaloni cauciucați;
casca de tablă, nu știu,
s-o iau pe-a cavalerului rătăcitor
ori de la cazarma din oraș,
n-am hotărât încă.
Pe dinafară arăt a soldat,
pe dinăuntru în van se-agită
inima de-artist
și gândul că aș putea evada
din astă fantasmă sinistră
a altora.
Pe bune, de-a războiul,
la ruleta rusească,
nebúnii joacă
destinul meu și-al lumii...
Petru BRUMĂ
(Constanța)
Addendum
Laudationis
Profesorului dr. Mircea
Ciubotaru Delavulturești,
Brav Cetățean al Iașului
A mai umplut mormane de dosare cu
însemnări livrești, antologate
Și-un vraf de file,-acum depozitate de-a
valma prin dulapuri și sertare.
Cu petice pătrate de hârtie, ca ale toamnei
frunze răvășite
I-e plină masa. Pentru-a fi unite în a
Moldaviei Catagrafie10.
10
La data relatărilor de față, autorul ajunsese cu
lucrarea la F (de la „femeie”), depășindu-l cu mult pe
30
Calificat dottóre-n randevuuri pentru plăceri,

a frecventat localuri,
Mistere ieșenești ca-n plaspigaluri găsind pe
sub capoate și desuuri.
A-ntreținut polemici în reviste perihușene –
Prutul și Lohanul.
Cartof fiebinte – Vicu Pădureanu fiind servit
pe tăvi tracomaniste.
A ghidonat lucrări doctoriale cu temele pilot:
Știubei-Prisacă,
Într-un trecut și Blugi Versace-Geacă, în ton
cu ce se poartă azi ca țoale.
A susținut să-și ia zborul. Și le-a înrâuit
gândirea harul.
Poeta preoteasă Grădinaru din Râșca l-a
numit Risipitorul.
A adunat acasă-n bătătură, el, apt de acte
metropolitane
Vechi cioburi de ulcele și olane, dând început
muzeului din Șură.
La fel, a strâns în școala lui primară abacuri,
plumbuiere și tăblițe
Și călimări și tocuri și penițe cu care se-nvăța
odinioară.
Și-a mai făcut ceva măreț. La ore, ca dascăl:
să citească și să scrie
I-a pus pe cei ce în politichie ajunși, îi strigă –
Salve, profesóre!
Deschizător de căi, pregnante urme pe glie a
lăsat întipărite –
Cum numai din potcoave aurite mai lasă
elzorabii pentru turme.
Chiar eu, umblând hai-hui cu Sancho Panza
Și Rosinanta mea, prin lumea mare
I-am prins puțin a pașilor cărare.
Cu drag, Quijote, vărul din Constanța
alias Petru Brumă-2022
Însemnãri cu staif
Theodor CODREANU
(Huşi)
Numere în labirint
[2004]
11 466. O carte proastă e
ca o mâncare fără gust. Mai
precis, ca pătlăgelele importate din Turcia şi
din Europa Occidentală.
B.P. Hasdeu, care în al său Dicționar Enciclopedic s-

a oprit la B (de la „bărbat”).
31
11 467. Morţii locuiesc în ceţuri şi în ploi,

de vreme ce-i visăm înainte de sosirea ploilor.
11 468. Dublul binom eminescian al
moralei şi al justiţiei (al bilateralităţii eului11)
pare să stea la baza metafizicii lui Emmanuel
Lévinas, numită a „curburii spaţiului
intersubiectiv” (Totalitate şi Infinit).
11 469. Gândirea lui Alain Finkielkraut
pare tipică, cel puţin pe alocuri, pentru
schizoidia europeană. Iată unul dintre
dramaticele lui raţionamente: „Seuls ceux qui
raisonnent en termes d'identité (et donc
d'intégrité) culturelle pensent que la
collectivité nationale a besoin pour sa propre
survie de la disparition des autres
communautés”12. Adevărul e tocmai invers: a
fiinţa în cheie naţională înseamnă
recunoaşterea celorlalte identităţi naţionale.
Altminteri, se intră în criză sacrificială
perpetuă.
11 470. Cei mai intoleranţi şi mai agresivi
indivizi de pe glob sunt, astăzi,
propovăduitorii toleranţei.
11 471. Hitler i-a scutit pe intelectualii
europeni de a-şi mai face griji în privinţa lui
Stalin şi a comunismului.
11 472. Luciditatea îl determină pe Alain
Finkielkraut să conchidă că triumful
postmodernităţii este acela al fanatismului şi
al lui Zombi.
11 473. Un mesager al Moscovei, Stanislav
Belkovski, un tânăr analist politic de 33 de
ani, a venit la Bucureşti spre a testa un nou
plan privind Transnistria şi Basarabia.
Ecuaţia Belkovski: Basarabia (mai puţin
Găgăuzia!) să revină la România, iar
Transnistria să rămână avanpostul Rusiei
spre Occident. Cheia reuşitei, crede el, este
decizia Chişinăului. România ar trebui să
încurajeze proiectul, după opinia lui.
11 474. Alexandra Laignel-Lavastine:
ideologia partizană erijându-se în „filosofare”
obiectivă.
11 475. Ideologia antinaţionalismului care
face ravagii în zilele noastre, a fost
dintotdeauna opera celor care au vrut
suprimarea personalităţii popoarelor pe care
au tins să le cucerească sub diverse măşti
„umanitariste”. Argumentul lor forte e că
„naţionalismul” ar fi dus Germania la
nenorocirea nazismului. Voită confuzie:
„naţionalismul” german a fost, în realitate, un
11
C. Petrescu, C. Jornescu, Valori etice în opera lui
Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p. 39 şi
urm.
12
Alain Finkielkraut, La défaite de la pensée,
Gallimard, Paris, 1987, p. 146.
32
rasism metamorfozat într-un imperialism

brutal, suprimând tocmai naţionalismul
popoarelor agresate şi cucerite, fie şi efemer.
11 476. Gabriel Liiceanu, ca pretins
discipol al lui Constantin Noica, se arată
revoltat că, prin „naţionalismul” său, maestrul
în care a crezut, şi-a trădat învăţăceii.
Adevărul este exact pe dos: ucenicii l-au
trădat pe filosof, neînţelegând mai nimic din
filosofia lui. „Păltinişenii” se arată, mai
degrabă, discipoli ai Alexandrei Laignel-
Lavastine!
11 477. Alexandra Laignel-Lavastine e
contrariată de faptul că Noica e ultimul mare
apărător al Europei şi, în acelaşi timp, nu s-a
transformat în „disident”. E ca şi cum ai
pretinde că europenismul (şi românitatea) ar
fi varietăţi de comunism! Geniul lui Noica a
înţeles că disidenţa este o revizuire ideologică
a comunismului, de felul perestroikăi
gorbacioviste, ambele ideologii fiind factori
dizolvanţi ai Europei, arma lor comună fiind
năruirea fundamentului creştin şi naţional al
fiinţei europene.
11 478. Laignel-Lavastine, spre a deveni
credibilă, subliniază corect confuziile
partizane ale interpreţilor lui Noica, în
România, atât privitor la atacuri, cât şi
privitor la apologii. Numai că ţinta ei este tot
partizană: coroborând perioada de tinereţe
cu cea a maturităţii, autoarea vrea să
demonstreze că Noica a rămas, în esenţă, un
„fascist”. Ea numeşte fascism tot ce este legat
de naţional. Şi ea este o „apoloagă”, dar a
internaţionalismului neomarxist „corect
politic”.
11 479. Nu-i place doamnei Laignel-
Lavastine că Noica, în plin comunism,
recunoaşte temelia creştină a Europei, că
această europenitate s-a ridicat pe logica
dogmei Sfintei Treimi, care este saltul epocal
între antichitate şi civilizaţia europeană. Nu e
de mirare că Franţa anticreştină a doamnei
Laignel-Lavastine vrea să biruie în contextul
eliminării dimensiunii creştine din
Constituţia Europei Unite.
11 480. Neagu Djuvara dă semne că s-a
lepădat de vechea sa filosofie a istoriei,
fundamentată în cartea din 197513, premiată
de Academia Franceză, preferând să se
conformeze calapoadelor „corect politice”
contemporane. Ce spaime duce în spate acest
„venerabil” însetat de gloria pe care n-a putut
s-o dobândească în Occident?
13
Este vorba de lucrarea Civilisation et les lois
historiques. Essai d’étude comparée des
civilisations, Mouton, Paris-Haga, 1975.
33
11 481. Înţelept este acela care-şi dă

seama, de timpuriu, de răutatea neistovită a
oamenilor, luându-şi măsuri de precauţie
spre a nu cădea în aceeaşi ispită a infernului.
Epos
Elena NETCU
(Tulcea)
Nălucile lui Savu

Stăteam amândoi la poartă unul lângă altul
pe o lespede peste care Savu aşternuse un
preş. Îl ascultam fascinat. Îmi spuneam că aici
trebuie să fie mai mult decât ceea ce-mi
povesteşte el, că aici voi descoperi lucruri
care depăşesc cu mult puterea minţii, a
raţionalului, că aici sunt mistere pe care
nimeni nu le poate desluşi. N-aveam de gând
să plec, voiam să aflu ce se întâmplă cu
prietenul meu, stările lui inexplicabile. Locul
din faţa porţii lui era cel mai bun punct de
observaţie. Puteam cuprinde cu privirea toată
această aşezare până dincolo de Dunăre, unde
se profila în depărtare Galaţiul meu cu forfota,
agitaţia şi angoasele lui.
Îmi aruncai ochii spre valea cu plopi de la
marginea satului. Şoseaua urca, apoi cobora,
şerpuind printre plopii înşiraţi pe-o parte şi
pe alta. Pe acolo, treceau maşini una după alta,
pe timpul zilei. Cărau piatră de la cariera
Sorocam, la vreo trei km de Valea Rece.
Patronul era un francez care luase în
concesiune Dealul Morii, un deal plin de
blocuri mari de piatră, unele desprinse de
viituri gata să se prăvălească. Francezul, în
asociere c-un inginer român, a văzut aici o
sursă naturală de exploatare pe termen lung a
acestui deal. Într-un an de zile, cu finanţare
europeană, cei doi asociaţi au adus utilaje
grele, maşini de mare tonaj, macarale,
buldozere, escavatoare. Apoi, au angajat
muncitori din Valea Rece.
Afacerea era de bun augur pentru săteni, în
ciuda efectelor ce începeau să apară. Huruitul
zilnic asurzitor, crăpăturile discrete sau
evidente din zidurile caselor mai puţin solide,
şoseaua deteriorată din loc în loc de greutatea
sutelor de tone, toate acestea făceau viaţa
localnicilor greu de suportat.
La început, toţi se bucurau, aveau de unde
câştiga un ban, puteau procura piatra pentru
construcţii, pentru casele sau vilele ce
răsăreau din loc în loc, schimbând aspectul
suburbiei.

34
Îl ascultam pe Savu şi vedeam parcă totul

cu o limpezime şi o concreteţe, încât îmi
dădeam seama de tot pulsul acestei aşezări şi
îmi plăcea. Aici o să-mi petrec tot restul vieţii.
Întotdeauna mi-am dorit să trăiesc într-un loc
de unde să privesc apa, să privesc cerul,
zborul pescăruşilor, să aud zbaterea valurilor.
Povestea lui îmi întărea dorinţa mea de a
rămâne în acest loc cu mistere, credinţe,
tradiţii şi obiceiuri…
Savu îşi continua povestea satului cu vocea
lui domoală, aproape şoptită.
– Din an în an, acest loc pitoresc, ca să-i
zic aşa, că nici sat nu e, capătă însemnele
oraşului. Puţine case bătrâneşti păstrează
învelişul lor de stuf, scorojit de ploi şi ninsori.
Lângă ele, răsare câte o casă cu etaj, învelită
cu tablă albă sau roşie. Altele, ai văzut şi tu,
sunt acoperite cu ţiglă veritabilă.
Cei mai mulţi s-au stabilit în Valea Rece,
lăsând în urmă oraşul. E un adevărat exod de
la oraş la sat. Foarte mulţi şomeri şi
pensionari s-au întors aici în Valea Rece. Au
venit şi au revendicat pământurile părinţilor
şi ale bunicilor. Cât despre mine, n-aveam nici
o chemare pentru pământ. Sunt aici pentru că
aşa a vrut Leontina, nevastă-mea, născută aici
… pentru ea am venit… Nu m-am gândit
niciodată că voi rămâne singur. Sunt aproape
zece ani de când s-a stins…
O dată ajuns aici, am văzut cum părinţi şi
copii se învrăjbeau pentru pământ, ba că unul
a primit mai mult decât altul, ba că nu mai
erau acceptaţi de neam pentru că s-au făcut
orăşeni, ba c-au părăsit satul de mici… tot
felul de motive mai mult sau mai puţin
întemeiate. Se urau fraţi cu surori, cu mătuşi,
cu unchi, neamurile între ele. Pentru ce?
Pentru o bucată de pământ! Toate astea mă
umpleau de silă. Ca să nu mai spun de
procesele mele pierdute. Şi aici mă luau cu „
dom avocat”, dar de la o vreme o făceau în
băşcălie. Nu reacţionam, eram nepăsător…
Am lăsat-o pe bătăioasa mea nevastă să se
lupte pentru averea părinţilor ei. Aveam bani
destui pentru a dezvolta o afacere cu animale,
cu fructe, cu legume şi chiar am făcut din toate
astea o sursă de venit şi ne mergea bine.
Când s-a dat anunţ că se împart
pământurile, nevasta mea era în frunte. Eu
eram martor. A trecut multă vreme de atunci.
Şi acum am în minte toată scena aceea pe
câmp când se făceau măsurătorile. Stăteam
deoparte şi îi priveam pe ţărani cum se
încăierau, cum se uitau pe furiş cu duşmănie,
gata să se ia la harţă cu cei din comisie, veniţi
la faţa locului pentru împărţirea „pământului
strămoşesc”. Unii chiar îşi vărsau năduful.
35
Parcă o aud pe Maria lui Gherghel strigând

cât o ţinea gura:
– Măi, Pantelimoane, deşteptule, care ai
fost tu mare şi tare, mie să-mi dai pământ la
Lupărie, nu la Cucuieţii din deal, la dracu-n
praznic!
– Taci, Marie, c-ai o gură cât o şură, nu-ţi
mai ajunge, de parcă te-ai omorât cu munca
până acum! Că duhneşti numai a ţuică, iar eşti
cu băutura-n nas.
Dar Maria s-a săturat repede de pământ.
L-a vândut pe te miri ce. A venit unul din
Galaţi, s-au cinstit cât s-au cinstit, a luat-o pe
Maria a doua zi cu maşina, a dus-o la notariat
şi au făcut act de vânzare-cumpărare. La
notariat, a cerut un preţ, iar când a ajuns acasă
şi s-a trezit din beţie, a văzut că şi-a vândut
pământul pentru care a făcut atâta tărăboi, cu
un preţ de nimic.
– Apoi, Marie, ai ajuns de râsu’ curcii! De
s-ar face moş Gherghel acum să vadă ce
boroboaţă ai făcut, te-ar ciufuli el bine. Ce
dracu’ te-ai prostit aşa? A venit ăla din Galaţi
şi te-ai lăsat dusă de nas, vorba aia: „unde nu-
i cap, vai de picioare” - o certa vecinul ei, un
bătrân cumsecade
– Ce treabă ai tu? A zis că vine să-mi dea
şi restul de bani…, i-o întorcea Maria, cu glas
şovăielnic.
– La Sfântu’ Aşteaptă! - o lua peste picior
bătrânul.
Însă omul şi-a văzut sacii în car şi n-a mai
venit niciodată prin Valea Rece, pentru că la
rândul lui, l-a vândut cu o sumă de trei ori mai
mare și, apoi, și-a pierdut urma. Mai venise
acolo şi Răuţă. Se agita de colo-colo, răţoindu-
se la moş Caloianu.
– Ce să facem? L-am luat, să fim sănătoşi!
Dar cu ce-l muncim acum? Că n-avem
tractoare, n-avem una, n-avem alta. Du-te pe
câmp, să vezi câte pârloage sunt! Umbli cu
căciula în mână la ăsta al lui Boghici, că numai
el are tractor în tot satul. Toţi trag de el. Eu am
noroc cu băieţii, că aleargă, se mai duc şi în
alte sate, au relaţii.
Băieţii lui Răuţă au primit pământ, dar
aveau cu ce-l munci. După câţiva ani de stat în
Israel, în construcţii, veniseră cu bani şi
începură şi ei să concesioneze pământ ca să
înfiripeze o afacere în legumicultură. Era,
totuşi, greu, aveau nevoie de forţă de muncă,
ce trebuia plătită cu bani mulţi, iar profitul era
mai mic decât se aşteptau.
– Atunci, Săftoiule, mi-am dat seama c-am
venit la ţară ca la pomul lăudat. După ce am
pierdut-o pe Leontina, iar copiii mei au plecat
în lume, au început problemele mele,
Săftoiule. Aveam gânduri negre. Noroc cu
36
Zorina că m-a mai îmbărbătat. Straşnică

femeie!
Tăcu. Îl simţeam încordat. Poate c-ar fi vrut
să spună mai mult, dar se opri. Îşi aţinti
privirea în depărtare.
– O caut peste tot, prietene! Îmi arunc
mereu ochii peste gardul ei, o urmăresc ca să
stau de vorbă, chiar dacă nu e important ce-aş
vrea să-i spun… Îmi veneau tot felul de idei,
tot atâtea pretexte, ba de una, ba de alta, ca să-
i sar în ajutor şi s-o am cât mai mult prin
preajmă. Stăteam uneori pitit lângă gard şi o
vedeam trebăluind: „frumoasă ai rămas tu,
Zorino”. Alteori ieşeam la poartă şi o aşteptam
să iasă din curte cu treburi prin vecini. Mă
aşezam pe banca de lângă gard şi-mi lăsam
gândurile să curgă în voie… Ce-a rămas din
familia mea? Mi-am lăsat copiii în Galaţi, să
urmeze liceul şi să se facă apoi medici. Asta
mi-am dorit, numai că Mălina mea cea
frumoasă a intrat într-un cerc de prieteni
dubioşi, care i-au promis că o duc în Italia, să
fie dansatoare. După ea, a plecat şi Viktor.
Terminase liceul şi dus a fost. L-a luat vărul
lui, Clim, care colindase deja prin lume şi se
lăuda că le ştie pe toate. Am aflat astea târziu,
nu mai era nimic de făcut. Când m-am dus în
Galaţi să-i văd, să le mai duc câte ceva, cum
făceam de obicei, nu mai erau de găsit. Îşi
luaseră amândoi zborul, spre a lua viaţa în
piept cu bune şi cu rele, dar mai ales cu toate
capcanele ei.
(Fragment din romanul Umbrele din Valea Rece)
P o e s i s (2)
Martin CATA
(Huşi)
Privirea
Când m-a atins privirea-ți în gându-mi
primăvară
Copilăriei palme cerneau nisipuri aspre
Nu-nțelegeam ivirea de-albastru în suspin
Și albu-n poleire pe coamă de talazuri
Insinuai în mine-mi că sunt al tău din timpuri
De început de viață neluminate-abisuri
Nu m-am temut o clipă de-a valurilor gheare
Nu m-am temut de țărmuri cu zvon de colți
de stâncă
Mă încântau sfielnic meduze în vibrare
Primeam puteri celeste din ochi de uragane
Călătoream cu tine doar gând de lup de mare
Îți căutam privirea în cânt de răsărituri
Mereu sub stele crude pe țărmuri de uitare
37
Venus născând din valuri de așteptare

tremur
Pe unda-ți de lumină de pescăruș un țipăt
În liniști răsfirate talazuri înspumate
Întoarsă în zenituri privirea ta-n furtună
O căutam în perla din scoica nedeschisă
În labirintul sacru din templul de coral
În cerul din adâncu-ți în mii clipiri de val
Cu tine-n zvon de sensuri tu mare bântuită
Eu ți-am aflat privirea în ochii de iubită
Ana OPRAN
(Pădureni-Huși)
Sonet de lună
neagră
Credeam că te uitasem, Lună neagră!
Din voaluri și voaluri de aburi de-argint
țesut-am migălit mantie largă
Să cazi lumină în ochiul meu orbit.
Dar din străfunduri de veacuri blestemate
ai revărsat șuvoi de-ntunecime
Întinzi în noapte tentacule-nsetate,
Vampir aprins de tot ce-i pur în sine!
În lumea voastră de lăcomie grea
Sângele-l secați, să nu mai fie
pe cei nu nu vi se închină-ați vrea
Să-i descărnați, scheletică stafie…
Dar Cel Ce s-a urcat pe cruce v-a invins
Din ceruri albe lumină vie-a nins!
Cătălin AFRĂSINEI
(Vaslui)
mioriţa lui orfeu
vis cu mb
mi s-au cerut explicaţii
& îmbunătăţiri ale visului
tre’ să fie iubită românia
nimeni să nu se pregătească de moarte
ci de nuntă din sânul durerii orfice
orfeu nu s-a plâns nimănui
nici măcar jandarmului extraterestru ori
mafiei
cât despre noi
ne minţim cu respect
ne înjurăm cu onoare
precum piesele de oltcit date la casare
politicienii predică elocinţa statuilor
buni drumeţi &
tovarăşi
lui brâncuşi i se putea spune tovarăşa
pogany
tovarăşul infinit
38
respectând indicaţiile
mioriţa îl paşte pe orfeu
şi-i pregăteşte
un alt fel de înmormântare
ca pentru a se mai linişti puţin
din realitatea halucinantă
mâine vom muta un dulap cu pantofi
pe loc repaus
din repaus m-am fost născut
în sicriu vom aşeza visul
un şir infinit de vieţi a căror revelaţie face să
bubuie vara
ca şi cum aproapele meu ar sluji condiţia
umană
dată-n pârg
noi
suntem
primordialii
&
nimeni nu poate explica infractorii notorii
care & cum
au cucerit lumea
beată de idealuri e corabia
nicio revoluţie nu se zăreşte la orizont
Emil-Ciprian VESTEMEAN
(Blaj, Alba)
Cum scriu eu?
Noaptea curge pe dealuri ca un

râu
Scriu ascultând o muzică celestă,
dar mă simt ca în infern…
cu Dante.
O soprană mă prinde strâns
de gâtul inflamat,
mă ridică până-n stele, la muze.
În vid mă sărută…
simt cum notele cântului ei
îmi dansează pe buze.
Apoi îmi asaltează limba
Am o gură melodioasă, de privighetoare
Dar nu mai pot respira din cauza unui DO
agățat de mărul lui Adam.
Înghit un întreg portativ și mă salvez!
Din nou pot asculta îngerii…
Ce! Am murit?
Iar?
Timpuri, timpuri…
39
Livia ANDREI
O carte modestă ce
rămâne în inima
cititorului și nu în
istoriile literare
În plină vară fierbinte

la propriu dar și la
figurat, primesc o carte
cu o dedicație care mă intrigă: „unor bunici
dragi, Livia și Petruș, o carte modestă...”
Ca cititor vechi și înverșunat m-a intrigat
cuvântul modestă. O carte modestă sau
genială este o carte și nu mai adaug nimic,
pentru că sunt cărți care rămân în istoriile
literare și cărți care rămân în sufletul și în
inima cititorului.
Fiecare volum este un dar pe care autorul
ni-l oferă, este o parte din sufletul său ce ni-l
dăruiește din prea plinul inimii sale și trebuie
luat ca atare.
Distinsa profesoară Mariana Velisar
Codrescu este strănepoata Saftei Iurașcu:
„Ani întregi m-am sfiit să mărturisesc că am
strămoși comuni cu Mihai Eminescu”,
mărturisește scriitoarea în una din primele
sale cărți în care ne dezvăluie cu amănunte
istoria familiei ei. Poate de aici și modestia
care o caracterizează. Întotdeauna a stat „în
umbră”. Și-a făcut datoria de dascăl cu
dăruire, cu talent, cu bunătate și mai ales cu
profesionalism recunoscut.
Cartea Matei al inocenței și al amintirilor
este scrisă de o bunică despre singurul ei
nepot care și-a găsit menirea pe alte
meleaguri lăsând în urmă dragostea
bunicilor, bunătatea lor nemărginită și, mai
ales, dorul. Din acest dor s-a născut o carte cu
amintiri despre Matei, de la vârsta celor
câteva luni până la adolescență.
Bunicii își iubesc nepoții necondiționat, iar
o glumă spune că Bunicii se înțeleg cu nepoții
că au dușmani comuni: părinții.
Bunicii au o bunătate aparte, au răbdarea
de care părinții nu au timp, au înțelegerea
pentru năzdrăvăniile lor, fără să-i certe, au
iertarea greșelilor mai mici sau mai mari și
totdeauna încearcă să le repare.
Acesta e mesajul pe care bunica Mariana
Velisar Codrescu îl transmite prin această
carte, deloc modestă, ci scrisă cu multă
sensibilitate, cu multă dragoste în care noi
întrezărim dorul pentru nepotul ei.
Amintirile par banale, dar ele respiră în
fiecare pagină iar inima bunicii se umple de
bucurie când le evocă cu atâta duioșie.
Iată un fragment din carte care mi-a rămas
în minte: „Într-o dimineață, când voiam să
40
traversăm spre Trotuș, ne-am întâlnit cu o

tânără elegantă, ne fusese vecină, veselă din
fire. L-a mângâiat, l-a sărutat, i-a spus succes,
mereu râzând și tot râzând a plecat în direcția
opusă. Matei a stat pe loc, contemplând-o și a
spus: E fericită doamna, e fericită!, cu expresie
de om mare ce înțelege psihologia celor din
jur. Am încercat să aflu ce înțelege prin
fericită? Păi cum, bunica, n-ai văzut ce veselă
era? Eu cred că e chiar fericită, și cu vorbele
astea am intrat în curtea școlii”.
Doi bunici, Mariana Velisar și Grigore
Codrescu ne împărtășesc fapte, întâmplări,
vorbe, sentimente pe care le au toți bunicii din
lume. (Or fi și excepții, nu zic nu!)
Sunt oameni de cultură deosebiți, dar ca
bunici sunt la fel ca mine, ca tine, ca orice
bunic, căci în Rondelul bunicului, scrie fără
drept de tăgadă poetul P. Andrei:
Bunicu-şi duce anii-n spate
Şi bunătatea în priviri,
În templul marilor iubiri
El seamănă c-o zeitate. [...].
Arena râsului serios

Vasile LARCO
(Iași)
Autor de poezie, proză,
epigrame, membru al
Uniunii Scriitorilor din
România, membru fondator
al Uniunii Epigramiştilor
din România.
Din cărțile publicate:

Poezie: Hohotiera, 1994; Dincolo de orizont, 2004;
Un popas pe aripa timpului, 2009; Rochia de seară,
2017;
Proză: Zodia râsului, 1996; Un buchet de ironii,
1999; Visuri, 2007;
Epigramă: Păcatul omenesc, 1997; În așteptarea
luminării, 2006; Careul de ispite, 2012; Oameni ca
lumea, 2015; Nada râsului, 2019.
Epigrame
Remarcă poetică
Poetul are un statut
Valabil de o veșnicie,
Scriind când nu e cunoscut
Și-i cunoscut când nu mai scrie!
Nu prea se vând cărţile

Când plin cu cărţi e magazinul
Doar la un lucru mă gândesc:
Or fi şi cărţile ca vinul…
Sunt bune când se învechesc.

41
Banii săptămânii
Cu banii nu mai sunt rețineri,
La noi, de-o vreme-i ca la balamuc:
I-aduni de luni și până vineri,
Apoi pe apa sâmbetei se duc!
Avariţie
Munceşte omul, e grăbit,
Averi adună pe pământ,
Dar e atâta de zgârcit,
Că-şi ia şi umbra în mormânt!
Autoepitaf
Pretenţios ca alţii nu-s,
Am o dorinţă, doar, banală:
Să pot dormi o noapte-n plus
În casa mea memorială!
Atitudini
Vicu MERLAN
(Huși)
Radiografia pălmașului
român
O primă analiză asupra
statutului de pălmaș al
românului, în bejenărie
prin Europa sau pe alte continente ale lumii,
am perceput-o în anul 2017, atunci când
schițam o radiografie a anilor petrecuți la
muncile agricole prin Suedia, Germania,
Finlanda și Franța.
Comparam modul și stilul de viață prin
aprecierea pălmașului român de către cele
două mari conglomerate europene: modelul
germano-englez și cel latin.
În vara anului 2022 am realizat o nouă
incursiune voluntară în una din țările
civilizate și prospere ale Europei. Contactând
o agenție românească din Brașov de înrolare
a forței de muncă pentru Olanda, am fost
repartizat la o fabrică de ambalat preparate
din carne de pasări și animale.
De îndată ce am ajuns în Țara Lalelelor, mi
s-a oferit o mașină de serviciu pentru
deplasare la locul de muncă, loc ce se afla la
circa jumătate de oră de mers pe autostrada
de la periferia orașului Eihoven. Pentru un
control total al pălmașului, mașina avea în
dotare un sistem GPS de urmărire pentru
toate deplasările prin Olanda, plus o cartelă
de serviciu, cu ajutorul căreia putem intra la
locul de muncă. Cartela avea și rolul de
pontator, fiind contorizate toate intrările-
ieșirile de la fabrică, la minut.
Programul era de 8 ore pe zi, din care
beneficiam, datorită vigilenței sindicatului
sever, de două pauze de masă, de 30 minute

42
fiecare. Practic lucram 7 ore pe zi și eram

plătiți pentru 8 ore.
Am lucrat și peste 8 ore, suplimentar, când
era cazul, orele fiind plătite într-un alt
cuantum suplimentar, preferențial. Aveam 10
euro pe oră, din care trebuiau plătite cazarea
de 105 euro pe săptămână, transportul la
locul de muncă (fiind șofer, transportând și
alți muncitori, eram degrevat de la această
cheltuială). Bonusul de șofer mi-a fost luat
pentru o amendă de 60 de euro, nefiind atent
la faptul că pe autostrăzile olandeze, viteza
maximă este de 100 km pe oră. Amenda am
luat-o exact în primele minute de șoferie prin
Olanda, înainte de a vedea marcajul și a mă
dezmetici din oboseala cumulată pe drum din
România până acolo.
În timpul cât am lucrat la acea fabrică, am
schimbat două locații. Strategia patronatului
olandez era de a schimba pălmașul de la o
fabrică la alta, spre a nu a avea timp ca să
înțeleagă mecanismul mercantil în care era
angrenat. Am putut constata că în
permanență era un du-te-vino de personal,
într-o schimbare continuă a locurilor de
muncă, a posturilor etc. Existau locuri de
muncă vacante mereu, deoarece mediul de
lucru auster (frig, mirosuri pestilențiale,
statul în picioare, discriminarea etc.) cu o
brumă de câștig îi determina pe mulți
muncitori să abandoneze locurile de muncă,
fie spre a pleca acasă, fie în altă țară sau loc.
Am observat, la angajator, o rutină firească
în a angaja, a concedia sau a constata plecarea
angajaților, fără a se schimonosi în a
condiționa sau mări salariile celor de acolo.
Practic, patronatul olandez plătea firmelor
de recrutare din diverse țări excomuniste sau
din cele sărace de pe alte continente, 25 de
euro/angajat pe oră, însă acestea își
amortizau cheltuielile de personal,
bonusurile angajaților și câștigul, oferind în
final pălmașilor doar 10 euro pe oră.
Cei care totuși făceau efortul de a învăța
limba olandeză, dar se înscriau și la cursuri de
calificare, erau angajați de patronat cu 25 de
euro pe oră sau mai mult. Însă pentru aceasta
era nevoie de timp (ani de zile uneori),
loialitate față de stăpân, atașament față de
țara-gazdă etc.
Pe lângă aceste nedreptăți pecuniare,
apăreau altele, poate mai stresante și mai
presante asupra pălmașului român:
discriminarea etnică.
Printre muncitori se găsesc o mulțime de
nații: polonezi, români, indieni, filipinezi,
arabi etc. Dintre aceștia polonezii și românii
erau cei mai numeroși. Polonezii dețineau
funcții de conducere, mai rar românii. Dintre
cei prezenți, polonezii sunt cei mai uniți pe
nații. De exemplu, atunci când urma să se

43
termine programul și mai era de lucru la

ambalat produse, pe noi românii ne trimiteau
acasă iar ei continuau munca, prestând ore
suplimentare, care erau bonificate dublu.
Apoi, la cele mai grele munci, unde implica să
ridici, să umbli cu produse înghețate etc., erau
trimiși românii.
Pentru a se distinge pălmașul începător și
necalificat de ceilalți pălmași de vază, eram
obligați să ne punem pe cap o bonetă de plasă,
de culoare indigo sau verde. Șefii de echipe,
polonezi, rareori români, aveau bonete
albastre, iar șefii olandezi bonete de culoare
galbenă. Practic, de la intrare erai etichetat,
discriminat moral, pentru a fi vizibil, în acea
mare masă de oameni, spre a fi apoi trimis să
prestezi cele mai grele munci din fabrică.
Polonezii au o aroganță aparte, având
chiar o plăcere morbidă de a te munci și un zel
slugarnic față de patronatul olandez,
aruncând toate resursele la bătaie pentru a
duce la capăt norma impusă de șefii olandezi.
La aceasta se mai adaugă și discriminarea
culturală, la cazare, între români. În loc să
facem front comun între noi ca nație, eram
spionat, santajat și chiar percheziționat în
lipsă, spre a se vedea ce produse mănânc, ce
citesc, ce fac în timpul meu liber. Dacă nu mă
conformam cutumelor lor: să ascult manele,
să beau alcool, să fumez, să bârfesc etc.,
deveneam un ciudat nonconformist, fiind pus
la index... Astfel, m-am trezit că sunt ascultat
cu urechea pe la ușă, marginalizat etc.
Prin urmare, atât discriminarea la locul de
muncă, dar și cea de acasă cu conaționalii,
munca grea, epuizantă, la care sunt supuși
românii, condițiile insuportabile, chiar
austere, m-au determinat să cred că suntem o
nație greu încercată, atât în țară (din cauza
oamenilor politici oportuniști și corupți), cât
și în exterior.
Acest destin de neam nu este întâmplător;
el este un dat de la Bunul Dumnezeu, cu un
scop bine definit: desăvârșirea și îndreptarea
de la înclinațiile specifice ce ne caracterizează
uneori ca nație: trădarea, bârfa, invidia,
ironia, hoția, lașitatea, lenea etc. În ciuda
acestor deficiențe morale, Neamul Românesc
are la antipod: Omenia, Dorul de Glie,
Credința nestrămutată în Dumnezeu etc.,
calități intrinseci pe care puține popoare le
cunosc, la o intensitate chiar dumnezeiască.
Mărinimia și spiritul altruist sunt laturi
intrinseci aflate în genomul Neamului
Românesc. Cultivarea și răspândirea lor este
involuntară, spontană și specifică.
Conștientizarea acestor aspecte spirituale,
mucenice uneori, de către un segment al
populației creează o rezonanță empatică, ceea
ce duce la o trezire a Sufletului Neamului
Românesc, o trezire înălțătoare care

44
depășește cu mult limitele firescului, al

incorectitudinii politice și social-culturale.
C o n e x i u n i. A l b u m
• Chișinău, 31 august 2022, „Ziua Limbii
Române” și Congresul Mondial al Eminescologilor.
Criticul și istoricul literar Theodor Codreanu a fost
învestit ca Membru de onoare al Academiei de
Științe a Moldovei, prin Brevet instituțional și a
susținut Discursul de recepție Eminescu și
provocările culturii moderne. În cadrul
evenimentelor, au primit Diplome de excelență
scriitorii Theodor și Lina Codreanu.
• Vaslui. 12-18 sept. 2022. Biblioteca

Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui a
organizat festivitatea de premiere a Concursului
de literatură satirico-umoristică. La Festivalul

45
Umorului „Constantin Tănase” Petruș Andrei a

primit premiul „Semper Amemus”.
• Focșani, 23 septembrie 2022, Festivalul de

Creație „Vrancea literară”. Premiul OPERA OMNIA
pentru scriitorul Petruș Andrei.
Ecouri... Ecouri...
• Celor ce dau lumii de azi adevăr şi
frumuseţe (tot mai lipsită de acestea) li se cuvin
adâncile plecăciuni de mulţumire şi recunoştinţă.
Felicitările sunt prea puţin şi nu prea mai reuşesc
să depăşească – prin uzură – aspectul formal.
Aşa că eu prieten şi vechi admirator al vostru şi
al mereu binecuvântatului de Dumnezeu loc în
care vă aflaţi, cu o asemenea plecăciune mă
adresez vouă.
Deci aplaud superba publicaţie!
Ca tot omul, când vede lucruri de înaltă şi
impecabilă ţinută, mi-aş dori şi eu să mă regăsesc
- dacă se cuvine - prin preajma acelor înnobilante
împliniri intelectuale. De aceea, cu fireasca
smerenie, dorindu-mi să vă fiu şi eu aproape, vă
trimit cronica la o carte a unuia dintre cei - încă,
slavă Domnului – supravieţuitori ai exilurilor pe
care îl preţuiesc în chip deosebit, Constantin
Eretescu.
Aş fi onorat dacă ar putea să apară în unul din
numerele viitoare ale revistei.
Cu toată preţuirea şi admiraţia,
Dan Anghelescu
[Corespondență/ 25 iulie 2022]
• Cititorul de reviste/ Neculai Tăicuțu.

Reviste literare // „Spaţii culturale”, nr. 84, sept.-
oct. 2022, p. 71-72: ”Liter-Club, Anul VII, nr. 2-3
(25-26), aprilie-iunie 2022. Biblioraftul expune:
Daniela Oatu, Înger în derivă, Lina Codreanu, Satul
din inima mea, Petruș Andrei, Seniorul Grigore
Codrescu. Micromonografie, O sută și una de poezii,
Spre stele (Ad astra). Petru Ioan la aniversară (75)
46
este prezent cu Hexada „îndemnurilor” către

urmași și salutat de Petru Brumă (Depeșă
aniversară), Lina Codreanu (Logicianul), Marcel
Miron (Ilogica logicii) și referințele critice date de
Constantin Toma, Tudor Ghideanu, Ion Gheorghe
Pricop, Theodor Codreanu, Petruș Andrei, iar
Mihaela Albu (tot la 75) este prezentă cu poezie. In
memoriam. Nicolae Dabija: poezii de autor, Elena
Fluturel, Colocviile Naționale „Nicolae Dabija” și
din aprecierile ad-hoc făcute de Daniel Corbu,
Mihai Cimpoi și Theodor Codreanu. Mihai Vicol
Sultana este în dialog cu Lina Codreanu. Eseurile
sunt realizate de Tudor Nedelcea, Ținut regal cu
oameni regali, Teodor Pracsiu, Teatrul „Victor Ion
Popa” – Bârlad. Fazanul de Georges Feydeau,
Vasile Leonte, Lecturi din Ion Trif Pleșa, Theodor
Codreanu, Ce ne spune, azi, Marin Preda. (Răspuns
la ancheta revistei „Caligraf”) și Numere în labirint
(2004), Lina Codreanu, Evenimente de august și
Livia Andrei, Darul prieteniei. Semnează poezie:
Daniela Oatu, Marcel Miron, Petruș Andrei, Elina
Cojocaru, Martin Cata, Mihaela Gudană, Oana
Andrei, Ana Opran, Dorina Carp Nenici, Alexandru
Cazacu și proză: Elena Netcu”.
N.R. Gratitudinea noastră, dragi redactori!

Mulțumim pentru neuitare!
CUPRINS
Biblioraft ......................................................... 2
A n i v e r s ã r i . . . .......................................... 3
MIHAI CIMPOI – 80 ..................................................... 3
Theodor CODREANU .................................................. 3
O evaluare sintetică a lui Valeriu Matei ............. 3
LIVIA ANDREI – 75 ...................................................... 9
Petruș ANDREI .............................................................. 9
Cea mai frumoasă toamnă ....................................... 9
Daniela OATU ................................................................ 9
Numai dascălul.............................................................. 9
Lina CODREANU ........................................................ 10
La aniversară .............................................................. 10
In memoriam ................................................. 12
ION GHEORGHE PRICOP ........................................ 12
Teodor PRACSIU........................................................ 13
Paradigma permanențelor.................................... 13
Petruș ANDREI ........................................................... 14
Nemurire ...................................................................... 14
Filigranãri ...................................................... 15
Lina CODREANU ........................................................ 15
O fereastră pricopiană ............................................ 15
Culturale, literare… ..................................... 17
Marcel MIRON ............................................................ 17
Et in Arcadia ego! ...................................................... 17
Petruș ANDREI ........................................................... 19
Poeta cu pana de aur – Iuliana Paloda-
Popescu: Poezia ca binecuvântare .................... 19
47
Dan ANGHELESCU .................................................... 22

Constantin Eretescu – „Capcana” – o carte a
exilului de după exil ................................................. 22
P o e s i s (1) ................................................... 27
Mihaela ALBU ............................................................. 27
Rătăcitor prin pădurea de cuvinte… ................. 27
Prietenie ........................................................................ 27
Mihaela GUDANĂ ...................................................... 28
Vindecare...................................................................... 28
Râul vieții...................................................................... 28
Elina COJOCARU ........................................................ 29
De-a războiul ............................................................... 29
Petru BRUMĂ .............................................................. 29
Addendum Laudationis ........................................... 29
Însemnãri cu staif ......................................... 30
Theodor CODREANU ............................................... 30
Numere în labirint .................................................... 30
E p o s ............................................................ 33
Elena NETCU ............................................................... 33
Nălucile lui Savu ........................................................ 33
P o e s i s (2) .................................................. 36
Martin CATA ................................................................ 36
Privirea .......................................................................... 36
Ana OPRAN .................................................................. 37
Sonet de lună neagră ............................................... 37
Cătălin AFRĂSINEI ................................................... 37
mioriţa lui orfeu ........................................................ 37
Emil-Ciprian VESTEMEAN .................................... 38
Cum scriu eu? ............................................................. 38
Timpuri, timpuri….......................................... 38
Livia ANDREI .............................................................. 39
O carte modestă ce rămâne în inima cititorului
și nu în istoriile literare .......................................... 39
Arena râsului serios ...................................... 40
Vasile LARCO .............................................................. 40
Epigrame ...................................................................... 40
A t i t u d i n i................................................. 41
C o n e x i u n i. A l b u m ............................. 44
Ecouri... Ecouri... ............................................. 45
Nota redacţiei: Revista „Liter-Club” apare cu

sprijinul financiar al colaboratorilor.
Liter-Club
Fondatori: Lina şi Theodor Codreanu, Livia şi
Petruş Andrei, Daniela Oatu şi Teodor Pracsiu,
Elena şi

48
„Dacã moare
poezia, nici grâul
nu mai are mult
de trãit”.
Grigore Vieru
Liter-Club
Director: Lina Codreanu
Redactor-şef: Livia Andrei
Colegiul redacţional
Theodor Codreanu
Petruş Andrei
Daniela Oatu
Teodor Pracsiu
Email: linacod@yahoo.com
ISSN 2501-2525
ISSN-L 2501-2525
În atenţia colaboratorilor:
• Materialele trimise vor avea 1-2 pagini A4,

Times New Roman, cu literă de 12 la un rând
sau până la 1500 de cuvinte.
• Manuscrisele primite nu se returnează
• Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică
pentru conţinutul articolelor revine exclusiv
semnatarilor acestora ca persoane individuale.

Liter-Club, VII, Nr. 4 (27), Oct. - Dec. 2022

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Liter-Club, VII, Nr. 4 (27), Oct. - Dec. 2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1

Anul VII, nr. 4(27),

Liter-Club Anul VII, nr. 4(27), oct.-dec. 2022

• Nicolae Busuioc, Visele celor șapte nopți,

Liter-Club Anul VII, nr. 4(27), oct.-dec. 2022

O evaluare sintetică a lui

din Țară multe personalități ale literaturii și

lavă ce vor ilumina într-un târziu cerul

Nicolae Rusu, Iacob Burghiu, Ion Iachim ș.a.

Liter-Club Anul VII, nr. 4(27), oct.-dec. 2022

devenit o instituție de eminescologie. Aceste

literaturii române din Basarabia, strămutat,

2012. Acad. Mihai Cimpoi, citindu-și

Liter-Club Anul VII, nr. 4(27), oct.-dec. 2022

E-o toamnă, cum a fost și prima dată,

E alta frunza, alta e aleea

Dar am venit cu toamna la-ntâlnire

„Dar care-a fost cea mai frumoasă toamnă,

Liter-Club Anul VII, nr. 4(27), oct.-dec. 2022

Interviu inițiat de Lina Codreanu cu

Lina Codreanu: Apariția dumneavoastră în

eram președinte de Unitate de Pionieri, iar

revistei. Dacă aș numi o rubrică sau un

ION GHEORGHE PRICOP

– profesor, poet, prozator –

Liter-Club Anul VII, nr. 4(27), oct.-dec. 2022

Liter-Club Anul VII, nr. 4(27), oct.-dec. 2022

perfect justificată esteticește: într-o zi a plâns

Și astăzi ești prezent la datorie,

La Bibliotecă iar ne-am adunat

Cu toții îți aprindem lumânare

Liter-Club Anul VII, nr. 4(27), oct.-dec. 2022

Oricând îmi trece prin minte imaginea

Liter-Club Anul VII, nr. 4(27), oct.-dec. 2022

nume (1974), Cuvântul lui Ion Roată către

Liter-Club Anul VII, nr. 4(27), oct.-dec. 2022

Poemul lui I.Gh. Pricop – Strigaţi-mă pe

Liter-Club Anul VII, nr. 4(27), oct.-dec. 2022

Juriul a fost format din Adrian Popescu

hotărât: trei premii pentru capitaliști și un

Poeta cu pana de aur –

Liter-Club Anul VII, nr. 4(27), oct.-dec. 2022

au apărut poeziile: Pentru pace, mă rog, vouă

a iubirii” (p. 11).

mine ca niște prunci și caută

Revenirea la roman nu surprinde. Şi în

2 Mihaela Albu & Anghelescu Dan, 2020,

philologica, vol. II, Roma, p. 83.

acceptable, de l’art poétique”4. Şi sunt amintite

Scriitorilor Români, nr. 26, München.

spus: „Înfricoşătoare sunt multe./ Dar nimic

7 Traducere Walter Biemel revista Ethos, Caietul

Bucureşti, Humanitas, p. 190.

Liter-Club Anul VII, nr. 4(27), oct.-dec. 2022

unei existenţe la care îl obligă soarta de exilat:

Liter-Club Anul VII, nr. 4(27), oct.-dec. 2022

(Bewusstseinstrübung) într-un moment când

Rătăcitor prin pădurea

Începutul îndepărtat al primei vorbe rostite

Magia își păstrează încă parfumul:

În trunchiuri uscate crengi tinere răsar...

Într-un atelier de cuvinte

Când se încurcă în cifre