SURÂSUL BUCOVINEI

Nr. 3 (28) Octombrie 2021

ISSN 2344-620X • ISSN-L 2344-620X

Revista˘ de istorie, literatura˘ ¸si umor

editata˘ de CENACLUL „NECTARIE”
din Vama – Suceava
 SURÂSUL BUCOVINEI
REVISTĂ DE ISTORIE, LITERATURĂ ŞI UMOR EDITATĂ DE CENACLUL „NECTARIE”, VAMA - SUCEAVA

Foto coperta 1: Vama - Vila Iorgu G. Toma, vedere de noapte, foto Viorel Balan. Din negura
timpului, casa unui om politic care nu a avut motive să fie cercetat penal. Amintiri ...

AU COLABORAT LA REALIZAREA REVISTEI:

MAGDA URSACHE 6
GEORGE PETROVAI 8
MIHAI CABA 13
BEN TODICĂ 16
MELANIA RUSU CARAGIOIU 20
MIHAI BATOG - BUJENIŢĂ 22
ION CERNAT 26
IFTIMIE NESFÂNTU 27
EMILIA POPESCU RUSU 28
LIVIA CIUPERCĂ 29
ELENA PINTILEI 31
VICTOR IOSIF 34
MIHAI MERTICARU 36
LUMINIŢA IGNEA 38
DOINA TOMA 40
ROMEO IOAN ROŞIIANU 41
NICOLAE SILADE 42
ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ 43
ŞERBAN CODRIN 44
EUGEN DEUTSCH 45
IONEL PINTILII 46
ALEXANDRU CAZACU 47
MIHAIL ECOVOIU DOREANU 48
OLGUȚA LUNCAȘU TRIFAN 49
SORIN COTLARCIUC 50
VALERIAN BEDRULE 51
MIHAI SAVIN 52
GABRIELA ANA BALAN 53
LUMINIȚA REVEICA ȚARAN 54
ANA ARDELEANU 56
NICOLAE MĂTCAȘ 57
LILIANA POPA 58
MARIA TOMIŢA CORINI 59
GEORGE EFTIMIE 60
DOREL VASILE ROTARIU 61
MARIA APETROAIEI 62
MARIAN VIȘESCU 63
ION DIVIZA 64
FLORIN ROTARU 65
VIOLANDA BRATU 66
DIANA TRANDAFIR 67
CORINA LIGIA PĂTRAȘCU 68
FLORENTIN ADRIAN MAFTEI 69
GELU DRAGOŞ 70
IULIAN BARBU 71
OANA FRENŢESCU 72
VASILE DAN MARCHIȘ 73
GRAȚIELA CRISTINA HERGHELEGIU 74
ŞTEFANA CRISTINA MARCU 75
MIHAELA MIRCEA 76
ILIANA CĂTĂNESCU 77
IOAN MUGUREL SASU 78

Director: Secretar de redacție:

dr. SORIN CONSTANTIN COTLARCIUC LUMINIȚA IGNEA
Redactor șef: Tehnoredactor:
IOAN MUGUREL SASU DORIN STEHNIOV
(mugurel_sasu@yahoo.com)

Opiniile autorilor se încadrează în libertatea de exprimare iar răspunderea pentru conţinutul

materialelor revine, în exclusivitate, semnatarilor.
Rugăm să ne trimiteţi textele corectate, noi nu ne permitem modificarea acestora.
Mulţumim Primăriei şi Consiliului Local Vama pentru sprijinul acordat activităţii noastre.

editura pim
 SURÂSUL BUCOVINEI
E TOT MAI FIRAVĂ SPERANȚA
Nu toate speranțele sunt deșarte,
pentru unele, măcar în oarecare
măsură, există posibilități de
realizare. Adică există o speranță a
realizării celor sperate? Cam ciudat
și destul de puțin încurajator, mai
ales că profesioniștii speratului au
avut, încă au și sigur vor mai avea,
motive de îndoială. Dar dacă ne
concentrăm atenția asupra calității
lichidului cu care este plină jumătatea paharului care nu
e goală, putem găsi curajul de a porni pe drumul anevoios
al realizării. Este bine de ținut seama de îndemnul lui Lao
Zi (Tao Te King, cap. LXIV, 11,12): „O călătorie de o mie de li
începe cu primul pas”, dar aici este importantă motivarea,
adică în ce măsură cel hotărât să facă acel pas, este convins
că acțiunea sa are rost, adică și alt rost decât tonul unor
comentarii, n-am spus neapărat exagerat de critice, din
partea celor care nu au făcut un asemenea pas. Există și
glorii deșarte, statui la care cea mai valoroasă parte este
soclul, autori de texte literare, care dacă ar fi lecturate
în absența soclului, nu ar capta atenția celor obișnuiți cu
cartea. Sau crede cineva că fantezia debordantă cu care
se folosesc patronime din cartea de telefon, de exemplu,
pentru a înlocui numele personajelor din bancurile
aflate în uz de multă vreme este dovadă de creativitate?
Probabil. Mai ales că peste un număr de ani, cititorii de
atunci nu vor mai ști de unde au fost preluate (plagiate?)
ideile. Ca să nu mai vorbim de poezie și despre cum pot fi
poeți cetățeni, onești de altfel, care întâmpină dificultate
și pentru a-și defini noțiunea de poezie. Întreb din nou,
poate crede cineva că autorul unor exprimări de șapte -
opt versuri și lipsite de orice urmă de prozodie poate fi
considerat epigramist? În cazul în care apare apelativul
„iubit - o” situația devine tristă. Lăsând la o parte scriitorii
care sunt, sau se consideră astfel, dar care nu și-au
făcut stagiul de cititori, acceptând că poate fi poezie și
o înșiruire de rânduri care pot fi citite și de la stânga și
de la dreapta cu același rezultat, ne simțim îndreptățiți
să dedicăm, atât cât putem, din timpul nostru unor
pagini adevărate. Ludwig Wittgenstein considera poezia
superioară filozofiei, adică referindu-se la cei care nu i-au
înțeles cartea, spunea că nu poate înțelege poezia cineva
care nu înțelege nici filozofia, că poate înțelege doar cel
care a fost realmente preocupat de aceste probleme.
Mă îndoiesc că autorii cărora le-am bănuit precaritatea
lecturilor ar putea mai mult decât să se strecoare cu
creația proprie printre meandrele postmodernismului,
desigur speculând absența băiatului, din povestirea lui
Hans Christian Andersen, care să spună că împăratul e
gol.
1
Timpul trece, anul trece, nu și
pandemia care continuă să vină
în valuri, dar a avut loc cea de a
X-a ediție a Festivalului „Umor
Fără Frontiere în Țara de Sus”,
organizarea și realizarea au fost în
parteneriat cu Asociația „Universul
Prieteniei” din Iași. Cu președinta
acestei asociații, doamna Rodica
Rodean, am colaborat și la celelalte
nouă ediții, în acest an festivalul a avut loc simultan
cu tabăra de creație a acestei asociații. Comparativ
cu ultimele ediții, condițiile au fost mai puțin austere,
asta pentru că am beneficiat de susținere din partea
Ministerului Culturii și de ajutor din partea Primăriei
Comunei Vama, cărora le mulțumim și pe această cale.
Nu a lipsit concursul literar, participarea a fost destul
de numeroasă și nu putem să nu aducem cele mai sincere
mulțumiri juriului pentru exigența cu care au apreciat
creațiile primite, noi conformându-ne; o poezie de nota
șapte nu poate sta pe cea mai înaltă treaptă a podiumului.
Știm din înțelepciunea înaintașilor că totul e bine
când se sfârșește cu bie, așa este. Nu știm cât a mai rămas
din felul de a fi al acelora în mentalitatea urmașilor, dar e
bine de știut că noi respectăm pe toată lumea, în măsura
în care merită, dar nu ne gudurăm în fața nimănui.
De mâine începe viitorul și nu știm ce va fi, cum va fi
și cine va mai fi, dar intenția este de a continua concursul
literar în organizarea revistei „Surâsul Bucovinei”, detalii
despre aceasta vă vom pune la dispoziție după ce iarna
va fi trecut, iar noi, organizatori și participanți, ne vom
adapta condițiilor impuse de valurile care izbesc în
sănătatea populației și vom găsi metode și posibilități
de a ține sus torța, nu lumânarea, activității noastre. Va
trebui să ne păstrăm demnitatea de a nu deveni un club în
care să se practice elogierea narcisistă și reciprocă, chiar
cultivând, cum se mai obișnuiește, obiceiul privirii de sus
spre exterior. Trăim într-o țară în care nimeni nu a primit
Premiul Nobel pentru literatură și nimeni nu știe ce și cine
va mai fi citit peste niște zeci de ani. Chiar nu are sens
să dăm nume de mari artiști, care azi sunt considerați
genii, dar care, la vremea lor, au suferit sărăcie, foame
și disprețul celor aflați atunci în prezidii și cu drept de
cuvânt și de vot. Probabil nemurirea începe abia după
moarte.
În paginile care urmează se află clasamentul
concursului. Mulțumim tuturor celor care au participat,
juriului și celor care s-au aflat în sala în care s-a desfășurat
festivitatea de premiere.
Ioan Mugurel Sasu
 R ezultatul C oncursului L iter ar

C E N A C L U L „ N E C TA R I E ” VA M A - B U C O V I N A
FESTIVALUL „UMOR FĂRĂ FRONTIERE ÎN ȚARA DE SUS” EDIȚIA A X-A 2021

R e z u ltat u l C o n c u r s u l u i L i t e r a r

s ecț i u n ea tema
EPIGRAMĂ BUCOVINENII

PREMIUL I

GHEORGHE BÂLICI
Prin Bucovina mănăstirilor
vopsite în diferite culori
Sorbind tărie ca un nătăfleț
La tot bucovineanul primitor,
Vedeam albastru pe la Voroneț
Și mi se înroșise la Humor...

„Urâții”, personaje ale sărbătorilor

de iarnă bucovinene
În Bucovina cea frumoasă
„Urâții”-ajung la orice casă,
Iar prin TV, în mod frecvent,
Ajung urâți din Parlament!...

Bucovineanul, om vrednic
Deprinde de la munte înălțarea,
Iar de la vale-nvață închinarea,
Cu voia bună insă și umorul
Învinge soacra, soața și... ulciorul.

2
 R ezultatul C oncursului L iter ar

PREMIUL II

GRIGORE M. DOBREANU
Patimi
Cum sunt o nație vocală
Iubind și vinul ca moșneni,
Spre desfătarea lor bucală,
Au fost numiți: buco-vineni!

Plăceri
Nu vreau în gri să-i desenez,
Dar știu cum se iubește-o puică,
Mănâncă șnițel vienez
Și beau jinars în loc de țuică.

Ocupații…
Născut, crescut pe lângă vamă,
Cu trișca oile-și desparte,
Toporul lui baltag se cheamă,
Doar codrul… a plecat departe.

PREMIUL III

GRIGORE COTUL STELICĂ ROMANIUC

Vecina mea bucovineancă Orgolii moldave
Expune - prea nevinovat - De întrebi bucovineni
Un fund bombat și sânii grei, Care dintre moldoveni
Iar de mă-mpinge în păcat, Sunt mai sus, începe cearta
E numai BUCO-VINA ei. Și îți pun în față … harta.

Ospitalitate la Vama Populară

În toiul nopții, rătăcit, ”Cântă cucul, bată-l vina”,
Bucovineanca m-a cazat. Însă-i goală Bucovina,
Pe soț, ea nu l-a mai trezit... Căci bucovineanu-i dus
Ne-am descurcat! Ca pădurea … spre Apus.

Un turist la A.T.I. – Suceava Explicativă

Înconjurat de medici – un alai, Se spune că bucovinenii
Când s-a trezit din comă el le-a spus: Sunt dintr-un neam cu limba lată
E drept că-s primitori acolo-n Rai, Și-i plauzibil, că-n milenii
Dar ca bucovinenii, totuși, nu-s. Le-a fost de multe ori călcată.

3
 R ezultatul C oncursului L iter ar
s e c ț iu ne a
POEZIE
PREMIUL I
(nu s-a acordat)
PREMIUL II
GRIGORE COTUL
TURIST
(rondel)
Atât de multe-aș fi ratat,
De nu treceam prin Bucovina,
Pe jos, cu trenul sau mașina,
Dar tot mai am de vizitat.
Prin multe locuri m-am cazat,
Mai simt pe limbă prânzul, cina…
Atât de multe-aș fi ratat,
De nu treceam prin Bucovina!
De două zile-s relaxat
La Vama, numai cu vecina –
E măritată, bat-o vina,
Eu, încă, nu m-am însurat…
Atât de multe-aș fi ratat!
4
te ma
BUC OVINA
PELERINAJ
Împovărat de multele păcate,
M-am dus la mănăstiri să mă căiesc,
Să bat mătănii, să mă spovedesc
Și să mă rog, că poate-or fi iertate.
Am fost la Putna marelui Ștefan,
În zi de hram, am spus o rugăciune,
Iar starețul mi-a zis: „Fă fapte bune
Și-ntoarce-te în fiecare an!”
Am fost la Mănăstirea Moldovița,
M-am pus la coadă să mărturisesc
Păcatele, c-așa e și firesc,
Și m-am întors să văd și Sucevița.
Am fost la mănăstire la Humor,
Și, binecuvântat, pășind semeț
M-am îndreptat apoi spre Voroneț…
De-acolo, am canoane până mor.
În drum spre casă, m-am cazat la Vama,
O gazdă bună, seara, m-a primit,
Și nu țin minte cum de m-am trezit
La ea în pat. Nici astăzi nu-mi dau seama!
 R ezultatul C oncursului L iter ar

PREMIUL III

PETRU IOAN GÂRDA

CÂNTA CUCU-N BUCOVINA IARNA LA GURA HUMORULUI

În Bucovina, dacă tu Zăpezile de altădată

Ajungi cu dor și drag, Le știe omul cel cărunt:
Salută-i pe-alde SASU cu Era, pe vremuri, viscol crunt,
Mein herren, guten tag! Umplea cărările cu vată.

La Gura, doar, să te ferești Bucovinenii, la lopată

A depăși măsura Dădeau, din greu, în amănunt;
Prea mult cu vorbele nemțești, Zăpezile de altădată
Mai bine țineți Gura. Le știe omul cel cărunt.

La Mănăstirea, pe-nserat, Pe pârtia întinsă, lată,

Pericolul te paște, Cu o problemă mă confrunt,
Că poți ușor fi confundat Căci e o vreme minunată,
Cu niște sfinte moaște. E teleski, dar unde sunt

Prin Vama de te nimerești, Zăpezile de altădată?

Cu haine larg croite,
Posibil e să te trezești
Cu oăle-nchistrite.

Așa că eu prefer un tur,

La braț cu oameni dragi,
Pe deal, cât încă împrejur
Mai sunt păduri de fagi.

Așa de bine e aici,

Natura mă încântă
Și-n cap îmi cântă păsărici…
Doar cucu nu mai cântă.

Tuturor concurenților le mulțumim pentru participare, exprimăm respect și

admirație pentru activitatea literară din care au rupt câte o petală pentru acest
concurs, felicitări celor de pe podium, pe toți îi așteptăm la anul... și la mai multe
ediții!
Cu stimă, drag și prietenie
Ioan Mugurel Sasu

5
Nr. 3 (28)
Polemici...
ERA GRAFOMANILOR
Aș vrea să încep acest
foileton dorind criticilor
literari ce le dorește Dan
Culcer („Asymetria”):
„Bună libertate de opinie!”
Vremile nu-s chiar propice
pentru a urma un decalog
ca acela formulat de Daniel Cristea-Enache. Iată-l:„- să
citești o carte înainte de a scrie despre ea - să nu minți
cititorul lăudând o manufactură lamentabilă și demolând
o operă important - să nu faci servicii de presă, de
promo, de reciprocitate avantajoasă-pecuniar - să nu
furi munca altuia - să nu calomniezi, să nu denigrezi, să
nu lansezi atacuri la persoană, să nu-ți ridici, „polemic”,
poalele-n cap - să fii curios, neblazat, atent la cei ce
vin în spațiul literar-să nu crezi că literatura începe și
se termină cu aceștia, dimpreună cu tine- să admiți că
poți greși, recunoscând, onest, când ai făcut-o - să te
bucuri când citești o carte bună a unui adversar de idei -
zece, să iubești literatura. Sigur că sunt destui critici de
întâmpinare care vorbesc cu pricepere, dar sunt mulți
care o fac (și-s mai vocali) cu nepricepere. Cât despre
autori! Dacă n-ai talentul de a ajunge sub reflectoare
și aștepți selecția naturală, clachezi. Scrii scrisori fără
număr fiecărui critic care contează, te-ai scos.
Emil Brumaru i-a trimis fix 500 lui Eugen Simion, ca,
după ‘89, să nu-l mai cunoască. A spus-o academicianul
la lansarea unei cărți, la Casa cu absidă, cu poetul de față.
Cu puțin efort piaristic, poți ajunge un Kierkegaard de
București sau un geniu de obor.Vă amintiți? Pe principiul
„Puterea are totdeauna dreptate”, un subtil eseist l-a
lansat cu fast maxim pe Mischiu, pseudonimul poetului
prim-ministru Radu Vasile, liberalul cu ghiul. Maiorescu
n-a pomenit-o ca poetă pe Regina Elisabeta-Carmen
Sylva, nici Lovinescu. Călinescu i-a publicat doar poza în
Istoria sa. Se spune că Regina a fost șocată că Eminescu
n-a considerat-o mare poetă. „Dar sunt regină!”„Nu și
Regina poeziei”.
Prin contrast: filosoful G. Liiceanu, în dialog cu Iosif
Sava, susținea maximum de laudatio: cultura intrase în
Patapievici „precum cenușa aceea mitologică, cămașa lui
Nessus, în trup care îți arde trupul și se absoarbe în el și
se face una cu el”.
Și încă: „El este, cultural vorbind, „în pielea goală”,
pielea lui e haina lui și aceasta este cultura”. De unde
„senzația că a descins printre noi direct din paradisul
culturii”. Nu-i cam gol Împăratul?
Trăim timpuri ale tuturor posibilităților de
exprimare? Un prozator en herbe poate debuta,
6
SURÂSUL
după critica nouă, în manualul de-a noua, în locul lui
Rebreanu, pesemne. Sunt și greve de lectură, cititori
avizați, excedați de aceste judecăți de valorizare, ocolesc
librăriile. Laudele deșarte au micșorat și interesul, și
accesul la cultură. Dar ține seama critica de sancțiunile
pieței de carte?
Sigur că se întâmplă o inevitabilă perimare a
textului, cărțile se vestejesc asemeni plantelor, însă
noua critică e gata să ude ficuși de plastic, sperând că
vor crește și că vor umbri crinul: Eminescu. Cititorul
complice cu clasicii nu se lasă derutat de observații
injurioase.
Nu și tinerii autori fără feed-back. Îi găsesc cărunți,
bizari, primitivi, cadavre, mumii (unele cu „fascinație
spectrală”, totuși, ca Bacovia, considerat „autor de
poezie retardată”). Capodopera plătește asta? Așspune
că da. Însă locul lor, al scriitorilor, e dorit de „scrietori”
fără însușiri, prea multe însușiri dăunând succesului de
scenă literară.Tupeul a devenit lege a promovării.
Se poartă „gloria”obținută prin scandal. Ca să nu
mai exemplific cu „Băgău”, amintesc de „Evangheliștii”,
piesa jucată la Ateneul Tătărași. Atei mungenizați
aplaudau cu foc blasfemia. Cât despre literatura porno
(atât de prețuită de popa Tabără, la Pro Tv), mi-l aduce
în minte pe un pușcăriaș de drept comun, versificator.
Eliberat, a pus de un viol al poeziei și –culmea-a fost
apreciat de presă. Citesc în cartea „Zăvor de rouă” că
Paulei Romanescu i-a fost dat să audă, nu oriunde, ci la
un cenaclu școlar, cum o jună copilă recita cu aplomb:
„gura mea plină de sexul tău”. A oprit-o. I-a amintit,
zâmbindu-i fabulos creaturii neechivoce, faptul că
genitorii i-au spus, în cei 7 ani de acasă, că nu se vorbește
în public cu gura plină.
Viață de cărțar? Ba viață de piar (PR). O prozatoare
închipuită mă blestemă cu furie oarbă în ajunul
Crăciunului că n-am scris despre Ea, femeie bas-bleu,
cu premii. Îi spun că premiile agonisite prin plecăciuni
la cei care jurizează nu fac nici cât o ceapă degerată (în
cazul ei, praz, praz degerat).
Să-i fi adus aminte că Arghezi era enervat de laude?
Prefera să fie înjurat de Toma ca „putrefact”decât lăudat
de Moraru-Șelmaru-Răutu.
De-a surda. Mă mulțumesc să-i trimit înapoi
banii lăsați în carte. Nu fac servicii de promo răsplătite
pecuniar. Pare a fi în exclusivitate problema autorului să
fie receptat, evaluat, primit în USR. O face tocmindu-și
cronici. M-am trezit și eu cu telefoane, serile: „Vreau
să comand o cronică”, varianta fiind „Cât mă costă o
cronică?” Încerc să nu mă mai enervez ca la început și
BUCOVINEI
spun: credeți că aici se comandă o cronică așa cum ai
comanda o pereche de pantaloni sau o scurtare de fustă?
Că tot se poartă literatură „subfustată”.
Acești înghițitori de pixuri, de pixeli, de penițe -
trăim în era grafomanilor - pot fi periculoși.
O poetă cotizantă la Filiala Iași (numărul mare al
scriitorilor cu carnet dovedește că nu scriitorii, ci lectorii
sunt pe cale de dispariție) mă plesnește din priviri de
câte ori mă vede pe stradă, ca și cum i-am luat „dreptul
la nemurire”. Cum vede extratereștri în bucătărie (fapt
comentat la televizor, pe o Antenă), îl îndeamnă pe unul
dintre ei: „hai/vino/îți las veșnicia!”; „Închide ochii/
brațele-ți desface!/Primește-mă!”. Mă rog, cu ochii
închiși, ar fi posibil. Și asta pentru că -mai cântă poeta-:
„cineva fuge din mine/cineva stă”.
Dan C. Mihăilescu le spune scriitorinci,vocabulă
derivată din ornitorinci. Un ornitorinc e un animal
ciudățel: mamifer, dar depune ouă (deși nu strigă
cotcodac atunci când le face) și-și hrănește puii cu lapte.
Deci se află între ordine: mamifer ovipar. Ecam cât o
cârtiță (pare orb și greoi ca o cârtiță), are cioc de rață,
gheare unite printr-o membrană, tot ca rața, coadă ca
rața, mers ca rața. Or, știm de la Nae Ionescu: „Numai
rața nu ratează”.
Scriitorincul e și el între genuri: poet când scrie
proză și prozator când se vrea poet. Și câte metode nu are
să te înduplece să scrii despre el! Intră cu complimente
privind specialitatea destinatarului, precizează că nu
trebuie să trimiți contravaloarea cărții, că are destule
gratuități; bun cuvânt gratuități! Pe urmă îți promite că
vei fi invitat la un festival, chiar premiat la bal. Să zicem
că însăilezi o recenzioară din milă/silă.
După, ești rugat să-i strângi bani pentru o lansare
de carte, cam 40-50 de exemplare, „ca să merite
drumul până la Iași”. În caz de refuz, dezvoltă o
magdaursachefobie și primești scatoalce pe Messenger.
Pentru astfel de specimene dialogul elegant a apus.
Augustinei Vișan-Arnolds i-au scris ultra-
binevoitor multe prefețe și postfețe. Nu se mai compune
roman-fluviu, ci critică-fluviu. Știu un critic-munte
sau un critic-fluviu care scria despre toți. Ca să nu se
mai simtă vizat altcineva, îi spun și numele: Zaharia
Sângeorzan. Scria la fel, și despre ea, și despre el, ca-n
șlagărul socialist, pe baza a vreo trei verbe și câteva
epitete lăudăcioase.
E suficient ca un critic de oarecare renume să
publice o cronică prietenoasă unui autor de rime de tip
Eufrat-castraveți, cum ironiza Topârceanu, că o droaie de
„criticatori mimetici” (mulțumesc, Virgil Diaconu!) îi calcă
pe urme cu sensibilitate și sensibilizare afectivă. Oare
cât îl costă pe un veleitar ca un critic mai răsărit să pună
pariu pe el ca pe un cal de Letea? Și cine îl mai aducecu
picioarele pe pământ, după ce a cârpit cerul cu stele?
Într-o recenzie despre o prozatoare sandrabrowniană
7
Octombrie 2021
de Milcova apărut o greșeală revelatoare: că scrie
„literatută”. Perfect adevărat. Norocul e că găștile mai
intră - slavă Domnului! - în disoluție, altfel ce minți
șecspiriene, don’ le, ce titani, ce artiste cu har (rimând
cu veleitar) avem de-a lung de malurile Bahluviului! Nu
spunea Cezar Ivănescu să fim atenți pe stradă, să nu
călcăm vreun geniu pe bătătură? Critica deplasată, spre
a-i spune ca Liviu Papuc, ipocritica, așa cum o numește
Petru Pistol (Cf. Critice și ipocritice) și-a cam pierdut
autoritatea.
Vă întreb: cum să mai cred într-un critic de modă
nouă, pardon, de critică nouă, care, după ce laudă
maculatură la greu, demolează (sau ar vrea el) o carte
bună ca „necompetitivă”, ceea ce mă face să-l învinuiesc
de înșelăciune? Și cum să mai am încredere în opinia
unui manager al cutărei edituri, făcând reclamă în
exclusivitate editurii respective?
Dar, revenind la decalogul lui Dan Cristea-Enache,
răspund la poruncile sale:
1. Da, citesc neapărat o carte înainte de a scrie
despre ea
2. N-am lăudat „manufactură lamentabilă”.
3. Sunt împotriva criticilor (im)presari, cu tarif pus
pe frunte, ca lăutarii.
4. Nu fur, plagiatul(furt intelectual) e cea mai urâtă
formă de furt.
5. M-am „bucurat”de multe atacuri la persoană,
dar nu răspund oricui. Proverb românesc: „Dacă dai cu
pietre în toți câinii care te latră, nu mai ajungi la capătul
drumului.”
6. Da, sunt curioasă la ce apare în spațiul literar,
deși curiozitatea mănâncă pisica, mai exact timpul ei. Mă
vreau cititor „de subțire”, nu de garbige.
7. Smerenia e principala lecție predată de Petru
Ursache. Am învățat-o.
8. Fac mea culpa când greșesc.
9. Da, există o mică/ mare fericire: a scriscititului.
Cum să înfrunți vremi potrivnice decât față-n față cu
masa de lucru?
10. Iubesc literatura. De zece ori mai mult. Și
îl întreb, la rândul meu, pe D.C-E dacă și-a încălcat
vreodată cele 10 porunci.
Și dacă Da, De ce, D.C.? N.B.Precizare pentru cititorii
mei: Nu am făcut și nu fac parte din niciun partid politic
postdecembrist. Rămân pe baricada mea de centru.
Rolul scriitorului nu este acela de a lustrui clanțe
de partide. Când Alianța Civică a devenit PAC, am
renunțat la calitatea de membru. Dacă pentru unii, care
vor pocnete și împușcături (ținta fiind Sorin Lavric),
precizarea mea nu e suficientă, e treaba lor. Dea Domnul
înțelegere, la ceas greu, între români.
Magda Ursache
Nr. 3 (28)
FRIEDRICH NIETZSCHE
ŞI EXCENTRICITATEA SA PRINTRE FILOSOFI
Este evident pentru
oricine că filosofia
reprezintă prima formă
sistematică a gândirii
omeneşti, care nu
numai că-şi formulează
necontenit întrebări, dar
se străduieşte să şi ofere răspunsuri convingătoare
la cele trei probleme fundamentale ale fiinţării:
1)Existenţa divinităţii şi posibilele ei
mecanisme de cugetare şi acţiune;
2)Existenţa lumii în infinitele ei forme de
manifestare şi apariţia vieţii;
3)Omul şi chestiunile sale de cunoaştere
şi adaptare la mediu (natural şi social), chestiuni
a căror neîntreruptă tentativă de soluţionare se
materializează în tot atâtea remarcabile pagini
de cultură şi civilizaţie, adăugate de către fiecare
generaţie la zestrea transmisă de înaintaşi.
Faţă în faţă cu acest enorm tablou al
dezbaterilor filosofice, tablou conturat încă din
zorii cugetării omeneşti, este cât se poate de firesc
să ne punem întrebarea dacă – aşa ca în ştiinţele
particulare – legea progresului acţionează şi în
filosofie.
Dar cum unanimitatea opiniilor este
de neconceput până şi în probleme care doar
tangentează cu filosofia, se subînţelege că în
chestiunea de mai sus se înregistrează păreri atât
de diferite, încât unele dintre ele ocupă poziţii
diametral opuse pe harta cugetării omeneşti.
Spuneam, de altminteri, şi în studiul
dedicat lui Baruch Spinoza, că dacă ilustrul nostru
compatriot P.P.Negulescu era de părere că de vrem
să studiem filosofia „suntem siliţi să ne adresăm
fiecărui filosof în parte şi să-i ascultăm părerile”,
asta întrucât „filosofia, din nefericire, nu poate fi
studiată cu adevărat decât numai în mod istoric”,
ceea ce în definitiv echivalează cu o elegantă
eschivare de la un răspuns tranşant, în schimb
reputatul gânditor Karl Jaspers nu s-a dat în lături
să excepteze filosofia de la legea progresului,
susţinând că operele filosofice (măcar acelea în
care sunt expuse „viziuni personale” asupra lumii)
nu ar fi afectate în fondul lor de idei de trecerea
timpului, implicit de progresul cunoaşterii
omeneşti, deoarece ele păstrează aceeaşi neştirbită
actualitate în fundamentele perene ale gândirii
omeneşti pe care le încorporează.
8
SURÂSUL
Iar când vine vorba de filosofia lui
Nietzsche, cele două puncte de vedere antipodale
devin obligatorii, întâi pentru că – aşa cum susţine
Jeanne Hersch în Mirarea filozofică - „Puţini filozofi
au dat prilej la atâtea neînţelegeri”, apoi pentru că
Jaspers, care obişnuia să-i apropie pe Kirkegaard
şi Nietzsche ca pe cele două figuri mitice situate
pe pragul modernităţii noastre, era de părere că
„nimeni nu-şi poate permite astăzi să-i ignore dacă
vrea să înfrunte epoca în spiritul adevărului, dar că
nimeni nu-i poate lua nici adevărate modele fără
consecinţe catastrofice”.
1.Nietzsche agonisitorul
S-a născut pe data de 15 octombrie 1844 la
Röcken, orăşel din Turingia, unde tatăl lui era pastor
luteran. Întrucât pastorul Karl Ludwig Nietzsche
avea o „adâncă admiraţie şi recunoştinţă” pentru
împăratul Friedrich Wilhelm IV (C.Rădulescu-
Motru în lucrarea Nietzsche), viitorul filosof va fi
botezat cu ambele prenume împărăteşti.
Doar cinci ani trec de la această dată şi
pastorul moare în urma unui atac cerebral, aşa
încât văduva cu cei doi copii, Friedrich şi Elisabeth,
părăseşte Röcken pentru a se stabili la Naumburg
lângă familia mamei sale.
Din anul 1858, Friedrich este elev al liceului
Pforta din Naumburg, după ce – încă de la zece ani
– făcuse dovada unor remarcabile calităţi: scrie
circa 50 de poezii, începe un jurnal intim şi se
ocupă serios de muzică, maeştrii săi preferaţi fiind
Mozart, Haydn, Schubert, Beethoven, Mendelsson,
Bach şi Händel.
Din 1864, la Universitatea din Bonn, el
studiază teologia şi filologia clasică. Împreună
cu prietenul său Paul Deussen, audiază îndeosebi
prelegerile lui Wilhelm Ritschl şi Otto Jahn, vestiţi
profesori ai universităţii.
Dar cum – notează el mai târziu – „în cercul
studenţilor treceam drept o autoritate muzicală,
iar pe de altă parte drept o cucuvea”, fireşte că
în aceste condiţii singurătatea şi interiorizarea îi
devin într-o atare măsură tovarăşi nedespărţiţi,
încât peste ani şi ani în Dincolo de bine şi de rău
va ridica singurătatea la rangul de virtute („Căci la
noi singurătatea e o virtute, o înclinare sublimă şi
avântată spre curăţenie”) şi idealul filosofului îl va
identifica cu „omul cel mai solitar, cel mai deosebit,
omul aflat dincolo de Bine şi de Rău, stăpânul
virtuţilor sale, cel plin de voinţă...”
BUCOVINEI
Nu trece mult timp şi, în pofida atmosferei
familiale şi a eredităţii (tatăl tatălui său fusese
teolog, iar mama mamei sale fiică de preot),
Friedrich nu doar că va renunţa la teologie, dar va
aduce şi primele critici la adresa creştinismului.
Căci – avea să scrie el mai târziu – „ateismul meu a
fost natural, instinctiv”...
Apoi, din octombrie 1865 el trece la
Universitatea din Leipzig, cetate a culturii unde
are primul contact cu filosofia lui Schopenhauer şi
unde se înscrie la cursul de filologie al lui Ritschl,
profesorul care-l cunoscuse încă de la Bonn,
precum şi la alte câteva cursuri de filologie şi
literatură clasică.
Amănunte interesante despre modul cum
viitorul gânditor înţelege să audieze cursurile,
rezultă dintr-un hai să-i spunem memoriu scris
chiar de mâna lui, memoriu pe care sora sa
Elisabeth Förster-Nietzsche l-a pus la dispoziţia
biografilor: „În fond, eu nu eram atras de suma
cunoştinţelor pe care profesorul le împărtăşea la
cursul său, ci numai de metoda prin care el explica.
Numai metoda mă interesa, căci despre materialul
care se predă prin universităţi, eram convins de
mult că n-are nici o valoare...”
Tot la Leipzig (mai exact în toamna anului
1868), Nietzsche face cunoştinţă cu Richard Wagner,
căruia – la fel ca în cazul lui Schopenhauer – la
început i-a fost un adept înflăcărat, pentru ca doar
după câţiva ani să se îndepărteze de el, acuzându-l
cu vehemenţă de antisemitism şi că prin muzica lui
(„cel mai genial aranjator de scene teatrale din câţi
au avut germanii”) n-a făcut decât să corupă simţul
muzical al contemporanilor.
Nici nu-şi isprăvise studiile (era în ianuarie
1869), când Nietzsche face cunoştinţă cu cel mai
important moment din viaţa lui: Prin mijlocirea
profesorului Ritschl, care ştiuse să-i aprecieze
meritele, rectorul Universităţii din Basel (Elveţia)
îi propune o catedră de profesor la această
universitate. Numirea se face pe 2 februarie 1869,
iar pe 27 mai îşi inaugurează cursul Homer şi
filologia clasică. De menţionat că nu durează mult
şi Nietzsche începe să se îndoiască de vocaţia lui
filologică, îndeosebi după ce conferinţa sa intitulată
Socrate şi tragedia nu s-a bucurat de aprecierea
colegilor.
În compensaţie, tot aici are parte de notabile
satisfacţii sufleteşti: se împrieteneşte cu Jacob
Burckhardt, renumitul profesor de istoria artelor,
îl reîntâlneşte pe Wagner, cel care avea să i-o
repete că Schopenhauer este „singurul filosof care
a înţeles esenţa muzicii”, iar din octombrie 1870 (an
în care e numit profesor titular la Universitatea din
9
Octombrie 2021
Basel), începe prietenia cu cel mai fidel amic al său
– teologul Franz Overbeck.
Îşi continuă activitatea la universitate, o
activitate îndreptată prioritar spre studiul filologiei
şi gramaticii latine, până în anul 1878, cu toate că
starea sănătăţii lui (tot mai frecventele dureri de
cap) devine îngrijorătoare încă din 1876.
Dacă este să dăm crezare explicaţiilor
oferite de Elisabeth Förster-Nietzsche, atunci
cauzele bolii filosofului sunt cu totul şi cu totul
străine de ereditate, întrucât – susţine ea – fratele
ei suferea de ochi încă din copilărie, boală ce s-ar
fi agravat atât de pe urma activităţii intelectuale
încordate, cât şi din pricina unei răni primită în
timpul războiului franco-prusac din 1871, război la
care a participat câteva luni ca ofiţer.
Dar toate operele care l-au făcut faimos
în Europa şi în lume (Omenesc, prea omenesc,
Antichristul, Aşa grăit-a Zarathustra, Dincolo de
bine şi de rău etc.), toate au fost scrise după 1878.
Drept este că, întrucât Nitzsche a fost văzut o bună
perioadă de timp doar ca un scriitor original, dar
lipsit de capacitatea de-a trezi atenţia publicului,
nici faima nu se grăbea să-l viziteze, în pofida
scrierilor care s-au tot acumulat în acest răstimp.
A venit însă anul 1888, an în care celebrul
critic danez Georg Brandes avea să scrie şi să
publice articolul prin care îi va câştiga filosofului
nostru dreptul la popularitate, şi de-atunci – ne
încredinţează Constantin Rădulescu-Motru –
„Nietzsche e autorul cel mai discutat, dacă nu chiar
cel mai citit din Germania”.
Din păcate, recunoaşterea lui Nietzsche
drept un gânditor de-o stranie şi originală
profunzime a venit prea târziu pentru cel în cauză,
dacă avem în vedere faptul că pe 3 ianuarie 1889, în
piaţa Carlo-Alberto din Torino el se prăbuşeşte în
noaptea nebuniei, o noapte din care nu va mai ieşi
până la sfârşitul survenit la Weimar în august 1900.
2.Nietzsche revoltatul
Aşa cum am arătat în prima parte a acestui
eseu, viaţa lui Friedrich Nietzsche se vădeşte a fi o
senzaţională suită de revolte. Dar nu numai viaţa, ci
şi opera, căci chiar dacă viaţa şi opera nu formează
în cazul multora dintre scriitori şi filosofi o unitate
(una este omul, cu totul altceva creaţia sa), totuşi
scrierile alcătuiesc o oglindă magică, din care
ne priveşte esenţa artistului sau gânditorului în
cauză; o esenţă atât de umană, încât pentru aleşi ea
îmbrăţişează atotumanul şi manifestă un nepotolit
apetit înspre transuman.
Dintre toate revoltele nitzscheene, cred
că de drept şi de fapt întâietatea îi revine celei
împotriva creştinismului: nu atât prin vârsta tânără
Nr. 3 (28)
la care fiul şi nepotul de pastor va formula primele
critici la adresa creştinismului şi a bisericii, ci
mai ales prin rolul atribuit de filosof ateismului în
ansamblul operei sale.
Astfel, dacă în Dincolo de bine şi de
rău, carte apărută în anul 1886, Nietzsche doar
pregăteşte terenul pentru ceea ce în scurt timp avea
să urmeze, înştiinţându-l pe cititor că „Valoarea
esenţială şi inestimabilă a oricărei morale constă
în faptul că ea este o îndelungată constrângere”,
pentru ca în capitolul Ce este aristocraţia?, în
virtutea voinţei de putere să sublinieze rolul
istoric al exploatării („Exploatarea aparţine nu unei
societăţi corupte sau imperfecte şi primitive – ea
aparţine esenţei vieţii”) şi să facă neta distincţie
între morala stăpânilor şi cea a sclavilor, de-abia în
Antichristul, lucrare publicată în septembrie 1888
şi care trebuia să fie prima parte din Transmutaţia
tuturor valorilor, el cu adevărat declanşează un
atac devastator împotriva creştinismului şi a
slujitorilor săi. De altminteri, titlul complet al sus-
amintitei lucrări cu 62 de paragrafe este Antichrist.
Încercarea unei critici a creştinismului.
Cum în creştinism s-a întrupat morala
sclavilor şi cum prin socialism ea ameninţă să
stăpânească şi pe viitor asupra societăţii europene,
iată de ce în scrierile sale Nietzsche lansează
o chemare la idealul lui moral – viaţa curată şi
puterea creatoare a rasei ariene!
Iar Antichristul nu reprezintă altceva decât
paroxismul acestei chemări, în care sarcasmul său
nimicitor rezultă în urma concubinajului dintre
dragostea pentru ceea ce este bun („voinţa de
putere, puterea însăşi în om”) şi ura faţă de ceea ce
el consideră că este rău („tot ce vine din slăbiciune”):
D umnezeu („păianjenul” şi „zeul bolnavilor”) este un
produs al decadenţei la fel ca diavolul, iubirea este
„starea în care omul vede lucrurile aşa cum nu sunt”,
Evanghelia devine în accepţiunea nietzscheeană
„doctrina morţii prin jertfă”, apostolul Pavel („acest
groaznic şarlatan” şi „jidov rătăcitor”) este văzut ca
„cel mai mare dintre apostolii răzbunării”, care l-a
creat pe Dumnezeul tăgăduirii, căci – precizează
filosoful nostru dezlănţuit – „în tot Noul Testament
nu se iveşte decât o singură figură ce trebuie
onorată – Pilat, guvernatorul roman”!
Fireşte că din asemenea premise
cutremurător de ireverenţioase nu pot să
decurgă decât concluzii pline ochi de blasfemii şi
sacrilegii: preoţii creştini sunt o specie parazitară,
protestantismul – speţa cea mai necurată a
creştinismului, biserica creştină („cea mai mare
corupţie din câte s-au putut concepe”) n-a
canonizat decât pe nebuni sau pe marii şarlatani,
10
SURÂSUL
adevăruri presupuse logice care-l îndreptăţesc pe
Nietzsche să afirme ba că „Toţi cei slabi şi prăpădiţi
să moară, aceasta e prima lege a iubirii noastre
pentru oameni”, ba că „Pentru mine, creştinismul
este o nemuritoare pată de ruşine pe omenire”.
Ei bine, tabloul revoltei nietzscheene
poate fi mulţumitor întregit dacă se au în vedere
şi următoarele direcţii ale schimbării, respectiv ale
sarcasmului său necruţător:
a)Marea schimbare adusă de anul 1871 în
gândirea şi opera lui Nietzsche. Având din ce în
ce mai acut sentimentul unui fatal eşec ca filolog,
el scrie în acel an Naşterea tragediei sau elenism
şi pesimism, carte care – publicată în 1872 –
marchează ruptura lui Nietzsche cu filologia clasică
şi anunţă – ne spune Ştefan Augustin Doinaş în
Prefaţă la Aşa grăit-a Zarathustra – „angajarea lui
pe drumul unei filosofii proprii”. Tot în această
lucrare el lansează binomul apolinic-dionisiac, care
va face o strălucită carieră în estetica europeană:
apolinicul vizează arta plastică, iar dionisiacul arta
fără imagini vizuale (muzica).
b)Atacul împotriva lui Richard Wagner,
după ce anul 1878 îi îndepărtează pentru totdeauna
pe unul de celălalt. Acum Wagner îi apare lui
Nietzsche ba ca un neîntrecut „artist decadent” şi
ca „cel mai mare miniaturist în muzică”, ba ca „un
muzician printre pictori, un poet printre muzicieni,
în general un artist printre actori”.
Cât priveşte muzica wagneriană, aceasta
este apreciată de filosoful nostru critic în capitolul
Popoare şi patrii din Dincolo de bine şi de rău nu
doar ca una care „nu are în ea nimic frumos, nimic
sudic, nici urmă de delicată seninătate a cerului
meridional, nici un dram de graţie sau de dans şi
cu atât mai puţin vreo voinţă de logică”, ci şi ca
o muzică fără urmă de germanism în ea, întrucât
„distincţia ei constă tocmai în faptul că ea îşi are
obârşia în izvoare şi impulsuri supragermane”.
c)Atacul îndreptat împotriva „lucrătorilor
în filosofie”, aceşti „filosofi corciţi” care au
corupt gândirea şi au îndepărtat lumea noastră
modernă de admirabila filosofie a celor pe care el
îi consideră „pustnici ai spiritului” şi „gânditori de
viţă regească”: Heraclit, Platon, Empedocle etc.
La fel ca în cazul lui Wagner, după ce anul
1878 marchează ieşirea lui Nietzsche din rândul
admiratorilor lui Schopenhauer, maestrul îşi
primeşte porţia lui de sclipitoare săpuneală din
partea fostului discipol: „Prin furia lui lipsită de
inteligenţă manifestată faţă de Hegel, el a reuşit
să rupă legăturile dintre întreaga nouă generaţie
germană şi cultura germană...” Şi mai departe:
„Schopenhauer (în ceea ce priveşte simţul istoric,
BUCOVINEI
nota mea, G.P.) era de o sărăcie, insensibilitate şi
negermanism duse până la geniu”.
d)Privire critică azvârlită în Dincolo de bine
şi de rău asupra germanilor, englezilor şi francezilor.
Astfel, germanii îi apar lui Nietzsche ca „un popor
alcătuit din cea mai extraordinară amestecare
şi corcire a raselor”, cu un suflet care are în el
„culoare şi galerii, peşteri, tainiţe, temniţe...” Marea
găselniţă a germanilor este evoluţia, care braţ
la braţ cu berea şi cu muzica germană, „lucrează
pentru germanizarea întregii Europe”.
În comparaţie cu Franţa, care „continuă să
fie sediul celei mai spirituale şi celei mai rafinate
culturi din Europa”, Anglia este ţara unei profunde
mediocrităţi („vulgaritatea europeană, plebeismul
ideilor moderne”) şi a unei rase total nefilosofică şi
nemuzicală.
e)Critica adusă ştiinţei şi slujitorilor ei:
Dacă ştiinţa este considerată de Nietzsche drept
o rătăcire, savantul îi apare ca un om de soi
nearistocratic, care prin faptul că este înzestrat
cu hărnicie şi cu o docilă resemnare în ceea ce
priveşte locul lui pe scara socială, îi aminteşte de...o
fată bătrână, adică – în comparaţie cu geniul – de o
fiinţă incapabilă să procreeze sau să dea naştere.
Dacă avem în vedere faptul că, printre
altele, despre femeie a afirmat că „marea ei artă
e minciuna, suprema ei îndeletnicire e aparenţa
şi frumuseţea”, atunci pe bună dreptate ne putem
întreba: Există totuşi cineva spre care se îndreaptă
simpatia şi speranţele lui Nietzsche? Sigur că
există, iar aceştia sunt adevăraţii filosofi, altfel
spus oamenii aleşi. Căci ne spune Nietzsche despre
adevăraţii filosofi (în egală măsură poruncitori
şi legiuitori): „Cunoaşterea lor e creaţie, creaţia
lor legiferare, vrerea lor de adevăr este voinţă de
putere”.
Prin urmare, cu toate că oamenii aleşi
sunt „mai delicaţi, mai rari” şi arareori reuşesc
să se perpetueze prin urmaşi, totuşi – ne asigură
dialectica nietzscheeană – din rândul lor va ieşi
Supraomul a cărui naştere este anunţată de
Zarathustra.
3.Nietzsche – gânditorul în manieră
artistică
Cu bună ştiinţă am lăsat la urmă Aşa grăit-a
Zarathustra, căci nu numai că este opera cea mai
reprezentativă a lui Nietzsche (adevărata filosofie
în care autorul s-a găsit pe sine şi cartea care le
rezumă pe toate celelalte), dar în acelaşi timp – aşa
cum just precizează Karl Jaspers – „este singura
simfonie pe care a reuşit să o orchestreze de la un
capăt la altul – el, omul fragmentelor şi al schiţelor”.
Însă ce fel de filosofie este aceea în care
11
Octombrie 2021
autorului prea puţin îi pasă de logică şi sistem,
când se ştie prea bine că sistemul constituie
însăşi coloana vertebrală a filosofiei cuminţi şi
tradiţionale?!
Dar filosofia nietzscheeană nu este nici
cuminte, nici tradiţională, pentru că autorul nu s-a
sinchisit de atari marafeturi burghezo-didactice.
Cum filosofia sa nu este altceva decât „poezia
sufletului său” (C.Rădulescu-Motru), ceea ce a
dorit Nietzsche să împărtăşească cititorilor săi nu
este nicidecum firul raţionamentelor, ci starea lui
sufletească.
Acestui scop i se subordonează întreaga
tehnică sau, mai bine spus, maniera de scriere a
cărţii Aşa grăit-a Zarathustra. Concepută în limba
vechilor cântece biblice (uneori parodierea Bibliei
devine de-a dreptul supărătoare) şi încărcată până
la refuz de aforisme şi parabole, forma de alcătuire
a cărţii se situează la intersecţia dintre poezie şi
filosofie.
Se ştie prea bine, iar Ştefan Augustin Doinaş
o confirmă, că diferenţa dintre filosofie şi artă îşi are
originea în distincţia făcută de Platon între logos şi
mythos, desigur, cu discreditarea celui de-al doilea
concept. Pornind de-aici, Aristotel, Kant şi Hegel
reprezintă linia filosofică de maximă autoritate
în ceea ce priveşte categoricul separatism dintre
artă şi filosofie. Căci pentru Hegel, de pildă, „numai
gândirea pură este forma cu adevărat demnă de
gândire”.
Dar cum Nietzsche nu recunoaşte nici
măcar autoritatea presocraticilor dincolo de teorie,
iată-l ridicându-se împotriva vechii distincţii
platoniciene, adică – ne spune Ştefan Aug. Doinaş
– „teoretizând şi practicând el însuşi, în scrierile
sale filosofice, un tip de text care stă nu în preajma,
ci chiar în mijlocul «discursului mixt», în care
demersul filosofic propriu-zis se îmbină inextricabil
cu cel poetic”. Se poate spune că în acest chip,
Friedrich Nietzsche îl anunţă pe filosoful-artist,
noul tip de filosof.
Ba mai mult. În stilu-i caracteristic, filosoful
nostru îl ia niţel la refec pe Platon în Naşterea
tragediei şi îi impută că „a început prin a-şi arde
poemele pentru a se face discipolul lui Socrate”.
Neîndoios că Aşa grăit-a Zarathustra
este o operă valoroasă. Dar nici pomeneală să
aibă valoarea pe care i-o atribuie autorul: „Dacă
voi spune că un Goethe sau Schiller n-ar fi putut
niciodată să respire la aceeaşi înălţime ca mine în
această atmosferă de pasiune; că Dante, pe lângă
Zarathustra, face o figură jalnică (...), încă nu voi fi
spus nimic, încă nu voi fi dat nici o idee a distanţei,
a solitudinii azururilor în care trăieşte opera mea”.
Nr. 3 (28)
Fireşte, un bun cunoscător al operei
nietzscheeene – l-am numit pe Eugen Fink, cel
care a scris o carte consistentă despre părintele
lui Zarathustra, nu poate fi prins cu una-cu două
în plasa lăudăroşeniilor filosofului nostru, acestea
dovedindu-se în stare doar să-l contrarieze: „Nu
putem fi, scrie el, decât uluiţi de asemenea afirmaţii.
Sunt ele expresia unei excesive lipse de măsură,
sunt ele expresia unei supraestimări nebuneşti a lui
însuşi?...”
Iar puţin mai încolo, exegetul caută să fie
cât mai obiectiv în aprecierea artei lui Nietzsche:
„Desigur, Zarathustra nu posedă marea valoare
pe care i-o atribuie autorul. Poemul conţine prea
multe efecte, prea multe jocuri de cuvinte, prea
multă «conştiinţă». Numai arareori simbolurile sunt
reuşite, numai arareori se produce acea coincidenţă
între particular şi general, în care e prezentă în
toată puritatea ei o putere care agită lumea. Cel
mai adesea imaginea şi gândirea diverg. Valoarea
estetică a lui Zarathustra este indenegabilă, dar ea
rezidă înainte de toate în parabolă...”
Cât priveşte componenta filosofică a
poemului, se pare că la acest capitol încă nu s-a
ajuns la un consens deplin al opiniilor exegeţilor.
Căci dacă pentru majoritatea acestora, patru sunt
ideile fundamentale pe care, mai mult sau mai puţin
explicit, le vehiculează în Aşa grăit-a Zarathustra
– moartea lui Dumnezeu, Supraomul, voinţa de
putere şi eterna reîntoarcere, asta nu-l împiedică
pe Martin Heidegger să acorde atenţia cuvenită
celor şase cuvinte fundamentale din opera lui
Nietzsche (nihilism, transmutaţia tuturor valorilor
primite, voinţa de putere, eterna reîntoarcere şi
Supraomul, moartea lui Dumnezeu fiind implicită),
cuvinte prin care autorul lui Sein und Zeit (Fiinţă
şi timp) vorbeşte despre metafizica epocii noastre.
Pentru că potrivit opiniei lui Heidegger, „metafizica
lui Platon nu e mai puţin nihilistă decât metafizica
lui Nietzsche” şi că tehnologia modernă nu este
altceva decât „un platonism răsturnat”. Iar enigma
filosofiei lui Nietzsche, văzut ca ultimul filosof al
metafizicii, după părerea aceluiaşi Heidegger constă
în conexiunea dintre două cuvinte fundamentale –
voinţa de putere şi eterna reîntoarcere a Identicului.
Dar ce semnificaţie au cele patru concepte
fundamentale ale gândirii nietzscheene?
1)În concepţia exegetului francez Gilles
Deleuze, moartea lui Dumnezeu reprezintă una din
etapele triumfului nihilismului, mai exact ea este
văzută „ca o dramă intrareligioasă, ca o afacere
între Dumnezeul iudaic şi Dumnezeul creştin”.
2)Supraomul apare în Prolog sau
Precuvântarea lui Zarathustra (poemul este format
12
SURÂSUL
din Prolog şi patru părţi) ca „sensul Pământului”,
şi el este soluţia propusă de Nietzsche în vederea
autodepăşirii („Şi tot acolo am ales din drum
cuvântul Supraom, convingerea că omul e ceva ce
trebuie depăşit”, citim în Partea a treia, capitolul
Despre tablele vechi şi noi).
3)Nietzsche însuşi este de părere că voinţa
de putere, care face ca forţele active să afirme şi
cele reactive să nege, nu constă nicidecum în a
invidia ori a apuca, ci în a crea, a da.
După Heidegger, voinţa de putere
nietzscheeană reprezintă „un triumf al teleologiei”
în epoca noastră.
4)Dacă Jacques Sojcher interpretează
eterna reîntoarcere ca pe un element al esteticii lui
Nietzsche, în concepţia lui lui Gilles Deleuze eterna
reîntoarcere este nu doar gândire selectivă, ci şi
Fiinţă selectivă, şi asta pentru că numai afirmaţia
revine, numai bucuria se reîntoarce, tot ce-i negaţie
fiind expulzat prin însăşi mişcarea (roata) eternei
reîntoarceri.
Aşa grăit-a Zarathustra reuşeşte să-l
captiveze pe cititor prin pasiunea autorului pentru
cuvintele compuse, acei „monştri verbali” cum îi
alintă regretatul poet şi traducător Ştefan Augustin
Doinaş, dar mai ales prin admirabilele aforisme
semănate cu generozitate de Nietzsche pe ogorul
mănos al cărţii: „Omul e doar o funie întinsă între
bestie şi Supraom – o funie peste un abis”, „Omul
e ceva ce trebuie depăşit”, „Şi Dumnezeu îşi are
infernul său – este iubirea lui faţă de oameni”,
„Virtutea care dăruieşte este virtutea cea mai
înaltă”, „Va trebui să redevii copil, să nu ştii ce-i
ruşinea”, „Orice adevăr e curb, iar timpul însuşi e un
cerc”, „Stând printre oameni te dezveţi de oameni”,
„Nevinovat este nimicul de propria-i nimicnicie”,
„Nimic nu merită nimic”, „Nimic nu e adevărat şi
totul e îngăduit”.
George Petrovai
Bibliografie
1.Hersch, Jeanne – Mirarea filozofică (Istoria
filozofiei europene), Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994
2.Nietzsche, Friedrich – Aşa grăit-a
Zarathustra, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000
3.Nietzsche, Friedrich – Dincolo de bine şi
de rău, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991
4.Nietzsche, Friedrich – Antichristul,
Editura ETA, Cluj-Napoca, 1991
5.Rădulescu-Motru, Constantin – Nietzsche,
Editura ETA, Cluj-Napoca, 1990
BUCOVINEI
Remember
PANAIT CERNA
În devălmăşia trecerii
necontenite a vremurilor
şi a scurgerii Timpului
pe scara sa infinită şi
irepetabilă se poate
desluşi cu luare aminte
că, la 25 septembrie 2021, se împlinesc 140 de ani
de la naşterea lui Panait Cernea, nume căruia
istoria literaturii române îi atribuie după o certă
cumpănire calitatea de „poet intimist, romantic
minor sau tradiţionalist român, filosof, critic literar
şi traducător”, fiind întrevăzut în acelaşi timp şi ca un
veritabil epigon al poetului Mihai Eminescu.
În spiritul împământenitei tradiţii româneşti,
toate acestea ce se leagă de numele lui Panait Cerna
ne îndeamnă spre aflarea unui binemeritat „bob de
zăbavă” pentru un cuvenit remember. Odată găsit,
începutul de drum… pe urmele lui Panait Cerna
pleacă, desigur, de la naşterea lui, din 25 septembrie
1881, în familia fostului învăţător Panait Stanciof , de
origine bulgară, căsătorit cu Maria Taşcu, adorata
sa elevă de la şcoala primară din satul Cerna, jud.
Tulcea, de îndată ce acesta a împlinit 14 ani (!). După
cum menţionează sursele biografice consultate: „la
trei luni după căsătorie învăţătorul Panait Stanciof
moare subit, iar Maria Stanciof, rămasă văduvă şi
însărcinată, se întoarce la casa părintească şi se
recăsătoreşte după alte câteva luni cu Naum Costea,
agricultor şi cojocarul satului” (A.Munteanu). În
memoria tatălui său, noul născut primeşte numele de
Panait, la care, mai târziu ca pseudonim, se alătură
şi Cerna, după numele localităţii tulcene natale. Anii
copilăriei şi-i petrece în sat, în mijlocul familiei care
se tot măreşte, cunoscând tot mai mult lipsurile
şi greutăţile traiului. La vremea învăţăturii (1888),
urmează cursurile şcolii primare locale, „dovedindu-
se un elev harnic şi silitor”, pe care le absolvă în
1893. În toamna acestui an, tenace şi răzbătător,
se înscrie la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila,
asumându-şi responsabilitatea de a se întreţine „de
unul singur, până la terminarea cursurilor acestuia”
(T.Tudorancea).
Studiile liceale şi lectura asiduă îi oferă vaste
cunoştinţe de literatură românească şi universală,
„citind din clasicii români, îndeosebi din Eminescu şi
Coşbuc, dar şi citind în original din poezia franceză
şi germană, versuri pe care uneori le şi traduce.” Tot
în liceu deprinde obiceiul de a scrie versuri şi, astfel,
13
Octombrie 2021
la 24 august 1897, „debutează
cu poezia Trecut (după Lenau),
ce apare în revista Foaia
interesantă editată de George
Coşbuc, fiind semnată Panait
Cernea”. Aproape un an mai
târziu, la 20 iulie 1898, îi apare
în revista Carmen poezia
Orientale, considerată prima
poezie originală a lui Panait
Cernea.
Având „botezul debutului”,
în următorii doi ani devine
un statornic corespondent al mai multor reviste în
care-i sunt publicate noile sale creaţii poetice, iar
revista constănţeană „Carmen” îi publică tânărului
liceean şi „o recenzie a volumului de versuri Nocturne,
aparţinător poetului Dimitrie Nanu, în care Panait
Cerna se arată interesat de problematica actuală a
creaţiei poetice.”
După absolvirea liceului, în toamna lui 1900,
„în ciuda unor evidente lipsuri materiale”, se înscrie
simultan ca student al facultăţilor de Fizico-Chimie
şi Filosofie ale Universităţii bucureştene, „cu regretul
de a nu se putea înscrie şi la cea de Matematică.”
Strâmtorat materialiceşte, se retrage de la facultatea
de Ştiinţe, dar nu renunţă la cea de Filosofie, acolo
unde-l va avea coleg pe Eugen lovinescu, viitorul critic
literar, cel care îl va evoca mai târziu în Memorii. În
primăvara următoare încep să se manifeste primele
simptome ale unei boli pulmonare, care, treptat, îi
va şubrezi tot mai mult sănătatea. Continuă, însă, să
compună şi să-şi publice poeziile în revistele „Carmen”
şi „Revista modernă”, dovedindu-şi un autentic
talent poetic, apreciat îndeosebi de către G.Coşbuc
şi Al.Vlahuţă în urma publicării poeziei sale „Noapte
de vară” în revista „Sămănătorul”: „În apus e luptă-
ncinsă / Între noapte şi lumină... / Ziua-ngenchiază-
nvinsă / Codrul, apele suspină.../.../ Numai taine pe
tot locul, / Noaptea-neacă toată valea... / Vino! Sub
salcâmi, norocul, / Stă să ne aţie calea...”
În 1902, pentru a ieşi din severa „criza” financiară
îşi caută diverse „slujbe”, dar îi este respinsă cea de
funcţionar la Arhivele Statului, pe care şi-ar fi dorit
s-o ocupe. În schimb, ca student la Filosofie, dar şi
ca poet, se bucură de aprecierea lui Titu Maiorescu,
„care-l atrage în cercul Convorbirilor literare,
prestigioasa revistă a Junimii, mutată definitiv de la
Nr. 3 (28)
Iaşi la Bucureşti încă din 1885”, unde va continua să-
şi publice noile sale poezii, „care aveau să atragă şi
aprecierea autorizată a lui Nicolae Iorga”.
În primăvara lui 1905, devenit o „voce poetică
inconfundabilă”, Panait Cerna este consultat asupra
bolii sale de către însuşi savantul Ion Cantacuzino,
care constată „gravitatea” acesteia şi-i recomandă
calea terapeutică de urmat la sanatoriul din Sinaia,
de unde se va externa la sfârşitul lui septembrie,
„considerându-se complet vindecat”. Astfel, îmbinând
creaţia poetică cu pregătirea licenţei, în 26 ianuarie
1906 susţine prima probă de examen, iar în 6 februarie
pe cea de a doua probă, în urma cărora „este declarat
licenţiat în filosofie cu magna cum laude”.
În urma publicării numeroaselor sale poezii,
în 1907, Panait Cerna este coptat de către Simion
Mehedinţi în colectivul de redacţie al „Convorbirilor
literare” fapt ce dă un nou „impuls literar” revistei,
care începuse să-şi cam piardă din strălucire.
Inspirat de tragedia răscoalelor ţărăneşti ale
începutului de an, în septembrie 1907, publică
în „Convorbiri” sonetul „Zile de durere”: „Dreptate!
Ochii trişti vor să te vadă. / De ce ne uiţi? Nu mai
trăieşti tu zână?... / Temutul Zeus căzu a vremii pradă
/ Şi fulgeru-i se stinse în ţărână; /.../ Iar de-i pieri
sub pietre, ca profeţii, / De dincolo de negrul ţărm
al vieţii, / Înalţă spada ta, nestrămutat. //Dispară-o
lume, tron de tron să ardă; / Dar nicio lacrimă să nu
se piardă / Din plânsul şi din sângele vărsat!”
Din nefericire, boala sa recidivând, Panait Cerna
îşi caută „alinarea” la Rucăr. De aici, în noiembrie,
cu ajutorul junimiştilor şi îndeosebi al celui asigurat
personal de către Titu Maiorescu, Panait Cerna poate
pleca la studii în Germania, făcând în drum şi „un
scurt popas la Viena”. În decembrie, aflându-se la
Munchen în capitala bavareză, trimite spre publicare
în „Convorbiri literare” un nou „set” de poezii, între
care: Chemare, Către pace, Cântec de noapte, Floare
şi genune, Amor, Închinare, Către Ines ş.a.
În prima parte a lui 1908 Panait Cerna se află
la Heidelberg, „dar îşi manifestă dorinţa de a studia
la Berlin” şi, drept urmare, în octombrie obţine,
prin concurs, bursa Universităţii bucureştene cu
tema: „Literaturile germanice cu deosebita aplicare
în estetică”, pe care o va studia la Universitatea din
Berlin. Pentru început „lucrează la un studiu despre
Faust a lui Goethe”, pe care-l va publica în 1909
în „Convorbiri literare”. Depune multă stăruinţă
în însuşirea limbii engleze. La începutul lui 1909,
cuprins de dorul ţării, se destăinuie unui prieten:
„Nicăieri nu mă simt mai bine ca în codrii noştri.”
Poate de aceea scrie şi publică în „Convorbiri...” un
amplu eseu, intitulat: Eminescu, cum şi poeziile Dor
şi Poporul: „/.../ Mândre-s plaiurile tale, ţară mândră,
14
SURÂSUL
între toate! / Şi frumos se-ndoaie cerul peste vii şi
peste sate; / Dar, oricât sclipesc pe tine plaiuri, cer,
întreaga fire, / tristă eşti şi neferice, căci la noi nu e
iubire.../”
Ca un corolar al poeziilor publicate, în 1910,
Editura bucureşteană „Minerva” îi îngrijeşte
scoaterea primului său volum, intitulat Poezii, pe care
l-au recenzat elogios: Ilarie Chendi, G.Bogdan-Duică,
N.Iorga, A. Rădulescu Pogoneanu. După o scurtă raită
la Sinaia, în toamnă se transferă la Universitatea din
Leipzig, unde îşi fixează ca teză de doctorat Lirica de
idei, la care va lucra cu intensitate, elaborând-o în
limba germană şi pe care o va termina în iunie 1912. Tot
în acelaşi an, pe de o parte, împreună cu Al.Vlahuţă,
Barbu Delavrancea, C.Dobrogeanu Gherea şi Paul
Zafiropol, participă la funeraliile lui I.L.Caragiale,
decedat pe 9 iunie 1912, la Berlin, iar pe de altă parte,
este premiat de către Academia Română pentru
volumul Poezii, acordându-i-se, pe baza referatului
întocmit de scriitorul Duiliu Zamfirescu, „3000 lei,
cea mai mare parte a Premiului Adamachi, care-i va
asigura încheierea studiilor doctorale.”
La începutul anului 1913 Panait Cerna îşi susţine
cu elocinţă teza sa de doctorat Lirica de idei, astfel
că licenţa îi este acordată cu magna cum laude. Se
străduieşte din răsputeri să-şi tipărească lucrarea de
doctorat, care va apare la Halle, cu titlul ei original,
Die Gedankenlyrik. Inaugura –Dissertation, editată
de Heinrich John (116 p), 1913.
Însă, fatidic, din cauza intensei surescitări şi a
eforturilor mari depuse, tuberculoza - boala sa de
plămâni - recidivează galopant şi pe 26 martie 1913,
la Leipzig, Panait Cerna se stinge fulgerător din viaţă,
la doar 31 de ani (!). Înmormântat aici, pe 28 martie
este condus pe ultimul său drum de către „numeroşi
români aflaţi în Germania, în cea mai mare parte
tinerii aflaţi la studii.”
Încredibila veste funestă despre plecarea
inopinată a lui Panait Cerna Dincolo este preluată
imediat de ziarele şi revistele din România în care
apar publicate necrologuri şi articole închinate
memoriei acestuia semnate de însemnaţi scriitori ai
vremii, între care: Tudor Arghezi, M. Dragomirescu,
Emil Gârleanu, Horia Petra–Petrescu, P.Locusteanu.
În „Convorbiri literare” Demostene Botez îi închină
poezia „Lui Panait Cerna”.
Aşadar, după stingerea prematură din viaţă,
petrecută la scurt timp de la susţinerea doctoratului,
Panait Cerna lasă în urma sa disertaţia de estetică
asupra poeziei de idei, două interesante eseuri despre
Faust şi Eminescu (1909), izbutite traduceri din Lenau,
Byron, Goethe, Hugo, Baudelaire ş.a., cum şi creaţiile
sale lirice cuprinse în marea lor majoritate în volumul
„Poezii”, editat în 1910. E mult, e puţin?
BUCOVINEI
Dacă despre creaţia
sa poetică şi studiile lui
publicate îndeosebi în
„Convorbiri literare” s-au
pronunţat valoroşi critici ai
vremii sale, despre „Lirica
de idei” a lui Panait Cerna
nu s-au putut emite corecte
„judecăţi de valoare” decât
după 60 de ani, în 1974, când
Die Gedankenlyrik, tradusă
în româneşte şi prefaţată de
Marin Găiseanu, a apărut la Editura Univers, în colecţia
Eseuri, permiţându-i criticului M.Dragomirescu să se
pronunţe: „Cerna îşi propune să urmărescă modul în
care lirica de idei poate fi legitimată din perspectiva
unei estetici, a intropatiei, direcţie dominantă în
epocă, adică împrejurările în care ideea – poate să
funcţioneze în poezie ca un mijloc de intropatie -”
Precedând generaţia marilor poeţi interbelici,
poezia lui P.Cerna a „înfierbântat” dezbaterile
susţinute, uneori polemice, ale criticilor literari;
unii considerând-o: „umanist-mesianică, înrudită
cu generaţia paş´optistă”, distingându-i o ideatică
romantică eminesciană optimistă” (T.Vianu), iar
alţii, între care Eugen Lovinescu (nimeni altul decât
colegul său de facultate!), cel ce, „polemizând peste
capul poetului, pur şi simplu i-o desfiinţează.”
Pentru a ajunge, însă, la un verdict „credibil” se
cuvine să apelăm cu încredere la George Călinescu,
strălucita autoritate a istoriei şi criticii literare
româneşti, cel care în monumentala sa Istorie a
literaturii române de la origini şi până în prezent,
Ed. Fundaţiilor Regale, 1941, la pag. 578, menţionează:
„Junimiştii şi mulţi după ei au văzut în Panait Cerna
un poet mare şi manualele şcolare îl trec printre
clasici. Cerna în realitate nu este decât un modest
poet, trudnic, în luptă cu limba, conceptual, oratoric.
Îşi are totuşi nota lui. Afectat de o iubire neprimită, el
a cântat în versuri solemne, cu ecouri din Eminescu
şi Leopardi, regretul de a nu fi trăit marele mister al
dragostei: Noi ne-am cuprins de-o dragoste curată, /
Ce niciodată ń are să apue... /
Şi nu furăm norocul nimănue;
/ Ci în iubire tânără, bogată, /
Îmbrăţişăm pământul, lumea
toată...”
Cu toate aceste „reţineri”
călinesciene, „Poeziile” lui
P.Cerna „trăiesc” şi după
moartea lui, fiind reeditate,
începând din 1914, în vreo zece
ediţii, ultima fiind cea din 1981
a Editurii Minerva. Mai mult
15
Octombrie 2021
de atât, poezia lui P.Cerna o regăsim cuprinsă în
numeroase antologii tematice, începând cu Antologia
eroică a lui P.Locusteanu din 1915 şi altele precum
Cartea dragostei (1922), Antologia Dobrogei (1928),
Floare şi genune (1968), Glasurile patriei (1972), Poeţii
de la Sămănătorul (1978) etc., terminând cu Steaua
Dobrogiei (2001). De-a lungul timpului, asupra vieţii,
poeziei şi operei de idei aparţinătoare lui Panait
Cernea s-au aplecat valoroşi cercetători, între care
nominalizăm pe: Ioan Licea (Cernăuţi, 1926), George
Dumitrescu (Bucureşti,1939), Aurel Munteanu (Tulcea,
1974), Ol. Vladimirov (Constanţa, 2006), D.Cerna (Cluj-
Napoca, 2009), Mihai Milian (Tulcea, 2014); o notă în
plus aparţinând criticului italian Marcello Camilucci
pentru studiul La vita e ĺ opera de Panait Cerna,
Roma, 1935.
În acest context amplu, putem concide că la cei
140 de ani scurşi de la naştere, posteritatea poetului
filosof Panait Cerna rămâne la fel de luminoasă, fiind
vizibilă şi astăzi, atât în existenţa Casei memoriale
Panait Cerna, organizată în chiar casa părintească
din localitatea tulceană natală, cât şi în denumirea
atribuită unor licee, şcoli şi străzi din mai multe
oraşe ale României, între care: Bucureşti, Tulcea,
Constanţa, Brăila, Măcin, Râşnov.
Una dintre înţeleptele „ziceri de duh” ale
onorabilului dramaturg I.L.Caragiale remarcă
sugestiv: „Celebru este unul care începe să trăiască
după ce a murit.” Şi câtă profunzime incubă aceasta!
Iar, cum nimic nu poate fi întâmplător, cred
că tocmai de aceea mi-am amintit-o la momentul
încheierii rândurilor mele despre Panait Cerna...
Mihai Caba
Casa memorială „Panait Cerna”
Nr. 3 (28)
NU E VÂNTUL, SUNT OBSTACOLELE
(între ficțiuni)
Elev fiind îmi imaginam
scriitorul ca pe un
neînfricat cu sabia
în mână care taie
necruțător în nedreptate
și minciună. Azi toți îmi
par copii cu nuielușe de alun jucându-se de-a vitejia. Toți
scriu doar pentru diplome și orgoliu. Un fel de a se da
mare, că vezi doamne știm să scriem în limba română.
Acest talent primit prin cuvântul prin care s-a creat
lumea este irosit dacă nu-l folosești ca lama de oțel să
tai în piatra Doftanei. Toți pretindem că suntem CINEVA,
dar fără folos.
La minele din Ciudanovița existau patru puțuri, două
mașini de extracție la suprafață și una în subteran, plus
puțul de aeraj ducând în adâncuri minerii aproximativ un
km. Tot la o sută, două de metri câte un orizont unde
se oprea colivia supraetajată să lase echipe de muncitori,
ingineri și tehnicieni la locurile lor de muncă trasate de
ordinele de partid întinse pe cele două galerii opuse ale
orizontului. Un total de aproximativ 10 orizonturi a căror
galerii se întindeau de ordinul sutelor de metri și chiar
kilometri. Unele galerii se uneau cu puțurile localității
Lișava, situată la vreo 4 km distanță.
Pentru condiționarea climei, la această adâncime
exista un mare ventilator instalat în puțul de aeraj care
sugea aerul prin orizonturi extras prin puțurile de
lucru prin care intra personalul și se extrăgea minereul
de uraniu din adâncuri. Vă imaginați că dacă săpați
în pământ câțiva metri dați de apă. Așa se construiesc
fântânile la țară. Dar un puț adânc de un km e ca o
fântână și ca să o menții goală trebuie să scoți apă din
el 24 din 24 de ore și pentru această misiune există un
pompagiu care urmărește ca pompele de apă din fiecare
orizont să lucreze continuu, altcum mina se umple cu
apă și îneacă întreaga operațiune lucru, așa cum s-a și
întâmplat după revoluția din `89, mina s-a oprit și azi e
plină ochi cu apă și e acoperită cu un bloc mare de beton.
În timpul extracțiilor cu coliviile pe puț în adâncime apa
din pereți ploua continuu. Pentru echilibrul volumului
de aer în toată mina exista un sistem de uși de aeraj
care erau construite în așa fel încât să lase doar strictul
necesar, optim sănătății omului. Vă imaginați că sistemul
de uși din fiecare galerie era format din două și chiar
trei uși, una după alta la distanțe de câteva zeci de metri
ca să poată fi deschise de o persoană, care, apoi o va
închide și se va duce la următoarea și așa mai departe.
De ce erau necesare mai multe rânduri de uși? Pentru
că viteza aerului/vântului era așa de mare încât nici un
16
SURÂSUL
grup de viteji nu ar fi putut deschide o singură ușă. Cu
cât adâncimea creștea la fiecare orizont, vântul scădea
ca viteză și vâjâia pe o altă frecvență. Avea o altă voce.
De obicei lumea nu dădea nici o atenție vâjâitului că era
preocupat de muncă.
Poate ați ascultat vânturile de pe alte planete
înregistrate de sondele spațiale NASA trimise de
americani și v-ați minunat? Această observație m-a
dus cu gândul la crearea unui CD cu sunetul vânturilor
din fiecare orizont/adâncime a minelor de uraniu din
Ciudanovița. Am obținut în total 20 de vânturi. Unele
mai fermecătoare care să te ducă la somn, altele mai
înspăimântătoare care să te pună pe fugă. Și pentru
că azi minele nu mai există, am construit pentru cei ce
doresc să trăiască momentul un turn chinezesc cu 20 de
etaje și baza pătrată - UN MUZEU AL VÂNTURILOR. Adu-
ți iubita! Servim cafea și ascultăm sunetul curenților.
Credeți că mă dau mare? Dar câți dintre
dumneavoastră ați auzit sunetul vântului la 1000 de metri
sub pământ? Puțini. Și cei care l-ați auzit nu l-ați ascultat.
Nu e vântul, sunt obstacolele și viteza care produc
sunetul. Mă ținea în brațe și m-am trezit. Bătea vântul.
Uitasem fereastra deschisă. Ce vis sinistru?... Trebuie să
văd un doctor să pun de-un spital.
*
Mi-aduc aminte când s-au pus primele neoane pe
stâlpi în Ciudanovița. Era o lumina albă peste tot, apoi au
venit economiile de curent și s-au rărit neoanele. Înainte
vindeam noi la austrieci în lei și acum o cumpărăm noi
de la ei în euro. Dacă m-aș trezi în această imagine de
întuneric a Ciudanoviței, aș pleca să-mi caut colegii
și colegele prin noapte. Și tot căutând, unde credeți
că i-am găsit. Tocmai la capătul lumii unde m-a dus
Nefertiti din adâncurile minei unde am întâlnit-o într-
unul din schimburile mele cu Mișcuța Groza și Gheorghe
Munteanu când am ajuns într-un abataj abandonat de
ruși cu vreo 20 de ani în urmă. Dar hai să vă povestesc.
Ajunsesem cu ei sub abataj ca să instalăm conducte
de apă, aer și burlane de aeraj. Eu tocmai mă prinsesem
într-o armătura care îmi taie ușor glezna și-mi rupse
salopeta, pantalonul. Ei au hotărât că se vor urca fără
mine, iar eu o să rămân jos, în galerie pe un trunchi de
lemn să îi aștept. Zis și făcut... și ca să salvez bateria de
la lanternă, am stins-o. Cum stăteam în așteptare vocile
și pașii lor au dispărut în înălțimea suitorului, un suitor e
ca o fântână rotundă cu un diametru de un metru care
poate ajunge și la câteva zeci de metri cu scări tot la
înălțimea unui etaj. Cum stăteam așa în întuneric, ochii
încep să se adapteze la umbrele întunericului și încetul în
BUCOVINEI
jos pe galerie observ niște raze verzui de lumină. Devin
curios, mi-am înfășat tăietura un pic cu mâneca ruptă din
cămașă și mă duc să văd cine e acolo. Trecuse deja vreo
oră de când așteptam. Ajung sub un alt suitor și descopăr
că lumina venea de undeva de sus și avea o intensitate
ca unul de-afară. Te pomenești că ăsta e un suitor care
ajunge la suprafață lângă puțul de aeraj și îmi vine ideea
să mă cațăr pe scări care erau foarte vechi, însă încă
funcționale. Mă gândeam că dacă ajung afară, poate ca
e mai bine. Uitasem de colegi. După vreo șase etaje gura
se îngusta, însă intensitatea luminii creștea. Am mers
până aici, nu mă dau bătut, îmi zic. Continui că nu se
vede cerul decât niște pereți sticloși negri cu reflecții de
lumina verde. Asta îmi amintește de cum au descoperit
germanii minele de uraniu din Ciudanovița. Piatra
aceasta sticloasă negru verzuie este atât de seducătoare
încât localnicii au vândut-o pentru construcții nemților
și când au descoperit proprietarii că îi apuca somnul
în casele construite cu această piatră din România au
chemat specialiștii și au descoperit ca erau radioactive.
Lui Hitler i-a surâs uraniul. Au luat repede avioanele, au
marcat locul în Banat, însă când să înceapă exploatarea a
început războiul și după război învingătorii, adică rușii au
exploatat minele și l-au cărat în Rusia.
Ajung înăuntru. O boltă imensă și un lac cu apă
cristalină iar pe malul celălalt o Piramidă Egipteană,
niște coloane imense și o tipă mă întâmpină în podoabele
faraonice. În acest moment eram complet hipnotizat
de scena care era în întregime luminată într-o culoare
verde strălucitor care nu venea de la mine și nici de la
ea sau vreo altă sursă. Doar exista. O întreb: De unde
vine lumina? - Lumina este prezentă tot timpul, trebuie
doar să o activezi, fotonii sunt peste tot. Cei inactivi
sunt invizibili. - E un fel de auroră boreală? Aproape, îmi
răspunde. – Tu cine ești? – Sunt îngrijitoarea templului.
– Locuiești în Ciudanovița, a cui ești că nu te-am văzut
până acum? – Eu sunt aici de înainte de potop. – Ce
potop? Când? - Acum 12 mii de ani. E poveste lungă. Tu
nu existai atunci. Mă uit la ea și mă gândeam că-i nebună.
Începusem să devin suspect, însă eram inofensiv. Eram
sub vraja ei. Mă privește în ochi și îmi spune. Tu ești
bolnav. Da, îi răspund, dar e doar o zgârietura mică. – Nu
acolo, ci la plămâni. Ai o pată mare. Ai avut aprindere la
plămâni în copilărie. Da, am răcit când aveam 14 ani, dar
m-am vindecat. – Am să te vindec pentru că am nevoie
de tine în viitor. Omenirea va intra într-o mare cumpănă
și tu va trebui să contribui la îndreptarea lucrurilor. – Eu
sunt un simplu sudor, un om simplu. Ce pot face eu? –
Stai liniștit. Mi-a trecut cu mâna peste lumina ochilor și
o priveam din nou ca pentru întâia oară. Am întrebat-o
ce căuta ea aici. Mi-a răspuns cu aceeași întrebare: Ce
cauți tu aici? M-am rătăcit. Am vrut să ies la suprafață
prin puțul de aeraj. Dar de cât timp ești aici în abataj și
ce-i acest lac verde și cine a construit piramida? - Sunt
17
Octombrie 2021
aici dinainte de potop. - Faci mișto de mine. Unde îți este
casca de protecție și salopeta? Te-a bătut bărbatul și te-
ai refugiat aici. S-a înfuriat. A zburat peste lac, s-a întors,
m-a apucat de guler și mi-a zis: Noi, egiptenii vindecăm
boli prin sunete și chiar înțelepciune, creștem în creier
și nu numai și ca să-ți demonstrez. M-a apucat ca pe un
bebeluș în brațe și m-a aruncat pe toboganul piramidei.
AM ALUNECAT INOFENSIV în camera verde mineral
ILUMINATĂ FĂRĂ SURSE DE LUMINĂ și m-am pleoștit
întins pe ciment, de acum în pielea goală. Am auzit un
mârâit de tigru și am început să levitez întins deasupra
podelei cam la un metru înălțime. Mârâitul continuă,
încet se deschid ferestre în pereți de diferite mărimi și
un cor de sunete țiuitoare ies prin acele deschideri și
se transformă totul într-un cor de bocete antice ca la
o înmormântare Homeriană. În mine totul vibrează și
încep să văd rânduri de fețe ale celei ce mă aruncase
aici, care treceau prin fața ochilor mei ca niște trenuri
accelerate de la dreapta spre stânga în diagonală și invers,
în bolboroseli ca de copil de grădiniță. Dintr-o dată s-au
închis ferestrele și s-a lăsat o liniște deplină. Eu plutesc
plăcut. În fața mea un turn din dosare de pe podea până
în tavan de un verde mineral strălucitor aliniat perfect.
Am devenit curios și am întins mâna unde când am tras
unul din dosarele stivuite neîntrerupt din podea și până
în tavan, AM ÎNȚELES HIPNOTIC - e viața mea.
În această cameră verde în care pluteam, în vibrația
a zece suitoare de diferite diametre prin care vuia vântul,
care datorită vitezei curenților din galeriile minei fluierau
diferit, sunetele generate mă țineau suspendat ca într-o
fașă. Împins de curiozitate, în momentul în care am tras
dosarul nr. 37, m-am trezit într-o mașină sub un pod
înalt, luminat, plin de automobile în mișcare continuă
înconjurat de zgârie nori cu lumini și reclame științifico-
fantastice. Eram într-o altă lume. Ferestrele capsulei
erau aburite și marcate de palmele ființei de deasupra
mea care respira adânc în plăceri și în momentul acut s-a
produs o descărcare electrică și m-am trezit, trezit de cei
doi colegi pe calea ferată din galerie.
Locomotiva electrică tocmai suna din curba prin
care intrau vagoanele încărcate cu minereu. Băi, ce
faci? Ai adormit? Hai să plecăm că trebuie să treci și pe
la clinică să te pansezi. Da, ai dreptate. Dau să mă uit la
picior și nu mai era nici urmă de rană, iar pantalonii de
salopetă erau ca noi.*
Mi-i așa de dor de copilărie și de acele timpuri.
Să lași o localitate, oricare ar fi ea să dispară înghițită
de natură este condamnarea la moarte a visului. De la
apariția bombei atomice, faptul că poate distruge planeta
a încetat și viitorul omenirii. Tineretul nu mai are loc să
viseze, să construiască în memoria lor și se sinucid.
Ce se întâmplă azi este o schimbare radicală a felului
în care se va privi de acum încolo specia umană ca existență
și civilizație. Se va trezi din hipnoza dictată de oportuniști
Nr. 3 (28)
și va deveni conștientă de existența și evoluția ei sau va
intra într-un sclavagism groaznic tehnodigitalizat. Un
autoritarism care folosește instrumente de înrobire
planetară ca finanțele și internetul. Întreaga planetă e
legată ombilical prin aceste două tehnici și e dependentă
de ele. Visul dictatorului suprem. Să spui întregii omeniri
ce să mănânce și când să meargă afară, ce să gândească
și pe cine să urască. Virusul este elementul principal de
unire/globalizare a efectului de supunere, total control.
Speriatul cu moartea. L-au eliminat și pe Iisus care elibera
discreditându-l: Cine-i acest lemnar din Nazaret care să
știe cei adevărul? Noi știm cei bun pentru voi, ne-o spun
banii și minciuna manipulantului. Omul educat poate
alege adevărul. Needucatul e un animal speriat alergat
din colț în colț. Educatul știe dacă Iisus spune adevărul
sau nu. Omul lacom va continua să-și hrănească poftele
profitând de scuza virusului și își va înfige rădăcinile în
ciuda existenței sau nu a bolii. Omul needucat nu va ști
să discearnă, iar exploatatorul știe asta și va face tot
posibilul să-l țină în întuneric pe rob.
De 30 de ani încoace, de când s-au aplicat aceste
forme de implementare a înrobirii globale începând cu
căderea blocului comunist care ținea omenirea într-o
balanță s-a recurs la sărăcirea sistemului de educație a
maselor, reducerea calității specializărilor profesionale,
direcționând întreaga civilizație spre profit material
și financiar în așa fel încât azi guvernele și cadrele din
poziții titulare de decizie strategică etică și sanitară nu
mai sunt capabile să decidă și în ce direcție să îndrepte
buna funcționare a societății. Toate guvernele sunt
impotente în a lua decizii concrete bazate pe o logică
etico - științifică. Toate instituțiile sunt croite pe a
face profit, toate demolate înainte de a veni virusul
- ca să-i pregătească terenul fertil. S-au dat la o parte
toate posibilitățile de decizie independentă a statelor
fiind toate supuse unui monopol global. Deci toate
țările paralizate. Nu mai poți lua un ceai de mușețel ca
dezinfectant fără aprobare corporatistă. E posibil o astfel
de cădere, îndobitocire intelectuală?
Inițiatorii (care or fi ei, nu știu) doresc ca numărul
populației să fie redus (motivație - planeta suprapopulată)
ei nu realizează că specia umană nu poate funcționa
sănătos amputată. O albină singură nu poate face
miere, o furnica nu poate construi un mușuroi, o vaca
nu naște viței fără un bou. Bogăția vine de la mulțimea
și diversitatea speciilor, de la nealterarea lor, de la
protejarea și întărirea sănătății lor. Dacă întreaga
populație a planetei, de mâine va fi localizată în România
și va fi lăsată în pace fără intervenția asupritorilor ea va
prospera și îndestula fără a-și pierde simțul spațiului
teritorial. Restul planetei va fi goală și virgină. Gândiți
cu picioarele pe pământ, oameni buni. Dacă virusul e
o problemă, atunci de ce nu se unesc toate instituțiile
lumii să salveze omenirea? Așa ar fi normal. Nu să alerge
18
SURÂSUL
și să se bată pentru supremația pieței și a banului. Cum
se face că toate instituțiile medicale au fost privatizate
sau desființate înainte de apariția virusului. De ce medicii
specialiști sunt reduși la tăcere pe media dacă apar cu
soluții alternative de tratament? De ce există cost de
salvare dacă specia e în pericol să dispară?
După ce ai distrus educația, te aștepți ca noile
guverne să mai fie capabile să servească comunitățile?
În toate instituțiile lumii specialiștii sunt speriați să
mai funcționeze în viața publică de frică să nu își
piardă serviciul în fața ignoranților care iau decizii de
guvernare. Dacă închizi societatea ca să salvezi populația
de infecții atunci cine mai muncește ca să producă
alimente. Stăm închiși și în final ne mâncăm unii pe
alții în aceasta lume corporatistă de produs doar atât
cât îți trebuie pe zi. Vom intra într-o dezordine totală.
S-a profitat de buna credință a populației și miliardarii
au creat un sistem de taxare care îi avantajează doar pe
ei, unul pentru ei și altul pentru omul de rând. Deunăzi
se anunța pe media că sunt cam 600 de multimiliardari
care nu plătesc taxe pe pământ și că doar aproximativ 50
din ei dețin averea întregii populații la un loc. Miliardari
care cred că li se cuvine să uite că și-au creat aceste
averi prin sacrificiul și contribuția întregii populații. Ca
întreaga civilizație în care v-ați făcut averea s-a construit
pe umerii și cu sângele părinților întregii lumi și că
dacă o sărăciți de buna funcționare, onoare, demnitate,
etică și dreptul la educație, respect și sănătate se va
prăbuși și cu ea și voi. Vreți să plecați pe Marte sau alte
planete, să locuiți în spațiu? V-ați gândit la pericolul
în care puneți întreaga specie umană dacă aduceți de
acolo vreun virus necunoscut care să ne extermine?
Ați cerut permisiune speciei umane dacă vă permite să
luați acest risc, să porniți în această aventură. Unde e
bunul simț și responsabilitatea față de aproapele? Sau
suferiți de o boală numită MEGALOMANIE, și atunci va
trebui să vă declarăm bolnavi și iresponsabili. Desigur că
specia umană iubește aventura și are în ADN spiritul de
cunoaștere și aventura, însă satisfacția e mult mai deplină
dacă o împărțiți cu acordul tuturor. Planeta întreagă
contribuie la astfel de expediții în care riscăm de comun
acord. Oamenii care își elimină oponenții prin moarte
capitală sau discreditare sunt lipsiți de responsabilitate
umană, inconștienți de posibilitatea beneficiului unei alte
viziuni.
Noii manipulatori formați din unirea celor două
puteri ale războiului rece, având la dispoziție toate
informațiile despre comportamentul și psihologia omului
în terțe orânduiri și cunoscându-i bine slăbiciunile și
punctele forte, le manipulează ca să-l aducă pe om în
starea de disperare, tăcere și incapacitate mentală și fizică,
îl subjugă. Și în loc să ducă specia la evoluție și înălțare
intelectuală, să se bucure de beneficiile conștientului
înalt, un mușchi greu de întreținut pentru cei avuți deja
BUCOVINEI
și care nu vor accepta niciodată devansarea, preferă să
plătească cu prețul stagnării evoluției umane supremația
lor. Ei vin cu tot felul de distracții de la problema reală
inventând tot felul de alte pericole. Să te orbească, să îți
arunce cu țărână în ochi ca să nu vezi când te lovește
cu-n upercut. Uite, vine Bau - Bau! Culcate! O civilizație
onestă e forțată să se schimbe în una de escroci peste
noapte. Oameni care să-ți dea în cap fără milă. Frate cu
frate, soră cu soră dezbinați. Se organizează tot felul de
atacuri teroriste ca să ne țină sub teroare, dezorientați.
O populație needucată nu are resurse de a se apăra
împotriva acestui fel de terorism. Iar cei care știu și îi pot
ajuta sunt arestați și închiși sub diferite pretexte.
Cu ocazia acestei pandemii, populația fiind închisă
în case, profitorii manipulează și montează prin tot
felul de noi șiretlicuri viața oamenilor până la erodare
psihologică. Noi forme de violență și crimă în societate și
națiuni. Țări bombardate, conducători executați, întregi
familii de refugiați printre străini etc., toate acestea doar
pentru a abține puterea, o mână de oameni bolnavi și
paranoici. Ce folos să deții puterea, daca nu mai e nimeni
să te admire. Au infestat internetul cu sute de canale de
informare care emit tot felul de știri confuze doar ca să
facă bani. Mulți au devenit milionari în urma lor. Internetul
trebuia să rămână liber și un domeniu public precum
aerul pământului. Altcum aleargă spre irelevanță. Dacă
nu se hotărăște un vaccin împotriva acestor apucături
vătămătoare care lucrează asupra speciei și conștiinței
omului, sigur ne îndreptăm spre pierzanie. Viața nu
merită trăită fără libertatea gândirii și a visării. E cea
mai mare crimă a secolului să intri și să încâlcești mintea
omului și, în special amorțirea ei prin tot felul de radiații
radio-magnetice și alte microunde generate de sateliți.
Scriitorii au datoria lor de a vindeca starea
umanității, însă sunt în majoritate înfricoșați și
dezorientați de pedepsele și acuzele aduse și în special
frica de a-și pierde poziția socială. În majoritate taie iarbă
la gâște. Puțini au săbii ascuțite împotriva confuziei și a
dezinformării din sistem. Sunt promovați simpatizanții,
iar dacă vrei să fii primit în gașcă trebuie să te aliniezi
cu minciunica ta poetică în rând. Marii scriitori ai lumii
au plătit pentru adevărul și demnitatea lor. Eminescu a
sfârșit asasinat, Dostoievski a fost condamnat la moarte,
suspendată și apoi închis în Siberia patru ani, Hemingway
a trăit în Cuba și alți zeci și sute au scris din pușcăriile
României. Scriitorii trebuie să găsească acele căi potrivite
pentru a-i ajuta pe oameni să-și găsească fericirea chiar
și în aceste clipe nefericite produse de pandemie și în
mod special de noua stare a civilizației în care am intrat.
Că de reîntors la forma dinainte nu se va mai putea. Ar
trebui să cadă prea multe capete ca să se întâmple. Nu
putem fi pasivi ca scriitori pentru că e și viața noastră,
iar să înghițim gălușca regimului în continuare, nu se
cheamă scriitură adevărată, ci servitute și obediență.
19
Octombrie 2021
Întreaga conștiință și suflet al omului este umilit,
înjosit prin terfelirea voinței și caracterului său minunat
divin. Nu înțeleg ce sadism e în acești conducători de a
lua dreptul numelui de tată și mamă, părinți și bunici.
A iubi și dărui, a mângâia, îmbrățișa, a da noroc. Cât
dispreț să-ți permiți să te crezi dumnezeu, când ai fost
ales și ți s-a încredințat funcția de a servi și a conduce o
națiune? De a fi momâie poporului tău așteptând ordine
din spate, de undeva din întuneric sau prin sârmă. Avea
dreptate Președintele Trump la Națiunile Unite CÂND
RECOMANDA TUTUROR SĂ-ȘI PĂSTREZE NAȚIUNEA ȘI
SĂ ȘI-O PUNĂ PE PRIMUL PLAN.
Populația a fost atât de sărăcită de educație și atât
de înfricoșată încât nici măcar nu înțelege când este
umilită și înjosită, când guvernanții își bat joc de ea. Cei
în control chiar și atunci când primesc ajutoare din afară
pentru țară sunt atât de nesătui încât țin și împart între
ei. Această lăcomie și vanitate nu o mai pot înțelege.
Gaura neagră produsă de explozia nucleară
este promovată tot timpul azi ca să ne sperie și să fim
ținuți sub control de criminalii care ne conduc (le spun
criminali și iresponsabili pentru că în paranoia și lăcomia
lor omoară sufletul și divinitatea din om). Omului îi e dat
să crească într-o infinitate divină - TREZIȚI-VĂ !... Strig
din toți rărunchii, cu speranța că voi fi auzit!!!
Singur am venit și singur voi pleca. Așa s-a întâmplat,
așa se întâmplă dintotdeauna, ne întâlnim, apoi ne
despărțim fiecare în împlinirea sa. Nefertiti m-a ajutat să
călătoresc în timp pentru că la 14 ani în viitor, într-o seară
amoroasă am ajuns sub acel pod în Melbourne.
Unde e Destinul Nemurii Noastre? Să tăcem?
Dar de ce să tac? De ce să uit? Mai bine să fiu tăiat în
țipăt, strigând sfâșiat de durerea loviturilor. Totul și toate
în amintirea părinților mei. Mai bine așa, decât gunoiul
lăcomiei și al nepăsării, al nerespectului demnității
omului și al strălucirii DIVINE. Așa zișii comuniștii au
venit, au pus piedici, ne-au dezmoștenit ca să nu mai știm
cine suntem și apoi ne-au abandonat ca pe niște „nima
în drum” pentru hrăpărețul străin, care asemenea unui
PIRAT, după viol te-a alungat cu un șut în spate. Sau poate
mai bine tac?
Am fost întrebat ce cred că mă așteaptă dincolo,
vei ajunge în Rai sau în Iad? Le răspund clar că viața e
eternă, că universul așa funcționează cu bune și rele și că
AȘA VA FI ETERN – SUFERINȚĂ ȘI BUCURIE LA INFINIT.
VIOLENȚĂ ȘI PACE. Entitățile energetice din munții
Ciudanoviței alcătuiți din uraniu sunt egiptenii poposiți
în călătoria lor eternă. Așa că, iubește și nu dispera!
Dacă scrii, SCRIE TARE! Dacă nu..., taci înăbușit, taci
grăunte nesemnificativ al universului NEÎNȚELEGÂNDU-
ȚI DESTINUL! Nu e vântul de vină, ci pădurea prin care
trece.
Ben Todiă
Nr. 3 (28)
UN FRATE ROMÂN DIN SERBIA,
VALENTIN MIC,
PROMOTOR DE CULTURĂ NAȚIONALĂ ROMÂNĂ
Într-una din ședințele
trecute ale ASRAN-
,,Destine literare”, Dl.
Alexandru Cetățeanu,
Președintele Asociației,
a pus la capitolul discuții o întrebare cheie: ,, Cine
cunoaște sau ne poate spune ceva despre invitatul
Vasile Mic?” S-a făcut o tăcere generală.
La următoarea ședință a apărut poetul
Vasile Mic, jurnalist din Ardeal și a recitat poezii.
Considerând că vecinătatea noastră în România l-a
făcut cunoscut, Domnia sa nu s-a prezentat.
Era nu o confuzie de profesie, jurnalistica , ci
o confuzie de locație. Așa am dezlegat informația
despre Dl. Valentin Mic, Serbia și Dl. Vasile Mic,
România, ambii jurnaliști.
Dar cum știu mai mult despre
”
Domnul Valentin Mic, implicat în
sărbătorile populare recente din
Serbia, sărbători care au făcut Motto,
înconjurul lumii, vă voi spune de la frații români
despre Domnia sa.. din Serbia:
Datorită faptului că l-am ,,Cum a fost?”
întâlnit personal, încep prin a aduce
la cunoștință mai multe împrejurări.
Recunoaștem că înainte de 1989 ne-am
ocupat puțin sau deloc, noi cei din România, de
comunitățile românești din lume. După această
dată Asociațiile culturale din Timișoara - Banat
au fost primele care au luat legătura cu enclava
de români din Serbia, mai strâns din partea D-lui
Jurist Aurel Bancu, secretarul Asociației Culturale
,,Constantin Brâncuși” ținând legătura dintre
Asociația Culturală și Președintele Societății de
Limba Română din Voivodina, Dl. Dr. Lucian Marina,
Directorul postului de radio și televiziune din
Voivodina-Serbia, un fervent cercetător și promotor
al sculptorului și operei ,,Constantin Brâncuși”.
Pe parcurs această colaborare a cuprins multiple
aspecte culturale, sociale și literare. Dintre cei care
au luat imediat legătura cu frații români din Serbia
au fost Liga Scriitorilor Români - Timișoara - Banat,
întregul concern massmedia, asociații culturale
din Timișoara și Banat, amintind și Manifestări
culturale comune, precum ,,Festivalul Doinelor”,
colaborări la Muzeul Satului și la alte Foruri și
asociații, între promotorii principali fiind Dl. Aurel
Bancu și Dirigenții celorlalte formațiuni culturale.
20
SURÂSUL
Noi, cei din Diaspora venind mai târziu
în contact cu această comunitate prin ceva
corespondență și donație de cărți și din partea
celei care scrie aceste rânduri.
Pe parcurs s-a întețit corespondența, s-au
citit articolele revistei ,,Logos”, ,,Curierul național”,
fondat în 2003 și ziare și reviste, editate de
Comunitatea românilor din Serbia, cu sprijinul
sau redactate de D-l Dr. Lucian Marina, publicații
sosite și în România, sporadic. A început publicarea
de materiale din partea scriitorilor din România în
publicații din Serbia și vice-versa, nemaiexistând
bariera politică impusă până în 1989.
Observând acest gol în cunoaștere în diaspora,
semnatara acestor rânduri având și rolul meu
de purtător de cuvânt al Limbii
Noastre cea Română în Diaspora,
încă din anul 2012, atunci devenind
un colaborator mic al Regretatului
Corneliu Leu, privind menținerea
prestigiului Limba Română în
lume precum cred, face fiecare
dintre noi, am scrutat o amintire
din anul 2018. Amintindu-mi cu
ocazia participării mele și a fiicei
mele avocat Alexandrina Caragioiu la Simpozionul
Național ,,Radu Flora~ , de la Zrenianin, amintindu
- mi despre cei care au luat cuvântul.
Venind noi din Canada, în România, pentru
Festivalul Limbii Române din Bazinul Vâlcea, am
prins și la Timișoara o perioadă fastă de manifestări
culturale și zilele festive ale Simpozionului de la
Zrenianin, când în cadrul unei mari festivități a fost
dezvelit în Zrenianin Bustul Academicianului, Prof.
Universitar Dr. Radu Flora, cea mai proeminentă
personalitate care s-a născut și a activat plurivalent
în Comunitatea românilor din Serbia,
Din Delegația de la Timișoara au făcut atunci
parte jurnaliști, scriitori, persoane care l-au
cunoscut personal, între care și Domnii, Dr. Pogany
Andrei, Jurist Aurel Bancu, Scriitoarea Silvia Negru
și desigur și alții. Am fost însoțiți și de Redactora
RadioTVRO -Timișoara, D-na Veronica Balaj.
Fiind delegată și redactor din partea
STARPRESS Limba Română și făcând parte din
Asociația ,,Constantin Brâncuși” mi s-a acordat și
mie cuvântul de salut și prezentare a desfășurării
evenimentului de la care venisem, Ziua Limbii
BUCOVINEI
Române, 31 August, Olănești, Vâlcea.
În mulțimea participanților se găsea și Dl
Valentin Mic, jurnalist.
Ceea ce îmi aminteam vag, spre a răspunde
întrebării puse de Dl. Alexandru Cetățeanu era
faptul că Dl. Valentin Mic a susținut o prezentare
legată de Satul Nou, localitate care nu este deloc un
sat, și unde s-a născut Radu Flora. Restul datelor
despre dânsul le-am cules de curând în vederea
acestei prezentări.
Dl. Valentin Mic este poet, jurnalist,
fotoreporter, autor de cărți, monografii, este o
importantă personalitate culturală și redactor la
ziarul ,, Tezaur bănățean”
În Satu Nou funcționează un concern cultural
literar românesc compus din mai multe autorități
oficiale locale, Casa de cultură, Biblioteca, Biserica
ortodoxă românească, Școala generală, foruri
susținute de Consiliul Național al minorității de
limbă română din Serbia.
Observăm aci tăria comunității românești
de a-și exercita drepturile de naționalitate
conlocuitoare în domeniul culturii proprii, urmărind
în același timp și armonia cu ceilalți locuitori.
Observăm tăria de a rezista a românilor în
limba și credința strămoșească, rămânând în vatra
plaiului din străbuni, opunându-se scindărilor
vetrei strămoșești petrecută în timp...
Din bogata, dificila și responsabila activitate
a scriitorului Valentin Mic, un adevărat maestru
de ceremonii, dar și un bun executant amintesc
prezența sa activă la Ziua Românilor de pretutindeni.
Jurnalistul Valentin Mic face parte din
comitetul de organizare al Festivalului Dologve,
este organizator la Marele festival de folclor.
Colaborează cu material fotografic la ilustrarea
elementelor cerute pentru multele materiale
prinse în manifestările periodice, participă la
organizarea Simpozionului Societății de Limbă
română din Voivodina - Republica Serbia, activează
în Societatea culturală ASCA, Societatea Radu
Flora, Societatea Internațională Radu Flora de la
Zrenianin. De asemenea la Memorialul Radu Flora
Satu Nou, face lansări de carte la Vârșeț, este
nelipsit la continuele organizări, cunoscut fiind
faptul că această comunitate românească rezistă
în condițiile din Serbia doar făcându-se vocală,
activă, internațională. Dl. Valentin Mic este și
redactor la Publicația ,,Tezaur Bănățean” care apare
în Satul Nou, alcătuiește monografiile instituțiilor
și evenimentelor românești, este și autor de cărți.
Creează uneori în colaborare, pentru
documentare și alcătuirea monografiilor, semnând
împreună cu Activistul cultural Dl. Ilie Baba din
21
Octombrie 2021
Satu Nou.
Pentru existența culturală a Românilor din
Serbia, rezistând unui proces de asimilare, este
deosebit de importantă legătura menținută cu
Banatul românesc și pe plan internațional sub
auspiciile acelui mare om de cultură și director
radio Tv, Dr. Lucian Marina, sufletul și forța acestor
manifestări.
Acum, sub constrângerile pandemiei cu
multiple precauții, dar cu inspirații tot atât de
multiple scenice, Comunitatea Românilor din Serbia
a ieșit la rampă prezentând manifestări de cântece
și dansuri care înnobilează zestrea obiceiurilor
tradiționale românești.
Aceste manifestări coincid cu începutul verii,
sărbătoarea jurnaliștilor, reușita democrată la
alegerile din Basarabia, întrezărind o unire cu Patria
mamă,, sezonul nedeilor - rugilor, sărbătorirea
roadelor țarinei, dorul de libertate spre o Europă
în care sperăm la păstrarea integră a tot ce este
românesc, dar într-o horă loaială europeană, și ar
putea fi adăugate și năzuințele fiecăruia despre o
viață proprie mai bună și în sănătate.
După cele expuse mai sus amintind alte
manifestări, felicităm forul înalt condus de Domnul
Dr. Lucian Marina și strădania Comunității
Românilor din Serbia, cei care au organizat fiecare
ieșire în public și mișcare artistică și felicităm și pe
prietenul nostru jurnalist Valentin Mic,
dar în primul rând pe inimoșii artiști populari,
care din tată în fiu zic la petreceri:
,,Drag mii cântecul și jocul!”,
În semn de salut al acestor strădanii de
existență și de afirmare a românilor să ne spunem:
,,Să fim mereu uniți noi românii de pretutindeni
în păstrarea gliei, neamului limbii, credinței și
tradițiilor noastre!”
Melania Rusu Caragioiu
Canada, România, Timișoara, Diaspora
Scriitoare, poetă, publicistă, autoare.
Redactor revistele, ,,Heliopolis”-Timișoara ,,În
bătaia peniței”- Caransebeș, ,,Cervantes”- Satu
Mare-București, Redactor șef ,,STARPRESS”-
Canada, vicepreședintă cenaclul epigramiștilor
,,Păstorel Teodoreanu”- Montreal, Vicepreședintă
Asociația Scriitorilor Români din America de Nord
-ASRAN.
Nr. 3 (28)
UN ROB PE NUME DINCĂ
După mai bine de
douăzeci de ani de lucrări,
timp în care Palatul
Copiilor din Iaşi fusese
mai ales adăpost pentru
tot felul de declasaţi şi
ţinta furturilor, în sfârşit,
clădirea arăta cam aşa cum îşi imaginase la vremea
lui, în urmă cu mai bine de o sută şaizeci de ani,
marele logofăt Dumitrache Cantacuzino-Paşcanu.
Doar că pe atunci palatul era ocrotit de un zid, în
faţă avea o frumoasă grădină cu arbori seculari,
iar în spate, sumedenie de acareturi pentru cuhnii,
hambare, pătule, grajduri pentru bivoliţele de lapte
ori cai, dar şi pentru adăpostirea slujitorilor, zecile
de robi ţigani. Ce să mai vorbim, era cu adevărat
o cetate aşa cum cu mândrie o numea, dumnealui
marele logofăt. Erau atunci, el şi cu fratele său,
Mihalache, oameni de mare vază în Moldova,
iar casa din partea de sus a Uliţei Mari (astăzi
Muzeul Unirii din strada Lăpuşneanu) ce aparţinea
acestuia, era un alt prilej de mândrie.
Conu’ Alecu şi cu mine priveam clădirea şi
chiar ne bucuram de repunerea ei în circuitul
clădirilor de patrimoniu din Iaşi, fiind una dintre
casele cele mai însemnate din capitala Moldovei,
renumită deja pe vremea domnitorului Grigore
Ghica al V-lea (1849-1856) şi chiar vizitată de acesta
(stăpâna fiindu-i mătuşă), seara, la jocurile de cărţi
unde participau foarte mulţi dintre dregătorii
Divanului.
- Eii, mare istorie şi cu această casă despre
care puţini ştiu că a jucat un rol însemnat în
procesul dezrobirii ţiganilor în secolul al XIX-lea…
Simţeam că bunul meu prieten, conu’ Alecu are chef
de o poveste de-a lui, una din acelea care ne ţineau
cu sufletul la gură chiar dacă ne lăsau spre sfârşit
o mare amărăciune în suflet. Mde, cunoaşterea are
şi ea preţul ei…
- Cum aşa, coane Alecule, că doar desfiinţarea
robiei s-a produs mai întâi în Imperiul Austriac
pe vremea lui Iosif al II-lea în 1786, iar la noi, în
Moldova în 1855, cu un an mai devreme decât în
Ţara Românească pe timpul lui Barbu Ştirbei.
- Dacă am avea scenarişti care să se ocupe
şi de marile istorii ale trecutului nu numai de
metehnele prezentului poate că s-ar putea realiza
un film deosebit după această poveste… Deşi
precum bine ştii…
Ei, dar hai să o luăm de la capăt, dar numai
22
SURÂSUL
după ce ne aşezăm la o masă, aici pe terasa asta,
fiindcă e cam mult de povestit.
Era ceea ce îmi şi doream! O masă cu vedere
la bulevard, aşaa, cam ca în Paris, o bere bună şi
o istorie spusă de un om cu farmec şi cunoştinţe
aproape enciclopedice referitoare la oraşul nostru.
Prin urmare, ne aşezăm, primim cu un suspin de
fericire berea şi povestea începe…
- Potrivit obiceiurilor vremii, din când în când,
liota de slujitori a curţii boiereşti se primenea
aducându-se alţii din sălaşele de robi ale moşiilor.
Cam aşa s-a întâmplat şi la casa logofătului, iar
printre nou veniţi se nimeri şi o fată ochioasă,
Maria, pe care cucoana a ales-o pentru servicii
personale.
Nu era prea multă muncă fiindcă avea menirea
să îndulcească întrucâtva somnul logofetesei
masându-i seara picioarele butucănite de odihnă
excesivă, caimacuri, baclavale şi lipsă de mişcare.
Îndeplinindu-şi cu pricepere şi drăgălăşenie
îndeletnicirile, stăpâna a recomandat-o şi soţului
care s-a lăsat prins cu totul de celelalte talente
ale cameristei, încât după câteva luni, acesteia a
început a i se îngroşa foarte vizibil mijlocul. Cum
asemenea întâmplări erau obişnuite în casele
boiereşti şi chiar încurajate de unele neveste,
pentru ca stăpânii să nu irosească averea prin
casele cu perdele roşii de prin Podu Roş, cucoana
Pulcheria (Profiriţa) Cantacuzino mărită iute roaba
cu un vizitiu bătrân, iar după moartea boierului
îi lua în casă şi băiatul, Dincă, deoarece semăna
la chip bucăţică tăiată cu boierul. Fără a-i spune
cine-i tatăl său adevărat şi neavând copii, prinsese
drag de dânsul. Îl îngrijea şi-l îmbrăca exact ca pe
un cuconaş, îi pusese un dascăl să-l înveţe carte
şi-l folosea ca fecior în casă şi bucătar. La o vreme,
cam pe când Dincă avea cam douăzeci de ani,
merseră împreună într-un voiaj la Paris.
Acolo feciorul, om cu multă carte pentru
acele vremuri, frumos, inteligent şi cu maniere,
frecventează cercuri culturale-gazetăreşti şi se
îndrăgosteşte de o franţuzoaică, Clementina, pe
care cucoana Profira, suflet milos şi înţelegător, o
ia în serviciul ei ca să nu-i rupă inima băiatului.
Numai că, odată ajunşi la Iaşi şi aflând că iubitul ei
era rob, fata nu a putut înţelege situaţia şi a început
să-l trateze cu răceală. Cucoana Profira însă, nu
voia să-l dezrobească aşa cum făcuse dumnealui,
logofătul Dumitrache, cu mama lui Dincă, fosta
roabă, Maria. Stăpâna ţinea la el şi voia să-l aibă
BUCOVINEI
în preajmă, până la moarte. Nu au avut efect nici
intervenţiile ori insistenţele prietenilor casei care
ştiau deja povestea şi nici chiar ale domnitorului
Grigore Ghica, nepotul cucoanei Profiriţa, care
a venit la logofeteasă într-o seară, de la sfârşitul
lui noiembrie 1855, rugând-o să-l elibereze pe
Dincă, chiar oferindu-i în schimb alţi vreo sută de
vieţuitori robi.
S-a lovit însă de o straşnică împotrivire. În
toiul discuţiilor Domnul a aflat şi că băiatul este
feciorul logofătului şi al roabei Maria, fosta ei
cameristă. Iubindu-l părinteşte, ca pe propriul
ei copil, bătrâna lipsită de urmaşi ţinea să-i dea
cartea de iertare (eliberare) şi o parte din avere
numai la săvârşirea ei din viaţă. Nu se putea
despărţi de el şi-i era teamă să nu plece după
Clementina, spunând că semăna leit cu răposatul
soţ, Dumitrache, când era tânăr: „blând, ascultător,
cuminte, deştept, frumos“ şi că nu putea trăi fără
să-l vadă.
Aici, eu unul, am un fel de bănuieli, însă le ţin
pentru mine căci o asemenea îndârjire nu vine chiar
dintr-o iubire fără gând de păcat, oricât de curios
ar părea...Cert este că la plecarea domnitorului,
în capul scării îl întâmpina Dincă, aşteptând cu
sufletul la gură răspunsul.
Destul de îngândurat, acesta încercă să-l
încurajeze, spunându-i să mai aibă răbdare câteva
zile. Bietul băiatul însă nu a mai avut. A luat un
pistol şi a împuşcat-o pe Clementina, zburându-şi
apoi şi lui creierii.
Vestea a întristat capitala, dar şi pe domnitor.
Acesta era tulburat şi pentru că nu avusese tăria să
curme imediat robia lui Dincă, făcându-l şătrariu
sau sluger, ranguri ce-l puteau slobozi din robie,
cum o avertizase pe logofeteasă. Om corect, el a
cerut Divanului să ia măsuri pentru dezrobirea
mulţimii ţiganilor particulari (de pe moşiile
boierilor), fiindcă acei ai statului şi cei mănăstireşti
fuseseră eliberaţi pe timpul domniei lui Mihalache
Sturza încă din 1844. În ziua următoare, joi 28
noiembrie 1855, pe adresa Sfatului administrativ,
sosea Ofisul domnesc nr. 1166, prin care se cerea
anularea sclaviei din Moldova, vorbindu-se de o
meteahnă insultătoare pentru spiritul progresist al
vremii, propunându-se şi despăgubirea bănească
a stăpânilor. Sfatul ţării îşi însuşea documentul,
lăudând această iniţiativă în Gazeta de Moldavia
nr. 94.
La 3 decembrie conform calendarului actual,
problema se discuta în Divan, adop-tându-se
proiectul de lege propus, iar duminică 11 decembrie
se promulga prin decretul numărul 48. Domnitorul
îl semnase cu mâna tremurând şi sufletul răscolit
23
Octombrie 2021
de amintirea lui Dincă, care-l întâmpinase în
seara aceea, la palatul cantacuzinesc mai ceva
ca pe Dumnezeu văzând în el salvarea vieţii sale.
Stăpânii aveau a primi de la buget câte opt galbeni
pentru vătraşi ori lingurari (meseriaşi) şi câte
patru galbeni pentru lăeşi. Mulţi dintre boieri au
aplicat măsura imediat, refuzând despăgubirile.
Intre aceştia a fost şi colonelul Mihail Kogălniceanu
cel care şi-a dăruit chiar leafa de căminar pentru
fondul despăgubirilor.
Astfel, Moldova intra în rând cu ţările
progresiste ale Europei vestice, unde sclavagismul
fusese desfiinţat. Luând exemplul Moldovei,
Muntenia curmă şi ea robia ţiganilor la 8/20
februarie 1856, prin decretul lui Barbu Ştirbei.
Prin gestul lui nefericit, Dinică grăbise
desfiinţarea robiei, insultătoare spiritului
vremii, actul domnitorului Ghica fiind urmat de
emanciparea cugetării, suprimarea cenzurii şi
învoirea apariţiei gazetelor unioniste.
S-ar putea spune deci că un rob ţigan a
determinat o schimbare majoră în istoria modernă
a ţării, aducând-o mai aproape de idealurile
iluministe ale vremii. Dar cine mai ştie acum acest
lucru?
Ciudata iubire a logofetesei a distrus-o
sufleteşte, iar după sfârşitul tragic al lui Dincă,
cucoana Profira s-a retras în schimnicia zidurilor
veşnic îndoliate şi a închis pentru totdeauna
primitorul său salon din Podul Verde. Închinându-
şi restul zilelor şi toată averea Spitalului Sf.
Treime - Paşcanu, aşezat în conacul de vară de pe
dealul Morilor de Vânt, unde-i acum Spitalul de
Ftiziologie, coana Profira s-a stins „ca o candelă“,
cerând Creatorului iertare pentru „răul ce a făcut
lui Dincă“, aşa cum spun cronicile vremii.
Spitalul îl începuse din vara anului 1850
logofătul, obţinând hrisovul domnitorului Grigore
Ghica să ia din „ţava târgului opt măsuri de apă“
pentru ograda spitalului „ce înfiinţează pe locul
d-sale din Tătăraşi“ şi „două măsuri“ la cişmeaua
„ce voeşte a înfiinţa la poarta acelui spital“.
Terminându-se lucrările, la deschiderea sa,
trecea sub oblăduirea medicală a epitropiei „Sf.
Spiridon“, printr-un act ce ar trebui citit şi răscitit
de toţi marii dregători şi politicieni ai vremurilor
noastre, dar şi de doctorii care au pe buze
privatizarea spitalelor statului, fără să se gândească
la sănătatea miilor de semeni necăjiţi, târgoveţi şi
săteni aflaţi în mari lipsuri şi gravă sărăcie. Iată
cum suna actul de trecere: „Onoratei generalnici
epitropii a «Sfântului Spiridon». Având pe de o
parte în privire că din toate clasele societăţii nici
una nu este mai vrednică de compătimire şi mai
Nr. 3 (28)
însemnată prin numărul ei decât ace sărmană şi
muncitoare, pentru care sănătatea este singurul
avut ce-i înfăţăşează mijloacele de vieţuire, iar
pe de alta că în întâmplare de boală, din lipsa
îndemânărilor de căutare pătimaşii din acea clasă
chiar când scapă cu zile, zac un îndoit şi întreit
timp, care adesea ori îi nevoiesc de a înstrăina şi
cea ce pot avea pe lângă ei, până ce în sfârşit, ajung
în cea mai ticăloasă stare de mizerie, supt iscălitul
mişcat de dorinţa de a scăpa măcar un mic număr
de o asemenea soartă, m-am îndemnat de a face şi
eu în măsura mijloacelor mele un spital cu hramul
Sfintei Treimi în mahalaua Tătăraşilor de aice din
oraş.
Învrednicindu-mă sfânta Pronie a-l săvârşi,
prin aceasta, vin a-l închina Ospitalului Central al
«Sfântului Spiridon»“.
Partea medicală o încredinţase vestitului
doctor Russ. Dragul lor „ospital” fusese înzestrat
cu 100 de crivate (paturi) slobode de plată, dându-i
pentru întreţinere dughenile de la uliţă, plus venitul
moşiilor Tăuteşti şi Vinderei. Acei ce cutezau a
pretinde bani ori foloase de la suferinzi erau puşi
sub semnul blestemului ceresc. Ce vremuri, dar şi
ce oameni!
- Dar oare de ce nu l-o fi dezrobit coana
Profira pe acest nefericit, fiindcă totuşi ea pare a
fi un suflet bun şi plin de înţelegere!?
- M-am gândit şi eu de multe ori la lucrul
acesta! Ar putea fi un complex oedipian sau poate
un sentiment mult prea egoist de proprietate, o
trufie care o făcea să se opună oricărei raţiuni,
dar foarte posibil şi faptul că tânăra Clementina
nu-i prea plăcea şi nu o considera potrivită pentru
dragul ei copil adoptiv. Greu de spus şi nu aş dori să
mă încarc cu păcatul suspiciunilor neîntemeiate…
- Casa însă, din câte ştiu eu, se numeşte şi
Cozadini. Care este povestea acestui nume?
- Eii, după unire, casa a fost vândută lui
Grigore Cozadini, apoi trecută ca proprietate a
fratelui său, Dimitrie Cozadini şi aşa i-a rămas
numele, iar istoria sa a cunoscut multe suişuri,
dar şi inevitabile coborâşuri. Aceşti Cozadini erau
o familie de boieri ale căror origini greco-italiene
se spunea că merg până prin secolul al XIII-lea,
iar eu nu am alte informaţii mai precise. Oricum,
Sultana Cozadini a fost mama lui Alexandru Ioan
Cuza ceea ce plasează familia în rândul boierimii
de mijloc din punctul de vedere al averilor.
Începând însă cu toamna anului 1875, când
palatul lui Dimitrie Cozadini devenea vremelnică
reşedinţă domnească, această casă a trăit
evenimente cu mari implicaţii istorice.
Principele Carol I a fost găzduit aici în ziua
24
SURÂSUL
de 16/28 octombrie când seara prin faţa lui s-au
petrecut mari manifestaţii de simpatie, cu torţe,
aclamaţii şi muzică, iar domnitorul şi însoţitorul
său, ministrul Lascăr Catargi, au salutat mulţimile
din balcon. Principele nu mai venise la Iaşi din
8 iunie 1873, iar calda manifestare de simpatie
avea scopul de a alunga tristeţea din sufletul
musafirului, aflat în mare cumpănă din cauza
luptelor politicianiste ale dregătorilor celor două
mari partide ale vremii care îl aduseseră în pragul
abdicării, mai ales după amplele manifestaţii
anti-dinastice de la Bucureşti, din anul 1871, unde
desigur nu lipsiseră deloc interesele străine pe
lângă cele din interior ale Brătienilor, Roseteştilor,
Bibeştilor, dar şi ale cuziştilor, puternici mai ales
în Mehedinţi, care voiau readucerea lui Cuza la
Domnie.
În fine, nu mai intru în amănuntele acestor
mişcări, dar cert este că aici, la Iaşi, domnul a
avut un sprijin neaşteptat, cel mai probabil fiindcă
ascultase sfaturile mitropolitului Iosif Naniescu şi
investise mult în reconstrucţia oraşului.
Aşa se explică şi o altă vizită în Moldova a
domnitorul Carol I atunci când, însoţit de vărul
său, Gustav, principele moştenitor al Suediei şi
al Norvegiei, ajungeau la Iaşi marţi 17 aprilie 1879.
Acum avea de rezolvat o altă mare problemă care
zdruncina liniştea ţării: modificarea articolului
şapte din Constituţie, astfel încât să dispară
inegalităţile social-politice cauzate de motive
religioase. Aceasta era, printre altele, o cerinţă a
marilor puteri întrunite în Conferinţa de la Berlin
(iunie-iulie 1878), după războiul din 1877 şi stârnise
discuţii politice mai ales în Moldova, unde se afla
o mare masă de evrei veniţi de peste graniţe, mulţi
emigranţi economici fără forme.
Întruniţi în marele salon de la etajul palatului,
parlamentari, miniştri, politicieni, reprezentanţi ai
bisericii şi ai comunităţii evreilor au discutat intens,
găsindu-se o formulare acceptabilă: „Diferenţele
de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în
România o piedică spre a dobândi drepturile civile
şi politice şi a le exercita.“ La 13/25 octombrie
1879, modificarea se aproba prin lege, după care,
marile ţări europene confirmau Independenţa de
stat a României, în 8/20 februarie 1880.
Astfel Palatul Cantacuzino, poreclit al
Dezrobirii pentru implicarea sa în actul emancipării
ţiganilor, intra a doua oară în legendele oraşului
cu un rol asemănător, fiind socotit de străbunicii
romanţioşi locul unde, după febrile căutări şi
discuţii furtunoase, se găsise calea izbăvirii ţării
de păcatul deosebirilor religioase între cetăţeni şi
se deschidea drumul egalităţii tuturor locuitorilor
BUCOVINEI
pământului românesc.
Apoi, în ultimii ani ai secolului al XIX-lea,
palatul a fost cumpărat de stat pentru Corpul IV
de armată şi trăia zile de mari prefaceri pentru
serviciile militare. Se reîmpărţeau odăile, ograda
din spate umplându-se de grajduri în jurul fântânii
din spate, pentru nevoile cailor ofiţereşti ce ţineau
locul maşinilor de astăzi. Noile construcţii se aliniau
de-a lungul gardului către strada Coroi, numită
acum Pogor. Aici a fost cartiruit Comandamentul
Corpului, Brigada de artilerie, Serviciul de Geniu şi
alte unităţi militare.
În mai 1893, palatul era locuit de principele
moştenitor Ferdinand, venit împreună cu
primul-ministru Lascăr Catargi să pună piatra
fundamentală la noul sediu al Universităţii ieşene ce
se construia pe dealul Copoului. După terminarea
lucrărilor noii clădiri universitare, sosind pentru
inaugurare şi regele Carol I cu regina, între 19-23
octombrie 1897, clădirea devenea din nou palat
regal, cu audienţe, recepţii festive, mese bogate şi
o întâlnire a reginei cu doamnele ieşence însoţite
de copiii lor. Marele salon a găzduit şi un inedit
spectacol prezentat ad-hoc de vlăstarele marilor
familii.
Tot în Palatul Corpului IV de armată era
instalată întreaga familie regală cu regele, regina,
principele moştenitor Ferdinand şi soţia Maria cu
fiul lor Carol (viitorul rege Carol al II-lea) prezenţi
la Iaşi în zilele de 1-7 octombrie 1904, pentru
resfinţirea bisericilor Sf. Neculai Domnesc şi Trei
Ierarhi, după ample lucrări de refacere.
Spre mijlocul toamnei anului 1911, între 25 şi
30 septembrie, sărbătorindu-se semicentenarul
Universităţii ieşene, de faţă cu emisarii
universităţilor europene, a venit din nou la Iaşi
familia domnitoare cu regele, regina, principii
moştenitori Ferdinand, Maria şi copiii. Fuseseră, ca
de obicei, cazaţi în Palatul Cantacuzino-Paşcanu.
Îl preferau pentru frumoasa aşezare, spaţiul larg
al încăperilor, parcul cochet cu multă vegetaţie şi
curtea discretă, rânduită şi păzită de militari.
La intrarea noastră în Primului Război
Mondial, după catastrofa militară a primelor luni şi
căderea capitalei sub ocupaţie, în noiembrie 1916,
Iaşii au devenit capitala de război a ţării. Familia
regală cu regele Ferdinand, regina Maria, principii
şi principesele s-au instalat tot în acest palat.
Vor locui aici până în noiembrie 1918 când, după
eliberarea ţării, se vor în-toarce la Bucureşti.
Însă cum în ianuarie 1917 regele primise fostul
palat a lui Cuza din Lăpuşneanu, ca reşedinţă
oficială de lucru, palatul din Copou se considera al
Reginei Maria fiind vizitat de marile personalităţi
25
Octombrie 2021
ale vremii. După cum ştim suverana se implicase
activ în activităţi de îngrijire a spitalelor de răniţi,
a copiilor orfani, dar şi în cele de reprezentare şi
protocol când regele se găsea pe front. După război
păstrându-se încă un timp mobilat la dispoziţia
reginei, Corpul IV de Armată a organizat aici
Muzeul Antic militar menţionat în Ghidul oraşului
Iaşi din anul 1926.
Mai târziu aici se instala Institutul de educaţie
al fiicelor de militari, „Regina Maria“, care a
funcţionat până la ultimul război când fosta casă
cantacuzinească avea să trăiască zile cumplite şi
dureroase. În clădirea şi-n curtea, înconjurată de
grilajul înalt cu ţepuşe, s-a instalat mai întâi un
lagăr pentru militarii sovietici luaţi prizonieri de
trupele române, iar după 23 august 1944, pentru
militarii români, germani şi italieni căzuţi captivi
ai trupelor sovietice în marea bătălie de la Iaşi.
Amintirea acelor zile sângeroase va rămâne
imprimată pe pereţii încăperilor şi culoarelor
unde, scrise cu creionul, cărbuni, cuie sau sânge
erau sute de apeluri disperate în limbile română,
franceză, germană, rusă, letonă, ucraineană şi
altele, sub care semnaseră, dând adrese, foştii
captivi, cu speranţa să fie anunţaţi părinţii, soţiile,
copii, pentru a avea o ultimă ştire despre soarta
lor. Alcătuiau, într-un fel, un capitol inedit din
Letopiseţul Durerii celui mai necruţător război.
Începând de prin 1945, reparată şi spoită
în grabă, vechea zidire era dată în stăpânirea
studenţilor politehnişti, devenind mai târziu
Căminul „Ion Niculi“ după numele fostului tipograf
ieşean, ales membru al Consiliului de Stat. Socotind
că fac o faptă bună, unii dintre studenţi rădeau
cu răbdare varul şi scoteau la iveală apelurile
disperării pe care le trimiteau apoi adreselor
indicate. Mesajele erau citite chiar şi de rectorul
Kalinicenco, cel care, îndurerat de lectură, îşi
ţinea în palmă bărbuţa de intelectual de tip vechi
al Rusiei revoluţionare.
Din anul 1965 soarta clădirii se schimbă
radical parcă spre mulţumirea coanei Profira cea
care, aflată acum în ceruri, va vedea cum copiii
de care ea nu avusese parte vor deveni stăpânii
de drept şi de fapt ai palatului. Aici funcţionează
acum Palatul Pionerilor, numit după 1989 Palatul
Copiilor semn că Preabunul are planurile sale şi,
chiar dacă noi nu le înţelegem, numai ele duc la
împlinirea destinului.
Mihai Batog-Bujeniţă
Nr. 3 (28)
LANESCU ȘTEFANIA, BIBLIOTECARA NOASTRĂ
Cu mult timp înainte
să apară scrisorile de
mulțumire, diplomele,
medaliile și decorațiile,
titlurile acordate de stat
unor personalități cu
merite deosebite, poporul, remarcându-i pe cei mai de
vază, care au făcut ceva pentru comunitate, le-a acordat
distincția verbală de „om care sfinţeşte locul”. Asemenea
oameni au existat în toate epocile, în toate regimurile
politice, indiferent de cine deţinea şi exercita puterea de
stat, indiferent de condiţiile social-economice, de nivelul
de cultură și educație, erau ei așa, acești oameni, cu un
cap mai sus față de ceilalți, se vedeau de departe, dacă
voiai să-i vezi, altfel erau oameni obișnuiți și nici, măcar,
nu voiau să fie luați în seamă.
Printre cei care s-au zbătut să facă binele pentru
ceilalți, într-o perioadă cu păcatele ei, s-a remarcat
Ștefania Lanescu, care s-a identificat cu „omul care
sfințește locul”. S-a remarcat prin bunătate, dăruire și
pasiune, avea pentru toți o vorbă bună, calități care au
însoțit-o toată viața, ceea ce explică, în mare măsură,
rezultatele remarcabile în răspândirea cărții și culturii
în masă largă a cetățenilor. Venită în Vama în anul 1946,
după un refugiu prelungit, împreună cu soțul Lanescu
Constantin și de mână cu un copil, Doina, și-au făcut
un rost într-o localitate aglomerată de refugiați din
toate teritoriile pierdute de România după război. După
ce a lucrat ca secretar la Școala Vama și ca educatoare
la grădiniță în perioada 1948-1955, și-a găsit un loc la
biblioteca comunală, care funcționa în noua clădire
impunătoare din centrul comunei a Căminului Cultural.
Pentru postul de bibliotecară a trebuit să facă cursuri
de calificare la Biblioteca regională Iași,
Palatul Culturii – 1 iulie – 1 septembrie 1959.
Adeverința de absolvire arată că „Tovarășa
Lanescu Ștefania, născută în comuna
Mănăstirea Cașin, raionul Tg.Ocna,
regiunea Bacău, în ziua de 16 august 1920, a
absolvit cursul de calificare ca bibliotecară,
obținând calificativul la specialitate 10 și la
cultură generală cu 9”. Ba, a semnat și un
angajament că va lucra, după calificare, cel
puțin 3 ani la bibliotecă. Nu era nevoie de
nici un angajament, era omul potrivit la
locul potrivit.
Activitățile culturale, activitatea cu
cartea, toate erau subordonate, potrivit
concepției de atunci, activității de producție,
26
SURÂSUL
(1920 – 1996)
exista un plan de producție care trebuia îndeplinit, după
care puteai citi și învăța. În anii `50, `60 ai secolului
trecut, statul finanța toate instituțiile și activitățile
culturale, se edita multă carte, se dotau bibliotecile cu
zeci de mii de volume. În câțiva ani, biblioteca comunală
din Vama a ajuns la un număr de 20.000 de volume,
ocupând un spațiu generos, cu mobilier, cu sală de
lectură, cu plante ornamentale și cu flori și, evident,
cu mulți cititori, numărul acestora variind, în timp,
de la 800 la 1350, ceea ce pentru o localitate cu peste
6000 locuitori este, cu adevărat, remarcabil. Faptul că
biblioteca a ajuns un loc frecventat de copii și tineri, dar
și de oameni maturi, îl datorăm bibliotecarei Ștefania
Lanescu, felului în care ea a știut să-i atragă pe copii
și pe maturi, o vorbă bună, o recomandare, o acțiune
specifică bibliotecii: întâlniri cu scriitorii, seri de poezie,
prezentări de carte, evidențierea cititorilor pasionați,
concursuri gen „cine știe câștigă” etc. Vizitatorul era
impresionat de sala de lectură, de mobilierul adecvat,
astfel dispus, ca să poți avea acces la rafturile cu cărți, de
plantele ornamentale și de flori, multe flori, care dădeau
o notă de distincție. Răspândirea cărților în comună,
manifestările cu cartea, cele amintite și altele, s-a putut
realiza prin organizația de femei, Comitetul comunal al
femeilor al cărui secretar era Lanescu Ștefania. Nu e de
mirare că 70% din numărul cititorilor cu fișă de lectură
era format din femei, gospodine din sat, crescătoare de
animale, cele care țineau gospodăria și casa, care coseau,
țeseau, lucrau la costumele populare atât de apreciate,
aveau timp să participe și la activitățile artistice de la
Căminul Cultural. În Vama, poate chiar în toată zona
de munte, femeile care îngrijeau vitele luau și banii pe
laptele contractat cu statul. Din datele prezentate de
Lanescu Ștefania, la Conferința Națională
a Femeilor (1966) reiese că femeile erau
prezente atât în activitățile economice,
cât și în cele cultural-artistice: Diacon
Elisabeta, Popescu Eugenia, Ungureanu
Nastasia, Lucan Saveta, Axentoi Glicheria,
Lucuțar Virginia, Țigănescu V., Luțic N.,
Froicu Maria (remarcată pentru lucrările
de bună gospodărire și înfrumusețare
a comunei), Baltag Aurica, Sasu Viorica,
Istrate Glicheria, sunt doar câteva exemple.
Răspândirea cărții în masa largă a
cetățenilor se realiza prin cercurile de
lectură, 35 la număr, răspândite uniform
în toată comuna, pe grupuri de case, cu
câte o responsabilă de cerc, șezătorile
BUCOVINEI
satului erau un bun prilej de a pune mâna pe o carte, de
a cunoaște și altceva, în afara lumii satului. Între timp și
rafturile de cărți, venite prin cooperativa de consum, se
goleau formând biblioteci personale; era o perioadă când
se „purta” cartea!
Se părea că toate merg spre bine, înflorea și
bibliotecara noastră cu fiecare floare din sala de lectură
(florile ei!) și cu fiecare pachet de cărți. Avea mereu același
zâmbet și aceeași vorbă bună pentru toți, continua să
atragă cititori, să recomande, să primească vizitatori, în
„biblioteca ei”, devenind o oază de calm și de liniște. Apoi
ceva se schimbase, biblioteca nu mai funcționa cu normă
CUM AM GĂSIT-O PE NEFERTITI
* aveam la îndemână, am constatat că băteam pasul pe
Începând din primăvara
trecută și continuând peste
vară și, la fel, în primăvara
aceasta și vara, având mereu
fereastra biroului deschisă
auzeam din cartier un cuc
cântând... Locuiesc, nu
chiar la marginea orașului,
însă la limita între un cartier cu blocuri și o zonă cu case
la curte, multe transformate în vile după 1990, cu unul sau
două etaje... O zonă care a avut noroc, sunt și altele unde,
casele vechi, fiind vândute masiv, s-au construit zgârie
nori sau adevărate enclave cu clădiri pentru birouri...
Aici zona a rămas cum era, aceleași străduțe, blocurile,
apoi casele acelea modeste, cu grădini cu boltă de viță
de vie, uneori, când s-a întâmplat să fie și oameni chitiți
pe afaceri, a apărut și câte o terasă, unde se mai adună
vecinii la o bere, la un mic, la o vorbă... Un fel de centre
locale de supraveghere, cum am băgat de seamă. Așadar,
cam de acum un an, am început să aud cucul cântând...
Poate, s-o fi rătăcit, aici în cartier, vreun cuc... Sau cine
știe pe unde prin țară, l-o fi prins careva cu talente la
cățărat și l-o fi adus la el în grădină, cu cuib și cu cucă.
Sau...
Odată, poate într-o stare mai proastă, intrasem la
idei...
Poate am eu auzenii?! Mai știi...
Și cum obiceiurile din vremea când lucrasem în
cercetare au rămas, lupul își schimbă părul da năravul
ba, m-am apucat „să cercetez” fenomenul ...
Îmi notam ziua și ora la care auzeam cucul cântând,
timpul cât cânta, și cât tăcea... După câteva luni de
observații conștiincios notate într-un caiet pe care-l
27
Octombrie 2021
întreagă, începuseră tăierile și economiile, apoi s-a ajuns
la o normă forfetară, dar Lanescu Ștefania a rămas la
cărțile ei. Avea bucuria că nu fusese uitată, nici după
pensionare, era chemată la acțiunile comemorative, la
semicentenarul bibliotecii orășenești Câmpulung, de
prietena ei de o viață, doamna Vranău, nici cititoarele
ei, nici foștii elevi n-au uitat-o, o vedeau în grădinița ei
de flori, o întrebau, i se cereau sfaturi, era o prezență
căutată. N-am uitat-o nici noi, o evocăm spre aducere
aminte, a fost o flacără care a ars pentru semenii ei.
Ion Cernat
loc...
Am abandonat acele însemnări inutile și am lăsat
lucrurile să se așeze de la sine... Abia anul acesta, poate
pe o formă de sensibilitate mai mare, am realizat că nu
e doar cântecul de cuc, aflat între case și grădini, ci este
și un ecou anume, ecou de pădure... Mi-am amintit că
am ascultat cucul cântând primăvara nu doar în satul
copilăriei, ci și în alte sate din țară și că acel ecou de
pădure sau de livadă era, în funcție de loc, mereu altfel...
Însă cucul acesta, ce se statornicise în cartierul din
vecinătate, cânta ca la mine acasă, la Schitul lui Dragoș
Vodă... Același ecou de pădure, ce dădea o anumită
„personalitate” , un anumit profil cântecului... Observase
cu ani în urmă un prieten scriitor, și când e vorba de
spirit de observație nu te poți pune cu scriitorii, că eu
aș fi plecat din sat luând și satul cu mine, însă chiar așa
să iau cu mine și cântecul de cuc, mi se părea prea mult.
Și până într-o zi...
„Gata”, mi-am spus!...
Știam cât timp durează o repriză de cântat, eram
deja îmbrăcat și cum auzeam cucul, coboram din bloc
și căutam să mă îndrept către locul de unde părea să
vină cântecul... În câteva zile doar am identificat ...casa și
fereastra de unde cânta cucul... Și surpriză, la al șaptelea
drum, văd acolo, la portiță, o femeie...
*
- Te așteptam, mi-a spus ea. Știam că locuiești aici
în cartier. Și știam că o să vii să vezi de unde cântă cucul...
*
Iftimie Nesfântu
Nr. 3 (28)
BUCHETUL DE LILIAC
- partea a doua -
Când urcă în eleganta
mașină, Kati simți un nod
în gât, salută și întinse
mâna spre mâna întinsă
a bărbatului. „Eu sunt
Vicențiu, tu eşti pupila
Victoriei... ”, zise bărbatul
râzând. Kati se miră de familiaritatea bărbatului și
șopti un da gâjâit. Acesta încă îi ținea mâna în mâna lui
strângând-o delicat. Kati îsi retrase mâna cu putere,
spuse bărbatului că se grăbește, că este așteptată, că
nu dorește să se facă așteptată.
„Ești o persoană interesantă și uimitor de
frumoasă!”, spuse râzând bărbatul. Am o surpriză,
avem o oră la dispoziție și vreau să-ți arăt un loc
minunat unde mergeam cu Victoria când eram
copil. Ea picta, eu alergam după fluturi, ascultam
muzica divină a câmpului și doream să fiu asemenea
fluturilor. Uite, visul mi s-a împlinit sunt un fluture,
dar un fluture trist ...zbor si zbor pe toate florile,
caut un timp al meu, aici este timpul meu. Păcat de
visul mamei, ea credea că voi picta, dar iată, eu sunt
un fluture.” Kati îl privi uimită și disperată, zicând:
„Lasă câmpiile și fluturii, eu trebuie să fiu la sala de
festivități. Nu pot întârzia, nu vreau nimic mai mult.”
Bărbatul acceleră și porni cu o indiferență totală
spre sala expozițională. „Ești regină și regina trebuie
așteptată”, mai spuse bărbatul, apoi tăcu preocupat
de trafic.
Succesul a fost deplin. Victoria a făcut ca toate
tablourile să nu treacă neobservate. Steaua tinerei
pictorițe începuse să strălucească.
Kati își dorea ca acel moment să-l fi trăit alături
de Ovidiu. În prezența lui simțea o bucurie lăuntrică.
Acum el era cu mama bolnavă, nu înțelegea ce s-a
întâmplat, înțelegea că uneori este departe de Ovidiu
atunci când el este în casa părintească. Acum era și
mai departe, iar ea era mai tristă ca niciodată. Nici
o vorbă de felicitare venită din partea publicului nu
o atingea, zâmbea într-un anume fel, dar în suflet
simțea un vifor.
S-a întors acasă singură, mergând pe jos și cu
mâinile atârnându-i de-a lungul corpului ca două
scânduri inerte. Lacrimi grele i se rostogoleau pe
față, nu vedea drumul, nu înțelegea rostul acestei
zile. Ajunsă acasă, telefonă lui Ovidiu, voia să-l audă...
Nu voia să-i spună nimic despre expoziție, voia doar
vocea lui. Telefonul suna îndelung, nimeni în casa
familiei lui Ovidiu nu era în acel moment acasă? Oare
28
SURÂSUL
Ovidiu uitase de ea? Aceste întrebări o măcinau și o
răneau. Sunase la un prieten, dar acela nu știa nimic
și Kati nu a mai insistat.
Soneria o trezi din starea de amorțeală, „Ce
bine, iată s-a întors, of!”, suspină Kati și deschise ușa.
În ușă era un bărbat ca un fluture gata să-şi ia zborul.
Avea un imens buchet de liliac pe care-l întinse
tinerei și-i spuse cu glas poruncitor,: „În cinci minute
ești gata, Victoria te așteaptă! Victoria sărbătorește
succesul pupilei ei!” Kati se aranjă fără chef, nu dorea
să o supere pe mama Victoria, dar nici nu dorea să
meargă.
Ajunsă în mașină nici nu băgă de seamă că
bărbatul a schimbat traseul, îndreptându-se spre
câmpul copilăriei sale. De fapt nici o mai interesa, se
simțea abandonată în mijlocul unui ocean.
Bărbatul opri mașina coborî din mașină, deschise
cu un gest elegant portiera mașinii și făcu o piruetă,
care tinerei i se păru drept un gest caraghios și o luă
în brațe învârtind-o ca într-un dans. Apoi o săruta
delicat pe frunte, zicându-i : „Hai, Cicoarea mea să-
ți arăt apusul soarelui după această colină.” O luă de
mână și voi să facă câțiva pași. Tânăra se împotrivi,
izbucni în plâns și-l rugă să o ducă cât mai repede la
Victoria.
Bărbatul rămase uluit și imediat făcu un gest
de iertare, se urcară în mașină, pornind spre casa
mamei, care îi aştepta.
Cina a fost tristă, Victoria înțelegea tăcerea
tinerei, dar nu înțelegea cumințenia fiului pe care îl
știa un ștrengar pus pe glume și voie bună.
Kati s-a întors acasă cu un taxi, nu a mai dat
niciun telefon. A adormit în fotoliu, spre ziuă regreta
că nu a plecat să-și vadă și ea familia.
Ovidiu a sunat-o pe la 7, înainte ca ea să plece
la școală, spunându-i precipitat că mama e în stare
gravă, că rinichii nu-i funcționează și, dacă ar fi cazul
și este compatibil, îi donează un rinchi. Apoi a închis
convorbirea ca și cum tânăra ar fi cauza acestei
îmbolnăviri. Devastată și confuză a plecat spre școală
încercând să accepte această nouă stare a soțului ei
drag. Următoarele două zile au trecut triste și goale.
A treia zi când s-a întors de la școală a găsit în fata ușii
de la apartament un superb coș cu liliac. Printre flori
era un mic bilet prin care era anunțată că Victoria
o așteaptă la cină. Kati simți cum obrazul îi arde și
inima îi bate altfel.
„Cicoarea mea”, șopti bărbatul, „vrei să privim
apusul soarelui?”
BUCOVINEI Octombrie 2021

„Vreau”, răspunse tânăra. Au mers pe câmpul de „Bună ziua, doamna X, aveți o recomandată!”
sub colină, au privit cerul îndelung, au ascultat glasul Kati citi și căzu în deznădejde, Ovidiu o chema la
vântului prin crâng, s-au plimbat unul lângă celălalt, divorț, motivul era unul absolut halucinant. Voia să o
cu frică să nu se atingă, nici măcar mâinile lor să nu știe liberă și fericită înainte de-a afla că el nu poate fi
se atingă, nici sufletele și nici ochii de cicoare. de folos nimănui, nici mamei, nici măcar lui.
Ovidiu se schimbase total și în mod nejustificat.
Mergea la școală, dar orele erau un calvar. Aștepta ***
o decizie medicală, starea mamei nu era bună, iar
primăvara venea din nou în viaţa lor de tânără familie. Va urma...
În ziua următoare Kati primi la școală un coș cu
flori de liliac . Crezu cu înflăcărare că Ovidiu vede și
el primăvara, dar ... privirea îi căzu pe un bilet în care Prof. Emilia Popescu Rusu
scria: „Liliacul va înflori prin albastru violet din ochii
tăi, cicoarea mea. Victoria te așteaptă la cină!”

FAȚETELE IUBIRII
Într-acest existențial viață să capteze atenția, autorul abstract se crede
terestru și limitat, multe coparticipant/„martor” la evoluția și drama cuplurilor
umbre și lumini ne pot prezentate în detalii de arhivă.
împresura. Dintre toate Expozeul auctorial este captivant, tocmai prin
artele, literatura rămâne tonul sfătoșelnic în învăluirea faptelor care compun
cea care le va dărui existențialulpersonajelor sale. Și astfel, lectorul este
veșmânt artistic, plăsmuiri îmbiat dinspre mit spre epoca modernă. Dar și ceva
subiectivizate, învăluiri mai mult. Lectorul poate deveni co-participant la
într-un univers arhaic sau rafinat. expozeul propus de narator, prin confruntarea
Plasat la granița dintre naratorul concret și cel (ex post facto) cu studii de specialitate, dicționare,
abstract, instruit la școala filosofilor greci, scriitorul vizionarea de producții cinematografice, consultarea
Lucian Ciuchiță știe să-și drămuiască gândurile canalului online „Historia” etc.
atâta timp cât se află sub vraja Apreciem preferința
maestrului său, Pitagora. Și-n scriitorului Lucian Ciuchiță
așa mod, Poveștile de iubire în pentru concretul existențial și
vremuri de război (Editura „Ecou plăcerea de a se „metamorfoza”
Transilvan”, Cluj-Napoca, 2021), (atribut specific zeilor), invitându-
recentă proiecție romanescă, și, concomitent, lectorii săi înspre
dobândește o oară de unicitate. același „joc” al fantasticului: „Am
Precum străbunilor filosofi fost sclav egiptean în Roma lui (...)”;
greci, și lui Lucian Ciuchiță îi „dar și un nobil de seamă la curtea
place să filosofeze despre viață, și lui (...)” etc.
ceva mai concret, despre o nobilă Cifra „șase”, care
virtute, iubirea. În adevăr, iubirea simbolizează „încheierea unui
este ca o rază de soare pentru drum, a unui ciclu, a unei evoluții”
ființa umană. Și așa ar trebui să fie. (conform Dicționarului de
Meritul de necontestat al Simboluri), se dorește „un șase la
autorului este dorința de a-l puterea a șasea”, o refacere a unor
determina pe cititor să pătrundă traiecte existențiale, „anterioare”,
în intimitatea eroilor săi care sunt, „Pitagora putând fi Eu [naratorul],
în fapt, eroii istoriei universale. sau chiar Tu, Cititorule”. Și cu
Și pentru ca „povestea” lor de atât mai mult ne lăsăm curtați

29
Nr. 3 (28)
în această învăluitoare fantasmă,cuceritoare
perspectivă.
Și ce descoperim? Nu este solicitată doar
„memoria intertextuală” a cititorului, ci chiar ceva
mai mult, înfrățirea autor – lector. Atrage atenția
conceptul romanesc al scriitorului care se menține în
aceeași linie a metatextualității, prin întrepătrunderea
nivelurilor discursive, dialogul interior, plăcerea
evocării, subtilitatea portretizărilor, tonul didacticist
și încărcătura morală, bogat concentrată în mit.
Naratorul joacă un rol magic. Modul său de
a întrupa imaginea mitului universal în veșmânt
romanesc ne amintește de imaginarul blagian,
„pământule larg, fii trunchiul meu”. Și o dovedește,
pe deplin. Dictonul „Dați-mi un nume și universul
devine proză”, se confirmă. Un atotcuprinzător și
cuceritor metatext, în care triumfă tonalitatea etică.
Cuplurile evocate nu reflectă doar câteva ultra-
cunoscute povești de iubire, ci înțelegerea unor fapte
de viață și lecții ce se pot desprinde din acestea.
În mod cert, tânărul cititor (cu predilecție) va
afla cât de malefică poate fi deghizarea sau credința în
superstiții; implicarea în luptă – considerată, pe drept
cuvânt, datorie morală; fidelitatea sau infidelitatea
în iubire – și pașii săi definitorii; răzbunarea (cheia
demnității unui nobil, privit, conform părerii lui
Roger Bacon) – triumf al morții.
Cuplurilor legendare li se adaugă vâltorile unor
capete încoronate în intimitățile care le-au sporit
sau le-au frânt destinul. Amante și soții iubitoare
sau interesate. Pe de o parte infidelitatea Isoldei, dar
și dorința de a se jertfi a Mariei Walewska. Dorința
de răzbunare poate lua diferite forme, de la gesturi
tiranice, până la moartea prin decapitare; de la
iubirea jertfelnică până la consumarea unor gesturi
ucigătoare. Iar exemplificările, detaliat documentate,
întăresc ideea că realitatea (care este și istorică, nu
doar mitică) bate orice ecranizare cinematografică,
gândind la cuplul Bonnie și Clyde sau la „nimfomanele
desfrânate”, dispuse la cele mai oribile fapte.
Și ca o îndrăzneață paranteză, îmi place să cred,
că de acolo, din „lumea umbrelor”, frumoasa Elena,
însoțindu-l pe Ahile (cum glăsuiește legenda), în
Insula Leuke (adică, Insula Șerpilor), să-și fi scăldat
ochii și-nspre malurile bătrânului Euxin, și de acolo,
spre locurile străbunilor noștri geții (și cât ne-am fi
bucurat să aflăm ceva... detalii)!
Cele două războaie mondiale oferă alte și alte
situații inumane care îngrozesc.O realitate – de
necontestat.Și lumea artei este intoxicată de fapte
reprobabile, pe de o parte, în cuplu – violență,
infidelitate și trădare, totul, la pachet; pe de altă
parte, epuizare pe bază de – „droguri grele, muncă,
căderi emoționale și diete bizare”.
30
SURÂSUL
Și răsfoind foile Istoriei recente,„iubirea”
în zilele „revoluției” din ’89 este tapetată cu o
dramatică triadă: frig, foame, frică. Și cum vizualul
(acelui„prezent”) alimenta minciuna,doar un zâmbet
fecioresc, de prințesă, putea mângâia clipele de
groază; clipe de groază care dominau orașul și țara.
Naratorul ne supune unui examen. Compară
unicitatea clipei de iubire în plin vârtej „revoluționar”
(1989) – cu un altul, la fel de dureros, vârtejul
„pandemic” (2020). Ciudată încărcătura „zâmbetului”
care ne poate, într-o clipă, subjuga!
Și nici nu ar trebui să ne mirăm. Doar un „zâmbet”
poate să aline durerea și disperarea, fie și doar în cele
două ipostaze-cheie din existențialul auctorial. O
încărcătură sentimentală, „clipă de nemurire”, aptă
să oprească timpul în loc.
Privind în ansamblu acest recurs naratologic,
apreciem autorului demersul extrem de special pe
care l-a finalizat. E drept, doar în mit surprindem
dorința de împlinire, prin implicare și curaj. Mitul
ne oferă exemple de iubire sinceră și devotată sau de
iubire otrăvită de gelozie și răzbunare.Mitul poate
deveni hrana noastră spirituală. Tocmai de aceea,
invitația scriitorului Lucian Ciuchiță este interesantă
și incitantă.
Parcurgând, concomitent, și „Legendele
Olimpului” sau studiul lui Cătălin Pavel, „Arheologia
iubirii”, s-ar putea să se nască firească întrebarea:
„există ceva eroic în iubirea eroilor” sau „ceva divin
în iubirea zeilor greci”?! Depinde! Gându-mi fuge la
același Pitagora, cel care declama, sus și tare, că nu
întâmplător omul a regretat că i-a creat pe zeii care
acționau, după bunul lor plac, în viața pământenilor.
De la zei au preluat pământenii toate valențele iubirii,
rază de soare mângâietoare sau de foc mistuitor.
Nimic nu-i întâmplător. Omul de cultură și
scriitorul Lucian Ciuchiță ne oferă, prin documentare
acribică, figuri-cheie ale mitului.
Merită să rătăcim pe cărările întortocheate
ale Istoriei! Din toate, câte puțin, întru înțelepțire,
pentru că, vorba străbună, cât trăim tot mai avem
câte ceva de învățat.
Plăcerea scriitorului este ca poveștile sale să
dobândească o vizualizare de ansamblu, panoramică,
un subtil scenariu pentru o memorabilă ecranizare.
Totul, într-un imaginar luxuriant, stilat, uneori
– tihnă, armonie, plăcere intimă; alteori – nerv,
răzbunare, moarte.
Cu sinceritate, Poveștile de iubire în vreme de
război (ediția 2021) se cuvin cunoscute. Lectura fi-va,
fiecăruia dintre noi, instructivă. Puteți crede!
Livia Ciupercă
BUCOVINEI Octombrie 2021

O pagină din viața unui poet bucovinean,

CONSTANTIN SASU
(1888-1941)

„Între glasurile care cântau
suferințele războiului și
bucuria Unirii, al lui era
unul din cele mai măestre”1..
Aceste cuvinte, care descriu
măiestria penelului mânuit de Constantin Sasu,
aparțin publicistului Victor Morariu și deschid una
dintre colecțiile de poezie populară semnate de
poetul vămean.
Constantin Sasu s-a născut la 18882., în comuna
Vama, într-o familie modestă cu cinci copii. Părinții,
Niculai și Ecaterina Sasu, și-au trimis odraslele la
muncă încă de mici. Așa se face că la doar 13 ani,
Constantin Sasu, la fel ca și frații lui, era muncitor
prin fabricile existente în zonă.
Deși nu a avut posibilitatea de a urma studiile
gimnaziale din cauza evenimentelor care brăzdau
țara, dar și din pricina faptului că devenise prematur
un „muncitor” care și-a desfășurat activitatea mai
bine de zece ani în diferite întreprinderi, Constantin
Sasu va deveni, peste ani, viitorul poet popular care
avea să se remarce în viața culturală bucovineană prin
colecțiile sale de poezie și cântece populare.
Primul Război Mondial i-a marcat viața. La
îndemnul deputatului Gheorghe
Boncheș din Țara Dornelor, se Constantin Sasu
înrolează în armata austriacă. După
doar trei săptămâni de instruire,
înainte de sărbătorile de Crăciun,
Constantin Sasu ajunge pe câmpul de
luptă de la Mestecăniș.
Constantin Sasu, poetul căruia
istoricul Ion Cernat împreună cu Elena
Lazarovici i-au dedicat, pentru întâia
oară, câteva pagini3. consistente, se
numără între soldații întorși de pe
front cu degerături sau schilodiți.
La Mestecăniș, în luna februarie a
anului 1915, cumplitul ger avea să-i
răpună picioarele. Stăruința sa de
a-și găsi vindecarea în spitalele din țară, ori în cele
din Austria sau Germania, a fost în van. De abia, trei
ani și jumătate mai târziu, în vara anului 1919, a ajuns
la București, unde a fost primit de Regina Maria,
degerăturile fiindu-i tratate de medicul Casei Regale,
Ioan Mamulea, colonel aflat în rezervă.
Faptul că și-a găsit vindecarea la Casa Regală,
reușind să se întoarcă acasă pe propriile picioare, fără
cârje, a constituit pentru Constantin Sasu un prilej
de a așterne pe hârtie versuri prin care să-și exprime
recunoștința față de Regina Maria. În acest sens
reproducem următoarele versuri: „N-a cătat că sunt
țăran, / A vorbit ca cu-al ei neam. / [...] Așa mândru Ea
vorbea, / Sufletul ți-l încălzea, / Inima ți-o mângâia
/ Ca o maică crezătoare, / Care are gloată mare. /
Să trăiască Regele, / Să ne ție legile, / Și Regina cea
creștină, / Fie viața lor senină!”4..
Poezia Călătoria mea la București a fost publicată
și în „Glasul Bucovinei” (an II, nr. 195, 19 iulie 1919,
Cernăuți, p. 3; an II, nr. 212, 9 august, 1919, Cernăuți,
p. 2), unde redacția publicației, condusă de filologul
și istoricul literar Sextil Pușcariu, avea să noteze:
„Prietenul nostru Constantin Sasu din Vama a fost
zilele trecute la București și iată că a scris această
poezie, arătând pe unde a fost și ce a
văzut”5..
Așadar, arta de a așeza în versuri
propriile experiențe fac ca poetul
vămean să fie cunoscut și apreciat, de
multe ori aflându-se în compania unor
prieteni profesori, istorici literari,
filologi sau folcloriști.
De asemenea, alte două poezii
semnate de C. Sasu, Vitejia ostașilor
români în Ungaria și Poezie au apărut
în „Glasul Bucovinei” (an II, nr. 245, 21
septembrie 1919, Cernăuți, p. 3; an II, nr.
311, 13 decembrie 1919, Cernăuți, p. 2),
publicație în ale cărei pagini au semnat
versuri o serie de nume consacrate

1 vezi Victor Morariu, Prefață, în: Constantin Sasu, Și vechi și noue... Poezii poporale, ediție îngrijită de Victor Morariu, Suceava,
Tipografia „Școala Română”, 1922, p. 3.
2 Conform Certificatului de deces eliberat în 28 iulie 1941, din Arhiva Primăriei Câmpulung Moldovenesc.
3 Ion Cernat, Elena Lazarovici, 600 de ani de istorie ai satului Vama. Studii și schițe monografice, ed. a II-a, Iași, Editura Pim, 2009,
p. 310, 456-462.
4 Constantin Sasu, În războiu și după războiu. Poezii populare, Suceava, ediție îngrijită de Victor Morariu, Tipografia „Școala Română”,
1919, p. 65, 68; vezi și Constantin Sasu, Și vechi, și noi..., ed. a II-a, Suceava, Editura Mușatinii, 2009, p. 57, 59-60.
5 Idem, Călătoria mea la București, în: „Glasul Bucovinei”, an II, nr. 195, 19 iulie 1919, Cernăuți, p. 3.

31
Nr. 3 (28) SURÂSUL

precum preotul Constantin Morariu, un volum între ale cărui coperte

poeții Lucian Blaga și George
Voevidca sau profesorul și teologul
Gh. I. Savin.
În perioada interbelică, când
poetul se afla pe culmile afirmării,
a fost găzduit și de „Gazeta
poporului”, tipărită la Suceava din
grija publicistului Victor Morariu,
începând cu 29 decembrie 1918.
Așadar, în cele dintâi numere ale
publicației, cât timp Victor Morariu
a fost redactor, Constantin Sasu s-a
bucurat de promovare. De altfel,
profesorul sucevean îi aprecia
versurile împletite cu har și, de fiecare
dată când se ivea momentul oportun,
populariza poezia prietenului său.
La 1917, Victor Morariu avea să-i Constantin Sasu
trimită fratelui său Leca Morariu,
absolvent al Facultății de Litere, viitor filolog și istoric
literar, care tipărise deja, la 1915, De la noi. Povești
bucovinene, o poezie semnată de poetul vămean –
Întâmpinarea Regelui și Reginei în Bucovina. În acest
sens, Victor Morariu avea să noteze în jurnalul său: „I-
am trimis lui Leca o frumoasă poezie a lui Sasu despre
întimpinarea Regelui şi Reginei la Ilişeşti”6.. Aceeași
poezie avea să o lectureze și rectorului Universității
din Cernăuți.
Prin urmare, Constantin Sasu era un poet
popular cunoscut și apreciat, opera sa bucurându-
se de atenția unor personalități consacrate în spațiul
bucovinean.
Cea dintâi „cărticică” de versuri semnată de
Constantin Sasu avea să vadă lumina tiparului, în
1919, sub titlul În războiu și după războiu. Poezii
populare7.. Broșura a fost îngrijită de prietenul său,
Victor Morariu, publicist și profesor în cadrul Liceului
„Ștefan cel Mare”, din Suceava, unde avea să ocupe
și funcția de director. Tot Victor Morariu avea să
aprecieze, în Prefața pe care a semnat-o, că momentul
tipăririi acestor versuri reprezintă de fapt și „Întâia
oară în literatura românească [când] un poet țăran își
publică poeziile în broșură”. Astăzi, colecția de versuri
tipărită la 1919 face parte din Fondului „Leca Morariu”,
Donația Octavia Lupu-Morariu și poate fi consultată
în Sala de lectură a Muzeului Național al Bucovinei.
La 1922, Victor Morariu, unul dintre profesorii
cărturari ai Bucovinei, avea să îngrijească, din nou,
se adunau, ca într-un mănunchi,
versurile semnate de Constantin
Sasu. Sub titlul Și vechi, și noue... poezii
poporale, volumul a fost tipărit la
Suceava, sub egida Editurii Autorului,
Tipografia „Școala Română” și a
însumat 78 de pagini (din care opt
pagini, la sfârșit, sunt numerotate
cu cifre romane). Iubitorii de versuri
populare pot lectura volumul
accesând colecția Bibliotecii Central
Universitare din Iași, cota I-19.167, sau
cercetând Fondul „Leca Morariu” din
cadrul Bibliotecii Muzeului Național
din Suceava.
De altfel, volumul este semnalat în
Internationales Germanistenlexikon
1800-1950 (Christoph König, Berlin,
New York, W. de Gryter, 2003, p.
1259), ca fiind una dintre valoroasele ediții îngrijite
de Victor Morariu, constituind, totodată, o referință
pentru viitoarele cercetări în domeniul folclorului
bucovinean.
Profesorul sucevean avea să semnaleze în
Prefața acestei ediții faptul că, la 1922, „se împlinesc,
acum, trei ani de când a ieșit de sub tipar cărticica de
cântece a poetului țăran Constantin Sasu, intitulată
În războiu și după războiu8.. Astfel, Victor Morariu nu
ezită să evidențieze consecvența poetului, confirmând
totodată valoarea poeziei ce reprezintă, de altfel, și
un mijloc de glăsuire a evenimentelor istorice, a vieții
sociale, a împlinirilor și durerilor simplului român, a
jertfelor aduse de ostașii români pe front, a strigătului
disperat al văduvelor și orfanilor rămași fără sprijin.
În vara anului 1922, respectiv la 19 iulie, aflat
în compania lui Victor Morariu, Constantin Sasu
a vorbit pe marginea broșurii9. sale de cântece
populare, urmând ca o lună mai târziu, pe 17
august, profesorul sucevean să-și asume pregătirea
volumului pentru tipar. Tot Victor Morariu avea să-i
dea poetului adresele10. necesare pentru distribuirea
colecției de poezii. Astfel Constantin Sasu a găsit
sprijin necondiționat privind popularizarea colecției,
răspândirea acesteia și acoperirea cheltuielilor.
Din păcate „timpul” are puterea de a ridica
cetăți și cu aceeași patimă, să risipească, într-o clipă,
adevărate vestigii de cultură, martori ai evoluției
scriitoricești din spațiul locuit de români.

6 Victor Morariu, Jurnal 1917, manuscris aflat în colecțiile Fundației „Leca Morariu”, Suceava.
7 Sasu Constantin din Vama, În războiu și după războiu..., ed. îngrijită de Victor Morariu, 1919, 72 p.
8 Constantin Sasu, Și vechi și noue... Poezii poporale, ed. îngrijită de Victor Morariu, 1922, p. 3.
9 Victor Morariu, Jurnal 11 Noemvrie 1921-20 Iulie 1922, manuscris aflat în colecțiile Fundației „Leca Morariu”, Suceava.
10 Victor Morariu, Jurnal 21 Iulie 1922 – 16 April 1923, manuscris aflat în colecțiile Fundației „Leca Morariu”, Suceava.

32
BUCOVINEI
Pagina neagră a istoriei
contemporane avea să-și
pună amprenta și asupra vieții
culturale. Așa se face că o
parte din patrimoniul cultural
a fost arsă în para flăcărilor
din vara anului 1952, unde
s-au transformat în cenușă
întregi colecții de carte, fie din
biblioteci publice, fie din cele
particulare. S-au ars cărți,
destine, frânturi de istorie.
Peste decenii s-a
verso: „Sasu Constantin cu fiica lui, Ileana, 1939”
constatat că unele dintre
titlurile considerate pierdute pentru totdeauna au
supraviețuit acestui genocid cultural. Între acestea
se numără și colecția de versuri a poetului popular
Constantin Sasu din Vama, editată de Victor Morariu.
Prin urmare, după aproape nouă decenii,
lucrarea Și vechi, și noue... poezii poporale, avea să
vadă din nou lumina tiparului în anul 2009, totodată
având loc și debutul noii colecții de „Cărți Arse”
a cunoscutei edituri sucevene „Mușatinii”. Acest
demers a fost posibil datorită scriitorului Ioan
Mugurel Sasu, nepotul poetului Constantin Sasu,
înfăptuind astfel o importantă restituire culturii
bucovinene. La rândul său, Ioan Mugurel Sasu,
membru al Societății Scriitorilor Bucovineni și al
Societății Culturale „Junimea” din Iași, semnează o
serie de volume valoroase care întregesc colecțiile de
carte a bibliotecilor.
La 1930, Constantin Sasu avea să semneze un
alt volum de versuri: Poezii poporale. De ziua eroilor,
apărut la Câmpulung Moldovenesc, Tipografia „Școala
Română”, despre care, însuși autorul avea să noteze
faptul că reprezintă concretizarea celei de a treia
colecții de versuri populare dedicate omului de rând.
În acest sens, Constantin Sasu avea să mărturisească:
„de necazul bietului țăran român scriu și eu fraților
români din toate unghiurile țării noastre”. Tot în
Prefața volumului, cu aceleași sentimente puternice,
autorul își îndeamnă cititorii să lectureze cu „drag
acest mănunchi de poezii și cântece căci sunt scrise
pentru voi, de un țăran care și el are aceleași dureri
ca și voi”. Cuvinte simple care aduc la unison românii
vitregiți de soartă.
Printr-o scrisoare11. semnată de Constantin
Sasu, la 3 februarie 1931, adresată Ministrului de
Război, poetul avea să solicite eliberarea unei adrese
care să-i permită deplasarea la Cernăuți, pentru a
11 Arhiva Unității Militare Pitești, Fond Nr. 5475, Dosar Nr. 1089, f. 1-9. Astăzi, o reproducere a scrisorii se află în arhiva personală a
scriitorului bucovinean Ioan Mugurel Sasu.
12 Constantin Sasu, Și vechi și noue... Poezii poporale, ed. îngrijită de Victor Morariu, 1922, p. 6.
13 vezi Ion Cernat, Elena Lazarovici, op. cit., p. 457.
Octombrie 2021
vinde colecția de poezii în
Regimentele din capitala
istorică a Bucovinei. Prețul
unui exemplar ajungea 8 lei,
iar demersurile constituiau
oportunitatea de a-și acoperi
cheltuielile din tipografie.
În viața de zi cu zi,
poetul vămean administra un
restaurant situat în localitatea
natală. Acest aspect l-a
surprins, în 1922, și Victor
Morariu care avea să noteze:
„...Constantin Sasu, cel redat
sănătății și vieții, are prăvălie în târgușorul Vama, cu
sală de cinematograf”12.. Poetul popular, cu un spirit
al umorului desăvârșit avea să-și întâmpine clienții,
deveniți și spectatori, cu următoarele versuri: „Cine
este bun creștin / Bea la Sasu Constantin”13..
Poetul a fost căsătorit de două ori. Din cea dintâi
căsnicie a rezultat o fiică: Elena Blănaru (1923-2005),
devenită peste ani „poeta populară” care a moștenit
talentul tatălui său, fiind prezentă, cu versuri, în
paginile publicației sucevene „Zori noi”.
La 12 august 1925, Victor Morariu nota faptul
că poetul vămean s-a căsătorit din nou, cunoscutul
profesor și publicist lăsând pentru posteritate, în
paginile jurnalului său, următoarea notare: „Sasu se
însoară cu chelneriţa cea frumoasă dela Juran, care şi
ea e dela munte!”
Constantin Sasu din Vama, așa cum se semna atât
în presă, cât și pe paginile de titlu ale „cărticelelor”
sale, și-a petrecut ultimele zile din viață pe patul
spitalului din Câmpulung Moldovenesc, până când,
la 27 iulie 1941, avea să moară, la vârsta de 53 de
ani, lăsând moştenire trei volume de poezii care vor
consacra numele poetului popular.
Aşadar, versurile prin care poetul a exprimat
aspecte din viața socială, durerea, suferința, războiul
și consecințele lui, prețuirea pentru eroii căzuți pe
câmpul de luptă, neputința copiilor rămași orfani,
disperarea soțiilor rămase văduve sau neputința
tineretului român ce s-a văzut nevoit să lupte în
armata austriacă, îl poziționează între cei dintâi poeți
populari din țară care și-au tipărit creațiile, întregind
astfel bibliografia aferentă vieţii scriitoricești din
Bucovina.
Elena Pintilei
33
Nr. 3 (28)
LICEUL DIN RĂDĂUȚI
„Sunt șase ani de când
ne-am mutat din Rădăuți
la Iași”, socoti Sebastian în
timp ce mergea cu pași mari
pe Calea Bucovinei. În 2005
au vândut casa de la țară și
au cumpărat un apartament
la bloc în Rădăuți, iar el
făcuse naveta la Vicov cu trenul, cu microbuzul și cu
mașina personală.
A ajuns curând în dreptul Colegiului „Eudoxiu
Hurmuzachi”. Brazii falnici de la intrarea principală
fuseseră tăiați, însă clădirea arăta ca pe vremuri.
După ce directoarea Carmen Andronache a preluat
de la Mircea Irimescu președinția Societății pentru
Cultură în Bucovina, aici se țineau periodic ședințele
comitetului de conducere. Renovările nu afectaseră
structura clădirii: aceleași săli de clasă unde a
învățat, holul larg de lângă cancelaria de la etaj unde
se adunau elevii, culoarele lungi și ambianța austeră
specifică școlilor din perioada austriacă. Nu avea
sentimente nostalgice, totuși figurile dascălilor și
promoțiile afișate pe pereți îi deșteptau imagini pe
care le crezuse uitate.
Regimul instalat după război își propusese
„formarea omului nou” în canoanele ideologiei
comuniste. În ciuda impunerii modelului sovietic
în școala românească, tradiția și bunul renume al
Liceului din Rădăuți s-au păstrat datorită profesorilor
de modă veche, cei mai mulți cu studii la universitatea
cernăuțeană. Înființat în 1870 ca Gimnaziu german
(K.K. Obergymnasium), a devenit liceu românesc
după Unirea din 1918, cu numele cărturarului Eudoxiu
Hurmuzachi. În urma reformei învățământului din
1948 i-a fost schimbat statutul până în 1972, când a
revenit la vechea denumire ce l-a consacrat printre
școlile de elită din Bucovina. Componența etnică a
elevilor era eterogenă, cu evrei, nemți și ucraineni
în fiecare clasă, românii fiind majoritari. Până la
emigrarea evreilor, micul orășel de provincie era
plin de prăvălii și dughene, cele mai multe pe Strada
Putnei, dar și în jurul pieței din centru, unde se
aduna în toată vinerea la târg lumea de prin satele
învecinate.
Sebastian era în al doilea an de liceu când
profesorul Adolf Deutsch, care îi iniția în teoria
marxist-leninistă, le-a cerut elevilor de la țară
să aducă adeverințe că părinții lor s-au înscris în
1 Vremile = Variantă regională pentru „vremurile” (apud Dicționarul explicativ al limbii române, Editura „Univers Enciclopedic”,
1998).
34
SURÂSUL
„Gospodăria Agricolă Colectivă”. „Dacă vreți să mai
rămâneți în cadrul acestui liceu…”, a adăugat el,
sugerând alternativa exmatriculării.
Odată cu intrarea în „Colectiv” țăranii își
pierdeau, practic, proprietățile agricole, lăsându-
li-se în folosință doar 20-30 de ari, casa de locuit
și un număr limitat de animale pentru gospodăria
personală.
Familia Kunzelmann de la Vicov deținea, cu tot
cu livezile de lângă casă, terenul arabil, fânețele și
lunca din sus de gară, peste patru hectare. Mama
și mătușile l-au ascultat resemnate pe Sebi, care
le explica, după cum fusese instruit, principiile
colectivismului în noua societate:
- Nu vă puteți pune împotriva mersului firesc
al istoriei. Întâi a fost orânduirea primitivă, apoi
feudalismul, capitalismul, iar acum suntem pe drumul
socialismului; urmează comunismul, când nu va mai
fi deloc proprietate privată, iar oamenii vor primi ce
li se cuvine după nevoi și posibilități.
- Să n-ai nicio grijă în privința asta. Noi o să ne
înscriem și o să-ți trimitem dovada cât mai repede.
Iar despre vremile1. pe care le trăim nu e bine să
vorbim acum, o să înțelegi mai multe mai târziu…
El nu știa pe atunci ce se petrecea cu adevărat
în sat. Umblau echipe „cu lămuritul” din casă-n casă,
ziua și noaptea, iar gospodarii, de frică, se ascundeau
pe unde apucau. Dar nu era chip să te împotrivești.
Se vorbea că la Sfatul Popular este o încăpere unde
îi băteau pe cei mai încăpățânați, socotiți chiaburi și
dușmani de clasă. O femeie de pe Remezău și-a găsit
bărbatul spânzurat în colțul șurii, iar vecinii nu se
îndoiau că acesta fusese omorât în toiul nopții, după
ce se întorsese de la primărie.
Firea introvertită a lui Sebastian se manifesta
printr-un comportament timid, și poate de aceea nu-
și făcuse niciun prieten. Crescuse în înălțime mai mult
decât și-a dorit, iar constituția anemică nu-l avantaja
pentru jocurile sportive care-i apropie pe tineri. O
singură dată s-a lăsat antrenat într-o bătaie cu bulgări
de zăpadă în grădina de lângă sala de gimnastică
și, fiindcă elevii își ziceau legionari ca în Roma
Antică, au fost anchetați pentru orientări fasciste.
Tânărul profesor de istorie Ilarion Hurjui, care era
instructorul organizației UTM, i-a admonestat aspru
în ședință, dar în particular i-a lăudat pentru spiritul
de solidaritate. Drept consolare, profesorul de sport
Victor Boțocan i-a luat la schi pe Dealul Crucii, la
BUCOVINEI
ieșirea din oraș pe drumul Dorneștiului.
Către sfârșitul „obsedantului deceniu” mai
funcționau ca suplinitori câțiva pensionari din
generația de aur a liceului. Vasile Țigănescu, despre
care nu știau că publicase un volum de nuvele, refuza
să predea capitolul din manual cu Uniunea Sovietică.
La ora lui Valerian Torouțiu își apropiau băncile de
catedră să poată auzi amintirile, depănate cu voce
stinsă, ale fostului director ce părea coborât din altă
lume.
În pauze era un vacarm de nedescris, iar clasa
se potolea doar când intra vociferând adjunctul
Mihai Botez. Directorul Erast Viforeanu, în schimb,
impunea disciplina cu prestanța sa intelectuală.
Fixați din câteva trăsături caricaturale,
dascălii fuseseră învestiți cu porecle dintre cele
mai caraghioase. Amuliu Bordeanu, denumit Șpitz2.
pentru chelia țuguiată, nu contenea să înșire cu creta
pe tablă zecile de formule și simboluri chimice. La
fizică, Gheorghe Hâncu, mic de statură, se lăsa prins
în demonstrația unor probleme până ce rumoarea
din clasă îl făcea să se întoarcă brusc, iar sancțiunea
cădea aleatoriu pe câte un nefericit care nu apucase
să-și ascundă fața în spatele colegului din față.
Filomea Oanea îi pregătea la Apărarea Locală
Antiaeriană într-o perioadă când „Războiul Rece”
întreținea un conflict la scară mondială. Era o prezență
excentrică în corpul profesoral, atât prin ținuta
vestimentară, cât și prin ticuri comportamentale.
Venea încălțată cu bocanci vara și iarna, îmbrăcată
cu haine demodate, dar pe care ea le găsea comode
și practice. Avea fobia microbilor și se îngrijea
întotdeauna să întindă un ziar înainte de a se așeza
pe scaunul de la catedră. Părinții ei, Nicolae și Aglaia,
fuseseră învățători în Vicov de Jos în anii 1926/27,
când la Școala din Centru funcționau Ilie Spânu, Aglaia
Vicoveanu, Dragoș Mihăiescu, Teodosie Moldovan și
chiar fosta învățătoare a lui Sebastian, Silvia Tudose.
Acest lucru l-a aflat Sebi de la mama lui. Doamna
Oanea nu punea preț pe bunurile materiale la care
aspiră îndeobște oamenii, dar făcea economii spre
a-și putea permite, în vacanțe, călătorii în țară și în
străinătate. Așa a vizitat China, Uniunea Sovietică și
alte state din lagărul socialist în care se putea merge
în perioada comunistă.
Pantelimon Socaciu condimenta cu glume
conotația licențioasă a unor termeni anatomici.
La muzică, Traian Bodnar făcea audiții, conducea
coruri, era neobosit și în mare vervă. Într-o vreme,
ținea un curs de economie politică Petruța Bejan,
tânără absolventă de filologie. Profesoara de limba
rusă Galina Popescu, stilată și elegantă, surâdea
2 Șpitz (germ.) = Ascuțit.
35
Octombrie 2021
discret văzând că elevii transcriu cu litere semnele de
punctuație, cum se auzea la dictare: „tocica!”(punct!).
La latină, Elena Drăgoi îi captiva cu figurile mitologice
ale antichității și astfel i-a făcut să treacă mai ușor
provocările sintaxei. Curioasă din fire, se interesa de
viața fiecăruia. Odată, după ce l-a certat pe Willy Harth
pentru traducerile sale improvizate „ex abrupto”, a
adăugat ironic:
- Mă bucur că iluștri autori nu vor afla niciodată
cum le-ai stâlcit spusele.
- Nu vă bucurați prea tare, ca să nu dați de
ghinion.
Replica răutăcioasă a descumpănit-o pentru
moment, dar nu l-a pedepsit pentru insolență, cum
ar fi meritat. Dimpotrivă, Traian Galan instituia o
disciplină cazonă la matematici, iar teama pe care
o inspira notarea severă era dublată de perspectiva
unei corecții fizice, de care a avut parte și Sebastian.
Acest climat nu l-a încurajat pentru științele exacte;
înclinațiile sale se îndreptau, oricum, spre disciplinele
umaniste.
Seara până târziu și dimineața devreme, în loc
să repete materia curentă, citea pe ascuns povestiri
și romane, camuflând cărțile printre coperțile
manualelor școlare, ca să înșele vigilența mătușii sau
a unchiului. Aceștia erau contrariați de faptul că, deși
îl vedeau învățând cu sârg, notele la fizică și chimie nu
se dovedeau satisfăcătoare.
Sebastian era atras mai ales de limba franceză.
Se atașase de profesorul Aurel Prelipceanu, pe care-l
diviniza și, în sinea lui, îl asemuia cu un părinte.
Poreclit Mops pentru nasul său plat, acesta se dăruia
într-o risipă de energie la ore, le împrumuta cărți
și reviste, și tot el i-a îndemnat să se aboneze la
singura publicație care apărea într-o limbă străină:
„LʼHumanité dimanche”.
Profesorul de limba română și dirigintele clasei,
Vasile Precop, le cerea cât mai multă lectură din
clasici. Pe atunci nu se dădeau note mari, dar dacă
știai pe de rost Luceafărul lui Eminescu, primeai un
zece. Becherul, cum i se spunea în jargonul elevilor
fiindcă nu era căsătorit la cei aproape cincizeci de ani,
îi prevenea să nu-și facă iluzii prea mari în privința
legăturilor amoroase:
- Măi băiete, - aceasta era formula lui obișnuită
de adresare -, omul e înzestrat cu instincte animalice,
dar sunt și alte lucruri de care trebuie să ții seama:
să sădești un pom, să ridici o casă și, dacă te duce
mintea, să scrii o carte!
În privința perpetuării speciei nu era exemplul
cel mai potrivit, dar interpretarea literaturii cu Vasile
Precop era o întreprindere interesantă.
Nr. 3 (28)
După absolvirea clasei a XI-lea, Sebastian a
trecut cu bine bacalaureatul. N-au făcut banchetul
tradițional, doar câțiva dintre ei s-au întâlnit cu
dirigintele la Grădina de Vară de la Gara Mică a
orașului.
Pe Sebastian îl încerca un sentiment confuz,
era bucuros și în același timp speriat, căci majoratul
implica răspunderi pentru care nu era încă pregătit.
De fapt, nici nu împlinise 18 ani, iar alternativa
la serviciul militar obligatoriu era înscrierea la
universitate. Din păcate, ai săi nu l-ar fi putut ține
cinci ani la facultate. Fratele Nelu, din aceleași motive,
a trebuit să urmeze Școala Financiară din Iași, unde
era director profesorul Vasile Mleșniță din Vicov:
- Adă băiatul la mine, să lase fumurile și să
coboare cu picioarele pe pământ. Peste doi ani, fără
multă cheltuială, la noi iese cu o diplomă cu care își va
putea câștiga pâinea.
CRIMINALI NOTORII
PE POST DE REVOLUȚIONARI
Ștefan Cotoros din
Piatra-Neamț, autorul
mai multor cărți în
care dezvăluie crimele
comunismului, ne-a
oferit de curând o
carte zguduitoare: „Asasinatele care au scufundat
Rusia – Masacrele Casei Imperiale a Romanovilor”,
Editura Papirus Media , Roman, 2018, bazându-se pe
documente de ultimă oră.
Mai întâi, într-un capitol special, aflăm cine a fost
în realitate Vladimir Ilici Lenin, „ilustrul conducător
revoluționar’’atât de iubit de poporul rus și, mai
târziu, de națiunile „eliberate”. Lenin era evreu după
mamă, aceasta fiind fiica lui Izrael Moisevici Blank din
Jitomir. Nici tatăl său nu era rus, ci calmâc. Această
origine îl distanța serios de ruși, pe care îi considera
„prea blânzi, aș putea spune chiar blegi ’’( dintr-o
discuție cu Troțki ), motiv pentru care nu-i numea
în funcții importante, preferându-i pe evrei. De
asemenea, Lenin îi ura și îi disprețuia pe intelectuali,
considerându-i un mare pericol și dându-le indicații
cekiștilor: „dacă vedeți pe cineva deștept, îmbrăcat
cuviincios și care vorbește curat rusește, împușcați-l
pe loc, pentru că nu-i de-al nostru!’’. (N-au avut
36
SURÂSUL
În ruptul capului n-ar fi acceptat Sebastian
acest compromis, așa că mai rămânea varianta „fără
frecvență”, cu obligația de a lucra „în câmpul muncii”.
Ca să fie angajat profesor suplinitor l-a ajutat fratele
său care, între timp, devenise inspector de asigurări
și a intervenit la Secția de Învățământ a Raionului
Rădăuți. Așadar, în septembrie 1963 s-a prezentat la
Școala Generală din Voitinel, la numai patru kilometri
peste deal de Vicovul de Jos.
(Fragment din romanul Vocația unei vieți banale)
Victor Iosif
călăuzele minerilor noștri de unde se inspira ?)
V. I. Lenin, inventatorul totalitarismului (după
Stephane Courtois), nu era altcineva decât „un
om însetat de putere, dictator nemilos, sponsor al
terorismului de stat, cu mâinele pline de sânge”.
„Venirea lui și a comunismului la putere în Rusia, în
1917, spune autorul, a însemnat un blestem pentru
această țară, aruncându-o înapoi cu o sută de ani’’.
Mâna dreaptă a lui Lenin era, se înțelege, un
evreu: Yakov Mihailovici Sverdlov (mama, Elzaveta
Solomonova, tatăl, Mihail Izraelievici Sverdlov).
Tandemul Lenin-Sverdlov a fost cel care a declanșat
teroarea în masă, a împărțit poporul rus în două
tabere ireconciliabile, a organizat masacre odioase,
a coordonat distrugerea cazacilor, omorând peste
un milion de oameni, a încheiat pacea înjositoare cu
Germania și, în final, l-a ucis pe țarul Nicolae al ll-lea
cu întreaga sa familie.
Al treilea om în stat era tot un evreu : Lev
Bronstein, alias Leon Troțki, care a exterminat
aproape în întregime intelectualii din societatea
rusească. Împreună cu Lenin a deschis numeroase
lagăre de concentrare, unde erau trimise elementele
indezirabile bolșevicilor, a creat Armata Roșie,
al cărei lider va fi și pe care a angrenat-o în multe
BUCOVINEI
operațiuni condamnabile, va pune umărul din plin la
introducerea terorii roșii ș.a.
Galeria este continuată cu alt evreu: Iankel
Haimovici Iurovski, „cel mai de încredere comunist”,
organizatorul direct al asasinării țarului Nicolae
al ll-lea și a familiei sale. În 1898 a fost condamnat
pentru crimă, iar după ieșirea din închisoare a devenit
imediat un om foarte bogat. În 1906 a fost condamnat
pentru altă crimă la 20 de ani de închisoare, dar este
recuperat de revoluție. Acest criminal cu chip satanic
devine șef la CEKO (Comisie extraordinară pentru
combaterea contrarevoluției), marcându-și funcția cu
numeroase execuții. Cei care ajungeau în fața acestei
comisii, în urma unei simple pâre a cuiva, erau mai
întâi schilodiți, după metode medievale, tăindu-li-se
urechile, nasul și degetele, după care erau împușcați.
O altă figură sinistră este comisarul militar Piotr
Zaharovici Ermakov, care a absolvit cu greu două
clase primare, remarcându-se apoi prin activități
criminale, revoluționare, implicându-se în jafuri la
drumul mare împreună cu banda sa formată din 52
de indivizi declasați. Acesta s-a dovedit a fi cel mai
sângeros dintre participanții la masacrarea familiei
imperiale, după care s-a apucat să jefuiască victimele
de bijuterii. Alături de el, s-a „ remarcat”și fostul
marinar Vaganov, o fiară, un hoț și un huligan. Cu
excepția lui Lenin care dirija totul de la Moscova,
acestor huligani li se alătură alte elemente criminale,
declasate, majoritatea evrei, care formează
detașamentul (citiți banda!), care urma să masacreze
familia imperială formată din 11 persoane. Această
crimă odioasă se petrece în orașul Ekaterinburg, în
noaptea de 17 iulie 1918, între orele 1-2, într-o cameră
de la subsolul unei clădiri. Asasinii, în număr de 12,
erau așa de beți, că au terminat toate cartușele, peste
700, fără să reușească să-i ucidă pe toți, slujindu-se
apoi de baionete pentru a-i lăsa pe toți fără suflare.
Cadavrele sunt transportate imediat cu un camion
într-o pădure, unde sunt arse, desfigurate cu acid
sulfuric, dezmembrate și aruncate într-o mină
părăsită.
Pentru a nu exista niciun dubiu, istoricul evreu-
rus Natan Eideman ne asigură că „evreii l-au ucis pe
țar și familia sa” (Dagens Nyheter, 10. 08.1988, p.5 ).
După moartea lui Lenin, la 21 ianuarie 1924,
precedată de accese puternice de furie și de
nebunie, ca urmare a unui sifilis netratat în tinerețe,
îl urmează toți membrii bandei care sunt împușcați
rând pe rând. Se pare că orice crimă se plătește cu
aceeași monedă.
Pagini cu adevărat senzaționale sunt consacrate
cauzelor și factorilor care au dus la victoria așa-zisei
Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, care a fost,
de fapt, opera Francmasoneriei Mondiale, după cum
37
Octombrie 2021
rezultă din documente descoperite după 100 de ani,
adică tocmai în 2016. Contrar celor știute din surse
confecționate, Lenin se afla în exil „ de aur”în Elveția,
când află cu surprindere că în Rusia a avut loc o
revoluție la 27 februarie 1917, că țarul a renunțat la
tron, că miniștrii și demnitarii țariști au fost înlocuiți.
Germanii, care îl dirijau din umbră, îl vor folosi ca pe
o marionetă, trimițându-l în Rusia și punându-i la
dispziție un tren sigilat și incredibila sumă de 50 de
milioane de mărci aur, pentru a declanșa Revoluția din
octombrie și a-și distruge rivalul din interior. Lenin
devine astfel aliatul de bază al dușmanilor patriei
lui, ajutându-i pe aceștia să învingă definitiv Rusia.
După ce a preluat puterea, Lenin a semnat Decretul
asupra păcii din noiembrie 1917, care însemna, de
fapt, abandonarea fronturilor cu Germania, trădarea
aliaților, printre care se afla și România. Li s-a cedat
astfel germanilor un teritoriu de peste 150.000 de
km. pătrați, fapt consemnat de pacea rușinoasă de la
Brest-Litovsk.
La rândul său, Troțki, un alt trădător de patrie,
pe data de 27 martie 1917, împreună cu 275 de teroriști
internaționali și 8000 de „revoluționari ”vorbitori de
limbă idiș, ajunge în Rusia, având asupra sa o imensă
sumă de bani. Capitaliștii internaționali care doreau
căderea Romanovilor l-au însărcinat cu organizarea
și declanșarea revoluției pe Alexander Parvus (Izrael
Lazarevici Helphand) care primise în acest sens
suma de 2 milioane de lire sterline din Japonia.Tot
Japonia a livrat armamentul necesar celor ce urmau
să participe la revoluție.În același scop s-au impicat
mulți alți bancheri evrei din toată lumea. Kerenski,
primul ministru al Guvernului Provizoriu a deschi
porțile tuturor pușcăriilor, astfel că 90% din cei care
au înfăptuit M.R.S.O. ( citiți lovitura de stat! )au fost
criminalii, tâlharii și indivizii de cea mai joasă speță.
De aceeași părere este și marele scriitor
Aleksandr Soljenițîn: ,,Revoluția din 1917 este opera
străinilor, care au deturnat Rusia... spre distrugere ”.
Au urmat zile negre și sângeroase pentru
Biserica rusă. Mitropolitul Vladimir de Kiev a fost
împușcat pe 25 ianuarie 1918, după care au fost
executați mii de preoți și călugărițe, Lenin personal
ordonând confiscarea totală a averilor bisericești și
mănăstirești.
Cartea lui Ștefan Cotoros cuprinde peste 500 de
pagini și vă așteaptă, la Librăria ,,Cetatea Doamnei”
din Piatra-Neamț, cu alte amănunte senzaționale
care, cu siguranță, vă vor răscoli sufletele.
Mihai Merticaru
Nr. 3 (28)
Fragmente din: „LUMINIȚĂ, LAMPĂ MICĂ
SAU AMINTIRI DINTR-O ALTĂ COPILĂRIE”
În afară de serbările
școlare și de Cântarea
României, la care rareori
reușeam să trecem de
faza pe comună, noi,
copiii de la țară, aveam
parte de puține bucurii culturale. Bine, mai venea uneori
caravana la Căminul cultural, de fapt o sală rudimentar
amenajată în spatele primăriei, cu câte un film pe role,
niciodată întreg, exista o Bibliotecă publică foarte bine
înzestrată, dar foarte puțin frecventată, mai era câte o
nuntă la care părinții se înduplecau să ne lase să căscăm
gura, dar numai la înhorbotat și la ras, în rest se descurca
fiecare cum putea, showbizù rural fiind asigurat mai ales
de câte o bătaie în curtea școlii, dimineața, sau în fața
bufetului, seara.
Eu, descurcăreața neamului meu, care mereu intram
în câte una de nici dracu n-o mai putea descâlci, am
debordat mereu de imaginație și mi-am asigurat porția
de divertisment, băgându-i și pe alții, deseori, în belele. Pe
scurt, fiecare text literar citit care mă impresiona, trebuia
interpretat, pus în scenă, în cadru familial restrâns sau, și
mai bine, cu tovarășii de joacă, care erau, din nefericire
pentru mine, numai băieți. Zic din nefericire, pentru
că toate poveștile cu prințese și zâne și toate dramele
victoriene au rămas nejucate cu public, continuând să mă
bântuie și în ziua de azi.
Nici „Cei trei muschetari” nu mi-a scăpat din vedere,
mai ales că avea, preponderent, roluri pentru băieți. Mi-am
scris eu, plină de sârg, replicile într-un caiet dictando și,
fiind și „șef de producție”, am trecut la selectarea „eroilor”.
Misie grea, pentru că ei erau mulți, toți voiau, după ce le-
am spus sumar povestea, să fie cavaleri, eu eram numai
una pentru două roluri feminine și aș fi preferat, desigur,
să o fac pe Milady, mai apropiată de firea mea intrigantă.
Mai era problema costumației și a recuzitei, săbii și-au
făcut repede toți, pălării se găseau, ca și cocoși de jumulit
pentru a le da aspectul potrivit, dar regele avea nevoie de
ținută de gală, habar nu am ce o fi pățit bietù Marcel, când
a descoperit mămica lui că-i lipsește capotul de stambă cu
care mergea la cumpărături.
Și când credeam eu că treaba începe să prindă
contur, băieții, plictisiți de replicile lungi și emfatice din
care nu înțelegeau nimica, s-au hotărât că cel mai bine e să
repete duelurile, adică bătaia cu bețe, la care se pricepeau
deja foarte bine. Inutil să mai spun că, spre seară, când
părinții s-au adunat pe la case și și-au găsit odraslele pline
de zgârieturi și de vânătăi, spectacolul s-a mutat la noi la
poartă. Să vezi acolo duel verbal cu șarje scânteietoare!
38
SURÂSUL
Miorlăind de umilința vergilor luate la fund de la
mămica pentru că am făcut-o de panaramă printre vecini,
dar și de cea a nerecunoașterii valorii și a talentelor mele,
suspinam și mă perpeleam când pe lângă unul, când
pe lângă altul, iar ei, nesimțitori, își aruncau ocheade
și consolări: „Nu-i așa de proastă, proasta asta mică a
noastră, dà cu cine vrea ea să facă cultură? Teatrul se
joacă pe scenă, nu pe maidan.”
De când mă știu am fost o prețioasă, cel puțin asta
susțineau părinții mei: „Copilù ăsta ne costă cam mult”, și
dreptate aveau, că la țară, ca la țară, creșteau de toate, și
noi copiii creșteam ca din apă, numai banii nu creșteau pe
gard, erau și scurți și scumpi la vedere, iar eu nu numai că
mă lungeam și-n fiecare toamnă îmi trebuiau haine noi, dar
eram și o stricătoare fără pereche, rupând rochițele prin
garduri și prin copaci și distrugând papucașii prin baltă și
prin nămol, de nu mai era nimic de făcut cu ei. Și dacă vara
mai umblam desculță, la școală nu puteam merge oricum,
trebuiau pantofi, bascheți pentru ora de sport și ghetuțe
pentru la iarnă, așa că nu de puține ori erau nevoiți, bieții
de ei, să vândă câte ceva de pe lângă casă, ca să mă încalțe.
„Ce vindem anu ista, tăticule?”, îl întreb cu cel mai
nevinovat aer, văzând că se apropie 15 septembrie și nu
face nicio aluzie. „O să te vând pe tine, purcică ce ești!”,
îmi zice cu năduf, dà eu am înțeles că glumește și, luni
dimineața, punând purcica într-un sac, pornim amândoi
către Târg, pe jos, prin Boiște, că nu ne lua cu guițătorul
în autobuz.
Ajungem noi în obor, desface tăticu sacul la gură, nu
mult, numai cât să nu se sufoce Miss Piggy și nu durează
mult până în fața noastră se proțăpește un nene oacheș, cu
pălărie neagră cât roata căruței și cu o mustață stufoasă
sub care sticleau niște dinți auriți. „Cât vrei pe frumușața
asta, neamule?”, îl descoase pe tata și eu încep a mă cam
pierde cu firea, că singura frumușață din târg eram,
binè nțeles eu, și auzisem că alde ăștia își cumpără nurorile
de la grădiniță, să le facă împărătese la cort. Așa că n-am
mai stat să asist la negocieri și, rupând-o la sănătoasa pe
malul Ozanei, trec ca fulgerul pe lângă casa lui Nică și,
peste dealul Boiștii, direct acasă, într-un timp record, cu
mult mai scurt decât la dus, când mă ținea în loc și tăticu
cu purcica în spate.
Către seară vine și tăticu, vesel ca de obicei, după
cine știe câte halbe de bere, și-mi spune: „ Ar trebui să te
trimit desculță la școală, că nu ai stat să vând godaca și
să mergem la Universal să-ți iau papuci, iaca, eu atâta am
găsit și asta ți-am adus” și scoate din rucsac cei mai oribili
teniși pe care i-am văzut vreodată. „Lasă, că la tine tot nu
țin mult”, mă consolează, văzându-mă atât de șocată, că
BUCOVINEI
am uitat și să fac obișnuitele mofturi.
I-aud pe mulți că au întâlnit cărți care le-au schimbat
viața. Îi invidiez sincer, pe mine m-au învățat doar prostii.
Cel puțin asta era părerea lui tăticu: „N-ajunge că-i o
prostă mică, se mai ia și după tâmpeniile pe care le citește”,
zicea. Că, după constatarea sa de om cu șapte clase, dar
citit, singurul scriitor adevărat era Sadoveanu, numai în
cărțile lui puteai găsi tot ce trebuie să știi pentru o viață,
restul autorilor erau stricători de minte. Acum nu știu ce o
fi crezut despre „Divanul Persian”, știu numai că l-a pus pe
un dulap sus și mi-a zis că de cartea aceea nu am voie să mă
ating. Și s-a uitat așa cumva la mine, că, zău, n-am atins-o,
adică n-am citit din ea. Mai târziu, pe când ștergeam
cărțile de praf într-o Bibliotecă municipală, am avut-o de
nenumărate ori în mână, uneori chiar am deschis-o cu
gând s-o răsfoiesc, măcar să aflu ce mare secret credea
tăticu că trebuie să mi se ascundă. Ei bine, mi se ascunde
și azi. Pur și simplu nu am putut trece niciodată de prima
pagină. La fel și cu „O mie și una de nopți”, unele volume îmi
erau permise, chiar recomandate, altele interzise, bine că
a trecut repede perioada poveștilor și am ajuns cu lecturile
la alt nivel, adică la Jules Verne. Ăsta da autor prolific și cu
cu nenumărate idei. Din păcate nu toate erau aplicabile,
puteau fi cel mult interpretate ca scenete pe maidan sau în
luncă, după sezon sau după dispoziția tovarășilor de joacă,
care erau, în număr covârșitor, băieți.
De departe cea mai tentantă și mai ușor de
experimentat a fost, desigur, Nautilus. Pârâu aveam în
fundul grădinii, gustul aventurii nu mi-a fost niciodată
sărman, mai urma să găsesc materialele necesare
construcției ambarcațiunii, dar, deh!, la țară, ca la țară, nu
se aflau în jurul casei multe materiale pentru inginerie,
așa că a trebuit să-mi procur distracția din ce se găsea la
îndemână. Și cel mai potrivit mi s-a părut un butoi vechi
de lemn, cu doagele slăbite și cercurile ruginite, care nu
știu prin ce minune se mai ținea vertical undeva-n dosul
casei. Cât de șubred era sărmanul, cât l-am mai hodorogit
noi, dându-l de-a dura pe râpă până la baltă, a ajuns, totuși,
cum-necum, întreg în apă. Dà nici Topolița noastră nu
era chiar pregătită pentru un monstru marin, nici noi nu
aveam voie să părăsim bătătura pe o distanță de două zeci
de mii de leghe, așa că a rămas împotmolit chiar înainte de
marea scufundare și de descoperirea Atlantidei.
Nemo a rămas naufragiat la domiciliu o săptămână
întreagă, unde piratul de tăticu i-a comandat să frece
prispa și să care apă de la fântână ca să ude churechiul,
adevăratul matroz al putinei nimicite.
Mereu m-am considerat coborâtă cu hârzobul din
cer, noroc de tăticu care mă aducea cu picioarele pe
pământ când dădeam pe dinafară de îngâmfare prostească
și puerilă. „Degeaba ai calități, dacă nu le observă nimeni”,
îmi spunea. „Ca să ajungi cineva, îți trebuie în primul
rând noroc.” „Păi nu-i destul noroc, tăticule, să ai talent
și valoare?” „Talent da, poți să ai cu carul, dà dacă nu-l
39
Octombrie 2021
recunoaște nimeni, rămâi un nimeni, fără valoare. De asta
ai nevoie de noroc.” „Și norocul ăsta, cum îl găsești, de unde
se cumpără? O fi scump?” „ Nu-i scump, se dă pe degeaba,
dà nu se vinde-n obor, dă singur peste tine când nu te
aștepți, se vede că-i cam neghiob și el, că trage mai mult
la proști” făcea, privind cu subînțeles la mine și la mămica.
Ei, și auzind eu acestea, am început să-mi mai
temperez cultivarea talentului, ba chiar și sârguința la
învățătură și să pornesc așa, argonautic, pe valuri de vis,
în căutarea norocului. Către sfârșitul verii, îmi pică fisa:
peștișorul de aur! Asta era soluția. Și cum, după ce puii de
găină din bătătură începeau să se rărească și mămica să
clameze că, hotărât nu se mai taie niciunul, dacă vream să
mâncăm măcar câte un ou pe săptămână-n câșlegi, tăticu
mă lua la pește. Nu avea scule, nici permis, firește, dar
Topolița noastră era generoasă și el priceput, se scufunda
de câteva ori pe sub maluri și producea iute de-o cină
îmbelșugată. Crapi, mrene, boiști, uneori și câte o câră, pe
astea nu le gătea mămica, da tăticu se amuza copios când
mă auzea țipând cât mă ținea gura când mi se agățau de
degete, erau aruncați pe mal, iar eu îi puneam imediat în
caldărușă.
De la un timp am început să-i privesc gânditoare,
citisem cândva despre peștișorul de aur, îndeplinitorul
de dorințe. Sigur că, la lumina soarelui, toți păreau din
aur, era greu să hotărăsc care e cel autentic, așa că am
început cu cei mai mici, în speranța că nu li se bagă de
seamă lipsa. Cu timpul am prins curaj, am început să
arunc înapoi în baltă, încredințându-le nenumăratele mele
dorințe, mari și stringente, tot mai mulți din peștii prinși
de tăticu. Dà și el a început a se prinde și, luată din scurt,
am picat în plasă și am recunoscut motivul pauperizării
mesei noastre de seară. „Și ce dorință așa de mare ai, fată,
de mă lași să mănânc mămăligă goală de-o săptămână?”,
m-a chestionat. „Nu poci să-ți spun, tăticule, că nu se mai
împlinește!”, l-am lămurit și el a lăsat-o așa, dà nici nu m-a
mai luat cu dânsul.
Fantastic este că una dintre dorințe chiar mi s-a
împlinit. Tăticu, înzestrat cu talent și umor, a avut norocul
să fie remarcat de autoritățile locale și, de câte ori se
întâmpla un fapt reprobabil în comună, era convocat
să versifice evenimentul care era postat la avizierul din
centru. Ajunsese să se bucure de o popularitate și de o
apreciere pe care le invidiam și mi le doream cu ardoare.
După începerea anului nou școlar, am intrat într-un
conflict cu o colegă de clasă, nici nu mai știu dacă de la
aranjatul în bănci sau de la alegerile democratice care
urmau și ne-am cam păruit puțin, la propriu, chestia e că,
nu după mult timp, m-am pomenit la gazeta de perete a
școlii, numai că nu la secțiunea „lumini”, ci la „umbre”. Și
nici șefă de detașament n-am mai fost niciodată.
Luminiţa Ignea
Nr. 3 (28)
Emoţii se plimbă prin ploaie
Ce fricoşi suntem! Unii.
Majoritatea. Când se adună
câţiva nori la un mic sfat
al timpului, poate fără
gânduri de apă zburătăcită,
ne şi pregătim cu febrilitate
umbrela sau vestimentaţia
adecvată, iar la primii stropi
îndreptăm scuturile de apărare către ploaie ca spre un
duşman.
Cum, să ne ude ea, cu apa ei?
Alţii, puţini, o iubesc şi aşteaptă cu bucurie stropii
mici, cristalini ce zboară peste tot şi toate, vin cu nerăbdare
spre tine, te gâdilă pe nas şi îţi mângâie obrazul în trecere
umedă şi răcoroasă.
Ce bine că există şi ce mare nevoie are viul de ea,
ploaia!
Firul de iarbă, florile câmpiei, copacii muntelui
trăiesc prin ea, o aşteaptă zilnic şi trimit mesaje senzoriale,
de rugăminţi cu ochii lor de verde îndreptaţi spre soare,
fratele ploii din poveste.
Viul verde nu fuge, nu se ascunde la apariţia ploii,
nu caută nicio protecţie, o primeşte cu veselia mult
aşteptatului dor şi îşi îndreaptă faţa şi inima către apa bună
care îi menţine viaţa stabilită cândva. Omul se păzeşte de
ploaia curată şi plăcută, se ascunde între ziduri stabilite
ca habitat şi se împrieteneşte cu apa robinetului puternic
clorinată. Şi nu e bine. O viaţă cu stereotipuri şi îngrădiri
stabilite de om pentru el însuşi! Mereu dorim altceva fără
să ţinem cont şi de nevoile naturii.
În primăvara cu muguri ce cu pas voios se deschid
spre viaţă, ne zbârlim răutăcioşi către ploaie, parcă a venit
prea devreme, este prea rece şi cu umezeală şi îi trimitem
gând negativ cu dorinţă de încetare. N-o dorim!
Toată vara cea bogată în lumină şi foc trimis de soare,
când dragostea plutește peste tot, iar gândurile frumoase
se descoperă în tot viul existent, ploaia ne încurcă iar
planurile noastre ce reclamă că, ea nu are loc. Nu ne pasă
că verdele din jurul nostru este însetat şi se stinge în zile
fierbinţi, n-o vrem pe ea, ploaia, deoarece ne tulbură
coafura îndelung pregătită, ne udă sandalele cu exagerări
în proiectare sau ne murdăreşte maşina. Deci, să mai
aştepte!
Toamna, când plouă, deja o urâm, unii gândind că
iar a venit aducând cu ea frigul şi ceaţa cea ciudată şi
compactă, prin care privirea greu pătrunde înnegurând
suflete capricioase. Brr!
Doar iarna este în pauză de picături şi se transformă
în splendizii fulgi de zăpadă, care, jucăuşi, zboară peste
toată firea şi ne provoacă la zâmbet şi suflet primitor
40
SURÂSUL
către darul nepreţuit venit de nicăieri, gratuit şi doritor
de prietenie. Sigur, nemulţumirea noastră, o permanenţă
alături de care ne înţelegem mai bine decât cu natura, ne
îndeamnă la reproşuri consistente către zăpada aşezată
cu albul ei tineresc şi pur, mereu ne încurcă planurile în
care ea nu are loc. Vrem să dispară mai repede!
Dar ploaia trimisă de norii care ştiu nevoile pământului
însetat de apă sau zăpadă, nu se lasă influenţată de
capriciile sau bizareriile omului, ea ştie că verdele, gâzele,
ciripitoarele şi animalele pădurilor o aşteaptă cu bucurie
deplină a viului ce respiră şi trăieşte prin apa cea bună
care le întreţine viaţa. În faţa ploii merită să te descoperi
cu prietenie şi smerenie, să îţi ridici privirea şi să primeşti
daruri-picături pe obrazul încântat de întâlnirea umed-
răcoroasă, ca un amic bun ce îţi simte nevoile sufletului,
delicate aripi ce ar vrea să zboare spre înălţimi, unde cânţi
şi dansezi cu un copac stingher, dar înţelegător pentru
deschiderea ta spre frumos.
Muzica este ţipăt transformat în melodie armonioasă
şi ploaia ne aduce sunete cu măiastră pregătire în norii ce
se plimbă prin lume şi atrag în fiecare strop câte ceva din
nevoile fiecăruia, apoi trimite spre pământ un concert
pregătit minuţios. Auzim întâi sunete mici temătoare parcă,
venite cu primele picături delicate ca roua tremurândă
şi veselă în strălucire, nu se grăbeşte, parcă nu vrea să
sperie, apoi ştiind că este aşteptată cu înfrigurată dorinţă
însetată, se dezlănţuie într-o muzică sacadată, trepidantă,
întreţinută de vântul cel nărăvaş în ascultare şi trecând în
stropi ce-şi măresc volumul şi cad pe pământ în formă de
mici cerculeţe, grele în conţinut auditiv şi vizual.
Şi trece ploaia mai departe spre alte locuri ce-i plâng
prezenţa, lăsând în urmă mireasmă de vegetal curat şi aer
răcoros-mângâietor simţurilor trezite parcă din praful
vremii, apoi deschizându-se spre dorinţa simplă de a
respira profund un aer spălat, pentru moment, de toate.
Întinzi mâna şi primeşti în palmă stropii ce dansează
vesel la atingerea pielii, apoi caută protecţie în căuşul
care, mirat-copilăreşte, va dărui mai departe unui fir de
iarbă mereu însetat, darul venit din înalt. Să mergi prin
ploaia călduţă la atingere, prietenoasă şi mângâietoare
prin picăturile de apă, mici mărgeluţe virtuale ce se sparg
la atingerea corpului, este un regal dorit şi aşteptat de
omul care îi cunoaşte valoarea şi a trăit experienţa unui
simplu mers prin ploaie.
Te iubesc, apă bună venită din toate ploile
anotimpurilor, rece, caldă sau umedă, eşti binevenită
oricând cu aşteptare de prieten! Tu reprezinţi viaţa!
Doina Toma
BUCOVINEI Octombrie 2021

Scrisoare despre străzi pustii

și liniștea goală
IUBITO, în seara asta liniștea a făcut nudism în amintirile mele
și nu s-a rușinat de poftele ce-mi invadaseră vintrele
se făcea de ziuă când m-am uitat pe geamul
ce dădea înspre strada cu viață
nu trecea niciun om printre umbrele răposate pe asfaltul crăpat
spălaseră cei de la primărie până și urmele mele de-ntors acasă
de aia mă și tem să ies acum pe stradă
ca să nu mă rătăcesc printre spaime și viruși desculți
nu mi se mai vede pasul nemurit pe aleea ce duce-nspre inima ta
nici mașini nu mai trec acum de nicăieri spre niciunde
stau închis în odaia mea și mă destrăbălez cu eroii din cărți
vecinii mă reclamă la poliție atunci
când îmi invidiază regăsirea de sine.

(Mai știi când mi-ai aruncat la coș amintirile color și le-ai păstrat doar pe cele-n care sufletul meu plângea?)

Așa a fost, Iubito, dar acum trăim vremuri în alb negru

sepia a devenit și ea culoare nu mai este o vietate acum
stau pe balconul închis ca-ntr-o cușcă ce are numai două laturi
privesc în golul nopții și de atâta liniște în urechi se-nfiripă
zgomotul de luna trecută
atunci aveam dezlegare la prieteni, Iubito, mă puteam
îmbrățișa până și cu dușmanii
acum, Iubito, de după limbile ceasului stă moartea să-mi fure ultima secundă
de după tufele de lângă bloc o văd mereu ascuțindu-și coasa
pentru mine miroase-a sfârșit clipa aceasta cu jale în ea
mă tem de lume de umbra mea mă ascund
de după masca de pe față ochi hulpavi îmi privesc
plasa cu cumpărături pentru ziua de mâine.

(Mai știi când am făcut dragoste în iarba udă și rece dar nouă ne era cald și transpiram de atâta plăcere și
viață?)

Așa a fost, Iubito, și-acum mi-am pus la uscat amintirile toate

vreau să le-ascund printre cuvintele mele sărace și goale de sensuri
vreau să le înmormântez cu mâna mea la capătul de răsărit al viețuirii mele de pripas
trăiesc printre străini, Iubito, în celălalt capăt de lume-al lumii mele
dacă-am să mor acum pe crucea mea vor scrie poet necunoscut
cu aceeași cretă cu care-mi vor desena pe parchet conturul trupului
nu va fi nicio paradă la moartea mea ciocli vor sta departe de mine ca de-un ciumat
nici măcar de cerșetori agresivi n-o să am parte
mă vor înmormânta pe furiș cei de la primărie
s-or bucura c-au scăpat de unul ce le respiră ca jurnalist în coaste.

Romeo Ioan Roșiianu

41
Nr. 3 (28)
LIII
Cum ar putea iubirea mea să facă
Să mă iubeşti şi tu, cum te iubesc,
Dacă nu ştii ce-i dragostea şi dacă
Nu simţi fiorul ei dumnezeiesc?
Mereu mă-ndreaptă inima spre tine,
Mereu un gând mă-mpinge înapoi
Şi roiurile de simţiri sublime
Încremenesc în al gândirii roi.
Am înţeles că inima ţi-e seacă,
Iar suflet, dacă ai, e mult prea mic
Ca dragostea în el să mai încapă,
Iar tu, străină, să nu simţi nimic.
Căci singura, mărunta ta durere
E doar atunci când nu-ţi ofer plăcere!
LIV
Ce noapte întinsă! Pe cer, nici o stea!
Luna s-a dus, înghiţită de nori!
Tună şi fulgeră, în inima mea!
Apar primii stropi. Sunt lacrimi de dor!
Şi plouă ca-n filme, vechi, indiene,
Ca într-o floare cu doi grădinari;
Imaginez o mulţime de scene,
Dar în niciuna tu nu îmi apari.
Şi plouă întruna, peste ruine,
Pământul e ud, tristeţea e leoarcă,
Dumnezeu parcă ar plânge cu mine
Iubirea ce nu vrea să se-ntoarcă!
Rămân, deci, grădinarul fără floare,
Căci tu îl ai pe cel ce nu te are.
42
SURÂSUL
s onete
LV
Te-ai întrebat vreodată când şi unde,
Cum se-nfiripă marile iubiri?
Ce sacru foc în inimă pătrunde
Şi-ngheaţă cele mai fierbinţi simţiri?
Sau cine a iubit întâia oară?
Sau cine va fi ultimul iubit?
De ce plăcerea trebuie să doară?
De ce durerea n-are un sfârşit?
Ce fir subţire, nevăzut ne leagă
Aşa puternic şi aşa de strâns?
De ce nu poate mintea să-nţeleagă
Atâtea bucurii, atâta plâns?
Oricâte întrebări te mai cuprind,
Răspuns nu vei afla decât iubind!
LVI
Ne despărţim, dar mai rămânem încă
Uniţi în amintiri, în idealuri,
Aşa cum valul e legat de stâncă,
Dar despărţit mereu de alte valuri.
Ne despărţim şi nu-ţi găsesc vreo vină,
Nici eu nu mă consider vinovat,
Dar duci în beznă sfânta mea lumină,
Schimbând păcatul cu un alt păcat.
Ne despărţim şi nu ştim dacă doare
Doar clipa asta sau şi mai târziu,
Cunoaştem însă dubla vindecare:
Tu leac îmi eşti, eu doctor pot să-ţi fiu.
Ne despărţim şi parcă nu pot crede
Că nu mai eşti, când inima te vede!
Nicolae Silade
BUCOVINEI Octombrie 2021

***
prima dată am scrâşnit din dinţi
apoi am strâns pumnii
în cea de-a treia zi am căzut
peste lumea picioarelor mele
câteva nopţi au trecut
doar atât
a venit un individ epileptic
mi-a scormonit rădăcina
şi în zori triumfător a ridicat spre cer
punga cu arginţi

*** plata lui pentru munca pribegiei

un ban pentru fiecare cîine ce l-a pus pe fugă
iată cât de hidos arăt
un ban pentru fiecare din voi
în loc de braţe am 2 bârne tăiate din secure
ucigaşi nepăsători ai furnicilor străzii.
spânzurat aşa deasupra lumii oamenilor
căutătorul de comori a venit azi
cui pot trezi milă?
când punga e goală
Hristos number is this - zic specialiştii
cu dumneavoastră doarme
cum de-am ajuns aici mă tot întreb
plapuma soţiei dumneavoastră îl încălzeşte
cum de se holbează strada la mine, crucificatul
şarpele pustiei e în dormitoarele de lux parfumate
pe cele 9 braţe ale construcţiei lor periodice
nu-i nimic ziceţi mâine mai sfinţim o biserică
parcă am coborât din filmele horror
şi aceea nu mai intră în voi ca odinioară
fericirea de pe chipul meu e hrana lor de-o oră
căutătorul de pungi cu arginţi o alungă
moartea mea pentru Cer îi îndestulează doar o oră
ea stă intimidată pe marginea respiraţiilor crucilor
o oră, atât le e bine, atât sunt legaţi de Cer
vă urcaţi în maşini şi plecaţi
apoi voi dispărea vor uita altul va veni mâine
v-aţi făcut meseria
altă crucificare fericită vor aplauda
şi cu tine doamnă şarpele pustiei face sex
şi nu se ştie iubitule ori iubito
şi pe tine domnule şarpele pustiei te satisface
dacă nu vei fi tu cel sau cea
la care se vor zgâi în miez de noapte
pentru că ziua ***
numai cruci văd
şi această vedere numai orbire se cheamă ca şi cum celulele trupului ar fi clipele
pe care le ucid că aşa vreţi Dvs.
*** ca şi cum sângele meu descompus în laborator
ar fi orele mele de trăit
aşa vine nebunia geniului
ca o femeie frumoasă cu un tren de noapte. ca şi cum părinţii mei ar fi doar o chestiune de timp
aştept într-o cameră de hotel ca şi cum nu ar fi trebuit să strig
acum aş iubi-o mult că sunt vinovat de când m-am născut
dar ea ajunge doar dimineaţa – ca şi cum aş putea învinge logica axonilor
până atunci geniul meu chiar înnebuneşte a cromozomilor
nervurile roşii din ochii mei chiar păianjeni sunt a centrilor nervoşi de care vă e milă uneori
tot felul de poeţi ce mi-au stat alături Dvs. aveţi planuri
au plecat de la masa mea aveţi ieşiri de urgenţă din poezie
iar trebuie să tai pâinea Cinei celei de Taină numai nebunii scapă din lagărul ăsta
iar plouă iar înnebunesc uite un adevăr pentru care merită să mor
iar vor scrie ziarele
că un geniu a murit într-o cameră de hotel
poeţii vor căuta până vor muri
versul genial în camera aceea de hotel
Ştefan Doru Dăncuş

43
Nr. 3 (28)
Balade mici
(*)
Mai mult un jaf de zdrenţe-între femei,
Târâş, o strâmbă umbră, cu broboadă,
Îşi zdrăngăneşte-în gropile din stradă
Rupturile bocancilor prea grei:
„De când, mănos, cresc greieri în livadă
Şi-în scunzi pereţii fără-a fi bordei,
O carte-îngădui, cu poeţii ei,
Şi o ciocănitoare cam neroadă;
Cât arbore mi-era, al vieţii, ieri,
Ca-în tragedii s-a prăbuşit, ruină:
Proasta-şi scobise vilă cu piscină
În fiul meu cu rod aurifer...”
Îmbrăţişându-mă cu dărnicie,
Îmi plânge pe-umeri doamna poezie.
(*)
Cu Demonii, Din jale se-întrupează
Electra, Howl, Pastramă trufanda,
Mă-ameninţă biblioteca mea,
Oricât mi-aruncă îngerul de pază
În ajutor agonica icoană;
Cutremurat, mi-e frică să respir,
Mă-împunge Omul fără însuşiri
Cu degetul, de-aproape-o iau la goană;
Scârbit, la naiba-arunc Aripa dreaptă
Şi-i înţeleg pe-armeni ori câte ori
De ce cafeaua neîncrezători
Nu-în râşniţă şi-o macină, ci-în şoaptă;
Lângă Mari gânditori, un coş cu flori
De seara se-ofileşte până-în zori.
44
SURÂSUL
(*)
Fiinţa lui de rǎtǎcit şi-înfrânt,
Cu o vioarǎ-în mâini, dezacordatǎ,
Pe neagra mea oglindǎ de pǎmânt
O dată-am întâlnit-o şi-încǎ-o datǎ;
Smulgea din câte-o strunǎ sub arcuş,
Când îşi culca obrazul pe cutie,
Exasperantul ţipǎt în urcuş
De ciocârlie lângǎ ciocârlie;
Vechi uşi trântite, greieri în taraf
Il provocau sǎ scârţâie-împreunǎ,
De se spǎrgea în cer lumina praf
Şi luna se rupea în semilunǎ;
Tocmai pleca-în infern, era târziu
Şi nu mai ştiu nimic, şi nu mai ştiu.
(*)
Iubesc o bicicletă, îi sărut
Erotoman armurăria nouă
Şi, întronat pe roatele-amândouă,
O stimulez la modul absolut;
Un lanţ mai are, de-aur vagabond,
Cu diamante excitat pe-alături,
Pedalele-ameţind cu marafeturi
Din recuzita-agentului James Bond;
Când îşi dedică-avântului lansat
Maşinăria suplă, umblăreaţă,
E într-atât nebună după viaţă,
De-aş face zi şi noapte-apostolat
Şi-aş consacra-o, dar cu maniere,
La rang de-amantă-în arte rutiere.
(*)
Jos, într-un târg de lene, dobrogean,
Cu felinaru-în creştet, idiot,
Luna-întărâtă, goală sub capot,
Butoaiele cu apă la burlan;
O fată pritoceşte prăjituri
Cu praf de nucă-în sucul purulent
Şi-îmbălsămează cerul spre-Orient,
Cerul bazarului de vechituri;
Prin moartă umbra florilor de spin
Parfum răzbate, fum de cafenea,
De năduşesc în ofuri de manea
Dugheni cu dulci abjecţii sub smochini;
Jeleşte evadat în pijama
Nebunul târgului: Oooooof, viaţa meaaaaa!
Şerban Codrin
BUCOVINEI Octombrie 2021

ÎN CĂUTAREA UNUI
„JOC SECUND”
(Sonet)
Citind cam mult din ce îmi este scris
Vreau astăzi să primesc noi foi de drum
Pe care să le folosesc acum
Într-un tărâm ce, încă-mi e permis.

Am răsfoit un pic și-acel album

Cu poze-n care-alături de Alice,
Umblam prin Țara cu Minuni de vis
UCENICUL VRĂJITOR Durate pe coloane lungi de fum.
(Sonet)
Aș merge-apoi un picușor spre Oz,
Se-avântă Ucenicul Vrăjitor
Alături de-o făptură minunată
Vrând să-și întreacă Marele Maestru,
Cu plete colorate-n verde-roz;
Ce azvârlindu-și lestul său terestru
Se înălțase triumfal în zbor.
Aș căuta o urnă fermecată,
Spre a găsi acel celebru loz
Dar ageamiu în „sportul cel ecvestru”
Pa care-ar scrie sec:„Mai trage-odată!”
S-a și ciocnit prea iute de un nor,
Având deci un eșec răsunător
Ce l-a făcut din nou un biet terestru.
JOCUL MĂȘTILOR
Se zăpăcise astfel Ucenicul
E ca un teatru-această lume,
Uitând să spună magice cuvinte,
Ce-adună lacrimi reci și sânge,
De-aceea s-a lovit de sol „voinicul”;
Spre a le transforma în glume...
Și-o mască râde, alta plânge.
Așa că-n ciuda dorului fierbinte
Lipsește motivat dela picnicul
E mapamondul nostru-o scenă
Ce-oferă mari delicii pentru minte.
Pe care un bufon și-un gâde
Se-mbrățișează fără jenă...
JOCUL IELELOR Și-o mască plânge, alta râde.
(Sonet)
E globul nostru o estradă
Dansează-un pâlc de iele-n miez de noapte,
Cu un spectacol ce constrânge
Purtate de imboldul diavolesc
Să fie viața ca o pradă...
Și în demersul lor cel nefiresc
Și-o mască râde, alta plânge.
Lansează-n lume strigăte și șoapte.

E universul o revistă
Cu pletele în vânt iar dănțuiesc
Ce-oferă prin oglinzi prea hâde
Tot inspirând necugetate fapte,
O lume vesel sau tristă...
Impulsionate, cert, de cele șapte
Și-o mască plânge, alta râde.
Păcate capitale-n stil lumesc.

Dar când se termină cu jocul

Se-ncruntă-un colț aparte din natură
Și împreună, iar se strâng
Înveșmântat în roșu viu de sângeri
Tot ghinionul cu norocul...
Văzut într-o lumină clar-obscură.
Azi toate măștile (vai!) plâng.
Dispar deodată dureroase plângeri
Și-acea întunecată neagră ură
În timp ce se arată-un pâlc de îngeri. Eugen Deutsch
45
Nr. 3 (28) SURÂSUL

Întruchipare Răspunsul privirii

Scriem zâmbim şi scriem Amfora florii din colţ
Aripile lovesc a viaţă Nu e o temniță
Vor răzbate înspre lună Suavă în tăcerea serii
Lovesc până la moarte. Vorbește în peisaj.

Se trimit triste epistole Pictorul eşarfelor stelare

Domniţelor strălucitoare Ține totul sub tăcere
Ce coboară sub orizontul Desparte din penel oceane
Întâmpinărilor nesfâşite. Și aduce pecetea ritualică.

Imaginăm pustiuri fără margine Literele se aruncă-n respirare

Mersul statuilor omeneşti Peste orizonturi regăsite
Cântecul de sub cascadă Suspină că nu vor întoarce
Când izvorul se-ntoarce la nori. Înghemuirea pe drumul de stele

Albatrosul aduce epistola Glasuri lecuite prin curățire

Ştie în adânc ce-l aşteaptă Țin în ascundere visuri fierbinţi
Se transformă-n imaginea Caii toamnei din statui
Dizolvatei imaginări. Scutură-n ochi floarea din colţ.

Moștenire îngropată Trupul scolastic Căușul iluziilor

Într-o altă cale spre lumină Învăţăm să vorbim îndulcit Fior sub pleoape
Regăsesc corpul căutat Monade şi dialoguri reci Ochiul culege flori
Invitat la sfărșitul jocului Timp al unui trup scolastic Pe dealul cerului
Darnic lumii de povestit. Clare noţiuni de biolingvism. Brâie de gheaţă.

Pendule icoane statuete Descriem nuduri în scrisori Lumina-n popas

Adăpostite prin expunere Roşim careuri gramaticale Sparge zgomotele
Învechite anticariate Destine şi opţiuni în idei Sărutărilor rătăcite
Răsărite-n buric de târguri. Realului mereu schimbător. În pocalul vremii.

Buchiniștii se cheamă Forme mișcătoare văzute Tristeţea-i la geam

La zarvă cu stăruință Întrebări în diferențe tolerate Pe stradă aripi în ramă
Rivali în comorile-ascunse Inversează fenomentul articular Porţile-s ca mărginirea
Adulmecă sufletul trecătorilor. Tractului vocal comparativ. Jumătăţilor de piept.

Mereu împovărați de prea apăsarea Distanța prietenilor neîncrezători Fior de adio

Metaforelor dezbrăcate Intervine temperamentul anxios Palma-i zid de căuş
Preschimbă în neștire moștenirea Coerenţa pauzelor aruncate lung Acoperă înserarea durerii
Mărturiilor lumilor îngropate. Rolul amintirilor afective. Amăgire cu blânde-amăgiri.

Ionel Pintilii

46
BUCOVINEI Octombrie 2021

Valurile la tărm
Valurile soseau la țărm
odată cu iertarea în iniminile victorioase
într-o noapte când miile de wați
din instalația de iluminat a unui stadion pustiu
umblă pe străzi
precum Diogene în căutarea unui om
Cele șapte plus unu minuni ale lumii
cer ajutor la fiecare fereastră
și casa de bilete a fostului cinematograf
plutește deasupra cartierului precum o cuplolă
Un ropot de aplauze acoperă ploaia
ce cade peste tabela de marcaj din tribuna centrală
în noptea când poate adormi cu capul pe masă
aidoma celor care"visau la lumi ce nu există "
prin săli de bal, saloanele imperiale, ambasade
prin porturi,speluci lupanare
sub strălucirea sângelelui din venele
senatorilor romani căzuți în dizgrație

Rien ne va plus Dimineață de Octombrie

Acum când totul pare
o greșeală de calcul
o eroare in vechi postulate
și nici ghicitul in ceaiuri
ori gazela traversând în fugă
piețe și bulevardele
nu mai poate salva sezonul acesta
zărit printre gropile fumegânde ale orașului
trebuiesă doar să facem jocurile
sa ridicăm baricade
din cărți poștale și mesaje neexpediate
din camere presurizate de amintiri
până la limita exploziei
unde caii verzi se adună pe colțul pereților
să ne arate cum cicatricile devin scrisorile de
acreditare
iar absențele se însiră pe funii
odată cu peștii puși să se usuce
Piramide de ceață
înalță toamna în dreptul ferestrelor
și zgomotul peștilor dintr-un acvariu
și al rochiei de seară căzând peste parchet
se propagă departe
până în chioșcul din gradina zoologică
unde fotografiai cu ingrijorare ochii fiarelor în captivitate
Pauza dintre reclamele radioului vintage
neverosimil de lungă
când mă intrebi
unde s-au duc fluturii verii
și filele calendarului de perete
din care vom lipsi câteva zile
ca un blitz
ce se încarcă cu această
dimineață de Octombrie până la refuz

Alexandru Cazacu

47
Nr. 3 (28)
Sămânța seminței
Eu sunt sămânța cea rară,
A soiurilor binecuvântate,
Iar dacă vreți să fiți veșnic sătui
Și s-aveți liniște deplină în toate,
Să vă fie mereu numai cald și bine,
Veniți să luați semințe de la mine!
Eu sunt vestita seminție românească
Și din lanul meu,
Cu cea mai demnitară sămânță,
Poate tot globul să se hrănească.
Iar când doriți să fiți sătui
Și să vă fie doar cald și bine,
Veniți: oameni săraci și flămânzi de frumos,
Veniți: oameni de omenie, oameni fără nume,
Și rupeți fără jenă, câte-o bucată din mine,
Eu, cea mai nobilă sămânță din lume!
Sămânța gând
Eu sunt sămânța cea purificatoare,
Sămânța iubirilor, sămânța gând,
Eu sunt sămânța zăpadă,
Sămânța ploaie și sămânța soare,
Sămânța pâine și sămânța fragă,
Cu care se înnobilează lumea întreagă ...
pentru înmulțirea seminței cu esențe rare,
Înlesniți-mi să slobod spre lume
O binecuvântată chemare:
̶ Hei, voi cei lipsiți de bunătate,
Veniți să luați de la mine sămânța omeniei;
Sămânța căutată pe toate meridianele globului,
Am destulă pentru fiecare
Și de cea mai bună calitate!
SURÂSUL
Sămânța cânt, sămânța statuie
Eu am purces din suferință,
Din nopți de dor și iz de glie,
Din mine câte cânturi vreți,
Într-unul singur să învie?
Când eu apun, trec în credință;
Prin mine seva spre zări suie;
Iar când mă strig, vă-ntreb pe voi:
Mai este loc pentru - o statuie?
Sămânța făclie
Eu sunt sămânța cea bună,
Din care răsare lumina ...
Eu sunt sămânța hrană, sămânța aleasă,
Din care crește pâinea cea gustoasă,
Necesară tuturor viețuitoarelor pământului ...
Eu sunt sămânța cea albă,
Cu care se hrănesc pe săturate,
Toți porumbeii cei albi de pe Thera,
Eu sunt sămânța - soare, sămânța de soi,
Din care se sloboade căldura
Trebuincioasă tuturor copiilor goi ...
Sămânța credință
Eu sunt sămânța cea binecuvântată,
Din care rodește credința,
Haina și hrana sufletului omenesc;
Și-n cele din urmă eu sunt vederea și fața,
Eu sunt sămânța tuturor semințelor,
Din care se naște și credința și viața ...
Mihail Ecovoiu Doreanu
48
BUCOVINEI Octombrie 2021

Șoapte aievea... (terțină)

Pe o culme de deal, într-un sat depărtat,
O cruce mă cheamă, un glas mă îndeamnă,
Și-mi pare real glasul acestui bărbat...

- Să nu-ți fie teamă! Doar iubire-nseamnă...

Sufletul de tată strigă pe-a sa fată.
Vântul dă să geamă... - Venit-ai în toamnă...

- Erai supărată și înlăcrimată...

Zâmbește copilă! Viața-i dificilă!
Lumea mea-i curată și e luminată.

Adu-mi o zambilă-n candelă feștilă

Și fii fericită! Nu sta adâncită,
Nu-mi plânge de milă și întoarce filă!

M-auzi? ... Ascult răvășită, dar nu sunt uimită,

Era vocea blândă, cu vorbă profundă
Dincolo de tăceri, De mine-nsușită, cu dor căptușită.
doar vântul.
Îmi mângâie auzul Mâna tremurândă o întind flămândă,
cu şoapta-ţi nestrigată... Aș vrea să-l atingă și dorul să-mi stingă...
Unde îmi eşti? Perna mi-e osândă, visul neizbândă.
Ai vrea
să-mi fii Ochii vor să-nvingă, lacrimi să-și prelingă...
necontenită ploaie Când în gând îmi vine sfatul de la tine,
ce-mi Ca să mă convingă, începe să ningă...
picură în suflet,
atât de lin, Știu că ești cu mine, tată! Tare-i bine!
precum cuvântul,
uitând …
Rondel mamei că m-ai uitat, Rondel-chemare la iubire
să-mi uzi
Măicuța mea, fii fără teamă! pămăntul Priveşte-mă cum soarele priveşte marea,
Eu n-am să te privesc căzând, ce îl calc? Când însetat, în zori, îi soarbe adâncimea!
Iar ochiul meu n-o să adoarmă Din Şi rătăcind hoinar, urmând cu drag chemarea,
Uitând de trupul tău plăpând... clipe dulci, În ochi adânci, ce îţi arată limpezimea,
vom răsădi
Nu ți-e ușor, de bună seamă, un aprig dor, Să te-oglindeşti simţind în ei îmbrăţişarea
Povara anilor cărând... să înflorească-n Şi să doreşti, să guşti din buze frăgezimea.
Măicuța mea, fii fără teamă! pragul serii, Priveşte-mă cum soarele priveşte marea,
Eu n-am să te privesc căzând... în suflet Când însetat, în zori, îi soarbe adâncimea!
să nu-mi fie inodor,
Puterea-i sângele ce cheamă... parfumuri rare Iubindu-mă, să simţi că-i necuprinsă zarea,
Picior sub pernă legănând să ne-mbie Şoptit să-mi ceri din roua gurii prospeţimea,
Ori glas ce-l mai aud cântând, să-ţi fiu eu ţie Iar eu să-ţi dau, roşind, extazul, înălţimea.
Nu voi lăsa acum să geamă, şi tu mie! Atunci când, lin, coboară-n lume înserarea,

Măicuța mea, fii fără teamă! M-auzi? Priveşte-mă cum soarele priveşte marea!

Olguța Luncașu Trifan

49
Nr. 3 (28)
Ferestre deschise
Sorgintea ta-i de gintă pur latină
Dar viața apucat-a alt destin,
Cernită-ți este fața, ca de tină
Și stai robită, pătimind în chin.
Invadatorii ți-au fost împotrivă
Negând latinul tău certificat,
Îți fură vinul, grâul de colivă,
De două veacuri te-au crucificat.
Lipsită ești de vis și idealuri
Pe drumul sorții, rătăcit de ieri,
Ființa toată tremură în valuri
Credința ta nu duce nicăieri.
Îți strigi în Univers a ta durere
Din matca-nvolburată cu poveri,
Pe-obrazul plâns ai stropi de mângâiere,
Prădată ești de scumpele averi.
Disec și-i vie fibra ta nativă
În trupul tău sărman și sfârtecat,
Renască iarăși firea milostivă
Să fii din nou mândrețe de ducat.
Mai sunt speranțe încă neucise
Ai tatuat pe frunte mult curaj,
Ferestrele istorice-s deschise,
Reîntregirea nu e un miraj.
50
SURÂSUL
Ultima picătură
Mai sunt liber să visez, să zbor,
Să mă retrag în buduarul ființei mele
Cu inspirația tatuată pe creier
De a jongla cuparadigma „a fi”.
Am conjugat verbul fără frustrări
Ca un romantic incurabil
Ce țeseamintiri și iluzii
Sub streașina mucegăită de ape.
Zori de lumină și sacralitate
Se revarsau peste maluri
În ritmde pendul legănat
Migrând de la o stare la alta.
Dar, parabola condiției umane
Nu-i zămislită numai din bucurii,
Când m-au copleșit necazurile
N-am cerșit mila nimănui.
Prea mândru și atent la detalii
Ce fac deseori diferența
Mi-au rămas cicatrici adânci,
Unele nespus de meritate.
Shakespeareana viziune
Lipsită de ură și prejudecăți
Mi-a mistuit povara tainelor
Stăvilind durerile sufletești.
Rememorez, oftând în surdină,
Pe dragii care nu mai sunt
Și s-au dus mult prea devreme,
Ofrande în feeria din Eden.
O să-i iubesc și dincolo de moarte
Îndoliatde crâncena lor soartă
Întunecată de încuibarea zorilor
Care le-a cernit Universul viselor.
Dar eu, ce-o să las în urma mea?
Nebănuite sunt legile firii,
Cine a știut venirea și plecarea
Mi-a urzit tapiseria destinului.
Nu vreau compasiune de fațadă
Pentru cei ce vin din urmă,
O certitudine poate fi un truism:
Dacă nu voi muri,voi fi în viață.
Curând se va umple paharul...
Ce vină are ultima picătură
Când te cheamă pământul înapoi
Și eternul vieții de Dincolo?
D r. S orin Cot larciuc
BUCOVINEI
Cu ușa-ntredeschisă
Un câine bun de pază-i sunt răbdării,
sub arcul zilei, glasuri mă frământă,
cu uşa-ntredeschisă imigrării,
doar apa de botez rămâne sfântă.
Mi se descarcă zâmbetul din armă,
în confidenţe mă împinge-agale;
şi Himalaya,-n vârfuri, se mai sfarmă,
își lasă-amărăciunilor în vale.
Ce iconar, cu aer, îşi îmbracă
femeia, de-i întoarsă ruga-ncoace…
austrul s-a-nrădăcinat în tracă,
şi-a înhumat răspunsul - e vorace.
Mi-i sternul dezlipit de dogme,-ntruna
m-ai acuzat că înnoptez cu luna.
Oglindă-ntoarsă-i cerul
Îs vieţii arc, mi-e tihna încordată,
din miază-noapte, până-n miază-zi,
începe-o linişte a-mi zurăi,
în peştera de tine erodată.
Solstiţiile urlă-mbălsămate,
mai tremură cuprinse de amoc,
ni-i despletită sepia-n baroc,
iar coardele,-n sirenă,-s destrămate.
E crivăţul în streche, semn că paşte
pe-al umărului negru bărăgan,
ne-ascunde-n guleru-i ca un vlăjgan,
cât luna,-n tămâierniţă, va naşte.
Oglindă-ntoarsă-i cerul, streajă nopţii -
în umbra-i toată, Rembrandt evada.
51
Octombrie 2021
Selenarii fii de piatră
Şi prin mine este cer,
capăt aspru, de lumină,
cald şi rece să îmi ţină,
de-i velină ziua-n fler;
şi prin mine e pământ
gata mâzgălit cu rouă,
pedepsit cu fulgi, când plouă,
brazdă-ngustă în cuvânt;
şi prin mine sunt dorinţi
împietrite, dar şi cele
ancorate la nacele…
am ori n-am dureri de dinţi;
şi prin mine vântur fum
negru, alb, în transparenţă,
ard tăciunii-n providenţă,
nu-i voi folosi postum;
doar prin mine încă trec
selenarii fii de piatră,
prea curând lăsaţi la vatră –
ah, puzderie-s pe ştrec.
La Freiburg, toți vatmanii
Un joc e gându-n sine, Heidegger,
prin sângele-nnădit se risipeşte,
indubitabil ciocul îi va creşte
viclean şi-ntotdeauna prea stingher.
Trecutu-i surd, răspunsurile-s gri,
o Hannah duce-n umbra-i orişicine,
ţi s-a-ndesat granitul cu aldine,
singurătăţi, în cui, te-or jefui.
La Freiburg, toţi vatmanii ţin de hăţ,
iar timpul - o fiinţă senzuală -
mă pierde-n jumătatea lui… egală
cu cea mai aspră-atingere de băţ.
Absenţe vii cunună-ntr-un hiat
tot zborul care-a devenit cenuşă,
în ipocrite vremuri de la uşă,
cu vântuitul cer amnistiat.
Valerian Bedrule
Nr. 3 (28)
azi
azi, se poate cotrobăi
în presimțirile amar reapărute
și-n acel prea devreme zid
din care se va extrage poate o Evă nealterată,
fără fisuri
fără semne,
fără întrebare.
azi la cafea,
în deriva dimineții ce-și strânge în poală
rouă s-o ducă la amanet,
îți voi fi răstălmăcire în gând devreme
infinit atârnat de vulnerabila realitate,
alergicul ritm în decorul unei afone clipe.
astăzi, se poate zidi primul format
al uitării de contrasens sub casei tâmplă
ori se poate pune ochi de sprijin perisabilei tăceri.
e recomandarea intenționată din altă nemărginire
să-mi smulg gând către tine
din nearticulata stază
sa extrag miros de hieroglifă.
ochiul sa mi-l fac cu dosul să nareze
priveliștea de stază
aburcată in paradigme și tentații.
mă aștept ca orgoliul clopotelor
în gri afundându-se să fie mângâiate
de iertarea ce strânge
mecanice aurore sub caiși.
dar, așa-i de când lumea,
durerile pururea înfloresc prin exces de soartă
speranța își macină mecanica în gol
și o nevoie trebuie să întreții...
doar să-ți urmărești strigătul la nimereală
înzorzonat prea curând cu pustiu.
52
SURÂSUL
meditație la o cafea
contaminați de lumină
ne ducem cu tonuri curmezișe
trupurile spre hoinăreala desființării.
leneși stăm și grei de visare
pe muchia timpului aplecând strigare;
pe praguri de doruri și erori suprapuse
neînțelesului încercându-ne o balansare.
ne plângem cei câțiva pomi subțiri
din strănutul grădinii,
lățitul lătrat de câine
și muchia odăii ce taie
obrajii singurătății bătrâne,
motivând că nemurirea nu mai vine.
acceptăm așteptarea ce se plimbă pe ascuns
prin metaforele târziului.
chiar ne mișcăm pasul curbat mai spre lună,
experimentăm uscăciuni de fiori
și mutăm emoția într-o zbatere
destul mai nocturnă.
înnădim toamne pe glezne de zefir,
învățăm moarte în do major
ș-o înfășurăm în lichefiata chemare de Dumnezeu;
căci în trecerea timpurilor noi suntem
pururea zăcământ cerului-hău.
idilă
mă leg cu fluide tăceri
de atingerea ta fără dezlegare.
trăiesc dansul tâmplelor înclinat
pe frunzelor freamăt împătimire.
îmi ard călcâiele în liricul jar de amurg
și-n coapsa gândului las alegoria unghii tale
să se înfigă ca o înțeleaptă provocare.
dincolo de uimiri, îmi accept buza
împăiată de fiori pe a ta pictată de extaz
intuind cu profunzimea în lat trupului pofte.
dorința inimii tale o voi devia-o
pe un viaduct de stele
unde mi se rotește metafora încontinuu
în absența contrazicelor nocturne.
urmărită vei fi și de luna ieșită
din universalități
acolo, lângă nepăsarea dreaptă stâncii,
când esențe fără nume
pășesc madrigalul închipuirii,
pășesc.
Mihai Savin
BUCOVINEI Octombrie 2021

Vântul șuieră prin nuc

Vântul șuieră prin nuc,
nucul vântuie prin șuier,
șuierul nucăie prin vânt,
eu nu mă duc.
Nu mă duc nicăieri,
lasă-i să șuiere,
să vântuie,
să nucăie.
Eu nu nuc,
nu vânt,
nu șuier,
moartea, coasă ruginie.
Aștept zăpezile,
dincolo de zăpezi,
departe,
or fi flori, nu moarte.
Mă simt ciudat De-o fi moarte, o avea
coasa înflorită,
când scriu s-o juca prin nuc,
parcă aș citi o carte prin vânt.
despre viața mea Eu șuier prin carte,
și îmi alunecă pe degete înfloresc
punctul final un cuvânt
înaintea celui mai frumos capitol dincolo de moarte.

Măști Despre crini, numai de bine

mereu am purtat o mască veselă
pe fața tristă
a fost de-ajuns un virus
nestingherit prin oraș
fără armă de foc hangher în teacă și
în locul zâmbetului trist afișat pe figură
port mască de cârpă o zdreanță
o smulg de pe gură cât să spun adio
și vei găsi în locul meu o mască aruncată pe podea
poți râde sau plânge cu ea numai
lasă-mi bilet cu loc în lojă
vreau s-o aplaud să-i dau flori
să învăț pe de rost rolul pe care l-a jucat masca mea
să trag cortina la final să-i cer autograf
dacă va salva lumea
să mă întorc la zâmbetul meu mai bine fals
decât o zdreanță pe față
sau poate voi zâmbi de-adevărat pentru că
a fost de-ajuns un virus liber prin oraș
și râd în hohote de câte mii de măști am lepădat
până în ziua când am primit poruncă
să port o singură mască!
mă plimb prin oraș
să văd cine o să mă recunoască
cine va ridica trofeul acestui carnaval?
iubitul meu – trosc, mai cade unul
lumea e o gaură de șarpe plină
de iubiți alunecați în sac, la strigătul meu! -
soarbe cu nesaț ultima picătură din cafeaua
celor șapte ani
apocaliptici
pregătește arginții, sunt gata să scriu
cea mai frumoasă poezie de dragoste,
mă doare nu știu ce,
noi când murim odată?
nu e bine, scârțâie, ceva îmi aruncă
poezia la coș,
prețul nu e corect,
nu vreau să scriu te iubesc pe gratis
știu din ce material scump sunt făcute tarabele
la care mă vei vinde
impetuos vom introduce în scenă
crinii din Cîntarea Cântărilor
dar despre crini, numai de bine
pot ține pe piept crinul tău
dacă nu te pot iubi, te pot muri
iubitul meu – să mai tachinăm lumea
cu acest cuvânt care nu înseamnă nimic
fără mine –
închide ochii, miroase până în suflet
a gaură de șarpe.

Gabriela Ana Balan

53
Nr. 3 (28) SURÂSUL

SUPRAVIEŢUIRE
Deschid zilele înfierate
De dalta cerului
Să încerc să le construiesc
O colivie
Din grilajul inimii.

Deodată, o mână nevăzută,

Din exilul zilelor,
mi-a aruncat cheia supravieţuirii,
printre gratiile unui vis:
CUVÂNTUL.

SUFLET DE… DUMINICĂ

CĂDERE
Inima mea, nătângă şi înfumurată,
Zborul şi-a frânt aripile A refuzat Geneza celor 7 zile, ea cerşeşte, zi de zi,
Din cântecul împrumutat Odihna unei duminici.
De la clipa căderii,
Răstălmăcind durerea Îşi ia, uneori, câte un cuvânt,
Ca fericire ancestrală. Şi-şi croieşte drum
Într-o lume ostoită de timp,
Cântecul vieţii şi-a frânt sunetele Altoind nemurirea.
În baierele unei lumi care renaşte
Din cenuşa fiecărui vis abolit. Din când în când,
Se aşază la umbra unui vis, răcorindu-şi rărunchii
Soarele se prelinge pe scara sufletului, Pe prispa unui dor
Ca o ultimă picătură de vis, Renăscut
Aruncându-şi strălucirea Din duminici.
În Celălalt Tărâm
Al Destinului.
LES NOURRITURES TERRESTRES
Liniştea se aşternu în sufletul pribegit,
PLOUĂ Ca o candelă a uitării de sine,
Care-şi cară lumina,
Am deschis fereastra dinspre lume
Picătură cu picătură,
Şi am simţit picătura amară
Ca pe o ciutură a timpului dezgolit
A firului de iarbă,
De talger.
Săpat de tăişul zilei.
Ţărâna mi se aşterne la picioare,
Am furat destinul unei ploi
Ca o năframă a Veronicăi,
Ca să pot învăţa curgerea timpului,
Purtându-mi inima însângerată de vremuri,
Dincolo de timp,
Pe ţesătura unor vise, în agonia
Într-o cădere ameţitoare a ropotului
Unui prezent orgolios.
Descătuşat de
Lume.
Îmi aştern visele la picioarele lumii
Unde, uneori, inima îngenunchează
Ca să se spovedească
De Viaţă
Şi de Moarte.

54
BUCOVINEI Octombrie 2021

TOAMNĂ
Ziua îşi acoperă faţa
Cu ploaia descătuşată
De neliniştile frunzelor
Care dansează ameţitor
Într-o horă a timpului TU…
Pipăit,
Deochiat, Te-am răpit din propria viaţă
Îmblânzit. Ca să-mi aştern destinul,
Drămuindu-mi zilele,
IUBIRE… La focul descătuşat
Al iubirii.
Când e „devreme” sau „târziu” în iubire?
Timpul fuge ca un Don Quijote Mi-ai măsurat sufletul
Ce-şi pândeşte nălucirea Cu palmele muncite ale visului,
Cu ochii inimii. Construindu-mi adăpost
În veşnicia clipei.
Trăim minunea înmulţirii inimii,
Aidoma pâinilor biblice, Ne-am regăsit aşteptările
Cu fiecare Răsărit, În focul mocnit al dorului,
Cu fiecare Apus, Deşirându-ne sufletele
Cu Noi. În taina dezmărginirii.

Gândurile noastre îşi împletesc

Zilele şi nopţile DINCOLO…
Din furcile caudine ale nemărginirii
Care ne găzduieşte inimile Înlănţuit de Viaţă,
În foaierul visului. Trupul tânjeşte la
Sufletul aruncat
Dincolo…
CENUȘA NOPŢII Răstignit de vise,
Sufletul cerşeşte
A ars luna pustie
Trupul dezgolit
Până la îmbălsămarea
De ţărâna
Luminii.
Trăirilor.
Sufletul a ieşit la joacă,
De-a stelele căzătoare,
Privirea îşi deşiră
Poate se preface vreuna
Părelnicia,
În destin.
Însăilând neantul
Din firul labirintic
Am ieşit în noapte,
Al gândurilor
Cu dorul de mână,
Strivite
Poate mă împiedic
De inima
De vreun vis împlinit.
Revărsândă.
Şi-am început să strâng
Cenuşa nearsă
De Timp
Şi-am aşezat-o cu grijă
În urna inimii.
Prof. Dr. Luminiţa Reveica Ţaran

55
Nr. 3 (28) SURÂSUL

centrala emoţiei omul de după om

prin centrala emoţiei, ne-am născut liberi
trec veştile bune apoi am legat libertatea în lanţuri
ea îmi face legătura cu poezia lumii pentru a-i poseda frumuseţea
pe care o simt ca pe o soră mai mare acum îi fredonăm la ureche melodii despre virginitate
a poeziei mele în care nimeni nu se mai regăseşte
ochii îşi vor cheltui energia îi aşezăm în palmă reţete biblice
privind fotografiile pentru a-şi trata inima cu ele
unde copilul râde în tot răul se află câte o strachină de bobiţe
cuantificând minereul liric consumat numite binele pământului
şi-n tot binele se aude un nechezat nervos
ceasul electronic bate ce vrea să treacă prăpastia în zbor
cum pulsul sub manşeta cămaşii albe viaţa are încă forţa macului de-a înflori oriunde
ori cum greierele în uşa bisericii ai putea descoperi în ea omul de după om
noaptea, când sfinţii dorm liniştiţi prezenţa lui în cătuşe de flori, promisă zilei de mâine
ziua ei folosesc dioptrii (Cea mai frumoasă dintre amantele timpului)
pentru a vedea esenţialul mai ştii locul care ne-a durut cel mai tare
şi pentru a extrage aurul locul acela de poveste ce şi-a pierdut cumpătul
din sufletul omului a lovit cu pumnii şi el
ridicându-i, astfel, rangul pentru că nu ştie să piardă
cum ai ridica muntele nici nu poate râde
iar sub el ai aşeza de glumele făcute pe seama săriturii în gol
mâna unui copil a inimii sale
cu zece îngeri în ea

Ana Ardeleanu

56
BUCOVINEI
CATRENE FUMIGENE
Invazie de șobolani
Cât am stat închiși ca șobolanii
Ori ne-au scos din găuri pe făraș,
La lumină au ieșit chițcanii
Și se plimbă liber prin oraș.
Aproape ca la Viena
Ce noroc! Gunoiul nu-l ridică
Din sector mașina de gunoi,
Altfel am muri pe străzi de frică
C-ar ploua cu șoareci peste noi.
Prețul la apartamente
crește-ntruna
Casa noastră dragă, tot mai scumpă,
Mai slăbește-ți pofta de parai,
Căci răbdarea noastră-o să irumpă
Și ne-om cumpăra una-n ... Dubai.
Înlipsă de autostrăzi
Sit arheologic. Între castre
Drum durabil, larg, extravilan.
Dacă nu le-avem pe ale noastre,
Să-l păstrăm măcar pe cel ... roman.
Nicolae Mătcaș
57
Octombrie 2021
Publicitate falsă
Calitate, zic giranții,
Ca mai rar, superioară,
Când, de fapt, dezinfectanții
Nu sunt decât ... apă chioară.
Vaccinare cu... mici
E vaccin, nu-i bere, gratis
La Obor, la piață. Șic!
Plus - vanitas vanitatis -
Gratis, iar, te-așteaptă-un mic.
Cascadei Bigăr,
ce s-a prăbușit
Te-ai supăra că apa pute-a pește?
Ne merge buhul ca de popă tuns?
Măcar păstrăvăria ne hrănește,
Dar tu, cu strălucirea-ți, ce-ai ajuns?
Motivare de luat în seamă
Vine doamna de la mare.
Soțul dă s-o pupe. Tare!
Soața îl refuză: n-are
Pașaport de vaccinare!
Nr. 3 (28) SURÂSUL

Proscrisul care nu se mai

poate întoarce acasă
E atât de frig
Încât nici fumul nu mai cutează dansul sălbatic
De zburător,
pe note viscolite.
A încremenit în hornuri şi visează
Îşi bea ceaiul cu garguile oraşului
Povesteşte noaptea acroterelor.
Legendele circulă fără paşapoarte....
Ne întâlnim într-un bulgăre
Ca pe o tablă de şah
Dialog fără cuvinte
Și cânt cu Knecht
un andante de Scarlatti
Gară, port, aeroport Dar pianul e dezacordat.
Spaţii provizorii, Eu sunt proscrisul
Lipsite de intimitate, Care nu se mai poate întoarce acasă.
Oamenii trec unii pe lângă alţii Umbre scăpate din sfori
Şi nu se mai privesc în ochi. Se nasc la marginea sferei.
Portrete glisează printre Şi bat la porţi...
Atâţia gură - cască. Zăpada se topeşte,
Exerciţiu de imaginaţie: Dar sfera rămâne perfectă.
De unde vine fata cu părul căzut pe umeri, În jocul cu mărgele de sticlă
Cu o uimire caldă în priviri... Astăzi sunt fulg în cheia Sol,
Şi unde se duce bărbatul cu ochii acoperiţi de Spiritul meu,
borul pălăriei ? Scânteie
Copilul condus de mâna cuiva s-a întors din mers
Parcă Dumnezeu s-a trezit din somn
Şi mă priveşte senin de aproape
In dimineața asta de nou an.
Apoi de departe,
Ceața s-a risipit,
Din ce în ce de mai departe....
E o lumină clară pe străzi...
Unde se duc toţi oamenii ăştia ?!
Nimic memorabil.
Cum sunt casele lor ?
Ba da.
Cum sunt visurile lor ?
E o lumină atât de curată
Ce întrebări îşi pun ?
Un cer transparent... pe care
Şi unde or să ajungă ?
Raphael n-a adăugat nici un norișor astăzi.
Unii cer bani, alţi cer ani ...
Și simt în mine o îngăduință atât de mare
De ce atâtea bagaje?
Încât spiritul meu calcă în vârful picioarelor
De unde vin şi încotro se duc ?!
De jur împrejurul meu.

În jocul meu cu mărgele de sticlă De pe limba ceasului picura timpul...

Personaje, detalii, aparențe Gânduri trec prin mintea mea cu viteză
Nedumeriri, interpretări, nemărginiri atingându-se între ele
Intră în magicul joc ieșind unele din altele, sau din păduri,
Cu artificii proprii. împletindu-se
Se plimbă și azi creând lumi reale
Pe sub maiestuoşii porticuri ai grădinii ireale
Martori tăcuţi chipuri
Caută formula fericirii, a împlinirii fantasme.
a regăsirii. cuvinte
Amintirile dansează cu tamburine, alte întrebări si alte răspunsuri
Hetaire răsfăţate în voaluri de odaliscă. De pe limba ceasului picura timpul...
Notele din lira lui Apolo curg invers. Dar timpul altora nu e al meu.
Eu sânt proscrisul Ecleziastul spune: "Fiecare lucru la timpul lui".
Care nu se mai poate întoarce acasă.
Liliana Popa
58
BUCOVINEI
M-aș îmbrăca
în dor de noi...
M-aș îmbrăca în stele multe
Să strălucesc în ochii Tăi,
Aș ridica cărări spre munte,
O zână-aș fi în lunci și văi!
M-aș îmbrăca în stropi de ploaie
Ca să pot naște curcubeu,
Iubiri-n dar, să-i dau șiroaie
De sărutări, cu-n Tu și-un eu.
M-aș îmbrăca în albăstrele
Pe câmp s-aștern seninul cer,
Pe cărări ca două stele
De mână s-alergăm, îți cer!
M-aș îmbrăca în limbi de foc.
Din a Soarelui privire
În doi să ne-avântăm în joc
O viață să dansăm iubire!
M-aș îmbrăca în clipe blânde
Din veșnicia lor să bem...
Timpul harnic ne ascunde,
Noi să-l oprim, să-l admirăm!
M-aș îmbrăca în zile multe
Ca să ne-ajungă la amândoi,
Să ne-mpletim, să facem punte
Când deveni-vom stele, ploi!
M-aș îmbrăca în dor de Tine
Și-n ochii Tăi, zău ma-ș zidi
Să nu mai fie alta-n lume
Capabilă de-a Te iubi!
Octombrie 2021
Am o inimă albastră!
Am o inimă albastră, sora norului din cer,
Care iată-i, ambii plouă...
Și suflarea mi-e sihastră, rătăcindă în mister,
Se transformă-n chip de rouă.
Am o inimă albastră, strânsă ghem, stă ca un pui
Nu răsuflă, nici nu bate
În grădină părăsită, plânge mama dorului
Glasu-i muntele străbate!
Doar în inima albastră, mii tăceri se tot ascund
Fără să mai dea o veste.
Gândurile de fereastră se lovesc, e sumbrul zid.
Tălmăcind... N-a fost, nu este...
Am o inimă a noastră, dorul nu-l dau nimănui
Chiar de-i negru sau albastru...
În grădina mea albastră, stă făptura dorului
Zău, s-ar potrivi cu-n astru...
Ce se-mbracă-n gama-i dalbă cu a lacrimei cleștar
Și se-ascunde în tăcere
Unde nimeni nu-l întreabă, Dorule te întorci iar?
Hai revino, ești avere!
Am o inimă albastră-n care gândurile-s perle...
E secunda fără veste...
O iubire inocentă în registrele eterne
Vrea să-și scrie o poveste!
Am o inimă albastră…
Broderii din flori albastre...
Îmbrăcată-n voal de vară, sprintenă trec prin răzoare
Florile mi se închină, Tu, mă treci cu nepăsare.
Îmbrăcată-n pleata ploii, mă duc pașii pe cărare
Vin iubirea mea spre tine, Tu, mă vezi cu nepăsare.
Broderii din flori albastre cerul mi le-a pus pe umeri
Te provoc la întâlnire, vino, florile să-mi numeri!
Ochi-n geana dimineții, pentru Tine au sclipire
Eu sunt Boaba cea de rouă, pentru tine sunt iubire!
Îmbrăcată-n raze multe, darul soarelui, privește!
Ia și-aruncă nepăsarea, eu s-aici Tu mă iubește!
Croșetată-n gânduri multe și de stele sunt privită
Devenii o cerșetoare, de Tine să fiu iubită!
Îmbrăcată-n mii petale de-ale rozelor plăpânde
Aștept ca să vii iubite, buzele-Ți să mă inunde!
Într-o dulce sărutare, vreau să adorm, să mă trezesc
Vino, Prințul meu Albastru, la ureche să-ți șoptesc
Cele două sfinte vorbe, să le-auzi vreau, Te iubesc!
Broderii din flori albastre peste umerii mei goi
Să presori spre dimineață și-nvelește-ne cu noi!
Maria Tomiţa Corini
59
Nr. 3 (28)
Învățând iubirea
Abundă raiul de-mplinite vise
Și griji necazuri nu ai cum să ai,
De toate astea Domnu-l izbăvise,
Adio bani, adio și parai.
Un „dar” există, că de-atâta lene
Nici Domnul însuși nu a prevăzut,
Că s-ar putea s-apară fenomene
De lăcomie la vreun decăzut.
Și-a stabilit Preasfântul reguli clare
Cu limite la mers și la mâncat,
Nu că n-ar fi cumva în rai mâncare
Dar toți se îngrășau necontrolat.
Și i-a făcut și lui Adam pe Eva
Motiv de-atâtea tandre bucurii,
Să-și mai consume de se poate seva
Să ardă noaptea multe calorii.
Povestea lor o știe lumea-ntreagă,
Că au poftit la fructul interzis
Și, cum în rai e foarte greu cu șpagă
Trecu la fapte fără de permis.
Pe Domnul însă cum să-l păcălești
Când el îți știe gândul cel mai tainic
Și, chiar de bea un vin de Odobești
Îl prinde cât clipești pe cel fățarnic.
Așa a fost și-n cazul lui Adam,
Văzându-i fapta gravă Domnul sfântul
L-a luat de guler de pe macadam
Și l-a zvârlit de-a bubuit pământul.
Adam, se spune, s-a păstrat cu firea
Și șifonat cum este câte-un crai,
Primind un șut a învățat iubirea
Abia când fuse alungat din rai.
60
SURÂSUL
Neputință
Nu poți iubi cu drag pe românește
E interzis pe-nstrăinat ogor,
O ploaie cam ciudată ne topește
O ceață deasă-n suflet ne orbește
Și am uitat de țară și popor.
Cărările ni-s tot mereu înguste
Deschid prăpăstii gurile flămând
Și vin puzderii, norii de lăcuste,
Făcând prăpăd cu-amenințări injuste
Și mame-și pierd copiii blestemând.
Cozi de topor se-ascund în ambasade
Și codrul moare neajutorat,
Se șterg din minte doine și balade
Aleșii-s tot mereu în escapade
Și cerul este tot mai strâmtorat.
Am așteptat degeaba primăvara
Din iarna grea ce tocmai a trecut,
Dar ne-a rămas în suflete povara
Și norii negri tot subjugă țara
Și soarele de mult nu l-am văzut.
Îngheață conștiințe destrămate
Și bunul simț e doar o amintire,
Desfrâu-și construiește cazemate
Moravurile vechi sunt reprimate
Și plâng icoane-n schit și mânăstire.
Tot așteptăm o nouă regăsire
Dar am pierdut din inimă firescù
Stau cărțile uitate-n părăsire
Și zilnic auzim de-o despărțire
Și nu mai știm de domnul Eminescu.
Cu pieptul gol degeaba stăm în stradă
Și protestăm și cerem ajutor,
Nu-i nimenea în lume să ne vadă
Jandarmii doar mai vin la baricadă
Bătând din scuturi greu și sfidător.
George Eftimie
BUCOVINEI
O zi în rai
Autor Rotariu Dorel
Talpa o scufund în lut,
Simt că-i cresc urechi și-ascult
Glasul grâului crescând,
Viul, ode murmurând.. .
Raze fruntea mi-o dezmiardă,
Ecou din zeul etern,
Către sân bogat mă cheamă,
Țarini cu rodul lor, ferm.
Simt alături că pășește,
Pan cu zâmbet ștrengăresc,
Ciocârlia glasu-și crește
Spre divinul arc ceresc.
Fuge râul să-și ascundă,
Fața fină-n păr de sălcii,
Soarele și-l pune-oglindă,
Când îndreaptă cursul mătcii.
Macii, roșii de iubire,
Dorul cresc în moale leagăn,
Curgi în mine, amintire
De-un amor, fără (de) seamăn.
Vântu-n jur, grăbește fluturi,
Că-s prea drăgăstoși prin flori,
Pan, cosașilor dând fluier,
Sufletul ți-l fură-n cor.
Ți-l ascund pe-o prispă-n rai,
Ca să-l guști, cântând cu ei,
Vine seara, Pan c-un nai
Subțiază anii-mi grei...
Dar mi-e talpa-n moale lut,
Simt că-i cresc urechi și-ascult
Cor din rai, când în netimp,
Trupu-n duh am să-l preschimb.
Octombrie 2021
Nocturnă
Autor Rotariu Dorel
Doarme luna pe lac, legănată,
Cu nuferi veghind somnul ei, roată,
Salcia, perle în lac risipește,
Ca omul ce-n viață, cărarea greșește...
Bat ceasuri, o oră de nimeni știută,
Din lac, fuge luna după ce-l mai sărută,
În ie îmbracă pământul urcând,
Păianjen de vise pe lume brodând.
Pe banca din parc dau timpu-napoi,
Persistă prin aer iubirea din noi,
Mai fâlfâie aripi pe-un cer nevăzut,
Albastra minune din primul sărut.
Se duce la casa ascunsă de brazi,
Îți bate la geam, căci știe că arzi,
Îți spune că-s singur, spre lac te-ndeamnă,
Că perle din sălcii, iubirea ta cheamă...
Pe calea spre lac, diamante-așternând,
Spre banca cu mine-n suspin așteptând,
Aflat-ai iubirea că-i sfântă poruncă,
Că viața e scurtă... iubirea ta... multă!
Meditație
Autor Rotariu Dorel
Când trece miezul nopții și liniștea coboară,
Secundele abisul din suflete măsoară,
Simțim că mâine-i astăzi, de nu-l vom ști schimba,
Spre visele ascunse, de nu vom ști zbura.
E întuneric încă, sunt umbre vechi ce cheamă,
Trecutul cu greșeli, pe vechiul drum ne-ndeamnă.
Plonjând în amintiri cu Solomon la braț,
Iluminarea curge în noi, pe gând și pas.
Apoi începe lupta, dragonu-i iar în casă,
Sub suliți de lumină, învins cu greu se lasă!
În zori, semețe gânduri în fapte se-nfășoară,
Ca-n lutier izbânda de-o magică vioară!
Ne despărțim de vălul de așteptări amare,
Să curgă pentru alții, izbânzi amăgitoare...
De nu uităm a plânge, a râde și a cânta,
Din colivia-nchisă, un suflet va zbura!...
Cănd clopote de-aramă vor bate miezul nopții,
Dansează ursitoare ce vor să schimbe sorții,
-Ruleta se-nvărtește dar e timp până-n zori,
Cu sinele-mpreună s-atingi dorite zări!...
Sunt patru cai ce mână un suflet spre destin,
De-i crești în armonie faci zborul mai deplin!
Când zorile tivi-vor cu aur noua zi,
Din zări ce-au stat sub ceață, divinu-ți va zâmbi!...
D orel Vasile Rotariu
61
Nr. 3 (28)
În lumea cuvintelor
pot să fac ce vreau:
Pot să mă urc pe-un colț de stea
Și să mă joc cu inima mea…
Pot arunca alb năvod înspre visuri
Și să mă afund către perle-n abisuri,
Pot să stropesc cu pete de culoare
Și să obțin o divină floare…
Pot să mă cred un meșter faur
Și să-mi doresc o cunună de laur.
În lumea cuvintelor alerg spre himere,
Dar mă pot opinti printre stele…
Pot zămisli slove în neștire
Șoapte de dor, clipe de iubire
Pot să mă pierd prin ceață și nori,
Să mă ridic ori să cad uneori…
În lumea cuvintelor, oare totu-i permis
Sau, poate, rămâne doar un amăgitor vis?
Nedumerire
Buchet de roze albe ți-aduc acum în dar
Și suflet cu iubire, și dor nemărginit,
Poveste scrisă-n stele, în cer fără hotar…
De unde vii, iubito, și cum de te-ai oprit?
De -a fost să fie-o clipă din valul vieții mele
Purtată pe căi albe, stropită cu azur,
Acum o strâng în suflet, comoară între cele
Ce spre sfârșit de cale mai pot să o conjur.
Iar ruga mea fiebinte spre tine se îndreaptă:
-O, Doamne, dă-mi putere să nu te pierd acum!
Mă simt sfârșit…Cu greu mai urc spre tine-o treaptă,
Cărarea-I prea suișă ori eu mă pierd pe drum?
62
SURÂSUL
Alternative
Când cupa își seacă nectarul,
Când toamna își leagănă dorul,
Când gândul își pierde hotarul,
Când moartea își cere obolul,
Când visul se pierde-n genune,
Când clipa se scurge zadarnic,
Când timpul îți pare-o minune,
Când plânsul ți-e tot mai amarnic,
Când pasul mai greu ți se pare,
Când zborul treptat ostoiește,
Când jindul nu-ți dă împăcare,
Când inima tot mai zvâcnește...
Atunci cu iluzii te-mbată,
Căci drum spre niciunde mai este,
Iar cântecul tău iarăși cată
O harfă cu sonuri măiestre
Să-ți salte în ritm de nedeie,
Să-ți picure-n suflet un licăr,
Dorința să-ți schimbe-n scânteie
Și viața să-ți pară un nufăr
În roze ori albe petale
Păcat ce ascund și-amăgire
În giulgi străveziu de vestale:
O, noapte, tu dă-mi mântuire!
Confesiune
În noaptea albă, cu luciri plăpânde
Răsai în gând, iubirea mea amară,
Cohorta de vestale mă ascunde
În labirintul de iluzii iară.
Silabe încâlcite ce îngână
Ecoul strâns în inimi de boem,
Cu numele de sfânt adorm pe buze
Și ochii, de-i închid, din nou visez:
Din vechi păcat dorințele-s confuze…
Să le alung ori să le mai păstrez?
Toamnă
Nu e de-ajuns că toamna e pustie
Într-un décor cu verde și carmin,
Gânduri adun, gustând chiar din ostie,
Și-ascult din nou în parc glasul divin.
Și spre Luceafăr îmi ridic privirea,
Și=l simt scrutând din ochii plini de jar…
Pe nimbus în nirvana-I e cărarea
Scăldatî în văpaie, dor și har.
Când frunzele plutesc în jocul magic
Și păsări se întrec în recviem,
O sarabandă-n ritmul veșnic tragic,
Din depărtări aproape eu te chem…
Maria Apetroaiei
BUCOVINEI Octombrie 2021

Departe...
Orele curg greu!
Se topesc în
spațiile înguste
ale clipelor.
Adâncit în singurătate,
mă simt învins de univers.
Îmi desfac brațele ca
Iisus, răstignit pe cruce,
Durerea morții spre propria-mi umbră
de speranță!
De mult, un corăbier
și-a îngropat moartea
la umbra unui catarg. Patruzeci și cinci
Marea se desfăcea în valuri
sub luna adormită, Sunt un tot unitar
iar velele gemeau de-atâta Al celor patruzeci și cinci de vieți,
spaimă și viu! unde singurătatea
Era o vreme de furtună juca zaruri pe norii văzduhului.
și lumânări aprinse,
cu dinții înfipți în hainele ude În mantinelă, soarele
ce plângeau și ele îmbrăcate-n ceață. își îngropa visul
Mateloții cu orologiul oprit într-un loc de pe pământ
la jumătatea nopții, unde îngerii mergeau
sângerau corabia într-o durere mută, să facă schimb de aripi!
storcând mantaua morții între vele.
Cu semnul acestor vieți pribegi,
mă rog făpturii tale să mă ierte,
Demență căci singur tac, dar... știu
c-așa tu mă-nțelegi.
Într-o scară de bloc,
un poștaș aranja...
corespondența Poeme pe șolduri
privind o partidă dementă
de sex în ritm decadent, În odaia mea îngustă,
iar locatarii își visau blazarea țesută cu veri și fluturi,
pierdută-ntr-o păpușă renăscută... munții își varsă vârful
Pheonix! în mijlocul patului
Umbrele se topesc în perete neliniștit, ridicând în tavan
lăsând imagini diforme, pădurile răpuse
iar o femeie se clonează și parapante prăbușite!
într- roată de circ. Halatul îmi cuprinde burta,
La orizont... o pată a înaintașilor mei
o himeră pe care au sărutat-o
vorbește cu marea, amazoane scăpate
se-ncruntă... dintr-un poem lasciv
turnându-i vinul într-o cupă ce vine din cosmos
cioplită dintr-un catarg, și coboară pe marginea
iar în Tartar, șoldurilor înalte!
Medusa...
plânge mușcându-și
șerpii furiei
de obraji! Marian Vişescu

63
Nr. 3 (28)
DIN PANDEMIE
Curtoazie în pandemie
Pe unii soți îi doare-n cot
Că ele vor, iar ei nu pot;
Împunși cu cotul de nevastă,
Pe cei mai mulți îi doare-n coastă!
Pe plajă, în pandemie
De când nudiștii-s obligați
Să poarte pretutindeni mască,
E plină plaja de holbați,
Dar nu vezi niciun gură-cască.
La nudiști, 2020
Pe căldura infernală
Ce nisipu-o să topească
Nu mai vezi o fată goală:
Toată lumea poartă mască!
Președintele în vizită la plugari
Cu mare sete de cultură
Pășind spre orizonturi noi,
El calcă-adânc prin arătură,
Pe unde mai trecură boi.
Pomanagiul la cimitir
La parastase vine regulat,
Dar nu ca alți creștini – din an în Paşte;
Deși n-a cunoscut vreun răposat,
Pe ăsta orice mort l-ar recunoaşte!
64
SURÂSUL
Cutremur în era covidului
Rostul său, seismu-și are
(Numai nu prea mult s-o ție!)
Pentru cei ce-n izolare
N-au nici soacră, nici soție!
Cum să lupți cu coronavirusul
Eu votcă beau prin masca de tifon,
Ea are un efect nemaivăzut:
Consum de dimineață un bidon
Și încă nici un virus n-a trecut!
Sfântul Gheorghe, autohtonul
Noi îi slăvim pe cei cu lauri,
Dar „mucenicul” de la noi
Nu dă cu sulița-n balauri,
Ci o înfig doar în butoi!
Consolare nefilozofică
S-a dus la doctor, Diogene,
Plângându-se că-i depresiv,
Și-i zise-acela: - Știi, măi nene,
Mai bine îți stătea bețiv!
Ispită primăvăratică la bloc
A dat în floare liliacul,
Din nori, răsare-un curcubeu
Și iarăși mă împinge dracul
Să trag o fugă la… veceu!
Tratament ambulatoriu
Bolnavul din comună
A fost culcat în fân,
A fost tratat o lună,
A fost… un bun român!
Remediu
Așa îmi duc eu zilele,
De boli nu vreau s-auz;
Mi-ajută mult pastilele
Pe care le refuz.
Ion Diviza
BUCOVINEI
Statistici
Cu ani în urmă, când eram holtei,
M-am bucurat şi eu din plin de viață
Şi am iubit vreo sută de femei;
Trei dintre ele chiar au fost de față.
Romeo și Julieta la Mizil
La teatru, sub efectul reveriei,
Nevasta mea mi-a sugerat subtil
C-ar vrea să vadă locul tragediei;
Am dus-o patru zile la Mizil...
La hipodrom
Am fost la curse weekend-ul trecut
Şi-am pariat şi eu, dar am pierdut,
C-am pus toţi banii pe un cal greşit,
Cam ca atunci când m-am căsătorit.
Mintea de pe urmă
Când am luat-o, ca un prost,
Știam că-i place a iubi
Și-am zis că ce a fost, a fost;
De-aș fi știut și ce va fi...
Armonie conjugală
În tinerețe dintr-un măr mușcam
Și amândoi din el ne săturam
Și-am împărțit la mere într-atât
Că sunt sătul și astăzi... până-n gât.
Împărțire cu rest
Vecina de la deal de noi
Împarte dragostea la doi
Și-oricât ar face-o ea de bine
Rămâne rest și pentru mine.
65
Octombrie 2021
Neliniști
În viața mea, actualmente,
Am trei fobii accentuate:
De ghinion, de accidente
Și teste de paternitate.
Nepotrivire de caracter
Vecinii mei s-au ciondănit mereu
Și n-au avut o viață ca-n povești:
Pe el să îl pornești e foarte greu,
Pe ea e imposibil s-o oprești.
Norocosul
Amicul meu e bucuros,
Având așa o soartă fastă,
Că are-un câine credincios
Și o nevastă... Și-o nevastă.
Definiție
Păcăleală care doare,
Plasă, șmen, escrocherie,
Țeapă uimitor de mare,
…Unii-i spun căsătorie.
Secretul unei relații armonioase
Sunt conștient că mi-a greșit
Și totuși n-o fac de ocară;
E-adevărat, m-a păcălit,
Dar nu-i decât a cincea oară.
Pioșenie
Nici nu m-aș putea gândi
Să „mă-nfrupt" în Postul Mare
Dacă nu mi-ar oferi
Preoteasa dezlegare.
Democraţie conjugală
Eu şi iubita mea stăpână
Votăm prin ridicări de mână,
Dar cel mai des câştigă ea,
Că are mâna mult mai grea.
Florin Rotaru
Nr. 3 (28)
N-am timp
(varianta a doua)
N-am timp să mă opresc din zbor
Căderea mea ar fi mortală,
Mă voi ascunde într-un nor,
M-oi legăna pe o petală.
N-am timp pentru păreri de rău
În vremea asta cu de toate.
În jur e doar un tămbălău
De care scapă, cine poate.
N-am timp de pași nepricepuți
În curtea gândurilor mele.
N-am timp să judec prefăcuți
Ce vor păcatele să-și spele.
N-am timp să-mi amintesc de ieri,
La mâine, abia mai pot gândi.
N-am timp să uit, seri după seri,
Cum încercam a izbândi.
Urcând pe treptele vieții
De las o urmă ori vreun semn,
Chiar de s-or pierde-n valul ceții
N-am timp deloc să le consemn.
N-am timp, nu știu de ce nu am,
Să mă opresc în loc, o clipă.
Să fiu o pasăre pe-un ram,
Să dorm pitit sub o aripă.
N-am timp, pe adormiții mei
Să-i plâng. Să-i urc către lumină
Prin rugăciune, cu temei.
... Mi-e trupul tot, murdar de tină.
N-am timp, mereu așa îmi spun,
Iar repetiția mă doare.
În lupta asta, presupun,
Nevoie am de ajutoare.
SURÂSUL
Rondelul altei lumi
Mă aflu într-o lume ireală
Cu pomi albaștri înflorind zăpezi ,
Iar păsări colorate cu cerneală
Pe stâncile-nghețate, stau grămezi.
Privesc în jur crezând că-i o greșeală
Deși pe toate astea, clar le vezi:
Mă aflu într-o lume ireală
Cu pomi albaștri înflorind zăpezi.
Fac pași ce îi repet, cu stinghereală,
Spre o alee unde-s patrupezi.
Când îi ajung, mă ia cu amețeală.
Cu ce culori s-arunci, casă-i stopezi?
Mă aflu într-o lume ireală.
De nu era
De nu era ce scris a fost să fie
Astăzi, tu frezii în păr mi-ai fi prins
Mi-ai fi făcut și o fotografie,
Eternizând momentul dinadins.
Eu aș fi lăcrimat de bucurie
De ziua mea. Buchetul parfumat
Era mereu reala mărturie
Că tot ce-aveai de spus, ai rezumat.
Te-aș fi servit c-un gând de mulțumire,
În cupa de iubire l-aș fi pus.
Cu gestul tău, rămâi o amintire
De-acolo, de departe, und’ te-ai dus.
De nu era ce scris a fost să fie
Te-aș fi găsit veghind în pragul meu,
Cu pieptul plin de flori și poezie
Ne-am fi ascuns în primul curcubeu.
Venim, plecăm. Precum nisipul mării
Ne risipim spre cele patru creste.
Pierduți definitiv pe… drumul sării,
Vom deveni o filă… din poveste.
Violanda Bratu
66
BUCOVINEI Octombrie 2021

Subterană
nu iese nimeni
din cuvântul acela al Tău
chiar și cărămizile
sau mormanele uriașe de tigve
cred în forța feerică
la o lungime de undă
frigul intră pe sub cojile fructului
și se pliază la doi
du-mă în spatele poruncii
și creează din mine
liantul ce leagă umbrele lucrurilor
în spațiul fisurat
se adună iluziile ca și frageda umbră
sau ca niște frunze
ce se împart printre uscate sclipiri
Final până la urmă
cerul suntem aidoma obiectelor
a uitat să mai fie albastru pe care le ștergem zilnic de praf
sunt doar gratii şi nori
când au venit să te ridice din cort Când
ți-au cuprins gleznele
când ai devenit
albe
pragul pe sub care respiră
precum coarnele unui cerb selenar
șiruri de femei cu palmele lipite de piept
lângă trupul fără suflare
femei la care
ședea câinele pământului
ai visat pe când țeseau mreaja coșmarului
cu dinții sclipind către soare
dincolo de ușă alt om
de acum abia încep valurile
năruiri de castele te așezi lângă mine pe canapea
și sufletul și pari a fi o fantomă de sticlă
mare cât un imperiu dar ești numai oceanul
care întorși acolo vor găsi inima dezbrăcat până la ultimul os
rotundă precum o roată cu spițe o revărsarea de ape
gonind mereu sau un fel de corabie poate
înafara orașelor fantoma de sticlă e purtată din loc în loc
până într-o zi sau până dincolo de
Liniștea începutului ai uitat cu totul
că există rigole în care mateloții
ce întâmplare dorm ca-ntr-o iesle
cum rupe câinele cu botul
floarea de câmp
cu plugul de lemn îmi începusem Coșmar diurn
ucenicia mă înspăimântă
căci știam că albiile râurilor
trupul care ostenește nu moare circulația sângelui meu
îmi știu bine eu mâna mea măștile cu cele două fețe-ale lui Ianus
gura mea mintea mea și cifra Unu atunci când e tivită cu roșu
frunzele pietrele metafora e a patra din vis
stelele totuși
drumul nici asta nu-i tot
toate le știu după nume căci ar mai fi și ecoul
însă numai câinele ăsta în asfințit încep să trăiesc
aude cum din vizuina mică iese iepurele și încep să mă tem
și aleargă
de pe un câmp pe alt câmp
și cu
clopoței prinși la gât Diana Trandafirv

67
Nr. 3 (28) SURÂSUL

La despărțire
Mâinile frângeau rugăciunile
în numele Domnului, invocând
Potopul, să-ți spele păcatele.

Desfrunzită
ah, toamnă...
pune veșmânt pământului meu
apusul închide-l cu pleoape de plumb
păsările rătăcite nu mai pleacă
în țările calde doarme, Soare
pat de frunze așază de-acum în păr
oprește-mi desfrunzirea cu palmele tale

dar de-o veni

Vând rochie de mireasă stropește-mă cu vin
și bea din cupa de argint
bătăi de joc... numele meu
ritmuri nebune deșiră încheieturile
o pală de vânt mă surprinde mă doare, toamnă,
dezvelindu-mi misterele să plângi puțin.
de deasupra coapselor

ielele pocnesc între degete Într-un vis

colțul unde sunt fisurată
Te strângeam
de aproape se aude cu patima macului
descântecul zânelor în altarul cu visuri,
totul părea verosimil
într-un vortex,
nemurirea îmi zboară emisferele dorul ne râdea
alerg polii prin minusuri și plusuri în brațe azi-noapte,
în măruntaiele pământului germinez mi-a promis veșnicia...
scurm tuneluri
nasc labirinturi Noapte extatică
fără ieșire-
să nu mă răzgândesc În contemplarea aceea,
priveam stupefiată lumina
arunc inelarele pulsa străpungând vălul
la răscruci de vânturi
te voi iubi veșnic, declarai,
rochia albă de mireasă când genele ștergeau coapsei
stă atârnată și grea dulceața, mă prindeai cu voluptate
de umerii mărului...
în clipa aceea, mă-ntrebam
strig: ce voi face, cu-atâta fericire?
vând rochie
rochie de mireasă...

Corina Ligia Pătrașcu

68
BUCOVINEI
Urme
În ieriul din azi e și astăzi din mâine,
Cuminte-i săpat în ogorul străbun,
Sămânța e-ntâia felie de pâine
De liber e-n veșnicul stepei tabun.
Mai mult decât vrerea e libera cale,
Mai multă-i durerea de-i spirit ciuntit.
Zidirea jertfită a Anei, în jale,
Sporit-a luminii lăcașul sfințit.
De-n chipul lui astăzi răzbate și-un mâine,
Când ieriul s-a dus neștiut și deplin,
Lăsăm împlinirea să curgă spre tine
Cum pârgul din floare și fruct de mălin.
Răzbate prin azi și torentul din mâine,
Pecetea din bine și suflet creștin,
În pace să dărui fărâmă de pâine,
Flămândului jertfă, i-al nostru destin.
Trezește-te, omule, ai numai o viață,
Trăiește-mplinirea și rostu-ți! Senin!
Soliloc
(tatălui meu)
E floarea cast aprinsă pe un pervaz acasă
Când împlinește rostu-i și-mbracă viețuirea
Cu raze de lumină în suflet ea-i aleasă
Ca etalon-chemare, iar cursu-i împlinirea.
E floarea și-nnorare când se prăvale rostul
Și-n dangătul cucernic menește-ne un tot,
Sfârșit de drum sub soare alăturea cu ortul
Pentru cel „azi”- hotarul, sfârșit al vieții pot.
E floare și-o secundă cum doar și omu-i clipă,
Iar stropul de uitare e un trecut pierdut.
Îmbrățișează roza și crinu-n sărbătoare,
Zâmbește, om lumină, cât nu ești revolut!
69
Octombrie 2021
Opțiuni
De mă iubești culege-mă-n tăcere
Vioara mea e-n dezacord major,
E rupt-o coardă, iar arcușul cere
Și colofoniu, dar și-un ton minor.
De mă iubești culege-mă din ape,
Visărilor le cată duh vital
Că-n pârg e rodul, calea-i mai aproape
E „o minune”-n clasic interval.
De mă iubești cuprinde-mă-n duetul
Cu accidenții acordați destin,
Majora gamă, făr-a fi profetul,
O fi un triumfal, final festin.
De mă iubești, tomnatic, o sonată
Ori lied va curge în armonic ton
Si blând va curge chiar și o tocată
Când tonu-i potrivit în unison.
Siretene
Am adunat poruncile-ntr-un clopot,
Vestiri străvechi, pe când oi fi-n răgaz
Să le și-aud de s-or desprinde, ropot
Sau le-o purta porunca din ucaz.
În cele de la Putna e și vrere
Măritul dă poruncă și de ”Sus”
Că nu-i o alta ca Moldova-n ere,
Acest ținut ce Dumnezeu l-a uns!
La vale, în cetate, aflu zvoană
Cum că Suceava a purtat răvaș
La Probota, la Petru ce-a dat samă
Mușatului, ca demn, viteaz urmaș.
Apoi Siretul a udat în cale
La temelii lăcașuri de-nchinări,
Pânzare unduind la deal și-n vale
Purtat-au din renume–n cele zări.
*
Când clopotele-s toate trase, coruri,
La prag de slujbe-n sfinte Sărbători
De-or re-nvia, Moldovă, fapte, doruri,
Atunci, și doar atunci, să ai surori!
Prin ”Lespedile”, toate, zvonul
Că Petru-vodă ne-a lăsat porunci
L-om împlini de-a vrut așa ”coconul”
N-om termina… le-om prelungi spre prunci.
Florentin Adrian Maftei
Nr. 3 (28)
Te aștept...
când viaţa mea capătă
alt sens
şoptindu-mi
că am nevoie
de o nouă dimensiune -
în aerul ce ne desparte
tânjesc cu dorul
de-a fi
noi doi
prin fereastra inimii bătrâne
cerul albastru
şi zborul pescăruşilor
se oglindesc în mare
neliniştit aştept
să-mi mângâi sufletul
cu un strop de fericire
să vii
precum
o pasăre măiastră
din înaltul cer să te cobori
cântând
îmbrăţişarea
să ne ţină strâns
ca tot ce ne mângâie
şi ne înconjoară
să aprindă în inimi
tainică şi nemaiîntâlnită
viaţă.
SURÂSUL
Privim în aceeași direcţie
Motto: „Dacă tu eşti o pasăre, sunt şi eu o pasăre”
Noaptea trecută am visat un poem
lung cât o pagină de revistă
scris cu litere caligrafice
motiv pentru care nu-l pot reproduce
îl povestesc pe scurt
Descrie-mi, Doamne ţinuturile
în care nu am călcat
şi înfăţişarea Ta
deşi exprimarea-Ţi nu o voi pricepe
poate
iar tu, Doamnă desenează-mi
un tablou care să-mi ţină de cruce
seara la culcare
Fiindcă eu am fost îndrăgostit
doar de cuvintele mai lungi ca
Ecuatorul
motiv pentru care alaltăieri
le-am trădat
Pe tine, nu
deşi prin venele mele
nu curge sânge
ci trec doar vânturi
amirosind a toamnă târzie
Iar într-o noapte chiar a venit
toamna
Te-aș chema
invitaţi-mă la dans goală îşi spuse într-o zi femeia
căutând în dicţionar ce înseamnă cuvântul şaradă
între două dansuri e loc şi pentru vals şi fericire
ar trebui să învăţ viaţa şi fără tine îşi mai spuse
deoarece în vremile astea trebuie să fiu regina
galei
să ai amintirea unei femei ca prinţesa Diana
acum de când am devenit doi străini dezlegaţi de
biserică
nu mă pot desprinde deodată de amintirile
noastre
fiindcă între două tăceri şi ziduri construite de tine
inima mea le-a pătruns cu iluzia iubirii eterne
acum la capăt de drum te-aş chema din nou cu
mine
în ţara cuvintelor dulci a dorului şi amorului
Gelu D ragoş
70
BUCOVINEI Octombrie 2021

Scrisoare de la Oraviţa
Trec prin gara
Înghiţită de noapte
Şi din trenul spălat
Cu lacrima
Caraşului ţâşnit din vers
Mă strigă copilăria
În zbor de porumbel.
Pe terasă
În timp ce ajung
Într-o sticlă cu bere Pe tărâmul blestemului
E captiv neantul Cerul îti intră în suflet
Şi speranţa devine dor Şi mă pierd
Peste egalitatea pe care curge În lacrima ta.
Lapte de ciută.
Peste oraş pasărea
Viaţa e pavază lângă cireş Se preface în Eden
Când pe un zar Şi ne vom spune
Cuvântul e numărul par Că versul frânge răul peste noapte.
Transformat în al nopţii paladin.

Versul purifică vântul

Scrisoare
Din obrajii chelneriţei
În faţa mea apar
Fiind vraja serilor,
Oameni modelaţi din cuvinte
În care iubirea naşte focul
Când universul vine-n zbor
Şi ploaia îşi are culcuş
La fereastra casei cu pereţi de lapte.
În sămânţa de iris.
Stau sub credinţă
In memoriam Dacă din brad
Mihai Eminescu Cad în ochii imenşi ai zăpezii
Stropi de mir
Pe care miracolul
Luceafărul preschimbă demiurgul
Îi preface în versuri.
În frunze de tei
Când lângă codru
Pe scaun lângă tei
Stă un tânăr
Marea devine visul
Pătruns de dor.
Şi lipindu-mi tâmpla de luceafăr,
Sunt freamătul copilăriei.
Veşnic tânăr lângă marea
Luminată de steaua
Merg încrâncenat înspre vers
La care nu putem ajunge
Purtat de gândul
Aşteaptă Dionis cu luna în braţe
Care înoată în sărut
Toamna în rochie de mireasă.
Să văd în curcubeu
Imaginea lui Dumnezeu.
Lângă izvor căprioara
Aduce cu ea pe Cătălina
Înveşmântată-n metaforă
Şi tânărul Eminescu
Îi spune codrului
Să o legene peste cuvânt.
Iulian Barbu

71
Nr. 3 (28) SURÂSUL

Ne pierdem
ne pierdem câte puțin
pe margini de gând sleit și pieptănat
ciobim din oră secunde în direcții diferite
spre un alt punct al timpului
obosiți de cuvintele ce vor să moară

mă sprijin de seara ce curge prin aer

înverzită de ploaie și de mirosul ud

haosul adună literele în memorie

într-o mișcare nomadă și într-un spectru roz

apar cuvintele pe care le uitasem

lunecând pe negrul de seară
e o reciclare înfrunzită cu îngeri de noapte
pe trena de vis

Poeții aleg Mereu

mereu e un cub
poeții aleg cuvintele de pe orbită
în care mă rătăcesc dintr-un colț în celălalt
după respirația sentimentelor
în perfecțiune nu există loc gol
și luciul oglinzii
totul e învelit într-o logică fără durere
eșecul e afară printre umbrele șuvoi
unele sunt lipite cu aripi de fluture
altele galopează cu sunete goale
număr pașii și ferestrele false
pe-un sens umblat destul
tencuiala infidelă părăsește zidul
într-un clocot ce-și pierde potopul
ochiul meu se umple de pete
vremelnicia locului e îmbibată de dragoste
profundul rămâne mereu potabil
de ură
egal în lacrimi
de necumpătare
egal în frunze
vântul se odihnește în palma mea
egal în vânt
ultimii bujori intimidează fluturii
folderele burdușite ies din telefon
Dimineața făcută ghem cuvintele lipesc degetele de ecran
tu ești scanat într-o aplicație de respirație verde
dimineața s-a făcut ghem
pe toate planurile mele înclinate
timpul s-a învârtit în jurul pereților care s-au dat la o parte
Incertitudinea
soarele vopsit împrăștie o lumină caldă
incertitudinea mi-apasă umerii
strada pulsează într-un balet repetat
rațiunea scotocește peste tot
oboseala cade din haina veche
momentele mele încăpățânate nu au răbdare
mirosul de ploaie e o consolare
cel pentru tine e o mână virtuală nevorbitoare
pentru gândul ud
trec printre striații de aer înainte de a ajunge
devotată realității băgată-n sacoșă de plastic biodegradabil
îndoi ce nu se poate vedea
și viteza e alta
sunt cenzurată de virus
cea lentă plimbă stelele
și predispusă unei amețeli roz la insomnia verde balansată pe
și le adună pe cerul gol
umbletul copacilor spre cer
cea blocată în nevedere apropie piatra de ochi
linia dreaptă e doar un punct
în care mă mișc circular

Oana Frenţescu

72
BUCOVINEI Octombrie 2021

REGINA MEA 2
1
Muza bună m-a împresurat într-un mod
cât se poate de favorabil.
(spun asta deoarece sunt și muze rele precum demonii...)
Și o întâmpin prin apelativul:
„Regina mea!”
Ea mă primește astfel:
„Mesagerul meu, te-am dobândit drept premiu
sau recompensă
nu ca pe un lucru oarecare
să nu încadrezi totul fără rând
în geografie sau în istorie!”

Muzele rele fiind prin preajmă au obiectat:

„Trădare! La judecată cu ei!”

2
Nici una nici alta se hotărăște ca muza mea să fie răstignită
dar nu pe o cruce inertă ci pe una însuflețită.
Sunt ales eu pe post de cruce vie pe care să fie răstignită muza
Pe al ei umăr-munte de cuvinte mă ridică muza,
umbrind în întregime Golgota sub statura sa...
„Ne trebuie un Everest mai mare
să putem înfăptui această răstignire!”
Așa vociferau muzele rele...Și sunt dat la o parte...

3
Apoi fără să am ca inspirație măcar o poezie însuflețită tip „Haiku”
prin care să spun ceva în fața muzei
rostesc doar atâta:
„Nemărginirea ta, acum când pe umărul tău de inspirații
ai ridicat Muntele Everest ca pe o cruce de jucărie
cum cred muzele rele că poți fi răstignită?
Toate acestea sub credibilitatea ta au fost anihilate!
Nu am poezie pe măsură cu care să te preamăresc!”

Cum Iisus Hristos strigând către Lazăr care a înviat,

în inima mea-noul cimitir de cuvinte
a intrat regina mea-muza strigând:
„Poezie, vino afară!”

Gramatica renăscută dă muzei onorul în inima mea…

Acum scriu parcă inima grăbită

cronometrează cu pulsul ei
Înălțarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos…

Vasile Dan Marchiș

73
Nr. 3 (28) SURÂSUL

Speranță
Cu brațe moi și reci de ceață,
Te-nvălui toamna pe poteci
Și tare-aș vrea ca-n astă viață
Să nu-ți dorești nicicând să pleci! Zi de iarnă
Cu raze dulci lucește Luna, Cu sumanul gros de nea
Te mângâi fin cu palme mici Stă cireșu-nfofolit,
Și cu nesaț îți sorb lumina Salcia plânge și ea
Ce-ți arde-n ochi ca licurici! Crede c-a îmbătrânit!

P.S. Ciutele pășesc sfioase

Chiar de-aș pleca în zorii dimineții, Către lacul înghețat,
Te voi iubi pân'la sfârșitul vieții! Veverițele stufoase
În copaci s-au cățărat!

Puzzle Ceru-i văduvit de nori,

Soarele e amorțit
De n-ai fi fost, te invitam , Și mai zboară uneori,
Apoi din puzzle și din vis Doar un corb spre răsărit!
Meticulos te asamblam,
Ca să te am, cum mi-a fost scris! Casa parcă s-a pitit
Dar cineva, mai înțelept , Sub troianul de zăpadă,
Te-a creat pe tine, Mâțul toarce liniștit
Ți-a pus o inimă în piept, Stând pe soba caldă, caldă!
Să bată pentru mine!
I-am mulțumit pentru acest dar
Ce mi-a fost dat în viață.
De aș putea, te-aș crea iar
Să fi din nou în viață!

Grațiela Cristina Herghelegiu

74
BUCOVINEI
Sclipiri
Spre tine, toamna mea de aur,
În al vremii veșnic zbor,
Cuget de iubiri trăirea
Răscolind prin amintiri.
Pe fereastra timpurie
Cântă cerul neîncetat,
Doar trăiri nemuritoare
Focul care-mi arde-n prag.
Foșnet de lumina vie
Cer deschis spre nicăieri,
Dor de toamna sângerie
Și de un zâmbet cald.
Crud, salbatic, necuprins
E un ger cumplit de sșoapte ,
De sublime amintiri
Ce șoptesc....hai mai aproape...
Vis....
În vis te cuprind lin și ușor
Când mi-ai promis acel zâmbet de dor,
Acea sărutare profundă de gheață
Ce mi-ai furat-o n acea dimineață.
Era prea frumos și prea jucauș,
O iubire eternă, un vis temator
Eu o punte straină
Tu... al meu dezertor...
E numai trăire și nu mă opresc
Până la tine să te iubesc
Să-ți simt nebunia, firav parfumul
O unică șoaptă ce-mi arată drumul.
Prin vis tot alerg eu stingheră,
O umbra incertă ce încă mai speră
Să vadă din toate pornirea
Ce poartă cu sine, un unic cuvânt...Fericirea.
75
Octombrie 2021
De la agonie la extaz
Azi un soare arzator
Îmi zambeste cu Amor
Azi o ploaie indecentă
Îmi surâde cam violentă.
Grele timpuri mai trăim
Supuși de Amor și chin
Străpunși de furtuni violente
Loviți de trăiri latente.
Cât soare și cât venin,
Varsă omul de prea plin
Zâmbete, amor și jale
Îmi mai dau și câte-o stare...
De la amor la haz
Lumea cade în extaz.
Si de la amar la chin
Gândul la Bacovia plin.
Viata e un laitmotiv
De trăiri și de tardiv
De zâmbete și de lumină
Ce din ploaie or sa vină.
Viața e un paradox
Cuprins de haos și de gros
De zâmbete și ploi latente
Ce îmi par cam indecente!
Dor...
Ăn nopti senine și-n zile pline
Te caut cu sete, cu doruri meschine,
Îți simt dur chemarea
Ce vine spre mine
Din veșnicia ce m-aruncă la tine.
E iar întuneric, se crapă de ziuă
Visu-i aievea, o oază prea plina
O urmă de dor, o dâră de jale
Așteptând cuminte la poarta matale.
Ce zâmbet sublim, ce soaptă tardivă,
În mine ceva se-nfiripă
În suflete tari și vorbe stinghere,
Același eu, spulberând în tăcere...
E fum și parfum în neant și-n plăcere,
În mine e luna ce înca mai cere ...
Un susur adânc și-o altă tăcere,
Un simplu suspin ce îmi dă putere.
Și văd cum aplauzi ca un spectator
Pierzându-te falnic pe un coridor.
E intuneric cortina e trasă
Și jocul e crunt, iar dorul apasă...
Ştefana Cristina Marcu
Nr. 3 (28)
RĂSĂRIT
Ar trebui să-ncerc o alchimie
Între ce mi-a rămas din necuprins
Şi ce-mi imaginez că va să fie
Pe scoarţa timpului oprit în poezie
Şi-n mine însămi cât s-a stins
Din răsăritul ce mereu îmbie
Şi gândul pur şi gândul nins!
Mi-ar trebui puţină nebunie
Când fierbe clipa, iar zborul e întins
Să pun balsam de vers, pe rana încă vie
Rămasă sângerândă din copilărie
Că poate-aşa se va fi-nchis,
Iar răsăritul să-mi răsară mie
Aşa cum nimeni n-a prezis!
ÎNVAŢĂ…
Învaţă să asculţi
că dacă ne vom rătăci
ceea ce a mai rămas
din jumătatea nevăzută
se va risipi
în asprimea timpului;
Învaţă să taci
cum tace stânca şi ascultă suferinţa
fiecărui val care se loveşte de ea;
Învaţă să învii
chiar schilodit de durere
refuzând pelinul timpului;
Învaţă să speri sângerând
şi pune pe serpentinele fiecărui gând
măcar din loc în loc
un surâs dintr-un rând
de iubire flămând…
Numai aşa vei vedea
lumina crescând;
Învaţă să asculţi,
să taci,
să speri,
să învii
Totdeauna va mai fi
o a doua zi!
SURÂSUL
TĂRIA DIN ADÂNCURI
Din adâncimea neştiută a sufletului meu
te cheamă versul în dimineţi
cu pleoapele umezite de rouă
după ce clipa nopţii va trece în amintire
şi doar memoria va rămâne troienită
de vis şi dor, de dor şi vis
sub cerul scăldat în lumina
unei pagini cu marginile rupte
vorbindu-ţi despre
întruchiparea duratei
în care mâna, mintea şi
tăria din adâncurile sufletului
îşi arată temeliile profunde!
SEARA, TÂRZIU…
Seara, târziu…
Mă-nvăluie gânduri
fără somn
coborând din adâncul
timpului plin de timp
Poate că visez
sau n-am visat destul,
dar eu însămi
sunt un gând fără somn
care se-nalţă ca o spirală
căutând lumina,
umblând prin lume
cu anotimpurile pe umăr,
însufleţit de cântecul
şi hipnoza cuvintelor.
Seara,târziu…
Fericirile din adâncuri
de nesomn
se strecoară la marginile
stratificate ale amintirii
alergându-se una pe alta
respirând poezie.
Spune-mi tu, clipă, dacă nu te temi de mine!
Spune-mi tu, dacă eu visez sau n-am visat
destul!
CASTANI ÎN FLOARE
Au înflorit din nou castanii, vii?
Florile albe, roz ,trandafirii
Sunt altfel azi, nu-s cum le ştii
Ca fluturii zâmbesc în soare şi…
Te-aştept în bulevard la ING!
Câtă iubire-a pus natura-n floare
Şi ce mireasmă! aş îndrăzni să spun…
Pământu-ntreg pare scăldat în soare
Privirea îmi aştern la drum să zboare
Ca tot privind, să tot adun
Pe aripile versului să pun
Castanii-n floare! Mihaela Mircea
76
BUCOVINEI Octombrie 2021

METEMPSIHOZE
Mi-a intrat mirarea-n tindă, cred c-a vrut să mă cuprindă, când eram prin tine...
și din iureșul venirii, am dat foc nemărginirii, cu brândușe-alpine.

Sfărâmată de-ndoială, iarna îmi părea spoială de zăpezi uitate,

cioburile ei de stei le plângeau prin ochii mei, fulguiri damnate.

Răsăream în flori de stâncă și-n tăcerea mea adâncă mă sorbeau doar ciute,
molipsite de iubire, colindau, în rătăcire, floarea să-mi sărute;

iarba-naltă scânteia sub privirea ce-mi călca tremur de-adiere,

iar o rază se grăbea să-mi aprindă lacrima într-o mângâiere.

Mi-a intrat, pe neștiute, cu moi falduri, nevăzute, noaptea, și iubirea,

îngânam un cântec trist, nu știam prin ce exist, rătăceam privirea.

Am simțit-o în corole, îmi pulsa în alveole, rar, nemărginirea...

Și-am închis oftând, potire, luminând doar cu iubire hoața, amăgirea.

Cobora din înserare, într-un trup gingaș, de floare, în cascadă vie -

și-am știut că ce-a durut, n-a plecat, nici n-a trecut, doare-o veșnicie.

A mea
Veneam din vis și mă-ndreptam, știu bine, spre o himerică, albastră eră,
când te-am zărit, alunecând spre mine, sălbatică, frumoasă prizonieră.

Și te-am desprins cu brațe de lumină din înserarea-n care tot pluteai,

te-am strâns în mine, patimă și vină, să mă redai splendorii, când iubeai.

Și te-am iubit cum n-am iubit vreodată cutreierând prin lumile de jos,
mi-ai fost cuminecare, dragă fată, mi-ai fost altar în suflet, de frumos.

Nu ți-am găsit cerceii de smaralde pierduți în ochii mei, în nopți nebune,

dar știu popasurile tale calde de început și de sfârșit de lume.

Iar de m-oi pierde într-o rătăcire, uitând de tine, dulcea mea comoară,
să știi că renunțarea la iubire va fi osânda, crucea mea amară...

Și vei pleca, așa cum pleacă visul în dimineți cu gură de minciună,

când se usucă-n calimară scrisul şi clești de rac mă strâng în colb de lună.

Iliana Cătănescu
77
 SURÂSUL BUCOVINEI
Cogito X X I V
»»Nimeni nu poate fi atât de prost încât să considere
că știe totul, dar poate fi atât cât este necesar ca să
cunoască doar cât înțelege.
»»Este ușor să-ți critici semenii, dar nu uita: durerea
este de multe feluri.
»»Mare conducător este cel care câștigă un război,
dar tot mare este și acela care îl evită în condiții
onorabile.
»» Prudența este o stare de echilibru între curaj și
lașitate.
»» Moartea nu a fixat o vârstă limită sub care nu se
poate muri, viața nu a stabilit una maximă peste
care nu se poate învăța.
»»Mai ușor ne iartă dușmanii greșelile decât prietenii
succesul.
»»Dacă nu vei avea fericire, consolează-te cu gândul
că specia a făcut o încercare; o încercare poate
reuși sau nu.
»»La ce ți-ar folosi toate bogățiile dacă ai fi singurul
om de pe planetă?
»»Dacă ai putea realiza totul fără efort și cu siguranță,
ai fi mulțumit, dar ce ar putea să-ți aducă fericire?
»»Stânca desparte apa pentru un timp, apa erodează
stânca pentru totdeauna.
»»Recunoștința devine o povară atunci când căile ei
de sporire se închid.
78
»»Toate la timpul lor, chiar și tinerețea.
»»Invidia prietenilor este mai dăunătoare decât
răutatea dușmanilor.
»»Cel care a creat teaca a vrut să protejeze șoldul
purtătorului de sabie, dar a asigurat și timp de
gândire.
»»Faptele vin, faptele trec, importantă este valoarea
concluziei.
»»Timpul vindecă rănile sufletului, dar îngrozitoare
cicatrice rămân uneori.
»»Viața degradează tinerețea, moartea o conservă.
»»Disperatul strigăt al singurătății omului modern
aflat în mijlocul marilor aglomerări urbane, da, va
trebui să învățăm multe.
»»Cine a spus că acela care nu vrea să fie ciocan va fi
nicovală, a pierdut din vedere ceea ce se află între
acestea, ori tocmai acolo se află logica existenței
atât a ciocanului cât și a nicovalei.
»»Cred că rezolvându-ne, fiecare, problemele proprii,
rezolvăm problemele societății, iar acestea, pe
măsură ce se reduc, fac să scadă, din ce în ce,
problemele noastre.
»»Voința este expresia activă a necesității.
Ioan Mugurel Sasu
P A G I N A D E
Cărţi ale colegilor noștri
TIMPUL CUVINTELOR LA VAMA
Paraschiva Abutnăriței
Editura Biblioteca „Miorița” - Câmpulung
Moldovenesc, 2021
O cronică mai mult decât necesară a celor
zece ani de când există Cenaclul „Nectarie”
din Vama, jud. Suceava. 157 de pagini în
care și-au găsit locul membrii cenaclului și
activitatea acestora în pomenitul deceniu,
nu au fost trecuți cu vederea colaboratorii
și prietenii fără de care rezultatele ar fi fost
mai greu de obținut.
UMOR FĂRĂ FROTIERE ÎN ȚARA DE SUS
Paraschiva Abutnăriței
Antologia câștigătorilor Concursului de
Creație Literară din cadrul celor 10 ediții
ale festivalului vămean, Editura PIM Iași,
2021
Volum care cuprinde numele și creațiile
premianților , apărut sub egida Cenaclului
„Nectarie”, coordonator și prefață Ioan
Mugurel Sasu.
VOCI DIN BUCOVINA
Editura PIM, Iași, 2021, coordonator
Rodica Rodean, grafica și coperta Radu
Bercea
Carte în paginile căreia au fost publicate
creații în versuri și proză ale membrilor
Cenaclului „Nectarie”. Volum apărut sub
egida Asociației „Universul Prieteniei” Iași
și a Cenaclului ”Nectarie” Vama - Bucovina.
ABERAȚIA LUMINIȚEI
Luminița Ignea
Adnotări necritice, Editura Detectiv Literar
- București, 2021
Volumul cuprinde articole prin care
au pătruns în presa scrisă analiza și
concluziile autoarei despre cărțile
colegilor de cenaclu. Cartea a apărut sun
egida Asociației „Universul Prieteniei” Iași.
Coperta ilustrată de Tudorița - Maria Ignea.
C A R T E N O U Ă
OCHI DE VALS
Traian Nistiriuc - Ivanciu
Editura Instant - Câmpulung Moldovenesc,
2020
Lumea văzută de poet și exprimată în proză.
Nici amintirile nu lipsesc, unele aureolate
de o deosebită sensibilitate.
PE ARIPI DE ÎNGER
Costel Răescu
Carte apărută la Câmpulung Moldovenesc,
2021
Versuri în care sentimentele omenescului
se îmbină și completează cu cele dedicate
divinului.
CU ȚARA-N SUFLET
Costel Răescu
Carte apărută la Câmpulung Moldovenesc,
2021
Versuri care exprimă dragostea și respectul
față de străbuni, așa cum știe să trăiască
aceasta bucovineanul care își dedică
osârdia creației literare, răzbate din pagini
patriotismul adevărat și fără a fi maculat
de artificialism și sintagme banalizate.
GÂNDURI EVADATE DIN SINGURĂTATE
Gheorghe Solcan
Editura SMArt, Gura Humorului, 2021,
coperta ilustrată de Radu Bercea
400 de pagini în care au fost adunate
creații de proză, poezie, texte dramatizate,
epigrame, nu este vorba numai de
singurătatea impusă de izolarea pandemică,
ci mai ales din aceea care permite autorilor
să se situeze acolo de unde lumea se
vede atât de bine încât permite apariția
concluziilor care să fundamenteze simbioza
cu cititorul.
P A G I N A D E C A R T E N O U Ă

Cărţi ale prietenilor şi colaboratorilor