Bucovina Literară, Nr. 4-5-6/ 2022

Bucovina
literară
publicație întemeiată la Cernăuți, în 1942
serie nouã, anul XXXIII, Nr. 4-5-6 (374-375-376)/2022

REDACTOR-ŞEF:
Alexandru Ovidiu VINTILĂ
REDACTORI:
L. D. CLEMENT
Mihaela GRĂDINARIU Acest număr al revistei
Isabel VINTILĂ este publicat cu sprijinul financiar
al Consiliului Judeţean Suceava,
COLEGIUL DIRECTOR: prin Programul de finanţare
Nicolae CÂRLAN nerambursabilă în anul 2022.
Prof. univ. dr. Mircea A. DIACONU
Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU
Monahia Elena SIMIONOVICI (Preşedinte de onoare al S.S.B.)
Prof. univ. dr. Elena-Brânduşa STEICIUC
COLABORATORI PERMANENŢI: Număr ilustrat cu reproduceri

Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Neamţ) după lucrări ale artistului plastic
Liviu ANTONESEI (Iaşi) Gheorghe Lungu.
Leo BUTNARU (Chişinău)
Marius CHELARU (Iaşi)
Paul EMOND (Bruxelles)
Gheorghe GRIGURCU (Târgu Jiu)
Ioan HOLBAN (Iaşi)
Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti)
Magda URSACHE (Iaşi)
Matei VIŞNIEC (Paris)
Redacţia şi administraţia:
Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - Suceava
E-mail: ovidius_vintila@yahoo.com.
Puteţi să ne scrieţi şi la adresa:

Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”, str. Mitropoliei nr. 4,
720035 Suceava.
Răspunderea pentru opiniile exprimate revine în exclusivitate autorilor.

Manuscrisele trimise redacţiei nu se înapoiază.
BUCOVINA LITERARĂ 1
AUTOGRAF Marcel MUREŞEANU
serie nouă, anul XXXIII, nr. 4-5-6(374-375-376), aprilie/mai/iunie 2022

2 BUCOVINA LITERARĂ
Constantin Severin, Vieţile pictorilor,
REFLU X
Alexandru Ovidiu VINTILĂ
Bucureşti, Eikon, 2022
P oet, prozator, publicist și artist vizual, Con-

stantin Severin, în cel mai recent volum al
său de poezie, cu un titlu care vorbește de la sine, Vie-
lentila apocaliptică a țipătului” (Francis Bacon). Con-
stantin Severin ne demonstrează punând cap la cap un-
ghiurile de vedere ale unor nume notorii din arta plas-
țile pictorilor, caută să construiască o fenomenologie tică universală că: „imaginea e un fel periculos de mers
existențială de înaltă tensiune, explorând incantatoriu pe sârmă” (Ibidem). Și iată că așa, jucându-se cu focul,
complicitatea dintre artă și viață. Mai mult, reconsti- făcând echilibristică, un Ion Țuculescu s-a încumetat și
tuind poematic biografeme pregnante din viața unor a transpus pe pânză: „privirea-linie privirea-frunză pri-
mari artiști plastici, poetul Constantin Severin vorbește virea-pește privirea-spirală/ privirea din ochiului adânc
despre el însuși, ni se livrează contemplând „esența lu- și hipnotic al privirii” (Ion Țuculescu). Practic, de la un
mii”, prim-planul unui anumit fel de a fi și de a face capăt la celălalt al cărții e vorba despre condiția artis-
artă. Într-un poem din volum, intitulat pur și simplu, tului, despre autenticitatea trăirii, despre cele văzute și
Andy Warhol, poetul ne explică: „a face artă înseamnă cele nevăzute, despre sufletul, despre interioritate și ex-
a muri parțial și a învia întreg/ a regăsi explozia vieții terioritate, despre atavic și despre mister, despre cuvinte
într-un grăunte de praf/ focurile de bucurie din inima și, nu în ultimul rând, despre transcendență.
lucrurilor de lângă noi/ frumusețea În fine, poezia autorului din
țâșnind dintre bocancii murdari acest interval cuprins între pagini-
vată de sticlă și șobolani/ imaginea e le volumului intitulat, cât se poate
o creangă de cireș înflorit încordată de simplu, Viețile pictorilor, descrie
între cuvânt și abis/ arta nu poate „umbrele ireale ale lumii reale” (Hil-
exista fără clipele providențiale de ma af Klint). Cam în această zonă se
comuniune”. Așadar, e limpede, simte în apele lui poetul și pictorul
„comuniunea” e o noțiune-țintă în Constantin Severin, martor la cum:
acest volum și face obiectul unei „toate culorile zilei încolțeau ca niș-
investigații menite a descoperi legile te semințe într-un cub negru/ din
artei, dincolo de bine și de rău. care creșteau spice de cuvinte: inimă
Într-un alt poem, dedicat lui timp cruce fruct templu stea insulă/
de Chirico, încă o voce auctorială floare copac sferă apă tringhi spira-
din spațiul cărții de față, suntem lă logaritmică lotus ochi clepsidră/
părtașii unei confesiuni care sună cuvintele sunt semințe nocturne în
astfel: „am dorit să văd lumea cu privirea lui Dumnezeu” (Ibidem).
ochii primului om din univers/ în Într-un teritoriu de acest gen, de
crize solitare și dureroase de migrenă contemplație, în care acumulările se
cu aură/ și m-am izbit pe neaștepta- aglutinează cu decantările, Constan-
te de strigoiul lumii/ înfășurat în mingi și dâre lumi- tin Severin, prin una dintre multiplele sale voci auc-
noase în revelații și halucinații/ în orașe tot mai bolnave toriale, artista suedeză Hilma af Klint, mărturisește în
pline de nonsens cu adevăruri amputate/ am căutat în poemul care o omagiază, că a ajuns să descopere „ochi
firimituri de adevăr ce mi-a mai rămas să iubesc/ enig- peste tot” (Ibdem): „descopeream ochi peste tot pe
ma lucrurilor și așteptarea ghilotinei de cristal”. câmpul pustiu în cer pe aripile fluturilor/ pe lințoliul
Cu perseverență și fermitate își construiește ex- surioarei Hermina pe frunzele fagilor și pe vechile co-
cursul din acest volum Constantin Severin, vădită fiind loane grecești/ mii de priviri își făceau necontenit cuib
opțiunea autorului pentru efectul expresionist. El vede, în orbitele mele goale/ […] am iubit viața răsărind ca
asimilând arta lui Francis Bacon, chipul uman „prin roua din silabele rugăciunii/ și am lăsat rănile interioare
să înflorească în forme cosmice/ tatuate cu misterioase sily Kandinsky). Mai mult, „Eu nu sunt ceea ce sunt”
cuvinte hărți și diagrame matematice/ uneori simțeam – scrie Constantin Severin, atribuindu-i zicerea artistei
că eram scrisă de o mână ivită dintr-un univers paralel/ plastice franco-americane Louise Bourgeois, pentru ca
un straniu cocon zguduit de convulsii ieșit dintr-o cali- pe urmă să explice: „[…] eu sunt ceea ce fac cu mâinile
grafie celestă/ cu litere-ochi larg deschide pentru miste- mele/ autoportretul meu e o mână întinsă din nevoia
rul privirii/ a vedea înseamnă a crede într-o lume care de alinare și afecțiune/ ca să mă apăr am săpat cu ea o
nu se vede” (Ibidem). vizuină din eșecuri și nevoi teribile/ în care mi-am as-
Una peste alta, cele douăzeci și cinci de mono- cuns copilăria o fata morgana cu coapse de case fragile/
loguri închipuite de Constantin Severin refac un tra- un sfinx fără cap cu gheare puternice și un piept cu sâni
seu al cunoașterii, o cale mistică de înțelegere a artei. de lupoaică/ gata să evadeze prin ferestre și uși vechi în
Tainic, poetul citează o afirmație aparținând picto- multiple realități/ ca să fii artist trebuie să exiști într-o
rului Paul Klee: „cu cât mai înspăimântătoare devine lume de tăceri vorbitoare” (Louise Bourgeois).
lumea cu atât mai abstractă e arta”. Și imediat după Concluzionând, cartea de poezie semnată de
acest enunț va scrie în numele lui Wassily Kandinsky, Constantin Severin, Viețile pictorilor, București, Edi-
personaj într-un poem inclus în volumul Viețile picto- tura Eikon, 2022, „trădează” un degustător de esențe
rilor, următoarele: „ca să uit asediul răului am intrat tari, un adept al lucrurilor care durează și care nu au
sub pielea evanescentă a culorilor/ și am simțit gustul început și nici sfârșit, un căutător rafinat al propriului
muzicii și adâncimea emoției de dincolo de noi” (Was- sine.
L U X
F
E
R

„Un vis de un realism dur”
A FO RI S ME
Gheorghe GRIGURCU
A ierta înseamnă a înțelege păcatul. Colaborarea

subterană a virtuții cu păcatul. A ierta: a asi-
mila păcatul neutralizându-l așa cum digeri un aliment.
*
„Nu povesti soției tale insultele ce ți le-a adus
înaintașa ei” (Sacha Guitry).
* *
„Orice lucru aparține celui care știe să-l folo- Senectute. Era un timp în care visele nocturne
sească” (Gide). Dar apartenența e reciprocă: lucrul în îți compensau uneori zilele dificile, acum, dimpotrivă,
cauză îl ia în posesie, la rândul său, pe cel care îl mâ- zilele te consolează de interminabilul șir de coșmaruri
nuiește cu dexteritate. Uneori nu-i mai redă libertatea. de care ai parte. Starea de veghe e mai întâi una de rea-
* bilitare a conștiinței tulburate.
„Ai rămas atât de naiv încă, așteptând în realita- *
te de la fiecare om nou pe care-l cunoști numai lucru- Senectute. Începi a da timpului un conținut ire-
rile cele mai bune; maturitatea ta mai mare se exprimă al, dar nu la modul romantic, fugos al juneții, ci ca și
doar în aceea că această așteptare se transformă foarte cum ai citi un roman întorcându-i răbdător paginile,
iute în neîncredere și dispreț. În fond, de această forță constatând discret cât de puține au mai rămas până ter-
a așteptării naive, căreia îi vine din ce în ce mai greu să mini lectura.
se afirme împotriva experienței de viață crescânde, de *
această forță depinde totul. Câtă vreme există, mai poți Un indiciu indenegabil al decăderii unei soci-
aștepta și de la tine totul” (Elias Canetti). etăți contemporane îl constituie prejudecățile pe care
* le produce și le vehiculează aceasta în legătură cu arta.
Îndrăgostit de o persoană, așa cum preferă un *
fel de mâncare. Vedem că începe a se împlini profeția lui Andy
* Warhol, din anii ’60: „oricine va fi celebru pentru un
Un om poate fi cel mai bine cunoscut nu prin sfert de oră”.
calitățile sau defectele sale manifeste, ci prin așa-zicând *
momentele de relaxare ale acestora, când ele nu mai „Până la urmă oricât ar fi, omenește vorbind,
sunt vizibile ca atare, aidoma unui elev în recreație, a mai frumoasă și mai amabilă o tinerețe feminină, care
unui salariat în pauză, dezvăluind firescul ființei. înseamnă pace, armonie, bucurie, aceasta e totuși dis-
* perare. Fiindcă este fericire, dar fericirea nu este o de-
„Se tot vorbește despre lipsa de interes a româ- terminare a spiritului; în adâncul inimii, în profunzi-
nilor pentru cărți și pentru citit, de faptul că piața de mea cea mai tainică a fericirii locuiește totuși angoasa
carte din România se află la cote minime, că suntem care este disperare; ea caută de a putea să stea acolo
pe ultimile locuri în Europa etc., etc. În aceste condiții, înăuntru fiindcă acesta este locul cel mai scump dispe-
un grup organizat de infractori români a reușit să fure rării, locul pe care-l preferă între toate pentru a-l locui:
la Londra, în urmă cu trei ani, manuscrise ale lui Gali- adânc, înlăuntrul fericirii” (Kierkegaard).
leo Galilei, Isaac Newton și Francisco Goya, în valoare *
de 2,5 milioane de lire sterline. (Cărțile au fost recent Vine un timp în care nu-ți mai dorești nimic,
recuperate de Poliția din România.) Firește, hoții nu le- deoarece dorința de recurență a ființei prin mirajul
au luat ca să le studieze, dar faptul că s-au orientat către amintirilor ți s-a împlinit cu asupra de măsură. O vari-
obiecte culturale și că Poliția s-a mobilizat să caute căr- antă a împlinirii prin ceea ce nu mai există.
țile ar putea fi un fel de evoluție. Orice s-ar spune furtul *
de cărți nu-i totuna cu furtul oglinzilor de automobile” Fiecare operă de artă izbutită, o utopie învinsă.
(Dilema veche, 2020).
* Spre dimineață, un vis de un realism dur, având

„Îi iertăm adesea pe cei care ne plictisesc, dar ca obiect un text lung, chinuit. L-am avut în fața ochi-
nu-i putem ierta pe cei pe care îi plictisim” (La Ro- lor frază cu frază, străduindu-mă a-l corecta fără succes,
chefoucauld). dar cu atâta naturalețe a acestui act încât, la trezire, am
* crezut minute bune că l-aș putea găsi printre hârtiile de
Un personaj baroc: „O fizionomie alcătuită ca pe noptieră.
lacurile lui Monet. Cosmopolit și totuși român, călu- *
găr și totuși om de lume, ortodox, dar cu o anumită „Am descoperit că expresia «este bine» poate fi
aromă iezuită, Andrei Scrima recită îndelung din Djalal rostită de noi în cinci feluri, și de fiecare dată cu alt
ed-din Rumi și din Rilke, din Emily Dickinson și Ion sens, care e determinat, bineînțeles, adeseori și de o a
Barbu, din Upanișade și din Evanghelie. Se desfată de treia câtime schimbătoare și anume mimica” (Lichten-
pitorescul unor rare și vechi cuvinte neaoșe, dar vorbeș- berg).
te cu un cochet accent franțuzesc. Invocă astro-fizica, *
genetica modernă sau topologia ca pe niște domenii Dacă e „rău”, e „rău” pur și simplu, dacă e
la îndemână, fredonează cântece rusești și își încheie „bine”, pățit cum ești, încerci remușcarea unei ingrati-
conversațiile telefonice cu o sintagmă arabă. Poate fi tudini față de Înalt.
surprinzător de galant, atent la vestimentație, pieptă- *
nătură și bune maniere, dar poate fi și tăios, sarcastic, 6 mai 2019. Aflu că a murit Emil Brumaru. În-
autoritar” (Andrei Pleșu). tâlnindu-l pentru ultima oară în primăvara anului tre-
* cut la Sebeș, i-am spus că e posibil să fie socotit drept
Și totuși bucuria, autentica bucurie constituie cel mai de seamă poet român în viață și cred că n-am
starea cea mai puțin egocentrică a ființei. E debordarea greșit. De acum va dormi în racla limbajului său deo-
generoasă a ființei peste marginile sale, o ingenuă ex- potrivă angelic și spurcat, atât de temerar personal.
pansiune în lume până la întâlnirea, ca din întâmplare, *
cu fascicula luminii sacrale care a făcut-o posibilă. „Am întâlnit la Tacitus o găselniță care a fost mai
* târziu preluată de Goethe. Tacitus, în Viața lui Agrippa,
„Cuvintele biblice ca: Dumnezeu a făcut omul spune: «Marile suflete nu pier odată cu trupul». Tacitus
după chipul și asemănarea Sa nu înseamnă că Dum- credea că nemurirea personală era un dar hărăzit nu-
nezeu e un om în cer, ci că omul e un Dumnezeu pe mai câtorva; că nu aparținea vulgului, însă că anumite
pământ” (Blaga). suflete meritau să fie nemuritoare; că după ce străbă-
* teau râul Lethe, despre care vorbește Socrate, meritau
Senectute. Memoria , aidoma unor mișcări de să-și amintească cine fuseseră. Goethe reia această idee
flux și reflux dezordonate în alternanța lor. și scrie, la moartea prietenului său Wieland: «E îngro-
E
* zitor să se presupună că Wieland a murit pe vecie». (...)

Contrariu a ceea ce se crede îndeobște, a fi realist Întâlnim concepția că nemurirea e privilegiul câtorva,
M
înseamnă a ține seama în măsură decisivă de aparențe. al celor mari. Însă fiecare se socotește mare, fiecare are
Visul, poezia, trăirea ca atare nu intră în calculul tipu- tendința de a se gândi că nemurirea lui e necesară. Eu
S
lui realist, care cu fermitate ocolește factorii emoționali nu cred în asta” (Borges).
atât de greu de corelat cu aparențele utile. *
I
* Să lăsăm ființa auctorială să respire în complexi-

R
„Toți cei ce dau dovadă de două calități în stare tatea formelor în care pare îngrădită, fiindcă tocmai pe
pură, anume iubirea de aproapele și acceptarea ordinii calea aceasta își testează în fapt libertatea.
O
lumii, inclusiv a nenorocirii, toți aceștia chiar de trăiesc *

și mor ca atei în aparență, sunt cu siguranță salvați. Cei Există un crepuscul nu numai al viețuitoarelor,
F
care posedă aceste două virtuți în mod desăvârșit, chiar ci și al lucrurilor.

de trăiesc și mor ca atei, sunt sfinți” (Simone Weil). *
A
* „Nu-mi displac gafele. Ele dovedesc sinceritatea

sufletească. Ele sunt garanția comică a bunei noastre preferată. La prânz nu-i lipsește berea canină, în pa-
credințe” (Jules Renard). harul favorit. Nu-i lipsesc nici tratamentele de spa și
* cosmetice pentru a se menține mereu frumos. Marley
A. E.: „Prostia: o banalitate ce-și iese din matcă, este îmbrăcat tot timpul în haine de fițe, după ultima
se proțăpește, ține a se evidenția. O banalitate nebună.” modă. Stăpâna își asortează vestimentația la hăinuțele
* lui” (Click, 2020).
„Duce o viață de mare star! Marley este cel mai *
răsfățat câine din lume, de când a devenit fotomodel Senectute. Lucrurile mici devin împovărătoare,
poverile mari par a se diminua.
*
Senectute. O devitaliza-
re? Până și greșelile trecute ți se
par forme de viață dezirabile.
*
„La o anumită vârstă,
moartea contemporanilor noștri
de care luăm cunoștință rămâne
singura modalitate suficient de
agreabilă pentru propria noastră
viață” (Proust).
*
„Byron și Debussy. Acești
revoluționari de odinioară sunt
vrednici de invidie. Aveau ceva
definit de demolat, aveau un
dușman clar, solemn, în care pu-
teau lovi. În vremurile noastre,
revoluția a cuprins totul, nimic
nu mai e scandalos. Scandalul
s-a epuizat. Scrisorile lui Byron
sunt azi mai încărcate de dina-
mită decât Childe Harold, Cor-
sarul, decît ceea ce a fost inten-
E
ționat drept revoluționar. Dar
Debussy? Oare conservativa sa
M
îndârjire și specificul clasicism
nu ni se adresează în partirturi- S
le sale la fel cu «modernismul»
lui?” (Witold Gombrowicz).
I
*
R
de mare succes. Stăpâna lui, Katie Ramsden, îi face Senectute. Oare relația cu Dumnezeu să fie la
toate poftele. Aduce mulți bani, de aceea are parte de ora actuală o formă de iubire dureroasă pentru ființa
O
răsfățuri la care mulți oameni nu pot să viseze. Cățelul care suferă? A. E.: „Dar iubirea de sine?” Nu cunosc
Marley (4 ani) din rasa Cockapoo, aduce câștiguri de fenomenul. Cred că e un soi de masturbare psihică.
F
circa un milion euro (circa 4,8 milioane de lei) pe an *

din reclame. (...) Katie îl răsfață pe măsură. Diminea- „Aspectul cel mai teribil al răului este tocmai
A
ța îi oferă o cafea specială pentru căței, în ceașca lui spiritualitatea lui, care consistă în faptul că este cu-

noaștere și revoltă deliberată, altfel spus conștientă, „Naturam expelles furca, tamen usque recurret”
lipsă de onestitate și sfidare arogantă, pe care aces- („Chiar de-ai goni-o cu furca, natura se întoarce în
M E ta o manifestă deschis sau indirect. Aici decizia este goană”) (Horațiu).
pur spirituală, căci ceea ce e în joc este pura libertate. *
Nimic nu este mai tentant și mai greu de controlat Dacă cineva îmi întoarce spatele, prefer să ră-
rațional decât să faci ceva doar pentru că nu trebuie mână în poziția aceasta, nu să mai revină cu fața când
R I S
făcut. A afirma spiritualitatea negativului presupune interesele i-o cer, așa cum s-a întâmplat cu un om
să indicăm caracterul său diabolic; și chiar aceasta este pe care l-am socotit cel mai apropiat prieten al vieții
esența răului ca revoltă, el are o natură demonică” mele…
(Luigi Pareyson). *
* „Incredibil ce au găsit polițiștii într-un târg
F O
Autocontrolul cel mai eficace, atunci când nu- de obiecte vechi din Capitală! Două persoane aveau
ți dai seama că îl săvârșești. Un dar al firescului. la vânzare tablouri semnate de mari pictori precum
* Ștefan Luchian, Camil Ressu sau Nicolae Vermont.
O sinucidere din dragoste are un alibi impresi- Acestea erau vândute cu sume cuprinse între 200 și
A
onant. Printr-însa suferința ființei aduce Creatorului 10.000 de lei. Poliția verifică dacă picturile sunt de
cel mai dureros sacrificiu profan de care se arată în patrimoniu și cum au ajuns în posesia celor din tal-
stare. cioc. (...) Spre exemplu lucrările lui Ștefan Luchian
* s-au vândut de-a lungul timpului cu zeci de mii de
„Admițând că știm câte ceva despre părinți, ne euro. Lucrarea «Gălbenele și ulcior», realizată în ulti-
permitem să tragem concluzii cu privire la copii: o ma parte a vieții sale, a fost vândută, în 2018, la o li-
oarece necumpătare dezgustătoare, o invidie bine as- citație, cu 130.000 de euro. «Aișe», pânză semnată de
cunsă sau un acord grosolan cu sine – luate laolaltă, Camil Ressu, s-a adjudecat acum zece ani cu 160.000
aceste trei particularități au constituit dintotdeauna de euro” (Click, 2020).
adevăratul tip al plebeului – sunt transmise copilului *
cu aceeași necesitate și siguranță precum sângele stri- A.E.: „Reavoința, continuul refuz, cinismul
cat; chiar dacă ne vom bizui pe cea mai bună educație trebuie să aibă și ele demnitatea lor, ce naiba! Dar
și cultură, nu vom face decât să tragem pe sfoară lumea cinicul X se pamează în fața oricărui mediocru care
în legătură cu o astfel de ereditate. -Și ce altceva caută catadicsește a-l lăuda, în fața oricărui veleitar ce-i face
astăzi educația și cultura? În epoca noastră foarte pope plac, nici o grijă, cinic și acesta în sinea sa”.
pulară, aș spune grobiană, «educația» și «cultura» tre- *
buie să fie, în esență, arta de a înșela – de a induce în O operă contemporană excesiv glorificată, re-
eroare în ceea ce privește originea și caracterul plebeu zistând mai mult prin subvențiile comentariilor decât
moștenit în trup și în suflet” (Nietzsche). prin forțele proprii. Teama cu care autorul său s-ar
* cuveni să-și aștepte posteritatea.
După cum au stabilit câțiva cercetători fran- *
cezi, brânzeturile (Hexagonul nu e socotit patrie a Senectute. Ai uneori sentimentul că te afli aici
lor?), generează nu doar un somn bun, ci și vise agrea- și acum din întâmplare, ca și cum mijlocul de trans-
bile. port cu care ți-ai început călătoria s-ar fi defectat și ai
* fost silit a coborî într-un loc necunoscut.
Senectute. Realizezi o conștiință tot mai fermă *
a eului tău contradictoriu, dar nu știi ce să mai faci Marile dureri înregistrează suflul suveran al
cu ea. morții. Micile neplăceri îți dau, fie și în cheie meschi-
* nă, gustul imediat al vieții.
Năvala unei emoții pe care ți se pare inutil a o *
exprima. Fericitoare alarmă, apoi dezgust. Fumător pasionat, Albert Camus și-a botezat
* pisica cu numele de Cigarette.

Ne dăm seama imediat
AP EI RO N
Matei VIȘNIEC
dacă totul merge bine
D OMNUL – Venim aici în fiecare sîmbătă ca să

luăm masa de prînz. Sunt şapte luni de cînd fa-
cem acest lucru. În şapte luni nu am lipsit nici o
PATRONUL – Domnul şi doamna nu-mi răspund ni-
ciodată cînd le vorbesc. Mă privesc doar uimiţi
de parcă eu aş fi punctul îndepărtat pe care îl
sîmbătă. Patronul ne cunoaşte deja şi ne rezervă ţintesc ei cu privirile cînd se uită în gol.
aceeaşi masă. DOMNUL – Agenţia prin care am ales-o este una
DOAMNA – Mai mult decît atît, cred că patronul are dintre cele mai serioase. Am negociat cu agen-
grijă ca meniul să nu se repete de la o sîmbătă la tul condiţiile care ne avantajează. Iar pe Elza am
alta. S-a arătat atît de atent cu noi, patronul... vrut în nici un caz să o cunoaştem personal.
Restaurantul este bine situat, cu o frumoasă des- DOAMNA – Nu, Elza nu ştie că în pîntecele său i-a
chidere spre mare şi spre faleză. Şi e şi plin de fost însămînţat copilul nostru. Dar am aranjat
pisici. cu agenţia în aşa fel încît să o vedem pe Elza
PATRONUL – Domnul şi doamna vin aici de şapte măcar o dată pe săptămînă. În acest restaurant.
luni, în fiecare sîmbătă. După părerea mea sunt Pe care l-a ales ea.
un cuplu pe cale de a se dezagrega. Nu-şi vor- DOMNUL – Iată de ce suntem din nou aici. În con-
besc niciodată, nu se privesc niciodată. Se aşează tractul pe care l-a semnat Elza se obligă să vină
la masă, întotdeauna la aceeaşi masă, şi privesc în fiecare sîmbătă în acest restaurant. Perla Ori-
în gol. Sau privesc în farfurie. Pisicile mele se entului. Uneori ne întrebăm dacă Elza nu bănu-
apropie de ei, dar nici domnul şi nici doamna ieşte totuşi că în spatele acestui aranjament se
nu le acordă nici o atenţie. ascunde ceva…
DOMNUL – Ne place să luam masa aici şi să privim DOAMNA – Dar de fapt nu are nici o importanţă.
marea. Sîmbătă nu ne grăbim niciodată. Luăm Tot ce ne interesează este ca fetusul să se dezvolte
masa, apoi stăm multă vreme cu o cafea în faţă. normal. Şi de fapt fetusul nu mai este un fetus,
Pisicile mai trec pe lîngă noi... a devenit un bebe. Elza este în luna a opta. Va
DOAMNA – Venim în fiecare sîmbătă dar masa este naşte peste exact o lună.
doar un pretext. De fapt venim să o vedem pe DOMNUL – De altfel am aranjat ca să nu mai vină
ea. Pe mama copilului nostru. aici pe jos, ci cu taxiul. Elza ajunge întotdeauna
PATRONUL – Bună ziua, domnule, bună ziua doam- după noi. O vedem cum coboară din taxi şi cum
nă. Mă bucur că aţi revenit. Ce zi frumoasă este intră în restaurant.
astăzi! Cît de calmă este marea! Ce senin este ce- DOAMNA – Aceste zece secunde ne sunt suficiente.
rul! Ce zi minunată pentru contemplare! Practic o fotografiem cu privirile pe Elaza. Iar
DOMNUL – Verificăm în felul acesta că îi merge bine. apoi nu ne mai uităm la ea. Nu vrem ca în resta-
DOAMNA – Şi ne place să vedem cum îi creşte burta. urant să se simtă observată.
DOMNUL – Pe această femeie nu ştim cum o chea- PATRONUL – Astăzi avem vinete cu ciuperci ca an-
mă, dar i-am dat noi un nume. treu, cap de viţel cu spanac la felul doi şi cre-
DOAMNA – Îi spunem Elza. mă de zahăr ars cu afine la desert. Dar vă pot
DOMNUL – Elza e tînără, are 25 de ani. propune şi o altă combinaţie. Ouă umplute cu
DOAMNA – Suntem foarte încîntaţi că mama copilu- maioneze ca antreu, caltaboş cu mazăre la felul
lui nostru este tînără. doi şi prăjitură de morcovi la desert. Sau poate
DOMNUL – Că este robustă. Că este echilibrată. Că doriţi fructe de mare…
nu este o prostănacă. DOMNUL – Ne dăm seama imediat dacă totul merge
DOAMNA – Noi am ales-o aşa. Să fie robustă. Să fie bine, dacă Elza are aerul odihnit, dacă este în
echilibrată. Să nu fie prostănacă. formă… Şi mai ales de la o săptămînă la alta
vedem cum îi creşte burta. Pentru noi această vorbească prea mult. Iat-o pe Elza. A venit.
imagine este esenţială. Ne dă aripi. DOAMNA – Arată foarte bine. Are o faţă radioasă. E
DOAMNA – Atît de mult mi-aş fi dorit să fiu în lo- perfect sănătoasă. Nu-şi suflă nasul, nu tuşeşte.
cul Elzei. Să crească acest copil în propria meza Înseamnă că nu e răcită.
burtă... Dar nu s-a putut. Atît de mult mi-ar fi ELZA – Dacă n-ar fi plin de pisici n-aş veni în acest
plăcut să-i simt mişcările, să simt cum devine tot loc. Pentru că mîncarea nu-mi place. Ba chiar
mai greu, mai voluminos… mă face să vomit. Nu ştiu de ce, dar de fiecare
DOMNUL – Dar nu s-a putut. dată cînd trebuie să aleg aici un meniu, simt că
DOAMNA – Dar nu s-a putut. mi se face greaţă. Este suficient să citesc meniul
PATRONUL – Uneori aştept cîte zece minute în pi- şi mi se face greaţă. Cap de viţel. Cum să nu ţi
cioare, în faţa lor, ca să se decidă în privinţa mese facă greaţă cînd eşti însărcinată şi intri într-un
niului. Cîte zece minute sau cîte un sfert de oră. restaurant a cărui specialitate este capul de viţel?
(Către Domnul şi Doamna.) Sau poate doriţi Cap de viţel cu spanac. Este suficient doar să
fructe de mare… aud cuvîntul spanac, să-l văd scris, şi îmi vine
DOMNUL – Iar mie mi-ar fi plăcut să mîngîi pe bur- să vomit.
ta în interiorul căreia creşte copilul meu… Să-l PATRONUL – Mai avem calamari, creveţi proaspeţi,
mîngîi aşa, pe dinafară, şi chiar să-i vorbesc. Am crabi, arici de mare şi dorade pescuite chiar în
N
consultat mulţi specialişti ca să aflăm dacă este dimineaţa aceasta. Unele mai mişcă încă. Pot să
sau nu important ca fetusul să audă vocea tată- vă fac o doradă a la plancha cu orez negru şi
R O
lui. mirodenii.
DOAMNA – Şi ni s-a spus că nu este chiar atît de im- DOMNUL – A cerut un meniu complet. Trei feluri. E
portant. Sigur, copilaşul nostru va avea un mic foarte bine. E foarte important să mănînce bine
şoc emoţional în momentul cînd va trece din în această ultimă lună de sarcină, cînd copilul
I
burta Elzei direct în mîinile mele. Dar şocul va devine şi mai hulpav.
fi resorbit, se va obişnui repede cu vocea mea, DOAMNA – Unele cupluri preferă să lege o relaţie de
E
adevărata şi viitoarea sa mamă. prietenie cu mama purtătoare. Dar noi n-am

P
DOMNUL – Oricum, am cerut prin contract ca Elza vrut.

să nu vorbească prea mult în timpul celor nouă DOMNUL – De ce n-am vrut?
A
luni de sarcină. Nici să fie mută, dar nici să nu DOAMNA – N-am vrut pentru că e mai bine aşa.

N-am vrut ca Elza să ştie pentru cine a purtat suferit cînd m-au obligat să mă separ de pisi-
copilul. Nu vrem să avem nici o relaţie cu ea că. M-a durut foarte mult sufletul cînd agentul
după ce ne livrează bebeluşul. Nu vrem ca să ne mi-a spus că în timpul sarcinii nu trebuie să am
trezim din cînd în cînd cu ea la uşă şi să ne spu- pisică în apartament. Eu întotdeauna am avut
nă ştiţi, treceam pe aici şi am vrut să văd cum îi pisică. De cînd am fost mică, foarte mică, am
merge micuţului. iubit pisicile. Şi acum a trebuit să-mi dau pisica
DOMNUL – Am plătit o sumă importantă pentru ca unei prietene. Tare tristă am fost fără pisică. Tare
în toate aceste luni Elza să aibă o viaţă echilibra- deprimată. Pisica mea este atît de blîndă, atît de
tă. Chiar frumoasă. Culturală. inteligentă. Îmi transmite atîtea unde pozitive.
DOAMNA – Am aranjat cu agentul ca Elza să meargă De ce s-au temut ei, oare, de pisică? Au crezut
în fiecare săptămînă la cîte un concert, la cîte un că din cauza pisicii i se va întîmpla ceva bebelu-
film sau la cîte o piesă de teatru. Am aranjat cu şului? Tare greu mi-a fost fără pisică. Parcă n-am
agentul ca Elza să citească în fiecare săptămînă avut jumătate din suflet. N-am să-i iert nicio-
cîte o carte… dată că m-au obligat să mă separ de pisică. De
DOAMNA – Noi i-am ales cărţile. Şi tot noi i-am ales Zerbinetta. Cînd va fi să o iau înapoi pisica va
concertele, filmele şi piesele de teatru. Suntem fi supărată pe mine multă vreme. Poate că alte
convinşi că toate aceste activităţi culturale au un pisici nu sunt aşa, dar pisica mea era ataşată de
impact pozitiv asupra copilului. mine. Mă iubea. Dormea în pat cu mine, la pi-
DOMNUL – În univers totul se leagă, totul este co- cioare… Nu, n-am să-i iert că mi-au impus să
nectat, lucrurile se influenţează unele pe altele, mă separ de pisică… N-am să-i iert niciodată.
unde şi energii misterioase se propagă în jurul Domnul şi doamna nu ştiu încă, dar vor avea o
nostru şi suntem modelaţi de ele. surpriză. O mare surpriză. O gigantică surpriză.
PATRONUL – Deseori mă întreb de ce oameni care Rău au făcut că m-au separat de pisică. Rău au
nu iubesc pisicile revin totuşi în acest restaurant. făcut că m-au privat de pisică. Ei nici nu ştiu că
Dar nu am nici un răspuns. Omul rămîne un fără pisică, sufletul meu a fost plecat, perturbat,
mare mister. deviat. A crescut acest copil în mine dar sufletul
DOAMNA – In orice caz, noi am încercat cît am putut meu nu a fost cu mine. A fost plecat odată cu pi-
ca să ne modelăm copilul. Elza a avut dreptul sica. Dar ce să înţeleagă ei, domnul şi doamna?
la două ore de televizor pe zi, dar nu mai mult. Ce mai oameni!
Evident, noi i-am ales programele.
DOMNUL – Tot noi i-am organizat alimentaţia. Am
vrut să fim siguri că Elza se hrăneşte cum tre-
buie. I-am interzis, în tot acest timp, Elzei, să
utilizeze telefonul mobil.
DOMNUL – Nu am vrut ca aceste mizerabile unde
N
magnetice şi impulsuri care vin tocmai de la sa-
teliţi, şi despre care nu se ştie încă mare lucru, să R O
iradieze copilul.
DOAMNA – I-am interzis şi să aibă relaţii sexuale pe
toată durata sarcinii.
DOMNUL – Fără să ştim exact de ce…
I
PATRONUL (privind în gol) – Fără să ştie exact de

ce… Ce mai oameni!
E
ELZA – Domnul şi doamna mi-au impus atîtea restric-

P
ţii încît îi urăsc… Nici nu ştiu dacă mai merită

se le dau copilul. Poate că am să-l păstrez pen-
A
tru mine. Văd eu. În orice caz, cel mai mult am

P O ES I S Nichita DANILOV Perspectivă
pus pe șenile, în urma căruia

ieșind din gramofon, mărșăluiește un batalion
Marsilieza... de soldați la pas de paradă, cântând Marsilieza...
Pășesc pe străzile acestui oraș

tapetat cu tablouri. Mergând, Drum
întorc spatele realității
care fuge mereu în urmă, Calc pe propriile mele urme;
ascunzându-se sub asfalt, pe măsură ce merg, mă îndepărtez
sub iarba verde.. de cel ce am fost și de cel ce sunt,
Mergând, încerc să ocolesc pomii, care se desprind din mine
stâlpii de telegraf, coșurile de gunoi, alcătuind un șir nesfârșit de trupuri
păsările, norii, și tot ce mă înconjoară, goale ce se rostogolesc pe asfalt;
încerc să ocolesc peisajul, calc mereu pe propriile mele urme,
din care fac și eu parte, ce se învârt ca niște ceasornice în gol,
dar la fiecare pas, mergând caut să ajung într-un punct,
la fiecare trecere de pietoni dar punctul migrează mereu
dau peste câte un tablou pictat de Picasso, alergând pe tabla de șah,
de Chagall sau de Dali, iar eu intru și ies din mine și din mulțimea
dau și peste peisajele contorsionate de trupuri care sunt și am fost.
de mâna lui Van Gogh.
Mergând prin oraș încerc să ocolesc Merg pe drum, mă învârt în cerc,
intersecțiile în care stau suspendate în aer casele se învârt și ele
o mulțime de oameni fugind ca niște animale speriate pe străzi;
și o mulțime de mașini, încercând să se ascundă
încerc - schimbând semnele de circulație – în găurile apărute în asfalt ca în niște vizuini.
să mișc trecătorii din loc, Mergând, las în urmă drumul
încerc să mișc și mașinile, și tot ce e de lăsat; privesc umbrele trecătorilor
și tramvaiele înțepenite în stații; ce se îndepărtează mereu de clipa care trece;
înaintând prin oraș mă călăuzesc iau clipele în căuș și le strecor printre degetele mele firave,
după urmele lăsate de mașini pe asfalt, oprindu-le în loc. Opresc trecerea,
dar și după urmele carului mare, opresc tot ce mișcându-se poate fi oprit;
ascuns undeva pe cer și după urmele opresc atomii, norii, luna și soarele
carului cu boi al lui Grigorescu, ce se perindă pe cer. Opresc drumul
și încerc să revin acolo de unde am plecat; clipocind rând pe rând toate zodiile
opresc și trecătorii, opresc și mașinile, dinlăuntrul și dinafara Căii Lactee
opresc și pietrele kilometrice
înșirate de o parte și de alta a drumului;
mă adăpostesc obosit la umbra lor. Walt Whitman
Acum eu sunt cel ce nu mai sunt, Cuvintele lui Walt Whitman sunt simple
ceea ce am fost și nu mai este; ca însăși viața. Ele izvorăsc din asfalt,
mă scald de două ori în apele aceluiași râu, din firele de iarbă călcate în picioare,
și râul pleacă odată cu mine, din apa ce susură-n fântâni sau cea care picură în peșteri,
târându-și după el undele năpădite somn, din scârțâitul macaralelor ce se aud prin porturi.
fără să arunce o privire înapoi. El vede omul ca pe o cetate măreață,
Mă întind în albia lui; ca pe un furnicar aflat într-o continuă mișcare,
sunt totuna cu el, cu pietrele ca pe un continent cuprins de tsunami;
și cu undele ce alergă una după alta, el cântă omul simplu, omul zilelor noastre,
în cercând să se oprească în loc. dar și omul din vremea lui Hammurabi,
Sunt locul și timpul ce curge, ce trăiește astăzi în noul Babilon.
revărsându-se din matca lui;
sunt clipele pe care le strecor în palmă
la lumina lunii, încercând să separ
odată și încă odată, mereu,
Odă frumuseții
lumina de întuneric și binele de rău.
Frumusețea ta s-a ofilit
cum se ofilește în parcuri
în plină vară iarba. Tinerii
Calea Lactee s-au tolănit prin ea,
urmele trupurilor lor
Merge singur pe calea sa înarmat s-au imprimat pe gazonul ars de soare
cu un ferestrău în mâini, alături de un cântec de chitară.
în timp ce în față și în spatele lui
Tinerii au stins chiștoacele în nisip,
tot alte și alte căi se deschid;
au împrăștiat scrumul
pășește cu ochii legați pe fiecare dintre ele,
peste cochilie de melci
tot mai singur, tot mai străin
decupând câte o fereastră, câte un gol și bobițele de rouă căzute
în formă de semicerc în golul lui. de undeva din cer în plină zi de vară,
În fiecare clipă se desprind din el, în urma lor s-a ofilit
cad alte clipe ca niște solzi, împrăștiindu-se în jur; și frumusețea ta strălucitoare
pășind prin el, înlăuntrul și în afara sa, care nu va mai renaște niciodată.
el caută să ajungă cât mai aproape de sine însuși,
S
însă sinele lui a plecat, s-a rupt din trecutul și din
I
viitorul lui, Sufletul pereche

s-a risipit ca un fum alb pe toate căile;
S
a umplut și a golit pe rând toate golurile, Ca pe un zar aruncat între Alfa și Omega
astfel că din el n-a mai rămas îmi ridic sufletul din țărână
E
nici cea mai vagă urmă, și-l încălzesc în căușul palmelor

nici cea mai infimă amintire,
O
până când sufletul se transformă

ci doar un gol, umplut cu alte goluri,
într-un fluture plin de raze de lumină,
un fel de piele fumegândă de șarpe al amintirii,
apoi plec orbecăind pe străzi
P
care strălucește atunci când se sting

printre siluetele ce se perindă prin ceață,

încercând în orașul potopit de somn
I S să-mi găsesc sufletul pereche Bicicleta
Hrănesc bicicleta cu un braț de fân,
S
Peisaj barcelonez îi pun zăbale la gură,

o iau de frânghie și mă duc să o spăl la iaz,
E
Porumbeii care coboară îi atârn de coarne o traistă cu ovăz,

O
de pe soclul statuii lui Cristofor Columb din Barcelona iar atunci când pe străzi se face seară
își târăsc ușor aripile pe caldarâm, o adap la fântână.
șchiopătând când de piciorul drept, Când mă urc în șa,
P
când de piciorul stâng, spun de fiecare dată,

imitându-i pe cerșetorii șchiopi șfichiuind cu biciușca ghidonul:
ce-și fac siesta întinși pe băncile de pe faleză „Dii, dii, Rosinante, dii...”
înconjurată de palmieri; Iar bicicleta, întorcându-și
și atunci, sculați din somn, cu mirare coarnele spre mine,
cu fețele puhave și cearcăne vine, scoate un nechezat ușor
ei le aruncă din scrumiere și o ia în galop spre morile de vânt.
mucuri de țigară, bobițe de piper, ...Așa mă jucam de-a calul
bobițe de cacao și semințe de canabis, și de-a bicicleta în copilărie,
amestecate cu firimituri de pâine așa mă joc, uneori, și acum.
stropite din belșug cu bere și vin.
Și atunci gângurind porumbeii
prind deodată puteri luându-și zborul Preafericitul Iosif – o amintire
de pe caldarâm și făcând tumbe
și reverențe rotindu-se în zbor Atunci când venea primăvara
deasupra statuii lui Columb și cireșii dădeau în floare,
patronul tuturor orbilor, ciungilor rumegând fire de iarbă
și șchiopilor din lume. amestecate cu fire de tutun –

o spumă galben-verzuie am ciripit și am cârâit imitând păsările

i se prelingea din colțul gurii pe bărbie –, ce zburau zbenguindu-se prin ramuri
purtând pe cap o cununiță în toate limbile pământului
împletită din flori de păpădie, învățând cuvinte noi atât în alfabetul aramaic,
preafericitul Iosif, nebunul cel mai frumos al satului, cât și în limba necunoscută a farfuriilor,
ieșea odată cu turmele de a tacâmurilor poleite cu aur și argint
capre și de oi, odată cu cirezile de vaci, pe care am învățat-o ciugulind
pe poarta casei sale, sâmburii de măsline din farfurii,
și behăind ușor, și legănându-și șoldurile înconjurați de stoluri de porumbei albi, de papagali,
în ritmul bătăilor tălăngii de corbi, dar și de alte păsări
se ducea cu ele la păscut.
cu care am încercat să ne înțelegem
folosind alfabetul morse,
Iar atunci când vedea
alfabetul Braille, dar și în alte
oile sau vacile sau caprele
împreunându-se pe câmp limbi ale altor viețuitoare ale pământului,
scoțând un muget scurt și acoperindu-se de solzi și pene, apoi sculându-ne de pe scaune,
se ridica în două labe am luat-o veseli la vale clătinându-ne pe străzi,
și se împreuna cu ele, urmăriți îndeaproape de stolul de corbi
după care ascuțindu-și pintenii și creasta și de stoluri întregi de suflete moarte.
se răcorea răscolind mușuroaiele de cârtiță și de furnici
până îi trecea năduful.
Perspectivă
Cina Altădată consultam ceasul solar

și zodiile ce se perindau noaptea pe cerul înstelat
Întâi au mâncat măslinele ca să ne orientăm în timp și spațiu,
scuipând cu delicatețe fiecare sâmbure iar azi aruncăm o privirea
în farfurioara de porțelan, pe ecranul smarthponelor care ne indică
apoi au ciugulit ridicând pe scobitori parfumate cu exactitate toate coordonate referitoare la mediu
bucățele de brânză de capră la viața noastră socială, dar și la cea lăuntrică,
în care erau înfipte niște stegulețe galbene și-albastre astfel că nu trebuie să facem nici un efort
și au băut bere ciocnind halbele însumate ca să aflăm locul și ora unde ne aflăm,
deasupra meselor încărcate curând însă va veni timpul când
cu fructe de mare și bucate exotice nu vom putea mișca un deget
stingându-și trabucurile fără să consultăm îngerul nostru protector,
în scrumierele deja pline de mucuri. smartphone-ul nostru cel de toate zilele și de toate nopțile
După care au mâncat și sâmburii de măsline, din ce în ce mai inteligent, mai estetic,
și cartofii pai rumeniți pe o parte și alta, din ce în ce mai redus ca dimensiuni S
și feliile de scrumbii și bucățele de somon făcut după chipul și asemănarea
așezate pe feliile de pâine prăjită, chipului nostru interior.
I
și cele pline de icre negre și roșii,

S
au mâncat folosind aceleiași scobitori El ne va da cele mai mici detalii

și mucurile de havane din scrumiere despre starea vremii,
E
până le-au golit de tot, dar și despre starea noastră lăuntrică,

apoi au băut din nou bere ne va povățui să alegem meniul și ne va pregăti
O
și au ascultat cârâitul stolurilor de papagali micul dejun

ascunși în frunzele palmierelor și a arborilor de cacao masa de prânz și, bineînțeles, cină frugală;
P
cărora în toiul serii le-am ținut atunci și noi isonul ne va sfătui ce să cumpărăm
I S
S
E
O
P
și ce lucruri să aruncăm la pubelă, sunt benefice pentru afacerile,

la ce oră să ne sculăm, la ce oră să mergem la sală pentru cariera și, de ce nu?, pentru viitorul nostru.
de fitness Unele dintre ele, ne pot trage îndărăt.
și, bineînțeles, la ce oră să ne punem capul pe pernă.
Ne va sfătui cum să ne îmbrăcăm Tot el, la momentul oportun,
în funcție de-o împrejurare sau alta, ne va alege după criterii foarte bine stabilite,
cum să răspundem la întrebări și ce gesturi iubirea ideală și ne-o va aduce,
să facem atunci folosind tot felul de strategii
când conversăm cu colegii noștri de la slujbă. în casă chiar de la celălalt capăt al pământului.
Și tot el, alegând din nou momentul cel mai propice,
El ne va sugera ce întrebări să punem altora, ne va comunica anul, ziua, ora, minutul și clipa
și nouă înșine; ne va sugera când și cum în care sufletul nostru se va despărți de trup;
să ne ținem sentimentele în frâu el ne va povățui cui și cum să facem ultimele confesiuni,
și când să ne dăm arama pe față. el ne va dicta testamentul,
El ne va spune ce vise să visăm el ne va cufunda trupul într-un somn adânc
dintr-o galerie întreagă pusă în fața noastră pe tapet; și ne va călăuzi de asemenea pașii pe ultimul drum,
va trebui doar să apăsăm pe-o tastă, având grijă ca sufletul nostru să se deprindă
sau doar să ne punem această dorință în gând. cu bezna adâncă a lumii de apoi.
El va fi sclavul și îngerul nostru păzitor,
El ne va spune ce amintiri să derulăm el, smartphone-ul nostru invizibil,
în memorie și ce amintiri să punem la index. stăpânul nostru și sclavul fără de care nu vom putea
Nu toate amintirile și nu toate visele exista.

Poeme Lucian VASILIU
I S
S
TREN DE PERSOANE
E
O
Viețuiesc în subsolurile zilelor de vară.
Îmi amintesc:
P
hoinăream
cu un sac de nisip în spate,
la sud de Podișul Tibet –
visam ascensiunea laolaltă cu amicii delfini,
pe Marele Zid chinezesc cu gândul la muzele de altădată,
o,
Acum, printr-un paradis provizoriu insulă Samosata!
m-am întors în albia natală
cu un tren de persoane impersonale
Mă hipnotizează ŞAPTE
femeile brune
nopțile albe
democrația ateniană Cu şapte degete la mâna dreaptă
m-am născut,
Sunt singur în pântecul mamei dar nu mai am decât UNUL
prin care vă descriu aceste fapte:
Șapte femei am iubit

LUCIAN DIN SAMOSATA dar numai UNA era Regină.
în amintirea ei nu dorm şapte zile,
timp în care sufletul mi se închină
Martor am fost
în procesul kafkian Am scris şapte poeme fundamentale,
dintre strâmtorile Bosfor și Dardanele, dar tuturor le-am dat foc:
dintre Talles din Milet nu am salvat de la incendiu
și Lucian din Samosata decât UN cuvânt
Scriam odinioară, Șapte funii spânzură din ceruri.

pe brânci, Trag şapte clopote
în atelierul de înfiat litere, dar nu aud decât UNUL
în cartierul carpatian
în spate cu lacul sovietic Șapte vieţi am parcurs:
din toate s-a ales praful
Acum visez: pe care cu grijă
înot spre țărm grecesc îl scuturaţi de pe haine

I S
S Ioan Es. POP cam asta-i tot ce mai rămîne după
încât aude celălalt mal prăbuşindu-se

E
cu mult înainte de-a se prăbuşi.

sau poate a venit meşterul şi atunci e limpede.
O
nu mă mişc, dar, atenţie, picioarele au pornit.

P
tropăitul lor e mai rece şi mai adânc decât trăsnetul.

de pe malul opus, celălalt a pornit şi el.
apele s-au ridicat cu pod cu tot şi l-au făcut fărâme.
abia acum cine trece trece cu adevărat:

de partea asta nu mai este decât râul. fără să trebuiască să dea cuiva seamă
am văzut adesea şi fără să lase vreun semn c-a plecat.
prăbuşindu-se în el o sumedenie de inşi împăcaţi,
pentru care, în zilele sumbre, cu soare prea mult,
nu mai era niciun fel de scăpare. ţi-am spus să te fereşti de dimineţi,
fac în genunchi două-trei tăieturi până-n os soarele lor crud nu e pentru noi.
şi mă uit. fac treaba asta de mic. iar soarele închis şi greu al lumii noastre
pielea picioarelor e plină de ochi închişi.
abia mai abureşte orizontul. suntem
la începuturile altei lumi şi altor sori.
vin aici numai când întunericul e-n toi.

celălalt mal, care cel mai adesea
e înşurubat în ceaţă, îi trage la sine numai pe dispăruţi. ai rămas singur. e bine. ai tot trecutul la îndemână.
nu trec niciodată. stau pe marginea asta ai văzut răul cu ochi mari şi te vei vindeca.
şi adulmec malul celălalt. într-o zi ai să-nţelegi că tot ce străluceşte
îţi aduce moartea mai aproape.
mă aduc aici de ani buni. crestez în genunchi
ochi mari şi mă holbez la insul de dincolo serile, în schimb, aici or să-ţi placă:
care precis se uită şi el dincoace noapte de noapte eşti în vremea lumilor livide,
cu genunchii înţesaţi de crestături. jumătate umbră, jumătate necunoscut.
fii binevenit, aici viitorul
acolo pot fi asasinate şi împerecheri cumplite. aproape-a trecut.
aici însă nu se întâmplă nimic.
ce m-aş face fără râul ăsta care taie
oraşul în două, fără podul peste care n-am păşit vreodată musca de sicriu nu poate fi prea zglobie.
deşi fiecare muşchi e pregătit locul strîmt o obligă să fie disciplinată ca un soldat.
pentru ziua când vom trece împreună? dar cît de ademenitor şi ferice poate fi acest loc
unde se desfată marile mirosuri
deocamdată însă răbdare, mare răbdare, şi de unde cerul nu se vede niciodată.
pentru că noaptea trecută l-am auzit gemând.
după ani şi ani de când îl urmăresc, îmbătată de arome, are vreme acum
podul a-nceput să se vaite. să cerceteze pe-ndelete sinele locatarului,
poate ceaţa e prea grea, poate auzul meu s-a subţiat năucitor în miasme şi inegalabil în descompuneri,
atât de mult fără grija că va fi descoperită vreodată.
„un degustător rafinat, dar şi un sihastru“,

ai zice despre ea atunci cînd alunecă peste teme-te de noroc. descoperă-te când eşti gol. acoperă-
I S
piftia zoaielor dulci şi lăcrimoase din pîntece, te când eşti plin. stinge ţigarea. nu te simţi întreg
peste mucegaiul diafan de pe falange şi gură. câtă vreme te afli în trup. când dispari, dă erată. bea
iar cînd odihneşte în bojdeuca de clei din ureche, mult. sau nu bea mult. fumează. sau stinge ţigarea.
S
obişnuieşte-te cu neadevărul adevărat.
ai zice că filosofează şi ascultă
E
eternitatea cum vuieşte chiar aici, în aceste dacă-ţi vine să urli, ţine-ţi ţipătul sub glotă până se
delicatese care încă fermentează. face dulce ca mierea. leapădă-te de tot ce îţi pare că
O
ştii. învaţă să nu ştii. luptă pentru contra ta. fă-te
cum spuneam însă, musca de sicriu
că eşti mereu altcineva şi într-o zi vei chiar fi. stinge
P
nu poate fi prea zglobie şi de aceea
ţigarea.
un drum de la cap la picioare poate dura mult,
foarte mult,
atît de mult încît la întoarcere ca să nu birui vreodată, aliază-te cu cei slabi. la amiază
să nici nu-l mai recunoască pe locatar. spune-ţi că s-a-ntunecat deja. pe cei ce-ţi sunt datori
plăteşte-i să-ţi amâne plata. îndulceşte ceaiul cu fiere.
dar acuma, ssst! musca de sicriu a aţipit. trage perdelele. stinge ţigarea.
mâine o aşteapt-o noapte grea.
acum, că am rămas doar între noi, să recunoaştem că
de fapt nu suntem doi. eu sunt nimeni, tu eşti nimeni,
suntem de o singură fiinţă. hai, iute, să ne rugăm cu
glossă credinţă.
când te fereşti, fereşte-te de tine. nu bea băutura care-
deci îngenunchează, aprinde-ţi ţigarea, dă drumul la
ţi face bine. nu mânca nimic din ce îţi place. iubeşte
radio şi începe rugăciunea: „este frig, nimeni veghează
numai ce dispreţuieşti. când e vară îmbracă paltonul.
deasupră-ne, aici încetează emisiunea.”
nu visa. du-te la bal ca la spital. stinge ţigarea.
n-avea grijă de ziua de mâine, e tot cea de ieri. bate

capul să-nţeleagă fundul. deprinde-te cu nefiinţa, se tânărul de la fereastra blocului de vizavi
naşte o dată cu tine, e tot a ta. nu dormi. nu te trezi. dă cu ochii de mine și își spune:
când nu dormi, stinge-n tine setea de-a fi om. stinge „un biet om la șaizeci de ani.
ţigarea când pleci. deplânge doar uşorul, nu şi greul. de acum, zilele lui sunt numărate.
stinge ţigarea. după șaizeci, la ce-ar mai trăi?”
adu-ţi aminte că ai dispărut deja ieri. stinge ţigarea mai deasupra lui, la etajul nouă,
iute. iartă răul celui care-ţi face bine. pune-ţi-l paznic pe un bătrân care pare bine trecut de optzeci
cel ce te fură. râde când îţi sare sângele pe gură. bâjbâie pe balcon și eu mă întreb:
„după optzeci, la ce-ar mai trăi?”
umple cu absenţă locul în care eşti aşteptat. papă lapte.
stinge ţigarea. fă-te singur şi străin pentru cel care-ţi am auzit că deasupra mea, la zece,
cere tovărăşia. dezi-te şi de adevăr, şi de minciună. locuiește un domn care a făcut o sută de ani.
cei din blocul vecin îl pot vedea.
ca să nu fii ucis, arată-te gata să mori. stinge ţigarea. eu n-am cum, dar dac-ar coborî cu liftul,
disperă speranţa. spune-i lui văru-tu că-mi datorează aș afla lucruri la care altfel n-am acces.
cinci sute. nu uita că toate s-au făcut în lipsa ta. deci
spune-i să-mi aducă banii cel târziu poimâine. deci nu țin prea tare să ajung la zece,
poţi oricând dispărea. însă pe el aș vrea să-l pot vedea
măcar când îl vor coborî pe scări, aorta poate doar c-a aţipit,
de nu cumva vreunul, peste noapte, dar e un somn enorm în astea toate –
îl va înmormânta direct în cer. trăieşti doar ca să mori ce-i de murit.
las’ că ne văd alţi ochi, noi nu-i vedem.

noi ne continuăm înaintarea.
cam asta-i tot ce mai rămîne după: de-acuma între viermi, ca în harem,
un sac din care spaimele s-au dus,
o nevedere parcă vede marea,
micsandre stinse în trupeasca supă
şi nimeni care să mai şadă sus. în timp ce morţi mai vechi şi mai ferice
fac semne largi că vor să se ridice.
din vena cavă gongul nu mai bate,
S
I
S
E
O
P

Câteva poeme Claudiu SOARE
I S
S
Infinitul nesomn
E
O
La nesfârşit,
anul patetic al nopţii.
Lichiorul negru al nesomnului,
P
care urcă luna pe cer.
Mareele femeii,
în care poetul îşi vede care nu interzice alte gânduri,
sfârşitul, amintirea. altă gândire.
Florile răului din constelaţia mea. Lucrurile au fost puse aşa
Dinţii lor purpurii de ură. ca să poată fi descompuse în himeră,
Cântecul lor cu geografie solemnă. fiindcă nu pot fi dezminţite.
Albastrul omului singuratic, Mintea omenească nu poate nega nimic,
încoronat cu rolul suprem nici cataracta împotriva ochiului din vedenie.
al miracolului. Despărţim lucrurile unele de altele
Ultima dragoste a urâtului pentru a vedea înţelesul, zicem,
cu steaua nefericirii. pentru a-l putea numi mai uşor,
Tot ce nu putem înţelege. dar numirea lui ia secole,
secole de neînţeles
şi nume zadarnice, vanitoase,
Infinitul discret iar înţelesul pe care-l numim între ziduri,
pe care-l strigăm între ziduri,
E capodopera lirică nu se arată,
a femeii care înfrînge labirintul nu are de ce să existe,
prin resemnare. să intre în proprietatea noastră,
Cu stilul preţios al efemeridei, să intre în celulele şi în secreţiile noastre.
cu fiecare clipă dispărînd. Nu vedem lucrurile decât cum au fost puse,
Descrierea chipului căruia i se ia totul lucrurile însă nu le vedem.
şi i se lasă în zadar privirea. Un ochi imaginar aflat în nesfârşită mişcare,
Excepţia obligată să aibă neîngăduit staticului,
infinitezimalul pas: lucrurilor aşezate deja,
o adresă terestră. vede în noi structuri, atât,
structurile călătoriei
în căutarea unei fiinţe
Infinit fără întoarcere,
fără alcătuire.
Lucrurile nu trebuie să stea În care lucrurile stau etern
aşa cum au fost aşezate. aşa cum au fost puse,
Ca să le putem vedea infinit altfel. ca să sugereze structuri cu înţelesul vântului,
Ca să putem vedea cu înţelesul cu care nu ne-am născut,
răsăritul vederii cu ochi întunecat, singurul.

pe secunda
în care se va ivi întâlnirea
Infinit singuratic cu ceea ce aştepţi de o viaţă,
fără putinţa întoarcerii.
Acest obicect universal
împotriva poeziei, Dar asta e o poveste
zâmbetul tău. pentru care miracol
Cântecul lui cu geografie solemnă. nemaiavând înţelesuri în tine
Silueta lui leneşă, ca să-ţi plăteşti fericirea,
care numeşte atât de bine
splendoarea omului singuratic. o despărţire.
Omul singur este
o teorie necunoscută
a culorilor. Infinitul vorbit
Am visat acest text.
Zâmbetul tău e un muzeu al femeilor Originea operei de artă
despre care niciodată nu se scrie nu îşi închipuie cuvântul.
poezia. Vietatea care zboară în multe culori
Ca o bibliotecă în care nu se consideră necesară naturii.
S
nimeni nu face dragoste În ochiul viu şi transparent

cu preţul vieţii. stă ca o operă de artă.
I
Făptura vorbitoare
nu este obligatorie lumii.
S
Infinit substantiv Creatura vorbitoare este indispensabilă

E
în primul rând făpturii vorbitoare.

Naşterea ţi se dă Lumea le dă naştere şi le premiază deficienţele.
O
ca să vezi altceva Făptura vorbitoare

şi nu viaţa. nu se gândeşte pe sine,
P
De aceea nu poţi da vina culorii de unde obligaţia suficientă

de a ne întâlni unii cu alţii. Care izbucneşte în poem plângând gramatica,

Un om se gândeşte pe sine în proză cu severitatea lecţiei,
dacă dragostele existenţei îi sunt insuficiente. în filozofie cu rigoarea chirurgiei,
Gândirea nu este o necesitate, când exişti. fără să-şi poată arăta vieţuitoarele,
Este o partitură străină. dansul de recunoaştere a tuturor existenţelor,
A gândi fără să fii conştient că o faci absurdităţilor, măreţiilor, iubirilor, nefericirilor,
este un fenomen firesc nerecunoscându-şi propriul adevăr
pentru făptura vorbitoare, în afara tuturor posibilităţilor de a pleca infinit,
ba chiar dovada că eşti un bun cetăţean. de a lovi trupurile, dimineţile,
Alteori gândim în mod natural maree lăuntrică udând viitorul continuu,
un animal superior în noi. înmuind ţărmul solid, statornic în împietrire,
Îi dăm răspunsurile pentru care există. înecând frica, incertitudinea,
Îl numim înger, zbuciumul celor cu rădăcină,
dar nu e decât un djinn care încearcă desprinderea, fuga
care nu se poate gândi pe sine. sau înălţarea până la sfera de apă a plutirii,
Poate dacă i-am oferi darul vorbirii... a pustiului înnebunitor,
Negândindu-l îi dăm privirea irespirabil sub soarele caniculei fantasmagorice,
care poate vedea opera de artă orizont al delirului, al vedeniei,
fără de ajutorul ochiului. revenire la murmur, regăsire nemiloasă
Ne gândim cu toţii unii pe alţii a capătului de drum de unde am pornit,
ca să putem gândi ieşirea din marasm. necesitate a morţii şi gust al fermităţii,
Dar afirmaţia de mai sus al sfârşitului,
ar fi mai bine să o citim revenire la murmur, la mormăială,
ca pe o îmbrăţişare în mai multe culori, cu memoria spulberată de înţeles,
la modul condiţional-optativ. de supremul analfabetism,
mai mult, horcăială, sufocare,
cădere din scris,
Sfârşit infinit zădărnicie şi fericire,
somn, somn lung, binefăcător,
Murmur. Vocea solemnă a străinului discernământ, vorbire,
care ne sugerează panica depoziţiei, vorbire cu voce tare,
scrisul. strigăt, urlet, urlet.
S
I
S
E
O
P

I S
S Simona-Grazia DIMA Cu viaţa-n două lumi
risipită. Pleci mai departe, înconjurat

E
de păsări care nu te ştiu. Nici tu nu le cunoşti.

Geometria paşilor, desprinsă-acum de tine,
O
îți va istorisi, cum îi va sta-n puteri,

povestea. Rămasă-n spate singură,
P
cu zâmbet calm şi maliţios,

te-a rumegat în tihnă şi ţi-a păstrat în sine
spuma fulguraţiei. Stăpân îţi este-n lume
semnul din zăpadă, poți să-ți continui
Meleag drumul: pe locu-acesta nu mai eşti dorit.
Se tot istorisește de un tărâm mirabil,

se-ncearcă să i se definească teritoriul Ordine
(însă drumeții care l-au vizitat sunt
firi discrete, iar vorba lor, meteorit stingher, Prin harul oglinzii îndreptate constant
cade prea rar). Din nou, apoi, strădania spre noi, alegem necurmat: să fim
de-a i se numi hotare, târguri de seamă, când calculați, puternici, când dăruiți delirului,
zăcăminte, căi de acces spre el, deși, nemăsuratei forțe magmatic izbucnite.
pe zi ce trece, vorbitorii-s tot mai uscați, Supraumane greutăți să ducem
ca supți de un Sahel avid, pătrunși pare-a ne fi menirea, pe crengi
de-atâta frumusețe cu neputință ne perindăm, maimuțe psihedelice
de împărtășit. De-aceea, harta în iureș orbitor. Însă, în tot acest răstimp,
jinduită nu se încheagă nicidecum, oglinda, buchetul ei de raze interioare
se caută-nainte. Doar știi că tu ești îmbrățișat în luciu, ne guvernează,
meleagul acela, de ce asculți, ne măsoară, ne umple arteziana
de ce mai zăbovești? cu murmure de apă mai fioroase
ca torsul unui tigru, să nu uităm
învățătura despre iuțeală și repeziciune,
Geometrie despre blândețea care devansează goana.
Fie că știm sau nu, ea vieții noastre-i dă
Îţi dai silinţa să păşeşti cu artă, o floare un farmec matematic, deplina frumusețe-a ordinii,
în vârtej să iști la fiecare pas, virtuoz precum întâia rază de soare ivită dimineața.
lucrându-ţi mersul. Iradiezi
speranţă, apoi, nostalgic, orgolios,
te-ntorci spre a privi cărarea înapoi. Sigiliu
Că nu mai eşti acolo, observi uimit,
contempli doar pustiul urmei tale, Spaimă-am simțit în fața urmelor
arhitectură goală, pură, trup senin lăsate în zăpadă de paşi – un negativ
cu alburi coagulând pe margini. cu un profil atît de fix şi implacabil!
N-ai cum să afli dacă ai fost văzut, Rănit eram de neputinţa
citit. Poate că şansa descifrării tale-i celui ce trecuse, de-a se fi arătat
întreg prin mers. Revers

Și-acum, cu neputinţă-i de-adăugat ceva
ispititoarei forme din troianul mut, Abandonezi la margini, undeva-n trup,
vorbirii primejdioase despre el. ceea ce-ți pare nedemn de cuvânt.
Un zid oceanic mă desparte de frageda întemeiere, Însă, curând se dovedește, tocmai
de călătorul viu, cu pasul scuturat acel reziduu nedorit a fost rostirea,
ca floarea. În faţa cuneiformelor de gheață, intrată-n rolul vieții,
drepţi şi neajutaţi de nimeni să pricepem, cuvântul a dansat, nu tu,
e-aproape sigur că-nţelegem din faldurile aurorei boreale, deasupra
numai spuma – nimic mai mult decât a tot ce din neștiință-ai părăsit.
rotundul unui sigiliu părăsit. Vei înțelege că tocmai el, uitatul,
Și nicio lămurire te-a ajutat să mergi, nu trupul
ori mărturie-n plus. singur, străbătut de laser, ars integral,
Scoici aripate, cu striaţii, un mim. Sunt stele pretutindeni,
închid destinele ermetic. ești orb. Leapădă tresele, parada
Un nor cu fața leonină, victorioasă nu-i a ta, ci a orfanului
asemeni unui călător cu degetul la buze, care ai fost: el s-a lăsat condus
netulburat degustă inima tăcerii. de o încredere neînțeleasă, minunată.
Unitate În palma Iubitorului

Un vultur calm să fii, Un arbore-al blândeții
în survolarea văii sculptate-ncet zadarnic ai căuta departe,
de focul boltit al aripilor tale, el crește-aici, în zumzet de albine,
suprateran Hefaistos, culcat, fără-a se teme,
parcă-ai forja peisajul, pe lama unei spade clocotinde.
căruia-i dărui alt chip și-un nou destin, Țânci i se joacă în frunzar,
trezite opere de artă și de viață, la fel de-ncrezători ca el,
atunci când nepăsarea zilei, cu ea, temuta, și,-ntr-adevăr,
pietrificată, doare, cunoști cu voioșie, nimic nu-i vatămă.
ți-e intangibil zborul, unit cu sine însuți, Din ramuri lungi, domoale
străin singurătății, n-aștept pe nimeni, tresare arborele, cu spada se unește
le spui curioșilor, căci în penajul meu și arde, contopit cu ea.
sunt toți, sub ocrotire, apărați, nimic Priveliștea aceasta,
nu mi se-adaugă fără-a fi fost deja, îndreptățită să lumineze cerul
neștiut sau familiar demult, în mine, prin splendoare,
S
cum pruncii-i țin adânc în cuiburi, e doar un medalion
chiar și când cresc mari, și dacă vin în palma Iubitorului,
I
cârtiri cu gândul destrămării, ce ne păstrează-n sine, ocrotiți,

S
mi-aduc aminte: necontenit sunt unul, și la povestea noastră

vultur, întregul sau nici măcar atât, ci pură odată cu noi scrie. Din stolul
E
unitate, lăptoasă pâine de nedescris, gândurilor poposite la odihnă

dospită-ntruna spre a hrăni făpturi, pe creanga mai mlădie
O
în locul unde valea cu cerul împletită decât pleata salciei, niciunul

se-nalță-n focul țesăturii prin iubire. nu își pierde rostul, când ne-arată,
P
desăvârșit de limpede,
copiii prinși în joacă.

Sub lampioane, pe lama ascuțită Hotare
I S ei patinează-n chiot,
pe neatinsele tipare. Cine vorbește simte somnia, ușoară,
la marginea cuvântului rostit și iarăși
S
cufundat – ca pentru-a decreta zădărnicia

Cu viața-n două lumi oricărei spuneri – în unda fără glas a vieții,
E
în rodniciile tăcerii. Intransigent, acest cuvânt

O
Un rege sumerian se plimbă cu leul său de aur răspunde numai legii din adânc, iar dintre oameni
prin palat, spre seară. E-un animal supus, în aparență, are câte un geamăn trezorier, precum argonautul
dar regele se uită în ochii lui adânci și i se pare locuind în casa din vârful unui arbore,
P
că locuiește o lume-afundă, nesfârșită. Regesc și el, pornită, prin noian de ape,

îi merge-alături, din palma stăpânului s-atingă cerul cu-acoperișul înfrunzit.
își ia cu gingășie cina, o mănâncă demn, Iar martorii se bucură când văd lumini cum se aprind
se confesează: primesc ce-mi dai, pe rând la geamuri, între nori – căci ei sunt frați
totuși nu gust de-adevărat, cu gura-nchisă cu cel ce suie, învață de la el – nici ei, nici el
din mierea moștenită mă nutresc, nu au venit să spună, ci să se umple-ncet
astfel de hrană purcede nechemată. Să știi: de adevăruri – din mare izvorâte, prelinse în văzduh.
de dragul bunătății tale te-acompaniez, Nu-i vei găsi pe culmi de neatins, ci-alunecând
nu fiindcă ești puternic. Dacă aș vrea, pe iarbă,
nu mi-ar fi greu să mă strecor asemenea legiunilor de ființe mici – săraci
prin cercul pazei, ca să dispar într-o savană și fericiți, copilăroși. Văzuți ori nu, același
luminoasă, mie cu mult mai apropiată. Se tânguie lucru-l fac, invulnerabili în magnificența nopții.
în sinea sa monarhul, auzindu-l, înalță ochii,
observă candelabrul cum oscilează-ușor,
neliniștit, se-ntreabă cât va dura, cu ziduri tari, Numele
palatul, atât de jinduit de alte seminții atente, la hotare,
și se gândește cât de prețioasă e plimbarea lui Un drumeț caută o iubită blândă
de-acum, la ceasul serii, e bunul câștigat, ce numele și-a rătăcit din ființa radioasă.
răgaz ireversibil, apoi răspunde leului cu ochii roșii, El l-a aflat și-l poartă pretutindeni,
râzători: „și multiubita-mi soață declară, ca și tine, să i-l redea, fiindcă-și închipuie
că nu se simte-ntr-o postură tare, de regină – cât suferă în lipsa lui. Se-nșală însă.
își scoate uneori coroana, făcută țăndări, de pe creștet, Ea duce mereu un trai al bucuriei
în viața-i ca un joc ajung la ea zilnic ofrande, fără însemne ori veșmânt. Iar numele,
din necuprinsul ținuturilor noastre, fără să-i schimbat în fiecare zi puțin câte puțin,
dăruiască pacea. Îți seamănă, trăiește și aici, e-aproape altul, de nerecunoscut.
și într-un alt ținut, de taină, pur. Eu îmi dorm Vocalele îl ard, lava-nfierbântă
somnul anxios, parcă pe-un strat de gheață pe dinăuntru vulcanul mut.
subțirică, străvezie, cu teama că se sparge Va izbucni curând: strigăt de jubilație,
și un vârtej mă va sorbi curând. nearticulată consfințire-a vieții,
Pe amândoi, ce-mi sunteți cei mai scumpi, ideogramă de jad topit, imaculat țâșnită,
vă-mbrățișez, să nu vă pierd, ofrande rare, fără sunet. Dar nu-i puterea lui,
cu viața petrecută și lângă mine, și-altundeva, mereu, ci-a visului, de-a se-nchina
iar când privesc în jur, pricep că nu am fost stăpân acestei atotdăruitoare Afrodite
pe soarta nimănui vreodată, chiar dacă-am dirijat istoria, care-a uitat de sine, trăind
nu aș putea să spun cine sunt eu până la capăt, prin pură frumusețe.
nici ființele din apropierea ori din depărtarea mea.”
pustiire A. T. BRANCA
I S
S
E
O
P
umbrele grotei
dimineață când am împlântat adânc cazmaua lângă inima viței
ți-ai acoperit gura cu mâna să nu țipi de durere, mamă-pământ?
seara când am privit lung oceanul revărsat de stele
ți-ai șters ochii de sare cu palmele găurite, tată-cer?
peste zi, risipit în treburi precum cenușa în vânt
n-am avut răgaz să-mi înnod tăcerile de rămas bun
mamă, tată, fiul meu, fiica mea, iubita mea!
vi s-au înroșit pleoapele încremenite în orbirea inimii
când plumbul rece mi-a străpuns ceafa și ochiul
ca un harpon adânc în creierul meu – un șoim viguros sfârșind în zbor
poate tu, frate soldat, când ai descărcat arma cu furie

poate tu, reporter străin când mi-ai filmat trupul întins pe asfalt
ca o hartă trasată cu cretă roșie a umanului în descompunere
poate tu, sfinte părinte când ți-ai spălat sufletul în vasul crăpat
poate tu, luptător al țării mele
cu obrazul aspru crispat în fața porții deschise a casei
ați tresărit, când m-am scurs în plină zi într-o baltă de carne
slavă acelui dumnezeu care s-a odihnit duminica!

o, nu! de atunci, eu n-am avut nici cât o clipire de gene odihnă
de șase mii de ani de când am plecat
să vânez mai departe de umbrele grotei
în sute de ani de întuneric, de foamete, de revoluții, de renașteri
în două mii de ani de când ți-am vândut în piață unicul Fiu,
în optzeci de ani de la ultima ofrandă umană,
de câte ori m-am întors de fiecare dată
mai neputincios în cumpăna zorilor
nu m-am odihnit de arginții împrăștiați în sângele negru al viței!
frate blond cu privirea pustie ca seninul sfâșiat la apus
dacă ura ta nu e decât dragoste în dizgrație,
de ce mi-ai trimis în urma vorbelor tale atâta moarte
cât să înece o omenire și un dumnezeu?
pustiire despărțire
există mereu o pustiire ce ne bântuie, niște temeri o vreme am ascultat încordată povestea lui
o frământare de gânduri sfâșiindu-ne liniștea pe care mi-o spunea în fiecare seară când mă așezam
niște lame răzuite din soarele apusului ce ne ard ochii la somn
există o amărăciune care ne topește coastele și o relua dimineața de unde mi se tăiase filmul
ca fierberea mării în cioburile hazardului l-am crezut, o spunea atât de frumos!
atâtea încercări în zilele omului câte îndură sufletul dacă nici în cel mai apropiat ție nu crezi, ești pierdut,
răsucit în firele subțiri toarse pe fusul vieții dar frumosul povestirii lui avea ceva străin
există niște umbre care ne năucesc când se îndepărtează de drumul meu
și ne leapădă simțirile din inimă ca puful scaieților pașii nu-mi ieșeau la număr. și i-am zis: mai încet,
dar există mereu o blândețe în mrejele firii ia și tu o pauză, o vacanță, lasă-mă!
există o tăcere în apele ei tulburi, în dorința de bine și s-a făcut liniște repede în mine, și era bine
în stângăciile noastre din iubire acum semaforul ținea mai mult. aveam vreme
și ne zvâcnesc tâmplele, ne picură neastâmpăr în sânge să citesc printre rânduri
unul câte unul ne smulgem spinii de pe fruntea rece. aerul era mai prietenos, nu-mi mai apăsa găunos umerii
umbrele se înșirau ordonat pe urmele mele
și numărul pașilor era același, chiar dacă făceam un ocol
precauție să ajung acasă
aveam vreme să trec prin piață
e recomandat să nu întinzi mâna unui necunoscut, și mereu mă recunoștea cineva
înainte să dai căutare pe Google nu ați mai fost pe la mine? am fost, da
un nume îți aduce mai multă informație vă știu cum să nu, omul îl ți minte după suflet.
decât ai afla călătorind zece ore cu o persoană
și cel mai important e că nu trebuie să îl privești în ochi afirmare de sine
nu te expui deloc. privești marea de sus, de pe țărmul
înalt am ajuns aici unde ascuțișul orizontului
și necunoscutul se poate învolbura oricât de soarbe soarele și îl înghite
amenințător nectarul încins țâșnește împrejur și tresar
dacă ți-a întins mâna primul, știe deja despre tine de parcă mi-ar atinge umerii,
mai multe decât te-ai fi gândit să îi spui vreodată nu ochii deprinși cu orbirea
nu te ajută deloc să eziți să îi strângi mâna nu inima împărtășind năruirea
poți chiar să îl îmbrățișezi ca pe o cunoștință veche
dacă ești un înotător bun ai să scapi numai cu o stare rumoarea stârnită din uimire,
de gol în piept că sunt aici ruptă de conveniențe și cotidian
să dai o formă golului interior e greu. e ca și cum
S
târăște în derizoriu năzuințele, dar tac

ai vrea să faci o sculptură în fum sau în vânt și caut refugiu în neascultare,
I
să o umpli cu orice fel de emoție e ușor. te poți caut o punte peste coasta abruptă dintre lumi
amăgi chiar acolo unde torentele de lumină au eșuat
S
că îți va ieși un vers bun

marii maeștri spun câteva vorbe, niciodată prea multe dincolo de dunga de sânge zvântat, orașul
E
ecoul lor te urmărește însă ca o simfonie. poate asta își șterge fața de sudorile muncitorilor în vers
e poezia
O
tineri triști, bătrâni decrepiți

sau poate e numai ambiția ta de a crede asta. încolonați în aria unui marș terifiant,
dar să vezi! mistuită de arsură mă alătur lor.
P

atent la nuanțe de viață

tulburat de gânduri negre
de forme nesigure
călătorul de simțiri insipide
fără multă substanță
„Mă voi duce într-o altă țară, pe-o altă mare. are ochii aprinși de cuvintele nerostite
Un alt oraș îmi va apare mai bun decât acesta. hotărârea îi ține privirea ațintită
Orice efort al meu e aici condamnat; tot ce lasă în urmă
și inima îmi zace îngropată”... răsună într-un con de lumină
Konstantinos Kavafis tot ce îl așteptă înainte
răspunde într-un con de umbră
în noaptea albă
la capătul orelor de veghe o umbră albă la răscruce de vieți.
călătorul își urmează drumul

I S
S Dan Cristian IORDACHE Excentricitatea sateliţilor mici
mă uit în pungă fix, oamenii trec pe lângă mine, cineva

E
(de milă presupun,) mi-a dat trei lei, a luat fără niciun
cuvânt un bujor.
O
Visa stories
P
am mers în India cu visa by land, am traversat deșertul

Baluhistan drumul de o sută de ani acoperit cu nisip
mișcător cu un autobuz flower power, cu oi deasupra.
am citit 10 negri mititei într-o noapte, cărțile groase,
despre pietate cum ar fi Napoleon, Bonaparte, Comedia Umană,
Război și Pace, Demonii și multe altele.
Iisus al meu (într-o lucrare grafică de înalt rafinament) cu o lampă de carte m-am stricat. un om stricat e puțin
este invizibil. se văd doar cuiele (cioplite pe o nicovală mai sincer, dar nu pierdut. am văzut Piedone în Egipt
antique) înfipte în lemn și hainele, cam pline de praf. de 7 ori, am urcat pe la șase dimineața scările de la
nu, nu e cvasinud și carnal. nu e deloc. capisci? iar Cetate, într-un singur picior și de mai multe ori.
crucea nu e verticală pe un cer hemoragic, nu. poate am umplut un sac cu pământ, l-am agățat în tocul ușii
am surprins momentul când era coborât și recuperat la baie și am boxat.
de Iosif and Co. am fost timid când am iubit o colegă de clasă de care
începuturile pietății. m-am apropiat până am devenit colegi de bancă.
și, chiar dacă e noapte și nu e acolo, crucea Lui străluceste am scris o valiză de poezii la lumina lunii. frumos, nu?
în lumina celorlalte două priviri care coboară în zbor, am făcut lucruri ca-n somn ca orice om normal, cu
doi lilieci. motivații subțiri. am am am, ham ham.
am căutat adevărul, cum m-am priceput și eu.
am dobândit involuntar vertijul care decorporalizează.
am călcat aerul, dar cine ia în serios astea printre clădiri
Danny cu profil de bocanc?
dacă ar fi să renasc vreau o viață indestructibilă fără Teddy boy

motivații, cu picioare de sticlă, am zis și am apăsat
moale accelerația pentru că urma o pantă. - nu au intrat zilele în sac, îmi
dacă am zis, am zis. spuse Teddy fără să clipească, făra a deschide măcar
gura. doar capul masiv și umerii disproporționat de
a ce miroase aici? mici i se zăreau deasupra tăbliei mesei. avea un zâmbet
cineva a făcut pipi, Danny. firesc, de neșters, precum cel al unei jucării de pluș în
într-o mână am cinci lei în cealaltă un leu. orașul e lumina violacee a dimineții.
frumos când mergi pe jos, când e singura ta opțiune. cu era într-o zi de vineri, era vară,
un cutter am tăiat toate florile de soc - da, domnu meu, dar în cazul de față se aplică proverbul
(dintr-o tufă) pe un traseu printre case, herbărie îi latinesc cine îi va păzi pe însiși păzitorii?
spune (după cum se numește parcă nu are nimeni grijă roti puțin scaunul spre fereastră, poate spre siluetele
de toata strada). șterse ale trecătorilor sau presiunea atmosferică.
Flash Mai am un simplu dor. ușor sofisticat

*gentle quitar rock.
am trecut prin fața casei scării de la fostul apartament
a domnului Oanea pe o cărare și am perceput-o ca pe dacă ar fi posibil să-mi cânte Dido acompaniată pe
o ieșire din peșteră. pe ușa vopsită în culoarea lămâii, fundal de Enya,
afișul cu partidul Noua Generație. cei care dădeau să văd mâna gladiatorului milimetric
muzica mai tare intrau primii în posesia benzilor de cum trece deasupra spicelor de grâu (copt), să miroasă
magnetofon și a casetelor video dublate de Irina Nistor. a pâine la modul ideal, cum ai veni acasă tot ideal, într-
Gigi Mutu, conașu. un loc cu pietre și amfore înțelenite cu praf, străpunse
domnul Oanea cu Mălina pe genunchiul stâng cu o de iarbă,
linguriță de porțelan îndesând în micuța gură măr ce bine ar fi!
pasat cu biscuit. Mălina cu ochii cât cepele. domnul
Oanea - în cadrul imediat - cu aceeași linguriță albă, să mai fie și o lumină nu prea puternică - cum e
îndepărtând surplusul de pe bărbie. Noua Generație. dimineața, dar nici eviscerată și sângerie cum e uneori
când este prea târziu?, mi-am întrebat medicul de seara - când te poți gândi că e prea târziu pentru cutare
familie. răspunsul a venit spontan: niciodată. am sau cutare lucru.
întrebat mai mult pentru că aș avea nevoie de un nou nu mi-ar mai trebui nimic.
proiect de viață. m-aș face psihoterapeut, să mă vindec nici n-aș putea sta ca un trântor, în pat.
pe mine însumi primul. da, ar fi foarte bine.
un nou proiect de viață, sună bine, dar fără speranță și aș pluti în siajul unei balene mamă, alge fosforescente
roți ruginite. și catrene
mi-ar turna în cupa de lemn miere și unt.
masa mea ar fi boreală.
Departe aș uita pentru o clipă de toată ipocrizia, de tot rahatul
ridicat pe steaguri în numele consolării, a sănătății sau
la 6.50 Costel valutistul vine dinspre piața centrală altor accesorii, nedemne a fi numite într-o frază (pentru
cu un pahar de plastic în mână din care soarbe (cafea a evita daunele colaterale.)
espreso?) la semafor sau la alte opriri tranzitorii.
e foarte departe! un cărucior de supermarket zace
răsturnat în parcare. dacă aș fi Dumnezeu principala mea Whatever
preocupare ar fi: să mă întorc în formă și să consolez. să
întorc cuvintele pe buze. presupun că Dumnezeu poate Ionică muncește de când răsare până apune soarele,
executa bine sarcinile, cu o exuberanță sinceră. dar iarna
am întâlnit și orașe în care oamenii privesc plantele, dă mâncare la vaci și se odihnește. nu își notează nimic.
așteaptă intens,
S
uite, a ieșit soarele! Doru scrie foarte cagrafic, mai ales
clipele par glicine și iederă. între nopți sunt ruine, ies pentru un doctor, ei, mai are și tăieturi, dar reface. el
I
ca insulele din Pacific. am ajuns departe. departe de este cel mai bun. eu scriu pe telefon nu pot deveni
război. romancier, dar nuvele mi-ar plăcea să compun. am
S
departe de casă. auzit o fată de 12 ani spunând whatever (e o atitudine)

departe de a primi și a da . Andriescu a spus (mi-a confirmat ulterior) că poezia e
E
departe de lumea de mâine. cancer. e curios să nu vrei să fii sănătos. eu nu vreau să

nu sunt excepțional sau mediocru,
O
fiu bolnav. nu vreau să fiu canceros.

o expresie mai bună ar fi: mediu plus (cu ceva noroc). vreau să știu ce am de făcut.
ar fi trebuit să fie ceva de capul meu.
P

scriam zero poezii. era binele în exces, ca o pensionare

sănătatoasă în care plănuiești numai drumeții, nu
I S reluam nimic. taie membrul tău, (era mai bine?,) sună
Mândria celor neimportanți
atât de sinistru!
specificul meu e irelevant sau inutilizabil ca experiență, La Bruyer, cu o andrea specială cu se scărpina și el sub
S
intransmisibil. perucă.
prin urmare, voi continua pe culoarul pe care mai
E
demult am spart o ușă de sticlă cu fruntea, fără așteptări,

Ovidiu
O
mai mult îmi imaginez o imersiune totală în anonimat.

în timp ce ascult sunetele păsărilor corpurile lor mici
sar dintr-o o ramură în alta, îmi amintesc de La Bruyer, vecinul Ovidiu are 19 stupi, săptămâna trecută l-am
P
de aforismele lui manierate ca o forfecuță de unghii pe văzut costumat în astronaut practicând un ritual printre
noptieră. rotocoale de fum.
aștept un camion. s-o fi pierdut pe drum? de câte ori am ocazia ridic mâna dreaptă în direcția lui
liliacul japonez are un parfum serafic. bucata de teren să îl salut, strig, dar cred că e prea departe și nu mă
nu-mi trebuie. cât de mult s-au înșelat faraonii cu vede.
planul lor piramidal! un zid nu poate schimba nimic. e vecinul cu care mă cunosc cel mai puțin. restul mi-au
pe urmă vine Iisus, cel care îmbrățișează. dragă Iisus, ai spus doar adevăruri pe jumătate.
spus să îndrăznim. așa și fac, nu sunt nesincer, cel puțin ieri l-am văzut că punea bulbi de flori pe lângă gardul
în scris. 3 căi, ca niște intersecții umbrite și una a mea, din ochiuri de sărmă împletită. găurea puțin pământul,
cea mai grea. 3. punea bulbul, astupa cu un băț și tot așa. nu știu de
te rog explică-mi pedeapsa. și încă ceva: de ce Dumnezeu ce, mi-am zis că atunci când pui semințe ai o haină de
e strict, gelos, răzbunător sau în orice caz, foarte moarte, dar luminoasă. poate e un om nemodern, din
emoțional? explică unuia care a căutat adevărul acela aceia cu o listă în bagaj, pedant și își pregătește cu mult
care eliberează de mizerie, nu? - în linii mari. (tună). înainte plecarea.
vine sau nu vine ploaie? să vină, să spele minciuna. tind să sper ca și când aș vedea prin picăturile de
bătrânețea-i ca untul. transpirație, că albinele și florile îi transformă inima.
să ploaie să curgă șuvoaie, potop, nene. Ierihonul sub sper să nu ne cunoaștem niciodată, niciodată
asediu, să moară dușmanii mei! sau psalmistul: înnoise- mai mult.
vor ca ale vulturului bătrânețile tale.
copacul e otrăvit? de ce în sudoarea frunții?nu se poate
altfel? transpirația poate fi imitată?, săgețile sunt trase
în noapte? e a doua cale și întuneric acum!, totuși ceva
care îți face bine, te învelește un frig care e mai degrabă
impresia că nu ai sprijin. (nici pe departe acela oferit de
alcool (e o mutilare!!)). nopțile albe din Scandinavia,
nopțile în care nu poți lăsa uitarea să viruseze, nopțile
negre și magice din Serampore. dacă ai venit să aduci
război - nu pace - și ești iubirea în persoană, matematic
vorbind, (fără sfidare sau blasfemie (cum ar putea
interpreta unii primele comandamente)), dragostea
e cel mai mare război? înțeleg că ai avut o abordare
diferită în cuvintele vieții, strecurate ca ceaiul, rupte pe
genunchi ca un toiag odrăslit. ai folosit inima ca pe o
grenadă de infanterie? de ce găsesc doar lucrul pierdut?
mi-amintesc de primul copil, cum mergeam noi
serile la Cetate, nu era aglomerat, beam câteva beri și
Matei Vişniec, într-un „secol de ceaţă” Adrian Dinu RACHIERU
P RO FI L
D eși lumea de azi, ne asigura Matei Viș-
niec, poate fi înțeleasă (doar) prin poe-
zie, fostul poet, se știe, a virat spre proză, pigmen-
rătăcește printr-un Paris prietenos, „liber ca un faun”,
devenind o literă în concertul cosmic.
Or, Dezordinea preventivă tocmai despre as-
tându-și fanteziile epice cu observații politologice și fixia informațională vorbește, despre omul-mlaștină și
textura socială cu paranteze onirice. Totuși, Vișniec mutanții unei lumi noi, precum un Mathieu Caradin
nu a abandonat poezia; nici un text, afirmă el, nu e (cu cele patru ființe interioare). În schimb, Domnul
de conceput în absența „dimensiunii poetice”. Cafe- K. eliberat (2010), roman scris prin 1988 (ca omagiu
neaua Pas-Parol (1992) își eclipsează intriga „realistă”, kafkian, lectura Procesul-ui, mărturisea Vișniec, mar-
dar romanul vorbește, în micul orășel bucovinean, cându-l „pe viață”) este rezultatul unui șoc. Ajuns la
despre intelectualul „încolțit de istorie”. Manase Paris, el resimte „șocul libertății”. Eroul său, Kosef J.,
Hamburda constată că mulțimile nu sunt pregătite să „un deținut perfect” (celula nr. 50) este eliberat, „ex-
audă adevărul. Preîntâmpinând (amuzat) observațiile pulzat” dintr-o lume care lucra cu oameni-numere.
„criticilor-porumbei”, în Negustorul de începuturi de Ca om liber, Kosef J. nu știe ce să facă cu libertatea;
roman (2013) Vișniec își denunță propriul roman: rămâne în colonia penitenciară, înfometat, amețit,
„stilul vraiște”, dezlânat și „mlaștina textuală”, absența nedumerit, nesigur, fără scop, dar înconjurat de zgo-
conflictului, marșând pe complicitatea cititorului. In- mote familiare. Și revine, încântat, liniștit în celula sa,
genios, inteligent, risipind idei și subiecte de rezervă, după ce traversase „lumi kafkiene”, cei doi bătrâni gar-
amestecând timpurile și firele epice (pe fundal parizi- dieni, tovarăși de zaruri, părând a nu-l mai recunoaș-
an), el face teoria incipitului (inventariind o puzde- te, devenind „un corp transparent”. Romanul poate
rie de definiții) și, prin „negustorul” Guy Courtois, fi citit și ca o replică la miniromanul febricitantului
caută fraza-miracol, garantând imortalitatea. Pare Sorin Titel, Lunga călătorie a prizonierului (1971), și
excesiv acest bricolaj, „jocul cu literatura” într-un el „aproape kafkian”, ținând de faza experimentală a
roman caleidoscopic: fie epistolar, fie SF, alunecând prozatorului bănățean, cochetând cu grupul oniric.
spre horror, notând pamfletar complexele noastre cul- În fine, în Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip
turale (nobelizarea amânată, de pildă) sau decăderea umbrelă (2016), Vișniec dezvoltă o posibilă tipologie.
speciei (romanul industrial, mașina de scris romane). Dacă romanul ar fi o monumentală oglindă de tip
În Sindromul de panică în Orașul Luminilor (2009), pantof (asigurând ordinea), poezia, ca „cel mai per-
autorul poemului Corabia, ieșit miraculos din „iarna fid instrument de comunicare”, este o abisală oglindă
răsăriteană”, vine să guste gloria franceză, sub aripa de tip umbrelă, propunând fragmentarul. Dincolo
domnului Cambreleng, mare editor parizian, cum se de titlurile lungi, bizare, explicative, adăpostind un
șoptea. În Parisul-muzeu, „un cimitir pentru artiștii puzzle epic (impur) în straturi, obișnuite la Vișniec,
lumii”, se perindă fantome celebre, bântuind cafene- romanul din urmă deschide o fereastră înspre seducția
lele și ratații („muște” atrase de un oraș „criminal”). teatrului, dezvăluind sursele pasiunii. Naratorul-copil
Librăria poloneză adună scriitori estici; unii, utopicii, descoperă în casa bunicii din H. (Horodnic), odată
au timp de poezie, alții se hrănesc cu știrile zilei, oferi- cu moartea unchiului Mihai, ritualul funebru ca prim
te aluvionar de mașinăria mediatică, alimentând – pe spectacol. Satul era „o societatea cosmică” iar cere-
trunchiul ficțiunilor culturale – un roman distopic. monialul consfințea refuzul haosului. Dar, se întrea-
Cu eternul balans (a rămâne / a pleca), interogând bă Vișniec, „poate fi moartea un spectacol?” Ochiul
dilematic „frontierele” volatile ale lui Matei Vișniec copilului înregistrase, „cu foame gigantică de imagini
(vezi sindromul „Gogu Boltanski”, prieten-șahist, și de emoții noi”, astfel de întâmplări-evenimente în
scriitorul universal anonim). În timp ce autorul, eli- R., mica urbe adormită, impunând „un contact re-
berat de „tirania scrisului” și de „povara competiției”, flexiv” cu spectacolul (solemn, teatral). Culminând
cu sosirea circului, alt moment fondator, ca infuzie de va descoperi, în lungi expediții, misterele orașului,
fantastic. Recunoscând cu franchețe, la maturitate, că, va trăi sentimentul libertății la Zariștea (la bunici);
dorindu-se și fiind „perturbator de realitate”, știa un aceștia, Domnica și Gavril Prelipcean, vor supor-
singur lucru: nu se poate lipsi de teatru, încercând să ta împreună cu Minodora (care „se cerea la școală”)
palpeze „misterul teatral”. deportarea în comuna Independența. Iar Minodora,
Deși, reamintim, a intrat în literatură prin po- viitoarea mamă a prozatorului, va trebui să învețe, și
ezie (infuzată în scrisul său abundent), Matei Vișniec ea, „limba partidului”. Apare un Arcadie Sclipa, șeful
ne-a oferit, ca „producător de insolit”, impulsionat de gării din R, pritocind, cu frică de viitor, limba rusă; va
bucuria de a comunica, o operă multiformă, virând comanda bizarului pictor Iluțiu Zakarian un tablou
spre dramaturgie (care i-a asigurat o largă notorietate), al lui Stalin, agățat pe frontonul clădirii și va întreține
lăsându-se ispitit și de roman, vădind – pe fundalul discuții „sincere” cu Tătucul popoarelor. Din salonul
freneziei imaginative – o puțin bănuită, la începuturi, 5 al Spitalului psihiatric, printre „alienații lejeri”, sunt
apetență ideologică. Fiindcă Un secol de ceață (2021), expediate, de către misteriosul I.V.S., numeroase me-
cu desfășurare caleidoscopică, se vrea o radiografie a morii, cerând vigilență sporită: o scrisoare către Dej,
unui veac invadat de „cețuri ideologice”; o ficțiune is- alta denunțând „nocivitatea ideologică a cailor” (sau a
torică, ne previne autorul, pornind de la evenimente lui Dumnezeu), subliniind că Revoluția e știință, nu
reale / posibile, devenind, de la un stufos metaroman poezie.
distopic, scenarizând „procesul comunismului”, un Vigilența era, în acei ani, cuvântul de ordine.
poem suprarealist, placat pe „o spectacologie autobio- Traducătoarea Emilia Gudeanu, ocupându-se de veri-
grafică” (cf. Marius Miheț). ficarea corespondenței, își „va educa flerul”(la îndem-
Romanul, aducând față în față doi viitori nul tovarășului Găbălean)pentru a simți dușmanul de
matadori ai Istoriei, se deschide cu o întâlnire fictivă, clasă. Dar la Festivalul tineretului (august 1953) va
dar plină de consecințe. În mozaicul etnic al Vienei cunoaște, în brațele lui Vincent, franceza vie, părăsind
imperiale, un bărbat cu cap leonin (Iosif ) și un dese- țara. Primarul din Zariștea, Petrică Țofei, întocmind
nator „lunatic” (Adolf ) au un scurt dialog, prefațând lista chiaburilor, se luptă cu limbajul lozincard și pri-
un secol sângeros. Dar și cu o întâlnire reală la caba- cepe că sunt fraze „cu ascunzișuri”. Minodora venea
retul Voltaire, cea dintre teribilistul Tzara și exilatul dintr-o familie ostilă, dar, după deportarea la ferma
Lenin, doritori să schimbe istoria, „vomitând lumea „Zori noi”, întocmind memorii către Dej, va primi o
veche”. Războiul, incendiind lumea, era un bun prilej înaltă misiune, fiind în echipele de lămurire. Întovără-
pentru visata Revoluție mondială. Iar dadaismul, pro- șirea (adică „vocea rațiunii”) mergea greoi și Partidul
clamă Tzara, ar fi ultimul stadiu al capitalismului, mo- își pierduse răbdarea. Și spitalul de boli nervoase, la
delând – sub unda revoluționară – o lume în fierbere, îndemnul lui Manole Cazan, prin reorganizare, urma
smulgând „cataractele de pe creier”. Dacă o cafenea, să facă „joncțiunea cu gândirea marxistă”, comunis-
ca loc privilegiat de observație, poate găzdui un „fa- mul fiind „soluția unică la problemele tuturor”. Scri-
natism comod” și controverse aprige privind „codul sorile, întocmite febril de I.V.S, recomandă extirparea
genetic” al Istoriei, în estul continentului, odată cu instinctului proprietății, cerând măsuri ferme (soluția
sovietizarea, spaimele geopolitice, șirul de victime, va- Stalin în Ucraina). Andrei Sclipa și amicii săi, Hubert
lul de deportări, apariția noilor torționari etc., impun Mirwald (directorul spitalului) și ginecologul Adam
L
– ca strategie – instinctul de supraviețuire, adaptabili- Yoel, joacă table; se lasă pe mâna hazardului, dar
I
tatea într-o istorie brutală, sub tăvălugul comunizant. condamnă, cu „o privire metafizică”, violența idioată
Descindem în R., micul oraș din microgalaxia și mizeriile Istoriei. Pictorul Iluțiu Zakarian, cu un
F
etnică a Bucovinei, un punct fix și „corpul matricial” enigmatic trecut în PCF, corespondând cu Carlotta
R O
al autorului; aici, timpul e aluvionar, casa primordială Séleron, ne invită în „podul cu tovarăși” (tablourile
e „ultraprotectoare”. Dar dorința de a evada, spărgând foștilor) în timp ce activistul poet Sergiu Condura-
pavăza cercurilor concentrice (casa / grădina / orașul) che, încarnând, impetuos, romantismul revoluționar,
îi oferă șansa unei vieți itinerante, chiar dacă, aflăm, oferă discursuri cu fața umană mizând pe „înfrățirea
P
„sensul plecării este întoarcerea”. Prozatorul (copil) cu viitorul”. Dar după un popas „de lămurire” în lu-

mea huțulilor, urmând planul Partidului, după „șo- pările lor personificate, Stalin vs Hitler) sunt actanții
cul” vrăjilor Aniței, încurcând ideologia cu magia, va unui veac sângeros care alternează extremele. Răul, ne
ajunge, pentru recuperare, la faimoasa clinică (Cen- spune Vișniec, „are un frate geamăn”. Am putea citi
trul voluntar de Sănătate Psiho-Somatică) sub îngri- masivul roman în paralel cu dicromatica propusă de
jirea Minodorei. Cătălin Ghiță, și el interesat de „metamorfozele cro-
Palpând istorii încâlcite, romanul înaintează matice” ale secolului trecut, pendulând „între roșu și
feliat și arborescent. Dacă în anii staliniști, un Artiom negru”, fixând câțiva ani nodali („momente cruciale”)
Ivanenko se muncea, cu vodca în față, să împlineas- în filmul evenimentelor. Prin astfel de ingenioase co-
că, sfătuit de Nastasia, „cota” nexiuni dintre Istorie și cultură,
de dușmani ai poporului, alte întregul secol XX poate fi definit
episoade, aglutinate pe același ca un acerb război propagandis-
vector, rezumă o epocă, privind tic, într-o escaladă demențială1.
soarta țărănimii. Dumitru Zub În textura romanescă, Matei
ajunge la Pitești, la reeducare, Vișniec aduce în prim-plan,
urmând să i se scoată „pământul sub glazură ironică, figura celui
din cap”. Lui Ioan Vișniec i se considerat „farul ideologic al
întocmește un dosar complicat popoarelor”: de la eforturile de
pentru un manifest titoist, pă- „decriptare” ale lui Emil Dranga
răsind Școala de ofițeri. Toate (falsul I.V.S. de la Spitalul Clinic
firele epice converg în a subli- de psihiatrie), ascultând cu sfin-
nia o epocă de teroare, activând țenie „gura lui Stalin” și explozia
„mașina fricii”, pornind de la portretelor staliniste în R., operă
întâlnirea lui Lenin cu Tzara, a prolificului Zakarian, până la
dada fiind „un virus”. De unde „cataclismul mondial” provocat
„dadaizarea comunismului” și de moartea „ghidului”, catalo-
inevitabilul lui eșec, Lenin în- gată drept o gravă „eroare ide-
suși fiind un dadaist. Asta ar ologică” moscovită. Abundența
fi, ne asigură prozatorul, cheia telegramelor, năvala ceții, mo-
înțelegerii unui secol de istorie, mentele de reculegere în came-
cu sarabanda evenimentelor: rele omagiale, muzica funebră
nebunia războaielor, abatorul etc. culminează cu o concluzie
european, dezgustul și furia, năvala utopiștilor dorind fermă, răscolind fanaticii, decretând, precum „efici-
să schimbe lumea. La cabaretul Voltaire, cu revolu- entul” Manole Cazan: „Stalin nu e mort!”
ționari de salon, în acea Elveție neutră, liniștită (ca În vestul continentului, în Franța, „poporul
un safe space), o idee respectabilă în imaginarul inde stânga”, înnoit, încă spera într-o revoluție lentă,
telectual a născut monștriși un secol dadaist, va spu- fără vărsare de sânge; care, treptat, devine – prin vocea
ne Dominique Noguez, trezind „fluide istorice care președintelui – un război cu ceața; înfloresc alte sloga-
nu se văd”. Plus blestemul ceții (ca platoșă mentală), ne (codurile C.P.), recluziunea se înstăpânește într-un
L
aruncând spirite înalte în discursuri mincinoase, en- Paris pustiu, odată ce lumea trăiește pandemic, „cu
I
comiastice, glorificând tiranii veacului. Editorialistul virusul în coastă”. Dacă neliniștitul Vincent Berni-
G., de pildă, profesor de filosofie, maoist după ieșirea gaud își face propria-i celulă de partid, dacă Natha-
F
din stalinism, va nimeri la Secția de sinceritate a unui

R O
laborator, testând „gradul de letalitate al cuvintelor” în 1

Și prefațatorul cărții, Andrei Țăranu, vorbind despre ar-
plin dadaism politic. Iar doctorul Mirwald, în volumi- mele propagandei, nota șocul prim produs de cei din Miș-
nosul său manuscris, explică astfel de orbiri prin ierar- carea Dada, observând că „spălarea creierelor nu avea sensul
hizările emoționale ale răului („bariera lui Mirwald”). peiorativ de astăzi, ci un scop terapeutic” (v. Cătălin Ghiță,
P
Cei doi diavoli (comunism vs nazism, respectiv întru- Secolul al XX-lea între roșu și negru, Editura Litera, 2021,
p. 13).
lie pune umărul la activarea Frontului de Eliberare precoce, trăindu-și copilăria rădăuțeană sub un clopot
a Piticilor de Grădină, în România „s-ar părea că a de sticlă, ispitit de poezie (deși poetul-rană va încerca
F I L căzut comunismul”... Adus la zi, strict evenimențial să o părăsească), inocentul din Est a cunoscut totali-
vorbind, romanul lui Vișniec glosează, prin generoase tarismul „la sursă” și va înțelege exilul ca navetă cul-
acolade, despre relele veacului. Iar Mathieu / Matei, turală (Est-Vest).Și, peste ani, va adeveri pronosticul
fiul Minodorei, insinuat în desfășurarea întâmplări- bunicului Gavril, cel care, admirându-l ca recitator,
lor ca „refugiat politic”, o va însoți, fie peripatetizând, era convins că nepotul va ajunge departe. Că are „che-
R O
fie cu un convoi umanitar, pe militanta Nathalie (din mare”. Virtuoz, histrionic, Vișniec „vede scenic”, tre-
tagma ecologistă), într-o conviețuire fraternă, nelipsi- zind cuvintele. Romanul Un secol de ceață, deși „im-
tă de fulgurații erotice. Poate fi și un bildungsroman, perfect” (cum recunoaște spășit) este un puzzle literar,
P
recunoaște M. (Mathieu), dialogând cu romanul, ca testând convergența genurilor, după ce, în studenție,
„entitate vie”. Poate fi, prin schimbul epistolar cu studiase teoria convergenței, în vogă în acei ani. Cu
Georges Séleron, o replică la gândirea binară (înce- un epic pulverizat, infuzat liric, Un secol de ceață este,
tățenită), acuzând mulțimea „idioților utili”. Dar G., în principal, un roman despre colectivizare și soarta
aflat într-o situație-limită, blocat, „eternizat” într-o țărănimii, urmând ca vigilentul cititor să reconstru-
toaletă-celulă, înarmat cu o cheie franceză va evada, iască întregul.
nimerind în acel laborator al sincerității, recunoscând Cu rădăcinile în România și aripile în Franța
„letalitatea” cuvintelor folosite fără economie, în oma- (cu limba ei „carteziană și precisă”, folosită în teatru),
gii sfruntate. Apare și Gică Zub, cloșardul în dialog cu bilingvismul lui Matei Vișniec adăpostește două con-
omul-ceață, îndeplinind rolul profetului. deie și „două cosmosuri”, spunea repatriatul, revenit
Dincolo de extensiile teoretizante, cu elan ide- triumfal, într-un moment prielnic, prin coprezența
ologizant, documentate la sânge sub platoșă ficționa- ambelor limbi. Fostul profesor navetist la Doroban-
lă, Vișniec rezervă „cuvintele mari” doar Bucovinei. țu-Călărași (din 1980), având șansa unor experiențe
Dadaist la 17 ani, de acolo, din Rădăuți, își trage „seva fabuloase explorând fauna umană, a redescoperit, ca
existențială”. Acolo era „primul Paradis”, descoperind nou navetist, pe ruta Franța-România, un tezaur emo-
revista Unu (grație profesorului Hlinski) și pe Tzara, țional (limba, spațiul și timpul), devenind un impor-
ca simbol al revoltei, în chip de „maestru absent”. Tră- tant scriitor european.
iește miracolul bucovinean alături de Teofil Lianu (ca Totuși, punctul de plecare în efortul reinventă-
părinte spiritual) și îndemnul spre filosofare cu profe- rii sinelui rămâne, negreșit, Rădăuțiul, un oraș fabu-
sorul Drobotă; în febrilitatea culturală a târgului (un los; nu doar pentru calea ferată, tăind urbea și cimiti-
„oraș cu memorie”) se ciocnește de pictorii locali ai rul în două, devenind, prin potențial poetic, „axa de
suprarealismului, în frunte cu Traian Rotaru, onorând simetrie a Universului”, ci, mai ales, prin „biblioteca
„Academia dadaistă anonimă de la Rădăuți”. Silitor, biologică”, descoperind labirintul cuvintelor, forța or-
trăind ca un om liber în război tacit cu autoritățile, va donatoare și vibrațiile lor emoționale. Revelațiile rădă-
pleca pentru totdeauna în Franța (1987), „țara avan- uțene hrăneau iluzia timpului infinit și a deschiderilor
gardei instituționalizate”. Dar nu înțelege exilul ca renascentiste, explorând, cu tovarășii de joacă, mica
povară, nu traversează coșmarul refugiatului. Cultura lume, un eșantion plurietnic, semi-urban, cu infuzii
franceză, explică Vișniec, face parte din codul nostru de stranietate (când poposea acolo circul); și, dincolo
genetic. El, autoexilatul, venea, de fapt, de la perife- de „constelația personală” a rudelor risipite în satele
rie și ajungea, nesperat, în centrul lumii, în „patria din jur, lumea mare, învățând „alfabetul libertății” la
mentală”, însoțit de un noroc fabulos, cum recunoștea emisiunile Europei libere, la tăinuitul aparat de radio
franc în numeroasele sale interviuri. Miorița, conștientizând schizofrenia românească a ace-
Dar visceral legat de limba română („vulcanică lor ani. Cele „două vieți”, pe suportul interdicțiilor
și alunecoasă”), Vișniec nu o poate părăsi. Mai mult, de tot felul, au încurajat visătoria, croind planuri pe
dacă „sensul oricărei plecări este întoarcerea”, prin termen lung, nu doar strict literar; Vișniec gândea și
Radio France Internationale el stabilește o punte po- la voiajurile culturale, descoperind Occidentul. Poate
litico-culturală cu cei de acasă. Francofil prin lecturi că acel sfat al Constanței Buzea, cercetându-i manus-

crisele (în Amfiteatru, nr. 6/1979), salutând „curajul turisea, „cu creionul în mână”), oferindu-și dese re-
de a nu fi cuminte” a fost un impuls decisiv. Poate veniri, inclusiv fizice, în mediul cultural românesc.
că, aterizat în capitală, atras de lumea scriitoricească Dacă teatrul asimilase, prin disoluție, temele poetice2,
și boema ei, și-a trăit disperarea la frontiera fragilă proza, amprentată politic, le dezvoltă cu știuta-i rețe-
dintre realitate și ficțiune, ispitit de dorința evadării. tă, amalgamând și onirizând poematicul cu ciocnirile
Reconstituind „romanul plecării”, Vișniec recunoștea ideologice, sub cupola parabolicului.
rolul lui Radu Dumitru („omul unei singure piese”); În pofida palmaresului impresionant, pene-
jucând table „până la epuizare”, până și destinul său, trând canonul transnațional, Matei Vișniec, la striga-
grație unui telefon de la Iosif Naghiu, deschizându-i rea catalogului optzecist, e plasat mai la coadă. Nu
calea spre un Paris altminteri inaccesibil, pare a fi fost cercetăm acum cauzele, deși ar merita efortul. Chiar
„opera unor zaruri binevoitoare”, ajungând sub pro- dacă M. Cărtărescu ne asigura că Vișniec n-ar fi un
tecția Fundației Annette Laborey. postmodern iar N. Manolescu îl considera, dimpotri-
Interesat de chestiunea rezistenței culturale în vă, „un postmodern de la primele manifestări”, avem
spațiul est-european, Vișniec își va da doctoratul, în în Matei Vișniec un nume european. Și care, sub flu-
1992, la Școala pariziană de înalte Studii în Științe- xul amintirilor, reconstruind, în circuitul fantasmelor,
le Sociale tocmai cu o asemenea temă. El calcă, s-ar spațiul bucovinean, face din zona rădăuțeană, nemu-
părea, pe urmele lui Eugène Ionesco, trăind lumea rind-o, un alt Macondo.
ca farsă, în ceea ce dramaturgul numea „théâtre de
la dérision”. Dincolo de nedreptatea limbilor, dinco-
lo de acel „blestem mioritic” (invocat de un Cioran, NOTE
lepădându-se de infernul etniei) și forța deriziunii, Cărtărescu (1999) : Mircea Cărtărescu, Postmoder-
ajungem, inevitabil, la adevărurile tragice. Și dacă nismul românesc, Postfață de Paul Cornea, Editura Huma-
Eugène Ionesco putea conchide, la capătul drumului, nitas, București.
Ciotloș (2021) : Cosmin Ciotloș, Cenaclul de Luni:
că lucrul cel mai important era chiar propria-i îmbă-
viața și opera, Pandora Publishing, București.
trânire (cf. Le Figaro littéraire, 18 februarie 1994), Manolescu (2008) : Nicolae Manolescu, Istoria cri-
atitudinile sale „duble”, dovedind un spirit neliniștit, tică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Para-
contradictoriu, vulnerabil par a se prelungi în creația lela 45, Pitești.
lui Vișniec, alt român fixat la Paris și interesat, fanatic, Murariu (2021) : Iulia Murariu, Sentimentul timpu-
tot de dramaturgie. lui în dramaturgia lui Matei Vișniec. Considerații, în ProSae-
Din Franța, patria lui „mentală”, Vișniec con- culum, nr. 1-2 / 2021.
stată, privind îndărăt, că nu s-a lăsat îndoctrinat, re- Puia-Dumitrescu (2015) : Daniel Puia-Dumitrescu,
fuzând „jocurile cu puterea”. Azi, admirând rezistența O istorie a Cenaclului de Luni, Editura Cartea Românească,
culturală a acelor ani tineri, învolburați de ciocniri de București.
Ștefănescu (2005) : Alex Ștefănescu, Istoria literatu-
cenaclu, recunoaște că România e o mare putere tea-
rii române contemporane (1941-2000), Editura Mașina de
trală; bucovineanul fixat la Paris e confiscat de teatru scris, București.
și poezia pare a se furișa într-un ungher tainic, dobân- Vișniec (2009) : Matei Vișniec, Fascinantul Mano-
dind o poziție subalternă. Notorietatea dramaturgu- lescu, în I.B. Lefter, Călin Vlasie (coordonatori), Nicolae
lui nu poate elimina însă infuzia poetică, tăvălită în
L
Manolescu – 70, Editura Paralela 45, Pitești.
absurdul existențial.
I
Cel care, la 17 ani, se declara dadaist (vezi Ca-

iete critice, nr. 4-5/1996, p. 120), convertit la „insu-
F
2
În scurta-i aventură doctorală, regretata poetă Carmen
recția dadaistă” prin lecturile (ilegale) la care îl îndem- Veronica Steiciuc, fost manager al Teatrului „Matei
R O
nase profesorul Hlinski, va comenta amuzat cei doi Vișniec” din Suceava, își propusese, în proiectul de cercetare
ani de existență ai Academiei dadaiste de la Rădăuți, (conducător: Călin Ciobotari), să dezvăluie Elementele poe-
un loc care „colcăia de energii și revolte culturale”. tice în teatrul lui Matei Vișniec, urmărind, prin poeticitatea
Ca român de succes, Matei Vișniec a trecut printr-o textelor – în zece montări internaționale – , drumul de la
P
„renaștere culturală” în limba franceză (studiată, măr- text la spectacol. În Comisia de îndrumare era și George
Banu!
CRONIC A L I T ERARĂ Constantin CUBLEȘAN Pledoarie pentru „culisele” istoriei

literare (Ştefan Ion Ghilimescu)
I storia literaturii române a fost și rămâne me-

reu un câmp factologic vast, ce se oferă cu
generozitate investigațiilor actuale, stârnind contro-
incisive: „Nu mă pot împiedica să nu-mi pun câte-
va întrebări simple. Ei bine, dezvoltă cumva Mihail
Kogălniceanu în scrisul său, în spiritul Introducțiunii
verse și polemici, adesea mult prea pasionale. Mai ales Daciei Literare, sujeturi istorice? Zăbovește el cu pri-
în ce privește corpusul literaturii vechi, pe care unii virea asupra naturii, transfigurând artistic frumusețea
exegeți îl contestă sau măcar îl minimalizează, consi- peisajului românesc? Găsește el în folclorul național
derând că abia de pe la sfârșitul secolului al optspreze- demnitatea temelor pe care să le prelucreze estetic?
celea se poate vorbi despre o creație beletristică auten- Mai curând, nu! În tot ce a scris Kogălniceanu se
tică (vezi G. Călinescu sau Nicolae Manolescu dar și apropie mai abitir de realismul și spiritul critic al lui
alții), în vreme ce unii se străduiesc să descopere și să Balzac, de care, aproape stupefiați, constatăm că îl
afirme opere literare în epoci mult mai vechi (Ovidiu despărțeau, ca etate, doar 18 ani! 18 ani (!!!), dacă
Pecican, Mircea Popa etc). Între cei mai recenți cerce- admitem că autorul manifestului Dorințele partidei
tători care angajează o discuție pertinentă în această naționale din Moldova din 1848, o adevărată con-
privință este Ștefan Ion Ghilimescu, autorul unei su- figurare constituțională a țelurilor revoluționarilor
ite de eseuri spectaculoase prin sondările în „culisele” români în fruntea cărora, alături de alți fruntași ai
evenimentelor și biografiilor diverșilor autori uitați intelectualității românești ai timpului, s-a așezat cu
sau mai puțin frevcentați azi, de la Varlaam până la hotărâre, s-ar fi născut în 1817 și nu în 1806, cum el
Ticu Archip, bunăoară („Ar fi multe de descoperit”), însuși a susținut și practic contemporanii l-au urmat
constituind corpusul volumului Cabinetul de stampe (inclusiv Alecsandri!) toată viața, până în 1868, când
(Editura Aius, Craiova, 2022). devenind membru al Academiei, rostește un discurs
Făcând, în sprijinul demersului său eseistic, în care, invocând o însemnare a tatălui său! (dar care
portretul unui teoretician al conceptului de litera- exhibă, evident, și un anume dandysm în ceea ce-l
tură veche, Vasile Florescu, uitat și el de generațiile privește), marele patriot se declară mai tânăr cu 11
mai noi, refuză opinia conform căreia „termenul de ani! Să fi fost la mijloc povestea vreunei idile cu o
literatură veche începe să se fixeze și devine operant jună pe care o tradusese sub această fabliau? Vom da
începând cu literatura medievală”, discreditându-i pe o raită mai încolo și în acest capitol cu femei…” Pe
aceia care susțin, mult prea radicali, că „istoria litera- o astfel de pistă descoase și biografia lui Ion Heliade
turii ar fi o nerozie”. Domnia sa afirmă, ca într-un fel Rădulescu, oprindu-se asupra tăinuitei sale relații cu
de program de lucru, ba chiar ca o misiune pe care Maria Alexandrescu, despre care i se destăinuise lui
și-o asumă, că „nu există lucru mai mare pe care l-am Gr. Grădișteanu în câteva scrisori: „i-a destăinuite
putea face noi literații în speța istoriei literare decât adevărata situașie a relației cu Maria Alexandrescu,
acela de a adăuga un strop de spirit spiritului celei soția juruită, de care a vrut să divorțeze de nenumă-
mai definitorii moșteniri culturale”. Nu încearcă însă rate ori, dar de care nu s-a despărțit în fapt nicioda-
analize, comentarii noi asupra unor opere literare din tă. Lui i-a vorbit (…) despre muza italiană și, pe cât
trecut, cunoscute și discutate deja, decât foarte rar și se pare, ultima femeie din viața sa (…) Autoare, se
arunci într-un discurs critic expozitiv, cum este cazul spune, la numai 17 ani, a volumului de poezii L’ar-
romancierului Kogălniceanu, de exemplu, despre care pa dell’ Esule, poetă total necunoscută astăzi, Greaca
Nicolae Iorga era de părere că „ar fi putut deveni, la Ida del Carretto (n.1834), văduvă Fusco, i-a oferit lui
fel de bine, un mare scriitor și, poate, primul nostru Heliade în exilul de la Paris, în primul an de după re-
romancier important”. Ci, privind panoramic epoca voluție, și, fluctuant, încă mult timp de-a lungul exi-
în care s-a manifestat, încearcă o altfel de evaluare a lului, toată încărcătura de feminitate și mister (umbla
contribuției literare a acestuia, prin câteva întrebări vorba că era fiica nerecunoscută a regelui Sardiniei,
Carol Albert!) de care sufletul său zdrobit de un mare cu un mozaic în ample forme geometrice de la in-
eveniment ratat avea nevoie ca de un pansament pe trarea în casă, fie în zona dinspre Cobălcescu a in-
o rană./ Îndrăgostită de aura tumultosului bărbat pe trării Liceului Lazăr pe unde o apuca, ca și mine,
care îl zugrăvește în versurile sale ulterioare, deopo- când se întorcea din oraș, fie în Cișmigiu unde mă
trivă, ca pe un erou al românilor, dar și ca pe un ilus- duceam să mă joc cu vărul meu Daniel și unde o ză-
tru scriitor la fel de mare ca Hugo, Ida întruchipează ream stând pe o bancă și contemplând luciul lacului
pentru Heliade acel tip de femeie exaltată și superi- sau convesând cu câte o doamnă de vârsta domniei
oară, misterioasă și generoasă, intuitivă și înalt înțe- sale. Mirosind vag a paciulii, îmbrăcată întotdeauna
legătoare a condiției bărbatului dedicat cauzei sfinte a într-o fustă gris lungă, pe corp, cu taior negru strâns
emancipării poporului său. Afișându-se cu ea la Paris pe talie, purtând pe cap o pălărie tocă de aceeași cu-
fără nici o precauție meschină și uitând, cel puțin la loare, cu baretă, ușor adusă de spate, Ticu Archip, pe
începutul legăturii, complet de Maria (…) Heliade care în mod bizar nu mi-o amintesc, totuși, nici o
stârnește invidia (!) in corpore a emigrației românești clipă în mijlocul acelei turme de pisici care invadase
din capitala Franței, care nu scapă ocazia de a cleveti curtea, a întruchipat abisal pentru mine multă vreme
răutăcios pe seama lor”. imaginea misterios-ideală a «scriitoarei»! Transportat
Ștefan Ion Ghilimescu nu clevetește pe seama de o atare revelație târzie caut o fotografie a acestei
diverșilor scriitori (și nu doar) despre care scrie ca un doamne deosebit de elegante care a iubit celibatul în
veritabil cozeur, ci caută să aducă în fața cititorilor de memoria unei mari și imposibile iubiri (!) și nu dau
azi (mai ales a tinerilor care nu au paciența de a intra de ea niciunde”.
Ă
în subteranele istoriei literare) episoade pitorești din Ștefan Ion Ghilimescu se dovedește a fi și un
peisajul unui trecut destul de tumultuos al evoluției bun portretist, care știe să recompună cu eleganță
R
destinului literar al scrisului românesc, cu angajamen- profilul și ținuta eroilor săi, indiferent de epoca în
tul protagoniștilor acestuia. Desigur, s-ar putea pune care sunt fixați, dar mi cu seamă a acelora pe care i-a
A
întrebarea: cu ce contribuie astfel de dezvăluiri la mai cunoscut (întâlnit) personal, în timp. Așa, evocarea
buna evaluare a calității operelor acestora. Dar, Ștefan „aristocratului” Al. Rosetti: „Era un gentleman, «ca
R
Ion Ghilimescu nici nu-și propune să întreprindă o scos din cutie», în costumul de tweed gri care îi evi-
E
exegeză literară propriu-zisă, ci doar să vină spre ilu- denția carura și fața rozalie încadrată de părul alb și
minarea tenebrelor pitorești ale ambianței în care au des, tuns scurt și pieptănat pe spate. Vorbea supra-
T
fost create acestea, prin biografiile obscure ale autori- vegheat în mezzo forte, cu un timbru egal și distinct,
lor. E, în acest sens, o istorie secretă, cum ar zice Cornel arareori ieșind din starea de confort interior care i se
L I
Ungureanu, a literaturii române. Eseurile, concepu- ghicea din întreaga atitudine. Omul se păstra fără nici
te astfel, au farmec aparte (autorul lor e un rafinat un efort într-o poziție rezervată față de tot și de toate,
degustător de anecdote picate) și pot stârni interesul ai fi zis că nimic nu-l putea conturba dintr-un atti-
cunoașterii (cercetării?!) unei lumi spectaculoase, de- cism comportamental care îi devenise a doua natură
A
acum apuse. (…) Al. Rosetti era un caz evident de intelectual bur-
Procedeul acestui soi de comentarii, polemice ghez care s-a lăsat în voie manipulat de comuniști” și,
și ironice nu mai puțin, caracterizează demersurile citându-l pe Gheorghe Florescu din Confesiunile unui C
tuturor capitolelor volumului, în care sunt devoala- cafegiu, reține: „Nu puteam merge toți intelectualii la
I
te picanterii din culisele vieții literare, ale autorilor Canal, era mare înghesuială. Trebuia să mai rămână
abordați, unele mai cunoscute (doar cercetătorilor cu câțiva, cum se spune, de sămânță”.
R O N
acribie în tratarea biografiilor!), altele inedite, pentru Eseurile lui Ștefan Ion Ghilimescu, din Cabi-
că nu de puține ori face apel la propriile amintiri, în netul de stampe, sunt elegante și incitante pledoarii
pagini de frumoase evocări memorialistice („amintiri pentru „culisele” istoriei literare, ele însele fiind, de
despre obiceiuri și datini care s-au șters”) – „Pe «scri- fapt, veritabile incursiuni într-un soi de biografie a
itoare» – este vorba de Ticu Archip – mi-o amintesc acesteia, pentru care manifestă o înțelegere aparte, in-
cu destulă claritate. Mă întâlneam adesea cu domnia vitându-și cititorii să-l urmeze ca într-un soi de aven-
C
sa în acele vacanțe, fie pe scările largi ornamentate tură intelectuală prin timp și timpuri apuse.

R Ă Ioan HOLBAN 10 ani de la moarte.

Proza lui Constantin Ţoiu
R A
P entru Constantin Ţoiu, scrisul reprezintă un

spaţiu al întâlnirii eseistului cu autorul de
interviuri, al reporterului cu călătorul; acest spaţiu al
aparţinând personajelor cu care Chiril intră în contact.
Credincios ideii conform căreia eroul unei cărţi se con-
fundă cu autorul lui, Chiril va evolua în roman sub
scriiturii este guvernat de narator care adună celelalte semnul identităţii sale cu naratorul. Naratorul, croni-
E
ipostaze sub semnul efortului de surprindere a realităţii carul epocii, primeşte mărturiile lui Chiril, personajul
T
în multiplele ei reprezentări. În eseurile, interviurile, trimis să evolueze direct în timpul istoric; prin interme-
reportajele şi notele de călătorie, grupate în trei volu- diul lui Chiril, naratorul urmează destinul şi evoluţia
I
me – Destinul cuvintelor (1971), Pre texte (1973) şi Alte unei întregi generaţii din care el însuşi face parte. Două
pre texte (1977) –, Constantin Ţoiu urmăreşte câteva sunt pretextele care declanşează cazul Chiril Merişor:
L
probleme importante ale literaturii şi artei în genere, verificarea şi excluderea din partid în 1950 şi pierderea
insistând mai ales asupra relaţiilor care se stabilesc în- jurnalului intim. Examenul pe care îl susţine Chiril în
tre cel care creează şi cel care citeşte textul. Folosind faţa comisiei are profunde implicaţii în evoluţia per-
A
„platforma teoretică“ din eseurile cuprinse în volumele sonajului. Excluderea din partid reprezintă punctul de
amintite ca pre-text al romanelor şi nuvelelor – Moar- plecare în verificarea propriei conştiinţe, a culpabilităţii
C
tea în pădure (1965), Duminica muţilor (1968), Galeria prezumtive a personajului; calea urmată de protagonis-
cu viţă sălbatică (1976), Însoţitorul (1981), Obligado tul lui Constantin Ţoiu se dovedeşte a fi calea regăsirii
I
(1984) şi Căderea în lume (1987) –, Constantin Ţoiu identităţii de sine: „Verificarea devenise axul obsesiei în
N
îşi organizează spaţiul romanesc pe coordonatele unui jurul căruia se rotea totul“. Arbitrara hotărâre a comisi-
raport care se stabileşte între timpul interior, subiectiv ei declanşează în spaţiul interior al personajului un ade-
R O
şi cel istoric, obiectiv. Din punctul de vedere al tehni- vărat proces de conştiinţă; prezumţia de vinovăţie, de la
cii narative folosite, romanele sale se constituie ca nişte care pleacă cei care îl exclud pe Chiril din partid, intră
cronici care consemnează şi comentează evenimentele în contradicţie cu verdictul dat de propria sa conştiin-
atât prin intermediul vocilor din text, ale personajelor, ţă: se creează astfel un raport tensional între instanţa
C
cât şi prin intervenţia naratorului omniscient: cronica interioară şi aceea exterioară: „Rezistenţa materialelor
se scrie singură, evenimentele se produc dincolo de calculând valoarea eforturilor interioare în funcţie de
voinţa subiectivităţii, iar personajul este prins în acest forţele exterioare… Stabilirea unui echilibru între for-
vârtej al istoriei. Secvenţa care deschide textul Galeriei ţele de sus şi reacţiunile de jos, între forţele exterioare şi
plasează timpul naraţiunii pe dimensiunea coordona- cele interioare, ca regulă de bază a unui întreg menit să
tei istorice: „Prin anii cincizeci, Chiril începuse să se poarte poveri cu un calcul exact al solicitărilor… Con-
refere din ce în ce mai des, în discuţiile lui, la Hary ştiinţa omenească se preta aici unor comparaţii tulbu-
Brummer, un bătrân evreu anticar, om de spirit şi cu rătoare“. Chiril evoluează în roman sub semnul unei
multe relaţii“. Din această perspectivă, naratorul va re- anume damnări, efect al incompatibilităţii ritmului in-
constitui evenimentele deceniului şase atât documentar terior cu acela social, exterior, al absenţei punctului de
cât, mai ales, prin intermediul conştiinţei personajului echilibru între forţele care guvernează spaţiul lăuntric al
focal, Chiril Merişor, vizând transformările oamenilor eului şi cele exterioare care determină devenirea istoriei.
unei generaţii în structura lor intimă, confruntându-şi Înfrânt de forţele exterioare, personajul se caută pe sine
timpul şi ritmul interior cu acela obiectiv, al dimensiu- însuşi în zona realităţii, acolo unde acţionează aceste
nii istorice: confruntarea dintre elementele aparţinând forţe: „O viaţă de om nu se câştigă decât pe terenul
celor două categorii – individ şi istorie – creează ceea unde ai fost înfrânt odată“.
ce se poate numi cazul Chiril Merişor, pe care narato- Reperul esenţial al spaţiului interior, în care
rul îl dezbate prin investigarea şi citarea în text, uneori Chiril Merişor caută adevărul despre sine, îl constituie
în maniera grefierului, a mai multor puncte de vedere interlocutorul; personajul are nevoie de prezenţa fizică a
Celuilalt în care găseşte semnele propriei transformări: anume generaţii: „Pe noi, de pildă, care am trecut de
„El nu putea vorbi normal cu cineva căruia nu-i ve- patruzeci de ani, războiul ne-a tăiat în două. Douăzeci
R Ă
dea faţa“. Reflex al acestei necesităţi a interlocutoru- de ani înainte, douăzeci de ani după. Am făcut un efort
lui, dar şi semn al adâncirii în sine, este jurnalul, „un să înţelegem de două ori lucrurile şi le-am înţeles“.
instrument simplu, al cărui sistem optic se străduia Spiridon, Sandu, Ion Brega, Constanţa Cheroiu din
R A
să refacă realitatea, imposibil de a fi altfel percepută“. romanul Moartea în pădure, Câinele şi Râsul din nu-
„Ocheanul“ lui Chiril, întors înspre sine şi realitate, revela Trompete după-amiază, Chiril Merişor, Luisa, Reta
prezintă instrumentul necesar al unei conştiinţe aflate Muşon din Galeria cu viţă sălbatică aparţin aceleiaşi ge-
în căutarea resorturilor intime, ascunse, ale declanşării neraţii care îşi leagă existenţa de o anume epocă istorică
E
evenimentelor, a descoperirii cauzelor şi efectelor psi- parcursă de societate: propoziţia „generaţia este patria
hologice pe care le produc schimbările profunde la care în timp“, la care naratorul revine mereu în textul Ga-
T
asistă. Pierderea jurnalului, adică a leriei, exprimă această legătură intimă
instanţei interioare, provoacă prăbu- care se creează între individualitate şi
I
şirea personajului (speriat de urmările istorie în sensul dependenţei celui de-
L
găsirii acestuia se refugiază inutil la Ju- al doilea termen al relaţiei de primul.
rilofca, urmând un sfat al lui George- Generaţia, „echipa cu care, vrem nu
oiu, directorul editurii la care lucrează vrem, trecem prin lume“, adună per-
A
Chiril; destăinuie pierderea jurnalului sonalităţi diverse sub semnul aceloraşi
prietenilor săi, Hary Brummer şi Ca- obiective generate de o structură ide-
C
vadia, cerându-le sfatul). Cavadia, ologică unitară. Galeria, care repre-
acest personaj cu rezonanţe mateine, zintă simbolul central al prozei lui
I
descoperă esenţa conflictului de con- Constantin Ţoiu, este etajată pe ge-
ştiinţă dovedit de Chiril şi consemnat neraţii: generaţia cea mai veche (bu-
N
de jurnal: „Cavadia stărui, ceru amă- nicul, maiorul de roşiori de la 1913),
nunte în plus, ca să-şi facă o idee şi de mijloc (profesorul de rezistenţa
R O
mai clară. Era, la urma urmelor un materialelor) şi aceea tânără (Chiril
jurnal politic?… Chiril exprima cum- Merişor). Galeria, ca loc de întâlnire
va punctul de vedere al unuia care ju- a povestirilor, descinde din tradiţia
decă politic realitatea, sau moral?“. Se acelui Han al Ancuţei şi a fierăriei lui
C
confruntă aici un punct de vedere teoretic (Chiril), care Iocan: spaţiu al povestirii la Sadoveanu, al interpretării
crede că între cele două componente trebuie să existe faptelor la Marin Preda, galeria lui Constantin Ţoiu
de la început un acord perfect, şi o perspectivă pragma- se constituie ca punct de întâlnire a naraţiunii faptelor
tică (Cavadia), care afirmă existenţa contrariilor pe care cu interpretarea lor. Punctul de vedere al galeriei, su-
se constituie realitatea. Chiril îşi reprezintă viaţa doar prema instanţă a judecării evenimentelor, produce ceea
sub aspectul ei unic, armonios; Cavadia cunoaşte dru- ce un personaj numeşte efect de perspectivă; situată în
mul anevoios pe care îl urmează societatea întru găsirea afara spaţiului evenimenţial, în care îl trimite pe Chiril,
punctului de convergenţă al celor două dimensiuni. reprezentantul generaţiei, galeria reprezintă, în naraţi-
Chiril judecă oamenii dintr-o perspectivă abstractă; une, confesionalul personajului şi vocea comentariului
conştiinţa sa, prin intermediul jurnalului, nu urmăreşte obiectiv. Galeria generaţiilor se organizează, funcţional,
oameni, ci idei („ideea de Merfu“). Găsirea jurnalului, pe dimensiunile duratei umane: ea este memoria trecu-
a acestui eşantion de conştiinţă, provoacă cea de-a doua tului, instanţa prezentului şi martorul viitorului.
verificare a lui Chiril. Dacă în 1950 se analizau faptele Romanul Însoţitorul a fost primit, în general, de
individului, în 1958 se examinează conştiinţa lui: între critica de întâmpinare cu o anume prudenţă: rezerve-
cele două verificări evoluează cazul Chiril Merişor îm- le, exprimate sau sugerate, ale celor care au comentat
preună cu întreaga sa generaţie. textul prozatorului provin din folosirea romanului an-
Prin intermediul personajelor sale, Constantin terior ca termen de comparaţie fără a urmări însă cu
Ţoiu urmăreşte problemele, conştiinţa şi lupta unei atenţie modificările structurale, în ordinea procedee-

lor, a perspectivei şi a materiei epice, pe care le aduce etajele sale oferind substanţa textului care urmăreşte
Însoţitorul faţă de Galeria cu viţă sălbatică. Prima mo- ceea ce spun personajele nu ceea ce fac; este însă şi un
dificare evidentă priveşte statutul personajului în na- „autor ciudat“ pentru că, iată, el nu mai înregistrea-
raţiune; ideile devin oameni, iar problemele generaţiei ză, ci creează („Rânzei stenografia pe cont propriu“);
„obsedantului deceniu“ nu mai reprezintă subiecte, ci în fine, Rânzei este primul critic literar al romanului:
obiecte de studiu pentru personajele cărţii. Gigi Cris- „Rânzei se întreba din capul lui cu o curiozitate profesi-
tescu, tânărul musafir al agronomului din Clopeni, stu- onală: Şi meteorologul?… Un trecător?…“: întrebarea
diază pe Megaclide Pavelescu sau pe tatăl său, „dom- lui, adresată autorului care îşi părăseşte personajul fo-
nul“ Cristescu, reprezentanţi ai generaţiei care a trăit cal în ultima parte a romanului, constituie, dincolo de
deceniul şase; prin focalizarea perspectivei narative pe „curiozitatea profesională“ care a provocat-o, un mod
un personaj aparţinând generaţiei tinere care află ce s-a ingenios de rezolvare a unui destin epic şi, mai mult,
petrecut prin vocea celui care a trăit, naratorul îşi ia o sugestie subtilă asupra statutului personajului în ro-
distanţa necesară faţă de substanţa epică a romanului man: Gigi Cristescu este „un trecător“, un simplu actor
precedent: obsesiile lui Chiril Merişor şi, bănuim doar, căruia regizorul (Pavelescu) i-a făcut semn să se retragă
ale lui Pavelescu, Udrescu, Buescu, Dăniloiu şi ceilalţi, în culise. Stenograf-scrib-scriptor-martor-autor-instan-
devin, în ochii meteorologului stagiar Gigi Cristescu, ţă, Rânzei, acest Godot al romanului lui Constantin
simple „chestii“. Tot aşa, motivul puterii este urmărit Ţoiu, este privilegiatul care are acces la sensul istoriei,
acum prin intermediul altor resorturi; puterea admi- ceilalţi trăind (povestind) doar evenimentele ei.
nistrativă şi politică, ipostaziată în primul roman prin Dar cea mai importantă modificare pe care o
Ă
comisia care hotărăşte excluderea din partid a lui Chiril aduce Însoţitorul faţă de Galeria cu viţă sălbatică pri-
Merişor, devin aici putere a inteligenţei care impune veşte sensul raportului dintre poveste şi viaţă, trăire şi
R
un scenariu de viaţă celorlalţi (Megaclide Pavelescu): literatură. Dacă în primul roman prozatorul viza recon-
presiunea forţelor exterioare, acţionând dinspre social, stituirea veridică a unei epoci, cititorul urmărind au-
A
este înlocuită cu ceea ce aş numi presiunea personalită- tenticul vieţii din text, în Însoţitorul, personajele iau act
ţii agronomului din Clopeni. Raporturile de putere nu de puterea nelimitată a poveştii care singură „ne poate
R
mai privesc, aşadar, relaţia dintre individ şi istorie, ci, salva, sau, măcar, ne poate lecui de urât şi de plictis…
E
în mod exclusiv, pe acelea dintre oameni, în care unii Povestea; propria noastră poveste. Ce ştim că li s-a în-
sunt regizori (Pavelescu, Ortopan), iar ceilalţi, actori tâmplat altora, sau nouă, de ieri, de azi… E aici o liber-
T
(Gigi Cristescu, Ninel şi Felicia Floaşu, Titi Streaşină, tate pe care oamenii încă nu o cunosc îndeajuns, o li-
Buescu şi Dăniloiu). Înfrânt de forţele exterioare, Chi- bertate faţă de soartă, când e vitregă; e un dar pe care ni
I
ril se caută pe sine însuşi în spaţiul social, acolo unde l-a lăsat Dumnezeu,… şi acest dar, repet, este Istoria, şi
L
acţionează aceste forţe: „O viaţă de om nu se câştigă nu atât ca ştiinţă, mai curând ca lectură în care te pierzi,
decât pe terenul unde ai fost înfrânt odată“, era deviza care face să uiţi totul“. Povestea se naşte din impactul
personajului din Galerie. Alta este însă credinţa prota- anonimului cu numele (Jorj Turgea povesteşte pen-
A
goniştilor din Însoţitorul: „Am întâlnit inamicul şi aces- tru că l-a cunoscut pe Antonescu, Pipoton povesteşte
ta suntem noi“. Altfel spus, experienţa existenţială, pe despre tăietorul de lemne Voloşil care l-a cunoscut pe
C
care o afirmă prima frază, al cărei sens ar putea fi regăsit Stalin) şi este supusă succesiv „controlului de calitate“
în celebra formulă sartriană l’enfer c’est les autres a fost al auditoriului; primul care verifică adevărul celor po-
I
consumată anterior pentru ca acum fiinţa să-şi întoarcă vestite este chiar cel care povesteşte (Pipoton îl pune pe
întreaga energie (constructivă sau distructivă) spre sine Voloşil să-i relateze de două ori acelaşi fapt, îl întreabă
N
însăşi: l’enfer c’est moi. Semnificaţiile pe care le aveau în despre înfăţişarea omului politic pe care l-a cunoscut),
primul roman galeria, martorul şi interlocutorul sunt a doua instanţă este auditoriul („nu minţea, interveni
R O
concentrate acum în persoana misteriosului Rânzei. El doctorul Udrescu, emoţia dilată, era şi frica, nu zic, dar
este „cel de-al treilea“, intrusul necesar, prezent la toate şi un «transfer de grandoare», aşa-ncep toate legende-
conversaţiile, notând tot ceea ce se spune; este o iposta- le“) care ia act de distanţa temporală dintre momentul
ză a „mitului însoţitor“: are „calitatea de martor“; este producerii evenimentului şi cel al ascultării relatării lui,
C
depozitarul memoriei individuale şi al celei colective, precizându-i devenirea pe traiectul ce se stabileşte între

realitate, poveste şi legendă, iar controlul ultim al po- lui a trăi (pe Mega nu îl interesează ce s-a întâmplat,
vestirii îl face vocea auctorială care verifică totul ascul- ci cum s-au petrecut evenimentele, acest cum marcând
tând parcă din nou istorisirile înregistrate pe o bandă necesitatea de a trăi încă o dată totul prin vocea celui
de magnetofon sau pe foi, de mâna iute a lui Rânzei care relatează). Spaţiul povestirii este delimitat de case
(„Udrescu bău, şi zise sau reieşi după aceea că zisese“): o tip, încărcate cu poveşti (a lui Megaclide Pavelescu şi a
ştafetă a povestirii aleargă contra cronometru, iar când familiei Floaşu): „Abia acum, când casa se încărcase de
o voce oboseşte, naratorul îi ia ştafeta şi o predă urmă- poveşti, vrând să capete o notă a ei, distinctă, îşi dădu
toarei („Acum povestea Pavelescu. Suşu obosind, luase seama că era identică, dar absolut identică cu a agro-
el cuvântul“). Povestea este o capsulă a unei navete spa- nomului, case tip“; atmosfera din Clopeni este regăsită
ţiale unde fiecare secundă a existenţei este numărată: de meteorologul stagiar Gigi Cristescu pe vârful Plavăţ,
„Încă mai avea capul plin de poveştile celor trei. Da, unde Păstrămoiu îl introduce „în poveştile Staţiei“.
chiar putea să spună că se afla închis ca-ntr-o capsulă În Galeria cu viţă sălbatică, textul urmărea viaţa;
cu Udrescu, J.T. şi Pipoton laolaltă călătorind spre ace- în Însoţitorul, textul creează text, trucând viaţa. Iată cele
eaşi destinaţie“. Povestea închide timpul („timpul nos- două scene-pivot ale romanului, cu acelaşi mecanism
tru este diferit“, repetă Titi Streaşină pentru că timpul declanşator, dar cu funcţionalităţi diferite: scena erotică
la care se referă este cel al povestirii, altul decât cel al dintre Gigi Cristescu şi Felicia Floaşu, cu deschidere
producerii evenimentului relatat) şi se dezvăluie dezvă- spre intriga cărţii şi scena „intelectuală“ din casa bătrâ-
luind durata umană; personajele sunt captivii capsulei nului profesor Ortopan, care concentrează problematica
cu poveşti, existenţa lor desfăşurându-se sub semnul a romanului. Ambele scene se declanşează pornind de la
Ă
ceea ce aş numi exilul în poveste (pentru Gigi Cristescu, două categorii de texte diferite. Gigi Cristescu şi Felicia
„scurta incursiune în viaţa paşnică de la ţară devenea o Floaşu se îndrăgostesc pe textele scrisorilor de dragoste
R
adevărată corvoadă“, tânjind mereu după liniştea spa- ale lui Casimir Voileanu adresate Evantiei şi pe jurna-
ţiului închis al poveştii); singurul care e liber în şi prin lul ţinut de Pavelescu la căpătâiul soţiei sale muribun-
A
text este, iarăşi, Rânzei, stenograful-scrib-scriptor-mar- de: ambele texte vorbesc despre dragoste, în cele două
tor-autor-instanţă, beneficiind de „incalculabilul avan- ipostaze – statornicie (Pavelescu) şi pasiune devoratoare
R
taj că nimeni nu poate şti ce gândeşte, şi de a fi liber (Casimir şi Evantia) – pentru a provoca. Scrisul este aici
E
în gând în mijlocul oricărui text pe care trebuie să-l un filtru al iubirii, un stimul al trăirii şi, prin aceasta,
înregistreze“. un nucleu generator al epicii romanului care evoluează
T
Povestea este principiul celor două vase comu- „spectaculos“ pe un scenariu subtil construit de Pave-
nicante ale romanului lui Constantin Ţoiu, visul şi lescu din implicaţiile scenei erotice. Cealaltă scenă-pi-
L I
realitatea; tipul cu maşina care îl aştepta pe Pavelescu vot a romanului se petrece în casa lui Ortopan, plecând
într-un vis relatat altădată prietenilor săi se metamor- de la două texte, structural deosebite de primele, pe
fozează în şoferul care îl plimbă de la „începutul Co- care le citează Buescu şi Dăniloiu; dragostea devine aici
trocenilor“ până la „Leu“, mirosul rustic de levănţică filosofie (Buescu citează un fragment din Xenofon),
A
din autobuzul 36 este „parfumul fanaticei din august politică şi istorie (Dăniloiu spune din memorie un text
trecut intrând în vagonul de campanie“, „duhoarea de de Iorga). Aceste două fragmente deschid discuţia în
piele răscoaptă a ţiganului pirat îi apăru în minte, chiar care este concentrată întreaga problematică a romanu- C
acum, în vibraţia levănţicăi“, olfacţiile agronomului le- lui. Cele două scenarii consacră vocaţia de regizor a lui
I
gându-se între ele „după legi mai trainice decât ale ve- Pavelescu şi Ortopan: primul este autorul scenariului
derii“: acestea sunt legile nescrise ale detenţiei în capsu- epicului din carte (testamentul său îl explică), al doilea
R O N
la poveştii, care anulează reperele temporale şi spaţiale este regizorul problematicii romanului (Buescu şi Dă-
prin apelul la memoria afectivă. Locul în care se adună niloiu nu fac altceva decât să repete ceea ce i-a învăţat
poveştile, urcând ca somonii împotriva curentului apei profesorul Ortopan). Atât trăirea, cât şi filosofia – cele
pentru a ajunge „într-un lac din Alaska“, este singură- două coordonate de dezvoltare ale romanului –, sunt
tatea colecţionarului de istorisiri Megaclide Pavelescu, ele însele provocate prin text. Viaţa ca text şi textul ca
care „se cerea mereu hrănită cu mărturisirile, gânduri- viaţă sunt cele două repere care separă Galeria cu viţă
C
le, păţaniile lui sau ale altora“: a povesti provoacă iluzia sălbatică de Însoţitorul şi care marchează trecerea de la

modalitatea eseistică la aceea romanescă de abordare a re-cunoaşte mereu Bartolomeu Boldei, protagonistul
unei materii epice. textului. Însoţindu-se de la început cu această convin-
R Ă Romanul Obligado împlineşte o formulă epică gere a imposibilităţii trăirii în prezent ori în orizontul
pe care a conturat-o doar Galeria şi circumscrie o sub- fie şi himeric al viitorului, Bartolomeu îşi plasează exis-
stanţă narativă „comună“ cu aceea a precedentului text tenţa definitiv într-o experienţă trecută, cu conştiinţa
R A
romanesc, Însoţitorul; aici prozatorul foloseşte instru- prezenţei fiinţei de atunci şi cu obsesia unei continue
mentele cunoscute ale analizei psihologice şi ale „trată- „absenţe“ care vorbeşte, făptuieşte, îi conduce din um-
rii“ simbolice a temei şi discursului epic, căutând ma- bră destinul; evenimentul declanşator al acestui com-
teria în spaţiul unor conflicte interioare fără a renunţa plex de relaţii care îi reorganizează existenţa este dispa-
E
însă – fapt observat şi în cazul Însoţitorul – la proiecţiile riţia soţiei, a iubitei şi a „mamei“, Klara fiind, în aceeaşi
în istorie: Obligado, mai mult decât celelalte romane, măsură, reperul vieţii afective şi al celei sociale, în jurul
T
este textul despre text, „istoria“ povestirii care „se poves- căruia se structurează viaţa lui Bartolomeu: pierderea
teşte“, afirmând astfel un alt sens al relaţiei dintre carte lui înseamnă dispariţia sensului şi a sistemului de relaţii
I
şi existenţă: viaţa se cuprinde între limitele scrisului, care fac existenţa personajului. Aşadar, epica romanului
L
adevărul unor destine fiind descoperit în chiar povestea se epuizează în acest unic fapt ale cărui implicaţii con-
acestora. stituie substanţa, „intriga“ şi evoluţia profilului prota-
Uşile povestirii se deschid spre tărâmul interior gonistului: ceea ce se petrece în carte este efectul a ceea
A
al conştiinţei personajului central; primele pagini ale ce sa petrecut, anterior, în viaţă.

romanului nu relatează fapte, ci dezvăluie un simbol Toate încercările de a supra-vieţui în „absenţa“
C
dominant şi un sentiment obsesiv, proiectând întreaga Klarei sunt marcate de un dramatic efort recuperator al
evoluţie a textului pe dimensiunile dramaticului şi nu trecutului; nu atât fiinţa, imaginile ori faptele acestuia
I
pe cele ale epicului. Iată simbolul: „Ea spunea: Palatul încearcă a fi „reactualizate“, cât timpul pentru că, iată,
zâmbetelor false. Ce credem noi şi nu ne spunem, nu confruntarea lui Bartolomeu cu trecutul îşi află fina-
N
ne mărturisim, uitându-ne totuşi unii la alţii ochi în litatea în tentativa de a înţelege şi, prin aceasta, de a
ochi, o viaţă“; acest palat al zâmbetelor false este spa- depăşi datele unei cronologii personale din credinţa că
R O
ţiul compromisului cu lumea şi cu sine, este expresia tot ceea ce este înţeles şi, în consecinţă, numit poate
simbolică a unui traiect existenţial care se desfăşoară fi anulat: timpul regăsit este, în fapt, timpul „exorci-
între polii tensionaţi ai lui a fi cu adevărat şi a mima zat“. Iar primul reper al acestui efort recuperator este
acel adevăr: se cuprind aici, în acest palat, tot felul de istoria însăşi; prin intermediul arhitectului Jorj Turgea,
C
convenienţe care compromit esenţa raporturilor dintre cel „contemporan cu secolul şi cu România mare şi
oameni („niciodată nu-i spui cuiva decât ce crezi că cunoscând tot ce se întâmplase în Bucureşti în aceas-
merită, ce aşteaptă normal de la tine“), imposibilitatea tă căznită dar glorioasă sută de ani, de la palatul regal
depăşirii pragurilor succesive ale cunoaşterii („nu vrem până la damele de pe Băcani 2“, Bartolomeu pătrun-
să ştim tot; cunoaştere, cunoaştere, dar nu ne convi- de pentru a înţelege în plasa unui timp pe care nu îl
ne să cunoaştem tot“), vieţuirea sub semnul fiinţei „ce cunoaşte, imobilizându-se acolo, în „desişul valah al
imită umanitatea, ratând-o“, palatul zâmbetelor false epocii“, avântându-se în „valul vindecător al istoriei“,
fiind contrapunctul nevoii de completudine, masca învăţând să-şi trăiască altfel trecutul, încercând adică
acoperind realitatea, aparenţa care se substituie esenţei, să-l depăşească prin obiectivare: fiinţă în preajma căreia
lumea personajului, care reprezintă „o contrapropune- trăieşte, Klara trebuie să devină obiect al reflecţiei: „Tot
re, sever construită, făcută naturii libere, sincere şi di- ce venea spre el era tot urma, îndărătul, trecutul, ce fu-
recte“. Supra-vieţuind în acest palat al zâmbetelor false sese, şi nimic nu fusese fără Klara şi orice ar fi fost, în
(ponderea acestui simbol în roman este asemănătoare zilele căznite, numite, numărate ce se sileau să se nască
aceleia a „casei Mavrichi“ din ciclul Istorii al lui Mircea şi să pară noi şi să adauge ceva, purta surâsul ei sticlos,
Ciobanu, de pildă), personajul îşi dezvăluie fiinţa prin resemnat“: acest discurs despre Klara este primul semn
afirmarea unui sentiment dominator al cărui gust îl va al exorcizării fiinţei acesteia, al trecerii sale în spaţiul
însoţi pe întregul traseu al existenţei sale epice: „nu e „obiectual“ al existenţei lui Bartolomeu. Timpul, dru-
cum ar fi putut să fie“ – iată sentimentul în care se va mul şi „iscălitura“ personajului, nu poate fi supus decât

prin acea magie a povestirii, prin acea „prezentificare“ ză“ tristeţea, un spaţiu de identificare, Bartolomeu Bol-
a faptelor şi oamenilor încât interlocutorul (cititorul) dei este omul incomplet şi incapabil de completudine
să aibă perpetua iluzie a lui „am fost şi eu acolo“; şi pentru că fiinţa sa pare a se fi epuizat în limitele trăirii
pentru că orice ficţiune are un mic teren al ei, romanul trecute, atunci când Klara – „mamă“ şi „iubită“ – îl su-
lui Constantin Ţoiu îl află în acea simbolică şi, deci, praveghea şi îl iubea cu acea forţă mistuitoare şi cu acea
reală şi ireală cafenea „Obligado“ – un reper spaţial ale dorinţă exclusivă care au constituit „sitele“ filtrului prin
cărui îndepărtare şi imprecizie sunt, în fapt, semnele care Bartolomeu putea avea acces la însăşi cunoaşterea
Ă
R
A
R
E
T
L I
A
captivităţii personajului: „Obligado“ este ficţiunea sub de sine: existenţa şi calitatea sa umană se dovedesc a fi
semnul căreia se decide existenţa lui Bartolomeu: atras efectele unei medieri, ale unui trucaj, drama protago- C
irezistibil de ceea ce nu se vede, conversând cu „absen- nistului venind din necunoaşterea de sine.
I
ţa“ mereu „prezentificată“ a Klarei, înfruntând liniştit Obligado este, în primul rând, romanul acestei
necunoscutul pentru că el iubeşte ceea ce îl „depăşeş- „problematici“ pentru că planul epic iniţial, acel fir
R O N
te“, stabilind sistemul de relaţii cu imaginea obsesivă a „subteran“ care condiţionează substanţa şi tensiunea
trecutului pe temeiul unui raport veşnic mobil, având confruntărilor de la „suprafaţa“ textului este o poveste
în faţă un portret incomplet al Klarei, expresie a „ne- de dragoste; Bartolomeu şi Klara „ilustrează“ acea forţă a
antului“ şi a lipsei de semnificaţie în ordinea logicii şi cuplului al cărui temei este „a vedea şi a spera împreu-
a „normei“ de percepere a lumii şi „modelelor“ sale, nă“ şi acel fel de „a iubi absolut“ – superbia şi „capcana“
primind viaţa ca pe o continuă agresiune şi „stare“ de destinului lui Bartolomeu. Iar condiţia depăşirii acestei
C
pericol, găsind în „întunericul dens“, care „consolidea- „capcane“ este un anume mod de a înţelege libertatea;

personajul care învaţă de la Klara că „lucrul cel mai mă- Boldei îl salvează povestea însăşi; el se învinge pe sine, pe
reţ este libertatea de a-ţi închipui şi de a crede orice“, acela captiv în îndepărtata cafenea „Obligado“ – zona
R Ă căutând a păstra mereu o „miraculoasă distanţă asupra himerei şi a misterului mereu „activ“, mereu domina-
propriei sale pierderi sau întunecări“, trebuie acum să tor –, prin trăirea propriei poveşti: „Palatul zâmbetelor
înveţe o altă „lecţie“ despre acelaşi „obiect“: iat-o: „Li- false“ şi „Marele Stimulator“ al doctorului Cimpoieriu
R A
bertatea fiecăruia începe acolo unde se termină liber- reprezintă simbolurile timpului pierdut şi ale celui re-
tatea celuilalt“. Aceasta este formula unei definiţii care găsit, traiectul cunoaşterii fiind parcurs de Bartolomeu
vrea să înlocuiască o alta, Bartolomeu fiind „materialul“ Boldei alături de adevărul însoţitor care este „povestea,
de experiment al celor două concepţii deosebite privind basmul, locul în care ne situăm fericirea, lumea mai
E
destinul individului; Klara şi Teia – femeia din „trecut“ bună pe care o credem pe măsura viselor noastre“.
şi aceea din „prezent“ – îl învaţă pe Bartolomeu Boldei Romanul Căderea în lume al lui Constantin
T
acea ştiinţă a substituirii, a găsirii termenului comple- Ţoiu are caracterul unei cărţi „de bilanţ“, în acest text
mentar, a refacerii „lanţului“ existenţei: Teia „anulează“ autorul convocând temele dominante şi personajele
I
prezenţa Klarei prin încercarea de a o înlocui, preluând (mai exact, tipurile pe care le reprezintă acestea) din
L
„ideile“ şi „formele“ celeilalte, opunându-i-se în fond Galeria cu viţă sălbatică, Însoţitorul şi Obligado.
prin acea concepţie asupra libertăţii de a fi în lume a Lângă alte teme preluate din Galeria cu viţă săl-
omului: Teia îl conduce pe Bartolomeu Boldei spre re- batică (ca, de pildă, raporturile dintre „durerea morală“
A
afirmarea eului, a „blazonului“ fiinţei, spre găsirea pute- şi aceea „fizică“, lămurite acolo de Hary Brummer şi
rii de a spune „cu întreg curajul EU, fără să dai vina pe de Cavadia, fiind reluate în această carte prin vocea lui
C
altul, chiar şi-ntr-o biată istorioară închipuită,… EU, Brenner), tema însoţitorului constituie nucleul proble-
ca fibra de lemn moartă, uscată, semnalizând, strigând maticii din Căderea în lume: Negotei (pe însoţitorul ce-
I
în toiul nopţii prezent! din cine ştie ce obscură necesi- lălalt îl chema Rânzei) apare pe urmele protagonistului
tate, la cine ştie ce apel deocamdată nedescifrat… EU! pentru a-i dezvălui complicatul adevăr despre sine şi
N
acest suflu scurt şi dominator, câtimea de aer orgoli- nu mai puţin bine ascunsa realitate a relaţiilor insului
oasă, pompată-n afară până ce mori,… EU! pe care, cu istoria: „Cred că trecusem de Dinamo. Sau nu tre-
R O
sufocat, poţi să-l spui şi în gând, fără a-l rosti, dar lan- cusem. Şi aici Negotei mă văzuse. De fapt, mă zărise
sându-l cu toată tăria ca pe un fulger în necunoscut“; mai de mult, când trecusem spre Ştefan cel Mare prin
Teia, obiectivarea, asumarea trecutului ca „obiect“ şi faţa Urgenţei. Da, pe la Urgenţă fusese. De altfel, îmi
înţelegerea esenţei libertăţii – iată şansa de „a nu minţi“ povestise cum mă văzuse el întâia oară: dincolo de toiul
C
şi finalitatea cunoaşterii care rămâne „singura morală nopţii, «circulând repede, hotărât, cu un scop precis,
vrednică de urmat“. pierdut în întunericul arctic…» şi-apoi apărând deo-
Vieţii lui Bartolomeu, desfăşurată pe o traiec- dată clar prin ninsoarea piezişă în dreptul aceleiaşi Ur-
torie perfect circulară, i se descoperă „mântuirea“ prin genţe a cărei lumină – spunea el – trebuie să semene
artă şi prin acel sentiment tonifiant al apartenenţei la cumva cu lumina ce arde la poarta lumii de dincolo,
o generaţie; de altfel, acest „motiv al generaţiei“ con- depinde, restul din jur, bezna propriu-zisă, fiind doar o
stituie una dintre „invariantele“ prozei lui Constantin mohorâtă colcăială de păcate şi de idealuri luptându-se
Ţoiu, Chiril Merişor din Galeria cu viţă sălbatică, Gigi între ele ca microbii de la microscop; şi că ningea cu
Cristescu din Însoţitorul şi, acum, Bartolomeu Boldei nişte fulgi mărunţi, ţepeni, dureroşi izbindu-te-n obraji
în Obligado descoperind în „masa comună“ a calităţilor ca nişte alice de vânătoare de lupi; şi că de la distanţă
membrilor „echipei cu care, vrem nu vrem, trecem prin crezuse că eram un băiat rătăcit sau fugit de acasă sau
lume“ temeiul salvării: echipa de sudură a lui Gavri- care îşi luase, decis, lumea în cap, decis s-o înfrunte,
lescu şi „frăţia de spirit“ a acestuia cu Klara sunt indicii sau poate că avea, cine ştie, de îndeplinit o datorie, o
prezenţei generaţiei alături de Bartolomeu, ajutându-l misiune, fugea după un ajutor, probabil. Urgenţa era
să depăşească impasul existenţial. Dincolo de integra- la doi paşi, dar nu intrase la Urgenţă, se întorcea spre
rea în această „comunitate“ de spirit, care înseamnă un stadionul Dinamo; mă urmărise, vasăzică, pas cu pas,
mod specific de raportare la istorie, de a o înţelege şi de pe mine, care mă credeam singur, nevăzut de nimeni,
a concepe sistemul relaţiilor cu lumea, pe Bartolomeu exact ca o pradă mult timp şi pe nesimţite urmărită şi

care se crede în toată siguranţa, până când gheara nu se invita, în cele din urmă, în intimitatea unde are loc
abate brusc pe spinare“. actul scriptural, înlocuind astfel „ficţiunea“ casei cu
Acest moment al întâlnirii insului cu însoţitorul aceea a cărţii, a „abstracţiei“ ce se iveşte din „răpăia-
său este fundamental pentru înţelegerea proiectului la“ dezlănţuită a „maşinii de cusut cuvintele“. O dată
narativ şi a problematicii din Căderea în lume: raportu- cu aceasta, Babis Vătăşescu are revelaţia distanţei care
rile, pe care fraza impecabil construită le creează între separă decorul de subiectul textului; iată: „Misterul nu
sensul unor cuvinte ce fac parte dintro aceeaşi sferă de stătea în decor, ci în subiect. Nu în vremuri, ci în cei
semnificaţii – a zări, a vedea şi a urmări –, constituie ce le trăiseră. În simţurile înnebunite, în ideile exaltate,
reţeaua textului şi pista lecturii sale. Succesiunea lor în iluziile, speranţele lor…“. Decorul (serpentinele co-
în acest fragment plasat strategic în prima parte a căr- lorate ale istoriei) se înfăţişează, nesemnificând nimic
ţii dezvăluie o anume mişcare dinspre aparenţă spre în afara culorii lor, a aspectului, în vreme ce oamenii se
esenţă, de la „a zări“ la „a urmări“ şi, apoi, la „a vedea“ dezvăluie trăind: decorul îl constituie lucrurile (vremu-
conturându-se traseul cunoaşterii înseşi. La primul ni- rile), în timp ce subiectul (insul) este măsura acestora.
vel, cel al simplei priviri, al identificării, personajele „se În fine, Babis Vătăşescu învaţă de la Lucifer să
studiază“ şi îşi precizează rolurile; însoţitorul (un om fie; formula existenţială a protagonistului era ceea ce
despre care se zice că „dracul mi l-a scos în cale“, anti- el însuşi numeşte „disimularea onestă“: strategia ei se
cipă naratorul pe prima filă a romanului) este „demo- deprinde întâi în „scene de familie“, pentru a fi folosi-
nul“, un Lucifer care „cade“ în lumea protagonistului tă, apoi, în textura socialului, oferind un „refugiu“, un
pentru a i-o lumina: totul ţinteşte către un pact faustic mod de a vieţui cât mai departe de drumul pe care hu-
Ă
prin care personajul vizează accesul la „secretul“ isto- ruie maşina istoriei. Nu întâmplător, personajul central
riei, la resorturile ce acţionează mecanismul puterii şi preferă întunericul nopţii pentru a ieşi „în lume“; şi, la
R
al conştiinţei tragice: „Istoria niciodată nu se scrie cum fel, deloc întâmplător, Negotei îl invită într-o casă unde
o ştim noi“ – acesta este adevărul care îl determină se face risipă de lumină, cu ferestre care „ardeau feeric“.
A
pe narator să caute însoţirea cu Negotei. Personajul se Fapt semnificativ, aici are loc „iluminarea“ scriitorului,
metamorfozează, se „iluminează“ în prezenţa lui Ne- fraza marchizului de Sade care zice că „nu felul meu de
R
gotei; Babis Vătăşescu învaţă să privească în urmă „cu a gândi mi-a adus atâta nenorocire, cât cel al altora“,
E
răceală“, ieşind dintre „necazurile cu autobiografia“ descoperind înţelesurile existenţei lui Babis Vătăşescu
unchiului său, spre limpezirea unui fapt care îi desco- după ce „maşina de cusut cuvintele“ îi dezvăluie intimi-
T
peră specificul etapei („Azi, în 1984, privind cu răceală tatea actului scriptural: stăpânul „pe străzile pustii“ se
în urmă, cred că de vină, în toate, şi în toate timpu- instalează definitiv între certitudinile vieţii şi ale ficţiu-
L I
rile, este Ea, Utopia, duşmanca adevărului simplu şi nii cărţii. Modern în concepţie, folosind fără ostentaţie
modest ca un funcţionar conştiincios“), învaţă, cu alte intertextualitatea, admirabil scris, romanul Căderea în
cuvinte, să vadă istoria nu doar ca pe o maşină ce trece lume al lui Constantin Ţoiu este cartea formării unui
„huruind cu roţile ei grele căptuşite de multicolorul scriitor, a pactului faustic prin care insul capătă forţa
A
înveliş al serpentinelor înfăşurate pe ele din mers“, dar creatorului: „căzând“ în lume, în propria sa conştiinţă
ca pe un mecanism căruia i se pot demonta angrenaje- (căci aceasta e semnificaţia prezenţei lui Negotei), scri-
le ce-l acţionează: „serpentinele colorate“ rămân altora, itorul învaţă, deopotrivă, să fie, el şi ceilalţi, însoţito- C
pentru că „alesul“ lui Lucifer poate acum privi inte- rii zăriţi, văzuţi, urmăriţi ori numai închipuiţi: „Eram
I
riorul „maşinii“. Însoţit de Negotei, Babis Vătăşescu acum de faţă eu; cu libertatea mea, cu darul meu vrăjit
devine scriitor, relevându-i-se ordinea ascunsă, sensul de a transforma orice în orice, adevărul în minciună şi
R O N
„convorbirilor“ cu tatăl său, martorul din istorie; au- invers, nimic nemaicontând decât puterea de a stăpâni
toreferenţial, romanul lui Constantin Ţoiu îşi află în nişte evenimente, de a le preface după dorinţă, care nici
acest proces al formării scriitorului, în fond, al desco- măcar nu-i dorinţa ta, ci a posterităţii… nu diferă de
peririi conştiinţei sale, unul dintre elementele structurii noi prin setea amăgirii… şi, aşa cum ea va şi voi ori
sale de rezistenţă. Mai întâi este sugestia: Negotei pare visa să se fi petrecut totul; aşa cum ne amintim deseori
a glumi numindu-şi alesul „autor“, apoi îl nelinişteş- lucruri care nu s-au întâmplat niciodată şi care s-ar fi
C
te spunându-i că locuieşte într-o ficţiune, pentru a-l cuvenit, poate, să se întâmple“.

R Ă
R A Isabel VINTILĂ O istorie a traducerilor în limba română
N e aflăm în fața unui tom impresionant, O

istorie a traducerilor în limba română, seco-
lul al XX-lea, Domenii literare și nonliterare, ITLR, Vo-
În contextul cultural actual, traducerea nu poate
fi nici ea văzută decât inter- și transdisciplinar, fapt care
reiese din zecile de studii publicate în această Istorie a
lumul I, București, Editura Academiei Române, 2021, traducerilor în limba română, abordarea fiind antropolo-
E
coordonat de Muguraș Constantinescu, Daniel Dejica gică, cronologică, literară, etică, filozofică, psihanalitică
T
și Titela Vîlceanu, lucrare care are nu mai puțin de 1450 etc.

de pagini și 116 autori. Primul volum al acestei istorii a Se pune de fiecare dată problema traducerilor în
I
traducerilor în limba română este rezultatul unui proiect limbile așa-numite mari care marchează marile culturi
al Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava condus de mondiale și în limbile mici care duc o luptă inegală și
L
Muguraș Constantinescu și Rodica Nagy și realizat îm- oarecum nedreaptă pentru afirmarea propriilor culturi
preună cu numeroși colaboratori de în flancul al doilea sau chiar al trei-
la prestigioase universități din țară, lea în speranța unei poziționări mai
A
dar și din Grecia, Franța, Germa- fericite alături de culturile afirmate.

nia, Spania și Cehia. Reiese din prezentul volum al
C
Actul traducerii este, așa acestei istorii că traducerile din

cum preciza și Mircea Martin în spațiul românesc au avansat încet,
I
cuprinzătorul Cuvânt înainte al dar constant, reușind astfel să fun-

N
volumului I, un act de cunoaște- damenteze ceea ce numim astăzi

re: „Actul traducerii nu interesează cultură românească ca parte a cultu-
R O
numai literatura, ci cunoașterea rii europene. Mai mult, traducerile

în ansamblul manifestărilor ei, de care s-au publicat în România au
la cele dintâi pe scară filogenetică reușit în ultimele decenii să recon-
până la științele, filosofiile și arte- cilieze și să împlinească limbile (cea
C
le contemporane. A cunoaște în- din care se traduce și cea în care se

seamnă, în primul rând, a traduce. traduce). Astfel, traducerea are și
Cunoaștem, traducem, suntem funcție separatoare, dar și unifica-
traducători – și traduși-perpetui – toare în cadrul diversului teritoriu
de-a lungul întregii noastre vieți. cultural.
Traducem propriile noastre senza- O istorie a traducerilor în lim-
ții, percepții, impresii și traducem ba română, secolul al XX-lea, Dome-
gesturile și privirile altora. O facem chiar înainte de a ști nii literare și nonliterare, ITLR, Volumul I nu abordează
bine limba maternă și cu mult înainte de a învăța limbi traducerea doar din punct de vedere literar sau lingvistic,
străine. Problema traducerii este, așadar, anterioară pro- ci contextualizează rolul traducerii ca act cultural, social
blemei lingvistice și nu se reduce la ea. Desenele rupestre și istoric, sincronizând fenomenul românesc cu cel mon-
sunt traduceri, la fel și – infinit mai complexe – pictu- dial. Fiecare capitol al acestui prim volum (Capitolul I,
rile Renașterii. Limbajul muzical este, la rândul lui și în Context lingvistic, literar, istoric, geopolitic, social, cultural,
felul lui specific, o traducere. Orice exteriorizare a unui Capitolul II, Statutul și condiția traducătorului, Capitolul
conținut sufletesc implică un act de traducere, fie că se III, Edituri, colecții, reviste, Capitolul IV, Perspective asu-
manifestă lingvistic sau nonlingvistic. După cum tot ce pra traducerii, Capitolul V, Antichitatea și Evul Mediu,
primim din afară, din natură sau dinspre semenii noștri Capitolul VI, Poezie) este o radiografie atentă a unei pro-
trece printr-un filtru traductiv de a cărui eficiență depin- blematici, clase sau a unei secvențe istorice delimitate.
de calitatea și intensitatea trăirilor noastre”. Se ridică și problema statutului traducătorului în socie-
tatea și cultura românească și se conturează subcapitole la domeniile literare ci cuprinde atât domeniile nonlite-
cuprinzătoare despre ediții, colecții și domenii în care, în rare cât și pe cele de graniță. Folosirea pluralului pentru
anumite perioade, traducerile au excelat. cuvântul traducere are ca scop să atragă atenția asupra
Cei trei coordonatori ai acestui volum, Mugu- unicității fiecărei traduceri, a faptului că ea presupune
raș Constantinescu, Daniel Dejica și Titela Vîlceanu, o sumă de condiții concrete, un context de producere
susțin că aceasta „se vrea o istorie folositoare și intere- și implică o creativitate constrânsă a traducătorilor de
santă” atât pentru publicul larg, cât și pentru cel speci- către cadrul textului original”. Se anunță un drum lung
alizat. „Obiectivul său constă în studierea traducerii ca de șapte-opt ani până la definitivarea întregului proiect
parte integrantă a patrimoniului național, în relevarea ITLR (patru volume) care vizează traducerile în limba
dimensiunii sale dialogice de conectare la patrimoniul română elaborate și publicate în toate provinciile istori-
universal. Am ales să vorbim de o istorie și nu de isto- ce românești (Moldova, Muntenia, Transilvania, Basa-
ria traducerilor, mărturisesc coordonatorii volumului, rabia, Bucovina) sau în alte spații culturale românofone.
fiindcă proiectul ITLR nu este exhaustiv și presupune o Cel mai important pas, lansarea primului volum în con-
anumită viziunea asupra traducerii, care nu se limitează diții grafice deosebite, a fost făcut.
Ă
R
A
R
E
T
L I
A
C
I
R O N
C

R Ă Savu POPA Pe cele mai înalte frecvenţe

ale confesiunii
R A
E vocarea trecutului, de către Leonard Matei,

în Orașul colorat/ Glorios în rimă1, scoate în
evidență, dincolo de orice încercare de reconstituire
pe o rază de ț kilometri (obiectiv vorbind) e considerat
profet când coboară din turn ca din bodegă/ îngheață
dunărea ca înainte de război (atunci după tractor pe ea
evenimențială sau temporală, caracterul tensionant al treceau oamenii)/ palmele făcute căuș în fericirea stră-
E
impactului pe care anumite gesturi, situații sau întâlniri lucitoare a râului desfac inima de teamă și suspiciune/
T
l-au avut și încă îl au asupra poeziei și a memoriei aces- și curgerea noastră dă viață pietrelor”.
tuia. În mecanismul menmonic al relatării dense, une- Demersul evocativ, aflat pe cele mai înalte frec-
I
ori magmatice, pe măsură ce fapticul se împletește cu vențe ale confesiunii, pare cuprins de un suflu revi-
reflexivul, semnificativă este nu cantitatea de informații gorant pe măsură ce locurile, figurile sau elementele
L
restituite prezentului evocării, ci cantitatea de insolit și domestice capătă o concretețe spectaculară, străfulge-
de neprevăzut, de surprindere a unor experiențe de ori- rată, uneori, de inflexiuni ironice, dar și o luminozita-
ce natură, care imprimă discursului, forța unui confesiv te blândă care scoate în evidență caracterul defensiv și
A
spectacular. Îmbinarea dintre gravitatea și ludicul unor nostalgic al altor vremuri. Se concretizează o atmosferă
secvențe subliniază existența unui expresionism histri- ambiantă, în care trimiterile la literatură vin să confe-
C
onic ce menține, laolaltă, jovialitatea, dar și tendința re o vitalitate aparte, un iz insolit unui cadru urban
constantă de explorare a unei realități butaforice. surprins într-o dimensiune patriarhală a devenirii și a
I
Atmosfera de „civilizație a spectacolului” (Llosa) uimirii: „cum/ în ce fel să vorbești despre un oraș ca și
N
favorizează unele suprapuneri dintre cadrele unui ima- cum l-ai cunoaște prin poezie/ dacă aș fi voronca/ i-aș
ginar, pe alocuri, suprarealist, și cele ale unor secvențe enumera pe toți de la cartoful de stânga a lui cristos
R O
cotidiene, străbătute de impulsuri onirice sau joculare. până la primul prieten care a împărțit castele de nisip/
Acest melanj, într-o tonalitate intens expresivă, gene- și nisipul din ochi când la bătaie căminarii din vadul
rează o atmosferă cinematică, de sus îl încălzeau șamanic în
alertă, cu destule accente palmă (era mai fair să te bați
C
sapiențiale, camuflate însă cu prietenii știai unde dau și

într-un sarcasm moderat, în- aveai irisul limpede)/ la fel
dreptat în direcția zădărniciei de bine m-aș putea închide
și a vacuității vizavi de tot prin camere de cămin/ și prin
ceea ce este sau aparține lu- ieuduri cu sticle în formate
mescului: „capitolul doi din goale răspândite ciclic chiar
dialog/ prima strofă/ se referă de ioanspop însuși/ și poate
la tăierea panglicilor în partea aș putea afla de la vrăjitorul
de nord a orașului/ la fel de de coniace bătute mereu și
repede cum trece trenul peste mereu din scânduri de pat
un cadavru (numitul cadavru suprapus”.
de așteptare)/ în imensa lui bunătate conductorul ridi- În foarte multe poeme, biografia personală este
ca bariera din mers/ adică/ frumusețe/ cristalurile tale formată din ritmuri sau itinerarii care proiectează un
trimise de dumnezeu sculptează în noi candelabre de melanj senzorial și, adesea, jovial dintre realitate și fic-
iubire/ ultima parte a primei strofe/ pe istru apare hol- țiune, mișcare și observație, sinceritate și persiflare. În
derlin cu toți zeii răpuși de boală/ se clatină dar crede/ același discurs, coexistă două tendințe de raportare la
materialul poetic al reconstitutirilor, maturitatea și co-
1
Leonard Matei, Orașul decolorat/ Glorios în rimă, Ed. pilăria, care nu se exclud, ci conferă o abordare ludică
Eikon, București, 2019. existenței din jur, ducând, în primul rând, la o deten-
sionare a vieții, la o discretă persiflare a unor fonduri cursul evenimențial al trecutului, și una copilărească, în
grave și la o franchețe vivantă a perspectivei: „pot să care granița dintre real și imaginar este ușor estompată,
scriu la persoana întâi și să recit ca la 5 ani la grădiniță scoate în evidență, printr-un soi de acumulare alertă
cu picioarele încrucișate/ sunt bandit/ bandit cumplit/ de perspective narative, natura versatilă, cameleonică
și în fiecare nară am o bombă nucleară”. Copilul, de a regimului confesiv. Totul se topește în pasta fantas-
cele mai multe ori, se raportează la cei maturi, oprin- matică a unui univers compensatoriu pentru realul
du-i, împiedicându-i să pătrundă mult prea intruziv în mult prea strict și lipsit de epos. Își fac apariția povești
universul din jur, căci nu fac altceva decât să anuleze o marinărești, personaje picarești sau tărâmuri mitice, în
anumită ordine sau alcătuire magică a lumii. Îmbinarea preajma unei lumi în care Dunărea devine un tărâm
dintre o privire matură, a unui actant implicat în par- bacantic, în care superstiția sau aventura sunt cuprinse
de o franchețe apolinică, ambele aflate în
echilibrul restabilirii unor dereglări uma-
ne și naturale: „când vaporul se clătina și
se făcea că mă ascund în dunăre/ ei bine
nu s-a putut/ eram prea mic/ doar mă ju-
cam cu oamenii mari să le aduc aminte
să nu mă uite/ să nu fie furați de peisajul
de vară cu nava tudor plescăind din zba-
turi ca la 1900/ și cum căpitanul cunoștea
Ă
pe de rost dealurile și gropile din dunăre
(doar după tufele și copacii ordonați după
R
mintea naturii în jumătate nisip jumăta-
te pământ jumătate apă)/ nu-mi era frică
A
pentru ziua de mâine ( nu bănuiam că aș
putea cu adevărat să dispar)/ era de poves-
R
te să călătorești până în pânzele albe cu
E
pirați și cenușărese la bord/ într-un echili-
bru perfect duminical/ cu zâmbete și sem-
T
ne discrete/ de un abur adormitor/ să nu
îi spui bunicului că am înjurat ploaia de
L I
mâine și de poimâine/ nu îi place/ mi-a
șoptit secundul îndesând o țigare/ cum
să spuuun/ apa se clătina ușor în găleată/
ajungea cu vârf până sus și apoi se dez-
A
mierda între pereții de tablă.”
Prin poezie, orașul, spațiu în care
sordidul sau cenușiul, adesea, predomi- C
nă, capătă, de data aceasta, o coloratură
I
diversă a unor experiențe care vorbesc de
la sine despre mecanismele reprobabile ale
R O N
iluzoriului, dar și despre aventurile ima-

ginației transpuse printr-un limbaj ludic
sau apropiat de dicteul automat. Textul
poetic, fie că vorbește despre experiențe
personale, fie că aduce în prim-plan tre-
cutul, împrumută elemente insolite din
C
arhitectura poveștilor de altădată.

R Ă Romeo Aurelian ILIE Labiş, în luptă cu inerţia roşie

Cronica romanului Labiş. Jurnalul pierdut
de Cosmin Perţa (Editura Polirom, 2022)
R A
C osmin Perța (născut în 1982, în Mara-

mureș) este poet, prozator și eseist. A ab-
solvit Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai
mai multe surse bibliografice, în special volume de
mărturii ale celor ce l-au cunoscut foarte bine pe poet,
cum ar fi Stela Covaci, Lucian Raicu sau Gheorghe
din Cluj-Napoca și și-a definitivat studiile literare la Tomozei. De altfel, lista completă a surselor cercetate
E
Universitatea din București, cu un masterat și un doc- se regăsește la finalul volumului.

T
torat. În prezent este lector la Universitatea Hyperion Jurnalul „rescris” de Cosmin Perța are în vede-
din București. A publicat mai multe volume de poe- re ultimii ani din viața lui Nicolae Labiș, mai exact
I
zie, proză și eseu. Debutează în anul 2002 cu volumul intervalul 15 septembrie 1952, data admiterii poetu-
de poezie, Zorovavel (Grinta, Cluj-Napoca). Din- lui la Școala de literatură „Mihai Eminescu” (pe care
L
tre celelalte volume de poezie va ajunge să o denumească cu

amintesc: Santinela de lut (Vi- amară ironie, „școala de oripi-
nea, 2005), Fără titlu (Paralela latură”) și ziua morții acestu-
A
45, 2011) și Cântec de leagăn ia, 21 decembrie 1956. Deși

pentru generația mea (Paralela este un interval de timp relativ
C
45, 2018). Ca prozator a debu- scurt, putem observa foarte

tat cu romanul, Întâmplări la bine dinamica transformării
I
marginea lumii (Cartea Româ- acestuia din copilul precoce dar

N
nească, 2007) și s-a impus cu naiv, în tânărul, la fel de pre-

trilogia formată din romanele: coce, dar incredibil de lucid.
R O
Teofil și Câinele de lemn (Herg Vedem de asemenea și lupta lui

Benet, 2012), În urmă nu mai atât cu lumea literară, cât și cu
e nimic (Polirom, 2015) și Ar- sine însuși, dusă în numele cre-
șița (Paralela 45, 2019). Cele dințelor sale legate de politică
C
mai recente apariții editoriale și poezie. Și nu întâmplător le-

ale sale sunt: Anisia și uneltele am așezat în ordinea aceasta, ci
fermecate (roman pentru copii, pentru că la Nicolae Labiș, va
Polirom, 2021), Dispariția (ro- predomina întotdeauna ideea
man, Polirom, 2021) și Labiș. politică sau mai bine spus, ide-
Jurnalul pierdut (biografie ro- alul politic.
manțată, Polirom, 2022). Asu- Și aici avem de a face cu
pra acestuia din urmă mă voi poate cea mai virulentă contro-
apleca și eu în cele ce urmează. versă care s-a țesut în jurul lui
Labiș. Jurnalul pierdut Labiș, aceea că ar fi fost un poet
face parte din colecția Biografii tipic comunist, aservit partidu-
romanțate, coordonată de Adrian Botez. Pentru a crea lui și cauzelor acestora. Moment în care se impune să
o biografie cât mai aproape de adevăr, și cât mai puțin facem, pe baza romanului biografic al lui Cosmin Per-
romanțată sau idealizată, Cosmin Perța a optat pentru ța, la rândul său documentat, o precizare: tânărul La-
o formulă inedită, aceea de jurnal fictiv, deși nu 100% biș a fost într-adevăr, marxist, prin convingere. Dar el
fictiv, printre însemnările „reproduse din imaginație” credea în marxismul originar, așa cum fusese el gândit
regăsindu-se inclusiv file din jurnalul real al lui Ni- de Marx. Ori în momentul în care a observat că între
colae Labiș. De altfel, acesta a considerat firesc să nu teoria acestuia și modul în care era înțeles și aplicat
scrie nimic nedocumentat, consultând în prealabil cât comunismul în România, era o diferență ca de la cer
la pământ, el s-a dezis de Partidul Comunist Român, nu-l irosi. Aceasta este concepţia mea”.
la care nu a aderat de altfel niciodată, ba mai mult, a O nuanță aparte în portretul pe care Cosmin
început și și-a asumat activitatea subversivă de deni- Perța i-l face lui Labiș este raportarea acestuia la sine
grare a acestuia: „Sunt un poet politic, mă consider așa, însuși; astfel, descoperim un Labiș având deplina con-
cred cu tărie în idealurile comunismului, dar în numele știință a valorii sale, a talentului și precocității sale,
„revoluției” în care cred văd cum mi se refuză accesul la dar totuși un Labiș în egală măsură modest, care își
valorile exemplare ale literaturii. Comunismul lor pare vede și punctele slabe și este conștient de faptul că
total golit de marxism, de marxismul curat. Or, fără mai are multe de învățat, că este loc de evoluție în
acela nu are sens. Epoca greșește, îmi e tot mai clar, și poezia sa: „Mă acuză unii și alții că nu sunt „modest”.
ceva în ființa mea se revoltă. Dacă e să aleg între creația Sunt modest, dar nu în accepțiunea comună și limitată.
spirituală și principiile lor revoluționare, o voi alege pe Sunt conștient de înzestrarea mea poetică, sunt conștient
cea dintâi. Sunt un poet politic, dar nu pentru politica că poemele mele sunt mult mai bune decât ale multo-
lor. Și, dacă marxismului curat îi opun un dogmatism ra și sunt conștient că am un scop în viață pe care cei
obscur, demagogie și convenționalism, eu mă desprind mai mulți nu îl au. Asta nu mă poate face modest așa
de acestea și voi cânta în poemele mele doar amintiri, cum își imaginează ei. E o prostie să fii modest în fața
fapte trăite, sentimente și gânduri, infuzate de ce e mai proștilor. Dar sunt modest pentru că îmi cunosc limitele,
bun în natura umană și de viziunea unei iluminări prin chiar dacă sunt mult peste ale altora, ele există. Sunt
revoluția culturală în care cred”. modest pentru că îmi cunosc locul și rolul în societate.
Un alt aspect important pe care pune accentul Sunt modest pentru că nu cer și nu mă aștept niciodată
Ă
Cosmin Perța este atmosfera inchizitorială din cadrul la ceva nemeritat. Sunt modest pentru că nu urmăresc
Școlii de literatură: elevii sunt în permanență urmăriți mărire, ci valoare, nu câștig, ci calitate. Sunt modest și
R
și percheziționați, li se interzice cu desăvârșire orice recunosc talentul, măreția și valoarea altora, mulți, la fel
contact cu literatura interbelică, considerată, de „mai de buni sau mai buni decât mine. Sunt modest pentru
A
marii literaturii” de atunci, ca fiind burgheză și de- că urmăresc să fac doar binele și generozitatea mea este
cadentă, cea mai grea anatemă căzând pe operele lui forma mea de modestie. Nu voi fi însă niciodată modest,
R
Arghezi, Barbu, Blaga sau Bacovia. De altfel, o vizită adică supus, în fața nedreptății, a mitocăniei, a lipsei de
E
la casa lui Arghezi de la Mărțișor, îi putea costa pe ti- valoare, a semidocților, a oportuniștilor, a înfumuraților,
nerii aspiranți chiar exmatricularea. Cu toate acestea, a dogmaticilor, a trădătorilor, dictatorilor, călăilor și li-
T
Labiș riscă enorm făcând un adevărat „trafic de carte mitațiilor cu pretenții de genii”.
vie”, frecventând anticariatele și aducând în internat Firește, descoperim în această biografie roman-
L I
o mulțime de cărți interzise, fapt ce nu va rămâne, țată și alte fațete ale lui Labiș, cum ar fi dragostea sa
de bună seamă, nepedepsit. În acest context se con- față de familie, și în special față de sora sa mai mică,
turează și imensa prăpastie culturală și mai ales mora- Margareta, atașamentul față de locurile natale și față
lă căscată între autorii aserviți Partidului, dintre care de lumea satului, în general, și nu în ultimul rând,
A
cei mai josnici se dovedesc a fi Sadoveanu și Beniuc, lupta sa interioară pentru relația cu valorile religioase,
și grupul tinerilor scriitori aspiranți, cu inimi curate acutizată mai cu seamă de aderarea ideologică la va-
și însetați de literatură bună, ce gravitează, conști- lorile marxismului, care presupun printre altele și ne- C
ent sau nu în jurul lui Labiș, aici intrând Gheorghe garea oricărei forme de evlavie religioasă. Altfel spus,
I
Tomozei, Imre Portik, Aurel și Stela Covaci, Lucian un Labiș complex, adeseori controversat, dar un Labiș
Raicu, Radu Cosașu, Alexandru Andrițoiu, Ion Bă- cât se poate de viu, de uman, de real. Cosmin Perța
R O N
ieșu și alții. De altfel, Labiș observă cât se poate de reușește din plin să îl readucă în atenție pe acest po-
bine prăpastia aceasta morală și nu pierde ocazia de et-fenomen, până mai ieri amenințat de uitare. După
a o amenda: „Este menirea poetului să spună adevărul? lectura Jurnalului pierdut, am început să citesc poezie
Eu cred că da. Cu ce costuri? Asta n-o mai știu. Este de Labiș, deci față de mine, autorul a câștigat pariul.
adevărul în sine poezie? Nu. Dar știu că fără de adevăr Sunt convins că și față de alți cititori. În ceea ce mă
poetul e doar o paiață, indiferent de cât de talentat ar fi. privește, recomand cu toată încrederea Labiș. Jurnalul
C
Orice talent trebuie pus în slujba adevărului pentru a pierdut.

PE CONT RAS ENS Adrian ALUI GHEORGHE Provincia, mod de supravieţuire

(întrebuinţare)
pe care l-au mai purtat doar la înmormântarea

ultimului primar din urbe,
nu le stă rău deși parcă înoată
prin el în căutarea unui țărm
pe care să nu fi ajuns picior de cititor;
C alculează mereu care mai e distanța

până în capitală, pe jos, cu trenul
sau cu mașina personală
au rămas în provincie
(mai spun din când în când,
mai ales când se întâlnesc poet din provincie
cu poet din provincie, la o bere)
în kilometri sau în ani lumină, fiindcă au pierdut trenul de întoarcere în lumea bună,
în talent irosit sau în capacitate de adaptare s-au căsătorit între timp
la condițiile cu totul speciale; au familii destul de înțelegătoare
care îi feresc de sentimentul
Nu-i rău în provincie, sunt tot felul de avantaje, că viața este în integralitate
cunoști pe toată lumea, un prilej de ratare;
ești cunoscut de toată lumea,
scrii ce vrei, când vrei, și până la urmă și Dumnezeu,
poți și să tragi chiulul în provincie,
că până la urmă te poți rata e mai îngăduitor
mai bine și mai sigur face concesii mărunte
ca un masochist blazat pentru fiecare muritor,
cu satisfacția că i-ai făcut-o vieții așa cum face guvernul
care prea te dăduse în urmărire; supraviețuitorilor din zonele defavorizate;
deși fiecare îți spune există, ce e drept și avantaje,

cât de bine se simte în urbea natală, poți să devii cetățean de onoare
până la urmă are o poveste cum a pierdut al orașului/ comunei / satului
în ultima clipă mult mai ușor,
trenul care pleca spre capitală; pentru asta primarul inaugurează
eșarfa nouă, cu tricolor,
poeții din provincie sunt un pic mai scorțoși iar toamna
decât sunt poeții în general, când cade frunza de arțar
vor să li se vadă talentul prin toate fisurile, urechea inimii aude foarte, foarte clar
sunt și stângaci, pentru ei vodka are același gust țipătul frunzei
indiferent de proveniență, izbindu-se de trotuar.
se îmbracă în costumul puțin cam larg (strâmt) Piatra Neamț, 5 ianuarie 2022

Când muzele nu tac
M ERI DI AN
În momente de grea cumpănă, când vocea ar-
melor face legea, o veche întrebare încearcă să
ne tragă în aceeași zonă întunecată: la ce bun poezia,
Boha). Acum mai mult ca niciodată, cuvintele își pierd
puterea lor metaforică și devin realitate. Strângem bani
pentru optică.“
la ce bun poeții „în vreme de restriște“. Trei poetese
din Ucraina, vecina noastră, sunt în tranșeele războiu- Domnul nostru
lui, ne îndeamnă, ne reamintește că fără solidaritate ne
scufundăm, răul va pune stăpânire pe destinul nostru. Aici zace Domnul nostru. Sfârtecat, într-un sicriu.
Versurile sunt fruste, sincopate, încărcate de emoția Învierea, se pare, nu a fost cuprinsă în program.
imediată, transparența simbolului ne arată cât de reale A fost un voluntar în cel mai groaznic război
sunt faptele, nu este vremea metaforelor ascunse, din din ultima vreme.
contra ele își dezvăluie sursa, ermetismele sau cele „șap- Calm, a condus mașina prin oraș, neînarmat,
te tipuri de ambiguitate“ sunt delicii pentru un viitor Împărțind pâine prin traficul infernal.
mai bun. Le spunea celor din jur său: - Nu vă lăsați cuprinși
de violență!
Mariana Savka, n. 1973, este poetă, critic În cele din urmă, chiar și o crimă oribilă are șansa
literar, eseistă, editor, cofondatoare a editurii Vydavnyt- de a-și cere iertare.
vo Starogo Leva. A debutat la 21 de ani, apoi au urmat Soarele apune peste oraș, în spatele dealurilor negre,
alte opt volume de poezie. A editat Noi și ea, o anto- Și casele ard ca niște ruguri. Și lupta
Dintre lumină și întuneric, durează și durează.
El a fost doborât de o schijă în piept.
În jurul lui mai zac alți doisprezece, și un copil
printre ei.
Cincizeci de oameni îi înconjoară.
Și spun: - Irod nu iartă pe nimeni, nici pe copii.
Apoi fug care-ncotro. Fiindcă incendiile mușcă
peste tot.
Aici zace Domnul nostru. Era bun. Împărțea pâinea.
A venit de undeva, din Izyum, din Bucha,
din Popasna.
E într-un sicriu acum. Noi așteptăm minunea
minunilor.
logie de lirică a poeteselor din Liov. Poezia Marianei Ne-a cerut să nu ucidem. El a trăit printre noi.
Savka se distinge prin legătura strânsă dintre viață și Se va ridica din nou. Îngropându-și crucea
literatură, astfel ea se constituie într-un palimpsest al și neputința,
tropilor de pretutindeni slujind intimitatea iubirii. Ca Se va ridica din nou și va fi unul de-al nostru,
mulți dintre congenerii săi, în aceste zile tragice, poeta Disperat,
este implicată atât cu cuvântul, cât și cu fapta. În săp- Curajos,
tămânile din urmă, pe facebook, solicita donații pen- Iubitor,
tru un fond în vederea cumpărării de detectoare optice În viață!
de căldură, Hikmicro, destinate soldaților ucraineni:
„vă amintiți cartea mea, Optica lui Dumnezeu (Optika 23 aprilie 2022

Natalia Belchenko, născută în Kiev, în 1973, este Cracovia este o haină de ploaie, de mărime medie,
poetă și traducătoare. A publicat opt volume de poezie, unde tu te ascunzi în adâncul unui buzunar încă
a fost tradusă în engleză, germană, poloneză, olandeză, întreagă,
în celălalt buzunar disperarea și durerea n-au cedat.
În buzunarul de pe dreapta,
tu ești bricheta cu care Szymborska își aprindea
țigările,
din celălalt buzunar se revarsă furiile
precum inundațiile pe câmpiile din Irpin.
Galina Kruk, născută în 1974, este poetă, traducă-

toare și profesoară de literatură medievală la Universita-
tea de Stat din Lvov. E una dintre vocile lirice distincte
din țara sa, de unde și numeroasele premii ce i-au fost
bulgară. A primit premiul „Hubert Burda“, Germania,
în 2000 și premiul „Mykola Ushakov“, al Uniunii
scriitorilor din Ucraina, în 2006, a câștigat și premiul
„Planeta Poetului“ - L. Vysheslavsky, din Ucraina, în
2014.
Și acum lumea vomită un război

Și se retrage în deșert!
Primăvara ne aduce un cadou: berze și priveghetori,
E o forță în migrația spre nord!
Fără frică, fără supunere,

În timp ce pe sloiurile primăverii, acordate, atât în Ucraina, cât și în Europa. A publicat
Răul primordial îți taie cale. cinci volume de poezie și două de proză. Cărțile ei pen-
Timpul viitor și timpul trecut tru copii au fost traduse în cincisprezece limbi.
s-au împotmolit în noroiul gramaticii!
N
Berzele au adormit în cuiburile lor

Neîmplinite încă. „Fără război“
A
Numai armata ucraineană și voluntarii săi

Sunt trezi. În această numărătoare inversă, Înalți o placardă pe care scrie: „Fără război“
I
spre o nouă eră – ca și cum ai vrea să-mbunezi

D
Un prunc născut într-un subsol primește inevitabilul. Acest război nu poate fi oprit,
Cele zece porunci. ca sângele țâșnind strălucitor dintr-o rană deschisă!
I
Ucide,
intră în orașele noastre cu oameni înarmați,
R
Neaua cade peste Cracovia ca și cum invadează curțile noastre cu unitățile de recunoaștere,
E
ți-ar încetini propozițiile, ți-ar încetini lucrul se-mprăștie precum un șirag de mărgele mortale
ca și cum ar vrea să-ți șteargă lacrimile de mercur
M
ce curg în Kiev în vreme de război. care nu mai pot fi adunate,

nu-l poți repara, doar să-l găsești și să-l neutralizezi.
Pe acești manageri civili, funcționari, IT-iști și s-a dovedit că suntem capabili!

studenți, „Mamă, ridică telefonul”, se roagă o femeie de două
viața nu i-a pregătit pentru luptele de stradă, dar ore în subsolul blocului,
războiul a făcut-o, nu va înceta să creadă într-un miracol:
în prima linie, într-un peisaj dureros de familiar, mama ei este în afara razei de acțiune a telefonului
în grabă mobil, în suburbii,
la început recrutează doar luptători experimentați în unde prefabricatul s-a prăbușit ca Lego-urile ieftine
unitățile de apărare, de la loviturile năpraznice, unde chiar ieri au fost
după aceea, tineri care joacă Dune și Fallout, turnuri de transmisie,
sau dacă ai învățat să faci cocktailuri Molotov acum nu mai conectează oamenii, acolo unde lumea
de la un barman pe care îl știi de la clubul local, a fost aruncată în aer
în timp ce copiii dorm, copiii plâng, înainte și după război,
copiii se nasc într-o lume pe moment ostilă vieții! odată cu placarda „Fără război”,
pe care o vei arunca în cel mai apropiat container
Pe terenul de joacă, ei plantează „arici cehi“ contra de gunoi,
tancurilor, în drum spre casă venind de la protest.
în timp ce familiile nucleare amestecă Poeți ruși,
„băuturi“ mortale, războiul ucide cu mâinile celor indiferenți
familii întregi, bucurându-se în sfârșit de o conversație și chiar cu mâinile simpatizanților comozi!
și un proiect colectiv — războiul scurtează distanța
de la om la om, de la naștere până la moarte, (Traducere și prezentare: Horațiu Stamatin)
de la ceea ce nu ne-am dorit niciodată - la ceea ce
N
A
I
D
I
R
E
M

C ARNETE CRI TI C E Ana PARASCHIVESCU Scene de vânătoare cu poeţi şi poezii
În 2021, Nicolae Coande a publicat, la Editura citite paginile alocate operelor celor cinci. Ia naștere o
Hoffman, „Manualul vânătorului de poeți”, două volu- altă părere, o anumită delicatețe, o altă modalitate de a
me ample despre 70 de poeți contemporani citiți de-a se apropia de poezia lor, uneori un discurs îndrăgostit.
lungul timpului. Selecția și analiza lor simpatetică sunt „Efectul Coande” nu se aplică aici.
demersuri rare într-o lume dezinteresată când vine vor- Cei șaptezeci de poeți și poete, unii foarte cu-
ba de poezie, împinsă tot mai mult spre așa-zisa zonă de noscuți, mulți ignorați de critica literară, alții uitați de
nișă. Pe de altă parte, este o carte necesară într-o viață publicul cititor sunt admirați, semnalându-se și osci-
literară scindată în grupuri beligerante, al căror măr al lații în devenirea literară a acestora. În „Interludiu”-ul
discordiei este tăiat în feliuțe din ce în ce mai sensibi- din primul volum, pp.158-160, Nicolae Coande ex-
le, care fac un mare deserviciu scrisului. E un proiect plică. Pornește de la întrebarea superficială „unde sunt
care impune prin amploare, prin competență, prin se- clasicii poeziei noastre?”. Preluând cuvintele lui Ion
riozitate, dar care are și o mare doză de subiectivitate, Mureșan, ne dezvăluie că fiecare poet e important. Se
pentru că de la Virgil Mazilescu la Radu Nițescu trece poate vorbi despre generozitate sau ironie, dar de fapt
un timp important, măsurat în poezie. În „Argument”, se vorbește despre o fizionomie a căutătorului actual
Nicolae Coande explică diferența dintre poet și critic. de poezie. Poetul, sensibil, ce să-i faci (cum ar zice Ni-
Prin lecturi, ajunge la concluzia, în descendența lui Bo- colae Coande), poate fi pe strada ta, în blocul tău și
laño, că poetul e simțit cel mai bine de poet. Între poeți să nu știi. Ar fi bine să se știe, nu pentru expansiuni
trebuie să existe astfel de inițiative, bazate pe admirație sufletești exagerate, ci pentru recunoaștere, apoi, la un
reciprocă. Și reușește, deși e conștient, așa cum a afir- anumit moment, pentru amintire. În cele din urmă,
mat, că ar mai trebui adăugate niște nume, poate în ăsta este sensul manualului care nu este un manual
ediția a doua. Cu toate acestea, cartea este consistentă și decât în măsura în care nu putea fi un album descins
oferă o imagine profundă a fenomenului poetic de azi. direct din „Pseudokynegetikos” al lui Odobescu, cum
Contemporaneitatea își găsește o voce prin care poezia arată scriitorul într-un interviu. Tot în acest „Interlu-
poate să iasă din izolare. Și trebuie început cu aliații. diu”, se limpezește și altă problematică: trebuie sau nu
„Manualul vânătorului de poeți” reprezintă în- ca poetul să scrie despre alți poeți? Argumentele sunt
tâlnirea față în față cu omul și poetul Nicolae Coande. pro și contra, Elliot – pro, Auden – contra, iar Harold
Faptul că a trebuit să aleagă, îi conturează un portret. Bloom vine și tranșează dilema: „Nu există interpretări,
Nu doar că citim și utilizăm acest „manual”, dar hașu- ci doar răstălmăciri, astfel încât întreaga critică nu e de-
răm și o imagine a autorului său. Oricât de echidistant cât poezie în proză”, p. 159. De aceea, Nicolae Coande
ar fi vrut să fie, de încapsulat în limbajul fără efuziuni al se simte îndreptățit să amușine poeți, pentru că astăzi,
unui judecător calm, găsim mici diferențe de stil care ne este de părere, critica și-a micșorat efectivele, iar poeții,
orientează și îl așază pe Nicolae Coande însuși într-un care au bucuria de a-i descoperi pe alții, au și ocazia de
atelier de sculptor care mai polizează ceva, mai îndreap- a hoinări prin sufletele lor. Adevărul este că un poet se
tă o idee prin alta, apărută pe parcurs. Și dacă poezia aruncă în poezie altfel decât orice alt cititor, nu pentru
e indicibilul, poetul e cel care folosește o sacoșă când că este deosebit sau pentru că are cunoștințe tehnice în
merge la piață, o furculiță când mănâncă. Ce i se poate plus, ci pentru un fapt simplu, în poezie este acasă.
reproșa de la început lui Nicolae Coande și nu cred că Cincizeci de ani de poezie, începând cu 1970,
trebuie eludat, este faptul că „manualul” cuprinde doar creează în cele din urmă un roman al poeziei noastre
cinci poete pe lângă șaizeci și cinci de poeți. Sunt două („roman” îi aparține, de asemenea, lui N.C.). Firul epic
explicații rapide în mai mare sau mai mică măsură. Una e susținut de găsirea unei formule pentru prezentarea
e adaptată lumii în care trăim, pentru că orice feminis- poeților. Ei sunt urmăriți de la debut până la ultimele
tă l-ar acuza de misoginism, alta apare după ce sunt sau penultimele volume. Există și niște excepții, une-
ori nu este calculată întreaga devenire a acestora, există doar una lexicală, un protest cu toate cuvintele armate
unele salturi în timp, de exemplu, în ceea ce-i privește împotriva huliganilor cu morgă, în vreme ce simte cum
pe Mircea Cărtărescu și Mircea Dinescu sau Nicolae singurătatea și acreala vieții îi sparg venele”.
Coande nu a găsit toate volumele acestora, ca în ca- Nicolae Coande mai urmează un fir care dă
zul lui Andrei Codrescu. Sunt poeți călăuză, ca Virgil unitate și coerență cărții, influențele. La fiecare scrii-
Mazilescu, Alexandru Mușina tor sunt identificate influențe
sau Claudiu Komartin. Despre diverse, în special din literatură,
Virgil Mazilescu: „Nimeni nu a dar și din celelalte arte, având în
ajuns până la Virgil Mazilescu vedere că unii dintre ei au și o
[...] pentru că nimeni nu a avut altă activitate artistică, teatrul,
curajul să-și privească în față de exemplu, ca Mihai Măniu-
victima așa cum a făcut-o el: era țiu. Activitatea de secretar literar
el însuși victima.” (vol. I, p.12). la Teatrul Național „Marin So-
Capitolul despre Alexandru rescu” din Craiova l-a adus pe
Mușina cuprinde și o întâlnire Nicolae Coande în postura de a
sibiană: „Zâmbea cu acel zâm- organiza o serie de întâlniri atât
bet păzea, păzea! și totul trepi- cu oameni de teatru cât și cu
da în fața lui, de la comisura scriitori, ceea ce a înlesnit o per-
buzelor subțiri-sarcastice până cepție precisă asupra modului în
spre ochii cu care fixa oamenii, care artele coexistă și se mixează.
cărțile, ideile din librăria unde Deschizând cartea la întâmpla-
citeau, vorbeau și beau cafea po- re, descoperim că Paul Daian a
eții adunați. Pe stradă, flana cu fost influențat de iubirea pentru
geanta pe umăr, cu pălăria albă, Celan, Trakl sau Heidegger, iar
de soare, pleoștită pe cap – era o Marian Drăghici „urmează ide-
aparență. Totul vibra în făptura ea despre artă a lui Celibidache”
lui, chiar dacă obosise, fața i se (vol. I, p.247), în timp ce poezia
făcuse mai mică, precum a ma- lui „e abonată la solitudine [...]
eștrilor zen care își reiau chipul din copilărie.” ( vol. I, care solicită o bogată viață interioară, așa cum cerea
p.122). Adică poezie. Și continuă: „Am simțit, [...], că Meister Eckhart” (vol. I, p. 251). Julien Caragea este
C R I T I C E
pot fi camaradul lor neștiut, am visat să fiu și eu autor un „bacovian al deriziunii care nu exclude suferința”
cu nume pe copertă. Nu știam ce greu e și ce presupune (vol. II, p. 203), „un ucenic al lui Chagall” (vol. II, p.
asta: voiam să public. Însă ei erau atât de buni, de culți, 204). În poezia lui Ștefan Manasia găsim urme ale lui
de talentați, de grupați, spre deosebire de mine, un Kurt Vonnegut, Iuri Dombrovski, Mario Vargas Llosa,
solitar, retractil, refractar la grupări, la ani-lumină de dar și Marquez, Faulkner, Rimbaud, Ion Mureșan.
puterea lor, de cenaclurile și festivalurile unde se dez- Cele cinci poete care apar în „Manual” sunt Ma-
bătea aprins noua paradigmă poetică. Nu-i cunoșteam, riana Marin, Mariana Codruț, Marta Petreu, Magda
aveam doar cărțile lor.” (vol. I, pp. 122-123). Impresii Cârneci și Simona Popescu. Antologia apărută la zece
puternice din tinerețe care determină înscrierea pe un ani de la dispariția Marianei Marin, în 2013, „Zestrea
C A R N E T E
anumit drum. Și astăzi sunt alții care îl privesc pe Nico- de aur”, prilejuiește o evocare plină de căldură, ce in-
lae Coande și așteaptă. În volumul al doilea, la p. 219, tenționează să probeze o voce distinctă a literaturii ro-
scriitorul spune despre poezia lui Claudiu Komartin că mâne: „Nu doar cea mai talentată, dar și cea mai cura-
i s-a „părut a fi strigătul unui desperado care știe ce este joasă poetă a generației sale, Mariana Marin face figură
blândețea, nostalgia, lumina bătrână de acasă în stare de primus inter pares în falanga macedoneană a poeților
să-i facă inima țăndări, un băiat bun silit să facă pe du- care au vrut să schimbe nu doar poezia, ci și felul de a
rul pentru că numai așa se poate opune tartorilor, celor gândi poezie într-o țară încremenită în ultimii ani ai
care decid cine mănâncă o pâine aici. Duritatea sa este fazei național-comuniste.” (vol. I, p. 66). Sau: „tocmai

această exersare în arta singurătății face din poezia Ma- recții deplasează prezentul spre o atenție incapabilă să
rianei Marin un continuu strigăt de iubire” (vol. I, p. mai observe valoarea, cu atât mai mult să o valorifice.
C R I T I C E 71). Următoarea este Mariana Codruț, „importantă Rămâne preocuparea oamenilor de litere să mențină
pentru natura de cristal a poemului, structura precisă, o serie de nume vii și a poeților să-și scrie plăcuțe-
tăietura decisă și imersia în prapurii gingași, în același le memoriale în fruntea propriei opere ca să se vadă
timp viscerali, ai vieții, cu o acuitate care nu naște doar în farurile celorlalți, nici ei unici, ci, un șir de rațe pe
poezie ci și interogație, neliniște [...]” (vol. I, p. 286). cerul zilei, o bibliotecă pe ale căror rafturi își așteaptă
În fața poeziei Martei Petreu, Nicolae Coande este un dreptul la recunoaștere cei care nu mai sunt. Marius
adorator care nu continuă să găsească motive să arate că Robescu, Mircea Ciobanu, Vasile Petre Fati, Cristian
adorația sa este ancorată în descifrarea misteriilor unui Simionescu, Aurel Dumitrașcu etc., etc. până la Ius-
limbaj liric unic pentru că „Marta este fragilă, Marta tin Panța sau Adrian Diniș sunt în gândul lui Nicolae
C A R N E T E
este lucidă, Marta se vede pe sine cu claritatea mari- Coande atunci când meditează la cei cincizeci de ani de
lor pesimiști” (vol. I, p. 288), pentru că „lumea Martei poezie contemporană. Apoi, sunt poeții de lângă noi
nu are limite, dar are goluri și din ele se naște o poe- pe care nu-i vedem. De aceea li se dedică această carte
tică personală inclementă, aspră, devoratoare” (vol. I, pentru că, deși se ascund în propriile existențe, sunt un
p. 291), pentru că „Poezia Martei Petreu este ciliciul vânat ușor de identificat pentru un vânător înnăscut de
pe care îl poartă pe sub rochia de femeie instruită o semnificație. A avut ocazia să-i cunoască și nu a trecut
imprecatoare cum rar găsești în poezia europeană – iar indiferent, i-a notat deoarece în poezia lor sunt inovații
dacă găsești te întrebi ce fel de Zeu a putut permite și experimente pe care se construiește poezia fiecărei ge-
această făptură pentru care poezia înseamnă frumusețe nerații. De asemenea, Nicolae Coande se dovedește un
care se autoflagelează la nesfârșit.” (vol. I, p. 296). Pe cunoscător și al Grupului de acțiune Banat, al poeților
de altă parte, „Magda (Cârneci) simte enorm și vede de neam germanic dintre care îi distinge pe Richard
monstruos – sânge, sevă, sudoare, maculatură, lozinci, Wagner și Franz Hodjak.
enorma plasticitate a pământului pe care calcă, pe care Tot acest efort de a remarca și a analiza se încheie
scrie, pe care iubește, cu toată mizeria fizică în expan- cu un apendice, intitulat „patriotic” (formula autoru-
siune a vieții, o acceptare totală, necondiționată, totuși lui), „Românce de colecție” – poeme pe alese – 70 de
filtrată prin inteligența ei creativă, distileria unei vieți poeți români / 70 de poeme de colecție – selecția lui
care vrea esențele, căci nu ia totul de-a gata [...]” (vol. Nicolae Coande. Îmi pare o reală dificultate să alegi o
I, p. 299). Îmi aduc aminte că Simona Popescu, invita- singură poezie din toată creația unui poet și să o pro-
tă la Craiova de Nicolae Coande acum câțiva ani, știe pui ca semnificativă pentru întreg. Trebuie să-l fi citit.
niște vrăji lirice care se spun cu toată ființa, cu versul, Și asta de 70 de ori. Îmi recunosc vina de a fi citit la
vocea, ochii și mâinile, niște descântece dinainte de cu- început această carte, apoi am reluat-o, poezie cu po-
noaștere, când ființa și neființa nu se inventaseră, nici ezie, pe măsură ce parcurgeam și cele două volume de
„critica și topurile literare” cum spune Nicolae Coande poeți descusuți cu simpatie. Bizară e senzația de unitate
în volumul al doilea, p. 120. De aceea Simona Popescu a poeziilor celor 70. Poate că poezia e doar una și fiecare
este „Sentimentală, tot atât pe cât de necruțătoare” (vol. își decupează frântura lui, chibzuind că îi aparține, dar
II, p. 120), cam aceste două borne fiind ceea ce Nico- ea se întoarce la matcă asemenea oricărui val trecut de
lae Coande a căutat să găsească în opera tuturor celor tivul țărmului.
cinci poete, sensibilitate și duritate, care le apropie de „Manualul vânătorului de poeți” conține in-
propriul ideal despre cea mai translucidă materie din strucțiuni precise pentru inițiați în lumea sufletului
univers, poezia. poetic unde libertatea e, ca orice stihie, o sălbăticiune
„Manualul” își propune foarte serios să aducă imposibil de reținut în curtea interioară a poeziei fără
în lumină nume mai puțin vehiculate, pe lângă altele hăitașii ei, etern singuri și neînțeleși, criptați în vers,
amintite pretutindeni. Nicolae Coande nu poate lăsa urmăriți de dureri în antiteză cu lumea, ea însăși câmp
așa trecerea în penumbră și chiar întuneric a unor po- sau pădure, munte sau mare, spații străbătute de două
eți. Moartea nu trebuie să însemne uitare, tocmai când specii care își schimbă doar înfățișarea: vânați și vână-
se credea că numele de pe carte nu dispare. Alte di- tori.

Viaţa literară pe Bahlui Liviu ANTONESEI
CHIPURI ŞI PRI VEL I Ş T I

C u titlul integral Viața literară pe Bahlui.
Anchetă literară publicată în revista Timpul
(Iași, 1997 – 1998) tocmai mi-a sosit cartea, abia apă-
presa liberă botoșăneană, inclusiv prin detaliul că a fost
primul jurnalist român condamnat la închisoare, pen-
tru delict de opinie după decembrie 1989. Dar acesta
rută la Editura Gri, pe care a avut excelenta idee să o al- este un detaliu, important este că deja era unul din cei
cătuiască Viorel Ilișoi, punînd laolaltă interviurile rea- mai buni jurnaliști de interviu și reportaj din cîți am
lizate în cursul anchetei cu același nume, o amplă masă întîlnit. Cînd a venit cu propunerea anchetei, a bătut
rotundă cu membrii Clubului 8, pe atunci în afirmare, la o ușă larg deschisă. Și pentru că îi apreciam calitățile,
precum și un interviu recent cu Bog- dar și pentru că și eu credeam că, în
dan Crețu, conducătorul de acum al ciuda presei vii, a apariției Polirom,
revistei, aflat la a patra serie de după a primenirii unor instituții culturale,
1990. Prefața autorului, postfața lui viața literară a Iașilor lîncezea cumva,
Dan Lungu, bogatul aparat de note în epocă unii erau mai duri, spuneau
și indicele de nume fac din carte nu că băltea. Cum băltise și Bahluiul
doar o interesantă și adesea spumoa- pînă la regularizarea cursului.
să culegere de interviuri, ci și un ve- Primul interogat este proza-
ritabil document de istorie literară torul și jurnalistul optzecist Dorin
despre starea de lucruri din literatura Spineanu, care aplică gingașei vieți
Iașilor de acum un sfert de veac, dar literare instrumentele corozive de
mai ales despre starea, de fapt stările pamfletar vitriolant din comentari-
de spirit. Insist pe cititea notelor, cele ile sale politice, ceea ce ocazionează
mai multe convorbiri sînt savuroase, un drept la replică din partea cole-
dar toate notele sînt instructive. Și eu gului nostru Lucian Vasiliu, care de
am aflat o mulțime de lucruri! Ca să altfel are și propriul său interviu.
nu mai spun că sînt la fel de savutoa- Alți optzeciști luați la întrebări sînt
se ca și discuțiile în sine. Nichita Danilov. Emil Iordache,
Din dimineața primirii am Ioan Holban, Val Condurache, eu,
tot răsfoit-o, am citit cu lupa unele dar și Silviu Lupescu, care lansase
pasaje, dar în week end mi-a fost citită în întregime. cu mare succes Polirom. Dintre maeștri nu i-au scăpat
Cum să nu mă intereseze? Este votba și despre o bună Al. Andriescu, Mihai Ursachi, Emil Brumaru. Cred că
parte din viața mea, poate partea cea mai activă. și a nouăzeciștii stau chiar mai bine. Pe lîngă ampla masă
mediului în care mi-am consolidat formarea intelectu- (aproape) rotundă deja amintită (Radu Andriescu,
ală și morală. În 1997, cînd Ilișoi a început ancheta, Ovidiu Nimigean, Dan Lungu ș. a.), există și un in-
conduceam de patru ani cea de-a doua serie a revistei, terviu cu Ovidiu Nimigean. În fine, m-am bucurat să
prima care a precizat sub titlu „revistă de cultură”. De recitesc interviul cu Mihai Avasilcăi zis Fan-Fan, scrii-
un an, conduceam și județul, dar aveam să renunț peste torul pușcăriaș descoperit după 1990 de Emil Brumaru
încă vreun an și jumătate. La revistă însă aveam să re- și Convorbirile literare și preluat apoi de grupul de presă
nunț abia în 2014, după aproape un sfert de secol! În Monitorul, autor adulat de unii și criticat feroce de alții.
1997, grație echipei redacționale și colaboratorilor din Între timp, Cartea a fost lansată cu mult succes
țară și străinătate, revista era foarte solidă, considerată la Bookfest, va fi lansată la Iași și în alte centre culturale.
una dintre cele mai bune din țară. Era serioasă și jucă- Și pe bună dreptate, este cel mai interesant de istorie
ușă, așezată și polemică după firile diferite ale autori- literată recentă din cîte am citit în ultimii, nu puțini
lor. Viorel Ilișoi sosise la noi, cu o aură cîștigată deja în ani...
A P O ST RO F Isabel VINTILĂ Calea Şearpelui: două decenii

de la publicare
S e împlinesc douăzeci de ani de la publicarea

scrierii Calea Șearpelui a lui Gellu Naum, un
text care a rămas ascuns cititorilor din 1948 până în
demers pe deplin conştient; în fine, ca un sens pe care o
critică sagace îl decriptează într-un text de care autorul
nu este neapărat conştient”2.
2002 (după moartea autorului) când a fost publicată Cunoaşterea absolută este dobândită de omul
la editura Paralela 45 o ediţie îngrijită şi prefaţată de modern printr-un cumul de metode şi implică de
Simona Popescu. Se cuvine așadar să revenim asupra multe ori aplicarea unor modele magice sau alchimice.
acestui text (auto)inițiatic despre care s-a scris în anii Mircea Eliade dezvoltă această ipoteză când interpre-
din urmă tot mai puțin. tează simbolul alchimic al Mântuirii Materiei, având la
Simbolismul ezoteric este foarte bine reprezen- bază teoria jungiană3. El spune că pentru Jung idealul
tat în operele mai multor scriitori, indiferent dacă ne suprem al fiinţei umane este individuaţia care implică
referim la curente literare precum romantismul, sim- descoperirea sinelui şi controlul asupra acestuia. Fireşte,
bolismul sau suprarealismul. Marcel Tolcea, spre exem- procesul nu poate fi realizat decât de o serie de inițiați
plu, susţine că „marii scriitori ai omenirii au fost nişte care dobândesc în acest mod accesul la eternitate. Şi
iniţiaţi” şi că printre aceştia se numără şi Rabelais, Dan- asta pentru că miza iniţierii este viaţa veşnică despre
te, Shakespeare, Goethe şi Balzac, în timp ce românii care Gellu Naum spune în Calea Şearpelui că este „o
sunt reprezentaţi de Cantemir, Creangă, Hasdeu, Sa- realitate”4. La polul opus se află ceea ce acelaşi poet su-
doveanu, Mateiu Caragiale şi Ion Barbu. Sunt cunos- prarealist numea „subviaţa bolnavă”, sinonimă cu exis-
cute în literatura română influenţele rosicruciene din tenţa comună, fără nici o finalitate. Iniţierea lui Naum
operele lui Dimitrie Cantemir şi Alexandru Macedon- implică în primul rând ieşirea din această stare prin-
ski, sau ipotezele legate de ezoterism în scrierile lui Ion tr-un mod de viaţă tipic suprarealist. Teoria lui Eliade,
Creangă sau Mihail Sadoveanu, numeroasele teorii cu precum şi alte texte ale unor scriitori români şi străini
privire la motivele şi sursele ezoterice din creaţia lui Mi- contrazic spusele lui René Guenon sau pe cele ale lui J.
hai Eminescu sau semnalele din Craii de Curtea-Veche Evola, conform cărora în lumea modernă, conştiinţa
a lui Mateiu Caragiale. Situaţia lui Ion Barbu este cu iniţiatică se pierde la fel ca tradiţia.
totul diferită prin aceea că aspectele ezoterice din scrie- Credem că situaţia lui Gellu Naum diferă de
rile sale „sunt multiple şi depăşesc o asemenea trinitate cele ale scriitorilor menţionaţi prin aceea că el nu uti-
signaletică: de la pitagorism, la un anume apofatism, lizează în scrierile sale simboluri sau mesaje ezoterice
de la hermetismul medieval, la antropozofia steineria- pentru a-şi consolida o anumită poziţie în interiorul
nă”1. Şi în opera lui Gellu Naum, trimiterile la doctri- unui grup secret, ci foloseşte poezia ca mijloc de iniţi-
na pitagoreică, la scrierile gânditorilor Evului Mediu şi ere. El îndeamnă mereu la un tip de cunoaştere interi-
la filosofia lui Steiner sunt numeroase. Întrebarea este oară, posibil prin intermediul poeziei şi al suprarealis-
care ar putea fi miza integrării în poezia suprarealistului mului. Gellu Naum a fost preocupat, cum este lesne de
român a simbolurilor alchimice şi a elementelor ezote- înţeles, de o alchimie a spiritului, adevărurile aflate în
rice. Marcel Tolcea susţine că în „extrem de sumarele urma demersului său fiind redate în poezie. Esenţială
semnalări ale ezoterismului românesc se poate vorbi ni se pare concepţia naumiană despre presimţirea mi-
despre trei lucruri distincte: mai întâi despre o presupu- racolului Lumei, ca rezultat al experienţelor alchimice
să apartenenţă a scriitorului la o organizaţie iniţiatică; 2
Ibidem
apoi de un tâlc ezoteric, ascuns al operei resimţite ca un 3
Eliade, Mircea, Făurari şi alchimişti, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1996
1
Tolcea, Marcel, Studii de literatură română şi comparată, 4
Naum, Gellu, Calea Şearpelui, ediţie îngrijită şi prefaţată
2001, librăria electronică Central and Eastern European de Simona Popescu, Piteşti, Editura Paralela 45, 2002, p.
Online Library, p. 76, în http://www.ceeol.com 22
în plan spiritual. Această stare depăşeşte în importanţă secrete dintre om şi Marele Tot”, activitatea inconştien-
actul creaţiei în sens tradiţional, dar şi actul alchimic ca tului fiind cea care poate face posibil acest fapt. Astfel,
fenomen pur tehnic: „Poeţii, alchimiştii, cei care simt literatura şi arta în general devin metode de rezolvare a
posibilitatea miracolului şi pornesc spre el aleg o cale problemelor vieţii, rezultatul fiind eliberarea interioară,
sau alta, indiferent care… Diferenţa e numai materia- propusă şi în psihanaliză. Teoreticianul suprarealismu-
lă… Pentru că poţi să fii poet şi până la urmă să nu faci lui ridicase în discuţie problema „supremaţiei materiei
decât poezii sau poţi să fii alchimist şi până la urmă să asupra spiritului”, din nevoia de a depăşi bariera care
nu faci decât o măruntă treabă tehnică”5. separa idealismul absolut de materialismul dialectic.
Astfel, creaţiile suprarealiste legate în prea mare măsură
de sfera materialului împiedică „transformarea omu-
lui”6. Prolégomènes à un troisième manifeste du surréa-
lisme ou non7 propune un nou mit suprarealist, cel al
„Marilor Transparenţi”, menit să transforme total omul
şi societatea. Acelaşi demers este realizat şi de Naum
prin codul de legi din Calea Şearpelui. Lucrarea este
concepută, se pare, în vederea depăşirii atât a limitelor
exterioare fiinţei, cât mai ales a celor interioare ei. Li-
bertatea totală a fiinţei este scopul urmărit de Naum în
momentul în care scrie acest text iniţiatic, libertate care
poate duce la trecerea fiinţei în eternitate. Accesul la
nemurire, mărturiseşte Naum neiniţiaţilor încă din pri-
mele pagini ale scrierii, se face prin moarte, chiar prin
sinucidere: „Nu există decât eternitatea din care viaţa
este o formă, un accident. //Iubesc acest accident.”//
„Mai departe, o teribilă linişte. / Acest lucru îmi este la
îndemână, în măsura în care mă eliberez. / Elixirul de
viaţă lungă nu este o utopie. / Viaţa veşnică este o reali-
tate. / Există, dacă poţi să înţelegi prin inverse (nu prin
contrarii) posibilitatea de a-mi păstra viaţa în măsura în
care oricine o are pe aceea de a şi-o lua”8.
De asemenea, trebuie subliniat faptul că lucrarea
la care ne referim nu poate fi considerată în nici un
caz literatură, date fiind opiniile lui Naum despre scris
şi suprarealitate. Putem însă afirma că prima parte a
acestei cărţi este poezie în măsura în care se încadrează
în convingerile lui Naum pe această temă. Astfel, po-
Încă de la apariţie a fost clasată în rândul tex- ezia devine pentru suprarealistul român sinonimă cu A P O S T R O F
telor experimentale şi iniţiatice, Naum semnalând el mişcarea, cu acţiunea, cu transformarea. În cel mai pur
însuşi faptul că avem de a face cu o lucrare de „au- spirit suprarealist, poetul afirmă că poezia are tangenţe
toiniţiere“. Pe de altă parte, conceperea acestei „sutre” cu magia, cu ocultismul, distrugând pentru a crea. Ca-
moderne susţine ipoteza conform căreia Naum a reuşit lea Şearpelui este, prin urmare, un text destinat iniţierii
să transforme suprarealismul într-un mod de viaţă pro-
priu şi să ofere literaturii rolul de experienţă a căutării 6
Breton, André, Manifestes du surréalisme, Paris, Éditions
sinelui. Şi André Breton susţinea la un moment dat Gallimard, 1985
faptul că menirea artei este aceea de a „revela legăturile 7
Naum, Gellu, op. cit.
8
Naum, Gellu, Calea Şearpelui, ediţie îngrijită şi prefaţată
5
Gellu Naum în dialog cu Sanda Roşescu, Despre interior şi de Simona Popescu, Piteşti, Editura Paralela 45, 2002, p.
exterior, Piteşti, Editura Paralela 45, 2003, p. 137 21
fiinţei care trebuie să devină capabilă să îşi traseze liniile în acest tip de iniţiere, propus de Gellu Naum, este eli-
propriului destin, o fiinţă care se poate elibera, atunci berarea de propriul conştient, de concret, eliberare care
A P O S T R O F când parcurge acest text, de judecăţile sale estetice sau poate duce la descoperirea formulei magice a nemuririi.
de altă factură şi asta pentru că iniţierea va avea loc Doar înlăturând conştientul care „se agită pe problema
„dincolo de înţelegerea conştientă”. Scrierea la care ne morţii inevitabile atâta timp cât nu eşti liber”12 se poa-
referim nu este, prin urmare, literatură, ci un tratat de te câştiga nemurirea spiritului. Această viaţă veşnică a
alchimie interioară. Şi asta pentru că: „Literatura, arta sinelui iniţiat poate fi dobândită printr-un proces de
în general lucrează cam ca mitologia. Doar structura reechilibrare, de purificare morală şi intelectuală. Un
artistului e ceva mai subiectivă, el conţine mai multe pas important pentru cei care doresc să urmeze „calea
tristeţi decât bucurii sau viceversa. […] Bagă de seamă şearpelui” este eliberarea de pasiuni, de patimi: „Jocuri
că am spus literatură, nu poezie”9. de cuvinte: patima, a pătimi. Probabil patima de aici
Prima însemnare datează din 29 ianuarie 1948, derivă. / Curăţă-te de pasiuni, chiar când le crezi nobi-
„ziua când am descoperit MÂNA MEA – FORŢA le, chiar când au toate garanţiile acceptării tale. /Poziţia
MEA“10, un text alchimic personal înscris în conturul e greşită în ele, e maladivă13”.
mâinii stângi a poetului – o „cale a mâinii stângi“, a Dualismul cosmic este descris în formule clare
„mâinii care vede miracolele“. Mâna stângă este din care duc la reprezentarea Unicului, pentru că dualitatea
punctul de vedere al alchimiei interioare de care po- se află în toate lucrurile: mortalitate şi nemurire, conşti-
meneam, mâna liberă care poate deveni şi eliberatoa- ent şi musa, pătimire şi pace sufletească. „Orice idee de
re a mâinii drepte, mâna vulturului alchimic, adică a dublu este exclusă. Unghie şi umbră sunt reflecte îndră-
vulturului dublu, al argintului-viu mascul-femelă, a gostite ale Unicului“, spune Gellu Naum, referindu-se
acestui simbolul care reuneşte în el cele patru culori la un anumit stadiu al iniţierii, al „marii operaţii”, cum
fundamentale ale operei, negru, alb, galben, roşu. De apare aceasta în lucrarea menţionată. Propriul dualism
fapt, balaurul sau şarpele este forma iniţială a argintu- trebuie depăşit cu orice eforturi încă de la început de
lui-viu, fiind legat de forţele pământului, iar vulturul către neiniţiat: „Regăseşte-te în momentele de îndoia-
este forma sa finală, completă şi complexă care trebuie lă. Acceptă partea la care opui rezistenţă şi linişteşte-te.
să se ridice şi să aparţină stihiilor văzduhului. În che- [...]// Tu eşti dublu, dar nu te lăsa chinuit de ideea con-
ie arhetipală, mâna este o reprezentare a transformării, ştientă de dublu. / Tu eşti dublu cum sunt dubli oame-
a puterii, posesiunii şi dominaţiei, putând fi asimila- nii echivoci. / Ţie îţi trebuie numai curajul de a opta”14.
tă chiar cu simbolul solar: „EA E MÂNA LINIŞTEI Natura duală împinge fiinţa să aparţină unor re-
– MÂNA FULGURANTĂ – EA VA ELIBERA ŞI alităţi contrare: divinul şi terestrul. Omul liber, eliberat
MÂNA DREAPTĂ – EA E MÂNA VULTURULUI de forţa conştientului, se poate raporta la Bine şi la Rău
– MÂNA CARE VEDE ŞI AUDE PRIN ORGA- (înlocuite deseori cu două concepte magice: favorabi-
NUL EI PRINCIPAL – DEGETUL «MUSA» - EA litatea şi nefavorabilitatea) şi este capabil să se detaşeze
VA ELIBERA ÎN CURÂND ŞI MÂNA SCLAV SAU de influenţele exterioare. Cei care sunt buni sau răi în
MÂNA DREAPTĂ PENTRU CĂ VULTURUL ARE conformitate cu principiile morale, „sterilii, indiferenţii
NEVOIE DE AMBELE ARIPI CA SĂ ZBOARE LA sau furioşii” sunt asociaţi cu „câinii”, forma în care se
ÎNĂLŢIMI EGALE – FĂRĂ SĂ MAI CADĂ ÎNA- prezintă neiniţiaţii. Cel care se află în procesul iniţierii
POI TRAS SPRE PĂMÂNT”11. nu poate însă fi afectat de prezenţa acestora deoarece
Această lucrare experimentală şi originală este intenţia lor este dinainte cunoscută („Tu le cunoşti jo-
o poveste despre miracol şi nemurire, o istorie a unei cul şi nu te tulbură”): aceea de a perturba sau împiedica
deveniri scrisă într-un limbaj ocult pe care doar cei care procesul devenirii sinelui. Mai importantă chiar decât
„bagă de seamă” pot să-l decripteze. Formula de bază evitarea câinilor este căutarea favorabilităţii. În acest
sens, suprarealistul iniţiat în taina Lumei susţine că în
9
Gellu Naum în dialog cu Sanda Roşescu, Despre interior şi procesul de iniţiere interioară este important ca toţi oa-
exterior, Editura Paralela 45, Piteşti, 2003, p. 24
10
Naum, Gellu, Calea Şearpelui, ediţie îngrijită şi prefaţată 12
Naum, Gellu, Calea Şearpelui, op. cit., 2002, p. 25
de Simona Popescu, Piteşti, Editura Paralela 45, 2002 13
Ibidem, p. 27
11
Ibidem, p. 19 14
Ibidem, p. 35
menii să devină favorabili şi că favorabilitatea nu ţine unitatea fundamentală, infinită şi eternă, dintre mate-
nici de fiinţa umană, şi nici de dragoste, care ar putea fi rie şi univers. Axioma reprezentativă pentru acest sim-
foarte uşor confundată cu aceasta. bol este, aşa cum preciza specialistul în ocultism André
Drumul autoeliberării, al iniţierii este unul în Nataf, „Totul este Una”. În exegeza de până acum a
care forţa cuvântului are deosebită importanţă, la fel de lucrării menţionate, a fost remarcată această ipostază
mare ca verbul creator de la facerea lumii, deoarece el foarte importantă în care şarpele năpârleşte, momen-
eliberează ceea ce a fost ascuns speciei umane: „Libera- tul în care se leapădă, se eliberează de straturi de piele
rea cere mai puţină înţelegere şi mai multe acte”. „Forţa succesive. „Autoeliberarea e zugrăvită aici în limbajul
gesturilor (actelor) mele este uriaşă. VERBUL faimos etapelor străbătute în procesul alchimic, scrie Christian
de care vorbesc teologii este gest (act)“. Deşi cuvântul Tănăsescu, Şarpele Ouroboros fiind prezent acum ca
este foarte important în devenire, Gellu Naum nu dă sigiliu hermetic, cum îl numeşte Evola, ca lucru unic
indicaţii asupra gesturilor ritualice pe care se presupune care are un semn dublu – această descriere paradoxa-
că le face în procesul iniţiatic, acestea trebuind să fie lă vorbind de fapt despre identitatea ce se depăşeşte
la rândul lor eliberate de ideea conştientă de ritual, de continuu pe ea însăşi, rămânând aceeaşi. În procesul
starea lor mecanică, să fie acordate cu „musa”. Con- de autoeliberare, sinele leapădă „reziduuri”, „zgură”,
trastul dintre interior şi exterior este marcat şi în această „drojdii”, termeni care sunt folosiţi şi de alţi alchimişti
lucrare, la fel cum este prezentat în toată lirica naumi- şi care se referă la caracterul pământesc al principiilor
ană, actul ritualic prelungindu-se în subconştient după individuale, la resturile ce rămân din substanţele folo- A P O S T R O F
eliberarea de starea conştientă. „A fi iniţiat” înseamnă site după arderea sau după trecerea lor la o fază supe-
la Naum a evolua într-un spaţiu al suprarealităţii care se rioară, resturi care trebuie îndepărtate pentru că pot
regăseşte, aşa cum afirma şi Breton în manifestele sale, contamina metalele înnoite sau pot trage înapoi opera
chiar în prelungirea realităţii. într-o etapă deja realizată”15. Astfel, transformarea, re-
În centrul acestei lucrări de alchimie interioară naşterea iniţiatului nu este văzută ca formă de reîncar-
se află simbolul complex al şarpelui Uroboros – semn nare într-o fiinţă superioară, ci drept eliberare. În ceea
al iniţierii şi al împlinirii. Şarpele Uroboros, cel care în ce ne priveşte, important este faptul că atingerea unor
aproape toate reprezentările grafice este înfăţişat muş-
cându-şi coada, este o altă formă pe care o ia cercul
15
Tănăsescu, Christian, Calea Şearpelui – calea alchimică a
interpretării în alchimie, menit să readucă în prim-plan autoeliberării, în „Observator cultural”, nr. 188, 30 septem-
brie – 6 octombrie 2003
stadii superioare ale spiritului (fie sub forma eliberării stadiului superior, şapte niveluri care trebuie depăşite
de spaţiul real, de convenţii şi de limitele proprii, fie pentru transformarea „câinelui” în „şarpe”. Aceste cer-
A P O S T R O F prin regăsirea unei sfere extraordinare, în care totul este curi suprapuse pot fi comparate cu reprezentările alchi-
posibil, cea a suprarealului) se realizează numai prin mice devenite clasice ale celor şapte sori, şapte plane-
intermediul literaturii:„Pricepi de ce-şi schimbă şearpe- te, şapte faze ale operei alchimice. Imediat ce iese din
le pielea? Aceasta nu e reîncarnare, acesta e el însuşi / „cutia maladiei conştientului”, acela care ajunge la cel
Schimbă-ţi pieile care au îmbătrânit. / Aceasta e posibil dintâi nivel de iniţiere se va confrunta cu impulsuri ale
când eşti liber, la un înalt grad / Nu păstra nici un petic conştientului care pot să-i îngrădească libertatea do-
din fosta ta piele. / Cu cât o schimbi mai total, cu atât bândită: „Linişteşte-te, reia-ţi cu mai multă dârzenie li-
e mai bine, cu atât eşti mai liber“16. bertatea, zdrobeşte fără milă fărâmele de conştient care
Uroboros este din punctul de vedere al Gnos- te mai încearcă, revino în centrul lumii, chiar dacă nu
ticismului o sinteză între ceea ce creştinii numesc dia- pricepi încă bine totul şi ai să vezi”20.
bolos şi reprezentarea egipteană a Sufletului Lumii sau La baza piramidei naumiene se află Eckhart,
„Geniului Bun”17. Acest simbol ambivalent al gnos- urmat pe o treaptă superioară de Flamel, al treilea ni-
ticilor, şarpele care „îşi prinde coada”, cuprinde atât vel fiind cel pe care se află Emerson, iar pe al patrulea,
partea întunecată a lumii, cât şi Timpul infinit. Peste Novalis şi Nerval. Cei care ajung pe aceste trepte ale
toate acestea, circularitatea desenată de poziţia şarpe- iniţierii sunt mereu înconjuraţi de favorabili care în-
lui marchează „limita circulară a lumii umane”18. Or, lesnesc evoluţia şi de nefavorabili care coboară iniţiatul
tocmai această limită se încearcă a fi depăşită în urma pe trepte inferioare sau îl trag din nou în conştient. În
iniţierii pe care o propune Naum. De aceea, şarpele este cea de-a cincea sferă a Lumei este situat chiar Naum
reprezentat în originalul desen al suprarealistului, Situ- alături de soţia sa („Ligioara şi eu”), întruchipând re-
aţia Lumei, ca fiind situat în vârful unei piramide19. De prezentarea arhetipală a androginului de care vorbeam
fapt, această piramidă, alături de un alt desen intitulat mai sus. Iubirea este importantă, dar nu sub orice for-
chiar Calea Şearpelui, este sinteza întregii scrieri iniţia- mă, ci în aceea care permite reîntregirea androginului,
tice despre care discutăm. Dacă am compara piramida a conjuncţiei alchimice dintre bărbat şi femeie sub sem-
care ilustrează situaţia Lumei în viziunea lui Naum cu nul morţii. Naum vorbeşte „cu preciziune de iubirea
reprezentările foarte cunoscute ale şarpelui care îşi în- pentru o singura femeie” care este capabilă să rostească
ghite coada, se pot identifica anumite similarităţi com- „cu voce tare răspunsuri la întrebări” pe care poetul şi
poziţionale care sunt reinterpretate de poetul suprarea- le pune în gând. Şi această comunicare extrasenzoria-
list. În reprezentarea simbolică a operei alchimice apare lă este posibilă numai între iniţiaţi şi se desfăşoară, aşa
întotdeauna Balaurul haosului sau natura neîmblânzită cum susţine Naum în Calea Şearpelui, în cel mai firesc
care se odihneşte pe arborele materiei ale cărui rădăcini şi mai simplu mod cu putinţă. Rolul iubirii la Naum
sunt înfipte în pământul materiei. Nu întâmplător şar- este diferit de cel al suprarealiştilor pentru că el crede
pele este în vârful unei piramide în reprezentarea nau- că prin aceasta se pot depăşi limitele conştiente, îm-
miană, un arbore al interiorităţii, iar baza acesteia este plinirea prin dragoste ducând la dinamizarea tuturor
suspendată deasupra a ceea ce autorul numeşte „cutia lucrurilor, într-un spaţiu nelimitat.
maladiei conştientului”. O altă asemănare între desenul naumian şi re-
În registrul unei alchimii proprii, Naum stabi- prezentările ezoterice ale operei alchimice este poziţia
leşte şapte faze prin care trece fiinţa până la atingerea soarelui aflat în partea de sus a imaginii. Din acesta
16
Naum, Gellu, Calea Şearpelui, ediţie îngrijită şi prefaţată coboară două raze (care la Naum formează piramida),
de Simona Popescu, Piteşti, Editura Paralela 45, 2002, p. reprezentând forţa masculină şi forţa feminină, axe
25 între care este suspendat vulturul. În acest punct în
17
Alexandrian, Istoria filozofiei oculte, Bucureşti, Editura care se află suprarealistul, alături de femeia iubită care
Humanitas, 2005, p. 57 îl completează, şi fără de care nu concepe procesul de
18
Ibidem transformare a propriei fiinţe, încă se duce o luptă pen-
19
Naum, Gellu, Calea Şearpelui, ediţie îngrijită şi prefaţată tru menţinerea libertăţii din afara conştientului. „Mă
de Simona Popescu, Piteşti, Editura Paralela 45, 2002, p.
XXIX 20
Ibidem, p 27
observ pe mine, spune Naum, destul de liber acum – şi ţit” deoarece trebuie să facă în continuare mari eforturi
greutatea cu care mă eliberez”.21 pentru a-şi păstra poziţia: „Aceasta este calea vulturului
Fie că este vorba despre o moarte eliberatoare, şi a şearpelui, cale lunară./ Mult mai strălucitoare decât
fie că de fapt se referă la depăşirea unor stadii inferioare a leului sau a taurului – căi solare./ Începutul e aici sau
ale spiritului uman înaintea contopirii cu Marele Spirit, acolo./ În orice caz în tine”23.
un lucru este clar în viziunea lui Naum: starea natura- Lăsând în plan secund valoarea poetică a acestui
lă a celui care parcurge acest drum iniţiatic este „liniş- text, el trebuie privit în primul rând ca lucrare destina-
tea”, nu „entuziasmul” şi nici „descurajarea”. Din acest tă iniţierii, singura de acest gen din literatura română.
punct de vedere spaţiul câinilor este cel al sufocării, iar Însă cheia acestei scrieri se află doar în lectura repetată
cel al şerpilor este al liniştii. la intervale inegale de timp: „Citeşte câte o zi, câte o
A şasea sferă este cea a lui Agrippa, nivel supe- lună sau câte un an fiecare rând din acestea, dacă vrei să
rior celui al androginului, iar peste aceasta se situează le înţelegi. Nu ai înţeles bine decât când aceste cuvinte
„CENTRUL LUMEI”. Eliberarea de piele a şarpelui vor deveni gesturile tale. Atunci ele încetează de a mai
de la coadă spre cap este reprezentată şi în desenul de- fi cuvintele mele, atunci tu eşti la fel ca mine, şearpe
numit Calea Şearpelui22, unde transformarea are loc tot sau câine”. Gellu Naum nu ascunde nimic în măsura în
în şapte etape. În prima dintre ele spiritul este înăbuşit care cititorul este dispus să creadă şi să înţeleagă, pentru
de câine, iar a doua este cea a aruncării pielii, adică a că „nu-i nimic de «înţeles» conştient aici, că miracolul
eliminării concretului, conştientului. Al treilea şi al pa- existenţei noastre neîntrerupte, al existenţei noastre de
trulea stadiu al iniţierii sunt descrise ca fiind cele mai mii de ani, din prima clipă, stă în această caldă, totală,
greu de depăşit pentru că lupta cu sine este tot mai difi- înţelegere pierdută, înăbuşită sub formele conştientu-
cilă, iar menţinerea în aceste poziţii pare imposibilă. În lui”24. Faţă în faţă cu cel pe care a reuşit să îl iniţieze
a cincea etapă, iniţiatul se întâlneşte cu alte „plinuri”, în tainele Lumei, la capătul călătoriei sale, „bătrânul
spre a trece pe nesimţite în cea de-a şasea unde semnele şarpe” îşi mărturiseşte dragostea faţă de om, sentiment
se înmulţesc. Ultimul stadiu este al celuia care aspiră care l-a determinat, de fapt, să transcrie pe hârtie toate
la perfecţiune şi care se află mereu „pe muchie de cu- experienţele sale iniţiatice.
21
Ibidem, p. 29 23
Ibidem, p. 49
22
Ibidem, p. XXVIII 24
Ibidem
A P O S T R O F

E P I STO L AR Liviu PAPUC Scrisori regăsite (VI)
Î n partea fi-
nală a vieții,
pe lângă atâtea alte
cu care am cântat mult acompaniat de el la pian și cu
orchestra simfonică, pe acea vreme se numea „Orches-
tra Ministerului Instrucției”. Luni de zile cântam zilnic
activități și proiecte, vreo 4-5 ore la Sinaia, la Palat, așa și la București.
Leca Morariu a visat În anul 914 am cântat la Bayreuth, fiind singura
și la întocmirea unei româncă până atunci și și de-atunci încoace – în dife-
Enciclopedii „a ne- rite roluri.
glijaților”, în vederea Altceva nu pot să Vă spun și să Vă dau diferite
căreia a adunat date date, cred că în revista „Luceafărul” să găsiți detalii.
personale prin inter- Am în program o cură la Govora și-atunci îmi
mediul nenumărate- voi face plăcerea ca într-o zi să vin să Vă văd.
lor scrisori expediate Vă zic la revedere.
cu râvnă în toate col- 16.V.1962.
țurile țării. Cum aten- Veturia Oct. Goga.
ția nu i s-a rezumat Sunt cu brațul drept fracturat și scrisul merge
doar la lumea litere- greu.
lor, iată că există pitite
și una-două răspun-
suri de la vestita cân-
tăreață a începutului
de secol XIX, Veturia
Mureșanu, căs. Tri-
teanu, apoi soția bine
cunoscutului Octa-
vian Goga, „Privighetoarea Ardealului”. În lipsa misi-
velor Profesorului, care s-ar putea să existe la Castelul
de la Ciucea (unde am avut privilegiul să o întâlnesc
pe venerabila Doamnă-custode, pe la începutul anilor
'60), ne mulțumim cu răspunsul rezumativ și discret al
primadonei, care încă se află în arhiva Fundației Cul-
turale „Leca Morariu” din Suceava (mulțumiri reiterate
D-nei Farm. Maria Olar, generoasa președintă a insti-
tuției). Așadar:
Stimate Domnule Profesor,

Da, scrisoarea și c. p. a Dvoastră m-a mișcat
mult, fiindcă mai este cineva care-și aduce aminte de
cântecul meu.
Însă cu regret eu n-am păstrat nimic din viața
mea de musicalitate. Pot numai unele date precise să
le număr. La scurt timp, Veturia Goga revine cu anunțul
În anul 910 l-am cunoscut pe George Enescu, prezenței ei la Govora, în proximitatea locuinței din
refugiu a lui Leca Morariu, de la Râmnicu-Vâlcea, și

disponibilitatea unei întrevederi. Cartea poștală infor-
mează:
Stimate Domnule Profesor,

Sunt de 12 zile aici și nu știam adresa D-Voas-
tră. Sper să am însă plăcerea să Vă văd pe amândoi. Mai
rămân până sâmbătă, în 21 iulie, aici.
Pentru orientarea D-voastră trebuie să Vă co-
munic că dimineața sunt, până la orele 13½, prinsă cu
tratamente diferite. În orice altă zi de la 16 în sus – mă
gândesc că am putea să ne întâlnim și să stăm puțin de
vorbă. Eu locuiesc în pavilionul II Dr. Sturza, camera 3.
Vă spun, deci, la revedere în curând. Ca vechi și împătimit exeget al lui Leca Mora-
Govora, 14.VII.1962. riu, încercăm să completăm, măcar parțial, informațiile
V.O. Goga. la care n-a mai avut acces Profesorul, prin câteva ex-
trase din publicații ale vremii.
În 1945, în cartea Thalia ro-
mână. Contribuții la istoricul
teatrului românesc din Ardeal,
Banat și părțile ungurene (pe
copertă: vol. I, 1946), Ștefan
Mărcuș îi acordă două pagini
(269-270) cântăreței prove-
nită „din mediu rural, aproa-
pe de vatra țărănească”, din
care spicuim:
„În analele Reuniu-

nii de Muzică și Cântări din
Sibiu îi găsim numele mai
întâi la 1903, la concertele
L A R
reuniunii, cântând în piesa
Răsunetul de la Crișana de I.
Vidu. În cursul anului 1904
și 1905 contribuie la concer-
(La adresa expeditorului: „Veturia Goga, Go- tele reuniunii și ia parte la înălțătoarele festivități din S T O
vora”. Întâlnirea n-a mai avut loc, din cauza unei dis- București, de unde se întoarce împodobită cu lauri și
funcționalități poștale, căci ștampila poștei Govora este într-adevăr apreciată de publicul auditor. Apoi în sept.
15/7; aceea din Rm.-Vâlcea: 16/7, dar Leca Morariu 1905 ia parte la serbările pentru inaugurarea muzeului
precizează: „Primit 5/8 '62!!!”. Și familia Gogâlea din Astrei și cântă în piesa Serenada etnografică a lui Tiberiu
Govora îl anunță pe Leca, printr-o carte poștală: „D-na Brediceanu doine românești. Contribuie apoi la pro-
Veturia Goga vă așteaptă la Govora, Pavilion Nr. 2 dr. gramul manifestărilor artistice ale Societății Academia
I
Sturza, Camera 3, până la 19 iulie seara” – Ștampila Petru Maior din Budapesta. În 1910 dă o dovadă de
P
poștei Govora: 16/7; Rm.-Vâlcea: 17/7 – dar probabil maturitate muzicală în executarea celebrului Requiem
că Poșta Română punea bețe în roate contactelor inde- de Verdi, unde succesul deosebit a revenit în prima li-
E
zirabilului refugiat). nie soliștilor, în frunte cu d-na Veturia Triteanu. La 1

martie 1910 colaborează la concertul reuniunii, sub di- reche cu președintele Societății, au deschis seria dan-
recția noului dirijor Liviu Tempea, cu care a concertat surilor. S-a jucat Romana, cu mult tact. [...] Vreo 12
R și la 13 oct. 1909 în Sibiu, unde cântă împreună cu d-șoare s-au prezentat în frumosul costum național din
fratele ei, Octavian Mureșanu, duetul din opera Olan- România”.
L A
dezul zburător de Wagner. [Articolul Revelionul din „Cursalon” al „Români-

D-na Veturia Triteanu ia parte la lucrările pre- ei June”, în „Gazeta Transilvaniei” (Brașov), An. LXXI,
mergătoare reprezentațiilor operelor Cavaleria rusti- nr. 8, 11/24 ian. 1908, p. 3].
S T O
cană și Secretul Suzanei, în care susține rolurile prin-

cipale cu succes extraordinar. Cântă rolul Santuzei cu Nu la mare distanță în timp, găsim o altă veste,
maestrul Gh. Dima în Brașov și maestrul Chiriac la legată și de bucovineanul Ciprian Porumbescu, prin-
București. A cântat apoi în oratoriul Paulus în Biserica tr-al său Crai nou:
Neagră din Brașov, elogiată unanim de presa noastră și
de ziarele străine. „Serbările comemorative aranjate săptămâna
I
Drept încoronare a acestei activități prodigioa- aceasta în Sibiiu în amintirea regretatului Ciprian Po-
P
se, primește un angajament la Bayreuth, unde în anul rumbescu au avut, după cum ni se scrie, un succes foar-
1914 este invitată să cânte în trilogia Inelul Nibelungu- te frumos. Luni înainte de amiazi s-a ținut matineul,
E
lui (sic!) și în opera monumentală Parsifal. Ea a fost – în iar seara s-au reprezentat La șezătoare, icoană din popor
afară de Dimitrie Popovici, celebrul bariton dramatic cu text de Sandu-Aldea și Dr. I. Borcea și cu muzică
– singura persoană aparținând neamului nostru care a luată din motive românești și aranjată de Dr. Tiberiu
primit o astfel de invitare elogioasă din partea organiza- Brediceanu, și opereta Crai nou. Reprezentația teatrală
torilor faimoaselor festivaluri muzicale din Bayreuth”. s-a dat pentru a doua și a treia oară marți și joi seara.
(Nota autorului: – date din ziare, reviste, infor- La toate trei reprezentațiunile a asistat un public nu-
mații, recenziuni, rapoarte). măros, care a răsplătit cu bogate aplauze prestațiunile
frumoase ale diletanților. Punctul de atracție l-a format
Întregim aceste date prin două note gazetărești piesa d-lui Dr. T. Brediceanu, căruia i s-au făcut mari
de la fața locului, „fierbinți”, cum ar fi, ca urmare a ovațiuni. Dintre persoanele care au luat parte activă la
unei manifestări din seara de 31 decembrie 1907: succesul acestor înălțătoare serbări s-au distins îndeo-
sebi d-nele V. Triteanu și Lucia Barbu, d-nii C. Ghișe,
„Apariția d-nei V. Triteanu a fost întâmpinată I. Enescu, S. Roșca și P. Curea”.
cu frenetice aplauze. După un cântec german, Solvejgs [„Gazeta Transilvaniei” (Brașov), An. LXXI, nr.
Lied de Grieg, au urmat două cântece românești, Jelui- 124, 7/20 iun. 1908, p. 3]
m-aș, jelui de Dima, Să duc oile, să duc de Brediceanu.
Melodia jalnică, accentele duioase, proprii doinelor
noastre naționale, au fost redate cu o neîntrecută fine-
ță și perfecțiune artistică prin vocea-i argintie și sigură,
executând cu ușurința unei privighetoare măestrite tri-
luri. – Sala vibra de undulațiunile puternice, când line,
dureroase, când zguduitoare, ca unui vulcan ce erupe, a
doinei românești. – Ochii românilor sclipeau de emo-
țiune, inima bătea cu putere, fiecare se simțea acasă,
auzea parcă doina noastră strămoșească, ce cutreieră
munții și văile. Aplauzele nu mai încetau; a fost nevo-
ită Privighetoarea să apară din nou, ca iarăși să stoarcă
furtunoase aplauze generale. [...] Concertul s-a încheiat
cu Duetul din Bajazzo, executat de d-na Triteanu și dl
Rădulescu. [...]
A urmat dansul. D-na Triteanu, ca prima pe-

Despre carte în Cetatea Rugăciunii Doina CERNICA
EVE NI MENT
V enind din ninsoarea orbitoare, biserica îmi
apare în umbră, cum i s-a arătat la cea dintâi
închinare aici și rasoforei Gabriela de atunci, întunecoasă
în aer ca un roi de fluturi albi…” Și brusc îmi revine în
minte unul din gândurile cu care am primit vestea ple-
cării sale la Domnul, pe 7 martie 2022, gândul stingerii
și cu pavimentul înnegrit. Așa că în clipa de acomodare din viață a celei mai mari cunoscătoare pe de dinafară a
a privirii, în memorie o imagine se gravează în sunetul creației lirice a lui Vasile Alecsandri, din care o asculta-
acelei amintiri, cu stareța Irina Pântescu și rasoforele sem, de mai multe ori, recitând fără istov, cum poate nici
Gabriela și Ecaterina, obștea alcătuită în primele zile ale poetul însuși nu ar fi fost în stare.
înființării ei, imediat după prima Înviere, după primul Rugătoare în primul rând, „mult rugătoare, me-
Paști petrecut aici, în genunchi, cu apă încălzită în găleți reu cu cartea în față, cred că știa Psaltirea pe de rost”,
și cârpe și perii spălând, curățind nu ca niște gospodine găsind în momentele de cumpănă ajutorul în primul
imemoriale acel paviment la care ochiul celui din afa- rând în „sporirea rugăciunii”, cum o zugrăvea nu demult
ră nu mai ajunge, menținut curat și ocrotit în curățenia stareța Gabriela într-un memorabil portret, o evocare la
sa permanent reînnoită de covoarele albe, cu trandafiri Trinitas TV, stavrofora Irina Pântescu era și o adevăra-
roșii, marca meșterei artizan Victoria Platon, ci ca niște tă iubitoare a poeziilor care îi înfrumusețaseră copilăria
smerite credincioase scăldând în apă bună picioarele tru- și adolescența și adeseori le chema din memoria inimii
dite de mersul prin veacuri al sacrului lăcaș. Și în vreme ca să le dăruiască celor din jur. Aceste poezii, editate la
ce biserica și ochii se limpezesc și se luminează, glasul Mușatinii Suceava în anul 2019 de stareța Gabriela și
povestitor al stavroforei dr. Gabriela Platon, stareța de de universitara Carmen Cornelia Balan într-un frumos
azi a Sfintei Mănăstiri Voroneț, reînvie o altă imagine, cu volum, „Poeziile Măicuței”, ilustrat de Radu Bercea, au
monahia Irina în rugăciune la lespedea funerară a egu- încântat copii și maturi până la capătul cel mai nordic
menului și duhovnicului lui Ștefan cel Mare, Cuviosul al graiului românesc și o vor face și de acum înainte,
Daniil Sihastrul, cu Daniil Sihastrul răspunzându-i mo- iar compact discul audio care îl însoțește le va împărtă-
nahiei în mintea sa și piatra încălzindu-se sub brațele sale și timbrul glasului, timbrul trăirii acestor poezii și când
pline de evlavie. Și apoi cu toaca bătând făcând înconju- Măicuța va fi de mult în Ceruri. Oare care este poezia pe
rul bisericii: „Măicuța avea o cântare specială!” întoarce care am auzit-o plecând cel mai des din sufletul și de pe
înlăuntrul său ochi luminoși stareța Gabriela, chemând buzele sale? „Cu Domnul spre Golgota”, îmi răspund,
din memorie acele zile ale începutului, cu prima veni- scrutându-i chipul printre petalele de măr ale ninsorii
re de la Vatra Moldoviței aici în marțea din Săptămâna și întrebându-mă, omenește, dacă nu va fi fost cumva
Patimilor a anului 1991, cu venirea definitivă în miercu- și o premoniție a suferinței fizice care a invadat-o, nu o
rea ei, cu prima denie în biserica având deja statutul de dată atroce, după Anul Nou. Privirea sa senină e dusă
biserică a mănăstirii și cu prima Înviere după 206 ani, în depărtări, tabloul o așază firesc lângă fresca peretelui
sărbătorită aici, în fața icoanei Judecății de Apoi, în plân- de miazăzi al bisericii răsfrântă, fragmente, în oglinda fe-
sul tăcut de bucurie al oamenilor locului: în ctitoria lui restrelor trapezei. Asupra unuia din acestea a stăruit ani
Ștefan cel Mare, păstrată ca monument istoric în admi- în șir cercetarea doctorandei Gabriela Platon, finalizată
nistrarea preotului paroh din Voroneț, nu se mai slujise într-o lucrare de doctorat în Patristică și într-o carte care
de ani de zile. a intrat deja în istoria cărților dedicate faimoasei ctito-
După închinarea de cuviință, ies, ieșim, Daniela rii ștefaniene, „De la mărturia vechilor greci la mărtu-
Micuțariu și cu mine, întâmpinate dincolo de ninsoare, risirea patristică. Temele iconografice «Sfinții Părinți» și
de iarăși biserica, de data aceasta dăruită privirii de oglin- «Înțelepții Antici» în pictura exterioară a Bisericii Sfintei
zile trapezei, și prin gratiile delicate ale fulgilor, în uria- Mănăstiri Voroneț”, Doxologia, Iași, 2019. O cercetare
șul tablou al frescelor, de chipul primei starețe a Sfintei asupra căreia, îmi spun, se va fi sfătuit nu numai cu pro-
Mănăstiri Voroneț – Irina Pântescu. „Fulgii zbor, plutesc fesorul îndrumător și cu autorii bogatei sale bibliografii,
ci și cu stavrofora Irina Pântescu, stareța dintâi a mănăs- prezinte convingător în fața vizitatorilor români și stră-
tirii, cu care a împărțit aceeași chilie 31 de ani. Toți anii ini, oameni simpli sau cu ranguri înalte”.
vieții împreună aici! Nu avea cum să nu fie Măicuța un Lângă muzeul și biblioteca mănăstirii, altarul de
interlocutor potrivit de vreme ce la numirea ca stareță a vară din nou ridicat, aranjat și împodobit pentru pome-
Voronețului venise aici după patru decenii de călugărie nirea de 40 de zile este protejat cu mari perdele transpa-
și de nu puțini ani de ghid la Mănăstirea Moldovița, și rente, impermeabile, pe care, de la căldura cununilor de
aceasta cu o biserică zidită la poruncă voievodală și in- cetină și a florilor, ninsoarea se preschimbă în șiraguri
clusă, odată cu Voronețul, în 1993, pe lista patrimoniu- curgătoare de lacrimi. De lângă altar, privirea se întoarce
lui cultural mondial aflat sub ocrotirea UNESCO. Dar spre răsărit, spre clopotnița cu poarta de intrare la bază,
siluetă de fortăreață pe brâul zidurilor care înconjoară
mănăstirea. „Mănăstire cetate”, așa cum i-a apărut sta-
reței Gabriela și Mănăstirea Moldovița la ceasul alegerii
călugăriei, ea venind de pe meleaguri nemțene și obișnu-
ită cu Agapia și Văratec, „mănăstiri sat”, cum numește
mănăstirile de sine spre deosebire de cele de obște.
Ajunse în dreptul turnului clopotniței, trecem
prin ninsori spre dreapta, către paraclisul mănăstirii, pa-
raclis având hramul Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul,
cu o emoție aparte în suflet: Preafericitul Daniel, patriar-
hul Bisericii Ortodoxe Române, l-a delegat, cu bunăvo-
ința Înaltpreasfințitului Calinic, arhiepiscop al Sucevei și
Rădăuților, pe Timotei Prahoveanul, episcop-vicar al Ar-
hiepiscopiei Bucureștilor, pentru oficierea Sfintei Litur-
Stareța Irina Pântescu ghii și a Praznicului de 40 de zile în memoria stavroforei
la Centenar Constantin Ciopraga Irina Pântescu, prima stareță a Sfintei Mănăstiri Voroneț.
pentru că am pomenit de bibliografia excelentei cărți a

stareței Gabriela, nu pot să trec peste faptul că în cuprin-
sul acesteia găsim – mai rar, cred, în ce mă privește în-
tâlnesc pentru prima dată – două titluri aparținând unei
alte monahii a obștii, stavrofora Elena Simionovici, au-
E N T
toare a mai multor cărți dedicate Voronețului, scriitoare,

președinta de onoare a Societății Scriitorilor Bucovineni,
membră a Uniunii Scriitorilor din România, de la care
avem și unul din ultimele portrete în slove ale primei sta-
rețe a Voronețului în cel mai recent volum al său, „Sfânta
Mănăstire Voroneț. Trei decenii de la reînființare” (Edi-
M
tura Mușatinii, Suceava, 2021). Portret în care vorbește

despre prețuirea activă a stareței dintâi și pentru carte în
N I
înțelesul de școală, de instrucție. Pe lângă aceea de a ve- Starețele Irina și Gabriela la Boian-Cernăuți
dea lumea, de a cunoaște alți oameni, alte culturi „pentru cu „Poeziile Măicuței”
deschiderea minții” de care povestea stareța Gabriela în
aceeași evocare pe care i-a făcut-o la Trinitas TV, Elena Condeiul teologului și scriitorului Timotei Prahoveanul
E
Simionovici scrie: „O altă mare grijă a Măicuței a fost ca (Aioanei), originar din Rădășeni, este bine cunoscut și
V
toate copilele sale să aibă studii teologice. Au învățat la prețuit pe meleagurile noastre. Laureat al Premiilor Aca-
Târgoviște, la Iași sau București. Cunoștințele teologice demiei Române pentru volumul despre așezămintele
E
și de cultură generală, limbile străine vorbite le ajută să se românești din Țara Sfântă, nume căutat în „Ziarul Lu-

mina”, „Lumina de Duminică”, „Crai nou” Suceava, în sacrificiu crucea împreună cu fiicele ei…” -, mă gândesc
revista „In Memoriam” și altele, autor de articole și studii întâi la crucea purtată de Măicuța, apoi la grupul statuar
teologice, dar și al mai multor pagini și cărți care ni-l dez- „Familia Brâncoveanu”, pe care preotul dr. Viorel-Ioan
văluie ca pe un povestitor cu farmec într-o frumoasă des- Vârlan s-a zbătut să-l mute din vecinătatea unui maga-
cendență sadoveniană, Timotei Prahoveanul construiește zin la biserica pe care o păstorește și care împreună cu
în principal o veritabilă istorie a spiritualității și culturii fundația și revista pe care le conduce, „In Memoriam”,
Țării de Sus în secolul XX, văzută prin monahi și preoți, cinstește amintirea „eroilor români de pretutindeni, a
prin artiști plastici și scriitori, prin viețile și creațiile lor. românilor sacrificați în temnițele comuniste”. Și nu mă
Iar prin ierarhii și zidirile Bisericii noastre, chiar o istorie mir că monumentul, numit și „Sfinții Martiri Brânco-
a acesteia în veacul din care Preasfințitul vine. Așadar, veanu”, înfățișându-i pe voievod, pe doamna sa și pe cei
nu numai o emoție pentru Daniela Micuțariu și pentru șapte copii ai lor, a fost creat de o artistă plastică, sculpto-
mine, ci și un motiv în plus de bucurie pentru mem- rița Ginete Santha, doar că îmi propun să aflu mai multe
brii Societății Scriitorilor Bucovineni și pentru membrii despre soarta ei. Revederea cu cei doi preoți înseamnă
Uniunii Scriitorilor, între care oaspetele se numără, între pentru mine și darul unei cărți, și o invitație la un eve-
care ne numărăm, câțiva participanți și cu mine. niment major nu doar pentru Parohia Nașterea Maicii
Dar nu ne oprim la paraclis, trecem dincolo de Domnului Suceava: pe 12 aprilie 2022, la biserică vor fi
el, acolo unde și-a dorit odihna de veci stavrofora Irina lansate noua sa carte și numărul 100 al revistei „In Me-
Pântescu. În cele aproape 40 de zile care au trecut de moriam” al cărei redactor-șef este.
la înmormântare, margaretele s-au prins și a crescut o Cartea, „In Memoriam. Dialoguri”, Editura Gla-
înaltă cruce de marmură, toate, ca și altarul de vară, sub sul Istoriei, București, 2022, arată bine de la prima vede-
protecția unui veșmânt transparent și impermeabil, pe re. Coperta neagră, cu scrisul galben și cu silueta aparte a
care curge plânsetul zăpezii. În acest frig și în această nin- Bisericii Nașterea Maicii Domnului – In Memoriam”, cu
soare după zile calde, stareța Gabriela deslușește dorința întregul recompus din segmentele-dialoguri”, frapează.
Măicuței de-a asculta la ceasul judecății particulare de Prietenul autorului (și al multor oameni de cultură din
cât mai aproape slujba Sfintei Liturghii și a Praznicului Bucovina), preotul Constantin Ciupu este mulțumit:
de 40 de zile, care din cauza vremii se va săvârși în para- implicarea sa în prezentarea grafică a volumului a rodit
clis. În desfășurarea acesteia, pe ferăstruica din pronaos, frumos. Parcurg rapid sumarul și știu imediat care va fi
în delicată mișcare pe aripile fluturilor de nea aveam să-i prima convorbire pe care am s-o citesc: „La New York cu
simt ochii, așa cum în strana stărețească, între portretul preotul Theodor Damian”. Într-una din ultimele zile ale
său și imensul buchet de trandafiri roz-liliachii, silueta vieții stavroforei Irina Pântescu, i-am trimis preotului,
sa mi se va arăta mereu în câte o imprevizibilă miime poetului, universitarului Theodor Damian, directorul
T
de secundă. Dar deocamdată suntem aici, copleșite de valorosei reviste de spiritualitate și cultură românească
frumusețea priveliștii, cu cerul sprijinindu-se pe creștetul „Lumină Lină/Gracious Light”, în semn de prețuire,
N
codrului încărunțit de timp și de zăpada târzie ca turla și proaspăt apărută, cartea „Grădinile mănăstirii”, cu file
crucea bisericii pe zidurile sale semimilenare. din cronica obștii întemeiate de stavroforă, în 1991, în-
E
La intrare, aproape nelipsiți în soborul slujbelor temeiere semnificând reînvierea monahismului în spa-
de la Voroneț, preoții Constantin Ciupu și Viorel-Ioan țiul faimoasei ctitorii a lui Ștefan cel Mare. Cu tristețe M
Vârlan din Suceava menesc zilei bunătate. Pentru că nu în suflet însă, doar stareței Gabriela Platon am mai apu-
de mult l-am văzut pe Preasfințitul Timotei Prahoveanul cat să-i împărtășesc această frază din răspunsul filosofu-
I
la lansarea primului volum al biografiei „Maria, doamna lui și teologului din New York: „…Voronețul îmi este
voievodului sfânt Constantin Brâncoveanu” de Iuliana dintotdeauna la inimă și m-am bucurat să aflu despre
N
Mateescu – atunci când a susținut că ziua martiriului, importantul centru cultural care a devenit prin harul lui
a pomenirii Brâncovenilor ar trebui să fie sărbătoare Dumnezeu și vrednicia admirabilelor maici starețe din
E
națională, „Istoria capetelor încoronate din lume nu a ultimele decenii mai ales.”
V
cunoscut asemenea credință, tărie și demnitate”, și a elo- Dar m-am și bucurat: filele de cronică ale „Gră-
giat în doamnele Brâncoveanu puterea jertfei femeilor dinii mănăstirii”, neavând cum să fie scrise din interior,
E
neamului nostru, „Maria Brâncoveanu a purtat cu mare precum sunt unele din cele tipărite de stavrofora Ele-

na Simionovici, surprind ades manifestări culturale, fie cerea în lumina meritată a vestitei ctitorii voievodale,
organizate de obște la mănăstire, fie dincolo de porțile a unei personalități cunoscute a călugăriei „din ținutul
T
N sale, cu monahii protagoniste sau cu monahii implicate, moldav”, „care și-a pus sufletul pentru Voroneț”, cu tot
participante. Astfel, de pildă, sunt relatate, între mul- ce înseamnă acest locaș, „istorie, tradiție, slujbe, clopote,
te altele, lansările de cărți semnate de Gabriela Platon
și de Elena Simionovici la Voroneț, în cadrul uneia din
N I M E
manifestările închinate de mănăstire sărbătoririi a 520

de ani de la târnosirea bisericii, prezentarea tot aici, la
hramul de Sf. Gheorghe 2011, a monografiei, „Mănăs-
tirea Voroneț. Istorie. Cultură. Spiritualitate” de Andrei
Eșanu și Valentina Eșanu, cu accent pe descoperirea în
arhivele Academiei de Științe a Moldovei de la Chiși-
nău a Pomelnicului de la Voroneț, înmânarea Premiului
E
Eminescu „Teiul de Aur” pentru Spiritualitate, la Boto-

șani, în 2012, stareței Irina Pântescu (premiu deținut și
V
de Gabriela Platon și Elena Simionovici), lansarea volu-

mului „Sfânta Mănăstire Voroneț. Un sfert de veac de la
E
înființare” la Consulatul General al României la Cernă-

uți, dar și la Chișinău, la Academia de Științe, în chiar
ziua nașterii Stareței Irina, și sărbătorirea tot acolo și tot
atunci a Preacuvioșiei Sale la a 84-a aniversare. De aceea
nu surprinde (ci doar o emoționează pe autoare) preci- Stareța Irina Pântescu evocată de PS Timotei
zarea din invitația la praznic a Stareței Gabriela: „Potri- Prahoveanul și de „Grădinile mănăstirii”,
vit unei tradiții împământenite la Voroneț, evenimentul foto Constantin Ciofu
va fi îmbogățit și cu un act cultural, căci va fi lansată
cartea scriitoarei Doina Cernica, «Grădinile mănăstirii», bătăi de toacă, dar mai ales rugăciunile”, care și-a crescut,
ce cuprinde articolele domniei sale din ziar, pe marginea și-a învățat ucenicele să fie dârze, neînfricate, smerite și să
evenimentelor Mănăstirii, îmbinate cu reproduceri după privească mereu spre sfetnicul, duhovnicul lui Ștefan cel
picturile artistei Dany-Madlen Zărnescu”. Mare, Daniil Sihastrul, „marele rugător”.
Desigur, o slujbă se trăiește, nu se povestește, Iar cu aspirația spre înțelepciunea prețuită de
mai exact se relatează doar de cunoscătorii Tipicului, de Preasfințitul oriunde o întâlnește, în oameni și în cărți,
aceea mă mulțumesc numai să consemnez bucuria să- consider cuviincios să trec, cu respirația tăiată și cu pulsul
vârșirii acesteia, cu o numeroasă, explicabilă participare crescut, peste momentul – de neuitat! – în care Timotei
nu numai din județ, ci și din țară, și de peste hotare, în Prahoveanul (Aioanei), în fața altarului a vorbit cu bu-
Paraclisul Cuviosul Daniil Sihastrul, de către Preasfințitul nătate, cu generozitate despre filele de cronică din „Gră-
Timotei Prahoveanul, înconjurat de un sobor de preoți dinile mănăstirii”, Editura Mușatinii, Suceava, 2022, și
și diaconi, în alcătuirea căruia s-au aflat și arhim. Valeri- despre luptătoarele sale în frunte cu stavroforele Irina
an Radu, mare eclesiarh al Catedralei Arhiepiscopale din Pântescu, prima stareță a monahismului reînviat la Vo-
Suceava – Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou, pr. Adrian roneț, stareța dr. Gabriela Platon și Elena Simionovici.
Popa, consilier eparhial și pr. Aurel Goraș, protopop de După tulburătoarea ceremonie a Parastasului,
Câmpulung. Să remarc solemnitatea aparte a glasurilor l-am urmat pe ierarh cu soborul de preoți și diaconi
bărbătești ale cântărilor cu intervențiile îngerești ale mo- imediat în stânga ieșirii din paraclis la mormântul sta-
nahiilor, să nu rezist tentației gazetărești de a reproduce o reței Irina, unde, în cântarea Sfinte Dumnezeule, a sfin-
șoaptă „din public”, după rostirea unor pasaje în greacă țit crucea, albă, pură, înălțată în memoria stareței Irina
și în latină – „Se vede că Preasfințitul vine de la Patriar- Pântescu: „Măicuța noastră se odihnește aici întru nă-
hie!” Și să pomenesc cuvântul de cinstire al ierarhului dejdea Învierii”. Și brusc știu ce versuri din Alecsandri
pentru stareța Irina, evocarea luptei sale pentru readu- s-ar potrivi acestor clipe: „Cristos, zeul credinței, ieșit-a

din mormânt! / Și-a Sa reînviere /Ne-arată că nu piere / Cernăuți. Doar că invadarea Ucrainei de către Rusia a
Dreptatea și credința, și adevărul sfânt! //Cristos e viu! aruncat această optimă, binevenită funcționare în trecut
Ca Dânsul, o! voi ce suferiți /În lanțuri de robie, /Cu- într-un Cernăuți, după 24 februarie 2022, înfrigurat de
rând la viața vie /Din umbra tristă-a morții veți fi cu toți sunetul chinuitor al alarmelor, de prezența sfâșietoare a
ieșiți”. refugiaților și marcat tragic de veștile despre tinerii săi lo-
Sala de protocol a Mănăstirii, în care privirile sunt cuitori căzuți pe front. Refugiații și implicarea în rezolva-
atrase magnetic de tapiseria marii artiste Cela Neamțu rea nevoilor lor au schimbat și viața altor doi participanți
„Ferestre pentru Voroneț”, aduce de asemenea omagiu cernăuțeni la Voroneț, Elena Nandriș, primărița (cum i-a
primei starețe, cu un tablou alcătuit din câteva expresive rămas supranumele) de la Mahala, și Lazăr Fialcovschi,
portrete foto ale sale, realizat de Constantin Ciofu, redac- staroste în Molodia (Plaiul Cosminului). Mai mult, uși-
tor la Portalul Doxologia al Mitropoliei Moldovei și Bu- lor deschise pentru oamenii izgoniți de bombardamente
covinei. Despre Cela Neamțu, Preasfințitul a scris nu o și moarte din estul Ucrainei, Elena Nadriș le-a adăugat
dată și, pentru că este un om al sentimentelor dovedite, a spațiu și rafturi pentru cele circa cinci mii de volume ale
mijlocit împodobirea Așezământului Românesc de la Ie- Bibliotecii „Glasul Bucovinei” evacuate din Cernăuți în
rihon cu alte superbe tapiserii de Cela Neamțu. A scris și Mahala.
de curând, cum în ultimele săptămâni a dedicat rânduri, Cum toți participanții menționați au evocat-o
care încălzesc inima și țes necontenit acea istorie spiritua- pe stareța Irina Pântescu, trebuie să le alăturăm și gla-
lă și culturală a Țării de Sus pe care o detectez prin lectură sul familei medicilor Duca din Chișinău, sugerând ast-
și însumare, și prof. Mioara Gafencu, și farm. Maria Mi- fel – pentru că la asemenea dimensiuni geografice a fost
tocaru, emerite în profesiile lor și deopotrivă oameni de cunoscută și prețuită – o Românie Mare, o Românie a
condei, ca și despre cartea noastră, asupra căreia revine credinței ortodoxe românești și a dragostei pentru nea-
după alocuțiunea din paraclis și despre care au un cumul românesc și pentru limba sa.
vânt – frumos – de spus și universitara Carmen Cornelia Pentru câțiva participanți, comemorarea la patru-
Balan, și poetul Alexandru Ovidiu Vintilă. De altmin- zeci de zile a primei starețe a Sfintei Mănăstiri Voroneț,
teri, acest ceas aparte de după Sfânta Liturghie, Parastas cea care la rându-i a avut în Sfântul Cuvios Daniil Sihas-
și Sfințire, aparține nu unei cărți, mai multor, pe care ni trul stareț și duhovnic, va rămâne în memorie în felul
le evocă, ni le arată autorii din Fălticeni și Suceava, dar luminos, deosebit, pe care îl reprezintă primirea unui
și oaspeții din Cernăuți. Astfel, episcopul-vicar Timotei ordin, ca semn de apreciere a activității, a contribuției la
Prahoveanul a adus câteva din cele mai recente cărți ale binele semenilor, pentru susținerea mănăstirii. Mai ales
Preasfinției Sale pentru Biblioteca „Petru Comarnescu” când acesta este Ordinul „Sfântul Cuvios Daniil Sihas-
a Sfintei Mănăstiri Voroneț și pentru Biblioteca Bucovi- trul” decernat, la propunerea conducerii mănăstirii, cu
T
nei „I. Gh. Sbiera” Suceava, Alexandru Ovidiu Vintilă îi semnătura Înaltpreasfințitului Calinic și cu înmânarea
oferă cea mai nouă carte de poezie înaltului ierarh, „In- de către reprezentantul său, arhim. Valerian Radu, mare
N
sectele imperiului (câte ceva despre orbirea șamanilor”), eclesiarh al Catedralei Arhiepiscopale din Suceava, mai
Maria Toacă de la Cernăuți, „Ștefan cel Mare din poveș- multor personalități, între care dr. Alexandru Ovidiu
E
tile tatei”, „Neamul nostru de martiri” și „Drumuri de Vintilă, președintele Societății Scriitorilor Bucovineni,
dor prin țara dragă”, iar participanții primesc „Grădinile prof. dr. arh. Virgil Polizu, Elena Nandriș, primărița din M
mănăstirii”. Dar cum cartea este o făptură vie, care are Mahala, Ucraina, și Lazăr Fialcovschi, starostele din Mo-
nevoie ca și oamenii de înțelegere, de ajutor, de ocroti- lodia, Ucraina. Peste câteva zile, de hramul Sf. Gheorghe,
I
re, iată că nu am cum să nu menționez sprijinul acordat același ordin avea să fie conferit și dr. Gheorghe Gabriel
editării cărții Mariei Toacă despre Ștefan cel Mare și des- Cărăbuș, manager, și dr. Alis Niculică, șef de secție, de la
N
pre Sărbătoarea de la Putna 2021 de un înalt apropiat aceeași nobilă instituție a cărții ca și Alexandru Ovidiu
al Stareței Irina și al Sfintei Mănăstiri Voroneț, ES Irina Vintilă - Biblioteca Bucovinei „I. Gh. Sbiera” Suceava.
E
Loredana Stănculescu, Consul General al României la În încheiere, dacă nu s-a cuvenit să transcriu apre-
V
Cernăuți, implicată esential și în revigorarea, în asigura- cierile de care a avut parte cartea noastră, în aceeași mă-
rea unei optime funcționări a Bibliotecii Societății pen- sură nu se cuvine să nu îmi exprim mulțumirile. Așadar:
E
tru Cultura și Literatura Română „Mihai Eminescu” din În primul rând, mulțumiri din suflet Măicuței,

Primei Starețe Irina a Voronețului, pentru că a crezut în vor avea nevoie și vor avea drag una de cealaltă în faptele
onestitatea condeiului meu și stavroforelor dr. Gabriela pe care le așteaptă și de-acum înainte Sfânta Mănăstirea
T
N Platon, stareța acestui sfânt lăcaș, și Elena Simionovici, Voroneț și Sfinții săi ocrotitori, deoarece taina zidirilor
scriitoarea lui, pentru permanenta susținere. durabile stă în prezența pe schele, alături, cu adâncă,
Mulțumiri din suflet și surorii mele, artista plas- sinceră credință, a celor din Cer împreună cu cei de pe
tică Dany-Madlen Zărnescu, pentru ideea acestei cărți și pământ. Deoarece faptele bune se fac împreună, cei din
N I M E
pentru florile creației sale cu care a îmbogățit grădinile Cer cu cei de pe pământ, cei pe care îi iubim în Cer, cu
mănăstirii. cei care din Cer ne iubesc.
Calde mulțumiri celor care au avut cuvinte bune *
pentru cartea noastră: Preasfințitul Timotei Prahoveanul Înainte de plecarea spre Suceava cu jurnalista Da-
(Aioanei), Doamna Profesoară – universitara, sociologul niela Micuțariu și cu scriitorii Isabel Vintilă și Alexan-
Carmen Cornelia Balan, poetul Alexandru Ovidiu Vin- dru Ovidiu Vintilă, mișcat încă de surpriza deosebitei
tilă și nu în ultimul rând universitara Magda Ciopraga. distincții, am avut un moment al meu cu Stareța Irina
E
Și, desigur, profunde mulțumiri obștii Sfintei Pântescu, meditând la „viața vie” din versurile poetului
Mănăstiri Voroneț, pentru dăruirea necondiționată și său preferat, până ce perdele ninsorii s-au retras de o par-
V
entuziasmul creativ cu care și-a urmat starețele în aceste te și de cealaltă a chipului său de pe crucea de marmură
peste trei decenii de viață nouă pentru
E
vechea, minunata, faimoasa ctitorie a lui

Ștefan cel Mare, ocrotită de Sfântul Vo-
ievod și de Sfântul Cuvios Daniil Sihas-
trul. Fără faptele și simțămintele acestei
obști nu ar fi fost posibile nici cronicile
noastre, nici cartea noastră. Ceea ce con-
semnează paginile acesteia nu înseamnă
tot ce am scris despre starețele și obștea
Sfintei Mănăstiri Voroneț și cu atât mai
puțin ceea ce merita consemnat. Alte
evenimente, alte fapte se găsesc în cărțile
închinate celor peste trei decenii de viață
monahală la Voroneț de stavrofora Ele-
na Simionovici, de Doamna Profesoară
Carmen Cornelia Balan și de prietena
mea din Cernăuți, jurnalista și scriitoa-
rea Maria Toacă. Precum și în pagini de
carte și ziar, și de condeiul înzestrat al ES Irina Loredana Stănculescu, Doina Cernica, PS Timotei Prahoveanul,
Preasfințitului Timotei Prahoveanul și al Elena Nandriș, Stareța Gabriela Platon, Lazăr Fialcovschi
scriitorului Grigore Ilisei. De talentatele
și mai tinerele colege de breaslă Daniela Micuțariu, în și Prima Stareță mi-a vorbit cu glasul povestitor al Stare-
cotidianul „Monitorul de Suceava”, și Irina Ursachi, în ței dr. Gabriela Platon, cerându-i, cu mulți ani în urmă
„Ziarul Lumina” și în presa suceveană. Patriarhului de Atunci, Teoctist, „să ne binecuvântați să
Maicii Starețe Gabriela, care s-a ocupat de pregă- murim la Voroneț”, și primind de la Patriarhul de Acum,
tirea pomenirii de azi când cu ochii în lacrimi de durere, Daniel, adaus binecuvântării Preafericitului Teoctist:
când cu bucurie înlăcrimată, nu pot să-i spun decât, cu „Nu numai să muriți, dar să dea Dumnezeu și să înviați
experiența anilor care au trecut și a pierderilor, a despăr- la Voroneț!”
țirilor de care am avut parte, că așa cum eu însămi sunt Și sub privirile mele neuimite, fulgii de zăpadă au
pe coperta și în filele acestei cărți cu sora mea, la fel va prins să se preschimbe în flori de măr cu petale de înger
fi Sfinția Sa cu Măicuța Irina, Stareța Dintâi, pentru că urcând neîncetat spre înalt și mai înalt.

Ziua din asfinţit spre răsărit mergând Doina CERNICA
T
N
N I M E
S ubtilul, emoționantul pictor Horea Paștina
și-a construit alocuțiunea pe convingerea Pă-
rintelui Stăniloae că atâta timp cât neamul acesta face
ctitoriei lui Ștefan cel Mare cu reprezentantele nordului
său, acad. Alexandrina Cernov și Maria Toacă. În ce mă
privește însă, întâia binețe i-am dat-o neîntâmplător De-
parastase nu dispare, luminându-mi înțelegerea zilei de 5 liei Voicu, cercetătoare la Institutul Diplomatic Român
mai 2022 la Sfânta Mănăstire Putna ca o zi mergând din din București și redactor-șef al revistei acestuia, „Româ-
asfințit spre răsărit, din vârsta de acum spre mai tânăra nia Occidentală”, în spațiul Arhondaricului Visarion
noastră vârstă, când am avut șansa întâlnirii formatoare, Puiu străjuit de bustul mitroplitului, creație a sculpto-
inspiratoare, luminătoare cu Maica Benedicta – acad. riței Silvia Radu, artistă de care, nu o dată, amândouă
E
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, urcată la Domnul în urmă ne-am recunoscut fermecate. Dar iată-i în biserică și pe
cu 16 ani, și cu acad. Dan Hăulică, venit pe lume acum ceilalți, cei pe care îi știu din mai mulți, Grigore Ilisei,
V
90 de ani. Și bucuria de a-i fi cunoscut pe scriitorii Mir- Maica Eufrosina de la Văratec, artiștii Emilia și Horea
E
cea Motrici, Carmen Veronica Steiciuc și Gheorghe Paștina, istoricul de artă Ioana Beldiman și arh. Alecu
Simon, plecați dintre noi în anii din urmă. Beldiman din București, prof. Mihaela Andoni și pic-
torul Dacian Andoni, iar nu în ultimul rând, criticul de
* artă Mircea Oliv din Bistrița.
Intrăm pe poarta mănăstirii cu un simțământ de Suntem binecuvântați: Starețul Melchisedec ne
liman. Totul este atât de al nostru, românesc și profund aprinde lumânările. În soborul părinților, protos. Do-
uman – respect pentru credință, pentru bine, adevăr și softei Dijmărescu, de asemenea exharh al Arhiepiscopiei
frumos, pentru istorie, pentru înaintași și pentru urmași Sucevei și Rădăuților, și pr. Gabriel Herea, șeful biroului
-, încât, raportat la această perioadă a mileniului trei glo- Artă al Muzeului Național al Bucovinei. Începe parasta-
balizator și a războiului distrugător atât de aproape de sul și brusc îmi dau seama că aceasta este slujba pe care
noi, pare aparte, insolit, aproape ireal. Și poate de aceea am trăit-o cel mai des aici, pentru Sf. Voievod Ștefan cel
ne pătrunde brusc, până în străfunduri, căldura curată a Mare, pentru Eminescu, pentru Maica Benedicta, pen-
unei intense mângâieri sufletești. Suntem aleși, am fost tru Dan Hăulică și ai lor. Mai târziu, starețul avea să ne
chemați aici de cei sărbătoriți astăzi și de cei care îi săr- povestească un vis din tinerețea mamei Sfinției Sale, cu
bătoresc cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Calinic, somnul neliniștit, întrerupt, de doi răposați, doi soți,
arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților: starețul arhim. Mel- neamuri prin alianță, așezându-se și rămânând tăcuți pe
chisedec Velnic, exarh al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădă- prag, până când, învățată de cineva, le-a făcut parastasele
uților, și obștea Preacuvioșiei Sale împreună cu Fundația rânduite, parastase de care nu avuseseră parte din cauza
„Credință și Creație. Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga războiului. Parastase aducătoare nu doar de liniște, ci și
– Maica Benedicta”, reprezentată de Doamnele Radio- de bucurie: „De atunci – de la cuvintele Părintelui Stăni-
ului Cultural Românesc, Teodora Stanciu (Trinitas) și loae -, fac cu dragoste și râvnă extraordinară parastasele”,
Oana Georgiana Enăchescu (Radio România). De ce și-a întregit amintirea Horea Paștina.
noi? Poate că le-am fost dragi sărbătoriților, poate pentru Slujba curge înălțător, până la simțământul levi-
că păzitorii memoriei lor au detectat în noi, fir de iarbă tației și al viziunii conturului chipurilor celor pomeniți
îndărătnic și sub soare și sub necazuri, dorința de bine și pentru Maria Olar, până la apariția lor limpede, fulge-
de a fi mai buni sau pur și simplu solul prielnic seminței rătoare din memorie în clipa rostirii de către părintele
ei. Melchisedec a numelor lor pentru mine: dreaptă și gân-
Venind din Suceava, adică din sudul Bucovinei, ditoare Zoe Dumitrescu-Bușulenga evocând fascinant
Maria Olar, Alexandru Ovidiu Vintilă, Rozalia Motrici, o pagină din istoria literaturii universale, cu trimiteri,
Alis Niculică, Elena Pintilei și cu mine ne bucurăm să citate din Biblie, în fața amfiteatrului nostru arhiplin,
schimbăm primul salut, prima îmbrățișare, în pronaosul cu studenți în picioare și de la alte facultăți, visător Dan
Hăulică luându-și un rămas bun de la Maica Benedicta, de cuprindere a unei drone, zâmbește starețul. O dronă
aici, între monumentul lui Eminescu și biserica somnu- cu ochii pictorilor din rând, îmi spun, deși e doar un fel
lui de veci al Domnitorului, mișcați Cristina și Dan Hă- sărac de a aprecia lucrurile: de pe puntea noastră, ochii
ulică aprinzând o candelă la mormântul Maestrului Ion lor pot să ne vadă, vâzându-se și pe ei înșiși, și de pe tul-
Irimescu, respectuos Mircea Motrici făcând cunoștință pina firului de iarbă și din orbita soarelui. La mormânt,
cu mama mea și, poate deslușindu-mi o umbră în pri- ceremonialul religios cerut de datină și povești. Starețul
vire, spunându-mi că dacă ar mai putea să-și însoțească Melchisedec Velnic ne dă dezlegare să așezăm în interio-
mama undeva, ar merge numai sărind de bucurie, zâm- rul ramei alcătuite din trandafirii albi, în țărână, printre
bitoare Carmen, foarte tânără, căutându-mă într-o după panseluțe și micuțe begonii, lumânările aprinse, sigur că
amiază ca multe altele cu versuri noi la redacția ziarului mironosițele care l-au aranjat atât de frumos n-or să se
„Crai nou”, venind la o primă seară „Scriitorul citește”, supere. Textul de pe crucea cu imaginile celor două vieți
împreună cu tatăl, Nicolae Steiciuc, recitând impresio- ale adormitei, cea până la zenitul titlului de academician
nată de tăcerea noastră la o lansare de carte la Biblioteca și cealaltă, la nadirul veșmântului cernit de maică, a fost
Bucovinei, cu fratele, Mihai, în public, apoi, după pleca- conceput de finul ei, cum îi place Teodorei Stanciu să-l
rea lor – tată și frate, într-una din ieșirile sale duminicale, evoce pe Dan Hăulică în relație cu mentorul său, acad.
la Conacul Domnesc, împreună cu mama, și ea plecată Zoe Dumitrescu-Bușulenga, prin apropierea iradiind
acum, îmbrățișându-mi nepoțica, Veronica, și ultimul, semnificații de afinul care i-a fost și rămâne. Încercăm,
Gheorghe Simon, cu emoția dintotdeauna a autorului cu sfială, să-l citim cu atingerea degetelor și împreună
sfios, dăruindu-mi o carte de poezie, aici, la Putna. Apoi, cu Emilia Paștina să descifrăm și numele cioplitorului.
„Întru fericită adormire”, cântarea „Veșnica pomenire” Proiectul crucii însă, ne spune starețul, a fost conceput
cu gestul străvechi care ne leagă pe toți întru neuitarea de Vasile Gorduz, moment în care și eu, și Maria Toa-
celor plecați. „Da, spune starețul cuprinzându-ne cu că tresărim, amintindu-ne de lucrarea sculptorului, cu
blândețe, vedem prezența dumneavoastră ca pe un dor și împăratul Traian și lupoaica în brațe de pe treptele Mu-
ca un drag: dor față de Mănăstirea Putna și drag față de zeului Național de Istorie din București, trepte urcate
cei care au plecat dintre noi”. împreună, după lumânările aprinse pentru Eminescu
„Hristos a înviat!” „Adevărat a înviat!” la Bellu, ca să căutăm ce se mai păstrează aici din ma-
chete dispărutului, spulberatului Monument al Unirii,
* înălțat odinioară în fața Primăriei Cernăuți. Abia mai
Mă tulbură întotdeauna această trecere dincolo de târziu aveam să aflu că o aproape geamănă a sculpturii
cadrul de poartă, tainic prin așezarea între ziduri în par- lui Vasile Gorduz există și la Accademia di Romania din
tea de asfințit a mănăstirii, către cimitirul lăcașului. Pare Roma, condusă cândva de acad. Zoe Dumitrescu-Bușu-
E N T
decupată din basme, iar aleea de piatră albă pe pajiștea lenga. Fumul străvechi al tămâii și evocarea starețului îi
verde dintre munți – o punte între tărâmuri. Mă întreb cuprinde încet și pe ceilalți, nume săpate în cruci, făpturi
dacă Doamna Zoe Dumitrescu-Bușulenga a străbătut-o topite în florile țărânei. „În pământul reavăn al Putnei,
vreodată cu piciorul sau dacă prima dată a ajuns aici pe 7 cum spunea Părintele Bartolomeu Anania!” Da, nu-i ori-
mai 2016, când pământul a primit-o pentru odihnă veș- ce cimitir, și nu oricine doarme aici!
nică. Singura maică înmormâtată în cimitirul mănăstirii, Schimb o vorbă cu părintele Victorin, filatelist
M
cum ne spune starețul, Benedicta este și prima care ne pasionant, dar ce-i mai important uit să-l întreb, îmi dau
așteaptă dintre cei adormiți la umbra molizilor pe cât de seama abia mai târziu, despre prezența academicienilor
N I
bătrâni, pe atât de înalți, până la simțământul că uneori, Zoe Dumitrescu-Bușulenga și Dan Hăulică în colecția
noaptea, stelele coboară pe creștetul lor luminând florile românilor vestiți. Încerc o fotografie a imposibilității de
și aprinzând licuricii. Măsura aleii ne așază într-un rând a-i cuprinde pe toți în mireasma dulce a cozonacului
îngust și lung, toți cu lumânări și câte un trandafir alb pomenirii și în fereastra deschisă de ramurile molizilor,
E
în mână pășim gânditori, dar privită de departe înșira- spre miazăzi, spre acel „vârvu de munte ce este lângă
V
rea noastră poate să pară nemișcare pe un pârâu care ne mănăstire” de care povestește Ion Neculce, deslușesc cu
duce în curgerea sa de la asfințitul prezentului la răsă- inima fermecată de bucurie, crucea străjuită de Tricolor
E
ritul trecutului. Amiezii senine, aurii îi lipsește puterea de pe culmea săgeții lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Apoi,

cufundată în gânduri sunt ultima care iese din cimitir pe de-acum urcate pe simeze, a intrat în universul lor. Cu-
poteca dintre tărâmuri. În fața mea, la distanță, mergând ratorul expoziției, criticul de artă Oliv Mircea, vorbește
T
încet, Carolina și Adrian Alui Gheorghe, siluete uma- amplu despre colecționar și despre autori în relație cu
N
ne pe fundalul de cetate al mănăstirii. Mai târziu poetul Dan Hăulică. Din când în când, cineva se mișcă ușor
avea să vorbească despre timpul de după, al unui ver- pentru o fotografie lângă portretul incomparabilului cri-
nisaj, al unui spectacol, al unei cărți. Timp al ecourilor tic și eseist văzut de Dacian Andoni.
N I M E
și al întâlnirilor, al dialogurilor profunde. Suntem toți La intrare, o vitrină cu volume ale revistei „Se-
trei împreună, deși la distanță, într-un astfel de timp, iar colul XX”, alese de Teodora Stanciu și Oana Georgiana
dinspre Dealul Crucii se aude limpede vuietul muzical Enăchescu din numerele dedicate artelor plastice. O re-
al săgeții Voievodului fondator, făcând cerul să vibreze. vistă de tip magazin cultural, s-a spus în mai multe rân-
După care începe să răsune minunatul poem pentru duri, înălțată de spiritul vizionar al lui Dan Hăulică la
orchestră de coarde și cor bărbătesc al bucovineanului una de filosofie culturală. Revistă proclamată unică în
Viorel Munteanu – „Glasurile Putnei”. Europa în anul 1987 de Premiul pentru Cea mai bună
E
Ne regrupăm în pâlcuri în incinta lăcașului în- revistă de artă și literatură din lume, acordat de Bienala
dreptându-ne spre Centrul Cultural „Mitropolit Iacob UNESCO de la Paris.
V
Putneanul”. Unul, cel dominat de statura înaltă a stare- Deasupra sălii de expoziții, sala de conferințe.
țului este întâmpinat de câteva femei ținându-și de mână Voi urca și voi coborî când la una, când la alta, în sensul
E
copiii, nădăjduind binecuvântare. Melchisedec Velnic se drumului în memorie, dinspre asfințit spre răsărit, până
înclină să-i privească în ochi, să stea de vorbă cu cei mici. când vor deveni un singur spațiu, al amintirii. Nemișca-
Încercăm cu respect pentru intimitatea acestei convorbiri te, multă vreme, doar artistele plastice sucevene Camelia
să nu pierdem momentul, să-i păstrăm imaginea: stare- Sadovei și Oana Ruxandra Hrișcă nemaisăturându-se
țul în cernitul veșmânt monahal și copiii și mamele lor să absoarbă, cu porii pielii preschimbați în ochi, lucră-
în culorile deschise ale vârstei, ale anotimpului. Starețul rile expoziției înălțate sub arcada înțelesului de „Durată
se întoarce spre Maria Toacă: „Sunt crăsneni!” Din Cras- românească: libertate și conștiință. In memoriam Dan
na colacilor împărtășiți la Serbarea de la Putna din 1871 Hăulică”. Asemenea lui Dan Hăulică, asemenea lui Oliv
strigă memoria! Din Crasna refugiaților stârniți, alungați Mircea, toți căutăm în primul rând autori pe care îi pre-
în lumea mare de atacul Rusiei asupra Ucrainei țipă pre- țuim, care ni se adresează, de care ne simțim legați sufle-
zentul. Și în clipa aceea, ziua se reîntoarce în amiaza ei. tește și suntem irezistibil chemați de creațiile lor. După
sfârșitul discursului lui Oliv Mircea, bucuria întâlnirii cu
* marele artist Constantin Flondor în durerea înghețat-în-
La Centrul Cultural „Mitropolit Iacob Put- volburată a eminescienei „Plânsu-mi-s-a”. În fața pictu-
neanul”, pe pereții de un alb desăvârșit ai sălii de expo- rii, neașteptat, răscolitorul gând că, în biblioteca mea,
ziții, care de azi, 5 mai 2022, se va numi „Dan Hăulică” Eminescu, fosta mea profesoară de la Universitatea Bu-
- semnăturile lor. Ale artiștilor plastici Vasile Gorduz, curești, Zoe Dumitrescu Bușulenga, și Dan Hăulică sunt
Paul Gherasim, Horia Bernea, Alexandru Antonescu, împreună, ei, și ei cu mine, în darul scump al volumului
Gheorghe Berindei, Ștefan Bertalan, Sorin Dumitrescu, lui Zoe Dumitrescu Bușulenga, „Eminescu. Viața”, edi-
Constantin Flondor, Marin Gherasim, Gheorghe Ilea, ția Dumitru Irimia, cu „Statua lui Eminescu” de Vasile
Matei Lăzărescu, Marcel Lupșe, Christian Paraschiv, Gorduz (varianta în ghips) pe coperta I, ediție a Funda-
Doina Mihailescu, Ion Nicodim, Paul Neagu, Simion ției „Credință și Creație. Acad. Zoe Dumitrescu-Bușu-
Crăciun, Horea Paștina, George Mircea, Teodor Rusu, lenga – Maica Benedicta”, Editura Ieromonah Nicodim,
Mihai Sârbulescu, Ștefan Sevastre, Vasile Varga, Dacian Mănăstirea Putna, 2009, cu generoasa dedicație a sem-
Andoni, Silvia Radu. Așa cum semnează artiștii, aproa- natarului Cuvântului înainte, Dan Hăulică, scrisă chiar
pe întotdeauna, numai cu lucrările lor. Una singură, un de ziua de naștere a Poetului, pe 15 ianuarie 2009.
„Prapor” de Horia Bernea, aparține mănăstirii. Celelalte, L-am întâlnit, l-am ascultat de mai multe ori, dar
unui colecționar cunoscut și apreciat în lumea lor, dr. pentru că sunt la Putna, le mărturisesc tuturor, cel mai
Sorin Costina. Starețul Melchisedec Velnic mărturisește puternic îmi vin în minte expozițiile Constantin Flon-
sentimentul de liniște care l-a înstăpânit în ajun, când, dor, „Însemnări pentru o nostalgie” din Bucovina, în

toamna anului 2010, prima la Muzeul Național al Bu- în frunte cu starețul său de suflet, Melchisedec Velnic,
covinei, cum se intitulează azi, adică la Suceava, după ce ca la marele, răsunătorul parastas de astăzi. Cât despre
o parte din picturile și fotografiile sale au poposit întâi Carmen Veronica Steiciuc, atât de des aici cu scriitori și
aici, la mănăstire, în semn de omagiu din partea artistu- copii, în numele poeziei, eminescologiei și al unei educa-
lui și pentru binecuvântarea lui și a lor. Iar după aceea, ții în spiritul respectului pentru valorile noastre spirituale
la Muzeul Regional de Artă din Cernăuți. Expoziții de și naționale, cel mai des o văd la Putna iarna, cu par-
mare rafinament plastic și afectiv, amândouă la verni- ticipanții la Festivalul de Literatură „Mihai Eminescu”
saj cu spectacolul eclatant al discursului Președintelui Putna–Suceava–Călineşti Cuparencu, cu laureatul său
de Onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de lângă bustul Poetului, de unde, ne-o reamintește starețul
Artă – acad. Dan Hăulică, nu simplu de tradus nici în Melchisedec, pornește linia de lumină, linia sacră care
ucraineană din română, nici în română din română. Și la duce la mormântul lui Ștefan cel Mare și apoi al Maicii
Cernăuți, ca și la Suceava, cu Sf. Mănăstire Putna alături, Benedicta și al starețului Iachint, unindu-le.
cum bine își aduc aminte părinții Dosoftei Dijmărescu, Dar la acest ceas al aducerilor-aminte, al po-
Teofan Popescu și Elefterie Ionesie, dar și prietenii lui menirii unor scriitori pe care cei mai mulți i-am cu-
Constantin Flondor și Dan Hăulică, artiștii plastici Emi- noscut aievea, linia care ne leagă îmi apare, omeneș-
lia Paștina, Horea Paștina, Dacian Andoni și alții. te, mai ales ca un șirag de lacrimi, adăugate rând pe
Da, Putna și cei pomeniți astăzi de Putna... rând de arhim. Melchisedec Velnic, starețul celui mai
Doamna Profesoară Zoe Dumitrescu-Bușulenga, pre- iubit lăcaș monahal al românilor, de părinții Iustin
E N T
ședinta Juriului Concursului Național de Literatură Taban, Dosoftei Dijmărescu, Timotei Tiron, de Teo-
Română la ediția de la Suceava din anii 80, rupându-se dora Stanciu, acad. Alexandrina Cernov, Adrian Alui
câteva ore pentru un drum și o rugăciune în genunchi Gheorghe, Dacian Andoni, Alecu Beldiman, Ioana
la mormântul lui Ștefan cel Mare. La hramul mănăstirii Beldiman, pr. Gabriel Herea, Grigore Ilisei, Bogdan
sau poate la sărbătoarea nașterii lui Eminescu, pierdută Loghin, primarul municipiului Rădăuți, Marcel Lup-
în mulțime și nesigură pentru reportajul pe care îl aveam șe, Doina Mihailescu, Rozalia Motrici, președinta
M
de scris pentru „Crai nou” Suceava, până ce ochiul ager Asociației Culturale „Mircea Motrici” Suceava, Maria
al lui Mircea Motrici m-a zărit și brațul său colegial m-a Olar, președinta Fundației Culturale „Leca Morariu”
N I
urcat în balconul muzeului de unde, prin Radio Româ- Suceava, Camelia Sadovei, președinta Filialei Suceava
nia Actualități, transmitea evenimentul țării întregi. Cel a Uniunii Artiștilor Plastici, Alexandru Ovidiu Vin-
dintâi, de altminteri, prezent pe postul național cu rela- tilă, președintele Societății Scriitorilor Bucovineni și
tări din viața Bisericii, pe vremea când nu exista Trintas, redactor-șef al „Bucovinei literară”, care o evocă atât
E
dar și de pe Athos, dar și de la Cernăuți. Însă nici Putna de cald pe Carmen Veronica Steiciuc, predecesoarea
V
nu l-a uitat, nu îl uită, ca la marea pomenire la 7 ani sa în fruntea Societății și a revistei.

de la plecare în Biserica de la Udești, la locul odihnei Un șirag de lacrimi-perle strălucind orbitor în
E
sale de veci, cu ceremonii oficiate de soboruri de preoți amiaza întâlnirii asfințitului cu răsăritul.

Nimic şi nicăieri Liviu G. STAN
SINTE TI ZATO R
D e curând, canalul nostru YouTube, „Niște
unii”, a împlinit un an. Doisprezece epi-
soade de urbex (explorări urbane). Urbex-ul este o nișă
O afacere a „pseudo-evenimentelor”
Gașca punk „The Suicide Club” din SUA a fost
creditată drept fondatoarea explorărilor urbane moder-
aproape virgină în România, nu pentru că n-ar exista ne. „Societatea secretă” a funcționat din 1977 și până
oameni pasionați de ruine, de case părăsite, de rafină- în 1982. De-atunci, explorările urbane au devenit nu
rii dezafectate, ci mă refer la ponderea sa în consumul neapărat o industrie, dar au atras un interes academic
de YouTube și la coagularea unei comunități specifice. suficient de mare încât, în prezent, să afișeze un cadru
Cum există, de pildă, în Ucraina, unul dintre statele conceptual vast. Mai multe direcții se ciocnesc în cor-
est-europene care era, până la începutul măcelului puti- pusul teoretic. Deocamdată, eu mă situez între latura
nist, un paradis urbex, cu youtuberi care trăiau exclusiv sa de anti-turism și în cea de sistematizare a nostalgiei.
din explorări urbane. De ce anti-turism? Pentru că siturile exploatate
Așadar, împreună cu Ionuț, my partner in crime, turistic sunt reduse la un mecanism de control – prin
umblu prin ceea ce trecutul se ambiționează să lase în itinerare, finanțe și accesibilitate. Istoricul Daniel J.
picioare, iar primăriile să transforme în tunuri imobi- Boorstin spunea că experiența turistică – filtrată prin
liare. pachete de turism sau narațiuni comerciale de resort – a
devenit o afacere a „pseudo-evenimentelor”, standardi-
Malul Dunării zând consumerist reflexul ancestral al omului spre ex-
De unde atracția față de dărăpănături? Locu- plorare. În ceea ce privește sistematizarea nostalgiei, mă
rile de joacă din copilărie sunt cheia. Am crescut în- gândesc la o expresie a lui J. G. Ballard: „fisuri către un
tr-un cartier tipic nouăzecist, adică plin de șantiere, de alt continuum”. Asta îmi oferă ruinele. Asta găsesc în
blocuri în construcție, de macarale, fundații ascunse fastul abandonului. În murdăria, molozul și gunoaiele
printre movile de nisip și conducte stivuite pe pajiști. relicvelor imobiliare.
Tărăboiul vrăbiilor rareori se auzea prin vacarmul ex- În muzee, istoria nu va fi niciodată vie, oricât
cavatoarelor și-al draglinelor, iar teii nu reușeau să-și de autentic este redat „sentimentul primordial” al unui
impună mireasma în lupta cu duhorile de carbid și de anumit fragment istoric. Însă conservarea vizuală, fil-
canalizare. Totul puțea și duduia. Iar joaca, înrâurin- marea acestor locuri nu este produsul finit. Produsul
du-se senzorial cu aceste peisaje de agresivitate indus- finit este „non-vizualul” pe care, prin ritualul filmării și
trială, devenea astfel geneza unei psihogeografii. O psi- al scormonirii, reușesc să-l extrag și să-l înmagazinez ca
hogeografie căreia cimitirele de barje înșirate pe malul stare de extremă nostalgie.
Dunării îi dădeau o sensibilitate aparte pentru estetica
nicăieriului postapocaliptic. Nici reconstrucție, nici arheologie
Din magaziile șubrede ale portului și până în Există însă și-o chestiune de proces teritorial.
halele devalizate din spatele șantierului naval, mintea Inevitabil, se impune un popas în ideile dizgrațiosului
mea zăpăcită de diversitatea aventurilor se „contamina” Guy Debord, care a botezat conceptual „psihogeografia
cu o frumusețe a eroziunii și stârpirii. Și trecerea anilor politică”, dedicând o sumă de teorii rătăcirilor urbane.
nu a făcut decât să cimenteze acest lucru și să-i insufle Pentru spargerea a ceea ce el considera a fi prac-
pasiunea unui manifest. ticile de subjugare instituțională și alienare politică ale
Desigur, izvorul bazal al urbex-ului se află în fasci- mediului urban, Debord recomanda practicarea deri-
nația romantismului pentru ruine. Dar epocile, trecând vei. Bunăoară, explorarea Berlinului cu o hartă a Pari-
prin baia de acizi a politicilor imobiliare și a planurilor sului. Deriva era astfel considerată o specie revoluțio-
urbanistice, prin revoluția industrială și crahurile secolu- nară, anti-administrativă de orientare în spațiul urban.
lui XX, i-au atașat un cadru teoretic efervescent. Pentru Tim Ederson, profesor de geografie
umană și teoretician al ruinelor industriale, cutreieratul al lui Sandro Veronesi, „Arde Troia” (Ed. Rao, 2010):
mamuților industriali distruși este un act de eliberare, „Dislocarea lui ciudată scăpă planificatorilor dezvoltării
deoarece implică o alegere deliberată a traseului. Ex- urbanistice și, de la un anumit moment încolo, păru că
plorarea urbană este o „lectură neliniară” a unui loc. acea bucățică de pământ n-ar mai fi folosit la nimic. Dar,
Nu reconstrucție, nu arheologie. Ci o contraofensivă la într-un oraș care crește, nimicul nu are loc niciodată, se
comemorarea și interpretarea formale oferite de muzee. întâmplă mereu câte ceva: se întâmplă noile stabiliri în-
Cel care umblă printre ruine caută semnificații alterna- tr-un loc, se întâmplă noile locuri de muncă, se întâmplă
tive, în contrapunct cu narațiunile prestabilite fie prin imigranții și cei fără casă, oameni care vin de departe și
planuri de reabilitare, fie prin limitări patrimoniale. poate găsesc un loc de muncă, dar nu și unul unde să lo-
Ducând mai departe elogiul derivei, cineastul cuiască.”
Iain Sinclair, care a popularizat „psihogeografia lite- Nu cred să fi existat vreun loc dintre cele vizita-
rară”, vede în priveliștile năruirii, în ruin porn, trans- te unde să nu fi descoperit un culcuș, refugiul părăsit
formarea asfaltului și betoanelor într-o „reverie alertă” al unui om al străzii. Trecem prin zgomotele orașelor,
ce permite unui „model de bază” – o fostă uzină, de sugative de stres cotidian, și habar n-avem că-n spatele
pildă – să-și dezvăluie conjuncțiile ascunse, alteritățile zidurilor crăpate și-al ferestrelor căptușite cu tablă sunt
nebănuite. oameni care se evaporă, total irelevanți istoriei și hedo-
Într-o fostă unitate militară din Brăila am găsit nismului digital, dar lăsând în urmă un întreg tezaur al
împrăștiate, la adăpostul unui depozit de combustibil, dispariției. Urbex-ul nu face altceva decât să-i distileze
copii după certificatele de naștere ale soldaților și mor- taina.
mane de haine cazone sfâșiate. La
Telega, în feeria căsuțelor putrezite
de lemn ale taberei internaționale
de pionieri, înghițită acum de-o pă-
dure stufoasă, am lecturat scrisoarea
de dragoste a unui elev. Iar pe un
coridor al defunctei fabrici „Vulcan”
S.A. de pe platforma IMGB ne aș-
R
tepta un laborator de chimie van-

A T O
dalizat, cu aerul infestat de solvenți.

Toate acestea sunt fărâme de vieți pe
care funcționalitatea memorială nu
le va reține, gunoi tranzițional sor-
tit anonimatului de sub moloz. Aici
intervine exploratorul urban, un
Z
păianjen umanoid care țese fire sub-

versive în jurul acestor terra nullius
I
care își așteaptă noua existență utili-

T
tară, fie sub forma unui teren epurat

pentru a face loc unei alte construc-
T E
ții, fie printr-o renovare în vederea

unui alt regim comercial. Starea me-
diană de degradare dintre vechea și
noua funcționalitate este subsuma-
N
tă, în planificarea urbanisticii, unei

reduceri la nimic. NIMICUL. Și
I
astfel ajungem la o scenă grăitoare

S
despre acest nimic dintr-un roman

Nicolae Coande: „Vreau să fiu un poet, dublat Laura Cătălina DRAGOMIR
I NT ERV I U
de un strateg care conduce un grup la victorie”
– Există momentul acela de dinainte să mori, mo- el a primit porecla în sat, iar în 1980 și ceva mi-am
mentul de „mai e puțin”. E momentul în care trebuie să atribuit-o eu ca poet) și m-a găsit pe mine. Să vii din
vezi mormintele părinților sau să-ți întrebi copiii dacă au pușcărie și să afli de primul nepot, e ceva.
destule cât să îl facă pe al tău? Moartea nu e frumoasă, dar Acum, tu știi că toți avem în viață Canalul nos-
poate fi civilizată. Oamenii amabili fac să devină moar- tru. Al meu a fost mai blând, chiar dacă eu am crescut
tea amabilă? sub un cer vopsit adesea cu roșul mincinos al comu-
– Laura Cătălina, noi ne cunoaștem doar din 19 niștilor. Ei l-au trimis pe Coande la canal, ei i-au ră-
iunie, dar cu tine pot să vorbesc și despre așa ceva. Ești pit tatei posibilitatea de a fi un om al satului unde s-a
un om pe care pot conta (observă că nu te fac feme- născut: a trebuit să lucreze în țară, plecat mai mereu,
ie, așa, din politețea intens mediatizată azi. „Băieții” se pentru ca i s-a furat starea aceea de independență pe
respectă între ei, indiferent ce sex ar avea de la naștere. care ne-o dorim cu toții. Acel ceva, al nostru: uneori,
Oricum, eu nu-l schimb pe al meu). Destul însă cu o cârciumă mică, unde să primim oameni și să le as-
prologul. cultăm poveștile. Taina lumii o știe doar cârciumarul
Andrei, băiatul meu de 12 ani, cu care merg (proverb persan).
adesea la Osica, acolo unde mama trăiește și udă gră- Atunci când ajung la cimitirul din sat mă în-
treb de fiecare dată (oasele mele sunt
mute, nu-mi șoptesc nimic) dacă
tatăl meu vede că eu vin cu cei doi
băieți ai mei (ne însoțește mereu și
Ducu, băiatul meu cel mare). Aprin-
dem o lumânare și mai stăm de vorbă
așezați pe placa unui mormânt alătu-
rat. Andrei cere insistent să-l deshu-
măm și să vorbim cu oasele lui. Noi
îi promitem an de an. Încă nu am fă-
cut-o. Amânăm să vorbim cu el, din
teama că vom privi ceva în față: oase-
le din care ne-am născut și noi și care
ne vor spune cum vor arăta oasele
noastre după… Moartea e amabilă,
cum spui tu, și nu ne presează. Dar
e acolo, lângă mormântul pe care a
dina, mă trage adesea la cimitirul unde se odihnește crescut un pui de liliac, din ce în ce mai mare și mai
tata. El nu și-l mai amintește, avea doar doi ani când bogat. Fratele meu mai taie din el, dar el crește în fie-
Coande al II-lea – avem și noi aristocrația noastră – s-a care an verde și nepăsător. Tatălui meu îi plăcea foarte
dus. Însă cere să îi vedem oasele și vrea să afle cum arată mult liliacul. Din el, de sub el, de pe lângă el a crescut
un om după deshumare. Au trecut 10 ani de când el a liliacul să ne spună că e primăvară și dincolo și că există
plecat dintre noi, pe catalaunicele din cer. Însă oasele, miros și în ceea lume.
cele care ne poartă în viață pe tot felul de drumuri pre- Andrei a mai văzut că există un mormânt vecin
cise, sunt aici, încă. În pământul pe care am venit și eu, la care nu mai vine nimeni. Inscripția de pe cruce s-a
cândva, în toamna lui ‘62. Atunci s-a întors de la Canal șters și nu știm cine a fost omul/oama ale cărui/cărei
și tatăl tatălui meu, fostul cârciumar Coande (Întâiul, oase se odihnesc acolo. Fratele meu a pus niște pietre
mari pe el și zice să-l luăm noi. Avem drept de preem- dar și de adult care știe că poezia, viața sunt și tékhnē,
pțiune la cumpărare, întrucât suntem vecinii cei mai meșteșug, migală, creștere în spirală. Spiritul său liber
apropiați. Suntem vecini cu un necunoscut uitat. Vrem nu acceptă constrângerile, dionisiacul iese la iveală, tot
să „anexăm” mormântul ăla, să avem mai mult spațiu. ceea ce este zarvă a luminii îl aspiră neîncetat. Vorbesc
Pentru oasele noastre, când va trebui să ne odihnim la modul general, firește, dar spunând câte ceva despre
puțin. Moartea nu este amabilă, dar intervalul dintre mine simt că este insuficient să intri în această ramă de
naștere și apariția ei bruscă, da. Ea nu vrea oasele noas- viață care pândește în oasele noastre. Suntem genetic
tre, ci ceea ce este nemuritor în noi: sufletul, spiritul marcați cu ștampila finalului trist. Tragi-comic. E și un
care ne-a însoțit aici, pe planeta asta mică și tristă, unde soi de neîncredere a mea în forțele proprii, o lene deloc
oamenii mor și omoară alți oameni. Dar noi suntem metafizică în asuma un proiect major, o cheltuială în
poeți și cântăm viața, așa cum este, și cu raiul și cu iadul neesențial. Scrisul nu ajunge și scrisul nu e totul. Eu
ei, pentru că nouă nu ne este frică de moarte, vorba am scris versul „ratați victoria, luați o pauză”, convins
lui Teodor Mazilu, ci de „controlul financiar”. Să mai că mecanismul lumii scârțâie din toate încheieturile și
glumim puțin după atâta moarte vorbită… șuruburile: prea mult fier și prea puțin duh. Prea mult
turism și prea puțină cultură. Prea mulți chef-i și prea
– Pentru cine ții cu tot dinadinsul să te porți ima- multe guri flămânde.
tur? E nevoie de o provocare și de un teren unde să
– Sunt doi inși în mine (și în mine este un om/ te confrunți cu fenomenul de care vorbea un istoric ca
țipă un scai – cu versul lui Cr. Simionescu) care se con- Toynbee – avem nevoie de întâlnirea amenințătoare
trazic neîncetat și care caută supremația. Unul, rațional cu ceva superior nouă, dar nu atât de puternic încât să
și aproape pedant, care dorește ordine, claritate și efici- ne anonimizeze. Confruntarea cu un astru masiv, vag
ență, ceva ce ține de rasa germană, celălalt, un puști de amenințător. Visez ca după 60 de ani să mă mișc în te-
15 ani, lung și deșirat, îmbrăcat în cămașă subțire, cu ritoriile realului cu forța unui poet dublat de un strateg
părul negru-sârmos, figura subțire a călătorului în toate care conduce un grup la victorie. Să vedem. Deocam-
fanteziile promise. Un Weltkinder rătăcit în marginea dată, am luat o pauză.
dunăreană a fostei Sciția maior, cu nostalgia Meditera-
nei. Să nu uităm că Ovidiu a fost un exilat aici. Marea – Cine decide când se îmbolnăvește poetul sau
Neagră este o apă tristă, controlată de o țară tristă. când se odihnește?
Așadar, copilul refuză maturizarea și propune o – Sunt om și nimic din ceea ce este omenește
tinerețe prelungită, ucenic etern al naturii care reînvie: nu mi-e străin (Terențiu, dacă vrei citez și în latină).
o primăvară continuă, alături de prieteni tineri, un soi Nichita, căruia-i plăceau clasicii latini (colecționa și
de Arcadie unde cei maturi nu au ce căuta. Când văd monede romane vechi) a folosit și el sentența asta:
cum se comportă lumea în jurul meu am două ten- „Sunt un om viu./ Nimic din ce-i omenesc nu mi-e
dințe rapide: să îmi asum profilul de lider și să rezolv străin./ Abia am timp să mă mir că exist,/ dar mă bucur
U
problemele omenirii sau să ajut și mai mult la frăgezi- totdeauna că sunt.” Tot astfel, boala vine ca o mirare,
rea ei, așteptând ca Soarele să rezolve el totul. Imatu- dar poetul operează cu candori de care oamenii prozei
I
ritatea atât de bine descrisă de Gombrowicz (imaturi- nu au habar că există. Uneori boala scoate din noi ce
R V
tatea, plină de prospeţime, dar şi sursă inepuizabilă de e mai bun (nu am să-ți vorbesc de Blecher, el chiar a
neghiobii) este reacția noastră la soluțiile bătrânilor, la suferit, morbul lui Pott). E o binecuvântare în tirania
osificare și la înrolarea în Zidul Chinezesc al obsesiei bolii, numai de ne-am aminti ce a făcut Marcel Proust
noastre de securitate. Cărămida necesară, tăcută. Omul când boala s-a instalat definitiv. Tânăr, încă, se sufoca,
T E
de pe Wall Street, cel cu banul securitar. Dolarul care la maturitate (vezi?) a refuzat să mai respire aerul celor
camuflează setea noastră de neant. Individul zidurilor mulți și s-a instalat în camera care i-a servit de lume.
sigure și al fortificațiilor protectoare. Însă poetul, acest Acolo a găsit tema vieții lui: o nostalgie veche și totuși
N
Hermes care a evadat chiar de la naștere din leagăn și nouă după timpul pierdut, fuga în amintire după fetele
a furat vacile unora, are nevoie de un soi de dezmărgi- în floare. Toți oamenii sunt bolnavi, dar poetul e cel
nire. Se studiază pe sine în ipostaza de copil al vieții, care se îmbolnăvește la timp pentru a-i spune trupului
I

că nu el comandă, deși aici e lumea lui. Când eram în – Exhibiționismul a devenit un drept social?
spital (pancreasul) am văzut într-o iarnă un câine bătut – Cuvântul ăsta e atât de complicat încât e și
I U
de alții câini și nu am putut coborî să-i opresc. Asta a greu de pronunțat. Tot ce este viață este expunere și as-
fost o suferință. Altădată, eram la spital în pandemie cundere. Arta nu mai înseamnă de mult să ascunzi arta,
(covid cu forme ușoare) și am văzut oamenii sufocân- cum spuneau cei vechi. A devenit a tuturor, la vedere,
R V
du-se. Nu era bine, dar eu am continuat să scriu despre pe o estradă a lumii unde cei îmbrăcați apar alături de
trei cărți de poezie pe care le luasem cu mine. Una se cei goi. Când oamenii ies la proteste, cu zecile de mii, ei
numea chiar așa, „Când nu mai e aer” (Radu Andriescu devin artiști ai protestului. Arta rămâne puțin în urmă
știe mai bine). Aveam eu dreptul să scriu când în jur atunci, chiar dacă mai sunt fani care umplu stadioane
I N T E
oamenii se sufocau? De ce nu, dacă scrisul învinge boala concerte sau la meciuri de fotbal. Lumea „se dă” de
la (gândire magică)? Am plecat de acolo și mă gândesc mult în spectacol, iar spectacolul este lumea noastră
adesea la oamenii ăia. Asta face un poet după ce s-a re- desacralizată: „De la automobil la televizor, toate bunu-
cuperat – se uită în urmă să vadă ce fac ceilalți. Însă așa rile selecționate de către sistemul spectacular sunt și arme
cum nu m-am numit Lucian (nașii mei au vrut acest pentru consolidarea continuă a condițiilor de izolare a
nume), ci Nicolae (mama a vrut asta), mă gândesc că „mulțimilor însingurate“. Spectacolul își regăsește tot mai
numele pe care îl port înseamnă el ceva nu doar pen- concret propriile sale presupoziții. Originea spectacolului
tru mine, ci și pentru ceilalți: victoria poporului. Nike, se află în pierderea unității lumii, iar expansiunea uri-
zeița victoriei, e protectoarea numelui meu și ar trebui așă a spectacolului modern exprimă totalitatea acestei
să fac ceva pentru a-mi merita numele. Asta și încerc: pierderi: abstracția oricărei munci specifice și abstracția
când toți ceilalți se îmbolnăvesc, mă îmbolnăvesc și eu. generală a producției de ansamblu se traduc perfect în
Dar continuu să scriu pentru vindecare. Eu sunt Băia- spectacol, al cărui mod concret de a fi este tocmai abs-
tul plantă. tracția. În spectacol, o parte a lumii se reprezintă în

fața lumii și îi este superioară. Spectacolul nu este decât Londohome. Ulterior, am oferit cărți unor cunoscuți,
limbajul comun al acestei separări.” (Guy Debord, So- dar și câtorva critici literari de la 4-5 reviste din țară.
cietatea spectacolului). Aici, Debord face analiza spec- Triumful de piață – acum mi-a intrat ca un cui în cap
trală a relațiilor marxiste în societatea post-industrială. expresia asta a ta – nu era în vederile mele nici când am
Capitalul ca imagine a propriei sale puteri. Viața celui luat Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei pentru
care muncește, ca produs separat al vieții lui. Aliena- placheta „Plagiator. 1962”, apărută la o editură mică
rea, firește. Dar oamenii continuă să aspire la condiția din Tg. Jiu („Măiastra”), unde eu mai publicasem (în-
lor eternă și nu pot lăsa acest capital atotdolarizat să grijire proprie) două antologii: „VorbaIago” și „Per-
îi îngroape ca pe lingouri în seifuri cu cifru. A trăi în sona”. Cartea, care ar fi trebuit să apară inițial tot la
sărbătoarea artei înseamnă a ieși din banda rulantă a Claudiu, nu a strâns cronici multe (editură mică, de),
capitalului, din marele lanț financiar, din șarpele care-și dar a atras atenția dlui Ion Pop, cunoscut critic literar,
mușcă coada (de aur, neapărat). Ca atare, el rupe imagi- care a propus-o pentru premiul de care am amintit. Eu-
nea de sine pe care i-o face acest capital expansionist și gen Simion, Mircea Martin, Ana Blandiana și Ileana
regăsește ipostasul, chipul său de la naștere și chipul său Mălăncioiu au votat pentru mine. M-am bucurat ca
de după. Asta poate face unul care este „Om nu fan- un copil, dar cumva timid, de acest premiu la care nu
tomă a capitalului/ Care-și linge sângele de sub piele/ mă gândisem vreodată. Nu puteam să-mi închipui că
Un ins adevărat întors din munca vieţii lui.” (Nicolae aș putea lua un premiu al Academiei, un poet nu se
Coande, cu voia ta). gândește la așa ceva. Premiile trebuie să vină când nu te
aștepți, nu te pui la coadă cu bon de ordine.
– Noutatea trezește rezistență. Ai publicat la Ble- Da, noutatea stârnește rezistență. Și, uneori, re-
cher. Ți s-a reproșat că ai mers după un triumf de piață? sentimente.
– Înțeleg că mă suspectezi. Și tu, Brutus!? La
Casa de Editură „Max Blecher” (de ea vorbești) am fost – Cum îți calibrezi existența, ce lucruri petrecute
invitat de poetul Claudiu Komartin să public. Clau- în viața ta ți-ar plăcea să se repete?
diu cunoaște foarte bine poezia românească, de ieri și – Dacă ne uităm în regimul armelor și muni-
de azi, iar propunerea sa era onorantă. Nici prin cap țiilor, calibrul meu variază între un Colt Magnum 45
nu mi-a trecut că aș viza vreun triumf de piață, cum (un boomer estet, cum m-a catalogat recent un tânăr cri-
spui tu. De altfel, triumf de piață în poezia noastră nu tic-armurier) și o pușcă veche, cu care trăgea Creangă
există, cu excepția unor cărți intens mediatizate de ma- după ciori în secolul XIX (un chopper cărunt și colțos,
rile edituri (câte sunt). Aș putea da și exemple, dar mă după formula altui critic memorabil). Nu mă omor
opresc (experiența ultimă a lui Mircea Cărtărescu, cu după arme, însă, așa că o anume calibrare a mea țin-
un volum de poezie scris în corsetul pandemiei, e mai tește doar banda îngustă a luminii pe care spiritul sare
degrabă irelevantă: o carte sub cota sa, vândută ca un ți- ca Iepurele de Martie al lui Lewis Carroll: aici, acum,
păt dislexic, cu strategii editoriale care nu ajută poezia). într-o clipită, dincolo. Totuși, în fața voastră. Preocu-
U
Când am publicat în 2015 primul volum la Ble- pat de cele ascunse de la facerea lumii, îmi închipui
cher, „Nu m-au lăsat să conduc lumea”, aveam două câteodată că sunt Dali-ul de șase ani, cel care trage de
I
premii ale Uniunii Scriitorilor din România. Nu de colțul mării, sub care se odihnește un câine somnoros.
R V
notorietate duceam lipsă eu, dar triumf de piață, vezi Mediterana mea este o carte lichidă pe care literele se
bine, nu avusesem. Nu am avut nici după, chiar dacă șterg imediat ce sunt scrise (o s-o vedem la toamnă, la
volumele de poezie editate de Claudiu se regăsesc în Mojácar, iar tu vei citi în spaniolă, pe falezele de nisip
librării și merg la târgurile de carte din România. Nici- care duc spre ea, din poemele mele de tine traduse).
T E
odată nu am știut câte cărți s-au vândut din tiraj și nici Așa că nu știu ce ar trebui să repet, de vreme ce nu am
nu am întrebat. văzut mai nimic pe lumea asta. Vara, ca oricare ins care
Claudiu mi-a dat de fiecare dată câte cărți am a pășit pe planeta asta stranie, mă prinde un dor de
N
cerut, iar eu am făcut și lansări, iar sumele încasate au ducă, un călător fără bilet, doar cu un rucsac și cu trei
revenit editorului. La cea recentă, „Nu sunt eu bestia”, mări în coastă, ca pe Ulise al lui Saba, neconsolatul,
nu am făcut lansare în Craiova, doar în București, la cel silit să privească marea din depărtare: „Astăzi rega-
I

unei științe vesele care se numea cândva Hermeneutica

Totalității Bănuite. Azi, ea operează cu nume schimbat
I U
– unul dintre ele ar putea fi Era Digitală din Săptămâ-
na Pre-Apocaliptică a Ultimului Om, Holismul Statis-
tic Pendulatoriu sau mai scurt: Avaria Neuromantică
R V
(pentru explicații alternative vă stă la dispoziție antro-
pologul american Bradd Shore).
Studiile multidisciplinare îi mai acordă criticii
zise de întâmpinare un rolișor, unul de cenușăreasă a zo-
I N T E
nei, bună să lustruiască lampa stinsă de care vorbea Emi-
nescu într-un vers ironic dedicat unui „armeano-grec
lingău cu două fețe: Făclie nu-i nemțescul tău opaiț”.
Nemțizarea s-a produs, iar teoria literară vine azi înain-
tea literaturii, mai ales după experimentele de la CERN
(Large Hadron Collider) care vor descoperi particula
lui Dumnezeu și poate felul în care El citește cohorte-
le de hermeneuți plecați în decodarea Textului ultim.
Adesea critica literară din revistele noastre e inept-ca-
maraderească, curtenitor protectoare sau suav concen-
traționistă: noi și ai noștri. Cei din redactii scriu despre
cei din redacții – nu se refuză nimic. Lipsesc bărbații
ăia albi care să spună ce e mai e și negru. Ca unul care a
scris „Manualul vânătorului de poeți”, critică oarecum
tul meu/ este acel domeniu al nimănui. Pentru alții/ își foiletonistică, impresionistă și chiar de gust, m-am ab-
aprinde luminile portul; neîmblânzitul/ meu spirit încă ținut să produc note la subsol care să arate ce am citit
mă-mpinge spre larg,/ și dureroasa iubire de viață.” De înainte de a citi… poezie. Comentând cartea mea, un
ce să repeți, când sunt atâtea de făcut: insule cu elice, universitar ca dl Ștefan Borbely a opinat chiar că… așa
continente gemene, țărmuri cu dantela jupei celei mai trebuie scris despre poezie: „O face recurgând la un in-
frumoase naiade, pe care se mai vede copita centaurilor strumentar epistemic cosmopolit diferit, extras din per-
care alergau după nimfe. Bătrânul Homer, cu ochii săi sonismul lui Frank O’Hara (1959), din Contracultura
întorși în viscerele lumii sale, a văzut cândva totul – iar americană a anilor ’60 (Ginsberg, Kerouac, Burroughs
noi acum visăm să refacem Troia, a nu știu câta oară. etc.) sau din referinţe despre Whitman şi, mai ales, Ezra
Dar pentru asta, Ahile trebuie să fie înfrânt… Pound, ceea ce înseamnă un alt orizont epistemic de-
cât cel autohtonizant, în care un poet devine însemnat
– S-a produs democratizarea criticii de întâmpi- doar fiindcă se trage din Nichita Stănescu sau Mircea
nare. Se poate ierta diminuarea exigenței? Ivănescu. Aerul pe carel respiră Coande e altul decât al
– A fost o vreme când lucrurile păreau clare: criticii noastre tradiţionale, el fiind cel corect, în opinia
criticii scriau despre poeți, poeții scriau poezie și beau mea, dacă avem în vedere ozonul cosmopolit pe carel
nectar și ambrozie făcute de cei care fac nectar și am- respiră – în general dezabuzat, ironicsarcastic, mă gră-
brozie – ambrozienii. Regii ocârmuiau, acolo unde nu besc să adaug – majoritatea poeţilor recenţi de la noi.
o făcea fulgerul. Însă lucrurile nu stăteau chiar așa, încă Coande strecoară cu lejeritate în textele sale nume pre-
de pe atunci. Nu doar Roberto Bolaño, dar și Marcel cum John D. Caputo, Freddy Mercury, Abbas Kiaros-
Proust, mai înainte, erau de părere că dacă vrei să iei tami etc., decantează cu uşurinţă vortexul şamanic sau
urmele unui poet trebuie să trimiți după el alt poet. psihedelic al multor texte beat sau rock, deschiderea
Acum în „vârsta de fier”, există o rutină a specializării cosmopolită a literaturii noastre recente fiind, pentru
(din mult plastic), care face ca tehnicile de interpretare el, o axiomă cu valoare generativă, epistemică.” (Din
(ne referim la literatură) să fie împrumuturi, coji ale interior, Contemporanul, nr4/2022).

Mă laud și eu, firește (sunt poet, am naturelul Saussure, ci mă scald în câmpul de energie whitmanian
simțitor), dar tot mai cred că a recepta critic e întâi de sau bacovian care le conține cu asupra de măsură. Cri-
toate o chestiune de gust și abia apoi de știință. George tica iese din mantaua literaturii, așa cum fantoma lui
Steiner depistase déjà acel grup tot mai compact pe care Akaki Akakievici revine pe pământ pentru că în exis-
îi numea aficionados of „theory” și propunea în locul tența anterioară i-a fost furat obiectul și nu poate lăsa
acestor dispute și bifurcații care amintesc de Bizanțul așa ceva nepedepsit.
decadent pur și simplu „să citim bine” pentru a simți Adică, „neinterpretat” până la capăt.
prezența vie a operei: cititorul atent trebuie „să anga-
jeze iminența prezenței simțite într-un text la fiecare – Sunt o femeie care invită la întrebări un bărbat.
nivel de întâlnire”. Știință se va mai face, dar gustul Seducția e un analgezic?
se împuținează pe zi ce trece. Ca să zic așa, papilele se – E ca la dans: invită ea, dar el a provocat miș-
subțiază primele. Noi nu mai gustăm, lingem. Poate că carea (părea atât de inocent). Eu nu sunt un dansator
literatura tot mai celofanizată (băgată în vid, să reziste bun, dar pot coregrafia în minte pașii cei mai buni.
în criogenice instrumente de măsurat trecutul) și mai Când scriu, mă redescopăr în postura de dansator cu
complicată care se face azi în lumea devenită deja… mine însumi, dar nu pot evita confruntarea. Și dansul e
chineză (nu tot se fabrică acolo tot ce ne trebuie în Eu- o luptă, iar seducția nu poate lipsi. Totuși, bărbații care
ropa și restul lumii?) va supraviețui omului, dar merită? vorbesc mult nu pot fi seducători serioși. E nevoie de
Însă, dă-mi voie să cred că există o corelație fină între puțin mister, tăceri subtile, un joc în doi în care pohe-
gust, pipăit și interpretare, chiar cu normele canonici- tul e victimă sigură, iar seducătoarea își creează regia
tății critical theory așezate frumos lângă o carte pe care unui spectacol al cărui final doar ea îl știe. Medeea și
tocmai o citesc. Sau o scriu. Vor mai fi oameni de gust mașinile ei de luptă. Iason cel dinainte învins. Litera-
și oameni de expertiză, cititori demodați și alții care tura este adesea o femeie care obține ce vrea de la un
știu ce a fost în capul autorului. Unii pe alții nu se ex- bărbătuș care uită experiențele anterioare și debutează
clud, chiar dacă nu se înghit. Când citesc un poet, că mereu. În asta constă arma lui de forță. Sigur, sunt și
e Whitman sau G. Bacovia, nu mă gândesc la modelul seducători cu patalama care cunosc minutul victoriei,
lingvistic propus de Jakobson și nu pândesc semnele lui tacticile de atac și repliere: nu sunt eu ăla. Însă în poe-
zie, când scriu și mă pro-
iectez pe mine pe pânza
Penelopei, sunt un tip
leal, curajos, bucuros să
ofer adversarului versiu-
nea mea cea mai bună,
atent la echipaj și priete-
nos cu Polifem. Circe e
U
mai primejdioasă, acolo,

în vale, la Mojácar, unde
I
drumul printre lămâi

R V
și portocali se varsă, cu
tot cu pași în marea cea
veche. La final, arheolo-
gii vor găsi două amfore
T E
care s-au băut una pe

cealaltă. La mulți ani,
azi e ziua ta!
N
Castellon-
Craiova, 1-8 iulie, 2022
I

O enigmă: un basm japonez asemănător cu Niadi-Corina CERNICA
ES EU
„Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”
B asmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără

de moarte” are o singură variantă cunos-
cută – un basm italian. Însă, în volumul semnat de
Paralelismul dintre „Tinerețe fără bătrânețe și
viață fără de moarte” și „Povestea lui Urashima Tato,
băiatul pescar” este evident și nu poate fi explicat prin
Yei Theodora Ozaki, ca povestitoare a unor basme ja- influență directă.
poneze, intitulat „Povești japoneze. O colecție alesă Ideea că povestea a apărut spontan, atât în Ro-
din folclorul japonez” (Editura MondoRo, București, mânia, cât și în Japonia, ca urmare a unui vis omenesc
2016; în original, la Tokio, în 1908) apare un basm universal – al tinereții și al nemuririi, este posibilă,
identic prin temă și subiect cu basmul românesc. dar unele motive par foarte apropiate (animalul care
Acest basm japonez se numește „Povestea lui Urashu- călăuzește personajul principal, prințesa din tărâmul
ma Taro, băiatul pescar”. fermecat, dorul de casă, timpul care trecuse acasă, cu-
Subiectul basmului japonez este identic cu cel tia din care vine moartea).
al basmului românesc, dar totul se petrece într-un ca- Alte două basme culese de Petre Ispirescu au
dru fantastic japonez, marcat de motive tradiționale paralele cu povești străine, însă europene, și subiecte
japoneze. foarte asemănătoare: „Cele douăsprezece fete de îm-
Tânărul pescar Urashima Taro, cu un suflet părat și palatul cel fermecat” (cu un basm european
foarte bun, salvează o mică broască țestoasă cu care se cunoscut – „Cele douăsprezece prințese dansatoare”)
jucau și o chinuiau câțiva copii. În dimineața urmă- și „Cotoșman năzdrăvanul” (cu „Motanul încălțat”).
toare, Urashima Taro iese în larg la pescuit. Își dorea Presupunem că aceste basme, similare în pri-
să trăiască măcar zece mii de ani, cât trăiește o broască vința temei, asemănătoare ca subiect și elemente, se
țestoasă, când s-a auzit chemat chiar de broasca pe transmiteau dintr-un loc în altul, de povestitori care
care o salvase. Aceasta îi propune să îl ducă în Rin puteau fi și negustori. De la Drumul Mătăsii, până
Gin, Palatul Regelui Dragon al Mării, din fundul mă- la negustorii de mărunțișuri din târguri, basmele sau
rii. motivele se transmiteau, odată cu mărfurile, sau prin
Urashima Taro este primit ca oaspete în palat, simplă comunicare, de la o țară la alta, în ambele sen-
unde îl așteaptă o frumoasă prințesă. Palatul este țara suri.
tinereții veșnice, unde se trăiește de-a pururi, unde Posibilitatea unor produceri spontane nu poate
vara nu se sfârșește, iar tristețea nu vine. Tânărul pes- fi exclusă, dar presupune asocierea spontană a acelo-
car se căsătorește cu prințesa. Grădina din jurul pala- rași elemente, izvorâte din aceleași trăiri și visuri fun-
tului este fermecată, și în ea sunt cele patru anotim- damentale, existente în psihicul uman indiferent de
puri. cultură.
După trei zile petrecute în palat, lui Urashima „Cotoșman năzdrăvanul” (similar cu „Mota-
Taro i se face dor de părinți și vrea să se întoarcă aca- nul încălțat”) și „Cele douăsprezece fete de împărat
să. Prințesa îi dă, ca semn al dragostei ei, o cutie care și palatul cel fermecat” (similar cu „Prințesele dansa-
nu trebuie deschisă niciodată. Broasca țestoasă îl duce toare”), par a fi basme difuzate în Europa și România,
înapoi. În locul casei părinților este o altă casă, iar prin circulația povestitorilor (poate negustori, care
locuitorii săi îi spun că Urashima Taro trăise acolo în aveau cele mai lungi drumuri).
urmă cu trei sute de ani. Cele câteva zile petrecute în Basmele culese de Petre Ispirescu aparțin fol-
palatul Regelui Dragon al Mării fuseseră trei sute de clorului românesc, dar au variante cunoscute, acum
ani. Negăsind niciun mod de a se întoarce la soția sa semnalate, în basme europene. În cazul poveștii „Ti-
din palatul Regelui Dragon, pescarul deschide cutia, nerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” și basmul
care îl poate ajuta; un fum a ieșit din cutie, Urashima din folclorul japonez, ideea unei influențe este impo-
Taro a îmbătrânit și a murit imediat. sibilă, ca și o legătură directă.
Pe unul dintre Drumurile Mătăsii, către Asia din țări îndepărtate și, la rândul ei, își transmitea va-
sau către Europa, și apoi prin micii negustori, basmul lorile, greu de identificat azi, altfel decât prin simila-
a circulat; are însă puține variante atestate: cea româ- rități parțiale.
nească, italiană și japoneză. Fără a da alte răspunsuri cu privire la enigma va-
Poate aceste basme, doar trei la număr, dintre riantelor celor trei basme românești, adaug doar că, prin
basmele culese de Petre Ispirescu, arată că civilizația basme, pătrundem în structuri psihice și culturale fun-
românească rurală era deschisă motivelor culturale damentale. Acolo unde se află cele trei frumoase basme.
U
E
S
E

Un popas al neuitării Elena DUMITRESCU-NENTWIG
C ADRAN
A utoarea acestor pagini memorialistice este
Elena Dumitrescu-Nentwig, valoroasă
cântăreață română de operă, ale cărei talent și profesi-
întâmplat, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2017; Cre-
dinciosul meu dușman, Editura Limes, Cluj-Napoca,
2017; Iubire la margine de eșafod, Editura Istria ‒ Mu-
onalism au constituit fundamentul unei solide cariere zeul de Istorie „Carol I”, Brăila, 2018; Taina celor două
internaționale, fiind remarcată mai ales pe scenele din perle, Editura Istros ‒ Muzeul de Istorie „Carol I”, Bră-
Germania, dar și din Franța, Spania, Italia, Austria, ila, 2019; O chestiune de onoare. Tânăr pentru o zi, Edi-
Olanda, Belgia, Israel ș.a. tura Istria ‒ Muzeul de Istorie „Carol I”, Brăila, 2018).
S-a născut la Brăila și a studiat la Conservatorul În povestirea de față, Elena Dumitrescu-Nen-
„Ciprian Porumbescu” din București, unde i-a avut twig evocă amintirea unui Paște sărbătorit în comuna
profesori pe tenorul Valentin Teodorian și pe regizorul bucovineană Vama, în perioada primelor sale angaja-
Hero Lupescu, două repere majore în arta lirică româ- mente în teatrele de operă din Europa, când viitorul i
nească. Activitatea solistică și-a început-o la Opera Na- se arăta luminos (succesul fulminant pe care l-a avut
țională din Iași, colaborând, în același timp, cu Opera în străinătate avea să-i atragă însă mânia Securității,
Națională din București. care a „răsplătit-o” cu numeroase șicane, afectându-i
În străinătate, a debutat la Badisches Staat- cariera). Personajele principale ale povestirii sunt fi-
stheater din Karlsruhe (1972), în rolul Privighetoarea ințe iubite din trecut, ca soțul său, Franz-Ferdinand
din opera „Păsările” de Walter Braufels. Calitățile ei Nentwig, mare bariton eroic wagnerian (renumit și
vocale excepționale, de soprană dramatică de colora- apreciat atât de pe scenele din Germania, cât și de pe
tură, precum și posibilitățile interpretative speciale, cea de la Metropolitan Opera din New-York), pre-
dublate de o frumusețe fizică și scenică spectaculoasă, cum și părintele profesor Victor Moise, care a slujit
au propulsat-o spre partiturile lirice fundamentale: Re- la biserica din Vama în perioada 1969‒1990 (până la
gina nopții din „Flautul fermecat”, Donna Anna din pensionare). Amândoi sunt plecați acum dintre noi.
„Don Giovanni” și Fiordiligi din „Così fan tutte” de După patruzeci de ani de la acea memorabilă sărbă-
W.A. Mozart; Lucia din „Lucia di Lammermoor” de toare pascală, autoarea pornește „în căutarea timpului
Gaetano Donizetti; Nedda din „Paiațe” de Ruggero pierdut”, însoțită de Anica și Bubu, alți oameni dragi
Leoncavallo; Violetta din „Traviata”, Gilda din „Ri- ei ‒ și nouă, celor care i-am cunoscut. (Delia Voicu)
goletto”, Leonora din „Forța destinului” de Giuseppe
Verdi; Olympia, Antonia, Giulietta din „Povestirile lui
Hoffmann” de Jacques Offenbach; Salomeea din „Sa-
lomeea” de Richard Strauss; Rosina din „Bărbierul din
Sevilia” de Gioachino Rossini; Cio-Cio-San din „Ma-
dama Butterfly”, Manon din „Manon Lescaut” de Gi-
acomo Puccini.
După ce a hotărât să nu mai cânte, părăsind
scena, Elena Dumitrescu-Nentwig a început să predea
canto – în Belgia, Germania, Portugalia –, iar apoi,
atrasă de o nouă chemare, s-a dedicat scrisului, creând
cu fervoare povestiri, romane, basme, memorii, teatru
(Naufragiații din Brăila, Editura Limes, Cluj-Napoca,
2008; De răsfoit, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2015;
Noi, romii și restul lumii, Editura Limes, Cluj-Napo-
ca, 2015; Adevărate sau imaginate, de întâmplat s-au Cu Franz Ferdinand Nentwig, în Paiaţe, 1974
Să merg cu mașina prin România este pentru mine că Părintele avea mulți copii) ca să ne ureze bun-venit.
un risc, o aventură. Dar și o plăcere fără margini. Peisaje Înăuntru mirosea a cozonaci, care erau așezați la răcit pe
carpatine de un pitoresc unic sunt legate de amintiri va- un scrin. Ouăle încondeiate stăteau pe farfurii de pământ.
loroase din anii grei ai tinereții mele, care alternează pre- Era seara Învierii, iar Părintele trebuia să plece la slujbă.
cumpănitor cu memoria prigoanei, a fricii și a lipsurilor Ne-am dus și noi, cu frica în sân, pentru că ne temeam să
din timpul dictaturii comuniste, cea mai dureroasă fiind nu-l denunțe cineva pe Părinte că găzduiește oaspeți din
răpirea libertății personale. Dar au existat totuși oameni „Vestul capitalist”.
neînfrânți, intacți, care au riscat mult în timpul acela. Tot satul venise la Înviere. Franz, ținându-mă de
Unul dintre ei a fost părintele Victor Moise de la Vama, mână, nu se sătura privind costumele minunate, țesute și
una dintre personalitățile cele mai luminoase pe care le-am cusute în casă, de toate culorile; dar, cel mai mult rămăsese
întâlnit în viața mea. uimit când a văzut biserica de lemn, construită cu cinci
În anul 2016, venind din Vest cu mașina în Ro- sute de ani în urmă, unde preotul Moise oficia slujba. Ză-
mânia, am trecut pe drumul de la Cluj spre Suceava prin rindu-ne, imediat o bătrânică a venit și l-a luat pe Franz
Vama, comuna moldoveană de care mă leagă amintiri de de braț, ducându-l în rândul bărbaților. De-abia atunci
neuitat. Una dintre acestea datează din 1978, când dragul am văzut că în biserică femeile stăteau de-o parte, iar băr-
meu tată ne părăsise, intrând în tărâmul de unde nimeni bații de alta. Franz a urmat-o ascultător, zâmbind fericit.
nu se mai întoarce. Tenorul Ionel Voineag, coleg de brea- Amuzate, noi râdeam pe înfundate, dar ne și temeam să
slă pe care-l prețuiesc nespus, ne-a invitat pe mine și pe nu-i facem rău Părintelui, care nu era văzut cu ochi buni
soțul meu, Franz-Ferdinand Nentwig, ca la întoarcerea de slugile partidului. Am luat lumină și am plecat acasă.
spre Germania să ne întâlnim la Vama, în casa Părinte- Sătenii s-au purtat discret, deși Franz era ca măgarul între
lui Moise, tatăl fermecătoarei lui soții, Suzana, pianistă și oi, între muntenii din Vama, mai mărunți cu un cap decât
prietenă solidară în acele timpuri de suferință. În mașină el... Ajunși din nou la gazde, am jucat ‒ cu preoteasa și
se mai aflau sora mea și soțul ei, care ne însoțeau, ca de obi- copiii lor, cu sora mea și soțul ei și cu prietenii noștri de la
cei, până la ieșirea din țară. Se întâmpla înainte de Paști, Iași ‒ ,,Popa prostul”, cu pedepse. Cel mai oropsit era cum-
când toată lumea era preocupată să facă rost de bunătățile natul meu, care, dacă rămânea cu ultima carte, trebuia să
specifice sărbătorii creștine cu care trebuie să fie acoperită cânte. Pedeapsa asta era grea pentru el, care nu avea ureche
masa în această zi. Mai veniseră și alți prieteni de la Opera muzicală și intona fals de se îndoiau furculițele, spre hazul
Națională din Iași, unde eu fusesem angajată în perioada tuturor. De precizat că la masă erau trei soliști de operă,
începuturilor mele artistice, timp de șase ani. plus câțiva instrumentiști, copiii preotului. Când s-a în-
Casa parohială era una dintre cele mai frumoase: tors Părintele nu știm, fiindcă fiecare chef se sparge odată și
mare, cu tavane înalte, cu o galerie de geamuri de jur-îm- odată, mai ales după o călătorie lungă, cum făcuserăm noi
prejur, cu o capelă proprie și un mobilier la fel de bătrân ca în ziua aceea. Am dormit bine în casa cu miros de vanilie
ea, găzduind generos familia numeroasă a Părintelui Moi- și levănțică, de lemn vechi, lemn care scârțâia sub pașii
se. Pe timpul acela, era un delict grav să primești străini în noștri dimineața, când trebuia să coborâm din pat. Aerul
locuința ta. Se dădeau amenzi draconice, plus urmăriri și de munte invada fiecare locșor și, deși erau așa de mulți
diverse șicane, ce făceau dintr-un om binevoitor și ospitali- copii înăuntru, nimeni nu și-a făcut simțită prezența până
N
er un infractor. Cel mai mare risc îl reprezenta Franz-Fer- nu s-a trezit și ultimul oaspete. Era cu adevărat un cămin
dinand, care, cu înălțimea lui, de un metru și nouăzeci și cu tihnă dumnezeiască. La micul-dejun erau pe masă de
A
doi, cu ochii albaștri, nu putea fi decât un „neamț”. Când toate: cafea tocmai râșnită, caș proaspăt, unt din sat, nu
cobora din mașină, trebuia să fim atenți să nu-l vadă ni- de la fabrici, dulcețuri aromate din fructele pădurilor și
R
meni. Eu mă amestecam ușor printre români și, vorbind grădinilor ce se revărsau de pe munții din jur, felii de co-
limba, riscul era redus. zonac pufos, umplut cu nucă și cacao, moale ca pernele pe
A D
Când am ajuns la Vama, era deja întuneric. Părin- care ni le pusese preoteasa pe scaune (să nu fie cumva prea
tele a deschis o șură și a făcut să dispară automobilul nos- tari), ouă roșii pe care erau desenate motive de pe ii, fote
tru cu număr de Germania. După aceea, ne-a îmbrățișat și velințe măiestre, ouă pe care nu-ți venea să le spargi și
călduros și ne-a poftit în casă. Copiii lui, toți îmbrăcați în să le mănânci, de frumoase ce erau. După ce am cântat
C
costume naționale, erau aliniați de la mic la mare (pentru ,,Hristos a înviat!”, ne-am avântat în vorbăria veselă și

gălăgioasă românească, povestind cu savoare aventura lui figurație pentru Dumnezeu. N-a fost rău!” Nu suna ca o
Franz-Ferdinand cu sătenii din seara de Înviere. Într-un glumă, ci ca o reverență în fața unui act profund religios...
N
fel, eram mândră de „neamțul” meu, care s-a adaptat atât
de bine situației. ...Și parcă nu-ți vine să crezi, dar au trecut patru-
D R A
– La zece trebuie să mergem toți la biserică!, ne-a zeci de ani după întâmplările povestite mai sus. Acum,
anunțat preoteasa. Așa a spus Victor. când am revenit la Vama, preotul Victor Moise nu mai
Ne-am prezentat toți, punctuali, frumos îmbrăcați, există, copiii lui sunt răspândiți cine știe pe unde, în exis-
la Mica Înviere. Fetele primiseră câte o ie bucovineană. tența lor de oameni maturi și cu rost. Franz nu mai trăiește
Până la mine nu mai ajunseseră, așa că am îmbrăcat o nici el, a murit cu doi ani în urmă... Iar eu, ajunsă în
rochie albă din in și mi-am legat în jurul taliei un brâu, Vama, caut casa Părintelui și acea biserică de vis, cuprinsă
A
lat de o palmă, cusut cu motive colorate geometrice, pe fond de o copleșitoare tristețe că nu le mai găsesc. O ploaie mă-
C
negru. Eram așa de mândră de veșmintele mele, simțind runtă vine din cer: parcă suferința mea e împărtășită de
parcă o binecuvântare divină ce ne învăluia pe toți. Ca natură – ca atunci, de Paști, când îmi împărtășea fericirea.
prin minune, cerul se întâmpla să fie albastru, fără niciun E târziu. Anicuța și Bubu, prietenii mei minunați,
nor, între munții satului, scoțând în evidență, ca decupa- mă așteaptă la marginea Sucevei. Nu vreau să-i las în
te cu foarfeca, biserica, dar și copacii treziți de primăvară ploaie. Plec cu dorul neîmplinit de a retrăi o secvență sacră
și casele gospodărești proaspăt zugrăvite, cu acoperișuri de dintr-un timp apus, pe care nu l-am uitat și pe care îl port
șindrilă și flori la ferestre. Sătenii îmbrăcați de sărbătoare în inima și în memoria mea, de parcă s-ar fi întâmplat
păreau răsăriți de prin florile ce umpleau tăpșanurile co- ieri. Pot să depăn, moment cu moment, zilele de atunci,
borâte spre noi, în vale. Nu era nicio mașină, nicio căruță retrăind bogăția de a trăi într-o Românie intactă, umană
pe drum. Strada principală era plină de omenirea unită și plină de ospitalitate. În munți, Partidul Comunist nu
pașnic în sărbătoarea Izbăvitorului nostru, Iisus Hristos. avea posibilitatea să-i controleze strâns pe țărani, nu erau
O imagine plină de fericire ne revărsa pe toți spre biseri- suprafețe agricole mari, deci nu existau colhozuri după mo-
ca veche, unde ne aștepta prietenul nostru, preotul Victor delul sovietic. Țăranii erau uniți și își păstrau mai ușor
Moise, Dumnezeu să-l odihnească! Da, era sărbătoare, era identitatea și demnitatea clădite de secole.
pace, era Paști. Ajunși înăuntru, bătrânica din ajun, în- Îmi plac mult călătoriile cu mașina. Mergând către
soțită de un fruntaș din sat, l-a întâmpinat pe soțul meu, Suceava, mi-am amintit cum Părintele, auzind că noi doi
ducându-l în mijlocul obștii de bărbați. Acolo, omul care nu eram cununați decât civil (pentru că Franz era de reli-
l-a condus i-a dat o lumânare aprinsă, înaltă de un me- gie catolică), ne-a propus să ne cunune în capela casei sale.
tru, integrându-l și pe Franz-Ferdinand în cercul de săteni Spre surprinderea Părintelui, Franz a fost fericit și a accep-
chipeși și cu autoritate. Un ritual pios, cu mătănii, rotiri tat imediat invitația. A venit un dascăl, copiii au ornat ca-
și închinăciuni la timpul dictat de cântările preotului era pela cu lumânări și busuioc, iar preotul ne-a pus pirostriile
oficiat cu rigoarea impusă de tradiție. Franz era serios, pă- pe cap, mie și lui Franz-Ferdinand, într-un cerc restrâns de
truns de demnitatea momentului și de cinstea ce i se oferise, prieteni, intim și smerit. Într-adevăr, fuseserăm și înainte
aceea de a fi tratat de localnici ca pe unul de-al lor. Copia soț și soție dar, din acel moment, eram astfel și în fața lui
exact ce făceau ei, executând totul fără stângăcii și ezitări. Dumnezeu. În Germania, luni după aceea, când își amin-
Noi îl priveam uimiți, nescăpându-ne din vedere zâmbetul tea, Franz cânta prin casă ,,Doamne miluiește!”. Reținuse
amuzat al preotului care, mișcându-se printre enoriași, re- exact melodica și cuvintele-cheie din ortodoxism. Amândoi
marca prezența lui Franz-Ferdinand în noul lui rol. După știam de unde veneau și, așa, rememoram mereu ziua cu-
slujbă, aceștia i-au urat lui Franz un „Paște fericit!”, la care nuniei noastre de la Vama. Părintele ne-a făcut atunci un
el răspundea îndatoritor și emoționat de afecțiunea sponta- dar cu adevărat dumnezeiesc, mie și lui Franz-Ferdinand,
nă a sătenilor din Vama. Femeile mai în vârstă îl sărutau cel care mi-a fost alături patruzeci și cinci de ani, fermecă-
apăsat, îi întindeau colaci și ouă încondeiate, bărbații îl torul meu bărbat, ,,neamțul” meu, artist înflăcărat și omul
băteau pe umăr, mulțumiți de „neamțul” meu, arătând meu pe pământ și în cer.
că îl prețuiesc și că, la Vama, el nu mai era un „străin”. În
drum spre casa parohială, Franz, care cântase pe cele mai Am ajuns la Suceava. Ploua mărunt, o „ploaie cio-
mari scene de operă din lume, mi-a spus: „Astăzi am făcut bănească”, așa cum spun românii. Apa trecută parcă prin

sită, ca o pulbere, țesea din înalt pânze subțiri ce te răceau M-am bucurat să mănânc ceva ce nu se găsește în meniuri-
încetul cu încetul, te udau treptat, până la piele. Precum le din străinătate, să vizitez mânăstirile și, mai ales, să mă
cerul, gri și posomorât, oamenii mergeau cu capul plecat, reîntorc la Vama, în căutarea amintirilor. Ah, ce bine că
cu fruntea încruntată, uitând să zâmbească. Am văzut-o nu mai trebuia să mă așez la volan! Mașina mea, după o
pe Anicuța imediat, așteptând răbdătoare, cu umbrela în călătorie așa de lungă (de la Lisabona la Suceava) se putea
mână, la marginea șoselei, ca nu cumva să mă piardă din odihni în garajul pe care Bubu i-l pusese la dispoziție. Eu și
vedere. Zâmbea, nu avea niciun stres și îmi dădea impresia mașina, care aveam câțiva anișori în plus, făcuserăm îm-
că ar mai fi stat câteva ore în ploaie să mă aștepte, așa se preună un job bun. Bubu conducea liniștit mașina lui, iar
bucura să ne revedem. Doamne, ce noroc că am întâlnit eu mă desfătam privind munții, casele, florile și discutând
în viața mea asemenea oameni! Anicuței și lui Bubu, soțul cu Anicuța de-ale noastre. Prin ferestrele larg deschise tre-
ei, nu le lipsesc decât aripioarele ca să fie cu adevărat niș- cea aerul limpede și răcoritor ca apa fântânilor, mai bună
te îngeri. Le-am câștigat prietenia prin fiica lor, Mihaela, decât orice altă licoare. Sfinții Constantin și Elena îmi dă-
copil din carnea și sufletul lor: omenoasă, frumoasă și mai ruiseră o zi după sufletul meu, alături de cei mai minunați
bună aproape decât suportă lumea asta, care devine din români, Anicuța și Bubu. Soarele lumina generos totul,
ce în ce mai păcătoasă. Era de la sine înțeles că o să trec satele erau curate și înfloritoare, iar eu dormisem bine și
pe la părinții ei, la ,,Sușeava” ‒ cum cântă bucovinenii eram în cea mai bună dispoziție.
numele urbei din nordul nordului României ‒ orașul lui Vizita la Mănăstirea Humor este primul popas al
Ștefan cel Mare, cu un folclor bogat, cu un public în fața călătoriei noastre. Deși nu e prima oară când pășesc pragul
căruia am cântat deseori, ca tânără solistă a Operei din ei, retrăiesc o emoție uriașă. Rămân în pragul bisericii și
Iași. O cameră minunată, cu icoane și țesături, un pat bun încerc să stăvilesc patetismul care îmi cotropește, în între-
și curat, mâncare, prăjituri, cât ține masa. Și un jucător gime, ființa. Nu cad în genunchi, de teamă să nu strig, să
pasionat de table, cum este Bubu, căruia trebuie de fiecare nu plâng în hohote. Mă cuprind o smerenie, o credință și
dată să-i demonstrez cât de înaintată este școala de table o măreție ce nu încap în cuvinte, un sentiment ancestral,
brăileană, în luptă pentru întâietate cu școala din ,,Su- o siguranță și o mândrie, gândindu-mă că fac parte din
șeava”. Dar Bubu este un jucător care știe și să câștige, și neamul care a clădit această mănăstire. Sfințenia locului
să piardă. Omenia acestor doi prieteni mă copleșește. O creat de meșterii populari, picturile iconarilor hăruiți de
viață întreagă nu poate cuprinde căldura pe care o simți Dumnezeu, încadrate de linii aurite, parcă mi-ar da bine-
fiindu-le oaspete doar câteva zile. Anicuța este o drăguță, o cuvântare și mi-ar spune ,,bun-venit!”. Da, aici sunt acasă,
adevărată femeie, practică, înțeleaptă, mămoasă și harni- aici românca din mine poate să se roage, dar, în primul
că. Amândoi știu să asculte, știu să aline și să-i dezmierde rând, simt nevoia să-i mulțumesc Celui de Sus pentru ce
pe cei din jurul lor. mi-a dăruit de-a lungul vieții. Atâtea biserici, catedrale și
Desigur, Vama ‒ prin care trecusem, fără să găsesc domuri celebre am vizitat în existența mea... M-am mi-
cele două locașuri fericite din tinerețea mea ‒ a fost una nunat și m-am prosternat în fața altarelor lor, care slăvesc
dintre temele discuțiilor noastre. A doua zi (iar spun ,,a geniul arhitectural al lumii creștine. Dar acasă mă simt
doua zi”!) era onomastica mea, de Sfinții Împărați Con- numai aici, aici sfinții îmi sunt aproape, pentru că pot par-
stantin și Elena. ,,Ce facem mâine?”, s-a pus întrebarea. că să-i ating cu mâna. În curtea plină de flori a mănăstirii,
N
În niciun caz nu aș fi dorit ca Anicuța să stea în bucătărie călugărițele blânde și sfioase deretică harnice. Frumusețea
pentru mine. Bubu a făcut imediat un plan, aflând că do- acestui loc este păstrată intactă, prin munca și dăruirea lor.
A
resc să ieșim undeva la un restaurant în natură: Înlăuntrul fiecăreia dintre ele se ascunde un destin tainic,
– Mergem la mănăstiri și, după aceea, dăm o fugă ochii lor sunt senini, plini de pace, căci au ajuns acolo unde
R
până la Vama ca să căutăm casa și biserica pe care aseară și-au dorit. Mă surprind evitând să fac zgomot, îmi poto-
nu le-ai găsit! Pe drum, în pădure, este un restaurant mi- lesc pașii, ca să nu tulbur armonia și liniștea locului.
A D
nunat, unde putem lua prânzul. Îmi vine greu să mai merg la Mănăstirea Dra-
– Încântată! Crezi că la restaurantul din pădure au gomirna ‒ măreață, așa cum o anunță, cu sonoritate, și
ciulama de ciuperci cu mămăligă? numele ei slav. Dragomirna! Cu litera ,,r”, rostogolitoare
– Cred că da!, a spus Anicuța, sigură. ca hergheliile carului de foc al Sfântului Ilie, ca duritatea
C
Ciupercile cresc peste tot prin pădurile bucovinene. războaielor pe care le-a trăit, de-a lungul istoriei. Dar și cu

îndulcirea numelui în care cuvântul ,,drag” își are sălașul, – Să întrebăm o persoană în vârstă, care l-a cunos-
iar „mir” semnifică binecuvântarea lui Dumnezeu. Dra- cut pe Părintele Moise!, am propus eu.
N
gomirna este impunătoare, întinsă, bogată, puternică, scut Și Bubu a parcat la marginea șoselei. Chiar atunci,
și locaș sfânt. Dragomirna cere putere de la un creștin. Este am văzut o bătrână care venea de la cumpărături. Am să-
D R A
stăpânitoare și impunătoare, amintindu-ne cât suntem de rit din mașină și am oprit-o.
neînsemnați și de trecători în lumea aceasta. Am plecat ui- – O, Părintele a murit, în casa dumnealui nu mai
mită și șovăitoare de acolo. După Dragomirna, n-am mai locuiește nimeni. Dar merg cu dumneata să ți-o arăt. Nu e
avut puterea să continui pelerinajul și pe la alte biserici. Și departe. Biserica veche nu mai e!
– Vai de mine, s-a dărâmat?, am strigat eu, speriată.
– Nu, nu! Au desfăcut-o și au dus-o la Suceava, la
A
Muzeul Satului.
C
Deci puteam s-o revăd. Mai exista. Împreună cu
bătrâna localnică, am mers la casa pe care amintirea mea
o păstra cu sfințenie. Ținusem legătura, ani de zile, cu pre-
otul Victor Moise, dar, așa cum se mai întâmplă în viață,
ne-am pierdut din vedere. La un moment dat, nu ne-am
mai scris. Am aflat cu durere de la fiica lui, Suzana, că
tatăl ei a murit. Știam că Părintele scrisese o carte, pentru
care avusese neplăceri, și că, după Revoluție, când a ieșit la
pensie, s-a mutat din Vama.
Am intrat în curtea năpădită de buruieni a reșe-
dinței parohiale. Șopronul, unde preotul adăpostise mașina
noastră, galeria de geamuri, casa însăși păreau încă între-
ținute... Totul îmi era cunoscut. M-am dus la o fereastră și
am privit în interior: o cameră goală, în care mai rămăsese
doar o iconiță pe un perete. Niciun mobilier, nimic din
ceea ce fusese odinioară viața oamenilor atât de iubiți care
locuiseră înăuntru. Era o casă părăsită. Vârstnica noastră
însoțitoare dădea, gânditoare, din cap, de parcă și ea re-
chema anii când Părintele Moise și familia sa trăiau în
frumoasa lor gospodărie.
Am plecat lăsând în urmă acel loc, pe care precis
atunci l-am văzut pentru ultima oară. Aveam certitudinea
că pentru mine totul s-a sfârșit acolo, în satul cu Paști-
le Sfânt, cu slujba la care soțul meu participase intens, cu
sătenii înveșmântați în straie de sărbătoare, cu ouă încon-
deiate și colaci împletiți. Capela minunată în care eu și
Franz-Ferdinand fuseserăm cununați era acum o cameră
goală și albă, ce își pierduse menirea, odată cu plecarea
din sat a preotului. Poate că Franz, Părintele Moise și fru-
în mașină dialogurile s-au oprit, pentru un timp. Ne-am moasa preoteasă s-au întâlnit, undeva, în cer și au privit,
cufundat în tăcere. de sus, cum am mai trăit o dată acele momente de neuitat.
Așa am ajuns la Vama, care era greu de recunoscut. Aș scrie, în continuare, despre ospitalitatea, umorul, cul-
Cum am mai spus, trecuseră, de când fusesem aici, peste tura și naturalețea acestei familii, dar pe cei care au murit
patruzeci de ani. La vizita de odinioară nu văzusem prea îi voi lăsa să se odihnească în somnul lor de veci și, dacă
mult din localitate, pentru că nu voiam să ieșim în eviden- Dumnezeu îmi va îngădui, poate îi voi reîntâlni, pe toți,
ță, evitând plimbările de frica denunțurilor. în lumea Lui.

După mici ocoluri prin locuri pe care Anicuța și vura momentul pe care îl organizase ‒ așa cum face ea, de
Bubu, ca buni și iubitori bucovineni, au vrut să mi le obicei, ca să se simtă bine toată lumea. Draga mea prietenă
arate, am ajuns la „restaurantul din pădure” la care in- a mai aflat că acești copii erau elevii unei școli germane
tenționam să luăm masa de prânz. Era mare, frumos și din Suceava, ceea ce m-a bucurat nespus, având în vedere
nou, inspira încredere pentru o bucătărie autohtonă de că foarte mulți ani din viața mea trăisem în Germania.
bună calitate. Anicuța, iubita mea prietenă, l-a înștiințat La întoarcere, l-am cunoscut și pe profesorul cu care elevii
pe proprietar cine sunt și că veniserăm aici împreună ca veniseră în pădure. (Mai târziu, Anicuța le-a dus la școală
să-mi serbez onomastica. Bucatele au fost de toată cinstea. câteva cărți de povești scrise de mine în limba germană.)
Din când în când, proprietarul trecea pe la masă ca să ne Fusese o sărbătoare adevărată. După o despărțire zgomo-
întrebe dacă totul este în regulă, dacă mai dorim ceva. De toasă și cordială, Bubu ne-a dus la Suceava. Voia să-mi
afară, se auzeau vocile vesele ale unor copii, care proba- arate Cetatea și să mergem la Muzeul Satului, unde se afla
bil făceau o excursie cu școala. La cafea, proprietarul ne-a acum biserica din Vama. Afară, la umbră, am mai băut
anunțat că, după ce terminăm cu masa, ne așteaptă un câte o cafea în restaurantul de lângă Cetate. Muzeul era la
cadou din partea lui: o plimbare cu trăsura prin pădure. o aruncătură de băț. Doamne, nu mai era mult până o să
Nu, nu accepta să plătesc, era plăcerea lui. Bubu a rămas revăd biserica de care-mi era atât de dor!
în restaurant. Eu și Anicuța ne-am bucurat de acest gest La poarta muzeului ne-au întâmpinat două fete
mărinimos și am coborât pe scara de la intrare, în fața că- frumoase și prietenoase, care ne-au explicat unde se află bi-
reia oprise o caleașcă încăpătoare, care atrăsese și atenția serica. Treceam printre casele bucovinene, cu ușile deschise,
unui grup de copii aflați în apropiere. Veniseră repede să cu miros de ceară și levănțică. Erau case în care viețuiseră
vadă pentru cine era pregătită. Cu ochi mari, curioși se oameni adevărați, la fel ca și „străbuna” biserică din Vama,
postaseră în stânga trăsurii, urmărind cum eu și Anicuța pe care am găsit-o cu ușurință. Pe dinafară, ca și pe dină-
luam loc pe canapele. Citeam pe chipurile lor părerea de untru, era așa cum trăia în amintirea mea: lemnul vechi,
rău că ei rămâneau pe jos. Trăsura era mare. De ce oare să înnegrit de vreme, podelele acoperite de covoare înflorate cu
mergem numai noi cu ea? trandafiri, ștergare albe brodate și apretate, de parcă ieri
– Ei, ce stați și vă uitați așa? Haideți, sus! Urcați-vă ar fi fost așezate sub icoane, altarul din care sfinții priveau
lângă noi! blânzi, candele. Vocea unui preot, imprimată pe bandă, se
A urmat o îmbulzeală pe canapeaua din față, pe auzea alinător, mângâietor. Poate era chiar vocea lui Vic-
jos, lângă picioarele noastre, copiii și-au cucerit toți câte un tor Moise... Eu pe el mi-l închipuiam, slujitor al acestui
loc. Birjarul a pocnit din bici, iar caii puternici și proaspăt spațiu sfânt.
țesălați au pornit la drum. Soarele care se furișa printre Ce revedere! Biserica aceasta făcea parte din bio-
coroanele stufoase ale copacilor, parfumul ierbii cosite, co- grafia mea, a mea și al lui Franz, a prietenilor care îmi
piii cu fețe zâmbitoare mă recompensau după lungul meu lipseau, inclusiv Anicuța și Bubu, revăzuți acum. M-au
drum din Lisabona. Numai și pentru ziua aceea merita să lăsat singură. Pe o bancă de lemn, unde m-am așezat sfâr-
vin până aici. Anicuța strălucea de fericire. Ne simțeam și șită de dor, ascultam vocea parcă venită din cer ca să mă
noi tinere, printre școlarii ce ne însoțeau. aline și ca să-mi dea posibilitatea să-i mulțumesc lui Dum-
– Azi este ziua onomastică a doamnei. Ar trebui nezeu că am trăit ‒ și retrăit ‒ momente tulburătoare și
N
să-i cântați ceva!, a spus ea. fericite. M-am rugat pentru cei morți, dispăruții pe care
Copiii au fost curioși să afle cine sunt eu. Bineînțe- nu încetasem să-i iubesc și cărora le-am rămas îndatorată,
A
les, Anicuța i-a lămurit și copiii au căutat pe internet să afle dar și pentru cei vii. Slavă Domnului, cu Suzana și Ionel
mai multe despre mine. Evrica! M-au găsit, au citit repede Voineag păstrez, în continuare, legătura. Sunt prieteni și
R
ce era scris în „biblia” timpurilor noi. Acum ne cunoșteam artiști de mare valoare, martori și părtași ai acestor clipe
și mai bine. În poșetă aveam niște biscuiți din Portugalia, unice pentru mine. În registrul de oaspeți al muzeului, am
A D
pe care copiii și i-au împărțit frățește. Au urmat un cântec consemnat și eu „istorica” mea vizită. Închei aceste rânduri
după altul. Trop, trop, ritmul cailor, cântecele copiilor și mărturisind că aș dori să revin, să pot revedea muzeul mai
buna noastră dispoziție făceau această excursie un punct în amănunt și să strâng din nou mâna fetelor care m-au
de vârf al sărbătorii de Sfinții Constantin și Elena, un alt primit atât de frumos în locul unde se află cea mai iubită
C
dar ceresc de ziua mea. Anicuța mă ținea de mână și sa- biserică a sufletului meu!

Asdreni, un poet albanez Marius CHELARU
BALC ANI C A
care a trăit şi a scris în România
D e-a lungul timpului în România s-au con-

stituit adevărate „colonii” ale albanezilor,
cu precădere în București și Constanța, dar și în alte
făcut versurile, care răspund sentimentelor noastre pa-
triotice, profitând de versurile originalului românesc
din primele patru strofe. Strofele cinci și șase sunt crea-
orașe ale țării (Craiova, Brăila, Iași, Tulcea ș.a.). Acti- ția mea de la un capăt la altul, cu spirit albanez, pentru
vitatea acestora pentru renașterea țării lor, pentru in- a-i da cântecului un sfârșit mai dinamic”. Apoi, după
dependența și crearea ca stat a Albaniei de astăzi este ce a fost întâia oară cântat în corul bisericii la București,
cunoscută. Delegații plecați cu Ismail Qemali din Bu- în 1908, din 1912 a devenit imnul de stat al Albaniei.2
curești spre Albania au constituit un sprijin important O altă relatare despre cum cântat prima dată de
pentru momentele care au dus la proclamarea indepen- un cor al coloniei albaneze din București acest cântec
denței, iar unii dintre cei plecați din România au acces a fost narată de Dorian Koçi3, și redată într-un text
la cele mai înalte funcții în noul stat. publicat în 2020 în „Drita”, la București. Astfel, scrie
Unii dintre albanezii care au ajuns și în Româ- autorul citat, după ce în 1908 albanezii din București,
nia, au publicat cărți aici, au fost scriitori importanți conduși de Nikolla Naço, „au reușit să deschidă o bise-
ai acestei țări. Putem începe „lista” chiar cu Naim rică pentru albanezi” (albanezii din „colonie” au strâns
Frashëri, poetul național al Albaniei, apoi Lasgush bani și pentru ridicarea edificiului, și pentru salariul
Poradeci (pseudonimul lui Lazar Gusho; 1899-1987) preotului – primul a fost Harallamb Çalamani, o orgă,
și Mitrush Kuteli (pseudonimul lui Dhimitër Pasko/ cor – dirijor fiind un faimos muzician al timpului de
Dimitrie Pascu, 1907-1967) ș.a., ș.a. Unul dintre „scri- la noi, Ion Chiriac - ș.a.), „Sf. Gheorghe cel Nou”. La
itorii bucureșteni”, cum îi numește Luan Topciu în Is- prima slujbă în limba albaneză, în 1908, corul a inter-
toria literaturii albaneze1 (și argumentează elementele pretat și cântecul lui Ciprian Porumbescu „Pe-al nostru
biografice și artistice comune care justifică o astfel de steag e scris unire”. Plăcându-le foarte mult albanezilor,
„catalogare”), în care sunt evidențiate și aceste aspec- aceștia au apelat la Asdreni „să adapteze textul cântecu-
te, inclusiv legătura profundă cu România/ literatura lui în limba Albaneză”. Astfel s-a ajuns la textul care, pe
română, membri ai comunității albaneze, care au con- muzica lui Porumbescu, a rămas până azi imnul de stat
tribuit și prin opera, prin activitatea lor la promovarea al Albaniei, intitulat „Jurământul pe drapel”. Imnul a
cauzei țării natale, dar și la imaginea pe care aceasta o ajuns foarte cunoscut printre albanezii din București,
avea la noi, deși a activat și la Constanța, a fost Asdren/ din România, „și a ajuns în patrie adus de Tashko Ilo
Asdreni – Aleks Stavre Drenova (1872-1947), publi- și Hilë Mosi”, la Corcea, apoi în toată țara, fiind cânta
cist, poet, cunoscut poate mai ales pentru că semnat la „ridicarea drapelului Independenței la Vlora”, în 28
versurile imnului Albaniei (Imnul steagului/ Hymni i noiembrie 1912.
Flamurit), adaptându-le parțial pe cele ale românului
Andrei Bârseanu, deși opera sa a avut o însemnătate Asdreni s-a născut la 11 aprilie 1872 în satul
pentru literatura Albaniei. Imnul este cântat pe melo- Drenova (în aromână: Dãrnova), azi în județul Korça
dia Pe-al nostru steag e scris unire (în albaneză Betimi mi (în aromână: Corcea), atunci în Imperiul Otoman.
flamur), a lui Ciprian Porumbescu. Acolo a făcut școala elementară în limba greacă, ca
Lasgush Poradeci a povestit cum s-au petrecut mulți alți albanezi (s-a spus și că ar avea origini aromâ-
lucrurile, amintind cele scrise de Asdreni în 1907: „am 2
Lasgush Poradeci, Himni kombëtar „Flamuri pranë teë
bashkuar” dhe gjeneza e tij, în gazeta „Tomorri”, Tirana,
1
Luan Topciu, Istoria literaturii albaneze de la origini 1943; cf. Luan Topciu, Istoria literaturii albaneze, p. 314.
până astăzi, Editura Asdreni, Craiova, 2021, 862 p.; (am 3
Dorian Koçi, Câteva momente semnificative ale Diasporei
semnalat-o scurt timp după apariție în revistele „Convorbiri albaneze, versiunea română: Marius Dobrescu, în „Drita”/
literare”, septembrie 2021, apoi „Hyperion”, „Albanica” ). Lumina, nr. 38, din mai 2020.
ne). Apoi a mers la liceu la Corcea, dar nu mult după civilizația românească, în inima și dragostea acestei na-
asta a rămas orfan. Astfel că, la 13 ani, a plecat din Al- țiuni surori, am deschis noi ochii, toți cei care ducem
bania și a sosit la București. Emigrarea albanezilor din azi spre izbândă steagul civilizației în țara noastră”6. A
regiune nu era un fenomen nou, din cauza ocupației început să activeze și pentru interesele Albaniei și, în
otomane dar și a diferitelor evenimente de altă natură. anul 1889, a fost printre co-fondatori al Cercului Stu-
O carte construită din altă perspectivă, care poa- denților Albanezi/ Qarku i studentëvet shqiptarë, care,
te oferi prin textele adunate în ea o idee despre cum ulterior, în martie 1902, Societatea Speranța/ Shpresa.
trăiau albanezii care au ajuns în România, care erau În anul 1906, Asdreni a ajuns președintele filialei
relațiile cu oamenii de la noi, cum își puteau vedea de bucureștene a Societății „Drita”7, care fusese fondată la
viață ș.a., a alcătuit Marius Dobrescu4. Sunt „povești Viena. De altfel, în Viena, ca și în București, albanezii
de viață” reale ale albanezilor care au venit să trăiască în fuseseră activi. Astfel, scrie Nicolae Iorga, în Istoria răz-
România. Sunt în carte „poveștile unor albanezi care au boiului balcanic, București, 1915, „se găsiau între dînșii
trăit la noi doar o perioadă sau au ales ca a doua patrie și cugetători, oameni cari se ocupaseră cu literatura, fă-
România”, de la personalități ca Asdreni), „un korcear cuseră studii frumoase. Cutare învățase științele natu-
melancolic” ori patrioți ca Gjergj Bubani, a cărui via- rale la Florența (Gurrachuji); fiul lui Ferid, Nureddin,
ță a fost distrusă de regimul comunist din Albania, la fusese student la Bonn; cutare altul din familia Vlora,
avocați, economiști, artiști, oameni de cultură, doctori, Sureia-beiu, urmase la Theresianum din Viena și avea
truditori de toate felurile etc., etc. în casa lui un adevărat museu. Dr. Pekmezi întemeiase
Asdreni a venit, așadar, la București, unde se în Capitala Austriei o societate a «științei», Dija.” Ul-
aflau deja cei doi frați ai lui mai mari. Tânărul a înce- terior, în calitate de secretar al Comunității Albaneze,
put să și lucreze în București, unde a terminat liceul și a Asdreni a scris procesul verbal al adunării albanezilor
absolvit și la Facultatea de Științe Politice. În București din București, când, sub conducerea lui Ismail Qemali,
a absolvit universitatea, și tot aici a trăit până la moarte, s-a proclamat Independența Albaniei de la 28 noiem-
cu toate că a mai fost pe meleagurile natale, ajungând brie 1912. După ce a încercat să se reîntoarcă în țară,
înapoi în Corcea în 1899. Între timp, după ce în 1905 în 1914, fie și temporar, s-a spus și că și-ar fi dorit să
medicul Ibrahim Temo a înființat la Constanța o școală, lucreze în administrația regală după venirea Prințului
Asdreni a fost profesor acolo, în chiar acel an. De altfel, de Wied pe tronul Albaniei (va mai reveni, de pildă
în țara noastră au fost înființate școli pentru aromâni în 1938, când l-a întâlnit pe Gjergj Fishta, care a fost
– amintim Școala Sfinții Apostoli, din curtea Bisericii supranumit „ultimul postromantic albanez” (Luan și
Sfinții Apostoli, din București, înființată în 1865 – (și) Tenata Topciu), a revenit în România. După ce a fost
din Albania (atunci în Imperiul Otoman) și albanezi, deschis consulatul albanez (martie 1922), a fost angajat
A
apoi cea din Constanța, unde a activat ca profesor și secretar al acestei instituții. A murit pe 11 decembrie
Asdreni sau Școala Normală din București, cu predare 1947, după război, țările din partea noastră de lume
C
în albaneză și aromână, deschisă în 1892 (a funcțio- deja intraseră într-un proces de prefaceri care aveau să
nat până în 1911), o contribuție însemnată având Ni- ducă la instalarea comunismului.
I
kola (Nicolae) Naço5. În septembrie 1912, înainte de A început să scrie și să publice în presă din 1901.
proclamarea independenței Albaniei, la 28 noiembrie După primul volum de versuri, publicat la București,
A N
1912 –, Asdreni spunea: „Aici, în școlile românești, în dedicat lui Skanderbeg, Rézé djélli/ Raze de soare, la care
a trudit trei ani (este al treilea mare autor albanez care
4
Marius Dobrescu, Drumul speranței. O cronică a i-a dedicat poeme eroului neamului, după Girolamo de
comunității albaneze din România, povestită de ea Rada și Naim Frashëri), a urmat al doilea, în 1912, Vise
A L C
însăși, ediția a III-a, Editura Privirea, București, 2009, și lacrimi/ Ëndrra e lotë, dedicat lui Mary Edith Dur-
288 p. ham (1863-1944), care a fost preocupată în general de
5
În numărul 9 din „Albanica”, București, 2021, într-
un articol intitulat Contribuția poporului și statului 6
Stoica Lascu, Independența Albaniei în percepția
român la mișcarea națională albaneză, tradus de opiniei publice din România (1912-1914), Editura
Renata Topciu-Melonashi, Ismet Dërmaku scrie și
B
Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012, doc. 19.

despre această școală. 7
Luan Topciu, op. cit.
Balcani8, dar a devenit o cunoscută prietenă a Albaniei, asupra creației lor. De altfel, cum subliniază și Luan
despre care a scris mai multe cărți, cea mai cunoscută Topciu, aceste influențe sunt o trăsătură definitorie a
fiind High Albania, 19099. Acest volum, în opinia celor literaturii albaneze, cel puțin pentru anumite perioa-
care i-au studiat opera, îl așază pe drumul consacrării. de. Asdreni păstra în biblioteca sa poezia lui Eminescu.
Următorul său volum, care, S-a scris, argumentat, despre influența
conform criticii albaneze, înseamnă poetului român asupra sa, deși au fost
și cea mai bună realizare a sa în do- și critici albanezi care nu au împărtă-
meniu, a apărut la București, în 1930, șit această opinie (Rexhep Ismajli)10.
cu titlul Psalmul călugărului/ Psalm de Au fost sesizate de către cei care i-au
călugăr/ Psalmmë murgu. (Coperta re- studiat opera influențe (cu discuții re-
produsă aici este de la o ediție recentă, lativ la gradul, profunzimea acestora),
din Albania.). A mai scris un volum, de la diverși mari autori români, de la
Kambana e Krujës/ Clopotul din Kruja, Eminescu la Alecsandri (Robert Elsie
dar acesta nu a fost publicat în timpul nota, în Albanian Literature: A Short
vieții sale. History. I.B. Tauris, 2005, p. 104, că
poemul Kënga e bashkimit/ Cântecul
Aidoma celorlalți albanezi Unirii, din volumul Vise și lacrimi este
„scriitori bucureșteni”, Asdreni s-a o „adaptare” a Horei Unirii, a poetului
format în țara noastră ca autor, și, ast- român) sau de la Arghezi.
fel, a apărut ca inevitabilă, dincolo de
păstrarea legăturilor cu tradițiile, cu filonul literar din Sunt și niște fire care se leagă în mod aparte în ce
țara natală (de altfel, a publicat volumele sale de ver- îi privește pe Asdreni, Bârseanu (ambii patrioți, nume
suri în limba albaneză; recent, Luan Topciu a purces care sunt legate de momente importante în istoria
la traducerea unor poeme ale sale în limba română), să țărilor lor, poetul român fiind și deputat, implicat în
fie și o serie de influențe (discutate, contestate sau nu, conducerea „Astrei” române ș.a.) și Albania, dincolo de
analizate) ale literaturii române. De altfel, și relativ la aceste influențe comune (Alecsandri, de pildă), de im-
opera altor autori de origine albaneză care au trăit și nul Albaniei. De pildă Bârseanu a fost influențat în po-
au scris și pe alte meleaguri se discută despre influența ezia și de Dimitrie Bolintineanu, un autor care a scris
literaturii acestor țări (poate cel mai elocvent caz este în cărțile sale și despre albanezi, și căruia îi este atribuită
Italia, și cel mai sonor nume este Jeronim De Rada) expresia „cine va avea pe albanezi și pe românii mace-
doni, va avea Orientul”11. Bârseanu a fost în legătură
A
8
Între cărțile sale: Through the Lands of the Serb, 1904, The și cu profesorul Ioan (Jan) Urban Jarnik (bun cunos-
Burden of the Balkans, 1905, Some Tribal Origins, Laws cător și al folclorului nostru12), filolog ceh, romanist și
C
and Customs of the Balkans, 1928. Postum au apărut și alte
volume ale sale: The Blaze in the Balkans; selected writings, 10
V. Bala, Relațiile albano-române, 1965; L. Djamo-
N I
1903–1941, editate de Robert Elsie, Bejtullah D. Destani, Diaconiță, Influența lui Mihai Eminescu asupra poetului
2014, Albania and the Albanians: selected articles and letters, albanez Asdreni, în „Caietele Eminescu”, III, București,
1903–1944, editate de Bejtullah Destani, 2001. 1975, p. 98-109. Luan Topciu, în op. cit, p. 304 -305 are
9
În primul capitol, The land of the living past, Durham în vedere și aceste aspect, notând, între altele, și afirmațiile
A
scrie: „The history of Albania, a complicated tale of extreme lui Rexhep Ismajli, legat de opinia că unii termeni ca „dor”,
interest, remains to be written – strange that it should be „farmec”, „codru”, considerați a fi de influență eminesciană
L C
so. The claims of Greek, Bulgar, and Serb in the Balkan în creația poetului albanez „sunt cunoscuți în literatura
peninsula are well known; so are the desires of Austria, albaneză înainte de Poradeci și Asdreni”.
Russia, and Italy. But it has been the fashion always to 11
În Bibliografia Cestiunei Naționale, din cartea lui
ignore the rights and claims of the oldest inhabitant of the Alexandru G. Djuvara Lupta naționalităților. Români și
A
land, the Albanian, and every plan for the reformation or Unguri, Editura Librăriei Socecu & Co, București, 1895,
reconstruction of the Near East that has done so has failed. p. III.
B
Constantinople, says the Albanian, is the key of the Near East, 12

Din cărțile sale pe această temă: Doine și strigături din
and Albania is the key of Constantinople.” Ardeal date la iveală de Ion Urban Jarnik și Andreiu Bârseanu,
albanolog. Ioan Urban Iarnik a trimis la „Convorbiri dar care este și o incursiune succintă, dar relevantă, în
literare” un text intitulat Un episod din călătoria mea istoricul poeziei albaneze, de la primele „semne de ver-
A prin Ardeal, o veritabilă „poveste”, o aventură prin care sificaţie cultivată în limba albaneză în varianta scrisă”,
a trecut și în 1876 (cînd la București, în casa lui Titu datate conform documentelor, în secolul al XVI-lea,
I C
Maiorescu, i-a cunoscut, între alții, pe Alecsandri, Emi- literatura/ poezia religioasă (pornind de la „Psaltirea/
nescu, Hasdeu, Slavici), ori peregrinările din 1879 prin Meshari) lui Buzuku, 1555, Doctrina creştină/ Doctrina
același Ardeal, pentru cercetări din domeniul filologiei, e krishterë, de Pjetër Budi, Ceata profeţilor/ Çeta e profe-
N
însă a fost urmărit, bănuit chiar a fi spion. tëve), a lui Pjetër Bogdani, secolul XVII ş.a.), la poeţii
populari (bejtexhinji/ „beiteginj”, spun cei doi), cu rol
A
În ce privește „încadrarea” lui Asdreni în peisa- notabil în secolul al XVII-lea, la Jul Variboba (poetul
jul literaturii albaneze, pe scurt, literatura Renașterii albanez cel mai cunoscut al vremii, prin opera Viaţa
L C
Naționale”, așa cum a fost numită literatura romantică Sfintei Fecioare Maria”), considerat un vârf al „poeziei
albaneză a secolului XIX, se apreciază că a marcat pri- lirice autentice”, trend „înfiripat” în Italia în secolul al
ma fază a literaturii moderne a Albaniei. A coincis cu XVIII-lea, Renaşterea naţională şi avântul poeziei al-
perioada considerată a „renașterii naționale a Albaniei. baneze în secolul al XIX-lea, Naim Frashëri (al cărui
A
Avea un caracter accentuat patriotic („patima eliberării volum de debut, Visurile, spune și Luan Topciu, a fost
patriei”), fie în maniera „temperată și monumentală a scris în persană). Apoi de la romanticul Girolamo di
B
clasicismului”, de o religiozitate înclinată spre „misticis- Rada, Gavril Dara, Santori, Zef Serembe, spre începu-
mul catolic”, ca la De Rada, fie „arzătoare și directă13”, turile secolului al XX-lea, cu Ndre Mjeda, Andon Zako
de o religiozitate mai curând orientală, ca la Frashëri. O Çajupi, Asdreni, Fan Noli ş.a., și Gjergj Fishta, Lasgush
a doua fază este apreciată a fi, de către istoricii/ criticii Poradeci (care a publicat şi în România), Migjeni (Mi-
albanezi, literatura din preajma proclamării indepen- llosh Gjergj Nikolla), şi către zilele noastre. Și în Istoria
denței (considerată perioada modernă a literaturii alba- literaturii albaneze, apărută recent, Luan Topciu a sub-
neze, începuturile fiind sesizabile la Asdreni14), în care liniat și detaliat aceleași aspecte.
au fost mai evidente motivele legate de individ/ indivi- Din ce am studiat relativ la felul în care se scria
dualitate („ideea umană15”), cu sentimentele și trăirile poezie înainte și în timpul lui Asdreni în limba albane-
acestuia, locul său în lume și aportul său la societate ș.a. ză poate ar fi edificator să ne oprim, de pildă, la Naim
În România poezia lui Asdreni a fost foarte pu- Frasheri, care a publicat și în România, dar fără a putea
țin, mai degrabă spre deloc cunoscută, și nu doar în vorbi la el de vreo influență lesne sesizabilă din cultura
epocă. La sfârşitul anului 2007, Renata şi Luan Topciu română17. Este, din anumite puncte de vedere, și un
propuneau cititorului de limbă română volumul O an- exemplu al felului în care poezia autorilor din popoa-
tologie a poeziei albaneze16. O amintesc și pentru selecție rele care făceau parte din Imperiul Otoman se raliau/
(regăsim și versuri ale lui Asdreni), dar și pentru cuvân- erau influențați într-o măsură sau alta și de un fel de a
tul înainte (Poezia albaneză), concis, cca. 3,5 pagini, se scrie în această regiune, curentelor din Imperiu.
În context, amintim că înainte dar mai ales în
prejma evenimentelor în centrul cărora stă Atatürk18
ediție poporală, Editura Librăriei Ciurci, Brașov, 1895.
13
Eqrem Çabej, Studime juhësorei, Rilindja, Prishtina, 17
A scris, cu totul, 22 de opere: una în persană, patru în
1975, p. 22, citat de Luan Topciu, Paradigmele dorului…,, turcă, două în greacă și 15 în albaneză. Aceste opere le
p. 93. enumeră și descrie, pe scurt, și Robert Elsie, în Albanian
14
Rexhep Qosja (Asdren, Rilindja, Priștina, 1987, p. 22): Literature. A short history, I.B. Tauris, Londra, 2005, p. 67
„literatura albaneză, datorită lui Asdreni, își are clare și urm., dar și Luan Topciu, în Istoria sa.
etapele principale prin care au trecut și popoarele europene 18
Atatürk, Kemal Mustafa (1881-1938) – După o carieră
în cursul secolelor XIX și XX.” – citat de L. Topciu, militară remarcabilă (războiul greco-turc, 1919-1922, i-a
Paradigmele…, p. 93. adus supranumele Ghazi – Gloriosul), ajunge comandant
15
Idem. şef al Armatei Revoluţionare, este ales primul preşedinte al
16
Luan Topciu, Renata Melonashi-Topciu, O antologie a Turciei (29 octombrie 1923); a iniţiat şi pus în aplicare o
poeziei albaneze, Editura Privirea, Bucureşti, 2007, 136 p.; serie de reforme care au schimbat radical viaţa în Turcia,
semnalată în „Convorbiri literare”, mai 2009. aproape anihilând, practic, tarele vechiului sistem social
au fost şi importante schimbări/ răsturnări, în sensul extensie „poem”), el însuși adept al ordinului Bektași (a
unei modernizări (cu tentă de europenizare), nu doar scris, de altfel, și o carte, Fletore e Bektashinjet/ Carnetul/
în ideologie, ci şi în artă, marcate de curente precum Caietul Bektași, publicată la București21), am amintit cu
Tanzimat (să spune, aici, Înnoire), a întrunit poeţi din altă ocazie, a fost influențat în tehnica sa de mari poeți
mai multe generaţii, în timp, care cereau, dintru înce- ai lumii persane ca Attar și Saadi, dar și arabe, turce, a
put, şi revitalizarea poeziei turce, schimbarea vocabu- debutat în persană (a scris și gazeluri, ode/ qaside), lim-
larului, înlocuirea vechilor forme provenite din lumea bă pe care o cunoștea, ca și turca, araba și greaca22 ș.a..
persano-arabă cu altele locale, vocabular turc etc.. Sigur, Naim Frashëri a fost un autor de impor-
După confruntarea dintre adepţii divanî şi tan- tant, care știa atâtea limbi, a scris în greacă, turcă, persa-
zimat, care a dus la un suflu al schimbărilor fără pre- nă dar este în primul și în primul rând scriitor albanez,
cedent în literatura turcă, au urmat alte etape, de ti- este recunoscut drept poetul național al Albaniei. Însă
pul Servet-î Fünûn/ Tezaurul ştiinţelor (reprezentanţii am dorit să scot în evidență faptul că, de la perioada
militau pentru cunoaşterea/ propagarea ideilor care în care, vrând nevrând, ca parte a acestui mare impe-
animau spiritul european), Fecr-î Âti/ Viitorul zorilor riu, în unele locuri se vedea influența unui stil, a unui
(continuarea tendinţelor novatoare, apelarea şi la voca- limbaj, a unor modele specifice. În România situația a
bularul arabo-persan, folosit în direcţia unei mai bune fost diferită.
exploatări a posibilităţilor limbii/ poeziei turce), Milli Colaborând la câteva cărți despre istoria litera-
Edebiyat/ Literatura naţională, în jurul anului 1920, în turilor turcă și tătară din Crimeea, din Asia dar și de la
siajul eforturilor pentru eliberarea naţională; cu grupări noi, autoarele acestora, Guner Akmola și Emin Emel,
ca Genç Kalemler/ Tinere condeie – cerea revitalizarea nume notabile nu doar în limitele comunității lor, mi-
limbajului poetic, considerând că era o criză a expresiei au confirmat că, spre deosebire de alte locuri, în Româ-
poetice în Turcia. Poezia turcă cunoştea, în acea peri- nia au fost puțin spre deloc urmate de către turci și tă-
oadă, poeţi care scriau după regulile divanî, cerințele tari, în perioada modernă, modurile de a scrie din pro-
tanzimat dar şi ale celorlalte şcoli/ curente care se mani- vinciile care aveau statutul mai „legat” de la Imperiului,
festaseră până atunci. Cam acesta era, în mare, climatul cu excepția, poate a literaturii populare, în care regulile
la care ne referim legat de cadrul general al literaturii/
poeziei din Imperiul Otoman, la care s-au raliat și au- Nezim Frakulla (cca. 1680-1760), cunoscut și ca Nezim
tori din Albania, dar și cu propriile caracteristici. Anto- Berati sau Ibrahim Nezimi, Hasan Zyko Kamberi, al cărui
poem satiric Paraja/ Banii a circulat și a fost „folosit” și
logatorii amintiți scriau, între altele, și că poezia alba-
în perioada comunistă, apoi Muhamet Kyçyku (1784-
neză a „mers pe un drum propriu, creaţia cultă poetică 1844), considerat un autor „de tranziție” către perioada/
hrănindu-se intens cu poezia orală şi din propriile surse poeții Renașterii albaneze (Rilindja) din a doua jumătate
A
culturale”. a secolului al XIX-lea, sau frații Dalip Frashëri, un lider
Naim Frashëri, de loc din satul Frashër (de unde Bektașî din satul Frashër, Shahin Bey Frashëri, tot Bektashi,
C
era și Nasibi Tahir Babai/ Tahir Skënderasi, m. 1835, ambii având scrieri epice după model persan.
considerat un sfânt al albanezilor Bektașî, și reprezen- 21
Idei legate de acest ordin, Bektașî, se regăsesc și în alte
N I
tant de la început al perioadei Bejtexhinji, amintită opere ale sale. În Albania, între secolele al XIV-lea și
legat de „poeții popularei” de Luan și Renata Topciu, începutul celui de-al XIX-lea se folosea și scrierea derivată
manifestă de prin secolul al XVIII-lea, pierzându-și din turca otomană-arabă-persană numită Elifbaja – ultima
versiune a acestei Elifbaja shqip fiind creată de Rexhep
treptat influența în secolul al XIX-lea,19 - cuvânt din
A
Voka, 1847-1917, poet al literaturii Bejtexhinj, și al

limba turcă, pe filieră arabă/ persană, de la beyte20, prin mișcării naționale. Lucruri care se văd, de pildă, în volumul
L C
de poeme Florile primăverii, București, 1890, unde sunt

otoman, distrugând reţeaua de interese a paşalelor sesizabile și influențe ale marilor poeți persani. N. Frashëri
19
Robert Elsie (Albanian literature, an overview of its history a fost, s-a spus, și ultimul poet din Balcani care a scris în
and development, în „Österreichische Osthefte”, Viena, 45, persană, însă operele în albaneză cele mai cunoscute le-a
A
1-2, 2003, p. 243-276) o numește „literatura musulmană”. publicat în România, la București, începând cu 1886.
20
Bayt/ beyt: în poezia turcă/ arabă/ persană însemna un 22
A tradus întâi în turcă prima parte a Iliadei, publicată
B
vers/ cuplet alcătuit din două părți aproximativ egale, în 1886, la Constantinopol. Este primul care a tradus-o în
numite (mesrā). Era o epocă în care au scris autori ca albaneză
au fost diferite. De pildă șânurile urmau aceleași „re- care au venit cu un alt tip de limbaj, cu alte influențe,
guli” peste tot. Dar, pe de altă parte, un alt aspect a dinspre literatura română, deși era în continuare co-
A fost că atât autorii turci cât și cei tătari (etnie din care nectat la limba albaneză, la problematica din Albania,
au fost poeți mari ai nației lor născuți în Dobrogea, dar dar format fiind practic în România, deși nu a scris în
I C
apreciați și în Crimeea, ca Memet Niyazi, de exemplu), română, din ce au constatat specialiștii albanezi (între
în marea lor majoritate au publicat (deși mai regăsim care profesorul Neli Nacio, amintit deja), nu a mai avut
creații ale lor și în română, în reviste românești, dar mai în scrisul său, cel puțin nu la nivel lesne sesizabil, același
N
rar, în general) mai ales în ziarele/ publicațiile în limba tip de influențe despre care aminteam. Este, practic,
lor (fapt ce poate fi verificat prin consultarea acestora, primul mare scriitor albanez format în România care a
A
ca și a revistelor în română/ românești – pentru Asdreni avut acest tipă de contribuție, urmat fiind de Lasgush
am consultat, de exemplu, bibliografia revistelor „Ovi- Poradeci și Mitrush Kuteli.
L C
diu”, „Pontice”, „Dobrogea jună” ș.a., în care nu i-am Toate acestea au avut importanța și semnificația
regăsit, în acei ani, semnătura nici o singură dată, și nici lor sub două aspecte: care țin de poezie (stil, mod de
nu a fost pomenit, nici el nici vreun alt scriitor care să scriere, frazare ș.a.) și, dată fiind perioada pentru limba
se spună explicit că este albanez), dată fiind și libertatea albaneză, vocabular, epoca în care a trăit, momentele la
A
pe care o aveau în Dobrogea. Așadar, nu e deloc de mi- care a fost fie parte fie martor de la distanță.
rare că și albanezii făceau același lucru, cu atât mai mult Recent s-a spus23 și că în timpul vieții sale nu s-a
B
cu cât scopul lor declarat era de multe ori de a scrie în studiat „cât de mare a fost influența pe care a avut-o
albaneză, pentru Albania. De aceea nu s-au păstrat la asupra urmașilor” limbajul folosit de Asdreni în opera
noi nici reviste ale lor, și nici cărți, de exemplu, în cazul sa, cât de mult a influențat formarea frazei poetice de
lui Asdreni, fapt confirmat și de profesorul Neli Nacio, către autorii ulteriori lui, nici cât de mult a influențat
cărțile sale, fiind în albaneză, au fost duse în Albania, limba/ limba literară, cum a folosit dialectele ș.a. De
negăsindu-se decât în cazuri cu totul particulare la noi. pildă, Nuhi Veselaj, cel la care mă refer aici și pentru că
De pildă, căutând în bibliotecile din țara natală, Neli a scris mai recent despre poet, și-a propus în studiul său
Nacio a găsit exemplare fără copertă, doar cu primele (bazat pe teza sa de magistratură), să studieze aspecte
pagini din cărți ale sale din epocă, pe care le reprodu- ca: felul în care a influențat curentul „renașterii albane-
cem aici. ze” ideile și limba lui Asdreni, dar și locul lui aici. Nici
conceptul și funcția limbajului la Asdreni, trăsăturile
cele mai semnificative în ortografia/ felul de a scrie al
acestuia, cum a reușit să lucreze cu „amestecul” dialec-
tal tosc și gheg, caracteristici ale vocabularului, modu-
lui de alcătui cuvinte în opera lui ș.a
Trebuie spus însă că s-a scris în Albania și în alte
locuri unde se vorbește limba albaneză despre rolul și
locul scriitorilor (între care, evident, și Asdreni), al ope-
relor lor în formarea/ consolidarea vocabularului limbii
23
Nuhi Veselaj, Kontributi i Asdrenit në formimin e gjuhës
letrare kombëtare shqipe/ Contribuția lui Asdren în formarea
limbajului literar Național albanez, Priștina, Kosovo, 2014
- „S’do mend se gjatë kohës së Asdrenit dhe më vonë do të
Pe de altă parte, cel mai adesea în Dobrogea, în jetë konsultuar vepra e tij nga bashkëvepruesit, por sa pati
atmosfera de toleranță și bună vecinătate de acolo, nu ndikim tek pasardhësit gjuha e veprës së Asdrenit dhe sa
se făcea adesea precizarea, distincția că un autor sau un pati ndikim pikërisht në fazën formëzimit të ideve ose edhe
personaj face parte dintr-o etnie sau alta. Și de aceea nu konkretisht rreth normëzimit gjuhës sonë të sotme letrare
regăsim nici în bibliografia consultată acest lucru. kombëtare, jo krejtësisht mbi bazë njëdialektore, por me
përzijim (sajim i Asdrenit), me disa elemente toskërishte/
În acest context, Asdreni este unul dintre cei gegërishte, do të përpiqemi ta shndërisim sadopak këtu,
ngase ky objektiv është edhe qëllimi i këtij punimi.”
albaneze în diverse etape, cel mai recent, în țara noas- în 1929 a fost aproape în mod neîntrerupt directorul
tră, de către Luan Topciu, în Istoria amintită, în primul ei”. Sau, în alt loc: „Unul din cei mai neobosiți autori
rând. În Albania, dintre cei care au studiat aceste as- de manuale școlare, este secretarul general al Ministe-
pecte (limbă, vocabular, stil, problemele dialectale ș.a.) rului Instrucției, d-l A. Xhuvani, un distins pedagog
poate cele mai semnificative nume, prin contribuțiile apreciat și ca scriitor în literatura albaneză.”
lor în domeniu, sunt cele al lui Alexander Xhuvani24 Xhuvani, Kristoforidhi și alții, s-au oprit, mai
(1880 – 1961) și Kostandin Kristoforidhi (1827/ 1830 mult sau mai puțin, și asupra rolului și locului scriito-
rilor în procesul de formare al limbii alba-
neze. Astfel, Asdreni a fost văzut, deși nu în
primul rând al marilor nume ale celor care
au activat pentru „Renașterea albaneză”, to-
tuși ca unul dintre autorii conștienți de „ro-
lul pluridimensional pe care îl are limba”,
dar și de responsabilitatea scriitorului, drept
pentru care a lucrat continuu asupra limbii
folosite în poemele sale. S-a scris, de pildă,
despre neologismele, pentru albaneză, fo-
losite de Asdreni, despre faptul că nu toate
au rămas în limba țării sale, felul în care a
folosit ortografia ș.a.. Și în zilele noastre se
scrie despre rolul său în formarea limbaju-
lui literar albanez25, felul în care a lucrat cu
„amestecul” dialectal tosc și geg26, contribu-
ind, și astfel, la formarea limbajului literar
albanez în genere. De pildă, Sabri Hamiti
scria despre felul în care a înțeles legătura cu
limba veche, cu trecutul istoric, tradiția.27 Și
– 1895). Kristoforidhi, de pildă, a alcătuit un renumit ne gândim acum nu doar la volumul dedicat lui Skan-
Dicționar al limbii albaneze, reeditat într-o versiune derbeg.
considerată de referință de Xhuvani în 1961, cel care, Asdreni este unul dintre numele importante ale
în 1957, publicase o lucrare cu titlul Aspecte ale vocabu- literaturii albaneze. Un poet care a rămas în conștiința
A
larului limbii albaneze. Xhuvani a ajuns și ministru. În- neamului printr-un simbol – imnul țării sale, pe mu-
tr-un amplu articol din revista „Boabe de grâu”, Școala zica unui autor care are un loc aparte în inima româ-
C
și educația poporului în Albania, publicat în nr. în 8, din nilor, Ciprian Porumbescu. Un poet care s-a format ca
august 1933, Vlad Bănățeanu povestește, între altele, scriitor și și-a publicat volumele de versuri în România,
N I
despre „Școala normală” din Elbassan, „cea mai veche, dar în limba albaneză, fiind un reprezentant notabil al
organizată în 1909 de actualul secretar al Ministerului literaturii/ poeziei albaneze.
Instrucției, d-l Xhuvani, scriitor albanez. Această școală
este opera d-Iui Xhuvani, care dela înființarea ei până
A
25
Un exemplu: lucrarea lui Nuhi Veselaj, Kontributi i
L C
24
Aleksandër Xhuvani (1880, Elbassan, pe atunci în Asdrenit në formimin e gjuhës letrare kombëtare shqipe/
Imperiul Otoman –1961). Filolog (absolvent de universitate Contribuția lui Asdren în formarea limbajului literar
la Atena), profesor (a predat și în Italia), om politic de Național albanez, Priștina, Kosovo, 2014, din care am citat
frunte (membru al Adunării Constituante a Regatului aici.
A
Albania ș.a.), a contribuit la dezvoltarea școlilor albaneze. 26

Nuhi Veselaj are în lucrarea sa un capitol chiar cu acest
De asemenea, a fost între cei care au susținut standardizarea nume: Rreth përzijimit të toskërishtes së Asdrenit me gegizma.
B
limbii albaneze, scriind gramatici, un dicționar al limbii 27

„Fjala, 15 iunie 1975, p. 7 – cf. Nuhi Veselaj, op. cit, p.
ș.a. Universitatea din Elbassan îi poartă numele.) 12.
DIN SENS O P U S Leo BUTNARU Iubirea noastră
E u o mângâi. Nu pot spune pe ce parte a

trupului. Pentru că ea, otova, e aceeași. In-
formă, dar care ține extrem de mult, sau – aproape –
O rog, o implor. Scoate-ți maiouașul. Ai cum-
va și sutien?... Permite-mi să văd. Nu, nu e voie? De-
ocamdată? Pentru totdeauna? Hai, fii generoasă, fii
și la formă. Ține. Dar mai mult – la interior. La locul bună...
de naștere a(l) ei. Ea se naște în ea. Nu e niciun para- Însă dânsa încă nu e gata, și eu o înțeleg.
dox. E, mai curând, o doxă. Poate, pe jumătate. Doxa. O înțeleg? Pe naiba, nu înțeleg nimic din toate
Ca accent, ca importanță, primordialitate. Pentru că astea... – dar nu renunț –, încerc să o iau din altă par-
ea e fantastică, are de toate, e captivantă. Mă atrage te, pe la spate, mângâindu-i omoplații, mai jos, spre
la nebunie, mă excită, ea, ca neom foarte... om! Și eu șale, chiar și – pardon – emisferele feselor.
o mângâi. Hai să zic, chiar dacă e diformă, o mângâi Da, ea e aproape nudă, așa mi se arată, dar
pe umerii imaginați de mine, și de ea, pe obrajii ei – numai atât. Pe maioul său subțire, un fel de pân-
fini, de Madam Bovary în copilărie, mai că nu de- ză-hârtie, stă scris: „Anonimus” – la spate, și „Ho-
mult ieșită din pruncie. Îi mângâi pletele angelice... mer-tatăl” – pe piept. De un milion de ori am tot citit
Mda, îngeri de genul feminin nu prea există... Dar aceste trei cuvinte, cât am tot mângâiat-o, o mângâi,
să admitem, barem la nivel de simbol, de metaforă... o implor să-și scoată definitiv maiouașul. Da, și chi-
Pentru că ea admite așa ceva. Când o mângâi. Pe sâni, loțeii. Sau... bichinii-cordeluță? Nu pricep prea bine
pe – pardon – ombilic, mai... Să îndrăznesc să o mân- ce poartă pe ea.
gâi și mai jos? Să o excit la culme, până la demență, Să vezi: eu nu mai am ochi să văd acest maiou,
frenezie? Să se lase, să cedeze, tot ce are! chiar dacă sunt absolut de acord cu cele două inscrip-
– Te implor, deschide... desfă... deschide-te..., ții de pe el. Sunt trei noțiuni de care mă interesez, la
zic fierbinte-șoptit, ca în demență, ca în spasme. care țin și fără de care, am impresia, este imposibilă
Ea tace. Dar eu înțeleg ce are în minte. Am până și dragostea noastră, a mea și a ei, mângâiata,
început să-i pătrund anumite secrete. Zău. Ar vrea să curtata din răsputeri, dar ermetică, închisă, nedispo-
spună – asta are în minte: nibilă de a se lăsa, de a ceda.
– Cum să desfac, cum să deschid?... Ce, sunt – Scoate-ți, te rog, maiouașul... și... ceia... de
Sesam? pe fesișoare... Te rog, te implor, pentru că sunt gata –
– Ești, ești și Sesam, și... Sesama! îi spun, con- iartă-mă – să ejaculez!...
tinuând să o mângâi, să o frământ, să o mușc chiar! Nu, nu este de acord. Nu, nu că nu ar fi de
Pentru că, în anumite clipe, am impresia că sunt un acord, ci, cică, nu este gata. Încă.
cal cu două rânduri de zăbale. Ba nu, – cu nouă, cu Ce să vorbim! Dacă ne iubim numai prin cât
zece rânduri de zăbale, frâie și înfrânări! Trebuie să și ce vorbim, înnebunim! Dar este deja ceva timp de
mă eliberez, numai după aceasta dânsa îmi va ceda. când ne întâlnim, de când suntem aproape împreună.
Sigur?... Oricum, aș vrea nespus de mult să răspun- Eu să fi fost în clasa a noua de liceu... Așa ceva... Iată,
dă la mângâierile mele, la frământul meu spasmodic, au trecut peste trei ani de când o tot mângâi, o implor,
la mușcăturile de mânzoc ce nărăvește să îmbuneze o o... Însă ea nu cedează. Nu îmi... Până în această clipă,
iapă sadea, frumoasă, cu părul lucios, cu coama vân- încă nu am văzut-o absolut goală. Afrodită.
toasă, cu galop de zburătoare. Ca descendentă din O fi frigidă?... Parcă nu seamănă a fi.
împerecherea lui Pegas cu o reproducătoare din her- Un ins viclean, ce mi se vrea de prieten, ce mi-a
ghelia județului Orhei, să zicem. Sau Prahova. O... fost coleg de bancă, în liceu, pe care îl credeam de
Pegasă, probabil... amic, mi-a spus, ca un inamic mic-mic de tot:
Praf și pulbere (și... Prahovă) intențiile mele! – Cred că nu are rost să te legi cu ea... Geaba...
De mângâiere. Nu cred să ia foc.
După ce o tot mângâi, mă sleiesc, mă fleșcă- camdată?... Ce mai întreb, ca prostul?! Sigur, deocam-
iesc, mă vlăguiesc, dar nu firesc, ci așa, artificial, cum dată, altfel ce noimă ar avea să tot insist cu curtoazia,
s-ar zice, ea îmi spune: cu mângâierile, cu insistențele?
– Du-te și-ți fă un duș și-apoi am să-ți poves- Iar când a început să-mi băsnească și despre
tesc ceva. Psyche – vă aduceți aminte: fecioară extrem de fru-
Iar să-mi povestească! Din nou! Pe vechi sau pe moasă pe care părinții, împlinind un oracol perfid, ce
nou, nu importă. Dar cât poate ea să-mi tot poves- emana din gelozia nu mai țin minte cui, o abandonea-
ză într-un pisc montan – nu Omul, nu piscul moldo-
vean și cu cel vrâncean etc. – o abandonează, adică,
de unde trebuie să fie luată de soție de un monstru...
Monstru? Nu cumva draga mea, mângâiata
mea face aluzie chiar la mine, că aș fi un monstru,
un...? Psyche aceea nu a stat cumva pe la psihiatrie?...
Mă gândesc, dar nu o întreb pe Șeherezada mea, po-
vestașa mea, amânătoarea mea, ca să nu o jignesc, să
nu o îndepărtez definitiv de mine... Pentru că vreau
să o mângâi, vreau să fac dragoste cu ea, vreau să-mi
cedeze... Și să-mi procreeze.
Dar vă aduceți aminte ce se mai întâmplă cu
Psyche? – Ridicată de vânt, transportată într-un locaș
tainic, nopțile, este iubită de un necunoscut invizi-
bil... Mda, ar avea aceasta legătură cu mine – pentru
ea, iubita mea, aș fi un necunoscut?... Oricum, invi-
zibil – nu, dar anonim – sigur că aș putea rămâne în
S
reținutele ei aventuri amoroase viitoare... Și acel necu-
noscut invizibil, care o... pe Psyche, se presupune că ar
U
fi chiar monstrul hărăzit...
Eu, și eu – monstru?... Dar ea, odată, călcase
P
jurământul discreției, aprinse poponețul (aici, în si-
tuația noastră, poponețul merge mai bine decât: opa-
O
ițul) și îl văzu – pe cine credeți? Vă amintiți? – pe Eros
îl văzu, zeul dragostei, care tot atunci o și părăsește...
Dar eu – nu, nu o voi părăsi pe iubita mea, pe care
N S
o mângâi, căreia îi ridic ușor maioul cu cele două in-
scripții, una pe spate, alta pe piept. Nu, nu o voi pă-
răsi!... Dar eu, din prostie, vede-se, chiar o întreb, pe
când îmi povestește de Psyche, dacă nu cumva și ea, E
iubita mea, are ceva cu psihiatria. Și ea, senină, calmă,
tească?! Ce, să nu fi trecut încă, să nu se fi terminat îmi răspunde:
S
cele o mie și una de nopți ale Șeherezadei? Oare să – Dacă ții să știi, da, am fost internată și la psi-
n-o fi mângâiat, să n-o fi implorat deja peste o mie și hiatrie... la balamuc, cum ar veni... ducă-se pe pustii...
una de nopți? Cât mai are ea să-mi tot povestească? Eu – îmi mușc limba, și cu limba mușcată, în-
N
Multe din cele pe care mi le spune-compune le știu pe sângerată, mă grăbesc să-i spun:
de rost. În chestiile astea franțuzul pune și ceva inimă – Iartă-mă, nu am vrut să te jignesc! Nu are
zicând: par coeur. importanță ce mi-ai spus tu... Ceea ce ne leagă pe noi
I
Ea însă e fără milă, fără strop de inimă, pe di- e pentru întreaga viață...
D
nafară, pe de rost și pe dinăuntru. Nu cedează. Deo- – Ne leagă sau ne va lega? întreabă ea șmecherește.

– Da, cum zici, s-ar putea întâmpla... pen- etc., – ceea ce și-ar fi dorit.
tru viața întreagă... Zic, și o mângâi în continuare. Și personajul nostru, protagonistul din umbră,
S Și parcă are rost, ea permițându-mi să-i scot deplin care ar fi chiar umbra, ce poate sta la picioarele cuiva
maiouașul cu cele două inscripții, „Anonimus” – pe aidoma unui mort neîngropat, – în orice caz, poa-
U
omoplați, „Homer-tatăl” – pe piept. Chiar așa a zis, te trezi o atare senzație, – protagonistul din umbră,
după ce eu am spus că vreau să beau niște vin. adâncă – însăși umbra, cea mai adâncă, de se poate
P
– Nu bea vin, cu mine nu merge cu băutura... spune, feminizând, – protagonista din beznă, – știa și
O
Nu trebuie să-ți faci curaj, pentru că eu mă dezbrac ea că în vecii vecilor nu va ajunge ceea ce visa, ca orice
și așa... adolescentă, sau deja tânără, sau – și mai ceva – ca
Dar, numai maioul și-l va scoate?... soață, ca femeie, ca om – să devină ceea ce visa. Ea
Însă – a fost să se întâmple... darul! Totul, cum – Aleasa Întunericului, ce ar fi putut ajunge la gradul
N S
ar veni, s-a întâmplat. Peste câteva luni, ea veni cu sau cinul de Zână, sau Fason (pardon: Model). Încă
o concluzie a experților, a consultanților. Și, perfida, din adânca-i copilărie știa de predestinata întâlnire,
zice că ar vrea să-și facă avort! iar când au aflat asta și alții, inclusiv cei din zece care
– Nu-u-u!!! urlu fără de sine. Nu-u-u! țip și mai știu și ei că nu au marea șansă, – ea rămase singură.
E
s-o iau de umeri și s-o zgâlțâi demențial. Să nu încerci Misiunea ei, a Alesei Întunericului, i se conturase și
să-ți faci chiuretaj, iubito, dragostea mea... Te implor, mai clar, ca albul-alb pe ecranul negru-negru, – cea
S
floarea vieții mele, însăși viața mea, nu!... Lasă-l să de a-l distruge pe Alesul Întunericului. Pe cel pe care,
trăiască... Lasă-te să trăiești, Poezie, Literatură, viața încă prin clasa a noua de liceu fiind, l-a observat, ba
mea, am zis. mai mult – l-a remarcat și, în sinea ei, l-a ales. El,
N
Și am plâns. Probabil, de bucurie... chip-tip(til) meridional, cu ochi albaștri, ce părea atât

Și ea, dragostea mea, perfida, viața mea – în- de elin și de divin, atât de ingenuu și de geniu. Al
I
cet, indolent, ralanti, amânat, ca o stripteuză – înce- frumuseții bărbătești. Nu al creației, ci al posibilei –
pe a-și descheia câte un năsturaș, și de la bluziță, și procreații. Bineînțeles, precum ați înțeles deja, ea s-a
D
de la fustiță – câte-o copcă, din cele două, sau trei, îndrăgostit. Numai că el părea din cei mai negrăbiți
își dezgolește, rând pe rând, câte o parte din trup, și inși (iată, aici noțiunea pare a fi la locul ei, exactă: el
se face, vicleana, că se sfiește, acoperindu-și sânii cu era un ins). Îi punea la grea încercare sentimentele,
palmele. În fine, e totalmente fără veșminte, goală și, năzuințele și sporadicele începuturi de demență, din
jucăuș-sfiiciosă, ridică privirile spre mine... cauza neatenției, din partea lui, pe care era convinsă
O, nimic și niciodată nu va putea ucide iubirea că nu o merita, deoarece se considera Aleasă. Nu fu
noastră! Ea ne este dată pentru viața întreagă, dom- doar iubire de la prima vedere, ci de la fiecare vedere,
nilor, zeilor, Mare Anonim, tată-Homer. Nu că pe când dădea cu ochii de el; a mia, a zece-mia îndră-
întreaga viață, ci chiar este însăși viața, ea – iubirea gostire de el, ca de la prima vedere. Așa ceva, ușor
noastră, Poezia... confuz, ca la Urmuz. Pusă la grea încercare de indi-
ferența, de insensibilitatea lui, ea se tot întreba: „Ce
mă fac mai departe?”, și se uita spre tavan, dacă din
Trimițând scrisori acesta nu ar ieși, cumva, vreun cârlig. Sau, acolo, în
tavan, s-ar fi oprit „departele” în care trebuia să facă
Nouă din zece ființe umane – nu mi se dă tasta ceva. Problema consta în dramatismul că ea credea că
computerului să zic: ins, inși; uite o noțiune care s-a în vecii vecilor nu ar fi îndrăznit să se apropie de el, să
izvodit da capo degradată și degradatoare; discret-je- i se confeseze de ceea ce simțea... „Asta e, nicicând nu
manfișistă – vicleană, derutantă, pe care unii o iau de vom fi împreună”, conchidea dânsa, suspinat, în odaia
bună, de pozitivă, de neutră, de oarecare, – însă, în rece, străină, dușmănoasă.
acest context, nu pot folosi termenul: ins, ci, cu res- Odată, văzând-o intens-preocupată, chiar pe
pect, mă gândesc că nouă din zece persoane umane stradă, parcă fusese sau nu acostată:
conștientizează, mai mult sau mai puțin dureros, că – La ce vă gândiți?, o întrebase – nicidecum nu
nicicând nu vor deveni, în viață, societate, artă, istorie o somase – un tânăr bărbat, în celelalte ale lui nu reuși

să-și dea seama dacă ar fi sau ba interesant, însă – asta se apropie o tânără, Aleasa Luminii, căreia El îi oferi
da! – cu două aripi mari, negre la spate, ca în Sbu- trandafirii albi, sărutând-o tandru – pupi-pupi! – pe
rătorul cu negre pene al poeziei românești și, curios, obraji!...
tânărul, oarecum arătos, avea urechile cam ascuțite, ...Bineînțeles, în baza acestei întâmplări, de al-
ușor alungite spre pantele ovale ale creștetului. tfel cam banale, s-ar putea divaga orice și oricât, astfel
– Lasă-mă, corbule, nevermorule!, zise ea, răs- că ar fi bine să lăsăm aprecierile în seama criticii.
tit, nu resemnat, ca la Edgar Poe. Nu am nevoie de Eu însă țin să reproduc doar o singură intero-
atenția ta! gație a fericitei Alese a Luminii; țin să accentueze că
– De ce nu? Știu că ți-ai găsit Alesul, dar nu dânsa întreabă cu toată sinceritatea de care e în stare,
te-a găsit și el pe tine. Alesul tău e unul ipotetic. Dar, mizând pe reciprocitate – a dumneavoastră, a mea:
sigur, e Alesul Întunericului. – Parcă domniile voastre nu ați primit nicio-
– Du-te dracului, se răsti ea, că eu nu am timp dată scrisori – frumoase, elogioase, încântătoare, pro-
să mă gândesc la așa ceva! Nu sunt în stare să... mițătoare de mare și sare, parfumate! – chiar de la...
– Draga mea, reîncepu (sau: continuă) necu- însăși domniile voastre venind scrisorile celea?... Nu
noscutul cu aripi negre, te vei lumina dinlăuntru, al- v-ați scris scrisori voi înșivă?... Înseamnă că sunteți fe-
tfel, pe nou. Dar, cel mai neașteptat e că El îți va scrie, riciți... Sau, aproape... Mai că v-aș fi invidiat. Ca ieri.
deoarece va simți, prin telechinezie sau telepatie, că Ca alaltăieri. Până a-l fi întâlnit pe el – mai că înge-
ceva s-a mișcat, s-a modificat în firea ta. Pa!, zise cel rul... În luna mai... În lumea mai... În mai... încă...
cu aripi negre, și zbură, fâlfâit, peste firele de troleibuz
și cablurile TV ale străzii.
La trecerea a trei zile, cu indicația „loco”, Alea-
sa primi o scrisoare. De dragoste. De la El, care se
dovedi a fi destul de tandru și de poet, mărturisin-
du-i: „Aș vrea să vă întâlnesc, oricând, nu obligator
S
într-o noapte cu lună, să vă privesc în ochi, să vă țin
de mână... Vă iubesc... Veniți la monumentul lui Ște-
U
fan Cel Mare și Sfânt (indica ziua, ora, bineînțeles și
orașul), dacă sentimentele vă sunt reciproce...”
P
Ea suspină romantic, duse scrisoare la piept și,
în timp ce și-o lipea tandru de trup, îi simți parfumul
O
– da, El o parfumase, ca pe timpuri, ca pe... secole,
s-ar putea spune, prin optsprezece, nouăsprezece, ba
chiar și la început de secol douăzeci, până când țarul
N S
rus a fost asasinat, – și, dintr-o dată, tânăra tresări,
vociferând: „Ah, sunt iubită... Iubesc și sunt iubită...
Sunt fericită!”, după care porni spre locul întâlnirii,
spre monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, cu toa- E
te că în scrisoare El îi indicase o cu totul altă zi – mâi-
ne, mi se pare, – și o altă oră, – în zori, cred, nu la
S
chindie, – în fine, ea intuise corect: dacă este iubită cu

adevărat, El trebuie să se afle acolo, la locul de întâlni-
re, în orice zi și la orice oră.
N
Într-adevăr, Alesul Întunericului era acolo,

unde scrisese; în mână avea un buchet de trandafiri
albi, cărora ea, din partea opusă a străzii, parcă le-ar
I
fi simțit deja parfumul, dar, – ce-i asta?! – de cum se-

D
maforul clipi verde, Aleasa Întunericului văzu că de El

P ROZĂ Nicolae HAVRILIUC Nebănuite afinităţi
„D e ce să mă intereseze ce va fi şi să mă pre-
ocupe ce a fost, când mă chinuie până
la disperare ceea ce este în prezent? Trebuie să rezolv
tr-odată, să aluneci în afara lor? Asta mă nedumireşte pe
mine.
— Îmi trebuie un truc nou pentru scamatoria ce o
problemele acum şi aici. Altfel, nu pot merge mai de- fac. Dar nu-l am. Încă nu-l am!
parte,” îşi spuse conu Elefteriu şi căută, prin agenda sa — Ce-i aia truc?
de lucru, însemnări privitoare la ceea ce are de făcut în — Un vicleşug prin care să ascund ceea ce vreau
clipele următoare. Dar înainte ca să-şi vadă cu atenţie să aflu.
de ale sale, el deschise televizorul să audă ultimele ştiri — Ar fi un fel de a te pierde cu vorba.
despre ce se mai întâmplă prin lume. Însă nimeri la o — Ba din contra! Ar fi un fel să te găseşti cu vorba.
emisiune de divertisment. Nu-i strica puţină bună dis- — În acest caz, prefer să tac. Drumeţ sunt şi-mi
poziţie, fără să fie pe deplin convins că are nevoie, după văd de drum.
cum ştia că poate renunţa dacă nu-i va fi ceva pe plac. — Te rog să mă scuzi, omule, dacă te-am contrazis!
Aşa se-ntâmplă între necunoscuţi.
Doi cetăţeni dând impresia că ar vrea să se cunoas- — Şi deşi mi-am propus să tac, mai am o vorbă pe
că, dar aşezaţi la o masă ce-i ţinea la distanţă, discută cu care în grabă o spun! Drumeţii, opriţi în cale, dacă nu se
paharul plin în faţă. pierd cu ziceri viclene, se vor pierde cu valea. Prea largă şi
— Mă acesta! Din scripte botezat Augustin! Cum lungă se arată să fie valea.
ţi se mai zice? Cu intenţia să audă o altă replică de la interlo-
— Botezatu! cutorul său, cetăţeanul cu întrebările ridică paharul ce-l
— Botezatu, Botezatu! Toţi suntem botezaţi. Unii avea în faţă, în semn că vrea să-l ciocnească. Observând
avem şi trei nume. Tu? distanţa dintre ei doi, el întinse mâna peste măsură, doar
— Eu, atât! Botezatu Augustin. să-l atingă pe celălalt, însă nu reuşi.
— Da’ zgârciţi au fost naşii cu tine! Se vede asta! — Hai, domnu! Grozav mai suntem! Nici măcar
— Era vreme de război. Speriaţi mai erau oame- atâta lucru? Da’ se poate!
nii, se ascundeau să nu-i prindă inamicul. Pe mine m-au
botezat în fugă. Şi-au făcut-o numai cu ce aveau pe ei. Scena, probabil, îl iritase pe conu Elefteriu şi,
Aşa spunea o soră de-a mamei. Că şi ea a botezat pe cine- fiind în criză de timp, închise televizorul. Grăbit cum se
va. Dar a făcut-o la vedere. Cu petrecere şi lume multă. ştia, fără să-şi piardă controlul, conu Elefteriu se duse în
Alte vremuri erau! Şi tot Botezatu Augustin îi zic. camera sa şi începu să răsfoiască agenda de lucru, spre a
— După câte aud, e plină valea de botezaţi Au- găsi însemnările făcute. Şi abia ce se opri la una dintre
gustin. Cum vă deosebiţi între voi? pagini, că se auzi soneria.
— Nu-i treaba noastră. Îi priveşte pe cei ce întrea- — E cineva la uşă! Vezi cine este! strigă coana
bă. Da’ uite că se descurcă şi află ce doresc! Matale cum Edenia, consoarta sa, din bucătăria de unde, când intra,
procedezi? nu ieşea până nu gătea mâncărurile ce le avea în cap.
— Eu mă informez ca să ştiu cam pe unde mă Trecând în antreu, evident, atenţionat de strigă-
găsesc. tul consoartei, conu Elefteriu auzi în bucătărie lovituri
— Şi întrebi! Pe mine nu m-ai întrebat? Şi ce m-ai în tocător. Simţul îi spunea că se bate carnea pentru
întrebat! şniţel ori se toacă vinetele coapte pentru salată. „Nu-s
— Asta e scamatoria mea. Pe unde trec, opresc lu- două ca ea. Am ştiut ce iau!” îşi zise bărbatul. Apoi,
mea în drum şi întreb. Însă cu nimic rămân. Ceva îmi prudent, se postă în spatele uşii şi privi pe vizor. Nu
scapă, deşi aud felurite lucruri. se vedea nimeni. Enervat, el deschise brusc uşa aparta-
— Tocmai când ştii că deţii atâtea auzite şi, din- mentului şi păşi în holul blocului. La uşa de la aparta-
mentul vecin se afla un tânăr. la repezeală coana Edenia, acaparată de treburile bucă-
— Aţi sunat cumva la mine? se adresa crispat tăriei.
conu Elefteriu, gata să izbucnească, dar se stăpâni. — Acest amănunt nu-l ştiam. Ceva i-am spus
— Vă rog să mă scuzaţi! Caut un depanator vi- pe unde să-l caute. Oricum, se va descurca. Acum am
deo, spuse binevoitor tânărul. puţin de lucru, se grăbi omul să-i dea răspunsul.
— Da, aici stă! răspunse prompt conu Elefteriu. — Elefteriu, Elefteraş! se adresă mieros femeia şi
— În sfârşit că am dat de el! tresări tânărul şi se apăru în rama uşii de la bucătărie, deschisă între timp.
bucură. De când îl caut! Te superi dacă te rog ceva?
— L-aţi mai căutat? se interesă conu Elefteriu. — Spune, ce-i? mormăi el.
— Da, l-am căutat la atelier! vorbi tânărul pre- — Ştii că astăzi e onomastica fiului nostru! în-
cipitat. Şeful de la atelier mi-a spus că-l găsesc acasă. cepu coana Edenia. Tu ai vrut să se numească Georgel.
Şoseaua Iancului, Bloc 101A, Scara B, la Parter. Aici e! Şi Georgel se numeşte. Suntem invitaţi la masă. Ne aş-
— Da, aici e! zise mustătăcind conu Elefteriu. teaptă şi nora, draga de ea! Ne aşteaptă şi nepoţelul,
— Şi nu-mi spune care-i anume apartamentul. scumpetea mică! Nu ne putem duce cu mâna goală.
E cel de la intrare în bloc sau cel de lungă uşa liftului? Vreau să le fac o surpriză! Pentru ceea ce mi-am propus
Eu am sunat la primul, iar, când am auzit o voce în să pregătesc, îmi trebuie o căpăţână de usturoi şi două
interior, dându-mi seama de eroare, am trecut la acesta. legături de verdeaţă. Una de mărar şi una de pătrunjel.
Vă rog, încă o dată, să mă scuzaţi pentru deranj! E de Nu te duci tu până la marketul de vizavi ca să mi le
presupus că vă preocupa ceva interesant şi eu vin pe aduci? Hai! Fuguţa te-ai dus, fuguţa te-ai întors! Vezi,
capul omului... nu sta prea mult! Şi pe urmă îţi vezi de ale tale. Dar nu
— Nu-i niciun deranj, tinere! Ceva, desigur, prea mult. Căci de îndată plecăm.
mă preocupa, dar, cum nu am stare ca să încep, o tot — Bine, bine! Mă duc! răspunse conu Elefteriu
amân, vorbi amabil conu Elefteriu. Repet, aici stă, însă şi ieşi din apartament.
nu prea dă pe acasă!
— Nu prea dă pe acasă? păli tânărul de emoţie. Pe drum, omul îşi aminti de ale sale şi-şi spuse în
— Şade mai mult la ibovnica sa, continuă conu gând: „De ce să mă intereseze ce va fi şi să mă preocupe
Elefteriu pe un ton sec. Şoseaua Pantelimon, Bloc ce a fost, când mă solicită, până la disperare, ceea ce este
101A, Scara B, la Parter. Nu cunosc poziţia apartamen- în prezent? Trebuie să rezolv problemele acum şi aici.”
tului. Vezi, e un bloc în spate! Oprindu-se în faţa uşii de la market, deschisă automat,
— Ştiu, gata ştiu! strigă tânărul de bucurie. E omul auzi vocea coanei Edenia ce se cuibărise în auzul
apartamentul de la intrare în bloc. său: „Fuguţa te-ai dus, fuguţa te-ai întors! Vezi, nu sta
— După cum spui, aşa trebuie să fie! îi întări prea mult!” „Da, da! Altfel nu pot merge mai departe”,
convingerea conu Elefteriu şi dădu să se retragă. părea el să zică şi se pregăti din prag să se adreseze vân-
— Păi acolo stă şi prietena mea! izbucni tânărul zătoarei care-i zâmbi cu afecţiune.
şi ieşi în fugă. — Bună ziua! Sunt în trecere.
— Tinereţe, bat-o vina! Se agită sângele în vene — Bună ziua! Intraţi, intraţi! Marfă la discreţie,
şi vinul în pocale, îşi spuse, într-o doară, conu Elefteriu proaspătă şi, la preţ, convenabilă.
şi intră în apartament. — Pentru nişte verdeaţă şi ceva usturoi, acolo?
Revenit în antreu, el împinse cu putere uşa în Mai mare deranjul!
Ă
spatele său, deoarece refuza să se închidă. Zgomotul — Niciun deranj! Clientul nostru, stăpânul
produs atrase atenţia coanei Edenia. nostru. Intraţi! Şi, ca să mai zic, sunteţi primul client
R O Z
— Eh, cine a fost? Ce-a vrut? se auzi vocea fe- pe ziua de astăzi. Ori astăzi, la onomastica mea, obiş-
meii. nuiesc să ciocnesc o cupă da şampanie cu primul client
— Un tânăr îl caută pe vecinul rostru. Probabil, intrat în prăvălie.
vreo reparaţie! răspunse plictisit conu Elefteriu. — Asta-i bună! surâse conu Elefteriu. Dacă-i
— De ce nu i-ai spus că nu mai locuieşte aici? aşa... La mulţi ani, domniţa Georgiana!
P
A vândut apartamentul şi s-a mutat la gagică sa, vorbi — Uite că mă şi botează! Lumea-mi zice... coa-

Ă
R O Z
P
na Geta! Dacă vrei matale, fie şi Georgiana! Intrând în rol, sărbătorita luă de pe raft o sticlă
— Însă nu ştiţi. Când am ieşit din casă, consoar- cu şampanie, umplu cupele, apoi le aşeză pe o tavă.
ta mi-a spus: „Vezi, nu sta prea mult! Căci de îndată Aflat în faţa faptului împlinit, conu Elefteriu
plecăm.” închină cupa cu şampanie în sănătatea sărbătoritei şi
— Cine, coana Edenia a zis aşa? Vorbesc eu cu o înştiinţă că, alături de consoarta sa, îi aşteaptă vizita.
ea! Tot timpul îi laud bărbăţelul. Şi ea rânjeşte mulţu- Şi în timp ce sorbeau în voie şampania din cupe,
mită. Fandosita! Mai bine nu i-aş spune nimic. cei doi văzură, prin fereastra marketului, coloane de
— Plecăm la onomastica fiului nostru. maşini în stradă şi manifestanţi cu pancarte: „Vrem
— De-ai fi al meu, te-aş ţine ca pe ochii din cap. pace în lume!”
Nici nu-ţi dai seama ce mult poţi să preţuieşti! — Se complică lucrurile, iar timpurile o iau raz-
— Cer scuze! Trebuie să plec. na. Va trebui, din nou, să aşteptăm la intersecţii! spuse
— Hai, domnu! Grozav mai suntem! Nici mă- conu Elefteriu şi, privind sărbătorita în ochi, se gândi la
car atâta lucru? Da’ se poate! învrăjbirea dintre oameni.

Cornetul cu cireşe Dana BANU
Ă
R O Z
I -a citit numele fără să vrea în timp ce se uita la
un afiș oarecare lipit de panourile publicitare
de pe grilajul metalic care împrejmuia biserica Made-
S-au învârtit un timp la întâmplare neștiind în ce
parte să o ia. Până la urmă s-au dus în Place Dauphin.
Pe acolo parfumul lunii iunie era acoperit de vo-
leine. Apoi a întors capul și l-a văzut venind înspre ea. cile oamenilor din parc, de cei de la cafeneaua din colț,
P
Căști mici și albe în urechi. Teniși de un albastru șters de bicicletele care treceau printre mașinile negre și roșii
cu romburi în diferite culori fosforescente. precum cireșele, și albastre precum cerul la începutul
A luat-o direct de mână fără să o salute. Ea nu verii.
s-a mirat. Au traversat în fugă la semafor. Au intrat în În parc, un grup de tineri printre care și câțiva
primul pasaj. S-au uitat la vitrina Dior pentru copii. maturi și un copil jucau un joc simpatic. Se opreau
Apoi în sus, la ferestrele albe din curtea interioară. Clă- brusc apoi o luat la fugă. Apoi iar se opreau. Copilul nu
diri crem. Culoarea untului de fapt. reușea să țină pasul cu ei. Se oprea când toți o luau la
Precum un fior rece, precum o teamă de moarte fugă și fugea când toți se opreau.
scurtă, de moment, i-a trecut prin minte că s-ar putea Niște domni în vârstă jucau petanque. Un turist
să nu fie el. El cel adevărat al ei. Pentru ea. s-a apropiat să îi filmeze. S-au oprit stânjeniți așteptând
Apoi s-a gândit la niște cireșe văzute de dimi- ca turistul să plece.
neață într-o poză kitsch. Ceva cu niște flori roz. O poză Dintr-un coș mare, de picnic, o doamnă blondă
vintage chic pentru babe cu pisici. I-a trimis și lui poza îmbrăcată în blugi bleu-ciel, cu tricou roz, scotea rând
pe telefon. Apoi i-a părut rău. Mai mult ca sigur că va pe rând înșirând pe bancă: pahare colorate, o sticlă de
râde de kitschul ăla penibil cu flori roz. cidru, una de suc, 2 cutii cu sandvișuri și una din tablă
Pe rue Royal destul de puțini oameni pentru plină cu fursecuri.
o dimineață de iunie. Fete și femei cu sacoșe de umăr Un domn cu pantaloni scurți până la genunchi
ieșeau preocupate din magazinele înșirate unul lângă și ochelari de soare pe cap, zâmbea privind-o din gru-
altul. pul jucătorilor de petanque. O iubea. Era femeia lui.
Pe rue Saint-Honoré, din vitrina bijuteriei le Era clar pentru toată lumea.
zâmbeau niște verighete și inele de logodnă din aur alb Fata se gândi că băiatul care o ținea de mână
și din platină. Amândoi în același timp au întors capul nu se va uita niciodată la ea astfel. Poate și pentru că
stânjeniți. habar n-avea să joace petanque și erau amândoi mult
Din vitrina Michael Kors trandafirii albi și roz mai tineri decât cei de acolo. Diferiți. Alte vremuri.
lipiți pe un fond de catifea neagră au aplecat ușor capul Alte obiceiuri.
după ei să vadă încotro o iau. EI doi nu aveau mai nimic în comun cu bătrânii
Niște manechine galbene fără mâini purtau ro- aceia dar nici măcar unul cu celălalt, între ei.
chii decoltate, urâte și scumpe. Fata și-a privit rochia El era musulman nepracticant. Venea dintr-o
frez cu cerculețe vopsite într-un verde kiwi și s-a simțit familie de turci aflați la a doua generație în Paris. Se
mai frumoasă decât oricând. îndopa toată ziua cu baclava cu fistic, icre de lacherdă
Un motociclist cu cască fosforescentă a trecut în și plăcinte cu brânză sau carne, de la mica băcănie tur-
grabă, destul de aproape de trotuar. Fata s-a speriat. Bă- cească pe care o țineau ai lui în cartier.
iatul i-a pus mâna pe umăr. Apoi nu și-a mai retras-o. Un băiat crescut în miros de plăcinte, printre
Au continuat să meargă așa. Unul lângă altul. Băiatul pahare de ceai pentru pitici și care mânca în fiecare di-
cu mâna pe umărul fetei. Era iunie și era bine. mineață la micul dejun roșii, castraveți, ardei și măsline
Dintr-o altă vitrină, de la reverul unui taior de cu brânză sau menemen.
șantung auriu, un buchețel de cireșe râdea de ei dân- Se simțea deseori invizibilă în fața lui. Doar
du-și coate. când o lua de mână știa precis că el e acolo și că este al
ei. În rest i se părea mereu plecat în vreun loc inaccesibil plecat de acasă. În puținele momente când erau toți
și foarte îndepărtat de ea. împreună se lăsa o tăcere grea, de plumb.
Tot ce voia fata era să nu ajungă și ei doi un Cei doi își vorbeau vulgar și repezit când se cre-
cuplu ca al părinților ei. Doamne ferește! deau singuri:
Maică-sa poza tot ce prindea prin casă, prin bu- - Unde mă-ta ai fost mă, prostule, noaptea tre-
cătărie, pe stradă sau la job, filtra și colora strident, apoi cută? Iar te-ai dus la curva aia?
posta pozele pe facebook unde vorbea toată ziua cu - Zi mersi, cretino, că am plecat. Doar nu voiai
niște necunoscuți despre cât de bine o duce familia ei. să ți-o trag ție, șleampăto!
Al dracu de bine o duceau! Ce să spun! Ar fi ținut-o așa mereu dacă nu s-ar fi abținut
Taică-su avea o amantă tânără și era mai mereu în fața fetei lor. Ea știa însă totul. Îi auzea prin pereții
destul de subțiri, din ca-
mera ei mică, tapisată cu
mătase de culoarea caisei
coapte. Fata își punea
căștile și da muzica tare.
Ai ei dispăreau de parcă
nici nu ar fi existat vre-
odată.
Cât a trăit buni-
cul măcar erau doi. Nu
se simțea singură. Apoi
bătrânul a murit. Nu
știa mai nimic despre el.
Unde lucrase. Ce culoare
îi plăcea. Ce mâncare și
ce băuturi. Ce amintiri
din tinerețe avea.
Știa doar că fusese
un om căruia îi plăcea să
dea de mâncare la po-
rumbei.
Să treacă un om
prin viața ta ani de zile
iar la sfârșit să spui des-
pre el: era un om căruia
îi plăcea să dea de mân-
care la păsări. Altceva să
nu știi despre el.
După moartea lui
Ă
i-a întrebat pe ai ei des-

pre bătrân dar amândoi
R O Z
au dat din mâini plicti-

siți și au trimis-o la plim-
bare.
Cei doi nici mă-
car la tv nu se mai uitau
P
împreună. Aveau fiecare

câte un tv în camera lui. Dormeau separat. Viețuiau Nu avea nici cel mai mic gând să îi schimbe. Sau măcar
în apartamentul ăla cu camere cât cutiile de chibrit de să încerce.
parcă ar fi fost o pedeapsă de la Dumnezeu care trebuia La ultimul etaj, chiar sub acoperiș, luminile
acceptată. se aprindeau cel mai repede. De parcă dacă ești mai
Băiatul era o mică vedetă în cartier. Apărea pe aproape de cer se face seară mai repede.
afișe peste tot. Luase un premiu la un concurs recent Se vedeau din când în când umbre în dreptul
de skateboard. Mergea des la un skatepark de pe lân- ferestrelor. Nimic mai mult. Băiatul și fata le priveau
gă Bourse. Între rue Réaumur și rue Montmartre. O și o bucurie domoală, domestică, punea stăpânire pe
ducea pe fată cu el mai mult ca să se dea mare cu ea în ei. Erau atunci într-o lume doar a lor pe care nu și-o
fața celorlalți. Băieții erau plini de coșuri și singuri. Nu doreau schimbată sau - Doamne ferește! - dispărută,
aveau niciunul iubită. Doar el avea! vreodată.
Altfel nu îi dădea prea mare importanță. Era
mereu schimbătoare. Se întrista sau se enerva din se- *
nin. Îl lua de mână apoi i-o lăsa brusc. Fugea, apoi se A lăsat-o pe fată să îl aștepte pe bancă privind la
întorcea. Părea ca o ploaie de vară. Sau ca un buchet femeia care pregătea picnicul pentru bărbatul ei. El s-a
de cireșe. dus în fugă până la colț de unde i-a cumpărat un cornet
Cel mai mult îi plăcea să privească împreună cu cu cireșe.
ea, seara, de jos, din micul parc de lângă imobilul în În timp ce se întorcea alergând bucuros la fată,
care locuiau, cum se aprindeau luminile la ferestre. a căzut iar cireșele din cornet s-au împrăștiat peste tot.
Doamna Beatrice de la 1 își scutura în fiecare Lumea s-a oprit un moment să îl privească.
seară pătura în capul trecătorilor care alunecau prin lu- Grupul celor care jucau jocul acela în care încremeneau
mina roz a amurgului parizian, spre ale lor, fără să știe pentru câteva secunde și izbucneau apoi toți deodată în
că prin aerul colorat le pluteau pe deasupra capetelor cascade de râs a încremenit de data asta de-adevăratelea.
particule de praf, fire de păr ale pisicii doamnei Beatri- Femeia care așeza pe banca verde din lemn bu-
ce, sau firmituri de chec. nătățile pentru picnic s-a ridicat brusc în picioare.
Domnul Martin de la 2 fuma privind obosit ce- Bărbatul ei și ceilalți domni cu care juca pe-
rul. Era profesor. O meserie care îl enerva. Unul dintre tanque și-au întrerupt jocul.
cei foarte mulți care își consideră propria lor muncă un Priveau toți în tăcere la cireșele strălucitoare ce
chin și își trăiesc viața murind în fiecare zi câte puțin. purtau încă pe obrajii lor dolofani picăturile de apă cu
Îl oboseau elevii lui de la liceu. Îi vedea pe toți care le stropise mica vânzătoare Claudine.
ca pe niște proști, golani idioți fără educație de acasă. Toți tăceau parcă speriați de o catastrofă. Deve-
niseră un fel de statui. Nu știau ce să facă.
Băiatul s-a ridicat roșu la față de rușine. Stătea
așa, în picioare, cu mâinile atârnate pe lângă corp, și cu
privirea în pământ.
În liniștea aceea pe care oamenii din parc o
aruncaseră peste ei, fata s-a ridicat deodată și s-a dus în
fugă spre băiat. L-a luat în brațe și l-a sărutat.
Deodată s-a rupt zăgazul și o explozie de fericire
Ă
i-a cuprins pe toți. Oamenii au început să aplaude feri-

ciți cuplul de adolescenți care se sărutau.
R O Z
S-au adunat toți în jurul celor doi. Îi îmbrățișau.

Îl scuturau de praf pe băiat.
Au cules cireșele de pe jos apoi le-au spălat cu
apă de la cișmea.
Parisul zâmbea liniștit în lumina lui de iunie.
P
Un zâmbet cu cireșe la urechi.

RECENZI I Cristina RUSU Umbre peste sufletul satului românesc
S pațiul unde se creează și se recreează acest

bogat și valoros univers de înțelepciune,
credință, adevăr și smerenie rămîne satul românesc.
întîmplă în prezent cu satele din România. Încă din
perioada comunistă a început „procedura de urbani-
zare a satelor”, fapt cu efecte dramatice, apoi, din pă-
Idealul de frumos cultivat și păstrat de-a lungul vre- cate cu precădere după 1989, de părăsire a lor, din di-
murilor în sufletul țăranului român trebuie să rămână verse motive, și asta a continuat pînă în zilele noastre.
ca model de referință și pentru generațiile care vor Multe dintre sate și-au pierdut o parte din tradiții, în-
veni. Viețuirea la sat, în vatra bunilor noștri și palma locuindu-le cu unele „tendințe” „moderne”. S-a pier-
de pămînt muncită este rădăcina vie a acestui neam dut, astfel, o bună parte din moștenirea strămoșească,
harnic, trecut prin suferință, jertfă dar și batjocură. Is- dar și din felul a fi și a gândi al sătenilor și al modului
toria autentică se scrie și se rescrie în care văd/ vedem relația noastră,
în matca tradițiilor noastre ca a fiecăruia, cu satul. Este un fapt
păstrătoare peste veacuri a acestor la care trebuie să reflectăm, și să
energii spirituale. Cu o trăinicie nu lăsăm lucrurile să meargă în
milenară ca semn al statorniciei, această direcție, așa cum Marius
entitatea satului, înnoită alături Chelaru a scris în poemele sale.
de toți cei dragi de acasă, delimi- El dedică această carte, așa cum
tează în timp și spațiu trăirea unui începe cu un „motto”: „României
sentiment unit într-o legătură de de azi,/ în care veșnicia moare puțin
conștiință prelungită de la mit la cîte puțin sat după sat”. Satul ro-
real. Simbolul cosmic, vatra, casa, mânesc, cum îl vede autorul, „în
țarina, crucea construiesc destine care nu mai e nimeni să viseze”,
binecuvîntate în sfințenie, curățe- de unde chiar și „copacii au plecat
nie, busuioc, agheasmă, brazdă și în pribegie”, poate fi vizibil numai
boi. de către acel drum, care „doar el
Deși a apărut în anul 2020, mai ține minte” „urmele tălpilor
despre volumul Sat Părăsit, al scri- celor care au fost”, oamenii ce au
itorului Marius Chelaru, au scris viețuit, acum cu „rădăcinile în
autori cunoscuți, iar articolele au cer” (din poemul Sat părăsit)
apărut în reviste din țară și străi- Volumul are două părți, o
nătate. Volumul a fost tradus, din trecere de la clasic la modern, de
ce știu, până acum, în ebraică (în versiunea lui Me- la stilul sobru la cel cu iz plin de umor, precum ver-
nachem M. Falek, apărut la Tel Aviv) și germană, și surile: „satul meu mă respiră încă/ în mirarea mea/
este în curs de publicare și în limba turcă. Mă voi opri palmele pămîntului mă mîngîie cînd mă întorc să-l
la ediția în germană, în traducerea lui Christian W. trăiesc” (La țară) – „fra-su/ pîndea tichetele de sub-
Schenk, cu titlul Verlassens Dorf, apărut la editura Di- venții la motorină/ ori la ce-or mai fi/ de le vindea pe
onysos, în 2022. Dat fiind că această cronică este pen- răchie la crâșma lu’Chioru” (din poemul Ion și vinul).
tru cititorii români, citez din volum în limba română. Se pare că autorul vede satul românesc într-un sim-
Christian W. Schenk (un traducător cunoscut bolism cu aceeași frumusețe absolută – „în locul în
pentru munca sa de promovare a culturii române în care m-am copilărit/ umbra mamaiei încă mai coase/
spațiul de limbă germană) a tradus acest volum – și pe un ștergar/ poveștile pe care mi le spunea” (în locul
este de remarcat alegerea sa –pentru a oferi cititorilor în care m-am copilărit), dar și ca pe un plîns, pentru
germani și o imagine, exprimată poetic, asupra a ce se că tinerii au plecat în număr mare, prin țări străine,
Poemele curg ca o muzică, există o relație între

versul stilizat și metafora construită într-un mod na-
tural, luminată fiind de cuvinte simple dar cu înțeles
adînc. Dorul de satul copilăriei, de bunici, părinți și
frați îl răscolește pe autor, îl sensibilizează și de aceea
găsim această emoție, oarecum „narată” în acest pei-
saj de o simplitate extremă ce ascunde un rafinament
uimitor, o dragoste, o iubire puternică dar și gingașă,
față de toți ai lui. Exemplificatoare sunt și versurile
acestui dor: „seară la Suhuleț, departe de copilărie/.../
cu sufletul și ochii îmbrăcați în copilărie/ culegeam
speranțele uitate” (din poemul noapte în mine, noap-
te în afara mea), „printre crucile mici de lemn/ șade
tolănită între ierburi/ moartea surorii mele/ lângă cea
a fratelui meu” (din poemul satul se destramă), „Ma-
maiei mele/.../ În camera mamaiei totul a fugit de
timp/.../ doar umbra mamaiei mai șade într-un colț
de seară” (din poemul Casa), „fiecare casă se stinge
singură/ fiecare om e ascuns în amintirile retezate în
jumătăți” (din poemul Toamna la Suhuleț), „fratelui
meu, stins departe de casă, Alexandrei, dar și tuturor
mamelor noastre, care plâng, după copiii, plecați depar-
te/.../ mersesem după fratele meu/ ni s-a spus/ că-i
răsăriseră aripi de sânge pe suflet” (din poemul dincolo
lăsînd vetrele de baștină pustii. Autorul identifică de rai, dincoace de lume), „i-a spus bunicul că/ odată/
acest moment, poate ca bază a acestui volum, prin Dumnezeu/ a pus degetul/ pe creștetul satului lor”
versurile elocvente: „dincolo de stâlp/ statul se destră- (din poemul despre Dumnezeu și mere), „Dumnezeu
ma”, „nu sunt pregătit să înțeleg/ cum se schimbă sase uită la noi/ într-un fel care îmi aduce aminte de
tul” (din poemul satul se destramă), „ultimii bătrâni se tata/.../ am pus la loc între amintiri zâmbetul frate-
culcaseră/ printre amintirile satului de odinioară” (ca lui meu/ noaptea a căzut iar/ ca roua peste primul
orice fapt divers), „bătrânul/ își așază gândurile”, „tra- ghiocel/ dăruit mamei” (din poemul undeva la nordul
ge în piept încă o dată chipul satului/ răsuflă adânc/ meu).
dând drumul vieții” (dinspre ieri), „Stă satul de-a pu- Încheiem – nu înainte de a sublinia din nou și
alegerea lui Christian Wilhelm Schenk, și felul în care
I
ruri lîngă timpul/ ce sapă umerii oamenilor care se
scurg” (din poemul satul, dar eu voi pleca), „trupul de a realizat (tradus, editat) acest volum – prin a spune că
I
ploaie al satului/ zăvorăște/ ca o colivie din plecări” (zi Marius Chelaru este un poet care Îl poartă pe Dum-
de toamnă), dar și ca pe o speranță, o întoarcere în sat, nezeu în livada înflorită a inimii sale, așa cum însuși N Z
acasă: „trupul și mintea lui se întorceau din țări străi- versuiește; „miresmele florilor pururea proaspete/ râul
ne” […] „pe drumul înapoi către sat/ strângea punga fără de sfârșit al copilăriei/ am lăsat satul să se culce/
cu țărna din grădina bunilor săi/ care încă mirosea a înapoi/ în stratul semănat cu stele/ din lacrima mea/
Dumnezeu/ e atâta liniște” (din poemul ca orice fapt
E
istorii și povești de demult” […] „acasă/ în grădina

proaspăt sădită/ cu zile și aducere aminte/ zorii i-au divers).
E C
culorii nașterii lumii” (din poemul despre zile și aduce

aminte), „ferestrele zile din lumină izvodind lumină/ (Marius Chelaru, Verlassens Dorf,
și-au deschis a viață obloanele/ lumina femeilor a în- versiunea germană: Christian W. Schenk,
florit satul/ fericirea le înlocuiește privirile” (din poe- Dionysos – Boppard am Rhein,
R
mul nuntă în sat). Germania, 2022, 156 p.)

I I Eduard DORNEANU Un debut literar:

Silvia Curteanu, Poezie cu ghimpi
Z
I ncontestabil, în anul 2021, au văzut lumina clepsiderei. Drumul ei curge încet, poem de poem, fără
N
tiparului multe volume de poezie. Care va fi a pune între ele repere false, de fațadă.
ecoul acestora, în timp? Să sperăm că unul remarcabil În poemul ,,Fericire de undă albastră››, poeta
E
deoarece poezia românească are nevoie de repere noi și transmite un mesaj clar, fierbinte și dureros în același
de lumini care să poarte bucuria creației din generație în timp: ,,În drum spre noi tărâmuri de speranțe înoite/Mi-
R E C
generație. am propus să-mi conserv amintirile/Și, mai ales, să le sigi-

Silvia Curteanu a debutat la Editura EcoZone lez, în loc pierdut în uitare,/Căci în prezentul vieții mele
din Iași cu volumul ,,Poezie cu ghimpi’’. Într-o scriere nu mai au căutare’’. Este mesajul schimbării, al trecerii de
de factură modernă, poeta nu se sfiește să folosească li- la o frecvență existențială la alta, iar poezia trebuie ferită
cențe inedite formate din termeni mai puțin utilizați în de uitare până la redescoperirea ei și rescrierea acesteia în
poezia obișnuită. Această formă de modernism rațional lumină și foc pe cerul unei alte generații sau a unei alte
recomandă încă din start poezia Silviei Curteanu. Citi- lumi. Un astfel de crez poetic, atât de puternic, dar și
torul nu va fi prins într-o dogmă a simplității poetice, foarte trist, preface poezia în apă vie și ecoul ei în rugă-
dimpotrivă, acesta va trece dintr-o stare în alta printre ciune risipită în picături de metaforă pură.
simboluri și criptări, metafore și întrebări. Poemele Silviei Curteanu au intensitate și fior,
Poezia ,,Rătăcire’’, prima din volum, are rol de curgere și mister. Iată câteva versuri din poemul ,,Răs-
călăuză pentru cititor prin mesajul puternic cuprins în tignirea sinelui’’: ,,În ondulații de umbre gândul se poartă/
strofa a doua: ,,Ridică, ridică povara de noapte/Ce giulgiul Spre reverii orientale de esență moartă,/ Într-un fals Kara-
își frânge în aer albit,/Să nu se prefacă în șoaptă nisipul/ göz lipsit de relevanță/ Fără putință de îndoială sau spe-
Blestemul de-l cheamă în loc nesfințit.’’ Astfel pleacă în- ranță’’.
spre lume poezia Silviei Curteanu, cu ecou puternic, fără Este simplu de observat că autoarea dezvoltă un
pasul șchiopătat al îndoielii, fără spoiala cuvintelor mari stil special, o versificare aparte, iar asta este o consecință
aruncate printre versuri spre a ridica înspre Olimp un nu doar a talentului incontestabil, dar și a studiului po-
fior efemer. eziei universale.
În scrisul autoarei se simte puterea metaforei, co- Silvia Curteanu trece dincolo de bariera debu-
eziunea ideilor și constanța ineditului. Sensibilitatea este tului, volumul ,,Poezie cu ghimpi’’ este dovada clară că
și ea prezentă într-un mod surprinzător și lipsit de banal. autoarea este pe drumul cel bun și volumele viitoare vor
Iată cum începe poemul ,,Prolegomene››: ,,Dă-mi dru- dovedi că talentul acesteia este unul de necontestat. Sper
mul, vreau să mă rostogolesc/prin iarbă sau prin zăpadă,/ ca ecoul volumului ,,Poezie cu ghimpi” să fie unul puter-
Să împart în pătrate albastre/urmele căderilor/de pe cea nic. Felicit autoarea și cred în destinul ei literar.
mai înaltă treaptă a
unui vis scăpătat’’.
Poeta devine parte
din poem, unde su-
fletul său este pier-
dut și regăsit, călcat
de îndoieli și ars pe
rugul metaforei.
Nu este o învingă-
toare, dar nici nu se
declară învinsă de
nisipul fierbinte al
O valoroasă recuperare istorică, Mihai POSADA
I I
marca Ştefan Străjeri
Z
I storia românilor canadieni 1890-2020 se in- stilul direct, colocvial și atractiv al întregii cărți, Ștefan
N
titulează cercetarea de 782 de pagini format Străjeri ne spune că imigrația românească în Canada
16,5x23,5 cm., pe care Ștefan Străjeri o pune la dispo- se găsește menționată de pe la 1890-1891, începând,
E
ziția publicului cititor, cu ajutorul editurii bucureștene se pare, cu Nicolae Zora, bucovinean cum este și au-
Anamarol, în anul 2020, cu o prefață de universitarul torul. Acribia cercetătorului specializat forează adânc:
R E C
sibian Anca Sârghie, care semnează și prefața la antece- „Provincia Sascatchewan a fost unul din primele lo-
dentul volum al românului stabilit dincolo de Ocean: curi din America de Nord în care românii au emigrat”;
Românii americani de la Marile Lacuri/ peste 100 de ani despre acest fapt și loc fiind citat James G. Patterson,
de prezență românească în statul american Michigan, alte cu două „lucrări științifice nepublicate, realizate în ca-
619 pagini de cercetare monografică, același format, drul unor facultăți”: Factionalism Among Romanians in
apărut la aceeași editură, în anul 2014. North America. Paper read at the meetings of the Ame-
Potrivit titlului, „istoria” dlui Ștefan Străjeri vor- rican Association for the Advancement of Science, Den-
bește și despre geografia Canadei, despre popoarele na- ver, 1977, February 23 și, respectiv: The Romanians of
tive, despre primii europeni ajunși în „Noua Franță” pe Sascatchewan: Four Generations of Adaptation, National
vremea când pe la noi se socotea istoria între sfârșitul Museum of Canada, Canadian Centre for Folk Culture
domniei lui Ștefan cel Mare și puțin după aceea a vo- Studies, Paper No. 23, Ottawa, 1977. Această a doua
ievodului întregitor Mihai Viteazul, respectiv între anii lucrare este utilizată în capitolul al șaptelea și ultimul al
1497 și 1670... Notabil, de asemenea, faptul stabilirii cărții, în care folosind încă alte două surse (Ion Longin
definitive a imigranților români în Canada, acei pionieri Popescu, din 1986 și Eleanor Bujea, din 2009), Ștefan
„concepând reîntoarcerea la practica tradițională a agri- Străjeri redă o serie de mărturii de epocă, din cele mai
culturii”, ca mod de subzistență a unora care au venit emoționante, mai zdrobitoare sufletește, despre „una
în ținuturile canadiene ca să rămână, aidoma seminți- dintre cele mai dureroase drame umane din primii ani
ilor odinioară coborâte din arca lui Noe, pe Ararat, de ai emigrației: călătoria peste Atlantic” (p. 712) și o sea-
unde au populat apoi, hamiții, semiții și yafetiții întreg mă de alte „povești despre acele vremuri de acum peste
uscatul terestru. Vorbind despre începuturile imigrației un secol” (p. 713). Iată două din ele: „Peștele creștea în
românești în Canada, Ștefan Străjeri – român originar fântâni «Părinții mei au fost atrași aici printr-o scrisoare
din Pojorâta (Bucovina), stabilit din 20 aprilie 2003 primită de la Iosif Vatamaniuc. Doamne, cum au putut
în statul nordamerican Michigan – mărturisește într-o ei să creadă? Acel Vatamaniuc a scris că găinile erau oar-
notă de subsol, la p. 109, că a luat: „cele mai multe be în Canada și făceau ouă de două ori pe zi; că porcii
informații (...) din lucrarea lui Radu Toma, Românii nu aveau oase și că peștele creștea în fântâni. Săracii
din America”, apărută la București: Editura Globus, părinți! Când au ajuns în Sascatchewan și au văzut tot
1978. Lipsește, de această dată și din bogatul „Index locul pustiu, au vrut să-l găsească pe mincinos și să-l
alfabetic”, numele lui Alexandru Nemoianu, directo- omoare» (Maria Boghean, 79 ani, Regina)” (p. 714) și:
rul recent pensionat al Romanian-American Heritage „Peștele zburător «Nu știu cum am ajuns de la Suceava
Center/ Centrul de documentare Valerian Trifa, din la Hamburg. Doar că nu am fost bolnav pe vapor. Dar
Michigan, menționat cu trei titluri în „Bibliografia” într-o zi când am ieșit să văd soarele, pentru că i-am
precedentului volum. dus dorul atât de mult; nu-l văzusem zece zile din cauza
„Până în prezent, despre românii din Canada nu norilor și a furtunii. Ei bine, în acea zi a venit un val
s-a realizat nicio monografie amplă în limba română”. mare și aproape m-a aruncat în ocean. Un marinar m-a
– citim la p. 107, iar la p. 109, autorul precizează: „Nu- salvat și m-a certat într-o limbă străină. Și peștele acela
mărul românilor care au emigrat în Statele Unite a fost colorat... sărind pe lângă vapor... chiar zburând. Buni-
mai mare decât al celor care au mers în Canada”. În cul Alexa Șuleap nu putea să doarmă. Nu știu, avea rău
serie nouă, anul XXXIII, nr. 1-2-3(371-372-373), ianuarie/februarie/martie 2022
de mare sau se gândea doar la bunica pe care nu o va Două prefețe – una alcătuită de Anca Sîrghie
mai vedea niciodată?» (Ana Petrișor)” (p. 719). din Sibiu (România): Vocația identității naționale (pp.
Pornind de la istoria & geografia Canadei, au- XXIV-XXXIX), cealaltă de Silvia Urdea din Waterford,
torul trece în revistă cu atenție și grijă deosebită pentru MI (S.U.A.): O istorie a fenomenului românesc în Ca-
detaliu, etapele emigrării-imigrării românilor în Cana- nada (pp. XL-XLI), pe lângă o „Notă asupra ediției”
da, viața religioasă a comunităților de români canadieni semnată tot de Anca Sîrghie despre această ediție îngri-
cu numeroasele lăcașuri de cult (ortodoxe, greco-cato- jită de Ada Stuparu din Craiova (România) – comple-
lice, baptiste), organizațiile românești, publicațiile, tează editorial o cercetare monografică pe care, oricine
emisiunile lor de radio și televiziune, personalitățile va dori să cunoască sau să dezvolte ceva despre româ-
româno-canadiene (scriitori și oameni de presă, artiști, nii canadieni și epopeea stabilirii lor pe continentul de
oameni de știință și lideri comunitari), mărturisiri din dincolo de Atlantic, nu o poate ocoli.
presa canadiană relatate de primii imigranți români și
urmașii acelora. „Indexul alfabetic”, între paginile 747- Aducerea moaștelor Sfântului Arhidiacon Ștefan,
782, completează ținuta științifică a unei monografii Gustar 2021, Sibiu-pe-Cibin.
inedite, bogat ilustrate documentar cu fotografii și re-
produceri diverse.
I
I
Z
N
E
E C
R
serie nouă, anul XXXIII, nr. 1-2-3(371-372-373), ianuarie/februarie/martie 2022

Mălini, tărâm de poezie Viorica PETROVICI
I I
Z
M aria Țigănescu Crețu este un om lumi- adevărată”, iar portretul „Lăutarului”, talentatul soț,
N
nos, o dimineață de mai la Mălini, un întregește galeria sufletului autoarei:” Lui ursitoarele
loc magic unde zboară fluturii din florile de cătină în i-au dat pe rând,/ Strune cu glas de frunze și de pă-
E
cele de castan, de măr, de trandafir sălbatic și cireș. sări”.
„Galeria de portrete” este prima carte de poezie Muntele este un simbol al aspirației, în viziu-
R E C
a Mariei Țigănescu Crețu, operă de artă prin contri- nea poetei, iar peisajul dobândește rezonanță cosmică:
buția artistului plastic Mihai Pânzaru - PIM ale cărui „Când Steaua Ciobanului clipește-a doua oară, /Pes-
lucrări de grafică sunt excepționale: „Să nu mai fie”, te păduri se lasă o liniște astrală. /Bursucul iese-afa-
„Chipul pământului”, „Visătorul”, „Antinod”, „Rege- ră pe-un rest de cazemată, Iar oile așteaptă să iasă în
le Lear”, „Motivația lui Ianus”, printre care se regăseș- porneală” ( Noapte pe Stânișoara). Muntele este casa
te și unul dintre cele mai reușite portrete ale poetului fantasticului, legendele leagă o lume foarte veche de
Nicolae Labiș. cea nouă: „Fantasmele preferă întotdeauna noaptea, /
Titlul cărții este înțelept ales, paginile ei conțin Ies din hăuri să sperie” ( Noapte pe Stânișoara).
o „Galerie de portrete” ale celor ce au definit, au în- Luna pare un ornament pentru munte, pare a
rourat cu iubire și sens viața autoarei. În poezia care răsări din el pentru a-l ține unit cu Dumnezeu: „Ni-
dă titlul, se întâlnește o atitudine de martor asupra căieri n-am văzut o lună mai mare. / Răsărise când
propriei creații, regăsită și în alte poezii: „Pășesc sfios se-ngâna ziua cu noaptea, / Coborâse pe-un vârf de
ca într-o catedrală, /în care n-ai curajul/ să te uiți în munte stâncos / Și rămăsese acolo, veghind imensita-
ochii sfinților”. tea” (Lună la Coșna).
Maria Țigănescu Crețu se așează sub umbre- Autoarea realizează că Universul este construit
la genialității lui Nicolae Labiș, cel născut la Mălini, din propriile iluzii: „Am înțeles întâia oară că luna /
venit în lume să ridice poezia românească în loja mo- Nu-i peste tot la fel, e după oameni și locuri” ( Lună
dernității absolute: „Universul e o mișcare browniană la Coșna).
de cuvinte, / Între care unele au o forță aparte. / De Maria Țigănescu Crețu are ochi de peisagist cu
aceea Dumnezeu a dat lumii Poetul, / Să le găsească și încărcătură vibrantă: „Singură-n câmpie de-un amar
să le scrie în carte”. (Lui Labiș). de vreme/ fântâna visează un gard de nuiele/ Și-o casă
În acrostihul „Chipul pământului” creionea- cu prispă, iar sub șindrilă/ Un cuib gălăgios de rându-
ză chipul scriitorului Grigore Ilisei cu admirație, iar nele” (Fântână cu cumpănă). Ea are intuiția prezen-
portretul reporterului, romancierului și istoricului li- tului și această trezire îi dă accesul la o treaptă supe-
terar Mircea Motrici devine un fel de doină: Bradule rioară de cunoaștere: „ Azi e prima zi a vieții mele/ Și
din Bucovina, / Vântul care mi te-a rupt/ N-a putut cum numărul unu e un început/ Aș vrea să fac ceva ce
și rădăcina/ Să ți-o scoată din pământ/ Că pământul n-am făcut” ( Prima zi).
Bucovinei/ E icoană către cer”. Teoria fractalilor este original ilustrată în „Fas-
Chipul tatălui pare sculptat în piatră de Stâni- cinație”: „Trinitatea supremă se regăsește într-o infini-
șoara și în istorie; „Ți-ai pierdut prietenii în război.../ tate de trinități,/ Unele nu se văd cu ochiul liber,/ Dar
Eram mici, ne povesteai / De marșuri forțate prin no- oricum ar fi, sunt tot eternități”. Simplitatea poeziei
roi/ Și de groaza ce-ai trăit prin șanțuri” (Tatălui meu). este ca sufletul pur al Mariei, de copil care sigur are
Războiul schimbă perspectiva asupra lumii, tatăl de- „bilet de intrare în Paradis” (Bilet de intrare). Arta sa
vine însingurat, un releu într-un tablou cu brazi, oi, poetică este concis exprimată: „Voi scrie/ 100 de po-
izvoare „ steluțe ce ard” și „cântec din fluier”. eme/ pentru 100 de vise/ și voi îngenunchea/ de 100
Starea de iubire a tot, de inocență și duioșie de ori/ ca să nu fie ucise!” (100 de poeme).
sunt ilustrate prin portretul Mălinei în „ Poveste O poezie bună este „ Metamorfoză”, poeta cap-
I
I
tează chipul unui om aflat la capătul vieții: „Bătrânul Ultimul dintre portretele remarcabile din carte este
Z
care a uitat totul, / ca în mitul cu râul bucuriei, / reintră unul mitic, „Motivația lui Ianus”, o excelentă viziune
în floarea vârstei și-nflorite/ copilăriei”. Procesul degra- a celor două fețe ale monedei.
N
dării devine evoluție și topire în spirit: „ Unde oare se „Galeria de portrete” a Mariei Țigănescu Crețu
joacă un copil/ dacă nu în Rai?” (Metamorfoză). are accente de autoironie, zidul din fiecare poate fi
E
Personajul zid face incitantă această lirică trecut prin dăruire de Sine, acesta pare a fi mesajul po-
presărată cu tablouri unicat: „Era o poartă veche de eziei sale. Ea ne mai amintește cât de fragil este echi-
E C
lemn/ Și dincolo de ea un liliac înflorit” (Poartă în- librul lumii și cât de ironică este realitatea prezentă,
chizându-se). când pacea chiar a fost furată, când este ucis un frate
În „Antinod” se va descoperi un autoportret, de către alt frate, rachetele fulgeră pe cer, iar tancurile
sinceritatea omului care își reflectă propria lumină. calcă sufletul unor popoare sub șenile.
R

Sunt acasă!
TR ADUC ERI
Zdravka EVTIMOVA
Z dravka Evtimova s-a născut în 1959 la Per-

nik în Bulgaria, Este traducător literar din
engleză, franceză și germană. A trăit și a lucrat ca tradu-
Dacă el se așeza lângă șemineu, ea îi aducea neapă-
rat o ceașcă de cafea. Lui îi plăcea cafeaua neagră, își
amintea foarte bine acest lucru. Hilda nu vorbea mai
cătoare literară la Köln și la Bruxelles, iar prozele ei au deloc, iar Keith se simțea „acasă” în tăcerile ei. Prezen-
fost traduse în 33 de limbi, în țări ca S.U.A., Polonia, ța ei îi părea comodă, ca o pereche de papuci de casă.
Franța, Spania, Marea Britanie, Canada, Australia, Ru- Și mai presus de toate, ea nu se amesteca niciodată în
sia, Germania, Argentina, Iran, Japonia, Vietnam, Afri- colecțiile lui.
ca de Sud etc. A tradus în bulgară peste 20 de romane Se căsătoriseră imediat după ce Hilda renun-
ale unor autori americani, englezi și australieni, inclu- țase la colegiu. Keith aflase că scria poezii. Chiar a și
citit câteva și îi spusese că i se părea că ar fi ceva de
capul lor.
El avea o colecție de elefanți în miniatură din
marmură, abanos și argint, malachit și aur. Colecția
număra 311 elefanți. Ea nu îl întrebase niciodată ni-
mic despre asta și asta îi convenea lui cel mai mult.
Hilda îl ajutase întotdeauna. Ba chiar îi alesese cele
mai frumoase vaze de diverse forme, pe care Keith le
admira foarte mult. Avea o pasiune reală pentru co-
lecționarea obiectelor de mobilier și a cărților, iar casa
devenise un altar închinat acestor colecții. Niciun sin-
gur obiect nu era obișnuit sau ieftin. Keith se simțea
siv romane câștigătoare ale Premiului Nebula ca Marte viu doar în biroul lui spațios, pe care Hilda îl ținea
roșu de K.S. Robinson, Project Pope de Clifford Simac într-o ordine desvârșită. Avea grijă de toate, de ele-
sau What I Loved de Siri Hustvedt etc. În plus, a tradus fanții miniaturali, de monedele de aur și argint, de
în bulgară cărți de Salman Rushdie, Leonard Micha- covoare, fiecare însemnând o comoară, și de cele șapte
les, Thessa Hadley, Arthur Miller, Sam Shepard, V.S. coridoare pline de cărți pe care le aranjase minuțios,
Naipaul, John Updike, Jonathan Franzen, Raymond în ordinea alfabetică a autorilor.
Carver, T. Coraghessan Boyle, Aleksandar Hemon etc. Soțul avea un ritual ciudat. În fiecare seară
De asemenea, a tradus poeme și proze ale scriitorilor stătea la biroul lui cu un pahar de Chablis în mână
bulgari ca Boyan Biolchev, Hristo Karastoyanov, Alek și suna la clopoțelul lui belgian din argint. Soția îi
Popov, Deyan Enev, Georgi Grozdev, Ivanka Kyuchu- aducea un volum din „Istoria Imperiului Roman” și
kova, Ivan Dinkov, Fani Tsourakova, Ivanka Deneva îi citea. Vocea ei moale, plăcută, mirosul de piele al
etc. în S.U.A., Marea Britanie și Franța. A câștigat nu- volumului și aroma special- a prafului din cameră îl
meroase premii literare naționale și internaționale. calmau. Îi citea foarte frumos! Întotdeauna știa când
are o amantă. Keith nu își dădea seama cum naiba
putea ea să facă acest lucru. Probabil că începea să
Sunt acasă! (I) ignore Tv-ul, sau pur și simplu începea să devină mai
vorbăreț. Știa, dar niciodată nu îl întreba cine era cea-
Keith știa că Hilda va înțelege. Întodeauna în- laltă. Înțelegea. Keith era un colecționar. Colecționa
țelegea. Era soția perfectă. Obișnuia să stea la fereastră amintiri ale acelor zile plăcute cu acele femei. Toate
și știa că nu trebuie să facă nici cel mai mic zgomot. erau prețioase și perfecte, la fel ca obiectele din casa
lui. Și totuși, ciudat, îi era dor de Hilda de fiecare dată
când ieșea în oraș cu noua cucerire. nevoie de privirea aia care îi producea plăcere. Pupile-
Uneori, își dorea ca Hilda să aleagă femeile în le ei împrăștiau mici săgeți de ură. A fost un moment
locul lui. Avea gusturi desăvârșite. Nu îl întreba nici- tare neplăcut și imediat după acest incident și-a adu-
odată pe unde era sau de ce nu ajungea acasă la timp. nat toate lucrurile și s-a întors la Bruxelles. I-a spus lui
Tăcerea ei îl aștepta mereu, la fel ca și casa sclipitor Keith că a intervenit o urgență și că îi va explica mai
de curată, cu comorile sale miniaturale care străluceau târziu, dar că trebuia neapărat să se întoarcă.
aranjate în șiruri perfecte, fiecare cu etichetă, pentru „Ai nevoie de bani?” a întrebat-o o dată, în timp
a-i aminti de unde și cu ce preț le cumpărase. Dar, mai ce lua cina într-un restaurant elegant. I-a răspuns că
presus de toate astea, curățenia, zâmbetul și accepta- nu, iar lui acest lucru i s-a părut amuzant. Niciodată
rea ei îl așteptau. Datorită lui, ea avusese o viață sigură nu încercase să îi ia din bani sau să își atribuie vreun
și liniștită. Fusese chelnerță înainte să îl întâlnească obiect valoros de-al lui. Dacă ar fi încercat să facă asta,
pe Keith. Pielea ei era îmbătrânită înainte de vreme, ar fi dat-o afară din viața lui. Hilda îi citea cărțile, îi
mai îmbătrânită decât a celorlalte femei cu care se în- plăceau cărțile care îi plăceau și lui, purta haine ieftine
tâlnise el înainte. Avea riduri la colțurile gurii, iar el și era mereu curată. Uneori, Keith avea impresia că
le acceptase cu bunăvoință. Îmbătrânea mai repede ca ea nu lăsa nici măcar o urmă în viața lui, umbra lui
el, iar el găsea acest lucru reconfortant. Era ca ploaia era casa ei și ea trăia acolo, discret, ca o zi de toamnă.
in Bruxelles, cu care el se obișnuise. Rece și curată. Lui Nu era nevoie să îi spună prea multe, fața lui îi arăta
îi plăcea tare mult când îi gătea Hilda. Nici nu vorbea, Hildei ce își dorea, era acolo pentru el și făcea exact
nici nu îl privea, era doar concentrată pe ingrediente. ceea ce el aștepta de la ea, îi satisfăcea toate capriciile,
Îi privea mâinile atente care atingeau cuțitele și far- fără ca măcar ceva din toate astea să o deranjeze. Îi
furiile. I se părea că degetele ei erau ca niște raze de plăcea să o privească atunci când ea atingea obiectele.
soare. Aveau un fiu de 17 ani, și era o plăcere să-l aibă Iubea faptul că îi citea cărțile. O ruga deseori să scrie
prin preajmă. Keith nu își dorise niciodată copii. Co- câteva propoziții despre ceea ce o impresiona iar ea se
piii sunt o pierdere de timp și o mare cheltuială. De conforma. Mintea ei născocea critici tăioase, ceea ce
obicei se îmbolnăvesc și de cele mai multe ori întâm- pe el îl atrăgea foarte tare, deoarece contrastau teribil
pină probleme la școală. Se gândise foarte mult la asta. cu vorbele ei. „Femeie rea”, îi spunea el, după ce citea
El dorea să își dedice tot timpul colecțiilor sale. Nu le ce scria despre acele cîrți. Îi plăcea foarte mult abili-
putea lăsa unui muzeu. Hilda îi spusese la un moment tatea ei de a observa absurditatea acolo unde practic
dat. „Ar fi mai bine ca obiectele personale să fie moș- nu exista.
tenite de un fiu.” A cugetat îndelung la asta. Hilda ar „Urăsc să scriu catilinarele pe care mă obligi să
avea grijă de el. S-ar fi dus cu el la doctori și s-ar ocupa le scriu”
și de problemele cu școala. Până la urmă s-a dovedit că „Spune-mi ce înseamnă catilinare”, zicea el. Îi
I
era plăcut cu Patrick acasă.Îl vedea treizeci de minute plăceau cuvintele ei ciudate, deși nu îi spunea acest lu-
R
pe zi când copilul era curat și hrănit. Copilul nu era cru. Pentru el era plăcut să se odihnească în inteligen-
agitat. Stătea pe scaunul lui în timp ce Keith citea sau ța ei usturătoare. De fapt era plăcut să știe că această
E
își curăța elefanții. Patrick era binecrescut și spunea satisfacție era a lui și numai a lui. Nu ar fi agreat ideea
„Mulțumesc” și „Te rog”, hainele lui erau curate și nu ca altcineva să se bucure de observațiile ei înțepătoare,
U C
atingea niciodată niciun obiect din vreo colecție, mai de atingerea mâinilor ei, de modul în care gătea. Ea
ales că i se interzisese să facă acest lucru. făcea parte din colecția lui și eș ura chiar și gândul că
Keith călătorea foarte mult. Câteodată Hilda îl alții ar fi putut să se bucure de tot ce era doar al lui.
însoțea. Atunci, camera de hotel era decorată cu mă- „Un text dușmănos la adresa cuiva, asta în-
A D
runțișuri pe care ea le scotea de nicăieri, nu multe, seamnă catilinară, e un cuvânt franțuzesc”

câteva, uneori o scoică, o eșarfă, alteori o carte mai „Știu”, răspundea el. „I-ai pregătit hainele lui
veche. Intr-una din aceste ocazii, Keith trimisese Patrick pentru tabăra din Ardens?”
buchete de flori tuturor femeilor de acolo cu care se „Nu”
T R
întâlnise și apoi o rugase pe Hilda să se plimbe un pic A privit-o. „ Cred că nu îl îngrijești foarte bine
prin oraș. L-a privit direct în ochi și l-a refuzat. Avea pe fiul nostru și asta nu-mi place”

Nu a răspuns acuzației. I-a adus o cană cu suc „Da”

de portocale. Întotdeauna îi aducea o cană cu suc de „Ți-a spus că voi divorța de tine și mă voi că-
R I
portocale când el făcea ceva supărător la adresa ei. sători cu ea?”
„Deci e adevărat că nu-ți pasă de Patrick?” Nu „Da”
i-a răspuns. Dintr-o dată se enervase tare, dar se ozbea Dintr-o dată, a urât calmul și sângele ei rece.
E
de tăcerea ei. Tăcerea ei era locul în care murea mâ- Ar fi preferat să țipe, i-ar fi plăcut să o vadă furioasă.
nia și începea pacea. Gelozia ei era un teritoriu încă Asta ar fi fost ceva nou, cu care nu se mai întâlnise,
C
străin pentru el, pe care și-ar fi dorit să îl exploreze, dar i-ar fi plăcut nespus. Pentru el, gelozia Hildei ar fi
mai ales că pe chipul ei nu se putea citi nimic. Adân- fost un motiv să o prețuiască și mai mult.
D U
cimile calmului din ochii ei îl exasperau. Cana cu suc „N-aș fi atât de calm dacă aș fi în locul tău”, a
de portocale era singura care „vorbea” și îi spunea ade- spus Keith.
vărul. Erau zile când se simțea învingător, zile în care
pătrundea prin zidul ei de apărare, și atunci spera să
T R A
îi poată vedea ura, dar fața ei rămânea o ușă închisă. Sunt acasă! (II)
„Ce mai e de data asta?”
„Nimic...” Era o tăcere copleșitoare și rece. Dar trebuia să
Încercase să o surprindă exact în momentul în îi dea o lecție. Ea ar trebui să îl respectepentru toți anii
care îi aducea sucul de portocale. Era un semn că se ăștia, trebuia să fie măcar un pic
afla într-un acces de furie, dar, geloasă. Viața era o țesătură de
desigur, a șetrs orice urmă de mici gelozii care să o facă să me-
mânie de pe fața ei imediat. O rite să fie trăită. Hilda trebuia să
singură dată o zărise deschizând facă un spectacol din viața ei cu
o sticlă de suc pe care îl vărsase el. El vedea viața ca pe un obiect
în chiuveta din bucătărie. complicat pe care îl putea admi-
Asta se întâmplase în ziua ra din orice unghi. Un obiect pe
în care Keith o adusese pe Jea- care îl poseda fără să se plângă și
nette acasă, o tânără traducătoa- pe care îl prețuia în tăcere, într-o
re care lucra pentru el într-un contemplare studiată.
proiect de achiziție a unui nou La urma urmei, îi oferise
hotel la Marea Nordului. Jea- un acoperiș deasupra capului și
nette avea părul castaniu și ochi un copil de care trebuia să fie
albaștri, și avea vârsta pe care o mândră.
considera potrivită pentru colec- „Jeanette e foarte curată.
ția lui denumită „După amiezi- ” a spus Hilda. „Nu îmi fac griji
le”. Hilda se purtase ireproșabil, pentru tine!”
ca de obicei. A vorbit politicos „Mă bucur că ai spus asta”
cu traducătoarea despre ierni- Adora ordinea. Neglijența
le blânde din Brabant și despre și lipsa unei metode îl revoltau.
vântul molcom din verile scurte. Fiecare femeie cu care petrecea ceva timp îi dăruia un
Keith observase că ea băuse suc de portocale toată sea- mic cadou. Niciunul dintre acestea nu era cumpărat
ra. Și tot ca de obicei, Keith îi simțise calmul obișnuit, în mod special, el aprecia obiecte care făcuseră parte
în timp ce sucul devenise o baltă de ură în paharul din viața anterioară a amantelor. Obiectele care îl in-
imacukat. teresau erau mici orizonturi ce se întrezăreau printr-o
„Nu-ți prea place Jeanett” fereastră în după amieze în care ele savurau o ceașcă
„Ba chiar îmi place” răspunse Hilda de cafea. Își dorea acea ceașcă. În casă avea un coridor
„Ți-a spus ceva?” Nu întreba asta din curiozita- special unde își păstra aceste „după amieze”. Se aflau
te, pentru că el oricum știa. acolo batiste, pieptene, felicitări, nasturi argintii, mul-
te bucăți de ziare vechi mânjite cu ruj. Hilda le atașase ea, distantă ca un cer ploios în noapte.
acestora mici etichete. „Jane, iulie 2007”, „Martha, În acel moment, Keith a urât masa de mahon,
august-niembrie 2004”, „Gabriella, noiembrie 2000”. covorul gros de pe podea și toamna aceea din Bruxe-
Încercând să îl tachineze, ea adăugase o eti- lles, care îi părea la fel de etrnă ca fața Hildei
chetă unei umbrele pe care scria „John McLeod, iu- „După divorț aș putea să te angajez să ai grijă
lie 2007”. Keith s-a înfuriat. La începutul lui august, de colecțiile mele, tu știi fiecare obiect și, ca și mine,
Keith îl concediase pe asociatul său, John McLeod. pui suflet în toate!”
Acesta era soțul Jeanettei, traducătoarea. Keith o ale- A roșit Hilda sau i se părea lui? Oare lumina
sese cu mare grijă. Trebuia să îi demonstreze Hildei lămpii se juca pe lemnul lustruit și o făcea să pară
că el era un partener cu care nu te poți pune. Ura încordată?
acea umbrelă cu eticheta aia argintie pe care era scris „Încă un pahar de portocale?”
numele lui John, de parcă era un păianjen cățărător. „Da, te rog!” , a răspuns Hilda.
Toate literele de pe acea etichetă păreau insecte Keith savura fiecare respirație prin aerul îmbâ-
care țeseau pânza de păianjen despre el. Ochii ei erau csit cu aroma neliniștii ei împrăștiată prin toată încă-
tot pânze de păianjen care îl țineau captiv. Dar, foarte perea.
ciudat, el avea să își tulbure calmul interior prin gân- ”Îmi place obiectele colecțiilor mele mai cu
duri despre absența ei, prin dorul pe care avea să îl seamă că știu că poartă amprenta mângâierilor tale”,
simtă atunci când ea nu va mai face parte din viața lui, a spus el și acesta era adevărul. „Îmi place tare mult
atunci când viața ei nu îi va mai aparține în niciun fel. când îmi spui remarcile tale tăioase despre cărțile pe
„Jeanette e diferită!” „Nu voi accepta nimic de care le-ai citit!”
la ea, pur și simplu ea va veni în casa mea și tu mă tem Micul ei zâmbet era breșa prin care se putea
că va trebui să pleci”. strecura în nopțile în care îl dorea sau îl ura, ceea ce
Hilda își păstra după amiezile călduroase de- era unul și același lucru.
parte de el. Ea însăși rămânea o zi friguroasă de iarnă, „Poți să mă angajezi să am grijă de colecțiile
iar dacă s-ar fi întâmplat să moară, ar fi închis ușa tale”
pământului după ea. Asta era tot. „Poate că așa am să fac. O să îți spun decizia
„O să adaug un obiect colecției mele ”După mea după ce mă voi întoarce din Antwerp. Merg pen-
amieze” după ce Jeanette va pleca definitiv din viața tru licitațiile de obiecte de artă, știi...”
mea” „Știu!”
„Știu”, a spus Hilda. Ar fi putut să îl întrebe dacă Jeanette îl va însoți
„Așadar, tu ce îmi vei da?” la Antwerp. Asta i-ar fi dat satisfacție. Răutatea Hildei
Hilda s-a ridicat și a pornit spre frigider de l-ar fi putut face să se simtă ca peștele în apă. Dar ea
I
unde a scos o sticlă de suc de portocale. Keith a zâm- nu îl întreba niciodată nimic. Asta îl făcea să se simtă
R
bit. I-a plăcut să o privească bându-și sucul, dându-i ca un pește pe uscat.

de fapt mica dovadă de gelozie pe care o așteptase de „Îmi plac părerile tale scrise despre cărțile pe
E
atâta vreme. „Da, e timpul să adaug ceva de la tine!”. care le citești. Râd foarte tare când le citesc”
Hilda nu a răspuns. Și-a băut sucul direct din sticlă. „Nu aș râde dacă aș fi în locul tău!”, a spus ea
U C
Fața ei obosită a rămas neschimbată. Ăsta era un semn privindu-l foarte calm. „Transmite-i salutări Jeanettei
bun. Keith se simțea puternic, îngrozitor de fericit, un din partea mea!”
om capabil să ia totul de la capăt. Masa de mahon a S-a întors de la licitația din Antwerp foarte fe-
scânteiat când a pus sticla de suc pe ea. ricit. Cumpărase o vază chinezească pe care intenționa
A D
„Poți lua această sticlă, voi scrie eticheta cu in- să o dăruiască Hildei. Știa că visa la un astfel de obiect
scripția necesară în locul tău” de ani de zile. Câteva din obiectele colecțiilor sale erau
„ Ei bine, Hilda, știi că nu voi mai găsi nicio favoritele ei, cum ar fi o sabie din Spania, Sevilla, pe
altă ființă care să aibă grijă de colecțiile mele așa cum care ea o numise Heart, și un ceas portughez pe care
T R
o faci tu!” îl consulta în fiecare seară. Keith îl dăruise Jeanettei,

„Asta chiar e o problemă, nu-i așa?”, a remarcat iar în ziua următoare Hilda băuse un galon de suc de

portocale. Apoi el dăruise și sabia Jeanettei . Hilda casă. Deschise ușa de la intrare și era gata să strige
părăsise casa spunând că are nevoie de un pic de timp „Sunt acasă!”, când a observat o sticlă cu suc de porto-
să se relaxeze în vila sa favorită din Ostende, la Marea cale în fața oglinzii de pe perete.
Nordului, dar Keith știa că nu va pleca nicăieri.O ur- Asta era ciudat.
mărise și știa că stătea la hotelul Metropole, o clădire Anticamera era goală. Pălăria și cuierul dispă-
veche din perioada barocă, faimoasă pentru picturile ruseră și sculpturile miniaturale de marmură alel lui
săbiilor care atârnau pe pereții recepției. Venus și Apolo dispăruseră, de asemenea. Nu mai
exista nciun covor pe podea, iar masa micuță sculpta-
Îi era dor de Hilda. Jeanette voia să vândă sabia tă, care de obicei era în colțul de sub fereastra de sticlă
și ceasul portughez unui muzeu. Era tânără și răvăși- înghețată dispăruse și ea. Keith alergă către living, și
toare. Dar voia să o vândă pe Heart! Idioata! rămase stupefiat. Nu mai existau mese, scaune, TV,
Keith își imagina uimirea Hildei dacă ar fi vă- tablouri pe pereți, rafturi, cărți. Laptopurile dispăru-
zut-o din nou pe Heart la locul ei obișnuit din colec- seră, la fel ghivecele cu flori,canapelele, divanurile.
ție. Ar fi fost un cadou perfect pentru ziua ei. Keith Candelabrul care atârna de tavanul de marmu-
chiar îi dusese dorul. Abia aștepta să simtă din nou ră nu mai era acolo. Nu era nici urmă de pipele de lut
aroma colecțiilor sale, lumina sclipitoare a argintului, aranjate pe șemineu. Ceasul de pe perete dispăruse.
misterul malachitului, ascuțișul armelor atent aranjate Telefonul la fel, vazele cu flori, canapeaua spaniolă.
de Hilda. Cu multă vreme în urmă, Hilda îi fpcuse o Foi de hârtie de mărimi diferite și foarte bine chitite
surpriză. Se furișase să admire monedele de aur. Des- stăteau rnduite pe podeaua goală de ciment. Era uluit,
coperise istoria lor în timp ce le aranja. Când Keith stupefiat. Sticla cu suc de portocale se ițea ca un dinte
era deprimat, îi citea povești despre nobilul olandez stricat în mijlocul unui teanc de documente.
xare își găsise moartea în timp ce încerca să ascundă Șocat, a încercat să se concentreze asupra hâr-
aurul de verișorii lui. Aceste povestiri despre dezastru tiilor. O chitanță pe care scria „Masă, mahon, 23.000
și suferință îl calmau. Euro”, alta, „Scaun, mahon, 17.300 Euro”, apoi alta,
Keith păstra periuța de dinți electrică a Jeanet- apoi alta...Toate erau chitanțe. TV, covor, laptop, ser-
tei, periuță foarte utilă pentru gingii. Avea un mâner vietă, pipă, sabie, etc.
aurit. Era un obiect pe care Jeanette îl iubea și avea să A alergat către holul dreptunghiular unde își
facă parte din colecția „Dupa-amiezile”. Jeanette în- ținea colecțiile. Dar nu mai era nicio colecție. Nu erau
săși era o periuță de dinți cu mîner aurit. Nu existau decât niște teancuri de hârtii pe care cuvântul „Eu-
povestiri întunecate despre nobili morți. Exista doar ro”era scris cu cerneală roșie și mai era o sticlă cu suc
un plan nenorocit al Jeanettei de avinde sabia și ceasul de portocale pe pervazul ferestrei. Keith gemu. Simțea
portughez unui muzeu. nevoie să bea ceva. Creierul i se zvârcolea, inima îi ex-
I
Casa lui părea o clădire ce se opunea albastrului ploda. Colecția „După-amieze” cu toate cadourile pe
R
cerului. Își iubea camera de zi și dormitorul, iubea care le primise de la acele femeie era acolo. O sticlă de
fiecare metru pătrat de pe proprietatea lui. Acolo îi machiaje, cu o etichetă argintie pe care scria de mână
E
citea Hilda povestirile despre nobilul olandez. Acolo „Mary Jane, Februarie-Martie 2006”, un aparat de fil-
îi gătea iar el îi privea mișcările blânde ale mâinilor ei. mat digital pe cate scria „Judith, septembrie 2008”... U C
Adora serile. În trupul Hildei se amestecau mișcările În buzunarul lui Keith era o periuță de dinți cu
mute ale tuturor femeilor care gătiseră cu secole îna- mâner aurit.
intea ei. Era și ea o colecționară. Colecționa mișcări. Simțea nevoia să bea ceva.
El plănuise să îi dăruiască ceasul portughez la Nu mai erau în bucătărie, nici frigider, nici
A D
miezul nopții. Sexul era fabulos după ce Hilda vedea masă, nici scaune, nici băutură...
strălucirea brațelor negre ale ceasului. Lui Keith îi plă- Pe podeaua de marmură se afla un pahar mare
cea tremurul din vârful degetelor lui, ca un soi e an- de cristal plin cu suc de porocale.
ticipare a ceea ce avea să urmeze de fiecare dată când
T R
pașii ei o aduceau aproape de patul lui. (Traducerea din limba engleză

Își lăsase mașina în garaj și aproape alerga către şi prezentarea: Florina Ungureanu)

IN M E MO RI AM Emil SIMION Ar fi împlinit optzeci şi doi de ani
A u trecut ca o boare, aproape opt ani, de

când Constantin Blănaru, născut în miez
de Făurar, profesor, inspector şcolar, scriitor, om de o
Ulterior, s-a legat treptat o prietenie între noi,
uneori fiind alături în acţiuni profesionale, în alte pro-
bleme cărora încercam să le găsim împreună soluţii.
aleasă calitate sufletească a trecut la „masa umbrelor”, Constantin Blănaru a iubit adevărul, valoarea, drepta-
în plină putere creatoare, lăsând un gol în spaţiul cultu- tea şi nu tolera minciuna, nu-i agrea pe cei care încer-
ral şi literar al Bucovinei. cau să-i bată în strună. A fost un adevărat semănător de
Nu pot uita acea dimineaţă de 28 mai 2014, credinţă, a ars neîncetat pentru un ideal, a controlat şi
care pentru câteva clipe mi-a oprit respiraţia. Stăteam îndrumat cu responsabilitate şi obiectivitate activitatea
la fereastră şi admiram profunzimea florală din cei câţi- didactică de specialitate din judeţ, certificând compe-
va salcâmi din faţa casei. Am simţit tenţă, verticalitate şi spirit practic,
deodată un zbor uşor ca o părere respingând cu argumente şi dem-
printre florile albe, în lumina clară, nitate unele inechităţi ce i s-au adus
întrerupt brusc de sunetul telefonu- pentru că nu a suportat lichelismul,
lui. Vestea primită am considerat-o aroganţa şi infatuarea.
mai întâi ca o glumă, nu voiam să Constantin Blănaru, fire sen-
cred, deoarece cu două zile în urmă sibilă, deschisă, a reuşit să dea di-
vorbisem cu el. Era bucuros că i-a mensiuni concrete activităţilor sale,
apărut volumul „Părăduirea dască- oriunde s-a aflat: la „Zori noi”, la
lilor”, pe care îl primisem şi eu, cu Consiliul Judeţean al Organizaţiei
câteva rânduri drept autograf: „Bu- Pionierilor, la Inspectoratul Şcolar, la
nului, solidarului cu mine, Emil Si- catedră, la Casa Corpului Didactic,
mion, a ceastă carte a drumului meu scriitor şi critic literar bine conturat,
sinuos, contradictoriu, cu rezultate caracterizat prin preferinţa pentru
bune, uneori incerte, şi din cauza metaforă şi alegorie, un prozator cu
mea şi a altora, rămânându-mi re- „reale disponibilităţi, creând proze,
semnarea în faţa relelor din lume unele surprinzător de moderne”, dar
şi consolarea cu puţinele relaţii op- şi altele de „sorginte tradiţională”. A
timizatoare, una fiind cu destinatarul acestei adresări” publicat 13 cărţi, scrieri cu o infrastructură temeini-
(15.05.2014). că, fluidă, conferindu-le viabilitate, ochiul său interior
Constantin Blănaru a fost un dascăl cu alese captând adesea, discret şi selectiv, amănunte caracte-
virtuţi, un model pentru multe cadre didactice, mereu ristice, cu sensibilitatea lui gravă uneori, dar calmă şi
implicat prin cunoscuta-i vocaţie, capabil să surprindă senină. Fin observator al fenomenului literar românesc,
prin mobilitate, asociere şi originalitate, să deschidă noi el a înfăptuit un lucru demn de precizat, realizând „pri-
orizonturi în perimetrul larg al abordării actului didac- mele microsinteze de autor sau de grup pentru spaţiul
tic. nostru literar”, în cele două antologii de texte publicate
Ne-am cunoscut într-o sâmbătă frumoasă de de-a lungul mai multor ani: „Însemnări despre autori
octombrie, când m-a asistat la două ore, în vederea în- şi cărţi”, vol. 1, 2008 şi cel de al doilea, în 2012. Este
scrierii mele la gradul didactic I. A venit neanunţat. A primul care a scris despre unii autori, aşezându-i inte-
intrat vesel în cancelarie, plin de vervă, încercând să se ligent, în spaţii de diverse mărimi, timpul urmând a le
scuze că a venit tocmai în acea zi, fiind ocupat cu mul- stabili definitiv locul.
titudinea de probleme la început de an şcolar, încurcate Să nu uităm faptul că în 2003 Constantin Blă-
într-o bună măsură şi de practica agricolă. naru a fost coordonatorul valoroasei lucrări „Dimensi-
unea europeană a educaţiei”, cu noutăţi şi experienţe scrisul. Scriu pe bucăţi: mi le şterg, mă încordez să nu
perene în actul didactic, iar în 2004 a elaborat „Mono- mă mai podidească, durează un minut sau două şi ele
grafia Casei Corpului Didactic Suceava”, o intensă isto- revin”, încununează efortul de a se autodefini, a oferi
rie a formării continue, prilejuită de centenarul acestei cititorului o oglindă vie a vieţii sale, fără menajamente
instituţii, rod al unei consistente cercetări, dimensiona- de niciun fel.
tă pe etape şi segmente semnificative, realizată la stan- Constantin Blănaru a considerat trecutul său că
darde impuse de acest gen. A trudit cu satisfacţie şi la a fost o alternativă, „puţine bucurii şi multe momente
revistele „Preocupări didactice” şi „Şcoala”, a semnat în dramatice”, a trăit „cum mi se impunea, dar şi după
publicaţii de specialitate diverse studii, vizând nemij- firea mea de vărsător, pentru că tristeţile ies deasupra
locit opinii şi concepţii menite a moderniza actul di- pe măsura adâncirii în timp”. Împovărat sufleteşte de o
dactic, reforma curriculară. De asemenea, a fost o pre- sumă de probleme legate de copiii săi, de izolarea la bă-
zenţă activă şi de calitate la diverse manifestări literare, trâneţe în alt spaţiu geografic, la Alba Iulia,
departe de rădăcini, de prieteni, pentru că
îşi schimbase de mai multe ori domiciliul,
l-au afectat profund. S-a grăbit surprin-
zător să părăsească această lume tocmai
acolo, în oraşul – Catedrala reîntregirii
neamului –, fiind adus în Bucovina pen-
tru odihna veşnică.
Ne-am văzut ultima dată în pri-
măvara anului 2014 la Suceava, împreu-
nă şi cu soţia lui, doamna Rozalia, şi timp
de vreo trei ore am tot depănat amin-
tiri, ne-am bucurat, cu promisiunea că,
la vară, când vor reveni aici pentru mai
mult timp, atunci vom răscoli şi alte lu-
cruri dragi nouă. I-am urmărit cu privirea
M
cum e depărtau la braţ. La un moment
dat s-au oprit şi au întors capul. Ne-am
A
salutat iar zâmbind. Cine şi-ar fi putut
închipui că va fi ultima oară...
I
Finalul ultimei sale cărţi parcă ar fi
prevestit drumul său neaşteptat spre lu-
O R
mea fără dor: „Recunosc că n-am reuşit
să-mi astup toate fisurile planului secund
al fiinţei. Iar pensionarea, aducătoarea in-
evitabilelor rele pe linie de sănătate, mie M
mi-a adus şi alte mari rele... Mă pustiesc
meticulos şi perseverent, deşi traseul lui destinal, cum gândindu-mă la «darurile» vieţii. Aştep-
E
însuşi a mărturisit, i-a fost uneori presărat cui „amără- tarea mea-i un zbor întors pe dos, o privire aproape
ciuni”, mai ales în ultima parte a vieţii. A fost nevoit spasmodică spre zările devorate de dinţi hăurilor sub-
M
„să navigheze şi prin hazardul răufăcătorilor”, a fost pus pământene...”.

şi în faţa învingerii unor „otrăvuri în lumină”, „sfâşi- Om plurivalent, altruist, intelectual profund,
at de rele”, neputincios uneori, deoarece nu a putut să va rămâne un nume de prestigiu pentru învăţământul
N
fie mai mult alături unor destine vitregite din familie, sucevean, iar noi, cei care l-am cunoscut şi apreciat pe
printre care şi cele ale părinţilor săi: „Am 73 de ani, Constantin Blănaru, să-i păstrăm în continuare neînti-
scriu printre lacrimi, care nici nu-mi permit ă văd bine nată memoria.
I

autograf chipuri şi privelişti
Marcel Mureşeanu................................................................1 Liviu Antonesei – Viaţa literară pe Bahlui .......................60
reflux apostrof
Alexandru Ovidiu Vintilă – Constantin Severin, „Vieţile Isabel Vintilă – „Calea Şearpelui”: două decenii
pictorilor”, Bucureşti, Eikon, 2022 ...........................................2 de la publicare.......................................................................61
aforisme epistolar
Gheorghe Grigurcu – „Un vis de un realism dur"...........4 Liviu Papuc – Scrisori regăsite (VI).......................................67
apeiron eveniment
Matei Vişniec – Ne dăm seama imediat Doina Cernica – Despre carte
dacă totul merge bine.............................................................8 în Cetatea Rugăciunii..........................................................70
poesis Doina Cernica – Ziua din asfinţit spre răsărit
Nichita Danilov – Perspectivă ...........................................11 mergând.................................................................................76
Lucian Vasiliu – Poeme........................................................16 sintetizator
Ioan Es. Pop – cam asta-i tot ce mai rămâne după .....17 Liviu G. Stan – Nimic şi nicăieri........................................80
Claudiu Soare – Câteva poeme .....................................20 interviu
Simona-Grazia Dima – Cu viaţa-n două lumi ...............23 Laura Cătălina Dragomir – Nicolae Coande:
A. T. Branca – pustiire.........................................................26 „Vreau să fiu un poet, dublat de un strateg
Dan Cristian Iordache – Excentricitatea care conduce un grup la victorie”... ................................82
sateliţilor mici.........................................................................29 eseu
profil Niadi-Corina Cernica – O enigmă: un basm
Adrian Dinu Rachieru – Matei Vişniec, într-un japonez asemănător cu „Tinereţe fără bătrâneţe
„secol de ceaţă”..................................................................32 şi viaţă fără de moarte”......................................................88
cronica literară cadran
Constantin Cubleşan – Pledoarie pentru „culisele” Elena Dumitrescu-Nentwig – Un popas al neuitării............90
istoriei literare (Ştefan Ion Ghilimescu) ............................37 balcanica
Ioan Holban – 10 ani de la moarte. Marius Chelaru – Asdreni, un poet albanez
Proza lui Constantin Ţoiu....................................................39 care a trăit şi a scris în România.......................................96
Isabel Vintilă – „O istorie a traducerilor din sens opus
în limba română”..................................................................47 Leo Butnaru – Iubirea noastră .......................................103
Savu Popa – Pe cele mai înalte frecvenţe proză
ale confesiunii.......................................................................49 Nicolae Havriliuc – Nebănuite afinităţi...........................107
Romeo Aurelian Ilie – Labiş, în luptă cu inerţia roşie. Dana Banu – Cornetul cu cireşe ......................................110
Cronica romanului „Labiş. Jurnalul pierdut” recenzii
de Cosmin Perţa (Editura Polirom, 2022)........................51 Cristina Rusu – Umbre peste sufletul satului românesc ...113
pe contrasens Eduard Dorneanu – Un debut literar:
Adrian Alui Gheorghe – Provincia, mod Silvia Curteanu, „Poezie cu ghimpi”..................................115
de supravieţuire (întrebuinţare)..........................................53 Mihai Posada – O valoroasă recuperare istorică,
meridian marca Ştefan Străjeri ...........................................................116
Când muzele nu tac – Mariana Savka, Viorica Petrovici – Mălini, tărâm de poezie ....................118
Natalia Belchenko, Galina Kruk traduceri
(traducere şi prezentare de Horaţiu Stamatin) ..............54 Zdravka Evtimova – Sunt acasă!
carnete critice (Traducere şi prezentare: Florina Ungureanu).............120
Ana Paraschivescu – Scene de vânătoare in memoriam
cu poeţi şi poezii..................................................................57 Emil Simion – Ar fi împlinit optzeci şi doi de ani.............125
serie nouă,
anul XXXII
I, Nr. 4-5-6
(374-375-3
76), aprili
e/mai/iunie
2022
Revistă a Societăţii Scriitorilor Bucovineni

Bucovina Literară, Nr. 4-5-6/ 2022

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bucovina Literară, Nr. 4-5-6/ 2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bucovina

serie nouã, anul XXXIII, Nr. 4-5-6 (374-375-376)/2022

COLABORATORI PERMANENŢI: Număr ilustrat cu reproduceri

Puteţi să ne scrieţi şi la adresa:

Răspunderea pentru opiniile exprimate revine în exclusivitate autorilor.

AUTOGRAF Marcel MUREŞEANU

serie nouă, anul XXXIII, nr. 4-5-6(374-375-376), aprilie/mai/iunie 2022

Constantin Severin, Vieţile pictorilor,

P oet, prozator, publicist și artist vizual, Con-

serie nouă, anul XXXIII, nr. 4-5-6(374-375-376), aprilie/mai/iunie 2022

„Un vis de un realism dur”

A ierta înseamnă a înțelege păcatul. Colaborarea

* Spre dimineață, un vis de un realism dur, având

* zitor să se presupună că Wieland a murit pe vecie». (...)

* Să lăsăm ființa auctorială să respire în complexi-

lumii, inclusiv a nenorocirii, toți aceștia chiar de trăiesc *

care posedă aceste două virtuți în mod desăvârșit, chiar ci și al lucrurilor.

* „Nu-mi displac gafele. Ele dovedesc sinceritatea

serie nouă, anul XXXIII, nr. 4-5-6(374-375-376), aprilie/mai/iunie 2022

circa un milion euro (circa 4,8 milioane de lei) pe an *

serie nouă, anul XXXIII, nr. 4-5-6(374-375-376), aprilie/mai/iunie 2022

serie nouă, anul XXXIII, nr. 4-5-6(374-375-376), aprilie/mai/iunie 2022

Ne dăm seama imediat

D OMNUL – Venim aici în fiecare sîmbătă ca să

adevărata şi viitoarea sa mamă. prietenie cu mama purtătoare. Dar noi n-am

DOMNUL – Oricum, am cerut prin contract ca Elza vrut.

serie nouă, anul XXXIII, nr. 4-5-6(374-375-376), aprilie/mai/iunie 2022

PATRONUL (privind în gol) – Fără să ştie exact de

ELZA – Domnul şi doamna mi-au impus atîtea restric-

ţii încît îi urăsc… Nici nu ştiu dacă mai merită

tru mine. Văd eu. În orice caz, cel mai mult am

serie nouă, anul XXXIII, nr. 4-5-6(374-375-376), aprilie/mai/iunie 2022

P O ES I S Nichita DANILOV Perspectivă

pus pe șenile, în urma căruia

Pășesc pe străzile acestui oraș

viitorul lui, Sufletul pereche

nici cea mai vagă urmă, și-l încălzesc în căușul palmelor

până când sufletul se transformă

care strălucește atunci când se sting

printre siluetele ce se perindă prin ceață,

Peisaj barcelonez îi pun zăbale la gură,

Porumbeii care coboară îi atârn de coarne o traistă cu ovăz,

când de piciorul stâng, spun de fiecare dată,

serie nouă, anul XXXIII, nr. 4-5-6(374-375-376), aprilie/mai/iunie 2022

o spumă galben-verzuie am ciripit și am cârâit imitând păsările

Cina Altădată consultam ceasul solar

și cele pline de icre negre și roșii,

au mâncat folosind aceleiași scobitori El ne va da cele mai mici detalii

până le-au golit de tot, dar și despre starea noastră lăuntrică,

și au ascultat cârâitul stolurilor de papagali micul dejun

și ce lucruri să aruncăm la pubelă, sunt benefice pentru afacerile,

serie nouă, anul XXXIII, nr. 4-5-6(374-375-376), aprilie/mai/iunie 2022

Poeme Lucian VASILIU

Șapte femei am iubit

Scriam odinioară, Șapte funii spânzură din ceruri.

serie nouă, anul XXXIII, nr. 4-5-6(374-375-376), aprilie/mai/iunie 2022

încât aude celălalt mal prăbuşindu-se

cu mult înainte de-a se prăbuşi.

nu mă mişc, dar, atenţie, picioarele au pornit.

tropăitul lor e mai rece şi mai adânc decât trăsnetul.

abia acum cine trece trece cu adevărat:

„un degustător rafinat, dar şi un sihastru“,

n-avea grijă de ziua de mâine, e tot cea de ieri. bate