Leo BUTNARU

ALȚII
VEDEREA
dinspre
VEDERE
spre
(Yes-Euri)
CZU
B

Starea de debut(ant)
Nu există exactitate în a identifica, retroactiv, momentele în
care a prins a te bântui gândul la literatură, la poezie. Chiar așa
zis: la literatură, la poezie, pentru că poți avea gânduri... literare,
poeticești, fără să fii atras de literatură sau poezie ca expresie – a
ta pentru alții, ca scriere a lor, prin modificare, potrivire, stilizare.
Redactor: Inga Druță
Astfel că acele prime imbolduri pot fi oarecât identificate, dar mai
Procesare computerizată: Veronica Mariț curând presupuse, potrivite. Poate ieși din asta un pasaj autobio-
grafic frumos, la unii – destul de... mustos. Însă important e totuși
că, oarecând și oarecum au existat acele momente ce-ți dădeau
fiori întru creație, poeticești, îmboldindu-te (literar spus: impul-
sionându-te) să scrii, să-ți croiești pârtii de versuri sau de proză
înșiruite în rândurile celor dintâi pagini ale tale de pre-debutant
sau debutant mai răsărit, mai de luat în seamă.
În ce mă privește, cu oarece exactitate, poate că chiar des-
tul de multișoară exactitate, cred că misteriosul prim impuls de
a potrivi versuri mi s-a întâmplat în toamna anului 1964. Numai
că nu aș putea numi cu aceeași „precizie” și locul: sau că în livada
Butnaru, Leo unei case de la numărul 28 al străzii Krutaia (Abrupta; azi – strada
Circului) din Chișinău, sau în patul din acea casă, spre un miez
Vederea dinspre alții, vedere spre alții (Yes-Euri)
de noapte, înainte de somn. Sau poate în clasele școlii medii nr.
/ Leo Butnaru. – Chișinău: Epigraf, 2020 (F.E.-P.
11 „Ion Creangă” din capitala RSS Moldovenești, unde ajunse-
Tipografia Centrală). – 304 p.
sem de-a dreptul amărât că, într-o școală dintr-un sat de pe Răut,
?? ex. Chițcani, eram nedreptățit la note, pe multe din care eu mi le-aș
ISBN 978-9975- fi vrut maxime, însă pe care profesorii neospitalieri din acea lo-
calitate mi le dădeau înapoi, mi le scădeau cu cel puțin un punct.
Tristă și nici pe departe exemplară îndoielnica lor pedagogie fără
niciun Dumnezeu...
© Leo Butnaru Da, la Chișinău am fost adolescentul care trăia... imprevizi-
ISBN 978-9975- © Editura Epigraf, 2020 bil, „neplanificat” o copilărie de... scriitor care tindeam să ajung...
-2- -3-
Junele ins care își purta prin locurile mai ferite ale orașului triste-
țile itinerante de adolescent, aflat în grea perioadă de desprindere
de sat și de integrare urbană. Conștient sau fără a realiza acest
fapt, novicele ce eram încerca să-și stimuleze posibilele întâmplări
„de creație” sau chiar evenimente ale spiritului său avid, neliniștit,
ce l-ar conduce spre o mai bună cunoaștere a tainelor îndeletnici-
rii/profesiei jinduite, cea de scriitor, care ar vrea să i se întâmple în
mod... accelerat, abundent, conform naturii sale.
Acum bineînțeles că mă ispitește și întrebarea de sine dacă,
rămânând la Negureni, la Răut, aș fi început să scriu versuri. Cred
că da.
Numai că pe acolo, la țară, în modestele biblioteci din Negu-
reni și Chițcani, sigur că ar fi evoluat altfel adolescentul care găsi
curajul să se „transplanteze” din satul sovietic moleșit, adormit,
indiferent și speriat de fantome în orașul ceva mai liber, mai dez-
involt, mai curajos în cele existențiale. Astfel, încetul cu încetul, în
vălmășagul reacțiilor de la școală, dar mai ales în vălmășagul stra-
dal, cotidian, începea să priceapă cât de pernicioasă este ideocrația
utopică, partocrația comunistă în melanj inevitabil cu șovinismul
și imperialismul rusesc.
Probabil, acolo, pe lunca Răutului, mai amânat totuși, ar fi
venit timpul, de după anumite acumulări, când tânărul sau relativ
tânărul om creator ar fi fost tentat să înainteze... în sine, să încerce
a se „ghici”, a se surprinde în procesul de ideogenie, adică de is-
care și formare a ideilor care duc la apariția și formarea unui text
literar, fie poetic, fie prozastic.
Fiind elev, neofit în oraș, trimiteam texte la redacții. Unele
erau remarcate și chiar... elogiate la Tinerimea Moldovei, ceea ce
– avea să-mi spună odată Ștefan Lozie – îl supărase nu se știe de
ce pe mereu și oriunde supraveghetorul Arhi(p) Cibotaru. Iar 5
mai 1967 ar fi data la care am fost pentru prima oară conscris,
ca debutant, în registrele neoficiale ale literaturii, dar oficiale ale
presei: mi se publicau două poeme în ziarul republican Tinerimea
Moldovei.
Apoi, ajuns student la Jurnalism și Litere, de asemenea grație
mediului, anturajului, am început să... dibui, parcă ceva mai lucid
deja, încercând să aplic alte principii de raportare la cuvânt, față
-4-
de cuvântul mai că terfelit în banalitățile versificațiilor realist-so-
cialiștilor de la Chișinău, dar și din întreaga Uniune Sovietică. Bi-
neînțeles, cu anumite excepții, cu anumite îndrăzneli de a trece pe
pistele poeziei europene moderne, cum se întâmpla printre unii
poeți din Țările Baltice. Mai puțini, dar existenți totuși și prin
Georgia, Armenia.
Cred că am simțit nu că repede, ci aproape brusc, din primul
meu an de studenție, diferențierea de manifestare față de averea,
mai bine spus – față de spuza de cultură literară cu care venisem
de la țară (unde mă întorsesem după un an de studiu în Chiși-
nău), eu reușind a mă conecta avid la alte registre de lectură, cu-
noaștere, la alte spații estetice, spre care îmi orientam plăpândele
tentative de creație, dându-mi deja clar seama de delimitările
acestora de pășunismul în oarece melanj cu ideologia oficioasă,
pernicioasă. Încercam jindul de a mă încadra în modernitate și
dorința de a fi sincron cu cei de o seamă cu mine, debutați în
dreapta Prutului, pe care îi cunoșteam din Luceafărul, România
literară, Contemporanul, alte reviste care erau, mi se părea, destul
de generoase cu semenii mei româno-transfrontalieri.
Cu ajutorul Domnului și al muzelor, începusem a mă iniția în
literatura lumii, înaintând încetul cu încetul în imensitățile ei, cea
din estul Moldovei, studiată la cursurile universitare, trezindu-mi
tot mai multe și acute semne de întrebare și dubii tot mai... certe
(!), încât, de la un moment încolo, am prins a încerca mai curând
dragostea față de cel depărtat decât față de cel apropiat. Adică,
încercam să înțeleg scriitorii de peste mări și țări, ale căror cărți
nu le mai întâlnisem până atunci, la 17-18 ani (Whitman, Pound,
Jiménez, Montale, Apollinaire, Ritsos, Elytis, Desnos, Trakl, Ce-
lan, Rilke, Lorca etc., etc.), în timp ce sentimentele și interesul
pentru „apropiații” chișinăuieni de pe axa Lupan–Istru–Cibota-
ru–Boțu etc. îmi erau în continuă scădere, până la – deja! – persi-
flare, parodiere.
Între „depărtați” și „apropiați” se aflau, firește, „intermediarii”
literaturii noastre române autentice, despre care nu se vorbea la
cursurile universitare de la Chișinău – Barbu, Bogza, Blaga, Ar-
ghezi, Bacovia etc., pentru a se ajunge la Sorescu, Stănescu etc. Și
deci am temei să consider că perioada mea de formare între debut
-5-
și tânăr scriitor cu ceva contur recognoscibil s-a întâmplat tocmai
în mereu creșterea de intensitate a „dragostei pentru cel depărtat”,
îndepărtându-mă tot mai mult de „cel apropiat”. Ba chiar, față
de unii troglodiți ce erau scriitori încercam o adevărată repulsie.
Antiteza era firească și venea exact în linia remarcii lui Nietzsche:
„Însuși dezgustul dă aripi și puteri, ce simt izvoarele proaspete”.
Era perioada de neofit în oraș, când ispitele sunt mari, ire-
zistibile, și tu, cu puțina ta experiență de viață, trebuie să spui da
sau nu posibilei aventuri, excentricități, revolte, care-ți puteau fi
și utile, însă care se puteau întoarce împotriva-ți. Plus că – știți
dumneavoastră! – la această vârstă cam ești chinuit de micile suc-
cese publicitare care ți se par totuși inferioare speranțelor tale de
adolescent nerăbdător și maximalist.
Eram la vremea încercărilor, pe care le faci tu, dar și a încercă-
rilor la care ești supus, inerent, de condiția ta de scriitor în formare;
vârsta maturizării harului de creator care îți oferă impulsuri esen-
țiale pentru arta ta, ce ar putea ajunge să se contopească deja indi-
solubil cu existența ta de om și de artist. Arta întrupată în destin.
Dar ar trebui să amintesc și ceva „paralel” poeziei: cu foarte
puțini bani la îndemână, un adolescent venit la oraș e încercat și de
stări psihice deficitar-existențiale, zise și depresii. Doamne ferește
ca aceasta să ducă la oboseala de a fi tu însuți, cum citisem undeva.
Trebuie să te încăpățânezi a-ți face curaj în fața vieții, să-ți alungi
ispititoarea frică ce ar putea degrada în lașitate.
Arabii au un proverb excelent: „Oamenii seamănă mai mult
cu timpul lor decât cu părinții”. Astfel că debutantul care am fost
semăna cu ceea ce se întâmpla, ca mișcare de idei, cultură, dar și
represiune ideologică, în Chișinăul anilor ’60. Dar și cu mișcarea
studențească din Franța anului 1968, pe atunci eu însumi fiind
student în anul doi universitar. Cu zguduirile din Cehoslovacia,
când tineri alde noi se autoincendiau, protestând față de invazia
sovietică în țara lor. Semănam cu cei din ghetoul samizdatului
din URSS, cu exuberanța poetică a generației lui Voznesenski...
Semănam cu astea și atâtea altele eu, cel care eram în regimul
conștiinței, timpului și spațiului interioare, secrete, ale unui tânăr
de la Jurnalism relativ informat, cu timpanele sensibile la vocile
radiourilor occidentale.
-6-
În anii 1968–1969, prin căminele noastre studențești se auzea
și Tom Jones cu melodiile sale de protest, în una din ele existând și
memorabilul refren la care ne făcurăm atenți: „Cât timp trebuie să
mai trăiască omul/ Pentru ca să devină liber?”. Cântărețul întreba
și din partea noastră, a acelor cărora nu le era permis să întrebe
de mai multe lucruri care se întâmplau în comunism. Erau atenți
la atari întrebări mai ales scriitorii încă studenți, care începuseră
deja a vedea și a interpreta altfel realitatea socială, imperialismul
ruso-sovietic, decât ar fi dorit oficialitățile universitare, ca să nu
mai vorbim de măhărimea troglodită din CC-ul antinațional.
Realitatea își „insinua”, parcă, simțul nedreptății în instinc-
tul și intuiția unora dintre noi, studenți, ce făceam parte dintr-o
categorie nu prea numeroasă de cetățeni, curioasă și neliniștită,
neliniște ce trecea, treptat, în nemulțumire, în care se trezea ca
și cum predestinat acel ovidian Mitimur in vetitum semper, cupi-
musque negata – Năzuim mereu la ceea ce este interzis și dorim
ceea ce ni se refuză.
Pe la anul trei sau patru de studenție, mi s-a propus să fiu
angajat cu jumătate de normă la secția artă-cultură a ziarului Ti-
nerimea Moldovei. De aici încolo, parcă, am începu să pricep mai
limpede că poetul, oricât de visător și cu capul în nori ar fi el,
nu poate evita totuși proza utilitară a vieții cu listele ei de anga-
jări și oarecare leafă încasată. În toate astea bineînțeles că apăreau
destule impedimente și imposibilități, care făceau ca spiritul și
dorința lui de a se modela, de a se constitui scriitoricește, de a se
orienta în jinduitele perspective să-și scape sieși ca posibilitate de
conștientizare și consolidare.
Și, permanent deja, obsesional (îmi aduc perfect aminte acele
stări!) – implicațiile euristice personale și deducții pe bază de si-
militudini – vezi, citești la alții, după care „scotocești” în propria ta
fire, să te dumirești, dacă e posibil, cam ce înzestrare ai tu pentru
poezie, vei fi în stare să dai ceva de, cel puțin, valoarea nepieritoare
a unor metafore drept „stropi de eternitate”, precum le numise
cineva și pe care le culegea cu grijă până și celebrisimul deja Jorge
Francisco Isidoro Luis Borges Acevedo (îți treceai în carnet nu-
mele deplin, lung al acestui scriitor charismatic, cunoscut, de fapt,
ca Borges), care pescuia, să zicem, metaforele folclorului nordic:
-7-
barba – pădurea fălcii; brațul – piciorul omoplatului; vulturul –
cocoșul morților; berea – valul paharului; inima – dura ghindă
a minții (ce unificare rațiune-simțire!); corbul – pescărușul urii;
spada – vâsla sângelui; limba – vâsla gurii; sângele – berea corbi-
lor… Spuneți și dumneavoastră de nu e superb! Menționez aceste
lucruri pentru a recunoaște că și atunci, demult, la debut, și acum,
în plină maturitate, sunt fascinat de metafore, le caut, le admir
și mă războiesc cu cei care crâcnesc împotriva lor. Dânșii nu o
fac decât din neputința lor de a le găsi; ura lor e, de fapt, semnul
recunoașterii capitulării față de unele din supremele cerințe ale
artei: afirmarea prin metaforă, pe care, pe drept cuvânt, precum
spuneam, cineva a numit-o „strop de eternitate”. Metafora este
cel mai indestructibil element al artei, poate că e și liantul ei sine
qua non.
Concomitent cu metafora sau – în metaforă, mergeam în
linia poeziei cu oarece calități raționale, pe altă pistă decât senti-
mentalismul liricoid cam generalizat pe atunci în Interriverania,
în cenacluri și gazete. Raționalul, gândul, ideea sunt de neevi-
tat în artă, inclusiv în poezie, pentru că, precum remarcase Jean
Burgos, noi „ne prefacem a crede în forța vie a imaginilor, dar, de
fapt, raționăm tot asupra forței ideilor”. Încercam să înțeleg, să
studiez, să creez poezia ca pe un câmp de forțe: ideea, sentimen-
tul, rigorile formei, stilului, tensiunea dintre emoție și dorința de
cumpănire „la rece” a rezultatelor.
Cu modestia și ne-pretențiunea de rigoare, aș putea să-mi
trec în cont – paralel învățăturii pe care o asimilam la facultate
– studii libere de poetică. Studii destul de intense, programatice,
chiar dacă ar fi fost mai mult intuitive decât metodice, pe care le
simțeam oarecum imperativ necesare.
Studiam de sine stătător filosofia de până la împelițările
ideologice ale marxismului, dar mai ales ale leninismului. Frec-
ventam pildele și subiectele mitologice, pe cele religioase, aces-
tea de până la înrăitul ateism, care, la universitate, ni se preda ca
materie obligatorie, cu consecințe în carnetul de note, iar acesta
– cu verde sau roșu la acordarea bursei studențești. Apoi, odată
cu înaintarea mea în maturizare... studențească și de debutant în
literatură, presupuneam, cu grija de a nu mă face totuși auzit, că
-8-
generația 60 nu prea dăduse, nu prea dădea reprezentanți care,
pe lângă harul lor, să fie și excelent sau doar temeinic pregătiți
intelectualmente, ba chiar se întâmpla ca vreunul dintre aceștia
să ne someze, ba chiar să îi înjure în cenacluri pe cei care afișau
bruma de învățătură acumulată deja la universitate, dar mai ales
prin studiu autodidact.
La ziar, eram și un cronicar începător, care își dădea cu timide
și, poate, complezente păreri despre vreo carte sau alta, uneori, din
păcate, nu din cele mai indicate de a fi luate în seamă...
Poezia lumii o citeam oricând și oriunde. Lecturile din poeții
lumii (din unii deja traduceam) îmi ofereau, îmi deschideau mai
multe șanse în descoperirea unor viziuni, abordarea unor teme,
ispita unor noi metafore, oarecum de altă factură și cromatică de-
cât mi le puteau oferi versificațiile ce predominau în literatura
moldovenească, o parte din care era „a secretarilor” de pe la USM.
Dar, bineînțeles, mă acapara nu doar poezia. O parte din nu-
mele autorilor frecventați de mine, din titlurile cărților pe care
le-am citit, le regăsesc în jurnalul meu de student. Spre exem-
plu, în vara anului 1971 – Simone de Beauvoir, O moarte ușoa-
ră, Stendhal, Roșu și negru, Juan Rulfo, nuvele, Leonid Leonov,
eseuri, Alexandru Robot, poemele și publicistica, Moravia, Poves-
tiri din Roma, Voltaire, Povestiri filosofice, Domenico Rea, proză,
Benvenuto Cellini, viața pictorilor, Măicuța-glie și Adio, Gulsarî
de Aitmatov.
De regulă, lectura cititorului (de rând…) e una afectivă, dis-
tractivă; lectura scriitorului (în special a celui în formare) – una
implicit programatică, de studiu.
Pe măsură ce înaintam în debut, ajuns la ziar, unde deja mă
întâlneam relativ des cu scriitori afirmați, mă apropiam, cum s-ar
zice, de uniunea scriitorilor, înțelegând că cei de la pupitrele pute-
rii culturale oficiale, inclusiv funcționărimea organizației scriito-
ricești, își creau legături sus-jos-pretutindeni, când cu lingușirea,
servilismul, când cu informații „utile” despre cutare sau cutare co-
leg care e un potențial nemulțumit de starea de fapt generală. Ăș-
tia, vechilii puterii ideologice, ajungeau în angrenaje fals-valorice,
pe pistele promovării de sine, cocoțându-se pe treptele iremedia-
bil teșite ale realismului socialist.
-9-
 Ca și aceștia, nu prea mulți scriitori reușeau să se opună bizare-
lor ingerințe ideologice, preceptelor programate partinic constrân-
gătoare care făceau ca spiritul omului de creație să nu mai fie ce ar fi
trebuit să ajungă în virtualitatea potențialității, intelectului, origina-
lității sale ca dat nativ și fortificat prin achiziții spirituale, studiu; în
virtualitatea și virtutea preferințelor, chibzuințelor conștiente firești
ale unui program de edificare de sine ca om de creație.
Prin urmare, la o vârstă la care ceea ce s-ar numi ideal (se mai
numește, azi?...), ceva care, precum se știe, de obicei e de neatins
totuși – sau ceea ce ar fi proiecție de scop relativ îndepărtat, am
debutat și eu. Apoi aveam să-mi scriu câteva cărți în acele timpuri
în care uniunea scriitorilor era forțată să devină o instituție pri-
mitiv-standardizată, strânsă în chingile ideologicului, realismu-
lui socialist, dacă ne gândim la ce li se cerea condeierilor să scrie
ca servi obedienți ai puterii. Libertatea de creație era sublimată,
lumea scriitoricească fiind „diriguită” prin inocularea și însușirea
unor norme sociocomuniste aberante.
Dintr-un posibil Ego în deplină forță de creație, originali-
tate și demnitate, comunismul uneori făcea altceva, orice virtua-
lă personalitate de creație ajungând un... micro-ego terorizat de
supușenie și spaimă. Un microego greu de identificat până și sub
puternicul microscop al psihanalizei (sănătoase).
Sper că, în măsura în care se putea totuși, m-am opus înre-
gimentării și cântării în falset la drapelul cu secera și ciocanul pe
el, ținând să fiu un autor (auto)crescut în cultul valorilor vieții
în libertate, cel puțin a celei interioare, cât mai vastă; al valorilor
literare, artistice universale, și nu al servilismului ticălos față de
bolșevismul opresiv.
Din cauza neînregimentării mele sigur că mi s-au făcut ne-
dreptăți, și atunci când am fost scos din pâine de la Tinerimea Mol-
dovei, și atunci când mi se repartizase, în sfârșit, o casă de la uniunea
scriitorilor, însă după care decizia a fost anulată, pentru că unul din-
tre secretari, L.D., a considerat că e mai cu cale să i-o repartizeze
unei dactilografe. Iar până atunci un alt secretar, A.B., i-a oferit o
garsonieră fiului său. De fapt, acei secretari mereu se contrau în
nedeslușita problemă între ei: care e al doilea, imediat după primul,
Boțu, și care este al treilea, iar șmecherul de prim-secretar la scrii-
tori lăsa deliberat intriga deschisă, știindu-se astfel, implicit, venerat
-10-
– nu? – odată ce ceilalți doi țineau morțiș să se alinieze imediat în
urma și umbra sa. În fine, au fost cazuri și necazuri, cărora a trebuit
să le fac față, ba chiar pentru depășirea cărora „mă înarmasem” cu
o concluzie cvasioptimistă a lui Gheorghe Bezviconi: „În muncă să
ne răzbunăm față de orice încercare sau răutate omenească. Capaci-
tatea nu poate să nu triumfe. Va veni o zi, care va fi a noastră, chiar
dacă va întârzia”. Munceam, conștient că sunt net superior celor
„norocoși”, agreați de secretarii scriitorilor sau cei de la partid, de
bicisnicii diriguitori de pe la edituri.
Sud-Est cultural
Nr. 3, 2018
Acum 50 de ani,
poet român debutant
în URSS
Fiind oarecât precaut în acest misterios domeniu al apariției
și evoluției unui tânăr scriitor, aș zice că în formarea, dar mai ales
în orientarea mea estetică nesovietică, un rol de neglijat au avut
două cărți deosebite în contextul post-dezghețului hrușciovist:
Oameni, ani, viață a lui Ilya Ehrenburg și Iarba uitării* a lui Va-
lentin Kataev (pe 27 aprilie 1970 notam în Jurnal: „Am început
să-l citesc pe Ehrenburg, «Oameni, ani, viață». Prologul sesiunii
de examene e destul de amenințător”.) Întâmplarea făcuse ca, pe
când consultam colecția revistei Novîi mir la Biblioteca Republi-
cană pentru o teză de curs, am dat și de numerele în care fusese
publicată respectiva carte a lui Ehrenburg. Nu știu dacă aș fi ci-
tit-o, dacă nu mi-ar fi atras atenția o notă circumspectă, în care
redacția lua distanță față de teme, idei, nume apărute în virtutea
subiectivismului autorului. Încă pe atunci Ehrenburg era consi-
derat un clasic în viață al literaturii sovietice, uns cu toate alifiile
aprecierilor oficiale, predat în școală etc.
-11-
 De ce o fi fost oare circumspect însuși redactorul-șef de la
Novîi mir Aleksandr Tvardovski, care ceva mai târziu avea să-l
publice pe însuși Aleksandr Soljenițîn? Curiozitatea m-a pus pe o
lectură atentă a acestei opere a lui Ehrenburg, în care mă captivau
cu adevărat memoriile sale pariziene, viziunea sa destul de neor-
todoxă asupra artei occidentale, în care ca protagoniști apăreau
Picasso, Renoir, Cézanne, Manet etc., scriitori francezi, actori.
Ehrenburg invoca și numele unor scriitori ruși/„sovietici” despre
care nu se prea știa – Mandelștam, Țvetaeva, Babel... Plus că, în
întregul ei, ca stil, atmosferă, substanță memorialistă, dar și poe-
tică, această carte emana un estetism aparte, o pledoarie pentru
altfel de artă/literatură decât cea a realismului socialist.
Era manifestată prudență și față de Iarba uitării a lui Kataev,
și acesta un stâlp de nădejde al regimului, se părea, dar care, iată,
punea probleme (se subînțelegea din nota redacției Novîi mir)
ideologiei, realismului socialist. Narațiunea lui Kataev avea fler,
antren, ținea mereu aprinsă curiozitatea, îi solicita cititorului
chiar abilitatea de a descifra unele momente, detalii, de a ghici
cine ar fi cutare personaj (Comandorul, Prințișorul, Ochi albaș-
tri, heteronime sub care un cititor cât de cât avizat îi „depis-
ta”, respectiv, pe Maiakovski, Hlebnikov, Burliuk, Mandelștam,
Esenin, Bulgakov, Bagrițki...).
Din aceste cărți ale lui Ehrenburg și Kataev un student, pre-
cum mă aflam, descoperea o lume a literaturii și scriitorilor ne-
cunoscută până la acea lectură, ce părea realizarea unei șanse cu
adevărat norocoase, ce-l făcea să înțeleagă că, de fapt, nu este chiar
totul cum se spune în manualele de istorie sau în istoria litera-
ră bolșevică despre prima jumătate a secolului XX. Era o lectură
care te făcea să înregistrezi anumite disonanțe... instructive, fără
de care destinul, la cei 18-19 ani ai tăi, ar fi putut s-o ia în cu
totul altă parte. Din acele cărți pricepeai că există și altceva totuși
în raport cu cursul ideologic și cu dezghețul hrușciovist care, din
păcate, deja era stopat. (De altfel, termenul dezgheț/оттепель îi
aparținuse de asemenea lui Ehrenburg și tot în revista Novîi mir
fusese lansat, în 1956.)
În fine (de etapă), debutantului în literatură, dar și în... lectură
serioasă i se ofereau sugestii pentru conturul unui nou sistem de
-12-
coordonate estetice, artistice, filosofice orientative întru urmarea
și consolidarea destinului său încă fragil de poet ispitit de moder-
nitate.
(Alte extrase din Jurnal:
„28.XII.1969. Revista «Secolul 20», nr. 1-2, 1967. În bună
parte, dedicată lui Picasso... Articole semnate de André Breton,
Gertrude Stein, Ilya Ehrenburg.”
„27.II.1971. Îl citesc pe Ehrenburg. Extraordinar. Câtă lume,
câți oameni… Pomenește și de un basarabean, pictor. O carte la
care poți reveni oricând.”
„2.III.1971. La ora de catedră militară, locotenent-colonelul
Danilov mă dădu afară. Motivul: aveam pe masă volumul «Liudi,
godî, jizni» («Oameni, ani, viață») al lui Ehrenburg. Închis. De
cum intră, gradatul dă cu ochii de carte. «E bună, dar, înainte de
toate, datoria!» zice, ridicând acest volum și izbindu-l de masă.
Eu tac. El însă mai ia o dată cartea și iar o izbește de masă. Eu,
nedumerit: «Tovarășe locotenent-colonel, oare astfel trebuie să ne
comportăm cu cărțile?». O, zeule Marte! Ce explozie de nervi!
Colegii încremeniră, gradatul strigă: «Ne uci ucionîh!» (Să nu-i
înveți pe cei învățați!). Dar s-a cam potolit. Pentru că m-a expe-
diat afară pe un ton obișnuit, nu răstit.”)
Însă, iterez, la nivelul de instruire și inițiere a unui debutant
de la Chișinău, pentru mine un rol de căpetenie avu și Iarba uită-
rii a lui Valentin Kataev, pe care, de la un moment dat, o conștien-
tizam și o „asimilam”, în anumite pasaje cu tentă teoretică chiar o
studiam, ca pe o irepetabilă prelegere captivantă, instructivă. Mai
bine zis, lecțiile despre literatură pe care i le dădea Ivan Bunin,
academician la 42 de ani (în Odessa albgardistă), tânărului Va-
lentin Kataev încercam să le însușesc și eu. Printre altele, Bunin îi
spunea ucenicului său ascultător: „Să scrii zi de zi, ca și cum te-ai
afla la muncă, la serviciu”.
Mă mai gândeam atunci la varianta românească a titlului Ier-
bii uitării, plecând de la efectul ei inițiatic, că ar putea fi și „Iar-
ba-fiarelor”, acest nume stând și pe o carte de eseuri pe care o
publicase la Chișinău George Meniuc. E multă poezie în legenda
cu iarba-fiarelor, care se mai numește și a filosofilor (la București,
studentul Meniuc fusese coleg la Filosofie cu Geo Dumitrescu);
-13-
iarba-fiarelor, care se întrupă din picăturile de sânge căzute pe pă-
mânt din buricul lui Iisus răstignit. Planta e de forma unei inimi și
are efecte miraculoase: poate înmuia fierul, oțelul; poate deschide
orice lacăt, încuietoare, ba chiar și Poarta Raiului. Omului îi oferă
codul de a descifra și a înțelege limba animalelor, păsărilor, plan-
telor. Cum poate fi găsită? Se târăște un lacăt prin iarbă, care se
deschide la atingerea cu iarba-fiarelor. Lanțurile și opritorile cailor,
legați noaptea să pască, dacă ating iarba-fiarelor – se desfac. Arun-
cată în râu, ea plutește contra curentului apei. Dacă puii ajung în
captivitate, pentru a-i elibera, iarba-fiarelor este adusă de ciocăni-
toare și grangur, arici și jder. Apoi zice folclorul (în anul întâi și doi
universitar chiar aveam un curs special despre creația populară ora-
lă): „Dar la beci ce mi-și găsea?/ Lacăt mare cât plosca./ Tudorel ce
mi-și făcea,/ Iarba-fiarelor c-avea,/ Degetul cheie punea,/ Lacătul
că-mi deschidea/ Și-n beci, mări, de-mi intra”.
Iar Ivan Bunin (soția a doua îl numea Ioan), care avea să devi-
nă laureat Nobel pentru literatură, al cărui nume fusese interzis în
Rusia sovietică mai bine de cincizeci de ani, îi dădea lecții și sfaturi
despre arta scrisului debutantului Valentin Kataev, vorbindu-i și
de eterna prezență a poeziei în toate ale lumii, vizibile și invizibi-
le. Mă fascina însuși textul memorialistului/prozatorului/poetului
Kataev, stilul de o plasticitate rar întâlnită la realist-socialiști, den-
sitatea metaforelor aparte, dar și a metaforismului general al nara-
țiunii care, din pasaje mai restrânse sau mai întinse, emana o stare
sui generis poetică. Mă surprindeau epitetele create ca și cum ad
hoc, unora dintre care nu le puteam găsi echivalente românești, ca,
să zicem, acestuia: тигрово-абрикосовый цвет (tigrovo-abrikoso-
vîi țvet). E un dublu epitet, ce nu se lasă tradus, decât... „povestit”,
fiind vorba de o culoare ce le îmbină pe cele a blănii tigrului și a caisei
coapte. Era aici deja ceva din ce aveam să aflu mai târziu despre
verbocreația avangardiștilor ruși, despre care tot de la Kataev aflam
pentru prima oară, din acea „Iarbă a uitării/a fiarelor”. Amintind
de Aleksandr Blok, mare poet, care trecea și el prin criza simbo-
lismului, memorialistul întredeschide intrarea în culisele apariției
akmeismului, egofuturismului, futurismului, cu manifeste de genul
„O palmă dată gustului public” sau titluri de publicații ca „Luna
pierită”. În scenă apare intempestivul Vladimir Maiakovski, care
-14-
avusese lecturi poetice și în Odessa, unde locuia Kataev, dar și la
Chișinău. Tânărul Kataev admira metaforismul maiakovskian, re-
venind în câteva rânduri la poemul care îl fascinase cu: Dar voi/
nocturne ați putea cânta/ La flautul/ înaltelor burlane?! sau, în spe-
cial, la „Portul” (1912, pe care și eu aveam să le traduc la începutul
secolului XXI): Cearșafurile apelor erau sub pântecul curbat./ Le sfâ-
șia un dinte alb întru-nmulțirea valurilor./ Era urlet de trâmbiță – de
parcă s-ar fi turnat/ amor și pohtă cu arama goarnelor./ În leagănele
intrărilor bărcile stau lipite/ de mamelele mamelor de fier, forjate./ În
ale vapoarelor urechi asurzite/ ard cerceii de ancore nemișcate.
Astfel se făcea că de la Kataev mi se întâmpla să iau prima
lecție despre avangardismul literar rus, fenomenologie care, înce-
tul cu încetul, avea să se înstăpânească în destinul meu de scriitor,
dar și de traducător.
Cred că și aceste două cărți, ale lui Kataev și Ehrenburg, mi-
au trezit pasiunea pentru eseistica și exegetica literară, care con-
lucrau în firea mea cu poezia de pretutindeni, dar mai ales cu cea
românească. În primii mei ani de studenție apărea colecția edito-
rială „Luceafărul”, dar și altele, care, cu timpul, ajunseseră renu-
mite: „Cele mai frumoase poezii”, „Poesis”, „Orfeu”. În „Poesis” au
apărut, în acei ani (am la îndemână volumele respective și, cu titlu
de exotism, dau și costurile lor, în bani sovietici sau românești),
Ruben Dario (24 de copeici), Georg Trakl (22 cop.), Bertolt Bre-
cht (24 cop.), Paul Celan (62 cop.), Arthur Rimbaud (33 cop.),
Emily Dickinson (14,50 lei românești), Eugenio Montale (8,50
lei), Alain Bosquet (53 cop.).
Iar în politica editorială sovietică în ce privește traducerea po-
eziei universale se întâmpla un lucru ca și paradoxal. Pe cât părea a
fi de restrictiv realismul socialist, inclusiv în prozodie, încurajând
versificațiile „încheiate la toți nasturii”, tradiționale ca formă și,
de multe ori, plicticoase în conținutul lor, cu atât mai eficient și
mobil/abil, parcă în contrasens, părea să fie un mare contingent
de traducători, care aduceau în arealul cultural sovietic, în special
prin intermediul limbii ruse, mari poeți ai lumii. Editurile lansa-
seră multe colecții, cum ar fi „Maeștri ai artei traducerii”, „Poezia
lumii”, „Poezia Americii Latine”, „Poezia europeană”. Existau co-
lecții din poezia clasică a Japoniei, Chinei, Vietnamului, Coreei,
-15-
Indiei etc. Lecturile în baza colecțiilor editoriale românești amin-
tite mi le extindeam prin cele din cu adevărat democratica acti-
vitate a traducătorilor lui Aragon, Jiménez, Eluard, Apollinaire,
Neruda, atâtor celebri autori italieni, germani, englezi, americani
etc. Ba uneori citeam în paralel traducerile românești și cele ru-
sești, comparându-le, dar și studiindu-le, aș zice.
Am avut șansa ca, la Biblioteca Republicană din Chișinău,
să descopăr și să citesc ca într-o transă a… modernității spi-
ritului revista Secolul 20, căreia îi datorez mult în autodidaxia
mea. Pot spune că revista Secolul 20 a fost unul dintre marii mei
magiștri.
Prin urmare, scriitorul-debutant, student la Jurnalism și Fi-
lologie, avea posibilitatea să descopere literatura lumii, estetica,
filosofia. Eram la curent cu presa literară, culturală din URSS, dar
și cu cea românească, biblioteca universitară și cea republicană fi-
ind abonate la România literară, Luceafărul, Contemporanul, Secolul
XX, Magazin istoric etc., etc. Plus mai multe publicații franceze,
italiene sau poloneze. Această situație mă ajuta – cum ar fi zis
Nichita Stănescu – să mă obișnuiesc cu interiorul poeziei, fiind
benefică începuturilor mele literare, ce simpatizau cu formulele
artei moderne. Unele dintre noile inițieri în sfera literar-artistică
extra-cursuri universitare încercam să le aplic în intervențiile mele
la cenaclurile literare „Eminescu” (Universitate), „Luceafărul” (zi-
arul Tinerimea Moldovei), „Miorița” (Biblioteca Republicană), cel
de la Casa Municipală a Tineretului. Ba chiar, pe atunci, se țineau
ședințe de cenaclu și la Politehnică, Medicină. Efectele? Unele
pot fi deduse din, să zicem, următoarea secvență de dialog, pe care
doi colegi, Vasile Nedelescu și Nicolae Rusu, îl avuseră într-un
număr de revistă Orizontul din 1988:
„– Printre altele, la multe din ședințele «Ramurilor» (cenaclul de
cândva de la Politehnică – l.b.) îi aveam oaspeți pe membrii cenaclului
«Mihai Eminescu» de la Universitate…
– Eu mi-l amintesc în mod deosebit pe foarte tânărul pe
atunci poet Leo Butnaru, discursurile căruia erau lungi și spec-
taculos de savante. Iar eu mă străduiam să-i înțeleg spusele și mă
gândeam: «Strașnic deștept băiatul ista! Se vede că așa trebuie să
fie un poet adevărat…»” (zice Rusu).
-16-
Notele de până aici pot duce pe cineva spre întrebarea: Cum
crezi că ai debutat tu, în anii șaptezeci ai secolului trecut, în stânga
sovietizată a Prutului, în comparație cu cei de o generație cu tine
din București sau Iași?
În sinea mea, tindeam să mă asemăn (…imaginativ) cu vir-
tualii mei colegi de studenție, de generație literară din Bucu-
rești, Iași, Cluj. Îmi dădeam seama că am avea și unele puncte de
contact în ce privește citirea cărților și publicațiilor românești,
însă erau inevitabile și deosebirile care ne-ar fi marcat orienta-
rea artistică, în general, formarea, preferințele, nuanțele canoni-
ce, de stil. Eram sigur că ședințele de la „Cenaclul de luni” al
lui Nicolae Manolescu sau cele vârfuite de profesorii Ovid S.
Crohmălniceanu sau Mircea Martin erau de un cu totul alt nivel,
temperament, registru tematic abordat, în discuții sau recitaluri,
decât cenaclurile noastre chișinăuiene. Acolo, la ei/la ai mei din
dreapta Prutului, era totuși mai multă libertate, dexteritate în
plăsmuirea de sine a unui june poet sau prozator decât le aveam
eu într-un regim imperial-bolșevic, opresiv, deznaționalizator.
Adică, trebuia să rezist și să mă edific într-o lume mai complexă,
mai dură până la ostilitate în comparație cu mediul cultural-ar-
tistic (bineînțeles, nici el ideal!) în care avansau în destinul artis-
tic colegii mei bucureșteni, ieșeni, craioveni, clujeni, timișoreni...
Citeam, scriam, studiam într-un fel de cvasiilegalitate, pe care
mi-o impunea acea lume a răului sociopolitic, rău imperialist,
antiromânesc chiar. Și din acea constrângere, limitare în acțiuni,
îmi ziceam că trebuie să profit, implicit, de unele avantaje cul-
turologice și literare de care nu mă putea priva totuși malefica
putere sovietică. Râvneam, căutam aceste oportunități ne-dragi
ideologiei oficiale, încercând să le convertesc esențele în spiritul
meu, în creația, în existența mea.
De fapt, mai pricepeam că trebuie să-mi creez eu însumi
acele prerogative într-o societate atât de dezavantajoasă pentru
buna condiție umană a unui reprezentant al ei, dar care nu făcea
parte din națiunea sus-pusă (rusă), imperialist-bolșevică. Trebuia
să profit, întâi de toate, de cunoașterea unei limbi de largă cir-
culație, de legătură între alte limbi, alte literaturi, alte culturi. Să
„rătăcesc” extraideologic, extra-realism socialist, extra-Brejnev și
-17-
KGB, în marea literatură a lui Tolstoi și Dostoievski, Goncearov
și Bunin, Turgheniev și Saltîkov-Șcedrin, Cehov și Gogol. Să
beneficiez de faptul că un Valentin Kataev sau Ilya Ehrenburg
îmi deschid ochii minții asupra literaturii avangardei ruse, cu
Hlebnikov și Maiakovski, Burliuk și Krucionîh, Mandelștam și
Țvetaeva, Pasternak și Ahmatova etc., etc., unii dintre aceștia, ca
și predecesorii lor, de-a dreptul geniali sau atinși de geniu. Apoi
Nabokov, Platonov… Mai târziu, Erofeev (Veniamin), Șukșin…
Atmosfera, entropia, să zic așa, o diversifica mult și samizdatul ca
vârf de lance al intelectualității sovietice în lupta cu bolșevismul.
Exemplele marilor disidenți de la Moscova sau Leningrad. În po-
fida constrângerilor, opresiunilor, – pulsațiile unei mari literaturi
(Voznesenski, Voinovici, Aitmatov, chiar Druță, la începuturile
sale și spre maturizare).
Nu știu dacă am fost un norocos și ca poet-debutant... călă-
tor, însă pe la 17-18-19 ani trăiam înfiorătorul sentiment al stră-
bătătorului de distanțe mari, de mii de kilometri, prin aer, pe ape,
cu trenul, avionul, vaporul. S-o fi „insinuat” ceva în poezia mea
din cele trăite? (În destinul meu – sigur că da.) Respectivele trăiri
mi-or fi „reglat” optica imaginației, fanteziei? Bineînțeles, acele
metamorfoze pe care le impun conștiinței tale, sufletului tău na-
vigarea, străbaterea de distanțe fabuloase nu puteau să mă lase pe
mine același, românaș dintre Nistru și Prut, inclusiv românaș care
scria deja, publica poeme, eseuri. Chiar dacă eram în URSS, pe a
șasea parte a globului pământesc, eu călătoream, de fapt, în di-
verse țări (zise republici unionale), familiarizându-mă cu tezaurul
național al diferitor popoare. Cunoșteam orașe minunate și atât
de diferite – Riga, Tallinn, Vilnius, Kiev, Odessa, Minsk, Dușan-
be, Tașkent, Samarkand, Kazanul tătăresc, Habarovsk, bineînțe-
les, Moscova și Leningrad etc., etc.
Și astăzi se întâmplă să discut cu colegi de-ai mei din Bucu-
rești, Iași sau din Paris (Bujor Nedelcovici) despre marea (în mo-
mentele în care era totuși) cinematografie a regizorilor de genul
și geniul unor Tarkovski, Danelia, Loteanu, Žalakevičius, Șukșin,
Koncealovski, Reazanov, Mihalkov, Gaidai, Bondarciuk... Dar ce
filme aveau georgienii!
-18-
Celebrele teatre din Moscova sau Leningrad, din Țările Bal-
tice, Gruzia, Armenia… Unele dintre ele aveau turnee și la Chiși-
nău. În altele am intrat chiar acolo, în sediul lor național.
Unele din renumitele muzee din lume, ca să amintesc doar de
„Pușkin” din Moscova și Galeria Tretiakov, Ermitajul din Lenin-
grad, de Lavra Pecerska din Kiev…
Fel de fel de lanțuri muntoase și fluvii grandioase, de la Bug
la Amur, „trecând” peste Volga, Don, Nipru etc.
Marea Baltică, Siberia, Orientul Îndepărtat, în poală cu ghe-
țarii Oceanului de Nord, atâtea altele din nespus de întinsa, până la
lăbărțare, URSS, ca variante-evantaie geografice și etnice, ofereau
poeților un registru tematic, metaforic... necuprins, inclusiv teme
cu... taiga și păstori de reni, șamani și Republica Autonomă Evre-
iască de la hotarul cu... China; cu diversitatea asiatică osebitoare
mult de europenism; Orientul Îndepărtat, dar și Orientul Mijlo-
ciu (...în timp ce spre Orientul Apropiat, ca și cum spre pământul
făgăduinței, plecau colegii noștri semiți de ieri-alaltăieri...). [În
prima mea carte, apărută în 1976, am și poeme intitulate: „Me-
tamorfoză în apropiere de Baku”, „Muntenii” (dedicat lui Rasul
Gamzatov), „Noapte în Leningrad”, „Întâlnire cu viforul” (dedicat
poetului și arhitectului Andrei Voznesenski)...]
O, să am pardon! Nu, nu îmi doream acele… – avantaje? pri-
vilegii? – acele vastități și puneri pe gânduri… Nu! Însă, odată ce
situația rămânea de neschimbat, nu pot să nu-i fiu recunoscător
Spiritului Suprem că m-a îndrumat ce să fac în acele împrejurări
(și... împrejmuiri cu cortine de fier), cum să beneficiez de esențele
lor ca om și tânăr scriitor.
Repet: sigur că aș fi vrut să fiu împreună cu colegii mei de
generație care frecventau cenaclurile lui Manolescu, Crohmălni-
ceanu, Martin… Colegi-semeni care scriau la curajosul „Dialog”
ieșean sau la elitistul, mi se părea mie, „Echinox” clujean, la „Fa-
milia” în care debutase Eminescu...
Însă, odată ce n-am avut posibilitățile lor, le-am folosit pe
cele pe care mi le sugera destinul nemulțumit de puterea sovietică,
de imperialism. În pofida cortinei de fier de la Prut, dacă nu erai
ispitit de tentațiile de avansare nomenclaturistă, puteai să-ți pui
la cale tu însuți propriile șanse de a uni fenomene într-o sinteză
-19-
intelectuală personală, ținându-te la curent cu ceea ce se întâmplă
în literatura română, în cultura română în general.
Probabil, tot de șansele norocoase a ținut și faptul că studiul
la Jurnalism și Filologie te ajută să ai o formație umanistă care te
învață și cum să ajungi un cititor bun, cum să-ți câștigi controlul
asupra practicilor tale de lectură, beneficiind cât mai mult de pe
urma lor ca viitor scriitor. O astfel de formație este una generoasă,
nu egocentrică, îndemnându-te spre deschideri comparatist-in-
terdisciplinare, spre istoria ideilor, mentalităților, creativității etc.
Formația umanistă e poate cea mai eficientă, care duce de la in-
formare – la formare. De la informație – la formație.
Dacă nu spun vorbe mari totuși, cred că tocmai formația
umanistă m-a… întrupat în literatură și a… întrupat literatura în
firea mea, în destinul meu. E o intercomunicare interior-exterior
ca o infinitate de forme de cunoaștere și de izvodire a unor noi
imbolduri ego-epistemologice în diversitatea existenței și filoso-
fiei date omului. De aici, grație literaturii, am ajuns și în sfere
entropice foarte „diferite” de ea, literatura. Chiar și filosofia, mu-
zica, artele plastice, chiar și împătimirea de computer, internet etc.
le-am abordat și grație literaturii, cu „metodele”, tactica și strate-
gia ei, cu plasticitatea stilului și metaforei literaturii. La rândul
lor, spațiile informațional...-existențiale spre care m-a îndemnat
literatura (ca modus vivendi spiritual, mental, sociocomportamen-
tal) mi-au sugerat multe stări și pricopsiri literare, teme, subiecte,
metafore. Astfel că ceea ce gândesc, scriu și găsesc de cuviință să
mărturisesc e ceva ce se întâmplă ca stare literară de predestina-
ție-creație, ca filosofie a existenței mele în corelație cu alții, întru
alții, dinspre alții. Atât cât îmi este dat a semnifica ceva din ale
existenței umane, cosmice, și aș însemna și eu ceva, în fantastica
ei spațio-temporalitate ca o fugă de valuri în permanentă ruinare
și reîntrupare; în taina diferențierii/dispersării și iarăși-întrupării.
Era timpul modelării de sine ca june scriitor și al înaintării
din treaptă în treaptă cu riscurile de rigoare, un atare risc dând și
peste mine în septembrie 1976, când am fost scos din pâine de la
ziarul Tinerimea Moldovei pentru promovarea spre publicare a unui
eseu în care era pomenit și munteanul prounionist Grigore Alexan-
drescu, prieten cu moldoveanul prounionist Mihail Kogălniceanu...
-20-
Însă, în pofida riscurilor, șicanelor pe care le adunai, îi știai,
îi cunoșteai pe Soljenițîn, Voznesenski, Ahmadulina, Evtușenko
etc. concomitent cu atât de fireasca pentru tine cunoaștere a lui
Stănescu, Sorescu, Ursache, Romanescu etc. Citeai Literaturnaia
gazeta, revistele Novîi mir sau Inostrannaia literatura, însă, spre
fericirea ta, aveai acces și la publicațiile românești, de care amin-
team mai sus. Adică, aflându-mă în cuprinsul acelui conglomerat
politico-etnic pestriț, de multe ori discordant cu el însuși și cu cele
pe care le înglobează, mi-am dat seama că trebuie să „profit” de el
în formarea mea ca profesionist al scrisului, în primul rând... chiar
scriind. Traducând. Poate, intuitiv, de acolo porni și imboldul să-
teanului adolescent ce prinsese a se orășeniza să țină un jurnal,
începând cu anul 1969, pe când era student la Jurnalism, anul trei
(„Student pe timpul rinocerilor”, 2000).
Apoi comunicarea/corespondența cu colegi din Țările Bal-
tice, Ucraina, Rusia... Prietenia cu unii dintre ei, debutanți colegi
de pe atunci, cu care ne întâlneam la festivaluri ale tineretului de
creație din ex-URSS. Cu unii dintre ei ținem legătura până în
prezent. Să zicem, Antanas Joninas, poet cu care m-am întâlnit,
în 1976, în Tadjikistan, actualmente el fiind președintele Uniu-
nii Scriitorilor din Lituania, academician. Ne vizităm reciproc,
punem la cale fapte literare româno-lituaniene. Sau Leons Brie-
dis din Riga, pe acest amic leton cunoscându-l încă din studenția
noastră, el făcându-și studiile la... Chișinău. David Muradian din
Armenia. Țin legătura cu vechii/tinerii mei prieteni ucraineni și
ruși, pe care i-am cunoscut pe la sfârșitul anilor șaptezeci, secolul
trecut, astăzi colaborând la traducerea mai multor antologii, ei fi-
ind generoși, ajutându-mă.
Deja în perioada debutului oarecât avansat, adică după ce pu-
blicasem unele texte, încurajatoare prin însuși faptul că îmi fuse-
seră publicate, mintea înfierbântată îmi era plină cu titluri de cărți
și de ardoarea dorinței de a le scrie cândva. Probabil, acea ardoare
era un fel de motricitate care mobilizează. Nu doar mă punea la
muncă, ci mă și învăța cum să o fac. O stare care devenea un modus
vivendi de „pe mine mie redă-mă” în libertatea dumnezeiască a
intimității (…extrasovietice) a scriitorului, ca un continuum; un
mod de alegere, de opțiune voluntară.
-21-
 Întâmplările și faptele debutului îmi deschideau noi piste
de intrare, ca lector, dar și ca poet, în misterioasele împărății
ale literaturii universale înfățișate, în special, în modernitatea,
experimentalismul și filosofia ei cu totul diferite de cele despre
care ni se spunea la cursurile de la Jurnalismul și Filologia uni-
versitară chișinăuiană. În măsura în care nu riscam să iau o notă
care să-mi amenințe bursa studențească, mă eschivam de la „ple-
nitudinea” unor anoste cursuri superficiale, tendențioase, stupid
ideologizate, și rătăceam prin libertatea de expresie a lumii ca
literatură, istorie, filosofie, angrenaje ideatice captivante, respi-
rații la zi cu scrisul românesc, care, la începutul anilor șaizeci, își
recăpăta stilistica și dezinvoltura din interbelic.
Prin anii 1968–1969 se întețiră represaliile pe „frontul ideolo-
gic”, fiind închis și raionul de carte românească al librăriei „Meri-
diane”. Cehi, polonezi, nemți (democrați!), cubanezi etc. – poftim,
însă români– net, nelzia!/(nu, nu se poate!). Cărțile românești le pu-
team procura oriunde în altă parte a Uniunii Sovietice, numai nu și
în RSS Moldovenească... Apelam la „Cartea prin poștă” unională,
la cunoștințe și prieteni din Cernăuți, Moscova, Kiev, Leningrad,
Odessa, ba chiar, în unele din aceste orașe, organizam „desanturi” de
„rechiziționare” a literaturii în limba română. Contra cost, firește.
Iar printre coletele (memorabile!) primite de la Moscova a fost și
cel cu setul (negru!) din cinci mari poeți europeni, în ediție bilingvă:
Quasimodo, Lorca, Ungaretti, Eluard, Apollinaire, ale căror cărți –
uimitor! – (mi) s-au păstrat până în prezent și la care, mai ales în
junețe, am tot apelat, slavă Domnului.
În fine, de la debutul în presa republicană, adică „serioasă”, pe
5 mai 1967, până la apariția primei mele cărți au trecut nouă ani,
bineînțeles, cu un stagiu de amânare a manuscrisului în sertarele
editurii, vreo doi ani...
_____________________
* În Rusia, iarba uitării se numește și iarba pierderii (потеряй-трава).
Se zice că, în pădure, cel care calcă pe iarba uitării sau se rătăcește, sau i se în-
tâmplă ceva ciudat, care îi modifică starea conștiinței. Ar fi și simbolul iluziilor
înșelătoare, dar și floarea îndrăgostiților timizi.
România literară
Nr. 5-6, 2018
-22-
Dinspre alt,ii – spre mine
…Cred că am mers spre înțelegerea, mai apoi spre cercetarea
avangardismului, începând chiar cu prologul acestuia, care poate
fi considerat expresionismul german. Am citit atent, ca vrăjit, aș
putea spune, autorii emblematici ai fenomenologiei în cauză, care
a îmbinat mai multe direcții în poezia primelor decenii ale seco-
lului XX, din interacțiunile cărora aveau să purceadă futurismul,
suprarealismul și dadaismul.
Bineînțeles, când un poet-debutant-adolescent citește pe
importanții autori de până la el, (fie) programatic (ceea ce se în-
tâmplă, de fapt, de mai puține ori în cazul novicilor), dar, în spe-
cial, pe cale… natural-bio-spirituală, ca de la sine, adică, junele
fiind „orientat” de intuiție, învață de la predecesorii deschizători
de drumuri, curente, școli. În texte, le remarcă elementele, parti-
cularitățile exemplare ca esențe expresive, ca metaforă, formulă,
aducere stilistică din condei etc.
Așa că eu nu aș putea spune cum „am învățat” (și) de la poeții
expresioniști germani, ce și cum simțeam (cât mai obiectiv…) când
îi citeam, îi îndrăgeam, apropiindu-mă de abisurile lor (prăpăstiile
pân’la creste umblă, Ricarda Huch), însă acum, peste aproape o ju-
mătate de secol, pot presupune unele momente/accente de recep-
tare și, poate, chiar de germinare în firea mea (firavă) a unora din
esențele acelui discurs avan-avangardist, bazându-mă, să zicem (de
ce nu?), pe unele din sublinierile/evidențierile pe care le făceam pe
când eram student în anul întâi universitar (1967–1968). E vorba
de remarcile/sublinierile pe care le găsesc în cele două volume poe-
zia germană modernă – de la stefan george la enzensberger (chiar așa:
în titlu nu există nicio majusculă), apărute în 1967 la Editura pen-
tru Literatură – o antologie de Petre Stoica, minunatul poet cu care,
la începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut, aveam să ne împrie-
tenim, să dialogăm, să ne reîntâlnim întru chef de viață și literatură
și prezența căruia e una fremătător-luminoasă, pastelat-păstoasă în
jurnalul pe care îl tot scriu de pe la 1969 încoace.
Iată unele din versurile, din sintagmele, din adagiile metaforice
subliniate de mine, debutantul în literatură, în antologia respectivă:
-23-
Tu, care asemenea fructelor, încă nepârguit,/ zilnic de nenumărate ori
cazi din pomul mișcării (Rilke); Noaptea stau înăuntru./ Atunci se
odihnește secera lunii/ blând argintată, pe umărul meu (Mombert);
tufe de umbră; Ai întins funia, fără s-o legi de nimic; Soarele – eu îl
ajut să-ți picteze/ frumusețea pe ziduri (Lasker-Schüler); Furtunile
se despletesc; Mari solzi de umbră (Heym); Picură pe tâmplele tale o
rouă neagră –/ Ultimul aur al stelelor prăbușite (Trakl); Ce timpuri
sunt aste, în care/ un dialog despre pomi e aproape o crimă –/ o tăcere
se închide peste atâtea nelegiuiri (Brecht). (Astfel erau și timpurile,
de nelegiuiri, în care trăiam noi, în comunism… – l.b.)
Repet: nu mai pot reconstitui sub aspect emotiv, meditativ,
„teoretic”, de studiu/învățare (de la cei mari) starea mea de citi-
tor și învățăcel-adolescent de la finele anilor șaizeci, secolul XX,
însă este convingător, cred, faptul că versurile subliniate/selectate
atunci mă (co)interesează și azi, îmi plac, le consider dintre cele
mai revelatoare în discursul amplu, sumbru-tumultuos al poeziei
expresioniste germane, pe când deja scăpăta spre amurg „soarele
negru al melancoliei” din romantismul francezului Nerval.
Ca sperietori, cocioabe de vânt sunt jefuite (Weinheber); și un iz
de miere bătrână pornește/ și stăruie în jur neîncetat/ din moartea ei
îngrozitor de dulce (Hausmann); Lumina șovăie în mlădierea veche,/
Trecând dintr-un tărâm în celălalt; Nu peste mult, s-o prăvăli și vân-
tul (Loerke); Nopți cu plămânii plini de fum; Omagii ale nopții de
toamnă, cocori/ Treceau peste copilul iscoadă (eu aș fi fost ca și cum…
debutantul-iscoadă – l.b.); Până în somnul rândunicilor, subțire,/ Se
strecură tristețea luminii-ntr-un târziu (Huchel); Găuri, într-o sită
strâmtă, stați/ voi, ferestre…/ Casele avide/ se-mbulzesc. Și străzile
livide/ s-au umflat – ca niște sugrumați (Wolfenstein); A mai turnat
și otravă dușmanul, dușmanul prin proprie țară (Goes)…
Sau astfel de perle-modele ale miniaturilor poetice cu sem-
nificațiile esențializate, dar radiind estetic, artistic perpetuu (de
la care presupun că am învățat câte ceva, dacă e să mă gândesc
la frecvența unui astfel de concetti în propria-mi creație, inclusiv,
multe, chiar în prima mea carte, apărută în 1976):
Speranța: Am mers/ să-mi cumpăr/ o cutioară cu praline/ Spe-
ranța./ Ghinion: și prețul lor/ s-a urcat./ Păcat./ Nu-mi mai pot per-
mite/ acum/ luxul să sper (Peter Hille).
Sau acesta, excepțional, din Brecht:
-24-
A se citi dimineața și seara: Cel pe care-l iubesc/ mi-a spus/ că
are nevoie de mine.// De aceea/ îmi port de grijă,/ îmi cercetez cu atenție
drumul/ și mă tem de fiecare picătură de ploaie,/ să nu mă doboare.
Dovadă că eram cititorul implicat și în proces de studiu… cre-
ativ, stăpânit/îndemnat/ghidat de dorința de a aplica cele învățate
în propriile texte din perioada de debut (până atunci, nu avusesem
publicate decât vreo 3-4 poeme în ziarul Tinerimea Moldovei) stă
și un text de pe ultima pagină (partea de sus – curată, liberă, cea de
jos, cam o treime din întreg, atribuită casetei tehnice, în care, prin-
tre alte date, se specifică un lucru aproape uluitor astăzi: antologia
apăruse într-un tiraj de peste 35 de mii de exemplare!) a primului
volum „poezia germană modernă”. E acesta:
Am zăbovit mult/ Pe trotuare la marginea cărora/ Noaptea-i bă-
tută din înalt/ Cu ținte* de plopi –/ Cred că fac la fel toți/ Cei veniți
pentru prima oară la oraș.// Privesc din plin zgomot la ferestrele/ Ră-
mase nestinse la ceas târziu/ Simțindu-mă un bulgăre de/ Liniște pe
asfaltul acesta zgomotos.// Undeva mai licărește o singură fereastră./
Oare nici dincolo de ea nu a rămas nimeni/ Ce-mi… (urmează câte-
va cuvinte indescifrabile.)
E captivantă, uneori chiar copleșitoare tentația de a retrăi, a
reconstitui stările de freamăt, vrajă, incertitudine, dar și de perse-
verență din adolescența ta de poet debutant, de – cum se zice – în
formare. Prin cât mai puțină obturare cețoasă a memoriei încerci
să te reconfigurezi/revezi la tabla primelor clase de elev întru ale
poeziei, literaturii, tablă pe care transcrii cu, aproape, evlavie, cu
respect necondiționat mostre din ingeniozitățile/„găselnițele”,
metaforele expresive ale autorilor care, implicit, îți deveneau ma-
giștri, cărora ai fi vrut să le semeni, tinzând să-i urmezi, dar mai
întâi – ai fi dorit să le decriptezi tainele laboratorului/„converti-
zorului” personal de creație, de alchimie poetică.
În principiu, aceasta ar putea părea o tentativă vană, însă,
peste ani, tu conștientizezi că din/prin acea „inutilă” strădanie de
cercetaș, de genist… nesigur, șovăielnic în teritoriile semantice ale
altora, îți formai propriile abilități, îți deschideai în unghi mai
larg inițierea și perceperea spre viitoarea ta poezie, începând să-ți
durezi propriul laborator/convertizor de creație.
Te prindeai atât în acest joc/ de-a fugara veșnicie,-ncet/ stelele
fugare, iar la loc/ le săpau cu gestul hotărât (Kaschnitz); am înserat
-25-
în beznele gheții, departe,/ unde nici pomii nu se mai adapă,/ loviți
până-n măduvă, morți (Kunert); Negrul lapte al zorilor seara îl bem/
la amiază îl bem noaptea/ îl bem și bem; moartea-i un meșter din țara
germană/ ochiul lui albastru… (Celan, „Fuga morții”). (Pentru noi,
moartea era un meșter din țara sovietelor, din Gulagul ei… – l.b.)
Probabil, post-factum, (post-semicentenar!), trebuie să mă…
laud că am rezistat atâtor ispite de a… șterpeli astfel de mostre,
pentru a le trece, disparat, repoziționat, recontextualizat, în pro-
priile mele pagini. Ar fi fost un cvasiplagiat, pe care nu cred că l-ar
fi putut… zăpsi mulți, însă ispitelor căruia, uite, am rezistat.
Nu exclud că unele extrase din creația altora o fi intrat, une-
ori, în textele mele, însă cred că aceasta s-o fi întâmplat numai
după ce m-am convins eu însumi că le pot personaliza, „dezamor-
sându-le” originea, oferindu-le spiritul/duhul individualizării, au-
tenticității unor altfel de semnificări în alt text/context.
Însă, în majoritatea lor, excerptele au rămas la starea de ad-
mirație pe care mi-au provocat-o atunci, pe care, unele, mi-o mai
resuscită și azi. Atunci, la lectura dintâi, când le-am și subliniat/
remarcat în paginile cărților. Și de la ele debutantul ce eram în-
văța curajul asociativ, temeritatea metaforică, tehnica prozodică,
meșteșugul stilistic.
Iată și alte elemente mozaicate la care tinerii poeți pot face
școală, cum fac, să zicem, muzicienii începători la celebrele exer-
ciții pentru vioară ale lui Henry Schradieck: când clopotele-n turle
visează/ că sunt sparte; ce amețitoare buruieni te mângâie visând în
noapte/ ce vad îți umezește piciorul?; miros de pustie stea/ are câmpul
dinspre munte; nevinovatul, când vrea să împiedice/ asasinul, ucide
el însuși; rupeți afișele, abecedarele în care/ sunt indicate doar nume-
le rușinoase,/ ștergeți din convorbiri fioroasele fețe,/ zgâriați-le de pe
monedele pe care/ ei vi le fură (Enzensberger); din veséla de bucătărie
răzuim/ conceptul nostru despre lume (Peter Ruhmkorf )...
După atâtea excerpte din acest ultim set și atâtea altele răma-
se în matricea filelor de antologie, e clar că eu, debutantul-iscoa-
dă-cercetaș, descopeream încă un poet mare, căruia, prin periodi-
ce reluări de lecturi, i-am rămas atașat până astăzi – Hans Mag-
nus Enzensberger, spre care se face trimitere și în titlul antologiei
expresioniștilor germani. Însă și trimitere dincolo de Enzens-
berger, dincolo de excepționalii săi confrați de poezie germană –
-26-
Nietzsche, George, von Hofmannsthal, Rilke, Lasker-Schüler,
Heym, Trakl, Benn, Goll, Becher, Morgenstern, Arp, Brecht,
Hesse, Jünger, Celan, Bobrowski etc., etc. – în total, în cele două
volume, 84 de autori, pe mulți dintre care aveam să-i citesc și în
excelente, ca și cele românești, traduceri rusești.
Bineînțeles, un poet-adolescent le datorează mult și traducă-
torilor, învață și de la ei. Iar respectiva antologie a expresionismu-
lui german a fost ctitorită în românește de nume importante de
poeți, precum Ion Pillat, Maria Banuș, Veronica Porumbacu, Nina
Cassian, Marcel Breslașu, Ion Caraion, Ștefan Augustin-Doinaș,
Ion Acsan, Petre Stoica… Grație și acestor, și altor zeci, chiar sute
de poeți-traducători poetul-iscoadă în devenire ce eram descope-
rea marea artă a poeziei Europei, a lumii. Poate, grație și lor, am
ajuns traducător eu însumi.
___________________
* Probabil, am folosit pluralul substantivului „ținte” în loc de „cuie”, pentru
a evita contaminarea „cu cuie” („cucuie”) – l.b.
P.S. Relectura… Când încerci să invoci, aproape… ego-mis-
tic, să zic, sentimentele pe care le încercai, care te încercau atunci,
demult, deja – foarte demult… O astfel de relectură e plină de
(altfel de) semnificații, pe care le oferă până și greșelile tipografice
descoperite în cărți și pe care le-ai corectat, fie doar și pentru tine
unul. În ce mă privește, probabil mă bucuram că și eu, cel căru-
ia, nefiresc, brutal politic îi este impus un alfabet străin culturii
române moderne – cel chirilic, alfabet în care sunt nevoit să-mi
scriu începuturile literare, – pot contribui la buna ținută a textelor
românești. Iar în cele două volume de poezie a expresioniștilor
germani găsesc, identificate atunci și corectate de poetul-cap-lim-
pede-benevol, următoarele inadvertențe, bineînțeles – insignifi-
ante, dar care, spuneam, peste aproape o jumătate de secol, dau și
ele semnificație, culoare, vibrație reîntâlnirii mele cu marea poezie
a expresioniștilor germani (vol. I, p. 146: mișcorează – micșorează;
p. 232: un ca asta – una ca asta; vol. II, p. 48: s-așed – s-așez).
Iar pentru ca această corectură post-factum să nu fie una lu-
dică, gratuită, să admitem că, întâmplător, ea va putea fi cunoscută
și de cei care, eventual, ar intenționa să reediteze antologia poezia
germană modernă – de la stefan george la enzensberger. Însă această
-27-
întâmplare este extrem de puțin probabilă. Astfel că extragerea ce-
lor câteva fapte este, de fapt, un elogiu capetelor-limpezi de când-
va: ce puține erori le puteau scăpa! – exclam azi, când publicațiile,
cărțile conțin atâtea gafe. Plus că, spuneam, până și erorile intră în
starea de lectură a textului ca emoție, în timp, acum, la recitire.
Scriptor
Nr. 5-6, 2016
-28-
Sãteanul de ieri
scriind despre oras
,
Spre sfârșitul lunii februarie a anului 2018, regizorul-modera-
torul unei emisiuni TV mă urcase pe colinele cartierului Ciocana,
întrebându-mă despre cum m-am orășenizat eu, dacă am conștien-
tizat acest fapt și dacă o fi intrat el sau nu în poezia mea de tinerețe
etc. Uite, acolo, pe culmile celui mai înalt cartier din (aproape...)
metropola moldavă m-am surprins să constat – jur, fără orgoliu!
– pur și simplu, m-am surprins să constat că, în primele cărți ale
autorilor din generația numită șaptezecistă, eu, săteanul de ieri, am
fost cam unicul, ca să nu zic adevărul curat – chiar unicul care a scris
despre oraș, despre orașe. Și mi-am amintit de poemele cu tematică
urbană din prima mea carte, Aripă în lumină (1976), în care (o iau
metodic), în poemul „Luni” (p. 14), „Peste piața toată și dincolo
de ea/ din turn se aude cum scârțâie/ timpul în orologiul pe care/
pesemne/ cel ce trebuia să o facă/ a uitat să-l ungă./ Curând prin
geamurile deschise,/ de pe balcoane/
se va ros-
to-
go-
li în stradă/ alarma soneriilor deșteptătoare-a/ începu-
tului de nouă săptă-/
mână muncitoare,/ și inimă,/ și creier –/ la fel”.
Peste o pagină, apar versurile despre „Cerul, asfalt albastru”.
După pagina 47, semiurbanistic, să zic, „vine” Hermes, „Zeul că-
lătoriei și al soliei”, „care fâlfâie din gleznele cu aripi” (Rilke), îm-
preună cu arborii, făcând „cros/ după geamul mașinii”, „însă totuși
le-o ia și ajunge înainte/ motorul cu aripi mari la călcâie”, până la
urmă Hermes, zeul alergării, „căzut obosit/ în colbu-nflorit peste
cale,/ bocește de ciudă că l-a întrecut mașina,/ și lacrima sa/ e
strop de benzină ce arde”. Pe pagina următoare, de la benzină
revenim la petrolul din care a fost extrasă aceasta, despre el fiind
vorba în poemul „Metamorfoză în apropiere de Baku”: „Purtând
peste oraș norii grei,/ dimineața dăinuia cu prevestirea/ unei ploi
-29-
prelungi, clocotitoare”, însă, după-amiază, reveni arșița, „de parcă/
negrii nori au ars ca mari cisterne/ de petrol,/ coborându-și flacă-
ra/ peste corpurile noastre”.
Aduce/adie a... oraș și următorul poem, „Schiță de scenariu
pentru un film cu desene animate”.
„Motiv spaniol” e de asemenea un poem urban, dat fiind că
în el e vorba de coridă, iar aceasta nu se ține într-un sat, nu? Iar
când reușește să evadeze din arenă, taurul „își zicea că la sfârșitul
străzii/ va începe libertatea lui/ și pacea”...
Ba chiar și marea mi se pare că ține mai mult de... oraș, decât
de rustic, în poemul „Stea la pieptul tău” – după înotul nocturn,
când ieșim din mare, apare surprinzătorul motiv de a exclama:
„Ah, iubito, pe sânul tău umed se reflectă/ Steaua polară! Ah, iu-
bito,/ precum o nemaipomenită decorație/ lucește steaua la piep-
tul tău! // Și o meriți, o meriți,/ frumoaso”.
Mai peste câteva pagini, „se înalță” un „Turn de macara – în-
tinsă/ daltă, spre-a sculpta azurul”. Iar poemul „Șase, cinci, pa-
tru...” îl încep cu: „Uite-așa trec peste traversele căilor ferate/ ca
semnul cuvenit/ peste rigla logaritmică;/ plecarea ori sosirea mea/
înseamnă o numărătoare secretă, complicată/ referitoare la viață și
la ceea/ ce fac și-ar trebui să mai fac/ în ea”.
Peste o pagină e inserat poemul „Noapte în Leningrad”, când
„Lumina lunii urcă din Neva spre frunțile noastre (...)/ Ard lu-
mânările miilor de lămpi –/ statuile orașului își serbează ziua de
naștere” etc.
Însă așa cum, implicit, cărțile autorului comunică, peste ani,
decenii între ele (după plecarea celui care le-a scris la cele veșnice,
unele din ele vor continua, probabil, să mai comunice mult timp
înainte), acest poem, „Noapte în Leningrad”, de la pagina 74 a cărții
de debut, apărute în 1976 la Chișinău, și un alt poem, de la pagi-
na 78, intitulat „Întâlnire amicală cu viforul”, dedicat „Poetului și
arhitectului Andrei Voznesenski”, peste 41 de ani sunt invocate în
volumul meu Surfing în Galileea, editat în 2017 la Iași. Poemul-re-
zultat așa se și intitulează: „Paginile 74 și 78”, însă, fiind cam ex-
tins, voi cita din el doar câteva fragmente: „Era de parcă/ lumino-
zitatea ușor obscură a zilei trecute se evapora spre boltă/ prelinsă
vertical pe lângă tâmplele noastre. Era asemenea/ unui amestec
-30-
de aburi-lumină ce mă ducea cu gândul/ la clasele primare, când
avusesem de didactică lectură/ capitolul despre circulația apei în
natură/ de data aceea pe malurile de granit ale nordicului fluviu/
circulația fiind triplată – de lumină lină și, bineînțeles, – de poezie.
(Zău/ sună bine: circulația poeziei în natură…)/ ...Noi/ parcă am
fi intrat într-un timp vechi și intim/ având curiozitatea deschisă
asemenea unui geam/ la care sta cineva (poate chiar conaționalul
nostru/ Dimitrie Cantemir ce viețuise și murise pe aici)/ privind în
lume, spre punctele-i cardinale toate,/ în unul din care peste câteva
ore avea să se închege/ să se plămădească răsăritul; când, pe lângă
frunțile noastre/ aburii luminii ar fi continuat să urce din Neva/
până la tripla circulație în natură – inclusiv a poeziei/ (Zău, sună
bine: Circulația poeziei în natură)/ ce avea să se întâlnească cu o zi
nouă/ pare-se de 28 februarie/ sau poate de 1 martie/ la oră rotundă
ce s-ar fi smuls din orologii/ lipindu-se ca un afiș avangardist/ ca
un anunț sonor/ de soarele roșu/ sau pătratul negru – cam așa se
încheie poemul/ din prima mea carte/ pagina 74. După care/ iarna
rusească apare peste alte patru pagini/ într-un text dedicat poetului
și arhitectului Andrei Voznesenski. Tot așa/ probabil, într-o iarnă
spre primăvară, când/ ultimele vifornițe mai înșurubează spre cer/
trâmbe de zăpadă. Eu unul considerându-mă deja cumva… speci-
alist/ în iarnă-primăvară leningrădeană. Timp oarecum mai blând/
viforul deja nu e prea năprasnic (chiar de mai/ rupe câte o frânghie
cu tot cu drapelele albiturile întinse pe ea – drapelele/ existenței;
unele – scutece!), în vreme ce îmbrățișările sale sunt/ asemănătoare/
cu ale poeților-prieteni/ trosnindu-ți ușor oasele la încheieturi”.
În partea a doua a acestui poem este vorba, deja explicit, de
ceea ce avea să se înscrie în destinul meu: studiul aplicat și tra-
ducerea literaturii avangardei ruse, în special a poeziei: „…era un
început de primăvară în Leningrad/ cu iarna încă în putere, mătă-
hăloasă/ cu ochi de ursoaică polară. Colegul meu rus,/ june poet și
el/ îmi spunea/ că, de cum se desprimăvărează de-a binelea, Neva/
prinde a privi, precum cândva, Anna Ahmatova – migdalat/ oa-
recum euro-asiat.// În ceea ce aveam de zis între noi/ ne încuraja
și vreun avangardist sau altul,/ dar înaintea tuturor – Hlebnikov/
cândva geniu al libertății poeziei/ deci și al libertății cuvântu-
lui/ pe atunci însă (anii șaptezeci) ca și interzis./ Apoi coboram,
-31-
celest, spre sud, la Chișinău debarcând din avion/ ca de la etaj/
mai având încă ochii doldora de fragmente caleidoscopice/ ca un
mini-Ermitaj. Toate alea/ parcă încurajându-mă să prind curaj//
O, Sankt-Petersburg, hommage!”.
Astfel, revenind acasă, în, pe atunci, acasa mea studențească,
după poemul dedicat lui Voznesenski, pe pagina următoare, 79, a
primei mele cărți vine „Dipticul chișinăuian”, despre „strada Fru-
moasa/ în partea orașului unde/ turnul televiziunii străbate asfal-
tul/ precum Osia Lumii”. Metaforele din text au un suport real: eu
locuiam, cu chirie, chiar pe Frumoasa, una dintre foarte puținele
străzi cu nume românesc din Chișinăul de atunci. Exact, nu departe
de Turnul Televiziunii, nucii (între Prut și Nistru li se spune nucari)
rotați sunt vecini cu plopii „ce par/ uriașe bujii de la arderea internă/
a oricărui anotimp;/ ...unde vrejurile viței-de-vie sunt confundate
ușor/ cu firele electrice”; acolo unde „macarale și turnul televiziunii/
par foarfece întinse/ pentru a croi/ pânza cerului”.
Alte poeme ale orașului au rămas pe dinafara primei mele cărți.
Din varii motive. Spre exemplu, „În legătură cu acest eveniment”
trezise suspiciunea din cauza că eroul liric spunea: „În sfârșit am des-
coperit îngerii/ precum se mai întâmplă în acest secol a descoperi/
triburi prin păduri tropicale./ I-am văzut noaptea întâmplător./ Își
odihneau aripile pe turnul televiziunii./ (Albi/ în stol/ precum erau/
făceau turnul să pară o/ enormă păpădie.)” etc. Eram într-o țară fără
Dumnezeu, studenților li se preda „ateismul științific” și poeții nu
trebuiau să deruteze, ideologicește, tânăra generație...
Oare nu apărea deja prea mult urbanism în mintea și emoțiile
unui citadin-neofit, născut și crescut la țară, 80 de kilometri nord
de Chișinău, oraș pe care, neamânat, de cum a intrat în el, poți
spune, „l-a și prins” în poemele sale de început?...
Oricare ar putea fi răspunsul, până a ajunge la înfățișarea lui,
eu pot presupune doar că apropierea mea de discursul imagistic
metaforic urban mi-au mediat-o avangardismul (revista Secolul 20
sau unii dintre poeții radicali ruși de la începutul secolului XX) și
creația lui Verhaeren, care până astăzi mai poate activa, rememo-
rat, impulsurile curiozității, emoțiilor și freamătul firii de posibil
ucenic cu care – îmi amintesc bine! – o descopeream, o citeam
eu, adolescentul venit dintr-un spațiu rustic, încă foarte puțin fa-
miliarizat cu orașul. În biblioteca mea, printre sutele de volume
-32-
colectate în decurs de decenii, este și cel de Poeme al lui Verhaeren
în excelenta tălmăcire a lui Radu Boureanu, apărut, în 1960, la
E.S.P.L.A. bucureșteană, cu, celebrele cel puțin pentru mine, gru-
paje „Orașele tentaculare” (1895), „Orașele cu creste” (1910). „Este
orașul tentacular,/ E caracatița de foc și osuarul,/ Schelet solemn
cu viața-n el.// Și drumurile toate au pornit, la nesfârșit,/ Spre
el” – drumurile din lectura lui Verhaeren care aveau să mă poarte
spre „Zona” și „Legăturile” lui Apollinaire: „Șine de fier ce legați
cobză națiunile…/ Funii țesute/ Cabluri submarine/ Turnuri Ba-
bel schimbate-n poduri” (trad. M. Beniuc). De aici, spre neliniș-
tiții și nefericiții impresioniști germani, până la „Zeul orașului” de
Georg Heym: „Lat stă pe-un bloc de case cocoțat,/ Se strânge-n
jurul frunții sale negrul vânt;//…Roș pântec luciu are Baal: ori-
ce oraș/ În juru-i îngenunche, rob, și urlă.//…Și nori, hogeacuri,
fabrici: fumul sufocant/ Spre el tămâie-nseamnă…” (trad. N. Ar-
gintescu-Amza). Dacă pe atunci, adolescent, aveam un început, o
spuză de viziune artistică, e de presupus că astfel de acorduri dure
ale lumii moderne cu care mă întâlneam în cărți, dar și aievea, în
orașul care avea să-mi devină deja permanentul loc de viețuire și
simțire, – deci astfel de acorduri ce mi se imprimau adânc în fire si-
gur că modelau oarecum altfel spuza de viziune poetică, o dez-ori-
entau de la rustic, orientându-mi-o spre urbanisticul pe care, nu
este exclus, să-l fi receptat pe cât de realist, pe atât de… mistic. Și,
bineînțeles, metaforic, fantezist-imagist, precum atestă – e drept,
destul de naiv – primele mele probe de citadinism prozodic.
Prin urmare, nu cred să fi avut momente în care să fi cre-
zut că n-o să mă pot asimila Chișinăului. În acest oraș am făcut
studii, chiar și o clasă de școală medie (la nr. 11, „Ion Creangă”),
apoi universitare; am acumulat experiență, de viață și de profesie,
am muncit și muncesc, aici m-am înrădăcinat. Satul nu mă mai
cheamă/îndeamnă cu romantismul și suflul de eternitate blagian.
Plus că trăim un timp de intensă urbanizare, de migrare din sat
spre orașe. Astfel că iubesc și prefer orașul, confortul pe care ți-l
poate asigura. În Interriverania pruto-nistreană, a prins a deveni
consistent și un patriotism, un etnicism național urban, civilizat,
cărturăresc, contemporaneizat și consolidat perpetuu.
Scriptor
Nr. 5-6, 2018
-33-
 Ghinion ,si învãt, ãminte
Uneori, în viață am fost și ghinionist. Mai ales în comunism.
Nu mi-a mers. Pentru că, firește, nu putea să-i meargă în toate
unui spirit ce se voia liber, desprins de dogmele aberante ca și ge-
neralizate. Probabil, am fost un ghinionist luminat de o parte din
învățămintele pe care le-a tras, din câte erau posibile, în urma pro-
priilor erori, dar și a erorilor lumii, istoriei. Pentru că așa e: o dată
greșește omul – altă dată, sau de mai multe ori, greșește lumea,
istoria, și din această alternanță unii oameni reușesc să tragă oa-
recare concluzii, învățăminte; mai totdeauna – oarecare concluzii,
număr parțial, deoarece a trage toate concluziile instructive, ori-
entative în conduita de mâine este ca și imposibil. Apoi, nu toate
concluziile trase devin și implicații practice în corectarea/modi-
ficarea principiilor de viață sau, pur și simplu, comportamentale.
Una dintre concluziile la care ajunsesem și care „m-a con-
vins” că ar fi valabilă era că eu nu aș fi dintre cei care ar „iubi mai
mult norocul decât viața”, cum zice un vers al francezului Allard.
Viața cu toate ale ei, inclusiv cu dramatismul subtextual, cu drame
și dureri, e de preferat norocului orb, care nici el, evident, nu poate
fi unul non-stop, iar de la un moment încolo chiar poate părea...
plicticos, fad, ca trăire și diversitate emoțională. (De altfel, în ti-
nerețile... mature, deja, scrisesem: Mi-a spus norocul:/ „Nu ți-am
dat nimic/ ca mai apoi să nu am ce-ți lua –/ mi-ar fi fost milă să te
jefuiesc...”// Nu i-am răspuns/ căci nu aveam motiv/ nici să-l înjur/
și nici să-i mulțumesc...)
Însă ar fi de remarcat că această iluminare mi s-a statornicit
ca valabilitate, convingere mai ales în urma concluziilor pe care
le-au tras despre umila mea persoană doi scriitori excepționali,
prozatorul Fănuș Neagu și poetul Adi Cusin. Primul însoțea car-
tea mea de poeme Gladiatorul de destine cu un text-urare de plutire
fără primejdii pe drumurile fără pulbere: „Leo, ridică vâslele și lasă
vântul să te poarte spre limanul Nistrului românesc, spre Delta
uimirilor ce le adună Europa lângă Ceatalul Ismail, spre misterele
Carpaților”, tot acolo însă fulgerând o caracteristică dedublată, să
zic, a marinarului pe care mă vedea: „Leo Butnaru este un diavol
-34-
cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău și de
bine... Se vrea gladiator de destine, dar nu știe să și-l păzească pe
al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat”.
Probabil, mai explicit întru elucidarea ideii lui Nea Fane a
fost poetul Adi Cusin, bucovineanul bucureștenizat, din generoa-
sa portretizare a sa, pe care mi-a făcut-o, aici extrăgând, sincopat,
doar atât: „...este un luptător... Un anume savoir-vivre îi luminea-
ză chipul și versul... Constituția sa fizică și spirituală exprimă tan-
drețe și forță. Intransigent cu sine, intransigent cu ceilalți, iubitor
de sine, dar iubitor și de prietenie. Trăiește totul cu intensitate,
încât ai crede că până și supărarea îi face plăcere”.
Bineînțeles, prietenul Adi Cusin a spus-o în spirit metaforic.
Pentru că supărările – dar am avut destule, venite dinspre CC sau
dinspre Uniunea Scriitorilor de până la perestroika – nu mi-au
produs niciodată plăcere. Însă acele supărări, iscate în urma ne-
dreptăților și împilărilor care mi se făceau, m-au determinat să
trag anumite învățăminte, care m-au ajutat să revin, să fiu în acord
cu propria mea fire, cu propriul meu caracter. Cu ceea ce intuise-
ră, mai apoi, Fănuș Neagu și Adi Cusin, umbrelor luminoase ale
cărora le mulțumesc și în aceste spuse despre ghinion și revenire
în forță a celui, cum spunea marele prozator, iubitor de sine, dar
iubitor și de prietenie.
Scriptor
Nr. 7-8, 2019
Liviu Damian: poetul dintr-o
generat, ie de prunci cãrunt, i
24.VII.1986. Luni, pe la ora 9,00, la studioul „Moldova-film”,
Anatol Codru mi-a dat trista veste: s-a stins taica Liviu. Zicea că
ieri, la 12,00. Pe urmă aflu – la 17,45.
Când am venit la Uniunea Scriitorilor, în cabinetul secretarului
– lume angajată în organizarea funeraliilor: Vodă, Vieru, Hadârcă,
-35-
Ciubașenco, Prohin, Botezatu etc. La ora 16,00, i-au depus corpul
neînsuflețit în hol. Lume de pe lume. Mare sfâșiere de inimă. Am
atâtea amintiri cu Damian, însă încă nu e timpul (și în lipsa acestu-
ia, adică) să le aștern pe hârtie. A doua zi, două autobuze au plecat
la Leadoveni-Strâmba: acolo i-a fost poetului voia să fie înmor-
mântat. Eu rămân să fac pagina comemorativă Liviu Damian. Au
scris M.I. Ciubotaru, Vangheli, Zegrea, Tărâțeanu, Stici, I. Vieru,
Hadârcă. Ne rămân texte și pentru numărul viitor de revistă: Ro-
manciuc, M.Gh. Ciubotaru, I. Gheorghiță, Uncuță…
Svetlana, dactilografa redacției, intră în birou lăcrimând: „Mai
sunt materiale despre Liviu Damian? Eu nu mai pot dactilogra-
fia… La fiecare alineat, mă tot iau lacrimile, nu văd literele”…
Colegii care au fost la înmormântare îmi povesteau de cei doi
cocori care prinseră a se roti, ca din senin, peste groapa deschisă
în așteptarea coborârii trupului poetului, peste lumea prezentă la
funeralii, peste cimitirul satului, dar și peste satul viu…
Însă alte secvențe de jurnal cu Damian le voi face publice
când le va veni timpul. (l.b. – Jurnal).
Multe momente memorabile găsim în însuși scrisul lui Taica
Liviu, cum era numit de colegi; Taica – o esențializare a felului de a
se manifesta, de a se potrivi cu lumea, pentru că Liviu Damian (13
martie 1935 – 20 iulie 1986) rămâne a fi unul dintre scriitorii sui
generis egografi, chiar dacă elementele concrete ale destinului său,
în urma sintezelor artistice și din respect față de legitățile artei,
ajung la generalizări care îi vizează sau, dacă le punem sub semnul
implacabil al temporalului, îi vizau pe cei mulți. De o vibrație es-
tetică exemplară, deschisă sensibilității cititorului-ascultătorului
(pentru că ele au și o pulsație retorică „voită, dorită” de autorul
ce ține să capteze aderența publicului căruia i se adresează) prin
mesaje și sonorități clare, nu o dată – răspicate, cu note dramatice
apropiindu-se de grav, de tragic existențial, acestea înfruntate sau
doar suportate cu bărbăție și luciditate de om, de autor. Astea le
spuneam în cuvântul însoțitor al plachetei Melcul și steaua, pe care
i-am îngrijit-o în colecția „Poezii de duminică”, apărută în 1996,
la Editura Uniunii Scriitorilor (din Moldova). Era o colecție „de
urgență”, concepută, în 1991, ca modalitate de a le oferi profesori-
lor, studenților, liceenilor mostre din creația celor mai importanți
-36-
poeți români, până aveau să vină, peste un timp, edițiile „pline”.
Cele 35-40 de poeme ce alcătuiau cărțuliile respective apăreau în
fantasticul (astăzi!) tiraj de 10 mii de exemplare, care – din nou
incredibil, astăzi! – se epuizau în timp-record. În „Poezii de du-
minică” i-am publicat pe Lucian Blaga, George Bacovia, George
Topârceanu, B. Fundoianu, Ion Vinea, Nichifor Crainic, Alexan-
dru Macedonski, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Octavian Goga,
Aron Cotruș, Ion Minulescu, Nichita Stănescu, Nicolae Labiș, pe
alți clasici, dar și pe colegii noștri din Interriverania Aureliu Bu-
suioc, Nicolai Costenco, Nicolai Esinencu, Arcadie Suceveanu,
alții, Liviu Damian și Dumitru Matcovschi fiind, din păcate, cei
care încheiau „plutonul” – curând editura avea să-și sisteze acti-
vitatea (nu fără „contribuția” activă, ultimativă, presantă a condu-
cerii USM, a președintelui ei!), colecția în care apăruseră peste
250 de mii de exemplare de florilegii de poezie – dispărând și ea.
„Dispărea”, să zic, și o întreagă pinacotecă remarcabilă, deoarece
în prezentarea grafică a seriei artistul-fotograf Nicolae Răileanu
propunea sugestivele pânze (…polisemantice) ale lui Andrei Sâr-
bu. În fine, e de menționat că „Poezii de duminică” (unul din nașii
ei fiind colegul Ioan Mânăscurtă, directorul editurii) a reprezentat
fructificarea în anumită continuitate a unui efort coerent, susținut
în regim de urgență, spuneam, întru necesitatea de-slavonizării
bibliotecilor publice și a celor personale din estul Moldovei, deci
și României.
*
Când l-am cunoscut sau, mai bine zis, când l-am văzut pe
Liviu Damian pentru prima oară?... Sigur, începând cu toamna
anului 1967, când venisem student la Universitate. Să fi fost la
vreun cenaclu literar? Pentru că pe atunci, în Chișinău, activau
mai multe: „Eminescu” la Universitatea de Stat, „Luceafărul” la
ziarul Tinerimea Moldovei, „Miorița” la Biblioteca Națională…
La acea vreme de, încă, relativ dezgheț aflat pe ultima-i postată –
partidul avea să-i pună capăt cât de curând –, dezghețul zis „hruș-
ciovist”, chiar și după ce, în 1966, Nikita Hrușciov fusese înlăturat
de la putere, însă și pe când se mai afla la pupitru ducele comunist,
se cam înfierbântase rău în luptele războiului rece dintre Est și
Vest; la acea vreme mai activau cenacluri literare și la Medicină, și
-37-
la Politehnică, însă, peste un an-doi, ele aveau să dispară în urma
intensificării agresiunii ideologice de deznaționalizare, când, la
aceste instituții de învățământ, erau eliminate din programe, rând
pe rând, materiile predate în limba română. La Medicină fuseseră
scoase din uz și jertfite prin autodafe manualele scrise în limba
pământului, bietul student venit de la țară și care nu prea cunoș-
tea limba ocupantului pomenindu-se aruncat, brusc, în oceanul
slavon, zis rusificare, deznaționalizare.
Mai apăruse un cenaclu literar și la Casa Municipală a Tine-
retului, ce se afla undeva pe locul actualei clădiri a Ministerului
Justiției, însă, se părea, era cu voie de la partid, ba mai mult – de
la KGB, pentru a se afla ce și cum se mai întâmplă printre tineri.
Poate din acest motiv nici n-a dus-o sau – „n-a fost” dus prea
mult, curând dispărând. Pentru că în acele vremuri post-dezgheț
începuse a se strânge șurubul ideologic. Pe la noi, locatarii cămi-
nelor studențești, deja prinseră a se arăta fățiș și arogant fel de
fel de „reprezentanți” ai renumitelor organe represive kaghebiste,
unii dintre ei repezindu-se spre tranzistoare – la modă pe atunci
– și cercetând la ce post se află indicatorul de scală: Iași, Bucu-
rești?... Se mai interesau ce fel de cărți procurăm noi, la ce ziare
și reviste suntem abonați – până prin 1968, poate că și ’69 încă,
pe dulapurile din odăile noastre se mai întâlneau colecții ale Ro-
mâniei literare, Luceafărului, Contemporanului de la București, dar
care, după năvala ochilor răi, au dispărut ca luate de vânt. Le-am
tot tăbârcit noi spre satele și casele de țară de unde am purces la
învățătură… Apoi mi-am dat seama că pe unii dintre inopinații
cercetași prin camerele de cămin îi văzusem și pe la ședințele de
cenacluri… Astăzi, unele nume de juni aspiranți la stele printre
rândurile scrise le regăsesc pe un afiș „de epocă”, elaborat comme il
faut, după toate tipicurile tipografice, cu Arborele Eminescu al lui
Aurel David dominând emblematic peste necunoscutele prenume
și nume de cenacliști-neofiți…
Așadar, presupun că tocmai la vreo ședință de cenaclu l-aș fi
văzut și pe Liviu Damian întâia oară, pentru că unii poeți por-
niți pe calea consacrării erau bine-veniți printre colegii-răcani în
eventuala cavalerie cu Pegași și Bucefali. Sau, probabil, la vreo
discuție de la Secția poezie a Uniunii Scriitorilor, aflată atunci în
-38-
actualul sediu al Muzeului Național de Arte, în preajma „Casei
Presei” – la acele dezbateri de lansare sau „afundare” a manuscri-
selor debutanților eram admiși și noi, necunoscuții sau foarte vag
cunoscuții după primele publicații pe care reușiserăm să le tipărim
în ziarul Tinerimea Moldovei sau săptămânalul Cultura. Poate că
și în revista Moldova. Apoi Liviu Damian remarcase un coleg de
al nostru de grupă, pe Mihai Ștefan-Poiată, însoțindu-i cu cuvinte
de încurajare un grupaj de versuri publicat în Tinerimea Moldo-
vei. Am impresia că Liviu Damian chiar era mândru de această
promovare și conta pe viitorul de poet al lui Mihai, însă acesta, nu
mult după debut, se lăsă de poezie, dedându-se contrabasului, lipit
de coapsa de lemn a acestuia și, la drept vorbind, le stătea bine
ambilor – înalți, bine făcuți, tineri și, bineînțeles, fascinați de mu-
zică. Ștefan-Poiată apărea pe scena Casei de Cultură a Universi-
tății. Dar, abandonând poezia, peste o vreme Mihai trecu la proză.
Alți cenacliști însă pur și simplu și-au denunțat relațiile „publice”
cu muzele Parnasului, retrăgându-se în clandestinitatea propriilor
taine. Pentru că, în perioada – ba chiar epoca! – sfârșitului anilor
’60 – începutului anilor ’70, multă lume tânără și ceva mai avan-
sată în ale culturii scria versuri. Unii tineri sau „eterni debutanți”
publicaseră texte demne de atenție, însă apoi nu s-a mai auzit de
ei ca alpiniști ai Olimpului. Unii dintre ei ar fi putut ajunge poeți
buni, dar… La acea vreme, scriau, unii reușind să și publice ver-
suri, Petru Comarovschi, Liviu Belâi, Iuliu Gheorghiciuc, Aurel
Revenco, Nicon Pâslaru, Valeriu Turea, Lora Pleșco, Valeriu Ba-
naru, Valentin Filipschi, Gheorghe Dolghi, Constantin Tănase,
Valentin Bumbac, Constantin Procopie (de la Istorie), Gheorghe
Rău, Ion Gavriliuc, Alexei Călcâi și Ion Răzlog (de la Medici-
nă), Domnica Stegărescu din Suhuluceni, Telenești, Gheorghe
Poștaru, Ana Radu și alții, alții de care nu s-a mai auzit ca poeți…
Da, au fost destul de numeroși cenacliștii acelor vremuri care, din-
colo de primele lor încercări literare, pe care aveau să le abando-
neze definitiv (putea fi la mijloc ceea ce Ghennadi Ayghi numea
„autoepuizare de unică folosință”), vădeau mai curând dragoste de,
pur și simplu, poezie, proză decât har de a le crea. Atât în privința
celor care vor persevera, cât și a celor care vor abandona cele le-
gate de scris ca literatură, creație („personală”), am impresia (am
-39-
doar impresia, pentru că, firește, nu mai am șansa de a cunoaște
starea de fapt din interiorul... vârstei juvenției) că lucrurile s-au
cam schimbat și, astăzi, cel care își prezintă încercările literare
la vreun ziar nu mai e terorizat de spaimă, cel puțin de emoția
ce dă oarece frizoane când acele încercări sunt prezentate la un
examen de supremă importanță. Plus minunea poștei electroni-
ce, care îți expediază oriunde textele, iar tu însuți, indiferent ce
ar crede exegeții, ți le poți plasa pe un blog personal, iar de ești
binișor asigurat cu ceva finanțe – pe un site întreg, luxos, fastuos,
simandicos, provocator etc. Bineînțeles, aceasta nu înseamnă că ai
și ajuns scriitor, dar, pentru unii, e un mijloc de a-și satisface orgo-
liul. Chiar și de grafomani. Dacă de altceva nu sunt în stare... Plus
(ca mare minus?...) că astăzi nu mai funcționează, ca pe timpuri,
instanța așa-numitor consultanți literari, pe la ziare, reviste, pe la
Uniunea Scriitorilor. Chiar și la edituri, e greu să se găsească un
redactor (serios) care nu doar redactează, ci ajută pe un debutant
sau altul să dea formă primei sale cărți; să pună în evidență un fost
manuscris ca îndreptățit să se numească chiar așa: carte.
Dar dincolo de cei care au abandonat scrisul din diverse mo-
tive, bineînțeles că alții, după debutul lor confuz și neremarcat la
nivel valoric, și-au încropit o carieră mărginașă de stihuitori, cea
de poeți nestându-le în puteri. S-ar putea spune că și acestea au
fost, adică, debuturi fără urmări, încheiate dacă nu cu abandonuri,
cum se întâmplă, spuneam, – cu nematurizare... perpetuă „înche-
iate”. În listele membrilor Uniunilor Scriitorilor de la Chișinău
și București se întâlnesc destule nume de „creatori” ca și eșuați,
niciodată ajunși scriitori sadea.
* chidere spre adevăr și deci spre omul de valoare, ar fi fost de ne-
Dezghețul hrușciovist i-a permis lui Liviu Damian să se afir-
me relativ liber, fără a i se invoca stigmatul fiului de condamnat
politic (tatăl său, fost director de școală în Strâmba, fusese depor-
tat pe 10 ani în Siberia). Dar până a continua ideea, să revenim la
un caz, la acuzațiile care i se aduseseră poetului la o plenară de la
comitetul orășenesc de partid pentru poemul „De-a baba oarba”,
tezele și inepțiile din comunicarea prezentată atunci fiind elabo-
rate (și) la academie, la institutul de limbă și literatură, dar și la cel
-40-
de istorie. Ei bine, după vreo 30 de ani trecuți de atunci, criticul
Mihail Dolgan nu că exagera, ci deforma faptele până la neadevăr
cras, până la invenții grotești, ce trezesc nedumerire și zâmbetul
amar al celor care i-au cunoscut, nemijlocit, pe Cibotaru și Dol-
gan, amintindu-și cu fiori reci modul lor de a se manifesta, de-a
activa și a servi CC-ul partinic. Astfel, M.D. scrie (Philologia, nr.
5-6, 2011) că șeful său, S.S. Cibotaru, director la institutul de lim-
bă și literatură al academiei, în anii șaptezeci ai secolului trecut, în
deplin dezmăț antinațional la Chișinău, le-ar fi spus subalternilor
săi: „În genere, când ne aplecăm asupra creației lui Liviu Damian,
a remarcat mai sintetic S. Cibotaru la acea discuție, trebuie să ți-
nem cont și de faptul că destinul lui este unul aparte, deosebit de
destinul altor poeți: el a avut mult de suferit din cauza deportării
tatălui său, Ștefan Damian, în Siberia (învinuit pe nedrept de «an-
tisovietism»), apoi autorul trăiește dureros de dramatic defectul
fizic de la mâna stângă; a avut și alte neîmpliniri în viața persona-
lă. Factorii aceștia nu trebuie să-i treceți cu vederea atunci când
scrieți despre el și despre creația sa”. Să fi spus obedientul S.S. așa
ceva, atunci? Despre deportări?! Să fim serioși și Doamne ferește!
Să cuteze a formula așa ceva S.S. Cibotaru, infinit slugarnic față
de partid, timoratul, înfricoșatul, aproape tupilatul în fața lui Ivan
Bodiul, când se întâlnea cu acesta! Păi noi l-am cunoscut destul
de binișor, nu exagera, domnule Mihail Dolgan, discipol până la
mâna dreaptă a lui S.S.! (Iar remarca despre „defectul fizic” ar fi
fost una de-a dreptul cinică, condamnabilă, chiar dacă venea din
partea unui „director” de institut...)
Așadar, relativa relaxare a presiunilor ideologice i-a permis lui
Liviu Damian să se afirme relativ liber. Fără acea provizorie des-
conceput ca tânărul scriitor să ajungă membru de partid (1964),
redactor-șef adjunct al revistei Nistru, redactor-șef la Comitetul
de Stat pentru Edituri – acesta chiar că era un post de vârf ! Apoi
secretar al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor. E
drept că, din vreme în vreme, Liviu Damian mai și cocheta (în-
cruntat) cu ideologia timpului, dând întinsul poem „Mai întâi”
despre Lenin, apoi un text în versuri despre eroismul pe pămân-
turile desțelenite ale Kazahstanului („Un spic în inimă”), dar, în
-41-
principiu, rămânea un autor demn de respect, net superior cân-
tăreților în strună comunistă, precum ar fi fost Arhip Cibotaru
sau Gheorghe Ciocoi, Irina Stavskaia sau Agnesa Roșca etc. În
firea dihotomică a lui Damian balanța adevărului artistic înclina
mai mult spre valoarea românească, în particular, și cea universală,
în general. În consensul ultimei afirmații mă gândesc la tradu-
cerile sale din poezia lui Yanis Ritsos („Mărețele ferestre”), cea a
lui Pablo Neruda („O sută de sonete de dragoste”), în care apar
incontestabile virtuțile instrumentării artistice superioare, fiind
remarcabil distinctul și distinsul limbaj al traducătorului. Eu pun
aceste lucrări în linia celor orientate, conștient, spre modernizarea
discursului poetic în estul Moldovei, alias României, Liviu Dami-
an reușind să convingă cititorul, nu atât suspicios sau capricios, cât
dezorientat de modelele pășuniste omniprezente pe aici în acei
ani, – să-l convingă că versul liber posedă o muzicalitate proprie
mai specială, derulată pe un ritm interior îndreptățit de mișcarea
sensibilității. M-am referit de mai multe ori la aceste cărți, am
și scris despre ele (dar și despre Partea noastră de zbor, volumul
său de poeme apărut în 1975) în presa timpului, apoi în volumul
de eseuri Umbra ca martor (1991), menționând că Liviu Dami-
an era conștient că atât poezia sa, în partea-i mai elevată, cât și
traducerile la care recurgea din proprie inițiativă, nesolicitat de
vreo editură, erau acțiuni de sensibilizare a gustului și inteligenței
eventualului cititor pe care și-l dorea cu adevărat inițiat, select.
Pe când împărțeam același birou în redacția ziarului Tineri-
mea Moldovei, nu o singură dată am văzut adevăratele efuziuni de
bucurie ale lui Liviu Damian, când întâlnea textele vreunui poet
redutabil, de care se atașa… imediat! A fost cazul cu câteva poe-
me excelente ale mexicanului Marco Antonio Montes de Oca, pe
care mi le-a citit în traducerea sa și care au și fost publicate în zi-
arul la care eram responsabil de sectorul artă-literatură. O, cu cât
entuziasm le vorbea el despre ce înseamnă metafora lui Montes
de Oca lui Pavel Cristov, redactorul-șef, dar și pictorului Andrei
Țurcanu, pentru ca acesta să găsească ilustrații adecvate spiritului
poemelor traduse. Ba chiar a adus la redacție un album cu imagini
emblematice din cultura maya, ceva cu piramidele Teotihuacán,
altele, din care au și fost alese câteva.
-42-
În genere, Liviu Damian se arăta un bun cunoscător în ale
gazetăriei, îi plăcea să elaboreze aspectul paginilor sale de poeme
sau de publicistică împreună cu secretarul de redacție, cu pictorul,
cu subsemnatul. Damian nu se mulțumea cu faptul ca textele să-i
fie pur și simplu publicate, plasate în pagină, ci ținea să-i fie puse
și în valoare, ca și cum scoase „în relief ”, oferite în mod special
cititorului, să-i trezească acestuia interesul chiar de la primul con-
tact vizual cu ele.
Traducerile erau o expresie sui generis a ceea ce s-a numit
scriscetitul. Iar Liviu Damian citea mult, având mereu apetit pen-
tru cărți bune care, aproape ca în adagiul lui Marx, pare-se, îi
deveneau sclavi. Adică cititorul nu ezita să facă fel de fel de notițe
pe pagini, iar rândurile volumelor de eseuri, spre exemplu, păreau
a fi colorate într-un adevărat curcubeu: unele cu roșu, altele cu
albastru, mai celelalte cu verde și tot așa într-un larg registru te-
matic. Odată, la Tinerimea Moldovei, văzând o carte „pictată” în
acest mod, chiar l-am întrebat dacă, atunci când revine la… cur-
cubeul bibliografic, știe de ce a marcat unele rânduri cu o culoare,
pe altele – cu altele etc. A zâmbit ușor histrionic, ușor mefistofelic
(chiar așa părea, de cele mai multe ori, enigmaticul surâs al lui
Damian), spunându-mi ferm convins: „Taica știe. Știe ce și cum”.
[Ce contrastant suna acest „Taică” autohton cu obsesiva adresare
„Starik”, de care nu s-a despărțit niciodată Pavel Boțu… „Starik”
și „starik”, nimic mai mult… Adresarea de generic a lui Bogdan
Istru era „Tinere!”, cea a lui Gheorghe Vodă – „Leule!” (indiferent
dacă te chema Ion sau Aurel etc.).] Ei bine, eu nici până astăzi nu
sunt sigur că poți să-ți amintești de ce, pe aceeași pagină de carte,
unele fraze, alte fraze, mai celelalte fraze sunt subliniate în diverse
culori. Poate că Liviu Damian avea o metodă a sa, proprie și…
netransmisibilă, iar culorile țineau care de importanța ideii, care
de metaforă, care de sentiment, care… mai de care – presupun eu,
iar dacă Liviu Damian nu ar fi plecat atât de devreme, bineînțeles
că nu aș fi rezistat ispitei de a reveni la curiosul și exoticul mod de
evidențiere, accentuare, ad memoriam, pro domo sua etcetera.
Pe lângă faptul că avea o bibliotecă personală consistentă,
Liviu Damian împrumuta cărți de la mai mulți colegi, astfel că,
la plecarea sa spre lumea stelelor, unii dintre aceștia se gândeau
-43-
dacă ar putea să-și recupereze cumva volumele împrumutate. De
ce nu?… Eu unul m-am pomenit într-o situație similară după
trecerea la cele veșnice a lui Victor Teleucă. Din vreme în vre-
me, colegul venea în vizită la fiica și ginerele său, cu care suntem
vecini de bloc pe strada Sadoveanu. Ieșea la plimbare cu nepoțe-
lul, uneori îmi telefona, printre altele întrebându-mă ce cărți am
mai procurat, pentru ca, atunci când îl interesa ceva, să străbată
curtea dinspre prima spre a patra scară, împrumutând un volum
sau altul. După despărțirea de el, spuneam, jurnalul lui Fernando
Pessoa mi l-a returnat deja ginerele poetului, care l-a găsit în bi-
blioteca de pe Bulevardul Renașterii, fost al Tineretului. În alte
situații însă, vreo carte sau alta rămâne nereturnată din motivul că
e… neserios să-i rogi pe îndurerații apropiați ai colegului dispărut
să o caute unde s-ar gândi ei că poate fi sau că, pur și simplu, dacă
îi rogi așa ceva, respectivul volum să nu mai poată fi găsit. Mie
personal mi s-a întâmplat (prima variantă: nu am mai rugat) cu
Pendulul lui Foucault al lui Eco, rămas în casa unui coleg plecat
la 60 de ani spre tărâmurile umbrelor, dar mai înainte – cu două
volume de filosofie chineză antică, acestea, în rusește, rămânând
în biblioteca unui drag coleg de la Iași, Ioanid Romanescu: ne
gândeam să le traducem și să le publicăm la fosta editură „Prin-
ceps”. Și are dreptate cel care ar zice: Ce înseamnă o carte pe lângă
o viață de om, de scriitor răpus prematur?!... Nu s-ar putea spune
că ar însemna chiar nimic o carte bună, totuși puțin în comparație
cu viața omului…
La rândul său, Liviu Damian avea grijă să-și trimită unele
cărți ale sale confraților din dreapta Prutului, unii dintre aceștia,
corecți, atașanți, semnalându-i că au primit coletele, mulțumin-
du-i, găsind cuvinte potrivite de apreciere, precum o făcea Ioan
Alexandru, în 1985: „Iubite frate Liviu Damian! Cu iubire ți-am
citit din operele alese cu soția mea, bucurându-ne de strofele zi-
ditoare de suflet și grai pe mai departe în duhul clasicilor noștri
și ai lumii”. Cu opt ani mai înainte, în 1977, Marin Sorescu îi
mulțumea pentru Mândrie și răbdare. Iar în decembrie 1983, la is-
prăvirea pământească a lui Nichita Stănescu, Liviu Damian scria
în România literară: „Ce să fac, Nichita, cu acel ultim autograf de
la tine, pe care nu-l mai pot reciti, că-i scris sub aripa fulgerului
-44-
negru, autograf pe care îl voi păstra ca pe o garanție că, dacă ne-om
întâlni, ne-om recunoaște?”.
*
Liviu Damian a fost printre autorii care era de înțeles că tră-
iesc, tensionat, o strădanie de afirmare întru recunoașterea creației
lor drept importantă și chiar indiscutabil una de vârf, implicân-
du-se, relativ discret (ceea ce este egal – nu? – cu relativ indiscret),
în competiția ierarhică ce devenea, în anumite momente, destul
de dură, cu revendicări reciproce între actanți, cu ruperi – pe o
vreme – de amiciții. Aceasta reiese și din notele mele de jurnal din
1974 (8 august), când Liviu Damian îmi spunea: „Am întâlnit doi
cititori-dușmani. Unul îl iubea la nebunie pe V., altul – pe mine.
Nu se puteau împăca. Eu însă nu încurajez idolatrizarea”. („Nu-
mai că Damian nu e totuși deloc străin de ceea ce... contestă... Am
auzit că se cam ciondănesc înde ei, cu V.”)
Posibil, succesul de public al unor confrați l-a făcut pe Liviu
Damian să se orienteze spre o retorică pe care și-o dorea discre-
tă totuși, strunită, dusă în surdină, alteori însă – vibrată din toate
coardele deodată, nuanțată programatic. L-aș mai defini și ca pe
un promotor al tradiționalismului luminat, înnobilat de estetizare
în atingere sau chiar conlucrare cu modernitatea. Dacă Gheorghe
Vodă și Ion Vatamanu, colegii săi de generație și de debut (primii
doi își publică prima carte în 1962, Damian în anul următor), sunt,
chiar de la începuturi, de partea reînnoirii „moderate” a poeziei ce se
scria între Prut și Nistru (e drept, mai târziu au tins spre formulele
retorice de un civism accentuat, pe care Vatamanu, spre exemplu,
l-a urcat la tribună, l-a scos în stradă), Liviu Damian s-a arătat ceva
mai circumspect față de verslibrism și „densitatea” metaforică, față
de stilistica prozodică transfrontalieră, să zic, în periplul ei dinspre
București spre Chișinău, în fine dinspre Vest spre Est, stilistică oa-
recum în răspăr cu autohtonismul lăcrimos, sentimental, în măsura
în care acestea erau îngăduite de „eroica” ideologie a realismului
socialist, dar mai cu seamă cea a partidului comunist (dar, de cele
mai multe ori, efuziunile retorice ale versificațiilor din acele vremuri
erau unele jubilative, entuziaste, pe scurt – sovietice socialiste erau).
În tenta lor publicistică la zi, unele versuri din anii ’80 ale lui
Liviu Damian lasă să se înțeleagă că ar fi fost programate con-
-45-
știent în elaborare și ideație, vorbind despre pericolele ecologice,
atomice etc. La timpul respectiv, au avut o audiență, priză la ci-
titor/ascultător poemele despre învățătorii de la sate, cele despre
intoxicarea bietelor sătence cu otrăvurile frunzei de tutun pe care
îl creșteau la colhoz, cele despre apa Răutului, elogiat cândva de
Cantemir, însă ajuns în nemila agriculturii socialiste, care îl ex-
ploata nemilos, până la anihilare („Răutule, râu cu ape sure./ Rău-
tule, fața mi-am muiat/ în rușinea ta ca-ntr-o pădure/ cu frunzișul
ras și spulberat.// (…) Te-am cântat și nu te-am apărat./ Răutule,
râu cutremurat…”); sau alte texte, și ele de un retorism ușor ex-
travertit, cu sensurile „date în vileag” direct, ceea ce amintea de
Ioan Alexandru din perioada sa post-junețe și de Adrian Pău-
nescu-tribunul, cenaclistul protagonist la „Flacăra”. Erau versuri
care treceau drept curajoase, însă de un curaj temperat, calculat,
pentru că Liviu Damian știa să dozeze, unii dintre colegi spunând
că ar avea „minte de neamț”. Eu unul nu știu cu ce s-ar deosebi
mintea unui poet neamț de mintea unui poet român, de aceea nici
nu cred că al nostru ar trebui sau n-ar trebui să fie ca al lor.
Această stilistică a interacțiunii cu cei mulți se făcu evidentă la
sfârșitul anilor ’70, începutul anilor ’80, când l-am văzut/l-am au-
zit pe Liviu Damian preocupat de Pindar, de „Odele Pythianice”.
În discuțiile cu unii colegi, se referea la ele, cita, îi sfătuia și pe alții
să le citească. Cu ceva timp în urmă, în 1975, la București apăruse
un volum referențial de ode pindarice în traducerea lui Ioan Ale-
xandru. Iar primele probe ale discursului programatic, demersului
publicistic cu vibrante sonorități declamatoare, afective se remar-
cau deja în volumul Maraton (În șapte ode, două digresiuni lirice și
o elegie), editat de Liviu Damian chiar în anul acelor competiții, pe
care URSS și le dorise atât de mult: 1980. Ca și în alte cazuri, Li-
viu Damian elabora un poem programatic („…un omagiu adus:…
primului și celui mai inspirat cântăreț al acestor jocuri – poetului Pin-
dar;…celor care vor lua parte în această vară la Jocurile Olimpice de la
Moscova”; Olimpiada a fost una neunivocă, boicotată de mai mul-
te țări din Occident și de transatlanticele State Unite ale Ameri-
cii). Subiectul își dezvăluia imboldul/sorgintea (de inspirație, dar
și de planificare) chiar cu versul de început din „Oda a doua”: „Eu
de la greci primesc făclia asta”. (Maratonul a dat naștere și unor
-46-
epigrame cu subtext… intern-național, să zic așa, una dintre care,
cea a lui Arhip Cibotaru, se încheia hazliu, dar etno-„insinuant”,
parcă: „Norocul se înfruntă cu năpasta,/ Dar ce ți-i dat ca dar nu
poți să-amâni./ Eu de la greci primesc făclia asta,/ Mai bine zis
– de la români”. Era aici un realism sugestiv etnoistorico-ideolo-
gic, nu? Pentru că, într-adevăr, făclia olimpică, ce a tot gonit prin
țările balcanice, a fost transmisă, la Prut, românilor moldoveni, pe
atunci cetățeni ai imperiului bolșevic.)
Pe de altă parte, programatele gesturi de captatio benevolentiae
le-a jucat festa mai multor poeți buni, inclusiv lui Liviu Damian
și lui Ion Vatamanu, acesta din urmă renunțând – cu speranța
de a reveni – la stilistica unei prozodii moderne care îi mergea,
care îl prindea (sau: îl prinsese cândva!). Se aluneca în retorică, în
rime sonore, cuvintele urcând din inimă și coborând din creier în
timpanele celor din stradă care nu aveau chef să citească poezie,
literatură în general, ci doreau doar să asculte ce spun scriitorii; să
le-o spună cât mai pe înțeles oamenilor nu prea dați cu cartea, cu
subtilitatea artistică.
Prin urmare, în creația poetică, dar și în publicistica lui Liviu
Damian, ideația ține, dominant, de importanța problemelor vieții
la zi în conținutul lor esențial, dezvăluite cu o anumită diploma-
ție, să zic, care să nu ațâțe prea mult suspiciunile cerberilor de la
cenzura social-ideologică ce trebuia să aibă mare grijă să se creadă
că în URSS în genere nu există probleme, în afară de confruntarea
cu sistemul capitalist în iremediabilă putrefacție.
*
La nici 40 de ani împliniți (în 1973), într-un interviu, Dami-
an îi spunea colegului Saka: „Noi, Serafime, suntem o generație
de prunci cărunți. Adică prematur îmbătrâniți… Cine vrea să ne
știe, să ne cunoască, să accepte pentru început acest paradox. Dacă
la 10 ani, în lipsa taților topiți în bătălie, am dus plugul de coarne,
nici la 50 de ani nu ne vom putea considera profesioniști…”. Mie
însă, în tinerețe, pe când eram colegi de cabinet redacțional, Liviu
Damian mi se părea aproape de a întruchipa un profesionist ade-
vărat, dedicat integral literaturii: preocupat de poezie, eseu, tra-
duceri, lecturi temeinice, în comportamentul său remarcându-se
-47-
o efervescență, o pasiune, un entuziasm pentru scris, în general,
și pentru cel artistic, în special. Însă nu a fost să dureze, poetul
văzându-se nevoit să plătească și el tribut angajamentului social.
Și aici iar găsesc potrivită o tristă ilustrație-extras din jurnalul
personal, din 8 februarie 1986: „Cel mai apăsător lucru, până la
sfârșeală, e să vezi pe coridoarele uniunii (scriitorilor) marea risipă
de timp; risipesc cu toții, fără minim folos, și nici tu nu poți să
rămâi completamente osebit. Joc, până la demență, de table, triluri
logoreice între fumuri de țigară, reluări de probleme răs-uzate,
răs-banalizate, dar, e drept, – nerezolvate. Și cine știe dacă vor fi
cândva rezolvate problemele ce țin de condițiile, dar și de ambi-
țiile scriitorilor. Văzându-i pe A.C., V.T. sau P.B., te îngrozești,
prevăzându-ți și semicentenarul tău șters, fără culoare și energie.
Pălăria comună de sub care atâtea frunți înguste vor să se
arate proeminente, eminente, ale unor personalități… La US, pi-
canteriile viclene ale lui A.B., de asemenea – cele ale lui G.V., dar,
e drept, și unele sclipiri de înțelepciune ale acestuia, sporovăieli-
le intelectualo-etnografice ale lui I.G., poezele «scremute» întru
echilibru și vorbă bine așezată ale lui I.V., I.N. – statuie a trândă-
viei și indiferenței, gravitatea spânzurând peste hăurile ridicolului
a lui X., țanțoșismul sarcastic al lui A.B., împăunarea bolnăvicioasă
a lui I.G., autoritarismul lins până i se vede urzeala din rafie a lui
P.B., cretinismul crispat al lui M. etc. – ce galerie de inși pentru
cam uitatul gen al pamfletului! Și încă atâția alții care umblă pe
coridoare, stau în cabinete, dar care, de fapt, nu există… Experi-
ențe în vid cu pana care, neîntâlnind rezistența aerului, cade și ea
ca o piatră!...”
Astăzi, la peste un sfert de secol, la recitirea acestei file de
jurnal, îmi dau seama că nu e deloc întâmplător că din ea lipsesc
inițialele relativ criptate ale prenumelui-numelui Liviu Damian
care însă, din păcate, trebuia să colaboreze cu atari specimene ri-
sipitoare de toate. Pentru că, asta e, poetul avea familie, copii de
crescut și nu se putea fără un serviciu. A fost angajat ca secretar
la USM și chiar dacă se părea că e printre scriitori, nu totdeauna
putea să rămână și în literatura propriu-zisă, deoarece acea moară
ideologizată, supravegheată, dirijată cu obstinație de diverse or-
gane, de multe ori era completamente în afara artei scrisului, la
-48-
rându-i măcinată ea însăși de rutină și de indicații realist-socia-
liste. Iar secretarii, toți, de la unul la trei, consultanții și alți anga-
jați-funcționari trebuiau să fie „exemplu de urmat” și la adunările
de partid, închise sau deschise, și la cele generale, și la diverse
dezbateri impuse de secția ideologie și propagandă a CC-ului, și
la… Astfel că și Liviu Damian, care vorbea convingător despre
Eminescu sau Creangă, nu putea să tacă (nu era lăsat, la urma
urmelor) când se puneau în discuție „genialele capodopere” ale lui
Leonid Ilici Brejnev Pământul mic sau Desțelenirea; nu putea să
rămână neutru, neangajat, când, de sus, venise indicația ca Brejnev
să fie primit în Uniunea… Scriitorilor (!) din URSS și toate or-
ganizațiile de condeieri din republicile unionale trebuiau să salute
cu entuziasm propunerea, să-l elogieze pe prim-secretarul PCUS
care, de fapt, nu avea nimic cu literatura, dar căruia trebuia să i se
înmâneze carnetul de scriitor nr. 1! Uneori, prim-secretarul, Pavel
Boțu, se mai eschiva de la manifestările propagandistice destul
de hazlii, chiar dacă se întâmplau să fie legate și de „pierderi gre-
le”, astfel că ceremoniile funerare „prin corespondență” la moartea
prim-secretarilor partidului, Andropov sau Cernenko, trebuia să
le deschidă și să le modereze Liviu Stepanovici (cea a lui Brejnev
a intrat – nu se putea altfel – în atribuțiile lui Pavel Petrovici).
Bineînțeles, în atari situații, scriitorii de talia lui Liviu Damian
păreau… nelalocul lor, dar – ce să-i faci? Cum să nu te implici?...
Între noi, colegii, uneori am încercat să ne imaginăm cum ar
fi fost social-activul scriitor Liviu Damian în anii perestroikăi, în
evoluția acesteia. Pentru că e de neimaginat ca dânsul să fi stat,
neimplicat, pe de margini, ceea ce poate fi dedus și dintr-un mo-
ment memorialistic reprodus de Nicolae Popa: „L-am surprins
pe Liviu Damian mânuind furios foarfecile și decupând portretul
lui Gorbaciov din revista Ogoniok. Era luna iunie 1985. Și fiindcă
tot intrasem atunci în biroul său, mi-a zis să-l ajut să-l prindă
pe Mihail Sergheevici cât mai sus pe perete în pioneze. Da, în
pioneze, sublinia dumnealui, precizând că dorește să stea ca pe
hornul de-acasă. Și asta ca să fie clar că e pus pe perete din ini-
mă, fără indicații speciale. Ținuse o adevărată pledoarie – cățărat
dumnealui pe un scaun, iar eu pe două puse unul peste altul – des-
pre avantajul pozelor prinse în pioneze față de cele puse în rame
-49-
luxoase, rame care figurau ca mobilier în «inventar». S-a așezat
apoi mulțumit de „ispravă” la biroul său de secretar al Uniunii
Scriitorilor și, avându-l pe Gorby la spate drept aliat, și-a frecat
vesel cu palma stângă locul palmei ce-i lipsea de la mâna dreaptă,
exclamând: «Acum să-i văd cum îl critică pe el, nu pe mine!»”.
* Alla K., Arhip C., Vera M., Șt. H., Gheorghe M., Gheorghe C.,
Poetul avea o sobrietate firească, însă, când în prim-plan
apărea secretarul USM, gravitatea pe care o vădea pe la diverse
ceremonii oficioase, garnisite cu ideologie și propagandă sleită,
îi altera chipul, i-l făcea cam nefiresc, împuținând respectul, sim-
patia pe care Taica Liviu le merita pentru atitudinile sale demne,
pentru scrisul său îngândurat, dar și mobilizator oarecum, care,
uneori, se apropia de suflul imnurilor lui Ioan Alexandru, alteori
– de impulsivitatea stilului păunescian. Adică, poezia lui Liviu
Damian era a unui eticism major, ținând de cele fundamentale –
țară, limbă maternă, libertate..., dar, nu o dată, și de cele la zi, de
problemele ce-și căutau spunerea, proces premergător declanșării
a ceea ce a fost numit perestroika.
Eu unul consider că cei zece ani de funcționar la USM au fost
pentru Liviu Damian cronofagi, mult mai puțin productivi decât
s-ar fi putut într-o situație de normalitate și libertate socială, pro-
fesională… Astfel de angajări și, implicit (volens-nolens!), angaja-
mente în serviciul… – da, în serviciul etc. – le era pe potrivă unor
Arhip Cibotaru sau Vera Malev, Ala Korkina sau Ștefan Harbuz,
însă nicidecum scriitorilor cu adevărat dotați, ca Liviu Damian
sau Aureliu Busuioc, acesta nu o singură dată regretând… au-
toironic timpul fituit în funcția-i de secretar la USM. Cică, nici
barem cu salariul nu se alegea, cam lăsându-l lună de lună la bu-
fetul și barul instituției breslei. Dar, spuneam, Liviu Damian avea
familie, copii de crescut și trebuia să se supună implacabilului im-
perativ că Uniunea Scriitorilor cere jertfă – arta scriitorilor, se-
cretarilor, angajaților ei (a celor dotați, bineînțeles, nu a caracudei
birocratice veleitare – caracuda era destulă în cele cinci etaje și în
subsolul cu bar ale casei în cauză!).
Nu încape îndoială că întârzierea relativ îndelungată în state-
le administrației Uniunii Scriitorilor l-a privat pe Liviu Damian
-50-
de șansa de a-și da plinul măsurii literare într-un ritm mai firesc,
încurajat de libertatea creatorului profesionist; i-a „amestecat”
personalitatea într-un melanj colectivist, instituționalizat, ba chiar
etatizat, în care conviețuiau atât de „armonios” ceva vocație cu to-
tala lipsă de așa ceva, ceva valoare în „strânsă legătură” cu strânsu-
rile de texte semnate de funcționarii gen (și masculin, și feminin)
chiar Pavel B. Era ceva toxic în acea atmosferă supravegheată cu
atâta vigilență fățișă până la obrăznicie de partid și deloc tainic
de flăcăii „din preajma Planetariului”, unul dintre ei fiind chiar
mai-marele pe USM, curatorul instituției, intrând, kgb-istul de
el, fără jenă, la secretarul organizației – a celei propriu-zise a scri-
itorilor, și la secretarul de partid, și la cel de comsomol, și pe la
redactorii-șefi ai publicațiilor subordonate respectivei instituții.
Acolo erau încurajate suspiciunea și delațiunea, pâra între colegi,
fuga la CC cu noutăți „periculoase” pentru orânduirea sovietică
socialistă.
De unde și dihotomia destinului și creației lui Liviu Damian.
Amplitudinea trasată nefiresc, parcă, de la poetul sentimentului
românesc (se înțelegea din memorabilul său poem Sunt verb) – la
autorul pierdut în verbozitatea textului „kilometric” Dar mai întâi,
ce îl slăvea pe tatăl bolșevismului. Sau un alt text „pe linie”: „Ulti-
ma noapte a lui Nicolae Stoica”. Se părea că tocmai fiul unui fost
deținut în Gulag, fiul unui mare nedreptățit, să evite astfel de…
– de ce?... Însă paradoxul… dramatic continuă, poetul frunzei de
tutun ce otrăvește satul care o cultivă dând și sutele de versuri
din Un spic în inimă despre „tractoristul înflăcărat” Gribov; de la
pledoariile lui cetățenești întru ocrotirea neamului și pământului
– la greu calificata-i înfățișare la secția de propagandă a CC al
partidului comunist, pentru a-și arăta dezacordul cu unele spuse
ale lui Gheorghe Vodă la seara de 50 de ani ai lui Petru Cărare.
De la omul binedispus, uneori vesel, cu un râset răsunător, la omul
încruntat, ofuscat mai mult de cele ce gândea, își imagina, decât
ce s-ar fi întâmplat în realitate – gestul sau cuvântul, oarecare, al
vreunui coleg i se putea părea lui Liviu Damian sfidător, jignitor.
În fine, de la omul ce părea sănătos tun, puternic ca un taur,
la suferindul care avea să se stingă, răpus în doar câteva luni de
-51-
o boală necunoscută și necruțătoare! Se spune că ar fi fost con-
taminat de un virus fatal în timpul călătoriei pe care o avusese în
Yemen, dar nu e sigur… Astăzi, unii presupun că ar fi putut fi la
mijloc și malpraxisul…
Însă, am impresia, lui Liviu Damian pica, necazurile născute
de neînțelegere și autofabulație de cele mai multe ori îi treceau
relativ repede.
* doc/109340430/Liviu-Damian#scribd.)
Ca om, poetul Liviu Damian avea o reputație, implicită, de
dur sau, hai să ajustăm, – de cvasidur. Ceea ce cred eu venea din
educația în familie, una exemplară pentru viața satului interbelic și
din perioada războiului. Părinții săi, intelectuali de țară, erau altfel
organizați și orientați în viața de familie decât săteanul simplu de
dincolo de gardul casei domnului învățător din Strâmba. Iar Li-
viu-copilul a însușit ceva din felul de a fi al tatălui său, urmându-i
modul de a fi și a acționa chiar și atunci când, din nenorocire,
acesta fusese arestat de NKVD și întemnițat în Gulag. În absența
părintelui, Liviu, împreună cu sora sa, elaborau, afișau o revistă a
familiei, unele din exemplarele căreia s-au păstrat și care au fost
prezente pentru prima oară în expoziția dedicată semicentenaru-
lui din ziua nașterii poetului (1985), dată pe care, din păcate, nu a
depășit-o cu mult, stingându-se în iulie 1986.
Discursul poetului de valoare era însoțit și de dorința (nu prea)
ascunsă de a înainta pe scara ierarhică – și ar fi meritat să înainteze.
Destinul său purta stigmatul fiului de „dușman al poporului”… Ta-
tăl nu-i fusese pur și simplu deportat – pentru ce ar fi fost deportat
un învățător de țară, care nu avea bogății, care nu avusese zilieri?
Satrapii comunismului îl întemnițaseră pentru motive politice.
În astfel de dualitate existențială era, cum spunea undeva
Mircea Radu Iacoban, mai degrabă „vorba despre o relație spe-
cială cu instituția compromisului, căreia mai toți îi acordăm, cu
indulgență ajungând până la lașitate, funcția de justificare a ges-
turilor care ne incomodează amintirile”.
Dar, incontestabil, lui Liviu Damian nu i s-a putut contesta
curajul, atât cât l-a avut și a fost remarcat la timpul său. Însă nu
într-atât încât să se poată face mituri pe această temă, cum se
-52-
întâmplă într-un crochiu al ziaristei T. Gorincioi: „Mai aflăm de
la fiul său că (…) participă cu un serial de materiale la «Europa
Liberă». Dar, în scurt timp, este luat în vizor de autorități”.
(Inițial, am citit aceste informații pe site-ul http://www.
capitala.md/index.php?option=com_content&view=arti-
cle&id=1605:liviu-damian-75-de-ani-de-la-natere&ca-
tid=14:cultura&Itemid=15 – care însă, în timp, a fost dezactivat;
actualmente, ele se află la adresa valabilă: http://ru.scribd.com/
Să fim serioși! Așa ceva nu s-a întâmplat, nu a pus pe jar
autoritățile! Pentru că, dacă Liviu Damian ar fi cutezat să trimită
nu un serial (!) de materiale, măcar un textuleț oricât de nevino-
vat la respectivul post de radio, chiar a doua zi la USM ar fi fost
convocată adunarea închisă de partid, apoi cea deschisă, tot de
partid, care l-ar fi exclus din rândul membrilor PCUS, ceea ce
ducea automat la eliberarea din postul de secretar al organizației
scriitoricești, după care i s-ar fi suspendat dreptul la semnătură, ar
fi fost hărțuit de Securitate etc.! Iar T.G. are o vârstă care i-ar fi
permis să afle „pe viu” de acel iminent scandal care nu putea să nu
se întâmple „după călătoria în Patria interzisă”, zice coresponden-
ta că ar fi zis fiul poetului, călătorie ce avu loc, din câte știu, în anul
1983 (în decembrie, când s-a stins Nichita Stănescu) – scandal
care, în realitate (și… irealitate!), nu a avut loc din simplul motiv
că niciun scriitor din RSS Moldovenească nu a apărut, cu vreun
mesaj, la radio „Europa Liberă”… De s-ar fi întâmplat contrariul,
o atare incredibilă faptă de curaj ar fi fost invocată la nesfârșit la
fel de fel de mitinguri și manifestații, ar fi fost trecută în primele
fraze ale analelor luptei de rezistență a intelectualilor prutonis-
treni contra bolșevismului*.
Despre poziția, sau pozițiile pro-contra ale poetului, opina și
Ion Ciocanu în prefața la volumul restrâns-antologic Sunt verb,
apărut în 1990, menționând că Liviu Damian „a refuzat parti-
ciparea la campaniile de (…) condamnare a unor evenimente și
personalități”, evident – și evenimentele și personalitățile legate
de puterea sovietică.
Prin urmare (și aceasta ar fi o lecție a istoriei), să nu fabulăm,
să nu mitologizăm nici chiar atunci când, mă rog, s-ar mai putea
-53-
închide ochii la nițică exagerare, însă nicidecum în cazuri absolut
lipsite de temei.
Numai că, odată provocat, cazul se cere explicat și mai pe larg,
și pe mai înțeles, și în mai concordanță cu obiectivitatea istorică.
Să pornim de la premisa că, din păcate, la Chișinău, dar și în mai
toate capitalele fostelor republici sovietice unionale, cu excepția
Moscovei, lipseau „dotările” și condițiile necesare unor contacte
ale eventualilor disidenți, opozanți față de regim, cu Occidentul.
Spre deosebire de metropola sovietică, în aceste capitale naționale
nu erau acreditate ambasade, consulate; de regulă, în Chișinău sau
Riga, Kiev sau Frunze (capitala RSS Kirghize), Tallinn sau Ere-
van etc. le era interzis accesul corespondenților de peste hotare,
teatrelor din Occident etc.
Disidenții ruși se făceau cunoscuți prin funcționari, reprezen-
tanți ai unor instituții străine, care îi și popularizau în Occident,
unde întru susținerea lor luau atitudine șefi de state, agenții de
presă, organizații de apărare a drepturilor omului. (Cum s-a în-
tâmplat cu academicianul Andrei Saharov, ca să ne amintim de
un celebru exemplu.) Prin unii diplomați, oameni de presă sau
editori, peste hotarele URSS puteau trece anumite scrieri contes-
tatare, care înfierau regimul bolșevic totalitar, cum s-a întâmplat
cu unele romane ale lui Aleksandr Soljenițîn, iar mai înainte – cu
Doctor Jivago al lui Boris Pasternak.
Pe când în capitatele republicilor unionale nu se putea face
niciun… pas contestatar, pentru ca următorul pas de același gen
să nu fie anticipat, curmat de organele represive. Iar poșta sovie-
tică totdeauna a fost supravegheată cu deosebită ferocitate ciclo-
pică de KGB, care citea tot ce era expediat peste hotare. În aceste
subcapitale periferice nu erau posibile, ca la Moscova, samizdatul
(autoeditatul) sau „tamizdat”-ul” (dincoloeditatul; adică texte ale
autorilor din URSS publicate în Occident). Astfel că unele (rare)
spirite relativ curajoase, talentate, dar și cât de cât în răspăr cu
puterea „republicană”, stil autohton, plecau la Moscova, unde se
manifestau ca niște cvasidisidenți, care, de fapt, nu erau în disen-
siune cu „întreaga” putere sovietică, ci doar cu partea ei cea mai
restrictivă, mai lașă, mai perversă – chiar din republicile din care
plecau (cum au fost, să ne amintim, cazurile lui Ion Druță din
-54-
RSS Moldovenească și Cinghiz Aitmatov din RSS Kirghiză). Iar
disidenții „plini” puteau fi doar din metropola sovietică. Astfel că
existau ca și cum două specii de curaj și disidență – unele de „ca-
libru unional” și altele de „calibru local”, republican. Acestea din
urmă se manifestau oarecum de la... distanță, de la Moscova, și
criticau spațiile din care plecaseră benevol sau se văzură nevoite
să plece; mai bine zis, criticau puterea de acolo. De fapt, și pri-
mul gen de curaj, cel „unional”, general-antisovietic, se manifesta
tot de la distanță, însă de la una transfrontalieră, „de după dâmb”
(из-за бугра), cum i se spunea versantului occidental al Europei,
al lumii, aflat în contrare cu socialismul mereu… înfloritor (fără,
parcă, să ajungă și la roade; numai și numai în floare).
Iar în astfel de ecuații cu disidenți și cvasidisidenți, contesta-
tari, pe față sau oarecum precauți, ai regimului comunist totalitar
Liviu Damian nu a fost implicat. Nu e un reproș, ci o simplă și
necesară constatare. Lămuritoare. Dar sigur, în fond, și dânsul a
acționat în spiritul a ceea ce avea să se numească rezistența prin
cultură.
*
Poetul inspirat, omul îngândurat, îndurerat, dar lucid, era
conștient ce avea să urmeze, scriind bărbătește, precum îi stătea
în fire: „Bună seara – zic – și clipele mele./ Bună seara, somnule
ce vii./ Bună seara, frunze, roiuri, stele/ care mă petreceți în tă-
rii”. Poemul se intitulează „Întoarcerea fiului încărunțit” care, de
fapt, se află în pragul marii, definitivei plecări… Textul a intrat
în repertoriul bardului Tudor Gheorghe și, probabil, acolo, din
stele, Liviu Damian îl aude răsfirat pe undele tăriilor, oriunde în
infinitul zămislitor de viață umană, de poezie, și tot el, infinitul –
risipitor, pierzător de toate astea…
În poemele sale din prologul suferinței, al „cumpenei care mă
paște”, sunt frecvente verbele trecerii, ale plecării, abandonului, pe-
lerinajului fatal: „Vino, iubito, să te închini/ la dealul ce-n slăvi se
petrece”; „Iubito, să păzim copiii/ de întunericul ce trece”; „Ne fuge
lumina pe-obraz/ ca roua în pâine”; „Și dacă pădurea se duce/ pe
urmele frunzei de fum”; „Îmi fuge văzduhul din cale”; „Spre tot ce
vine și se trece/ peste cel bun și cel nebun,/ se lasă o suflare rece”;
-55-
„Suntem ca o carte frumoasă/ deschisă la ultima filă”; „ca să uit
că mâine pleci în zori”; „aștept visător o plecare/ și visele mele-s
cărunte”; „Oare ce mai face luna peste munți?/ Trece buimacă de
radare…/ Lacrimile de lună/ lunecă pe ape”; „Gliei îi tot jurăm
credință,/ dar satele le părăsim cu-ncetul./ Rușinea fugii astea în
ființă”; „Pelerin prin necunoscut”; „Steaua își căuta urma…/ Melcul
își urma drumul”; „Gaura înghiți stelele”; „Melcul porni din nou”;
„Mi-a zis mama să revin”; „Firul tău prin ceruri astăzi trece,/ amin-
tirea ta – pe lângă sat”; „și nici vede graba/ brazilor care trec”; „Stă
sora la post și veghează./ Un tren se aude plecând” – și astea doar
dintr-o cărțulie de nici 30 de pagini, Melcul și steaua, prima edi-
tată cu literă latină, în 1996, la zece ani de la plecarea lui Liviu
Damian…
Și dacă menționam la începutul acestor pagini că Liviu
Damian e un poet egograf, esențele destinului său, modului său
de a fi și de a trece, implacabil, Dincolo, se află (și) în aceste
rânduri din poemul „Părinții”, de asemenea interpretat de Tudor
Gheorghe: „Mi-a dat tata minte trează,/ calcul rece ca un scut./
Mi-a dat mama dor tăcut,/ inimă ce sângerează.// Mi-a zis tata
de lumină/ să-mi fie pocalul plin./ Mi-a zis mama să revin/ lân-
gă ea, sub o colină”. Și așa a fost: poetul a revenit lângă mama
sa, lângă părinții săi, acolo, sub colina cimitirului din Strâmba,
azi Corlăteni.
* pe de rost și alte poeme ale tatălui.
Îndemânarea, priceperea jurnalistic-redacțională, să zic așa,
i le-am remarcat și cu ocazia unor deplasări comune cu dublu
scop: întâlniri cu cititorii și scrierea, în trei (era cu noi și Andrei
Burac), a unor pagini publicistice pentru Tinerimea Moldovei. De
cum urcam în mașină, Damian prindea a schița planul periplului
nostru, „văzând”, anticipat, rezultatul. În timpul unei astfel de că-
lătorii, în raionul Râșcani, am trecut și pe la casa părintească a lui
Liviu Damian din Leadovenii de atunci, Corlătenii de azi. Poetul
își lăsa în vacanță, la bunic, copiii, pe Rodica și pe Florin, pe care
– îmi mai amintesc – pe drum, în goana mașinii, îi tot sfătuia să
nu privească prin părți, ci drept înainte, nu care cumva să le fie
afectată corectitudinea vederii.
-56-
Din acea călătorie îmi mai amintesc de o vizită la fabrica de
uleiuri eterice din Râșcani, de unde Liviu Damian a luat esen-
țe tămăduitoare pentru prietenul său leton în suferință, poetul
Imants Ziedonis (au scris împreună o care intitulată Pâinea), că-
ruia i se prescrisese o aromoterapie.
Îmi mai amintesc că în casa părintească (să fi fost prin 1975,
1976) am remarcat două picturi în ulei de dimensiuni nu prea
mari, semnate cu numele Vrăbiescu. Era vacanță, școala pustie, iar
articolul lui Damian se intitula „O bancă în ploaie”. (Pagina pe
care am scris-o în urma călătoriei prin raionul Căușeni se intitu-
lase „Copilul și floarea câmpului”.)
Iar la Chișinău, am fost câte o singură dată în două aparta-
mente ale poetului, unul, cel din sectorul Botanica, altul – de pe
strada Pușkin, în primul caz când Damian se afla într-o acută
criză existențială, familială (ne spunea, mie și lui Iulian Filip, că,
noaptea, încuie ușa biroului în care dormea din teama să nu fie
atacat; avea motive…), în al doilea caz, din păcate, când colegul
se afla în preajma dezastrului existențial, a definitivei sale plecări.
La Literatura și arta, îi publicasem o pagină de versuri, pe care le
scrisese în spital și care se intitula „Oile albe, oile negre”. Poetul
ne-a rugat, pe mine și pe Pavel Nică, secretarul de redacție, să-i
ducem săptămânalul seara, direct de la tipografie. Cu câtă volup-
tate privea Damian acea pagină! Îi rugase pe cei ai familiei să-i
citească din versurile inserate acolo. Iar mezina Gabriela ne spuse
Nu-mi pot aminti însă dacă în acea seară s-au făcut auzite și
cutremurătoarele versuri bărbătești: „Bună seara – zic – și clipele
mele./ Bună seara, somnule ce vii./ Bună seara, frunze, roiuri, ste-
le/ care mă petreceți în tării”.
Bună seara, Liviu Damian!
III.2014, III.2015
­­­­­­­­­­­­­­­­___________________
* După apariția prezentului eseu în varianta lui de revistă, aceste mo-
mente de inexactitate sau, poate, de lipsă de onestitate jurnalistică mi le-a
explicat, într-un mesaj electronic (din 14.XII.2016), Rodica Damian, fiica
-57-
poetului: „Referitor la interviul, la discuția cu dna T. Gorincioi – cred că
ceva nu a fost înțeles corect de ea, sau formulat, căci nu cred că fratele
meu ar fi putut afirma așa ceva (gen: «participă cu un serial de materiale
la Europa Liberă»). Am vorbit cu Florin, care mi-a spus că a rămas și el
stupefiat la audierea emisiunii încă pe timpuri. Mai mult chiar – și mătușa
Elena i-ar fi reproșat atât conținutul emisiunii, cât și acceptul de a da un
interviu doamnei jurnalist. Dna Gorincioi i-a luat un interviu mai mare
lui Florin, dar, mai apoi, când a montat, a mai scos ceva din context, alt-
ceva a omis, iar rezultatul a fost dezastruos. Sunt mai multe de spus, dar
la o eventuală discuție se vor mai clarifica unele lucruri. Ce pot să Vă spun
la acest subiect, din câte știu eu, este că L.D. (am să folosesc inițiale ca și
D-voastră) nu a pregătit ceva materiale, nu a trimis, și cu atât mai mult
nu a luat cuvântul la «Europa Liberă». Noi știm despre două cazuri ce țin
de Eur. Lib:
– Cineva, un redactor de la radio EL, a pomenit într-un material audio
de poet și de cartea lui Sunt verb (după apariția acesteia) în termeni pozitivi,
apreciativi. Bunicul meu Ștefan (tatăl lui L.D.), după cele întâmplate cu el
pe timpuri (ați scris în material), obișnuia să doarmă cu un radio la ureche,
mai ales la acest post, și el a fost cel care a auzit comentariul. Din câte ni
s-a spus, bunicul a sosit la noi la Chișinău imediat de dimineață, cu vestea.
Știu că apoi s-au distrus multe materiale din casă, care ar fi putut fi «in-
terpretate». Noi despre aceasta nu am vorbit în amănunt, dar regulile casei
au devenit mai stricte, ce și cu cine de vorbit, păstrat etc. (Chiar dacă eram
încă suficient de mici ca vârstă, cu trecerea timpului regulile casei nu s-au
relaxat.) Alte urmări mai dure pot fi doar deduse.
– Un alt episod cu «Europa Liberă» a fost legat de apariția cărții Co-
roana de umbră, când iarăși cineva din jurnaliști/redactori a spus ceva despre
carte și poet. Mai apoi, mătușa mea mi-a confirmat, numai că ce a urmat în
amănunt nu pot să Vă spun, dar, precum era de așteptat, ceva tensionat se
simțea mult în casa noastră.
Deci, despre trimiterea «(unui) serial (!) de materiale», sau «măcar (a)
unui textuleț oricât de nevinovat la respectivul post de radio» nu poate fi
vorba nici pe aproape”.
Contrafort
Nr. 5-6, 7-8, 2015
-58-
Mãrturisiri la rupere de
vremi ,si cutremur de destine*
Romanul memorialistic-eseistic Pe mine mie redă-mă este
documentul unei stări de spirit în deschidere spre lume, spre în-
țelegere, în trecerea ei, cu încetul, într-o conștiință lucidă, trau-
matizată, care devine temeiul caracterului, deloc ordinar, al celui
care a fost Serafim Saka (1935–2011), omul și scriitorul care a
cunoscut din plin avatarurile a ceea ce pusese de titlu unei cărți
de-ale sale, Vămile. Vămile nenorocului copilului orfan de ambii
părinți. Apoi cele ale tânărului pornit în căutarea unui rost, dar
mereu ciocnindu-se de agresivitatea congenital antiromânească a
bolșevismului sovietic năvălitor, cotropitor și înstăpânit infernal
pe meleagurile din stânga Prutului. Urmează vămile prin care i
se impune să treacă tânărului jurnalist, scriitor, mereu încolțit de
mahării partidului și de minusculii critici „literari” aserviți în cel
mai înalt grad de lașitate și nesimțire partidului. Vămile antiromâ-
nismului, imperialismului, șovinismului velicorus-sovietic, vămile
fobiei față de altfel, în atitudine și artă, față de nou și de… noi (cei
de demult, dar, posibil, și noi ca atitudini, convingeri, acțiune). Vă-
mile mediocrităților pseudoartistice, pseudointelectuale, în cârdă-
șie cu nomenclaturiștii ignoranți, slab alfabetizați, cărora, primii,
le scriau denunțuri anti-Saka, precum s-a întâmplat cu bizar de
inegalul ca structură/componență colectiv al teatrului național de
stat din Chișinău, de la director la măturătoare.
Însă, chiar trecând atâtea vămi, în cea mai mare parte ale exis-
tenței sale mature, în contextul unei realități atât de mutilate, de
private de multe, Serafim Saka opta în primul rând pentru libertate,
străduindu-se să se mențină cât mai mult posibil într-un autoregim
de franchețe a opiniei, a scrisului, a atitudinii și a acțiunii sociale.
Odată cu protagonistul și orânduitorul ei, cu autorul-măr-
turisitor, narațiunea memorialistică pornește în lume din nordul
Moldovei Estice hotărnicit cu nordul Bucovinei, unde se sfâșie
harta și destinul României; harta și destinele țăranilor și intelec-
tualilor ajunși la cheremul imperiului diavolului – bolșevic și de
-59-
nimic bun; bolșevismul ca una dintre cele mai incalificabile forme
și forțe ale răului devastator, ca – zice autorul – „spectacol din
cele apocaliptice!” (p. 144), pentru că „de la fascism la comunism
nu-i decât o jumătate de pas” (p. 177). Numai că Serafim Saka nu
e pur și simplu autorul-personaj sau personajul-autor, ci – emo-
tiv, dar și teoretic, rațional accentuat, – e autorul-analist. Analist
al faptului, în generalul sugerat de titlul scrierii sale, fapt-nucleu,
în baza căruia întreprinde cercetări, studii, uneori microscopice,
ale evenimentelor existenței sale, ale tinerelor și tragicelor destine
ale părinților (tatăl mort în război, mama stingându-se de tifos),
ale rudelor sale; destinul satului în care își trăiește copilăria, iar
de aici, avansând pe treptele maturizării, ca proces de devenire
a unei personalități, întreprinde analize sub aspect socioistoric
în perimetre naționale și intern-naționale, plasate în context și
conexiuni internaționale. (Istoria noastră își tot pune problema
integrității sale, fără acel „n” de sudură românească; sau, poate,
în ecuația etnoontologică, acest „n” să-l înțelegem drept ceea ce,
firesc, neconstrâns, stă la începutul pronumelui posesiv Nostru.)
Narațiunea e spațiul psihoafectiv (nu de puține ori, intens afectiv,
paroxistic – al durerii, dramei, nedreptății) de laborator în care
funcționează continuu un convertizor, ce transformă – inclusiv în
artă, în roman – mișcările și forțele/energiile oamenilor în istorie
și ale istoriei în oameni, în timpuri de interacțiuni care, mai cu-
rând, duceau la distrugerea a ceva și alcătuirea a altceva, proces în
care deformarea adevărului social, a caracterului uman era declan-
șată și întreținută de forțele răului – ale războiului, agresiunii, co-
tropirii, umilirii, deznaționalizării, alterării a toate – familie, lim-
bă maternă, școală, moralitate și celelalte. Iar Serafim Saka avea
o memorie fabuloasă, ca proces psihic care, în durata conceperii
și creării romanului, a acționat asemenea unui procesor eficient
(aici, implicit, eficiența referindu-se la valoarea, unicitatea acestei
scrieri ca artă, dar și ca mărturie socioistorico-politică). Este dra-
ma necruțătoare care coagulează cheagul durerii, chiar al deznă-
dejdii din individual și național. Este nedreptatea împilatorului,
răscroitorului de hotare statale și uman-individuale, nedreptate
împinsă până departe de extremele extraumane. În inuman. Este
josnicia, cinismul, lașitatea, trădarea, în general – dezumanizarea.
-60-
Textul e mereu vârstat de amarele, obsesivele mărturii despre
anevoioasa cale de devenire, ca personalitate, a celui care a sim-
țit ostracizarea ideologică încă de la prima sa nuvelă publicată,
când abia începea să creadă în șansa autoconstrucției, autoedifi-
cării prin scris, prin polivalențele și sugestiile cuvântului, care să-i
asigure avansarea spre alte niveluri de înțelegere, reflecție, cultură
și civilizație. În pofida cenzurii draconice, tânărul venit la oraș din
patriarhalismul, incertitudinile și confuziile satului postbelic nu
renunță de a-și asuma scrisul/literatura ca pe o condiție supre-
mă a destinului său, ca pe o profesie, cu anii având tot mai mult
certitudinea că-i este predestinată și pentru care se instruiește,
dar și combate mereu. Astfel, condiția scriitorului tânăr obligat să
treacă prin vămile necruțătoarei cenzuri îi prilejuiește autorului
tot alte și alte autoproiecții interogative în interiorul propriei firi,
dar și în lume. Iar derularea exemplelor, imaginilor, interogațiilor
evocative face discursul unul melancolico-sarcastic, al rezistenței
și regretelor, al suspiciunii față de ceea ce regimul sovietic și ser-
vii săi dădeau (belicos!) drept adevăr. Ar fi aici ceea ce s-a numit
„suspiciunea intelectuală”, care i-a avut de primi protagoniști pe
Marx, Nietzsche și Freud, dintre care cel de-al doilea a fost și cel
mai radical.
Totul se întrunește și se procesează ca într-o alchimie a spi-
ritului de om și de scriitor al lui Serafim Saka, pe care colegul
Arcadie Suceveanu l-a definit Cavalerul lui Altceva (un excelent
portret de creație, dar și psihologic, spre care îmi face plăcere să
trasez această trimitere bibliografică), eseu iconic, din care citez:
„Serafim Saka reprezintă altceva și ca temperament și caracter, ca
personalitate și (dacă-mi îngăduie) ca personaj. Stilul Saka este
același cu omul Saka și invers – omul Saka este identic cu stilul
Saka. Adică, plin de vervă, polemic, subtil, rafinat, incendiar, stăpâ-
nit de conștiința ironică a realităților vieții și, bineînțeles, incomod.
La Chișinău se știe bine și de foarte demult că Serafim Saka nu
poate fi decât, în chip funciar, un om al opoziției: opoziție față de
neadevăr, incompetență, marasm și mitocănie; dar și opoziție față
de... orice și oricine. Chiar și față de sine... Și așa cum de sub limba
sa izvorăște mereu muștarul lui Juvenal, el rămâne în continuare un
mare incomodus. Atât pentru «meseseriștii» (după cum i-a botezat
-61-
pe vechii «patrioți» comuniști) de până la perestroika, cărora le-a
dinamitat fotoliile și i-a stigmatizat în articole de o extraordinară
forță publicistică și penetrație analitică, publicate în anii ’87-’91,
cât și pentru independentiștii de azi. Este un incomodus uneori și
pentru conducerea Uniunii Scriitorilor, și pentru colegii săi de ieri
și de azi. Dar, trebuie să recunoaștem, micile sale «cruzimi» sunt
de cele mai multe ori lipsite de agresivitate, instructive, ba chiar
«sublime» prin spectaculozitatea și pitorescul lor”.
Acest/acel altceva rămâne a confirma că pe Serafim Saka nu-l
interesa atât prezența în literatură, cât literatura ca atitudine in-
trinsecă, în linie ontologică, de apărare a înseși literaturii ca artă,
ca estetică; apărând-o de implicări politico-sociale amatoriste,
tendențioase, corupătoare; apărând-o de mers contra adevărului,
precum îi cerea nefasta „metodă” realist-socialistă umilitoare de
individualități. Iar (de la Saka cetire) „Blamarea, denigrarea și ne-
acceptarea era condiția artistică a celor care refuzau să se confor-
meze. Dacă se va spune vreodată adevărul întreg și până la capăt
despre așa-zisa literatură realist-socialistă moldovenească, se va
afirma negreșit că nicăieri altundeva pe răsîntinsul spațiu sovietic
nu s-a atins nivelul nostru de retardare, aici fiind locul unde s-a
spus atât de plastic – chit că a ieșit din gura întredeschisă a unui
scriitor de talia lui Lev Barschi – că conflictul principal în literatura
noastră trebuie să fie lupta dintre bine și foarte bine” (p. 213). Astfel
că: „La o atare fază, un text mai intelectualizat, un vocabular mai
elevat și ideile ieșite cât de cât din comun nu puteau să fie pe pla-
cul – că, până la urmă, era vorba de a plăcea sau a displăcea! – celora
care stăteau de strajă metodei realist-socialiste, atotcreatoare” (p.
213). De unde și consecințele acide în referințele lui Serafim Saka
la adresa ștabilor realist-socialiști, fie lipsiți de talent, fie care și-au
pervertit harul, cum ar fi fost cazul lui Bogdan Istru, care „și-a
valorificat după război mai mult calitățile de activist și poet com-
batant, pus pe întrecere cu neîntrecuții Bucov și Lupan, cărora
neputându-le ieși înainte, a luat-o pe de-a dreptul prin mlaștina
literară locală” (p. 262), încât, în atare stare de sârg pus în serviciul
neadevărului, social și artistic, să „avem tot ce ne trebuie pentru
a fi ceea ce nu eram” (p. 219). De unde și portretele în alb (foarte
puțin) și negru apăsat, unul dintre care e până și al celui care, de
-62-
unii colegi, era crezut drept stătător la balanța valorificărilor mai
mult sau mai puțin juste, Vasile Coroban, om instruit, parcă, însă
„cunoștințele dumnealui nu făceau niciun bine literaturii locale,
moldovenești, pe socoteala căreia putea să se distreze o seară în-
treagă (oral și între amici), ca s-o ia la lăudat a doua zi, dis-de-di-
mineață. Putea, dacă avea chef, să te compare cu un munte, ca să-ți
demonstreze apoi că nu ești decât un șoricel plouat. În loc să se bu-
cure sau să se întristeze cum au știut să se bucure sau să se întris-
teze marile conștiințe ale neamului, Vasile Pavlovici (Coroban) se
mâhnea (asta în cel mai bun caz) când descoperea un scris/o scri-
itură puțin mai altfel de cum știa dumnealui că se scrie în RSSM”
(p. 217); „Nimic mai inversat, mai contradictoriu și contorsionat
decât acel Vasile Pavlovici al nostru!” (p. 216). Implicit, concluziile
autorului sunt bazate și pe unele spuse-aprecieri ale criticului, care
greșea și în interviul pe care i-l acorda lui Serafim Saka în 1973.
Atunci, la întrebarea (provocatoare?): „Ce vârstă credeți că are
literatura sovietică moldovenească?”, Vasile Coroban răspundea
de-a dreptul în stil proletcultist: „Are mai multe vârste. Procesul
literar nou începe cam de prin 1924. Urmează perioada de după
război. Unul dintre reprezentanții ei de vază este Andrei Lupan.
Lumina, de exemplu, nu este o piesă în toată accepția cuvântului,
dar era prima piesă sovietică moldovenească, care venea cu anu-
mite caractere omenești. Tușa, Stropșa, Iordache se mai țin minte
și azi. Îmi amintesc câtă vorbă s-a făcut în jurul poeziei Hat în
hat…”. Complet fals! Unde mai punem că, ceva mai sus, cel în-
trebat declarase drept operă rezistentă textul lui Em. Bucov „De
vorbă cu Dumnezeu”, care, cică, ar fi avut „valoare estetică”. Însă,
fără a se rezuma doar la atari ipocrizii (să le credem involunta-
re?...), înșiruind și alte titluri de texte „literare” complet ratate, sub
orice nivel din toate punctele de vedere și de apreciere: „Nu era
înțeleasă, pe atunci, poanta umoristică a poeziei. Apoi Țara mea
de Bucov, Pohoarnele de Istru… – toate intrate azi solid în istoria
literară”. Tot ce zicea criticul, în 1973, că ar fi „intrat solid”, azi se
poate spune cu amară certitudine că sunt, de fapt, completamente
și... solid ieșite din istoria literară, la ele revenind, necruțător, dar
îndreptățit de criteriile valorice, Serafim Saka în Pe mine mie re-
dă-mă. Au ieșit din neatenția contemporaneității nu doar „opere”,
-63-
ci și… operatorii lor. Astfel că până aici am dat doar unele nume
cât de cât demne de a fi amintite ca nume de scriitori (cărora, în
incertitudinea axiologică, li s-au alăturat P. Boțu, I.C. Ciobanu,
V. Malev…), pe când în narațiunea în cauză apar și din cele ai
căror purtători se pare că nici nu mai pot fi considerați că ar fi fost
totuși poeți sau prozatori, că ar fi avut atingere cu arta, în general:
Darienco, Șleahu, Barschi, Cruceniuc, Lipcan, Gaisaniuc etc.
În momentele în care ți se pare că Serafim Saka e prea ne-
cruțător în argumente, subiectivitate, îți poți aminti, oarecât con-
solator, de remarca lui François Clément: „Oamenii sunt în ace-
lași timp ei înșiși și contrariul lor”. Însăși viața, totdeauna, deci
și astăzi, a fost și este un angrenaj dur de contradicții, un sistem
de polarizări și disensiuni de neevitat. Iar omul trăiește această
viață parcă dihotomic – viața în general/viața sa proprie – tocmai
ca expresie a unității și contradicției. Neputând exista unele fără
altele, contrariile se completează reciproc (oppositorum coinciden-
tia), formând totul/întregul: viața, omul. Sau, precum cumpănește
generalul Schtumm în romanul lui Musil Omul fără însușiri: „Se-
colului nostru îi sunt date câteva idei mari și fiecărei idei, din mai
speciala milă a destinului, îi revine imediat și o anti-idee, astfel
că individualismul și colectivismul, naționalismul și internaționa-
lismul, imperialismul și pacifismul, raționalismul și superstiția se
simt în el la fel de bine, la toate astea mai adăugându-se resturile
atâtor nenumărate contradicții neconsumate, care au pentru con-
temporaneitate aceeași importanță sau una de o valoare mai mică.
Asta se pare la fel de firesc, ca și existența zilei și nopții, jarului și
gerului, dragostei și urii, iar pentru fiecare mușchi ce se încordea-
ză în corpul omului există unul contrar, predispus să se relaxeze”.
Avansarea în lectura romanului-fapt duce la gândul că po-
sibilul paradox al receptării scrisului minuțios regizat, înalt-sti-
lizat ostentativ al lui Serafim Saka, ar consta în faptul că acolo
unde un cititor mai puțin pretențios (versat) nu s-ar arăta în-
cântat, cititorul instruit, subtil, ar aplauda. Și invers. Pentru că
inversiunea de efect în frazeologia/stilistica lui Serafim Saka, în
general, dar mai special în Pe mine mie redă-mă, are o frecvență
impresionantă. Acestui procedeu preferențial de altfel de alcă-
tuire a sintagmelor eu i-aș zice rocadă semantico-ideatică de
-64-
genul: Meyer, „dacă nu se trăgea din nemți-șvabi, atunci, mai
mult ca sigur, era din evrei-nemțiți” (p. 36); „plângându-i pe cei
morți și deplângându-i pe cei vii” (p. 39); ziarele sovietice, „Dacă
scriu că este, înseamnă că nu-i” (p. 43), de unde cei atenți și
ne-sovieticește orientați citeau acele ziare „rând cu rând și chiar
printre rânduri, dar asta nu pentru a spune ceea ce scriau, dar ce
nu scriau” (p. 43); „întâmpinând muribunzii aduși și petrecând
morții duși” (p. 44).
Paradoxal-aforisticul a fost, inițial, un adevărat festin, un ade-
vărat deliciu al scriitorului, în timp ce-și crea/recrea narațiunea,
chiar dacă, de cele mai multe ori, un deliciu amar, chiar sugru-
mător, pentru ca, ajuns pe fila tipărită, să desfete, uneori până la
răsfăț, cititorul care nu știe a aprecia doar tema-subiectul, ci și co-
loratura emotiv-sugestivă a sensurilor ei ca expresivitate, posibilele
exemplificări abundând în continuare: „Totul se preface în altceva
pe lumea asta când nu este lăsat să fie ceea ce este” (în contextul
asupritoarei puteri bolșevice, deformatoare de om și de realitate,
de istorie și geografie, de caracter și limbă națională etc.), astfel că
„vremurile făceau din om tot ce voiau, și omul nu putea face nimic”
(p. 45); „când se vede și așa că nu mai este ce să se vadă” (p. 46).
Să se observe, apoi, că, așa cum sunt culese, disparat, de pe diverse
pagini, aceste – să le zic – contrastante constructe idiomatice…
bruște, „abrupte” (!), odată alăturate aici, ca citare mai mult la în-
tâmplare, parcă își leagă sensurile „segmentate”, generând o noimă
mai amplă, de o anumită coerență și, neîndoielnic, expresivitate, pe
care le-a oferit-o autorul: „Dacă nu știm câți am plecat de acasă,
de unde să știm câți ne-au venit în casă?” (p. 49) și „Viața trecea
în mâna acestor oameni de oriunde și de nicăieri sau, dacă doriți,
de niciunde, dar de peste tot” (despre puhoaiele de venetici din
imensitățile euro-asiate sovietice oploșite pe la noi; p. 50), încât
„s-a ajuns cu anii că minciuna și lichelismul au trecut din catego-
ria viciilor în cea a virtuților omenești” (p. 52); „s-a sfârșit lumea.
Lumea noastră, că lumea lor abia venea!” (p. 61); „Noii stăpâni își
trăiau viața din plin, iar plinul trebuia să dea peste maluri, altfel nu
era plin” (p. 62); „orice măsurare cu ziua de ieri nu este în favoarea
zilei de azi, când este ce vrei și omul n-are nimic, spre deosebire de
cândva, când nu era nimic și omul avea de toate. Un mare secret
-65-
sovietic rămas în arhivă” (p. 68)… Să se observe câtă condensare,
focalizare de nuclee intens-radiante ca semnificație există în aceste
constatări sau definiții socioumane (inclusiv despre… antiuma-
nism!) în diversitatea și specificitatea lor – ontologică, psihologică,
națională, politică etc., la rupere de vremi și cutremur de destine,
când, după „războiul pentru apărarea patriei altora”, România s-a
pomenit dezmembrată și invadată de puhoaiele roșii, sub diavo-
leasca lor ocârmuire, când se „Făcea ceea ce putea să rămână ne-
făcut și (se) desfăcea ceea ce era făcut să dureze” (p. 71) – pentru
că „Aceștia erau bolșevicii, gata să se înfrățească și cu dracul până
treceau puntea, ca să ajungă acolo unde le trebuia lor, iar unde le
trebuia lor, niciodată nu le-a trebuit și celorlalți oameni” (p. 93).
Exemplare, memorabile aceste mostre laconic-narative al-
cătuite (deduse!), parcă, prin rocade semantice, paradoxale sau
simplu-surprinzătoare, ca o luptă a contrariilor în structura ace-
leiași fraze: „Ei, dar aici mă văd nevoit – spre dezamăgirea ci-
titorului – să spun ceea ce mi-ar fi plăcut să nu am a spune” (p.
100); „mie prinzându-mi, parcă, mai bine nu ceea ce am învățat
(în școala sovietică – l.b.), dar ceea ce reușeam să nu învăț” (p.
100); „Timpul, precum s-a dovedit, nu mai avea răbdare, toate fă-
cându-se fulgerător și desfăcându-se la fel” (p. 115); astfel că, zice
protagonistul-narator, „toate s-au inversat, devenind în capul meu
interogații” (p. 176). Implicit, în jocul libertății asociative, nu gre-
șesc, cred, spunând că romanul-fapt Pe mine mie redă-mă este, în
subtextele sale structurale, o narațiune a interogațiilor. În special,
interogativul este prezent, direct sau implicit, în filonul eseistic al
textului care, e necesar să subliniem, concordă întru totul cu rigo-
rile de gen ale romanului ca pânză sui generic artistică. Se produce
interoperativitatea dintre memorialistică, eseu și ficțiune artistică,
stratificarea și întrepătrunderea genurilor care și sugerează-gene-
rează definiția de roman-fapt, de care Serafim Saka era mândru că
a lansat-o, însă, la un moment dat, după ce o destăinuise în presă,
pomenindu-se că un alt coleg de generație, dar nu și de forma-
ție-atitudine, A. Cibotaru, o pusese pe coperta unei scrieri a sale,
intitulate Pe vremea lui Victor Teleucă. Indiscutabil, prioritatea e de
partea autorului romanului-fapt Pe mine mie redă-mă și sub aspect
creator-ontologic, și sub aspect cronologic.
-66-
Intervențiile sociologice și politologice ar constitui, dimpre-
ună cu alte aspecte-laitmotiv, armatura narațiunii, apărând, in-
terstițial, pe parcursul întregii cărți. De regulă, ele sunt ca niște
accente explicite și apăsate, pentru a releva dramatismul existenței
în comunism, nedreptățile, perversitățile, cinismul și cruzimea re-
gimului: era „o formă camuflată a aceleiași politici de sovhozizare,
cu care Ivan Ivanovici Bodiul îi fericea în mod forțat de câțiva ani
pe moldoveni… Spre deosebire de colhoz, care era o formă închisă
de gospodărie, sovhozul, gospodărie de stat fiind, deschidea porțile
până în țâțâni, ca să poată năvăli barbarii unionali și să modifice,
ireversibil, configurația demografică. Astfel, moldovenii se puteau
pomeni într-o nefastă zi minoritari în propria lor casă. Or, tocmai
acesta era visul de veacuri al tuturor ocupațiilor istorice rusești…”
(p. 287); „…în numele unui belșug fantomatic, Moldova era su-
pusă unui distrugător experiment agroindustrial, care avea să ne
ducă la pierzanie. Alunecări de teren, spurcarea solului cu tot felul
de chimicale, acumulare de mari cantități de urină de porc, aceste
bombe ecologice, cum le-a numit cineva, aveau să dezechilibreze
fragila balanță ecologică și să transforme fântânile – în primul
rând fântânile de la țară, cu dulcea lor apă – din izvorul vieții în
sursă de moarte lentă. Ceea ce preziceau cândva ecologii s-a îm-
plinit” (p. 289). Astfel de elemente publicistice, eseistice, intrate
organic în narațiune, fac din cartea lui Serafim Saka una necesară
și viitorilor istorici, sociologi, etnografi. Prin urmare, romanul-fapt
s-ar putea numi și roman-document. Ținând de literatură, de artă,
dar și de arhivă.
Implicit, cu toate ale sale, eseistica narativă sau narațiunea
eseistică din Pe mine mie redă-mă mi se pare definită convingă-
tor de o remarcă sagace, stratificată, a lui Mihail Epștein: „Ese-
ul este ceva parțial recunoscut ca jurnal, parțial ca articol, parțial
ca povestire. Acesta e un gen care se și bazează pe principiala
sa formă care este în afara genurilor propriu-zise. E suficient să
atingă deplina sinceritate, franchețea mărturisirilor intime, și el se
transformă în confesiune sau jurnal. E suficient să se dedea rațio-
namentelor logice, transgresiunilor dialectice, procesului izvodirii
gândului, și în fața noastră apare articolul sau tratatul. E suficient
să cadă într-o manieră narativă, în descrierea evenimentelor, care
-67-
se dezvoltă conform legităților subiectului, și parcă, vrând-ne-
vrând, apare nuvela, povestirea”.
Iar în romanul-fapt Pe mine mie redă-mă apropierea dintre
proză și eseu, în multe pagini sinteza lor organică, duce la o stilis-
tică, deci și la o narațiune aparte, exemplară și memorabilă grație
tocmai apariției-reapariției nucleelor adagistice, poate că chiar a
proverbelor ce poartă marca Saka. Sunt frazele sui generis dense
în esențe semantice, literare, care au o radiere în preajma lor, să
zic așa, „molipsind” de suflu literar, artistic, metaforic, de suges-
tivitate și plasticitate pasaje întregi, în care ele, singulare, tronea-
ză orânduitor/structural, împlinitor. Sunt sintagmele-surpriză,
„lipicioase”. Unele dintre ele – un fel de fraze „du-te-vino” în
propria lor structură, un fel de „navetă” a aceluiași sens care, ajuns
la capătul propoziției, revine oarecum modificat, altul în reperele
vectorului semnificațiilor. Sunt constructele ingeniozității, inteli-
genței în (s)clipita de grație a creativității. Ele țin de mai multele
componente ale narațiunii, oferindu-i acesteia sarea și piperul.
Iată unele dintre ele: „pentru că lui Nichita (Stănescu) nu-i place
când cineva vorbește mai mult decât poate el tăcea” (p. 339); „eu
unul manifestând îndoit mai mult interes pentru cei doi, decât ei
amândoi pentru mine, unul” (p. 339); „Nu știu ce să spun și spun
ceea ce știu” (p. 178); „ne putem permite nepermise libertăți” (p.
189); „Trăia izolat, singur cu sine, câteodată și fără” (p. 197); „co-
legi radiind de fericirea nefericirii confratelui” (p. 214); „La acea
oră, o învinuire din cele mai grave posibile, azi – o metaforă de
onoare” (p. 215); „scriitorii și ziariștii să scrie (…) că avem tot ce
ne trebuie pentru a fi ceea ce nu eram” (p. 219); „Tbilisi era, mai
era la acea oră, un oraș liniștit și provincial universal” (p. 225);
„Ca să-i audă Kremlinul, care dădea dreptate armenilor, dar ținea
cu azerii” (p. 232); „Dacă voi nu mă vreți, eu cu atât mai mult!”
(p. 234); „după destrămarea indestrămabilei Uniuni Sovietice” (p.
240); „mutându-se la Moscova, unde a făcut o faimoasă detes-
tabilă carieră” (p. 242); „Bogdan Istru. O capodoperă de om, un
munte de contradicții, o inepuizabilă concentrație de egoism și
generozități” (p. 257); „așa că s-a băut până s-au inversat culorile.
Albul înclina spre negru și negrul se însurea”; „procesul recolo-
rării culorilor” (p. 269); „veneau dintr-o lume în care toate câte
-68-
erau stăteau cu susul în jos. Sau cu josul în sus, dacă poate cuiva
nu-i convenea să creadă că toate au fost altfel” (p. 276); „Dacă-i
iei acasă, o faci pe răspunderea ta, așa mi-a spus Damian să-ți
spun că i-a spus Boțu” (p. 283); „Mai ales în rol de tamada, un fel
de paharnic care comenta tot, inclusiv propriul său comentariu”
(p. 284); „sărmana Vera Malev, secretara de partid și mâna când
dreapta, când stânga a lui Andrei Pavlovici (Lupan)” (p. 192); „ne
mușcam limba și umblam cu ochii cât mai în patru pentru a face
impresia că suntem vigilenți” (p. 296); „Iar noi, noi uitam, fie și pe
o clipă, unde ne aflăm și vorbeam liber până și despre nelibertate”
(p. 301); „Trebuia să-l lași să facă ce vrea, că nu făcea nimic” (p.
306); „venise și clipa să-l vedem și pe poet în carne, oase și restul
numai talent” (p. 318); „așa că scriitorii n-au avut cum să vadă
ceea ce s-a auzit că vine, dar nu s-a văzut să sosească” (p. 320);
„Ca să nu mai zică de Andrițoiu, care este de parcă nu ar fi” (p.
322) etc. Astfel de mostre expresive se pot naște din inteligență,
din conștient, dar și din subconștient, din intuiția ce declanșează
mereu surprinzătorul ei automatism, ca și cum, acolo, în „adân-
curi, unde se produc chimiile omenești și alchimiile scriitoricești”
(p. 320), scrie autorul, parcă definindu-și, într-o anumită măsură,
metoda-nemetodă de a crea, în ansamblu, dar și în detaliu, în
sintagme-construct de mare eficiență stilistică.
Nu o singură dată, Serafim Saka a excelat prin lansarea în
mediul scriitoricesc, intelectual în general, dar și în societate a
unor noțiuni-diagnostic, să le zic astfel. Pentru a se înțelege des-
pre ce este vorba, să ne amintim că, acum cam trei decenii și ceva,
pe unii, inclusiv scriitori, îi supărase foarte tare faptul că, în presă,
Saka îi trecuse în rândul celor care filarmonizează cultura dintre
Prut și Nistru (și ceva… trans-Nistru). Adică, se cânta, se im-
provizau texte bizare pentru melodii de (e)stradă, se dansa abitir,
toate astea făcute parcă special la indicația mahărilor, pentru a
se abate atenția de la esențial – dezastrul generalizat al societății
multilateral nedezvoltate totuși. Astăzi acea filarmonizare poate fi
numită șlagărizare, dominată anost și excesiv de ritmuri deochea-
te și rime pocite, cu idei primare care preocupă, uneori, primarii
cine știe căror sate. Astea însă nu sunt suficiente. Nici pe departe.
Nici pe aproape. Omul de creație, intelectualul trebuie să aibă un
-69-
alt nivel de a percepe și de a crea cultura, arta. În detestarea fi-
larmonizării, șlagărizării e subînțeleasă necesitatea vaccinării prin
cultură contra nepăsării, superficialității, excesului de chef jucăuș,
neseriozității în abordarea cărții ca temei de construire de sine a
omului, ca individ, individualitate, ca cetățean. Vaccinarea, vinde-
carea unei societăți care două secole la rând a fost asuprită, îngră-
dită de toate cele ale dreptății și lumii civilizate, societate căreia
i s-a interzis să aibă vederi sau chiar viziuni mult-cuprinzătoare
și juste asupra istoriei, civilizației, culturii, științei etc. Grijile de
toate zile – legate de precaritatea existenței materiale, dar și de
îngrădirea draconică a elementarelor drepturi la școală națională,
opinie proprie etc. – nu prea dispunea spuza de intelectualitate
autohtonă la gândire abstractă și aspirație la transcendentalitate.
Iar despre profunzimile trăirilor religioase nici nu poate fi vorba
într-o societate unde nu se mai țin servicii divine în limba po-
porului, nu se mai editează cărți în această limbă sau unde, cum
s-a întâmplat după 1944, pur și simplu, tot ce ține de religie era
pângărit, lăcașurile de cult – demolate. Astfel că în societatea pru-
to-nistreană nu filosofia a fost cea cu camertonul intelectual în
mână, nu ea a dat tonalitatea vieții spirituale, nu ea a trasat (sau
doar a visat!) perspectivele culturale, de civilitate; nu ea, filosofia, a
năzuit basarabenește la o oarecare lume (sau doar societate) ideală
sau doar bună de trăit în ea, liber, cu demnitate.
De o mie de ori și de mii de ani au dreptate cei care au sus-
ținut și susțin că filosofia te învață să cugeți corect. Și să exiști
corect. Prin fapta spre care te mobilizează ideea. Apoi, filosofia
aruncă punți de legătură între toate componentele existențiale,
de destin ale omului. Le oferă unitate și coerență. Ea demon-
strează cum un sens poate deveni o faptă, cum acea faptă naște un
nou sens. Aici e perpetuumul mobile al umanității. Aici e miezul
miezurilor care se dovedește a fi comun spiritului și trupescului
uman. Chiar dacă, luată sub acest aspect (cam exagerat, credeți?)
de panaceu, filosofia ar putea adia puțin și a utopie. Dar nu e bai
să ai un ideal, chiar dacă el nu se împlinește. Pentru că neîmpli-
nirile (eșecurile întru ideal?) nu trebuie să ne demoralizeze până
la deplina renunțare la înalte năzuințe și splendide victorii (de
sine, cel puțin, dacă cele general-sociale sunt deocamdată im-
-70-
posibile); să nu renunțăm la desăvârșit, perfect, deoarece, chiar
și neîmplinite, idealurile proiectate și neatinse, precum și multe
altele, au influențat benefic euristica, însuși procesul de cunoaș-
tere, practica activității (și avansării) sociale, științifice, de creație
etc. (E ca și după un război pierdut: țara înfrântă se mobilizea-
ză extraordinar, incredibil de mult pentru a-și reveni: exemplul
Germaniei sau cel al Japoniei. Ca și după calamități: orașe întregi
se reconstruiesc într-un timp-record după incendii, cutremure,
inundații, erupții vulcanice etc. Să nu ezităm a vorbi de nenoro-
ciri, escamotându-le cu filarmonizarea, șlagărizarea: ele există și,
fiind imposibil de a le evita, urmările lor trebuie puse în servi-
ciul dezvoltării excepționale a inventivității, creativității umane.)
Noi trebuie să fim deosebit de atenți la motricitatea obligatoriu
asigurată a mișcării ideii în societate; a ideii ce mișcă societatea,
nu o lasă să dormiteze, să vegeteze, să-și risipească aiurea timpul
(istoria!) în proiecte mizerabile, de doi bani, din care lipsește și
curajul, și noblețea, și aspirația la ceva ce depășește parșivenia
prezentului. Astea și altele îți sugerează textul și subtextul roma-
nului-fapt Pe mine mie redă-mă.
...Însă timpul nu a mai avut răbdare, Serafim Saka plecând
spre pulberea cerului pe când mai migălea la romanul său fapt.
Dacă destinul nu l-ar fi grăbit, sigur că autorul ar fi eliminat unele
inexactități, neconcordanțe, aproximații semantico-uzuale, să zic.
Spre exemplu, în loc de simplul „a trage frâna de siguranță” apar
construcții sintactice „șovăielnice”, improprii: „opreau, prin rupe-
rea momentană a manivelei, trenul” (p. 144); „încercă să rupă frâ-
na de rezervă” (p. 153) – fiind vorba de frâna de siguranță; „flăcăii
satului nu-și dădeau rând la învârtit coarda”, în realitate fiind vor-
ba de coarbă; manivelă; „Bucovina de Nord” (p. 66 și în alte locuri)
– în loc de nordul Bucovinei; „șosea de prund” (p. 121) – șosea
de pietriș; „la volantele moderate de redactorul-șef ” (p. 88, 129);
„așa-zisele volante de planificări” (p. 169); – ei bine, „așa-zisele”
se numesc ședințe redacționale; să fi evitat regionalismul „sarai/
sărăieș” (p. 125), pentru ca vreun cititor să nu se gândească cum-
va la „palatul sultanului”; „aceștia s-au cuprins pe de la spate” (p.
135), vorba fiind de a se fi cuprins pe după umeri; de mai multe
ori este ortografiat Yalta, când varianta corectă, nepretențioasă și
-71-
nestrăinizată e simplă: Ialta. E de revenit și la notele/traducerile
din subsol, unele dintre care pot câștiga în precizie și plasticitate:
„Mgnovenie dol’șe veka” ar însemna mai curând „Clipa mai lungă
decât veacul” și nu „Clipa cât un veac” (p. 285), precum sună nota;
„Inace mojno soiti s uma” poate fi acceptată și ca „Astfel poți să-ți
ieși din minți” (p. 281), însă tot mai adecvat ar fi: „În caz contrar,
poți să-ți ieși din minți”… Era bine dacă aceste și alte nepotriviri
ar fi fost observate și evitate la redactarea de la editură, ceea ce
s-ar putea face însă la o nouă ediție a cărții, fapt pentru care le și
remarc aici.
Pentru autenticitate și efect stilistic ce ar releva flagelul, auto-
rul respectă nefasta coloratură a macaronismului (și… străinismu-
lui!) lingvistic generat, viermănos, de năpârca rusificării, utilizând
multe expresii în formele lor originale sau în cele ale melanjului
dizgrațios, toxic. Nu știu dacă notele de subsol sunt chiar ale lui
Serafim Saka (era posibil să nu fi reușit să le redacteze). Însă unele
din ele, care aparțin redactorului de carte, menționate cu „n.r.”, su-
feră de inadecvări și imprecizii. Să zicem, versul de cântec „Șiroka
strana moia rodnaia” (p. 61) era cunoscut în varianta românească
„Necuprinsă-i țara mea natală”, iar nota propune varianta tau-
tologică, „incompletă”: „Țară mare e patria mea”. Tot redactorul
cărții traduce, la subsol, rusescul „Țari-pușka” prin „Tunul țarului”
(p. 336), ceea ce deturnează sensul, de la Tunul-țar (adică cel mai
cel din toate tunurile), spre cui ar fi aparținut, parcă. La o adică,
toate tunurile erau ale țarului și numai colosalul, fabulosul, ca di-
mensiuni, tun fusese botezat drept tun-țar. În schimb, e salutară
intervenția redactorului când, printr-o notă, face lumină asupra
unei substanțe vindecătoare, extrasă din unele din zone alpestre,
zisă și ceară de munte, pe care autorul o consideră „excremente de
liliac din peșterile Uzbekistanului” (p. 338).
Ar fi fost bine dacă se observa că, atunci când să intre la sec-
ția raională de învățământ, protagonistul-narator spune: „Înăbu-
șeală apăsătoare, dar mai ales cravata pe care mi-am pus-o pri-
ma dată mă sufoca” (p. 118), pentru ca, peste trei pagini, după ce
iese de la secție, să scrie: „…am ieșit în oraș. La primul magazin,
mi-am cumpărat o cravată și am rugat vânzătoarea să mi-o lege,
nod subțire. Până atunci nu țin minte să fi purtat treburi de astea”
-72-
(p. 121). Mă rog, cazuri asemănătoare sunt cunoscute de când
literatura, inclusiv la scriitorii mari, cum ar fi, să zicem, Marcel
Proust, pentru unele personaje de roman cerneala din călimara
lui dovedindu-se a fi cu adevărat apă vie făcătoare de minuni:
doamna Villesparisis moare în Captiva, însă, ca și cum nu s-ar fi
întâmplat ceva ieșit din comun, reapare în Fugara. De asemenea,
Proust uită că Gottard din ciclul romanesc În căutarea timpului
pierdut s-a stins deja o dată, de moarte bună, și-l mai omoară a
doua oară, la război, în Timpul regăsit.
Ce să-i faci, Quandoque bonus dormitat Homerus (Câteodată
ațipește chiar și bunul Homer), zicea Horațiu în Ars poetica, nu a
dojană, ci a dezinteresată și binevoitoare constatare că până și în
opera magnificului rapsod există destule neglijențe. Or, în scrisul
lor au lăsat diverse erori și neconcordanțe Pușkin, Tolstoi, Dosto-
ievski, Ion Creangă…
Voltaire nu găsea potrivit ca autorii să se supere când opera
le este citită cu luare-aminte, întrucât: „Trebuie să indicăm gre-
șelile într-o carte folositoare; anume aici trebuie ele căutate. A-i
contesta ceva unei lucrări bune înseamnă că o respecți; altele nu
merită această onoare”.
Așadar, repet: am remarcat inadvertențele cu gândul ca, poa-
te, la o nouă ediție a acestei cărți (o merită cu prisosință), noul lec-
tor/redactor să aibă o sarcină ceva mai ușoară la revizia noțională,
gramaticală a textului.
În carte există, evident, și momente care predispun la inter-
pretări dihotomice. Spre exemplu, unor cititori le poate părea cam
întinsă și „buretoasă” intens-dialogica întâmplare cu vizita noc-
turnă a inoportunului musafir Jora-Gheorghe-Gheorghieș, scenă
mai puțin strunită sub aspect compozițional/stilistic. În schimb,
alți cititori ar putea găsi amplul pasaj adecvat în toate. Deoarece
romanul-fapt, fiind impregnat cu realitate/obiectivitate, pentru a
ajunge ceea ce este, operă de artă, nu a putut evita o doză mai
mare sau mai mică (mai mică totuși, dar de neglijat) de subiectivi-
tate. Într-o mai sesizabilă relaxare a grilei rigurozităților a ceea ce
se spune „același înțeles cu alt cuvânt”, putem admite că ultimul
pe lista sinonimelor subiectivității ar fi: estetica. Nu însă și invers.
Pentru că a spune că estetica e subiectivitate (dez)întrupată, mi
-73-
se pare că am comite o tautologie. Astfel că unii cititori ar pu-
tea ajunge și rămâne doar la „substanța” realitate-fapt (concret)
-obiectivitate, alții, grație instruirii și inteligenței, să meargă spre
subiectiv/estetic, judecând cât de cât mai exigent-polifonic nara-
țiunea în cauză. Însă ambele categorii de cititori vor remarca, in-
discutabil, plăcerea dialogului a autorului, pasiunea sa pentru ben
trovato-ul, neuitând, uneori, și de o primă componentă a sintag-
mei italiene care, integral, sună astfel: Se non e vero, e ben trovato.
Așa cum se încheie narațiunea, ea pare nefinalizată totuși.
Sau cu un final nedefinitiv. Însă intenția autorului pare a fi înțe-
leasă și poate fi presupus cu oarecare certitudine motivul inserării
aici a fragmentului-capitol „Înapoi la maimuță”, preluat din măr-
turisirile regretatului folclorist Gheorghe Spătaru (ni le-a poves-
tit odată și nouă, când eram invitații săi, împreună cu Arcadie
Suceveanu și Mihai Cimpoi), localizată însă inexact: „reproduc
interviul cu mucenicul acelor timpuri Gheorghe Spătaru… publi-
cat în volumul «Aici și acum», în 1976”. De unde în 1976?! A fost
un simplu moment de neatenție al autorului, textul fiind preluat
din volumul Basarabia în Gulag (1993). Editorii ar fi trebuit să-și
dea seama că „Înapoi la maimuță” nu putea fi nu că publicat, ci
nici chiar mărturisit în 1976 în necăzătoarea, cum ar fi spus Sera-
fim Saka, Uniune Sovietică.
În privința finalului… nefinalizat, din păcate, al romanu-
lui-fapt, ar putea exista două ipoteze: sau că autorul dorise să îm-
plinească o acoladă, legând începutul și sfârșitul cărții cu pagini
despre copilărie, dar pentru asta mai gândind să migălească pe
viitor, de care a fost, cu mare părere de rău, lipsit prematur, sau
că fragmentul era trecut provizoriu la urmă, pentru a fi, eventual,
introdus în prima parte a cărții, când Serafim Saka vorbește de
deportări, de unde și nota sa la începutul fragmentului în cauză:
„Prima deportare, 1941, eu nu am de unde să o țin minte, așa că
reproduc interviul…”.
(Referitor la vârsta precoce a autorului-memorialist, o paran-
teză necesară. Constatând că „romanul aduce sub lentilele mări-
toare o mare falie de timp – peste o jumătate de secol!”, la analiza
narațiunii prefațatorul Eugen Lungu face abstracție de o compo-
nentă importantă a ei, perioada copilăriei – capitolele „Originile”,
-74-
„Venetic în propria ta țară!”, „Orfani de război”, „Anii de școală”,
care nu doar alcătuiesc un sfert din zigzagata confesiune întru
redare de sine a autorului, ci constituie, eminamente, împreună
cu ultimul capitol, „Înapoi la maimuță”, un cutremurător docu-
ment uman din timpurile când antiumanul bântuia istoria. Sau
poate e mai bine așa, deoarece, cu alte ocazii, când a încercat să
opineze despre literatura memorialistică despre copilărie, criticul
s-a dovedit în afara temei, emițând presupuneri ce frizau hazliul,
amendabile, îndoielnice din punct de vedere exegetic.)
Aceste și alte aspecte tehnice, stilistice neclare până la ca-
păt, unele suprapuneri repetitive de idei, de formule-formulări,
dau senzația că autorul era încă în proces de finalizare a roma-
nului-fapt, ducându-mă din nou spre unele concluzii demne de
atenție ale esteticianului Mihail Epștein, citat mai sus: „Eseul s-a
născut din combinația unei filosofii proaste, lipsite de sistem, a
unei beletristici proaste, fragmentare, a unui jurnal prost, nesin-
cer, pentru ca, dintr-odată, să se înțeleagă că tocmai în lipsa sa de
noblețe (prăsilă) acest gen este neobișnuit de mlădios și valoros.
Neîmpovărat de o grea moștenire, el, ca oricare alt plebeu, se adap-
tează mai bine mereu fluctuantelor condiții ale vieții, să anime mai
multe personalități care scriu, decât genurile care își trag obârșia
din Antichitate. Eseisticul ar fi un amestec al diverselor cusururi și
nefinalizări, care dintr-odată ne permit să vedem acea parte a în-
tregului care le scapă iremediabil genurilor mai determinate, ce-și
au un ideal de perfecțiune (poemul, tragedia, romanul ș.a.), care
retează totul ce nu corespunde parametrilor lor. Pe când eseul îm-
bină autenticitatea cotidianului, caracteristică jurnalului, generali-
zările raționale (teoretice), specifice filosofiei, concretețea imagi-
nativă și plasticitatea, definitorii pentru literatură”. Mihail Epștein
concluzionează: „Eseisticul reprezintă o orientare mult mai amplă
și mai puternică decât oricare orientare filosofică sau artistică, mai
cuprinzătoare decât fenomenologia sau existențialismul, suprare-
alismul sau expresionismul ș.a.m.d. – tocmai din motivul că el nu
reprezintă orientarea unuia dintre branșamentele culturale, ci în-
truchipează specificul întregii culturi contemporane, ce tinde spre
unitatea neomitologică, spre concreșterea nu doar a metaforei și
noțiunii în interiorul culturii, dar și spre concreșterea culturii cu
-75-
existența dincolo de spațiile culturii. Eseisticul e apanajul conști-
inței creatoare la fel de înglobatoare, ce e peste acele curente, care
se revarsă în ea, ca și mitologia, din care toate ele și-au luat cursul”.
Iar eu unul cred că sub lumina acestor idei vine inclusiv elemen-
tul explicativ plusat romanului: faptul. Romanul-fapt ca motivație,
configurație, tehnică, stil, libertate de a muta și de a câștiga pe tabla
de șah a fragmentelor/fragmentarismului. Faptul fiind, implicit,
sinonimul literaturologic al eseului în multitudinea ipostazelor și
planurilor sale de manifestare în cadrul unui construct atât de am-
plu și de valoros, Pe mine mie redă-mă.
–––––––––––––––––
*Serafim Saka, Pe mine mie redă-mă, Editura Arc, Chișinău, 2013, 546 pag.
România literară,
nr. 32, 2014 (variantă de revistă);
Sud-Est cultural (variantă integrală),
nr. 3-4, 2014
Jurnalul lui Vasile Vasilache
(s
, i nu numai...)
Pentru Vasile Vasilache scrierea jurnalului nu a ținut de ha-
zard, de moft, de „printre altele”, ci a fost un act conștientizat,
asumat și continuat chiar cu efort, cu acribie, când era cazul, pre-
cum reiese din cele constatate de I. Nagacevschi, prefațatorul, care
a cunoscut caietele „de formate diferite, cu mult moloz în ele, cu
scris mărunt și înghesuit, cu zeci de ștersături și corectări, cu și-
rurile de litere având tendința să se extindă în toate părțile, să se
lățească peste câmpuri, să iasă în afara paginii”.
E o parte din diaristica lui Vasile Vasilache sau, cum ar fi zis
însuși autorul: „Cum să vă spun eu, bre? E o postată din truda mea
-76-
de taină”. (Colegul avea o expresie neaoșă mustoasă, care tenta
pe unii din noi de a-l parafraza, imita, dar nu și de a-l continua.
Vasilache nu putea fi continuat sau... stopat decât de el însuși.)
Pe 18 noiembrie 1966, apare prima notiță în viitoarea sa car-
te, editată, iată, peste cincizeci și unu de ani, în 2017. Ca program
vag încă, scriitorul își vede rezumatele din paginile ce au a urma
ca pe „o confruntare a «Eu»-lui cu lumea, cu cei de mă cunosc și…
nu mă cunosc…”.
Implicit, în discursul selectiv, se întrevăd și punctele de aten-
ție ale autorului, unul dintre care ține de portretele colegilor, de-ai
noștri sau de aiurea, primul din ele fiind al lui Ion Druță („Un
talent în care se zbat, crispat, harul și vanitatea, provocând zilnice
revărsări de fiere”). Portrete individuale, dar și colective: „Scriitorii
noștri (cei de inimă!), parcă-s șapte la o pălărie… Aida-de, of, da,
Doamne!… N-avem intelectuali… Niște moaște gemânde!”
Sau portrete din lumea și literatura mare: „Aseară am făcut
cunoștință cu Tarkovski (Andrei – l.b.). Gesticulația, mișcările,
comportarea – un neastâmpăr, parcă voit demonizat… Poate pen-
tru a-și ascunde înstrăinarea față de cele înconjurătoare? Oricum,
ai impresia unei agresivități silite, «forțate», «nevoite» (de la «ne-
voie»), pentru a-și păstra intactă o copilărie întârziată (sau poate
netrăită?…). (...) Are un râs sticlos, nervos, o față care te izbește
printr-o necontenită mișcare convulsivă; ai senzația că poartă un
obrăzar din care face ce vrea, pungindu-l, desfăcându-l, unghiu-
rile, colțurile gurii ducându-le până la ureche, străin, automat”.
(Portret realizat de un maestru, ce mai!)
Ori: „Gorki reprezintă pentru literatura universală unul din
cele mai rare și mai ciudate cazuri: o sete nebună de cunoaștere a
hamalului, – amestecată sau mai bine zis inoculată într-un talent,
căruia tocmai asta îi e contraindicat, – a dat naștere unui călugăr
fanatic, care propovăduiește… beat… de tot ce-a vorbit o lume…
până la el!” Superb!
Prozatorul se abate pe pistele teoreticienilor, unde își expu-
ne preocupările pentru artă (literatură, cinema), relațiile dintre
oameni, colegi. Astfel, în timp ce „critica literară” aservită, de uz
general sau academic de la Chișinău, stivuia pe raftul de bibliote-
că bizarerii despre realismul socialist, omul nou, rolul partidului,
-77-
atașamentul față de astea... și de celelalte, republicane și unionale,
ale „literaturii sovietice moldovenești” și ale bravilor ei șoimi care
nu erau, de fapt, decât niște coțofene guralive, Vasilache scrie în
jurnal despre unul din fondatorii și promotorii formalismului rus,
răspândit năvalnic în Europa și peste ocean, Roman Jakobson,
care într-un interviu din Les Lettres Françaises „încearcă să dez-
văluie o enigmă din multele, – raportul cuvânt-creație, interacți-
unea, interdependența și, totodată, contradicția dialectică dintre
acestea (fenomenologia ori structuralismul în lingvistică). Arta
este un adjectiv al realității, mulțumită primului, căci are tendința
de verb, adică de mișcare... Ciudat ca niciodată, azi arta dă dovadă
de structuralism. Au nu cumva o încătușă mult avansatul scien-
tism, au nu cumva tendința amețitoare de a abstractiza exhaustiv
noțiunea «lumea» știrbește spontaneitatea artei, actul intuitiv?”.
Aici și în alte momente revelatorii din această spunere de sine și
de alții, de lume, îl vedem pe Vasile Vasilache cel mai puțin cunos-
cut – scriitorul de dincolo de cromaticul său neaoșism asumat cu
bună știință – intelectualul timpului său, conectat la suflul și pul-
siunile spirituale transfrontaliere, de dincolo nu doar de hotarele
sovietice, ci și de dincolo de realismul socialist.
Sunt explicite și dureroase revelațiile psihosociale, inclusiv
scriitoricești, deloc puține: „O obiecție, pe care aș face-o tuturora:
lipsă de caracter nu numai artistic, ci și omenesc (se prea poate ca
ea să fie indispensabilă!). Tarele generației anterioare, procentele
ce se plătesc fricii, o trăsătură foarte dominantă într-un stat ci-
novnicit!”.
În timpuri când nu puteau exista mai multe păreri decât cea
declarată zi de zi de partidul-buldog în articolele de fond ale zia-
rului Pravda, scriitorul visează aievea în jurnalul său: „Hai să avem
fiecare dintre noi câte o părere!… Vor fi atunci mai multe păreri,
vom fi deci mai bogați sufletește, un popor va fi mai bogat spiritu-
al”. Reia mereu tentativele de a-și explica trăsăturile vremurilor pe
care le trăiește și de a le defini pe înțelesul său care, evident, dorea
să fie al mai multora: „Tendința secolului, aviditatea lui pentru
rațional, de-aici pentru abstracție… O sete nebună are secolul
acesta pentru dezveșmântare, pentru goliciune și spirit categoric,
de unde vine și brutalitatea, linearitatea, în numele exclusivității
-78-
scopului… Secolul constructivismului pune direct temei, chipuri-
le, pe miez, dar, descărnat, fructul și-a pierdut ademenirea, acel vi-
no-ncoa… Iar multele taine dezvăluite, cunoscute sunt însemnul
bătrâneții, al cinismului pronic și al proniei cinice”.
Strădania de a înțelege secolul, dar și pe contemporanii săi:
„Goliți de slăbiciuni, avea loc în oameni o inhibiție de încredere,
care-i copleșea, așa că la început parcă le turna în vine forțe noi.
Începea imediat «folosirea, aplicarea» acestor forțe în acțiuni, dar
imediat omul, tot acest om, care mai adineaori era îndrăcit de
atotputernic, – devenea deodată rătăcit, căci în marginile tuturor
fațetelor sale sufletești se vedea prăpastie, abis… Uluitor cum de
Dostoievski a prevăzut în Бесы (Demonii – l.b.) molimele sec.
XX, ridicate la ranguri statale, luate drept religie, legiferate”; „din
omenie, în numele omeniei, mai totdeauna s-au făcut cele mai
mari, masive, absurde vărsări de sânge – cruciadele, inchiziția, fas-
cismul, comunismul”.
Sunt și unele pasaje cu întrebări fundamentale: „M-a izbit un
gând: de ce arta modernă e preocupată esențialmente de MOAR-
TE?!”.
Omul sub vremi, mai ales sub comunism: „Presa noastră e per-
manent ocupată și preocupată de «popularizarea» politico-cultura-
lă, care în fond de cincizeci de ani continuă, sărăcind duhul. Tot mai
mult și mai mult spiritul ales, blagorodnic, nobil prin natura sa și
«de la natură», se izolează, «уходит в себя» (se retrage în sine – l.b.),
cum zice rusul, pentru că… n-are încotro! În consecință, o tot mai
largă sărăcire a duhului omenesc, o vulgarizare a lui”. Alte opinii
cutezătoare, în discordanță cu ce se întâmpla... afară, în societate, le
desprindem din paginile intitulate „Tratat despre prostie”: „Fiindcă
«deșteptul» e deștept! El niciodată nu e prost… uite-aici e aici! Un
deștept… e deștept, tovarăși! Deșteptăciunea e activă, e trepidan-
tă, e, dacă vreți, agresivă. Știți cine e cel mai mare prost pe lume?
Dum-ne-zeu! Uite-l, ăsta e prostul cel mare? Și știți de ce? N-a dus
lumea la capăt… A pornit s-o facă, la un moment dat s-a luat nu-ș-
cum cu altele, l-a distras cineva, ceva… probabil a văzut un fluture,
– era primăvară, – s-a luat după dânsul și a uitat să mântuie lumea”.
Cum de-și permite Vasilache, căruia i se suspendase drep-
tul la semnătură și aflat în vizorul diverselor organe de băgare de
-79-
seamă și interdicție, să continue a minimaliza, a sfida idealurile
comuniste îmbibate cu morală internaționalistă și „atitudine re-
voluționară”, scriind: „Referindu-ne la titlul unui roman modern:
am ajuns la omul fără însușiri, la literatura fără însușiri, adică la
scriitorul fără însușiri, ori la epoca fără însușiri? Iar dacă acest lu-
cru se întâmplă, de ce se întâmplă? Există un de ce aici, pentru că
am admis efectul, consecința, deci unde-i, care-i cauza?”?
Să cutezi tu să spui, puțin zis iresponsabil, că: „Începutul se-
colului XX prevestește intrarea în vigoare definitivă, irevocabil, a
pactului Faust-Mefistofel”, făcându-te a uita (bineînțeles, sfidă-
tor, provocator antisovietic!) că secolul a început cu marea revolu-
ție socialistă din noiembrie octombrie?
Cum să publici pagini referitoare la religie, existențialism,
Joyce, Kafka, Freud, Musil?
Și, parcă, hazardul, întâmplarea vieții ar propune un comen-
tariu la situație, i-ar sugera scriitorului să-l facă, acesta, pe 1 de-
cembrie 1968, notând: „Azi mi-am cumpărat de la magazinul de
mobilă de ocazie biroul fostului președinte al Consiliului de Mi-
niștri al RSSM (Rudi). Ceea ce se săvârșea la acest birou istori-
cește (dreptate, nedreptate…) eu sunt dator încă o dată omenește
să cumpănesc și să mă rostesc”.
Paginile de nonconformism, de răspăr cu ideologia oficială,
care apar în această diaristică de taină, ne îndreptățesc să tragem
concluzia că, în măsura în care jurnalul unui scriitor ține de lite-
ratura propriu-zisă, cel al lui Vasile Vasilache e literatură de sertar,
ce dă în vileag și lucruri destul de delicate, inclusiv cele legate de
starea materială precară a familiei, în care nu se obișnuiește să
se facă daruri tocmai din cauza lipsurilor. Vibranta și dezolanta
nuveletă despre trecerea într-o casă la curte, pe care o visase, și-o
dorise, însă care, de cum intră cu familia în ea, îi cășunează multi-
ple necazuri: „În prima sau a doua zi de cum m-am instalat s-a în-
ceput lupta cu «nisipul», alegoric vorbind, ca și captivul lui Kobo
Abe!… Și același sentiment al zădărniciei: oricât l-ai arunca, el
o să curgă neîndurător sub forma unor o mie de griji și grijulițe:
s-a rupt o scândură din poartă, sunt două sau trei olane sparte în
pod, iese fum, cărbunii… nu-s, copiii n-au scaune, n-au mese, e
frig, se cer reparații generale, beciul se năruie; și tu din zori până
-80-
în noapte trebuie să te scuturi grijuliu ca un câine ud de ploaie...
Starea aceasta a mea jalnică o mai agravează și o oarecare
суеверие (superstiție – n.m.): în casa asta un altul și-a luat singur
zilele, iar în casele de la țară, unde «nu ne mergea», cum zice ne-
vasta, – de asemenea au fost sinucideri și omucideri… Fără să vrei,
începi să crezi în păcat și răsplată, să te simți o ființă neapărată,
nu numai neputincioasă…”. Ca și mulți alți colegi, am beneficiat
și eu de ospitalitatea acelei case de pe la începutul fostei străzi a
Livezilor, astăzi Mateevici. Am coborât și scările aproape abrupte
ale adâncului beci cu butoaie de vin bun, însă în care, până a veni
noi, își pusese ștreangul de gât nedreptățitul scriitor V.R. L-am
ascultat pe Vasile Vasilache în veranda gospodăriei, depănându-și
impresiile despre basmele chineze, ba chiar îmi amintesc că, la un
moment dat, era preocupat de celebrul narator Pu Songling și în-
cerca să le insufle și altora interesul pentru nuvelele cu vulpi șirete
(femei transfigurate) ale acestuia, găsind în urzeala subiectelor lor
o filosofie mai specială.
Starea intelectualului sovietic dintre Nistru și Prut? Nevoința
sa, a scriitorului, de a umbla să vândă carnea de vită a unei rude
de la țară? Scena merită reprodusă, fiind una sui generis sovietică,
adică anapoda:
„Azi-dimineață, taximetristul, un ovreu:
– Eu, dacă vreu, pot să nu te ieu, că mata ai comandat taxi,
așa-i? Dar ce-mi vâri, carne, așa-i?
Eu:
– Da eu te rog frumos…
– Așa-i, toți te roagă frumos, da eu răspund, uite cum e…
La bazar, la 7 dim. Întuneric… Carne, carne… M-am stre-
curat al doilea ori al treilea… Zic unuia care a venit al patrulea:
– Tovarăși, aici e rând, luați aminte, iată dumnealui e primul,
eu după dumnealui… Dumneata după mine ești, zic lui al treilea:
– Mata ești după mine, face el serios, abătut chiar…
În mine se revoltă târgovețul, stau în pălărie, mantou. Toți
tac… Adică știm noi ce știm: și într-adevăr, eu am rămas ultimul
cu carnea…
Tăcut, mi-au mutat-o de-acu înăuntru, pur și simplu mi-au
zvârlit-o „delicat” de pe-o masă pe alta, acolo au trântit-o peste
-81-
niște găini, un hahol (ucrainean – l.b.) sărea să-i dea cu găina în
cap lui, dar, văzând că… carnea nu-i a aceluia, s-a luat cu mine la
harță, m-a făcut nebun, prost… (iar când a venit să-i ia analiza…
a râs cretin… îl întreba de unde ești? He-he-he… De la he-he-
he…)...
Apoi Istoria cu spravca (certificatul – l.b.)… (3 ruble amen-
dă). Apoi cu bacșișul… cum unul se bătea cu pumnul în piept
spunând că-i căruciorul lui... Apoi chemarea, câte pe unul, unde
cei doi «vetsanitari» își făceau năravurile… numai ce-l vedeai ie-
șind… cu ștampila lipind-o… Apoi: când mă trezesc, doctorul mă
dă afară…
– Ce caută aici cumpărătorii!…
– Sunt vânzător …
Remarca:
– Dă trei ruble și na un halat…”
La patruzeci de ani împliniți, Vasile Vasilache pleacă benevol
de la revista Nistru, organul Uniunii Scriitorilor din Moldova,
convins că trebuia mai demult să se retragă „din aiureala asta lo-
cală, așa-zisa viață literară, în care poți să te referi la trei-patru
scriitori – nu mai mult, – și toți aceștia atât de disparați, atât de
contradictorii (ori e prezent în actualitate cu «tema», dar verbu-i,
stilul, viziunea, e a lui Stamati ori… nu-i nici una, nici alta…) –
încât te lași păgubaș”.
De altfel, prea puține nume de scriitori, pictori, actori, mu-
zicieni etc. au fost admise de autor în aceste pagini. Motivul e
de înțeles: pe foarte puțini din contemporanii săi chișinăuieni îi
considera intelectuali de valoare, rasați: „Scriitorii noștri (cei de
inimă!), parcă-s șapte la o pălărie… Aida-de, of, da, Doamne!…
N-avem intelectuali… Niște moaște gemânde! Când nu mai vezi
niciun chip – să hohotești demonic!…”, notează autorul jurnalului
și acum înțeleg mai explicit un caz despre care se întreba, revoltat,
un alt coleg, remarcând că, într-un articol pe care i-l solicitase
revista din Moscova Iunost’ (Tinerețe) despre starea literaturii în
RSSM, Vasile Vasilache nu amintește de... niciun coleg!
În notele de jurnal colegii de condei apar de cele mai multe
ori fugitiv și, de regulă, în cazuri anecdotice: Marinat, Vatamanu,
Bolduma, Cărare, Costenco... Eu unul mă mir că pe parcursul
-82-
cărții nu apare și Saka, prietenul, interlocutorul în lungi discuții
și partenerul de nenumărate partide de șah. [Bărbații din familia
Vasilache, tatăl și cei doi fii, alcătuiau o echipă redutabilă de șa-
hiști. La turneele de șah între scriitori, organizate de regretatul
Laurențiu Ulici, locuri premiante le reveneau și Vasilache(iști-
lor)...]
Însă la Chișinău nu prea afla el convorbitori interesanți, unul
dintre puținii cu care se întreținea ore în șir fiind pictorul Mihail
Grecu, în atelierul căruia adăsta pentru lungi taifasuri și pe care
îl portretizează în mișcare temperamentală, revărsătoare în „ne-
sfârșitele sale monologuri incantatorii, euforice”. Grecu care, spre
deosebire de alți colegi-pictori ai săi, „față de raporturi, corespon-
dențe, amiciție, te incită, te-ațâță, nu-ți dă pace ca un ghidușar”.
Trimiteri la multiplele, vastele sale lecturi, unele din care ți-
neau nicidecum de divertisment, ci de studiu, de cercetare. Lecturi
întrețesute cu propriile sale opinii: „Am citit Cervantes al lui Bru-
no Frank. O carte scrisă șmecherește, hâtru, adusă sub un unghi
donquijotesc, plină de compasiune admirativă, un Cervantes do-
cil, – eu îl văd, îl intuiesc un buclucaș fără pereche, obrăznicătură
în fața destinului, un nărăvaș pe care până nu l-au ogoit ambițiile,
nu l-a zlămăcit viața – n-au putut țâșni din el semințele”.
Din unele cărți extrage un conspect esențializat.
„Am luat cinci volume din Th. Mann, «Craii de Curtea-Ve-
che». Tot mai mult și mai mult mă cuprinde dorul de lectură, ceva
alcoolic, încontinuu, aș citi cum citeam în închisoare sau când
m-am întors. Singurătatea îmi dă, îmi strecoară o plăcere de în-
tovărășire cu cartea. Undeva ființa-mi nu-mi e făcută de lume, de
dezbateri, întâlniri, polemici intelectuale… O mulțime de vești
despre carte, gusturile care o încearcă și o dezleagă.”
Se știe că lecturile îi stimulează unui scriitor propriile idei,
intră, implicit, în scrisul acestuia. Astfel, citând din „Caietele” lui
Camus: „Timpul nu se scurge repede când este observat. El se
simte supravegheat. Însă timpul profită de distracțiile noastre.
Poate există chiar două feluri de timp: acela care este observat
și acela care ne transformă”, V.V. pune în paranteză: („Ah, ce se
mai leagă de «cocoș»!”); sau altă remarcă: „Tot aici: Serafim de
după ochiul, prin și după care se ascunde târgovețul! Am să scriu
-83-
numaidecât!”, adică întrevede posibila imersiune sau întrepătrun-
dere mutuală a filosofiei înalte cu cea a „prostimii” din romanul
său Povestea cu cocoșul roșu.
Tot la lecturile nesățioase trimit și nenumăratele citate în lim-
bile rusă, franceză, latină. Păcat însă că cele mai ample, cu întâm-
plări și dialoguri în limba rusă (întâlnirea cu Andrei Tarkovski, de
pildă, sau lungile extrase din și despre Tolstoi, cele din T. de Char-
din...) nu sunt traduse în românește, ca și multe noțiuni, frânturi
de dialoguri, reproduse din corespondența personală și lăsate în
matricea lor slavonă, unele de-a dreptul supărătoare prin întinde-
rea lor, ca cel de pe paginile 108-110, iar culmea... nerespectului se
întinde pe 37 (!) de pagini (117-152)! (E un conspect din lecturile
la zi, Dostoievski, Hegel, dar, în mare, Coranul.) Astfel că citito-
rul român de pretutindeni, în special cel din dreapta Prutului, este
oarecum... nedreptățit. Ba chiar, în întregul său, jurnalul, cu pasaje
considerabile neromânizate, e în pierdere. Să zicem, dă un rezultat
destul de bizar neglijența de a lăsa un cuvânt străin într-o sim-
plă frază: „Mama calcă ceva pe рояль”. Neglijența sau indiferența
de a nu da o noțiune în românește: pian (cu coadă). Regretabil,
însă astfel de frazeologii mixte sunt mai multe, dând impresia de
macaronism lingvistic. Ba chiar așa e. Supără rusismele, de regulă
cancelarisme de tot soiul, netraduse. Și când te gândești că era atât
de simplu să le redresezi, fără eforturi speciale... Iar în subsolurile
paginilor sau în paranteze trebuiau plasate note explicative, care
ar fi făcut lectura accesibilă unui număr mai mare de cititori. Să
mai fi îngăduit câteva zile cu publicarea, acest lucru îl puteau face
cu brio îngrijitorul ediției Victor Vasilache și lectorul ei, Igor Na-
gacevschi, ambii fiind și buni traducători.
E o neatenție în compoziția volumului, astfel că, în varia, după
paginile scrise la Ialta în primăvara anului 1987 (probabil, aici e
vorba de o datare greșită, apărută din neatenție) să vină, „ireveren-
țioase” față de cronologie, notele, deloc puține, din 1966, 1968 etc.
În fond, este vorba de un jurnal pe sărite, ceea ce ne face să
regretăm că Vasilache nu a avut un apetit mai statornic pentru
notații, fulgurații, mărturisiri...
Dar să revenim la calitățile „fără cusur” ale jurnalului, care
e consemnare, relatare, atitudine întru demnitate și verticalitate
-84-
umană, intelectuală, însă, de multe ori, el e pigmentat și cu adevă-
rate mostre de proză aleasă: „...un soare pieziș roșu-portocaliu, or-
bitor, o reveneală primăvăratică, iute, o lihneală a văzduhului, slă-
jituri (Vasilache folosește și localisme, procedeu la care voi reveni
mai jos – l.b.) din verdeață, frunză, sfecla ieșită din pământ, ca din
mânecă, un ciot de mână... O întorsătură apocaliptică, – o toam-
nă, – răsturnată printr-o primăvară, – când din înmărmurirea asta
tomnatică se desprinde mișcarea, – au ieșit brusc, din pământ,
furnicile, șoarecii, gândacii, au pornit orb fluturii, gângăniile, muș-
tele, rădaștele ș.a.m.d., de parcă undeva, cineva, a electrizat ceva
(scoarța Terrei, – o explozie atomică?) și s-au pornit apocaliptic
toate în horă… – și de ici… moare Zaharia! Odată moare!”. Cât
de în spațiile sale e prozatorul-diarist!
În mai multe cazuri/pagini, jurnalul devine spațiu de labo-
rator pentru ce scrie și va scrie Vasilache, aici el dând, uneori in
extenso, pasaje cu personajul său Serafim/Anghel, cel ce zice des-
pre sine: „Sunt preocupat pe lumea asta de ce vrei, dar mai ales de
idei și femei” (ca să ne amintim din nou de „conviețuirea” firească
a filosofiei (idei) și a neaoșismului, aici sugerat de preocupările
pentru... femei.
Laborator și autosupraveghere în cele legate de profesie:
„Ciudat, în actul scrisului ne conduce un sentiment – (înainte de
a se încununa în gând), un fluviu subteran”.
„20/XII.1966. Trei zile nicio pagină, azi 8 în șir și, pare-mi-
se, inspirate!”
„Iată-s trei zile – 6 păginuțe scrise, însă un freamăt lăuntric
ce mă înfioară, îmi dă frisoane, îmi tremură mâna… I-am găsit
doar cheia”.
În unele pagini scriitorul este în dialog cu sine însuși:
„De ce mi se supune atât de greu Anghel? De atâta că-mi e
un rod al rațiunii? Bine, dar mai în toate sunt de acord cu el!
– Cu mintea, Vasile! În fond, ești un moralist… ca orice mol-
dovean”.
Sau:
„Aceeași grijă! În definitiv, te întreb, Vasile, ce mobil ai dat tu
lui Anghel în partea I pentru a săvârși ceea ce a săvârșit? Niciun
mobil, nici sentimental, nici rațional! Pur și simplu, ai parodiat
-85-
câteva aparențe (mai degrabă) ale socialismului… Câteva trăsă-
turi demagogice ale politicianismului stalinist, hrușciovist. (Ori-
cât ar părea de straniu, unul s-a continuat prin celălalt, în dauna
– ha-ha! – în dauna amândurora.)” (12 august 1968).
E în jurnal o benefică dedublare ideatică și stilistică, în care
alternează pagini de o subtilă estetică, filosofică elitar-literară cu
cele de pe versantul ruralismului și neaoșismului, în care Vasile
Vasilache a excelat. Acum însă, cu o întârziere de jumătate de
secol, îl vedem virtuos și în imaginarele saloane, la efervescen-
tele simpozioane de dezbatere a ideilor secolului XX în percuții
de ecou cu cele care străbat spre noi din adâncile antichități. Se
întâmplă și pasaje mixte, să zic așa, în care stilurile și ideile, de pe
o parte și de pe alta, se amestecă, metisajul având și el savoarea
sa: „Prostuțo… Mai departe zici, adică întâi zâmbești deștept și
mai zici o dată: «Prostuțo, nu te supăra, dar…». După acest «dar»
începi s-o dumirești, s-o convingi. După acest «dar» de natură
aristoteliană, hegeliană, îi torni, o dumirești, o lămurești, o povă-
țuiești… Prostia te ascultă. Marele har al prostiei, marea ei calitate
e că te-ascultă cuminte, supusă, docilă, plecată, uimită, ca la urmă
să exclame: – Deștept mai ești!”
Acesta părea a fi un procedeu pe care Vasilache îl aborda cu
bună știință, mizând pe un efect sigur, precum în nuvela „Elegie
pentru Ana-Maria”, în care se citește și se comentează Kant de
către omul simplu.
Sau un alt pasaj de stiluri „amestecate”, cu subtilități elita-
re și inflexiuni de la talpa țării: „Am făcut Maiul-Paștele la țară.
Nimic mai răvășitor și mai dezolant decât oamenii aceștia simpli
jucându-se de-a v-ați ascunselea în gânduri, în vorbe, supunân-
du-se bontonului local, codului lor etic vechi-străvechi, confor-
mându-se momentului, circumstanțelor și celor din jur…
…Astfel sub ochii tăi se joacă Shakespeare la orice pas sub
naivitatea cea mai crasă, cu o candoare ipocrită, întâlnită doar
printre aristocrații seculare… Iar privirile, privirile numai cât fac!
Uh…”
Peste vremi, un jurnal poate trezi și destule regrete, inclusiv
pe cele legate de proiectele jinduite de scriitor, însă care, din pă-
cate, nu au trecut de pagina în care au fost anunțate și... uitate sau
-86-
abandonate din diverse motive, care se insinuează neprogramatic
în destinul și travaliul autorului, Vasilache gândindu-se să scrie
eseul „Shakespeare și literatura modernă”. Apoi doar l-a schițat,
lăsându-l de componentă a jurnalului.
„Tratat despre prostie” și „Shakespeare și niciun sfârșit” sunt,
de fapt, două eseuri care au rămas în jurnal, adică în manuscris,
din simplul motiv că autorul lor înțelegea perfect (de trist) că, la
acea vreme, ele nicidecum nu ar fi fost acceptate de vreo publica-
ție literară, de cultură, din foarte puținele care apăreau pe atunci
la Chișinău: Cultura sau Nistru. Realismul socialist, dar mai ales
puterea comunistă, de o stupidă ideologie reducționistă insinua-
tă în toate, nu ar fi acceptat ca cititorul, care e om sovietic (și al
muncii!), să fie băgat în confuzii de texte atât de... mai bine zis
– texte din altă lume și pentru altă lume. Dar dacă e să acceptăm
prezumția absurdă că astfel de demersuri – în răspăr cu ideile lu-
minoase ale omului nou sovietic constructor al comunismului – ar fi
fost totuși publicate în RSSM, vai cum săreau pe autor necruță-
torii partinici Cibotaru, Racul, Corbu, mai tinerii înrăiți Dolgan,
Senic, Botezatu, hârâitorul Hropotinschi și care or mai fi fost pe
atunci, mânuind în loc de condei măciuci!
Nu s-au împlinit nici alte planuri pe care și le anunța: „Nu-
maidecât, la prima eclipsă creatoare, trebuie să scriu ceea ce mă
cearcă de ½ de an: «Despre provincialism» și apoi o recenzie la
«Basmele» prelucrate de Botezatu”. (Aici, nu mi se pare firească,
în acord cu sensul intenției sintagma „eclipsă creatoare”. Poate –
clipă?) Rămân uitate și alte proiecte jinduite: „...trebuie de scris
ceva din istoria asta (despre un atlet de bâlci – l.b.), căci la un
moment dat am simțit o detașare ciudată față de cele din jur –
îmi da târcoale un sentiment și un gând de-o povestire”. Intenția
primului eseu – „aș vrea să scriu despre provincialii necontaminați
de provincialism” – a trecut doar în schița sumară ca variantă de
jurnal.
Din păcate, la suprafață, dar și în subsidiar, jurnalul lui Vasile
Vasilache oferă multe probe de surdină și abandon, lehamite și
resemnare, pentru că nu-i stătea în putere unui scriitor onest și
cu adevărat talentat de la Chișinău să înfrunte deschis regimul
opresiv imperialist, deznaționalizator, care curma elanul, descura-
-87-
ja intențiile, paraliza posibilitățile și disponibilitățile de creație, în
vreme ce stimula grafomani de tot soiul, agramați, coțcari înălță-
tori de lozinci, șefuleți (secretari) de la uniunea scriitorilor, turnă-
tori așteptând cu denunțurile în gușă prin anticamerele secției de
propagandă de la CC sau cele ale KGB-ului. De aceea, ajuns la
Moscova sau la Ialta, Vasilache căuta a se întâlni cu personalități
de atitudine în răspăr cu puterea oficială, printre care îi aminteam
pe Tarkovski sau Naum Korjavin. În metropola sovietică se mai
puteau da semne de rezistență, având încurajarea și susținerea ta-
cită a unor reprezentanți ai ambasadelor străine, agenții de presă
de peste hotare, care relatau în Occident despre zvâcnetele de ne-
mulțumire din Moscova, unde anumiți șefi de state și organizații
internaționale luau atitudine întru apărarea libertății cuvântului,
drepturilor omului în general. Pe căi diplomatice, prin oameni de
cultură, editori, jurnaliști străini, de sub zidurile Kremlinului mai
puteau fi expediate scrieri contestatare, ca să ne amintim de cele
ale lui Soljenițîn sau de romanul Doctorul Jivago al lui Pasternak.
Însă la Chișinău, în RSS Moldovenească, nu existau ambasade și
consulate străine, nu erau acreditați corespondenți din Occident,
nu veneau în turneu formații teatrale, artistice de peste hotare...
În genere, prin capitalele republicilor unionale, de cum încerca
cineva să facă un gest de nemulțumire față de putere, fără amâ-
nare, o astfel de cutezanță era anihilată de ciclopii de tot soiul, de
strădania lașă, obedientă a cozilor de topor autohtone ce-și luau
simbria de la partid și Securitate. La Chișinău nu era posibilă cir-
culația subversivă a samizdatului ce reușea să iasă din ghetoul său,
cu care, sunt sigur, era la curent Vasilache, pe când se afla dincolo
de Nistru.
Un discurs aparte din jurnal este intitulat Ialta, urbe prover-
bială în activitatea fondului literar sovietic, pe acolo, oploșiți în
așa-zisa casă de creație, perindându-se, aproape ritualic, și multe
zeci, poate chiar sute de scriitori de la Chișinău. Unii dintre ei
își programau sejururi lungi, reluate din an în an, alții mergeau
în acea zonă subtropicală blândă chiar de două ori în patru ano-
timpuri, însă, din câte îmi amintesc – dar sunt sigur că îmi amin-
tesc limpede – nimeni dintre ei nu a lăsat referințe scrise despre
această urbe, nu a încercat să-i schițeze un portret tipologic, cum
-88-
o făcea, în primăvara anului 1987, Vasile Vasilache. Frumoase,
plastice, memorabile pagini. Iată un fragment: „Orășelul acesta se
afla într-o văgăună. Din sus, de la miază-noapte, din apus, și din
răsărit, îl fereau creste galbene de piatră, albicioase, sau albe-albe,
ca helgea – iarna, când cădea zăpada. Iar poalele, tălpile i le spăla
marea… Din sus, din miază-noapte, răsărit și chiar din apus, ca un
căuș într-o rână, ca o albie pe-o coastă, crestele semețe, albicioa-
se, căptușite permanent cu zăpadă, fereau orășelul de zvăpăierile
continentale: geruri, nămeți, ploi torențiale, stihii și răbufniri ale
naturii! Dincoace, la poale, marea i se unduia la picioare și totuși,
ca marea, neastâmpărată. Dar, de, ca marea, – niciodată nu-și ieșea
din maluri, din vaduri, – deci, ca marea cumplită și blândă, cum e
ea din vecii vecilor…
Așadar, din sus, din est, din vest – protecție continentală, iar
de la miazăzi, marea, așa nesfârșită, iarăși protectoare.
Orășelul era, de la natură însăși, ca o binecuvântare.
...Mai în scurt, orașul acesta semăna oarecum a paradis, unde
pe orice om sănătos care nimerea încoace, îl cuprindea o tristețe
sfâșietoare în urma unui raționament instinctiv și, prin urmare, cu
atât mai zguduitor: «Nu-mi vine să cred că toți acei care au trăit
aicea au murit, ca să zic așa, forțat, constrânși de acele calamități
care sunt bolile, suferințele trupești ale omului»...”.
Pe acolo, pe la Ialta, își căuta și găsea refugiu omul și scriitorul
Vasile Vasilache. Omul care hălăduia, cutreiera acei versanți cu
chiparoși, meditând îndelung sau angajându-se în discuții întinse
și alambicate. Ca bun cozeur l-am cunoscut și noi, aprinzându-se
de la contraargumentele interlocutorilor, dar și de la propriile di-
vagații când savante, când neaoșe, plastice, poetice, după unele
din care se întâmpla să constate: „Ieri parcă dăduseră năbădăile
peste mine – amețisem – vorba e că discutam cu un rus: a) despre
Cehov; b) despre «pericolul galben»; c) despre evrei: «Nația mea
e mai presus decât toate», – mi-a declarat o fetișcană de 19 ani,
și multe altele: Shakespeare, Goethe, literatura de atmosferă, lit.
de caractere, lit. antică, clasicism, etică de scriitor, și multe, multe
altele – 3 ore în șir”.
La Ialta (de altfel, ca și la Chișinău) juca nenumărate partide
de șah.
-89-
 Uneori, vreo excursie: „Azi am vizitat «Casa Cehov». Un sen-
timent zguduitor de contradictoriu. Pe de o parte: universal recu-
noscutul Cehov, pe de altă parte: umilul, supusul, pricăjitul Cehov
sub apăsarea vieții materiale, cu sunduce, cu mobilă întâmplătoa-
re, cu adunătură, cu vechituri – fecior de târgoveț și „хозяин“ (stă-
pân – l.b.), cap de casă condus de femei, de capricii și necazuri in-
solubile: boală, resurse materiale limitate, prieteni… așa și așa…”.
Și, parcă oarecât aparte și osebit de omul Vasilache – scriito-
rul care ca și cum nu se afla, cât și-ar fi dorit, într-un ritm firesc,
dezinvolt de creație, ostracizat la Chișinău, descurajat în elanuri
și intenții, refugiat la Ialta, unde spera să-i revină posibilitățile,
abilitățile de a făptui prin cuvânt. Mai curând traducea decât se
dedica propriilor pagini.
(Da, ca să nu fiu chiar nedrept cu scriitorii noștri afoni la
farmecele orașului Ialta: pe acolo, lor li s-au întâmplat diver-
se cazuri hazlii, anecdotice, discuții crâncene, în contradictoriu,
unele dintre care le-am fixat, la rându-mi, în jurnal, altele chiar
publicându-le. Unii dintre acești colegi, întorcându-se de la fruc-
tuoasele sejururi de te miri ce din Crimeea, aduceau la uniunea
scriitorilor vești despre ce mai face Vasilache pe acolo, Vasilache care
se întâmpla să se afle în blândețea acelor locuri luni la rând. Da,
lună după lună, parcă însingurat, parcă în toate ale lumii venite de
pe la Moscova, Leningrad, din Siberia, de pe la minele de cărbuni
de unde minerii își gratulau soațele cu bilete de odihnă la Ialta,
lăsându-le în libertatea și ademenelile lor... – să zic așa, în tonali-
tatea discretă, cuviincioasă și doar oleacă-oleacă aluzivă a lui Vasile
Vasilache. Pentru că, sfătoasă, grijulie, Ialta îți hotărăște să nu prea
fii dezlegat la limbă, să mai păstrezi și unele taine, distanțe, să faci
ferfeniță niște bonuri, chitanțe de restaurant, hotel... Vorba auto-
rului: „ici… a fulgerat o împunsătură, dincolo alta cu două sensuri,
mai încolo o căutătură…”. Și vorba lui Camus, pe care-l citează:
„Arta are mișcările pudorii. Ea nu poate să spună lucrurile direct”.
În fine, ar fi o temă: scriitorul chișinăuian și nurii Ialtei... Pe
cât a fost predispusă atenția și memoria, eu unul am reținut pentru
jurnalul meu mai multe întâmplări născute ca și cum direct... lite-
rare cu unii dintre literații noștri: Nicolai Costenco, Anatol Cio-
canu, Victor Teleucă, Ioan Mânăscurtă, Haralambie Moraru etc.
-90-
Ba chiar unele deja le-am și împărtășit cititorilor, astfel împli-
nindu-se proverbul cu dar din dar se face rai. Pentru ca iar să ne
amintim de constatarea lui V.V. despre Ialta: „Mai în scurt, orașul
acesta semăna oarecum a paradis”...)
Pe la Ialta (ai noștri parafrazau simplist: La alata...), ca și pe
la Chișinău sau aiurea, îl încercau și tentații sau rezumate de ro-
mane erotice, în jurnal relatate la persoana a doua; persoana care
se întreabă: „De ce fetele secolului 20 (a II jum.) preferă oamenii
stătuți?”. Și, bineînțeles, e predispus să caute răspunsul, să-l audă
de la ele, tinerele. Subiecte delicate, însă nu încrâncenat criptice,
pentru ca să nu se înțeleagă cine au fost actanții, în unul din ca-
zuri apărând frământul trepidant al omului oarecât derutat: „O, și
atunci, înjosit de tine însuți, de cei din jur, de însăși draga ta – res-
pingi cu furie oarbă sângele tău, casa ta, dragostea-pălălaie, te în-
singurezi până la omucidere! Dar timpul, timpul, singurătatea…
Atunci lăcrămezi scrâșnind, și blestemi… Și, desigur, blestemi pe
cei dragi întâi, blestemi destinul, anii… Dar nu-i de ajuns: vine
după asta sentimentul neputinței, aburii furiei oarbe și ai demo-
niei îi duc un vântuleț de somn, ori o priveliște, ori o pereche
îndrăgostită, mai în scurt o veșnică nevinovăție străină, care mai
ieri a fost a ta și n-ai prețăluit-o, «câine ce ești»! Pe cine să în-
juri? Asupra cui s-arunci «păcatul»? Ei, și-abia atunci îți zici: așa
sunt eu blestemat, ca să n-am parte de nimica pe lumea asta afară
de-un orgoliu bolnav: ori totul până la dispariție, ori nimica”. E
unul din alte câteva episoade similare, în care protagonistul tra-
ge concluzia: „Știu, nu controla raporturile cu lumea prin femeie,
aceasta fiind impulsul răsturnărilor. Pentru prima oară simt câte
fațete capătă lumea”. Fațetele lumii, ale dragostei, ale escapadelor,
revenirilor, căinței, din nou – năzuinței la... Episoade cât de cât
criptate, dar nu prea mult, în jurnal, despre unele dintre care, la
vremea întâmplării lor, au știut rudele, prietenii, colegii, binevoi-
torii (?), răuvoitorii, cârcotașii, jubilatorii... Pentru că asta e – așa
e lumea... Episoade, istorii, istorioare despre care protagonistul se
întreabă ce ar fi dorit, de fapt, dânsul de la ele: „Satisfacția unei
ambiții de mascul? Vezi bine, niciodată nu m-aș fi dus mai depar-
te, – mă știu, prea bine mă știu! Sentimentul autoconservării e atât
de puternic, încât și lașitatea o declar aici… virtute”.
-91-
 Mai memorabile – alegoriile „abătute” spre realitate, spre în-
tâmplările autentice din destinul său, parabole trăite „personal” ca
cele ale relațiilor dintre un bărbat la 40 de ani și o ființă fragilă
de 19 ani... Astea, narate în „stilul său esopic-autoprotector”, cum
formulează I. Nagacevschi în prefață.
Spre partea de final, jurnalul parcă ar „degrada” în caiete de
lucru, de laborator, înregistrând notațiile fugitive de subiecte rus-
tice, relatate după spusele altora sau pe care le-a cunoscut personal
și înclinate spre narațiune artistică: „Satul bolnav de râs”, „Dănilă
de la Colicăuți”, „Mătușa Chira și frizerul Buium” (titlul îmi apar-
ține – n.m.), anecdotica amară cu Ion Bolduma, „Ita”, „Ciulucani”
de un stil oral alert, zigzagat, i-aș spune. Impresia că au intrat aici
și două-trei secvențe din posibile scenarii cinematografice.
Cam mai bine de o treime din volum conține texte paralele
jurnalului, diaristicii: conspect de lectură, pagini incipiente pen-
tru posibile narațiuni. Notițe sporadice, fugitive, grabă din condei
pentru viitor temei, când ar putea intra în vreo nuvelă.
Acest gen de pagini te pot duce la concluzia că totuși V.V.
nu a avut un apetit mai statornic pentru notații, fulgurații, măr-
turisiri diaristice, fiind „abătut de la trebi” de scriitorul aflat în
vâltorile complicatei sale narațiuni Povestea cu cocoșul roșu, prima
parte a căreia apăruse în 1966, iar a doua în 1986. Este aproape
exact perioada în care se decisese să-și scrie jurnalul. Dincolo de
care a fost mereu stăpânit de voluptatea povestirii, rostogolitoare
din sorgintea ei neaoșă, oarecum moralistă, ducând, pilduitor, spre
concluzii cu aplecare la stările de lucruri concrete, în istorie, în so-
cietate, în destinul omului sau oamenilor. În destinul scriitorului,
scriitorilor...
* * * vieții sale, dând flashbackuri false, incoerente și inexacte sub as-
De ce ține cineva un jurnal?
Vasile Vasilache parcă ar schița următorul răspuns: pentru
a-și decanta cele întâmplate „După o confruntare a «Eu»-lui cu
lumea, cu cei de mă cunosc și… nu mă cunosc…”. Nota chiar
așa, în ziua în care a pus primele fraze în ceea ce avem acum, Jur-
nalul său editat. Jurnal autentic, necontrafăcut. Iertați-mi această
aproape tautologie – Jurnal autentic, necontrafăcut –, însă am un
-92-
grav motiv de a sublinia această aproape banalitate. Pentru că...
Dar s-o luăm pe rând. Acum mai mult timp (deja...), la Uniu-
nea Scriitorilor din Moldova, discutam de una, de alta cu un coleg,
când, la un moment dat, se apropie un alt coleg, întrebându-mă
dacă i-am citit jurnalul publicat nu demult și ce impresie mi-a
produs. Ba chiar dânsul reușind să-mi spună cum, atunci, când îl
scria/ținea, din teamă de „organe”, îl tot ascundea, îl tăinuia, îl…
Ce să-i faci?... Autorul uitase, probabil, că nu chiar cu mult
timp în urmă, îmi spusese cu gura lui (ceea ce eu știam fără dubii)
că, de fapt, nu a ținut un jurnal, dar… etc. Etcetera însemnând, de
fapt, inventarea diverselor tertipuri de a motiva totuși ceea ce nu
a avut – un jurnal în bună regulă, completat curent, onest, nemis-
tificat mai apoi, peste ani.
Apare deci fireasca întrebare nedumerită: De ce oare auto-
rul se hotărî să-și mintă colegii, critica de specialitate, eventualii
cititori? Probabil, a posteriori, o fi găsit că ar fi important să aibă
la activul scrisului său un jurnal, care i-ar adăuga prestanță, soli-
ditate, poate chiar admirație! Astfel că și-a zis să inducă lumea în
eroare, să-și fenteze colegii, să-și tragă în piept cititorii.
Însă eu îi rămăsesem dator cu răspunsul la întrebarea ce im-
presie mi-a produs pseudodiaristica sa, compunerea, recompu-
nerea, potrivirea post-factum, peste ani, a vieții sale – tot ce se
abate, adică, de la principiul și natura propriu-zisă a jurnalului:
gen sincronic, care se întâmplă, se plăsmuiește ad hoc, când omul
își pune pe hârtie impresiile, raționamentele acum și aici. Și astfel,
aș mai adăuga. Subliniez: astfel, nu altfel, ca în cazul respectivului
autor ce s-a străduit să reinventeze prezentul din trecutul depăr-
tat. Încât, rememorându-și pseudojurnalul, el nu mai găsește și nu
poate nicidecum garanta coerența unui curs al retroîntâmplărilor
pect cronologic.
Și totuși, ce păreri îmi trezise acea mistificare acronologică,
asincronică? Păreri contradictorii, de la bune, bunicele – la deplo-
rabile.
E textul despre un tânăr inginer (sau, poate, arhitect, eco-
nomist...) care, la cam 30 de ani, se gândește, jinduiește să se de-
dice literaturii. Visează, exersează, învață, chinuitor, posibila artă
-93-
literară. În felul său. Complicat, greu. Se simte acut lipsa unei
pregătiri filologice, a nefrecventării umanioarelor. Chin de calfă
autodidactă, nu totdeauna cu sorți de izbândă.
Primele vreo sută de pagini sunt acceptabile, pe alocuri in-
teresante. Țin de memorialistică, dar nicidecum, riguros-crono-
logic, de jurnal, precum vrea autorul să se creadă. Iar mai multe
note răzlețe par a fi mai curând o conspectare, notare a unor de-
talii de lectură (captatoare de citate). În fine, Dumnezeu cu ele,
important e că, amintindu-și anumite lucruri, autorul dă și detalii
interesante. Însă celelalte vreo 200 de pagini, sub aspect stilistic,
gramatical, sunt catastrofale. Din păcate, colegul nu a învățat să
scrie corect românește, iar paginile de care pomenesc, probabil, nu
i le-a corectat nimeni.
Mistificările sunt evidente. Spre exemplu, dă moartea lui
Petru Zadnipru pe 23 octombrie, când ea, de fapt, se întâmplase
cu o lună mai înainte. Plus că nu amintește de Nichita Stănescu
care, în acea vreme, împreună cu Mircea Tomuș, era la Chiși-
nău. Într-un loc spune ceva despre Marin Sorescu, cu care s-ar
fi întâlnit la Moscova. Dă ziua de 23 octombrie, ca să treacă,
pe pagina următoare, tot la Sorescu, tot la Moscova, însă pe...
14 noiembrie! Să fim serioși, scriitorul bucureștean nu a stat o
lună întreagă la ruși! Câteva pasaje sunt reluate, integral, la pa-
gini diferite. Este repetitiv în tânguirile sale că, în adolescență, a
învățat în rusește și, se înțelege, racilele se resimt și azi. (Dar au
trecut peste 60 de ani de atunci, putea învăța a scrie acceptabil
românește, însă…) E sincer, de mai multe ori, când se referă la
neputințele sale de a înainta în consolidarea unei ținute de scri-
itor, precum râvnește.
Îi joacă festa memoria, cota-jurnal fiind foarte puțină, domi-
nând blocnotesul, caietul, sumare și acestea, eclectice, neconstitu-
ite în cursivitate textuală. Alternanțele de genuri pun, bineînțeles,
și probleme de compoziție, dar și de credibilitate. Mai niciodată
atari dificultăți nu sunt soluționate adecvat. Fisuri de regie a tex-
tului. Nu de puține ori, prea perceptibil, prea „dezgolit” efortul
de a scrie, de-a articula fraza întru plasticitate, corectitudine. Cli-
șee, banalități „topite” în fraze neîndemânatice. În 1974 vorbește
de „Arborele Eminescu” al lui David, nume pe care, nemodest
-94-
vorbind, i l-am dat eu acelei stampe, în 1984. A se vedea interviul
cu Aurel din luna iulie a acelui an.
Pe alocuri, pare să cadă prea ușor de acord cu maximele alto-
ra. Sute de citate. Mult mai multe decât opiniile personale.
Spune că s-a întâlnit cu cutare, cu cutare (Boțu, Damian, Voz-
nesenski etc.), însă nu reține nimic din ce au spus dânșii. Detalii
de umplutură, multe. Lasă să se înțeleagă că poetul Voznesenski
ar fi fost de câteva ori la Chișinău, cu el ar fi stat la taclale, rusul
i-ar fi spus ceva (reproduce, inventat bineînțeles, ce i-a spus). Eu
unul îmi zic că, chiar de nu ne-am fi cunoscut cu Andrei Vozne-
senski, sositul la Chișinău, oricum aflam, deoarece eram angajat
în redacții, secțiile de literatură. Aflam, nici vorbă. Dar uite că de
asta știa doar autorul de „jurnal”, nu atât misterios, cât mistificat.
Încearcă să o dea în filosofie. Însă, de regulă, ideile sunt de
duzină, repetitive. Eclectismul diminuează, împuținează, spulberă
jinduita ideație. Ideația și textul pe care nu-l lasă să fie pus într-o
matrice firească.
Odată ce informațiile, notele jurnaliere nu au un suport do-
cumentar concret, de epoca, anul, ziua la care se referă, documen-
tul fiind chiar jurnalul din care autorul zice că le-a extras, unele
date, fapte etc. pot fi bănuite că au fost compuse și așternute pe
hârtie post-factum; ba chiar cu mult după perioada la care fac tri-
mitere. Spre exemplu, fără un jurnal la zi, fără o notă fixată după
întâmplarea evenimentelor, cum poate dovedi autorul că chiar s-a
întâlnit cu poetul Andrei Voznesenski, cu Bella Ahmadulina, cu
bardul și poetul Bulat Okudjava? Cum poate certifica indubita-
bil (o pagină de jurnal la zi ar fi putut fi suficientă ca să o facă)
spusele lui Voznesenski, că el vine dintr-un alt domeniu în lite-
ratură? Eu unul cred că situația putea fi una inversă: Voznesenski
a început-o ca tânăr scriitor, cunoscut și susținut chiar de Boris
Pasternak, dinspre literatură plecând spre Politehnică, spre arhi-
tectură. A scris poezie până a deveni student la Politehnică. Nu,
nu e o situație similară cu cea a colegului chișinăuian, care trage
jarul la turta sa.
În fine, lipsit de autenticitatea momentului, emoției, gândului
ivit ad hoc, ceea ce scrie post-factum fiind aproximat pe o inau-
tenticitate/inexactitate cronologică aproape sută la sută, textul în
-95-
cauză corespunde unui cu totul alt protocol de discurs decât cel
al diaristicii, al jurnalului la zi. Oricât te-ai strădui, oricât de bună
ți-ar fi memoria, după jumătate de secol nu mai poți pune ordine
cronologică în ceea ce ticluiești în locul jurnalului care, chipurile,
a fost scris live, „la timp”.
P.S. La Uniunea Scriitorilor din Moldova, când a fost lansat
Jurnalul lui Vasile Vasilache, celor prezenți li s-au demonstrat și
caietele originalului. Iar colegului care și-a editat pseudojurnalul
i-am spus franc de bănuielile lipsei de autenticitate, știind că nu are
probele autografului din timpurile la care se referă. Din păcate...
România literară,
nr. 49, 2017 (variantă de revistă);
Sud-Est cultural,
nr. 1, 2018 (variantă integrală)
Ere ,si epoci pe sponci
Nu am crezut nicio clipă că am marele adevăr
în buzunarul de la piept. Am avut, ca tot omul, îndo-
ieli. Dar mai cred și acum că polemicile sunt mai utile
decât tăcerile.
Mircea V. Ciobanu
Eugen Lungu poate servi de exemplu contrar criticilor lite-
rari care, de cum comit un articol, un eseu, se prăbușesc clamoros
în admirația de sine. Nu, Eugen e un scriitor temperat, critic, dar
și autocritic, ceea ce-l ține într-un echilibru al bunei-cuviințe, res-
pectului de sine, dar și de alții. Dovezile stau la îndemână oricui
dintre cei care i-au citit mărturisirile din interviul cu Valentina
Tăzlăuanu din revista Sud-Est cultural (nr. 3-4, 2014). Iată un pa-
saj-răspuns revelator: „Care sunt păcatele mele ca interpret lite-
rar? Multe, despre unele probabil nici nu bănuiesc (…) nu sunt
sigur niciodată de ceea ce fac. Uneori revin la textele mele deja
tipărite în cărți și-mi spun că, uite, aici trebuia să fac altfel, chiar
adăugând sau schimbând frazele.
-96-
Am și articole care nu au profunzime, lunecă superficial pe
latura anecdotică a operei. Uneori mă las prea furat de periplul
biografic al autorului, fără să-i pun în evidență strategiile literare.
Ca și orișicare critic ajuns la o anumită vârstă, am constatat cu
mirare că am deja clișeele mele de gândire și stil, pe care încerc cu
disperare să le evit… Sigur că dacă aș insista, aș mai depista și alte
vini «estetice»…”
E un interviu de o larghețe ideatică, dar și de o franchețe
demne de reținut ale unui scriitor ajuns la maturitate și deci seri-
ozitate. E drept, s-a întâmplat totuși ca într-un caz Eugen Lungu
să nu aibă dreptate (pe jumătate, să zic). Cel puțin, așa cred eu.
Atunci când spune că „Mircea V. Ciobanu și-a creat deja faima
unui critic dur și inclement față de impostura literară, a unui exe-
get care temperează discursul encomiastic și superlativ”. Ei bine,
cealaltă „jumătate”, a averii sau ne-averii de dreptate, se referă
chiar la MVC, la unele din cele scrise de el despre Eugen Lungu
în același spațiu al revistei, în textul intitulat „Vocația eseului”.
Aici inclementul autor uită cu desăvârșire să pună surdinele nece-
sare epitetelor bombastice, augmentărilor care deteriorează argu-
mentările. S-ar putea presupune că encomiasticul și superlativele
pornesc sau de la incompetență axiologică, sau de la necunoașterea
contextului general în care se desfășoară totuși acțiunea/acțiunile
literaturii române. Nu știu care ar fi motivul exact, însă absența
bunei măsuri îi joacă festa colegului care râvnește paroxismul cu
orice (dis)preț, la un moment dat ajungând la… – nu știu cum să
calific… – zisa că: „Aș putea să spun că autorul (criticul E. Lungu
– n.m.) este cel mai bun prozator și cel mai bun poet de la noi”.
Ei bine, chiar dacă această aserțiune e de-a dreptul deplasată,
eu presupun că a fost scrisă cu seriozitate. Nu știu dacă și cu con-
vingere. Din acest considerent, voi încerca să fiu pe cât posibil în
afara unei abordări frivole a subiectului, întrebând cu toată serio-
zitatea: Chiar așa? Se poate face abstracție de atâția poeți (să dau
și nume?...) de autentică vocație și valoare, negându-i sfidător,
„desființându-i” de dragul unei aserțiuni de-a dreptul… nedrepte?
Deloc fondate. Sunt sigur că la ea nu ar subscrie nici însuși Eugen
Lungu, care – asta e realitatea – este un eseist bun, dar nicidecum
„cel mai bun prozator și cel mai bun poet de la noi”, care ar anula
-97-
totul din jur în prozodie și narațiune. E o afirmație puțin spus
neserioasă. Ea poate fi supusă unui tir al celor mai categorice ca-
lificative depreciative, din care eu însă nu voi folosi vreunul, rezu-
mându-mă doar la această constatare. Dar asigurându-l pe MVC
încă o dată că pe departe cu totul altcineva e cel mai bun poet
român, inclusiv în Interriverania (autorul zice, dubitativ, nesigur,
imprecis, „la noi”; nu știu dacă el are sau ba în vedere ceea ce se
spune despre sincronizarea, integrarea și unitatea literaturii de pe
ambele maluri ale Prutului), așijderea – cel mai bun prozator. Nu-
mai că Eugen Lungu nu pare a fi un scriitor total. E un eseist. Un
critic literar. Și nu e puțin. Poetul și prozatorul e/sunt altfel. Alt-
cumva. Cu altceva în scris, în general, în expresie, în particular; în
mesaj, în emoție, atmosferă (artistică, nu?). Și nu e (un) (alt)ceva la
îndemâna tuturor ceea de ce dispun poeții și prozatorii autentici.
Dovadă sunt și mai mult sau mai puțin frecventele cazuri când
unii dintre cei care au încercat să ajungă poeți sau prozatori au
devenit critici literari. Însă foarte puțini critici literari au devenit
prozatori, dar mai ales poeți (convingători, valoroși, bineînțeles).
Poezia și proza au ca impuls și transformare în discurs creația,
pe când eseul este scriptoinginerie, construcție, abilitate tehni-
co-stilistică. Eseul (de factura celui practicat de EL) pornește de
la și se sprijină pe informații-date-elemente literaturologice ce țin,
în cea mai mare parte, de concret, de document, de act atestat de
istoria literară.
Iar Eugen Lungu – merită a reitera – are locul său onorabil
printre criticii literari, printre eseiști, printre redactorii de editură,
fapt(e) pentru care este apreciat, gratulat, simpatizat. Și nicidecum
doar într-un mod corporativ, să zic, doar de prietenii și colegii săi
din respectivele domenii. Da, există între scriitorii-criticii-editori
o solidaritate de breaslă, ceea ce nu e rău. Însă până la momentul
în care se ajunge la exagerări de evaluări-încântări mutuale, care
mă fac să mă adresez unui exemplu pe care îl dădea Alex Ștefă-
nescu: „I-am amintit și definiția datorată lui Al. Paleologu, «criti-
ca este arta de a admira», căreia i-am adăugat un adverb, «critica
este arta de a admira exigent»”.
Să mergem mai departe. Sunt de acord că „estetica este și ea
literatură”. Numai că demonstrația nu e de azi, nici chiar de ieri,
-98-
cum dorește MVC să ne convingă amical-protocronist. O să re-
produc aici o mărturisire de acum un sfert de veac a lui Laurențiu
Ulici: „Eu am scris până acuma critică, dar iată că sunt receptiv la
ceea ce se întâmplă în jur și cred că nu este rea ideea să scrii lite-
ratură postmodernistă”. Iar dacă eseistica este literatură, asta încă
nu înseamnă că ea poate substitui proza, poezia, dramaturgia etc.
În edipicul (și netipicul) său elogiu otova (adică, nu-și „tempe-
rează discursul encomiastic și superlativ”), MVC zice că primele
două cărți ale lui EL, apărute, respectiv, în anii 2004 și 2009, „im-
puneau un model de critică și eseistică”. În ce context, mă întreb
eu? În cel literar panromânesc?... Parcă nu s-a auzit de așa ceva.
În cel dintre Prut și Nistru? Păi, dacă e un „model” localist, el nici
nu mai este model. Plus că MVC nu ne spune care ar fi particula-
ritățile absolut inedite ale unui atare presupus model. Să ne ofere
și el măcar un reper-două, să ne dumerim. Model în comparație
cu modelul Manolescu sau în comparație cu modelul Dolgan?
Model în comparație cu Negrici, Pleșu, Patapievici sau cu Eli-
za Botezatu?... Pentru că MVC se dezlănțuie, urcă, face alpinism
concluziv-superlativ, afirmând, nici mai mult nici mai puțin, că
impactul scrisului din cărțile amintite „este unul incontestabil pe
mai multe ere”, „În felul acesta putem vorbi despre o întreagă epocă
(subl. – l.b.), marcată de prezența omului de cultură EL”. Chiar
așa, cu ere și epoci? Un fel de vedere-apreciere mai că sub specie ae-
ternitas. Uimitor e însă că literatura română, exegeții ei cât de cât
avizați, nu sunt la curent nici cu „noul model”, nici cu durata aces-
tuia – epocală sau de eră distinctă, trasată în Interriverania (Eră:
perioadă istorică ce începe cu data unui anumit eveniment sau
fapt, real sau legendar, de la care se pornește numărătoarea anilor.
– DEX). Zău că nu e bine când se pierde în atare măsură (sau în
lipsa acesteia) proprietatea noțiunilor, pedalând pe afirmații ca-
tegorice, fără a le extrage și a indica esențele, caracteristicile, dis-
tincțiile. Chiar dacă era și epoca ar fi unele localiste, pruto-nistrene,
mie unuia nu mi-e greu totuși să vorbesc despre excelentele eseuri
și cărți de eseuri semnate de Arcadie Suceveanu, Vasile Gârneț,
Ioan Mânăscurtă, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Nico-
lae Leahu etc., care, vă asigur, nu sunt doar de fundal. Bineînțeles,
dintre ele nu pot fi scoase nici cărțile semnate de Eugen Lungu.
-99-
Iar dacă le proiectez în contextul literar panromânesc, nu cutez
să declar că ele au „comis” ere, epoci, ci că – deloc puțin – sunt
valabile sub aspect axiologic național general, în care ele contează
și, în măsura în care le este dată (dar nu una absolută), – lucrează!
În altă parte (Jurnal de Chișinău), M.V. Ciobanu mai scria:
„Dacă cineva mi-ar cere sfatul pentru o listă de lecturi, nu i-aș
propune cărțile de poezie sau de proză de la noi, ci eseurile lui
Eugen Lungu, fie cele în care vorbește despre istoria cuvintelor
și expresiilor, fie cele în care scrie despre literatură”. Bine, dom’le,
dar modul, formele de acțiune estetică, emotivă, formativă a poe-
ziei sunt cu totul altele decât cele ale eseului. În ce privește proza,
nu cred că nici chiar eseurile lui Constantin Noica sau Umberto
Eco, Andrei Pleșu sau Eugen Negrici ar putea „anula” necesita-
tea lecturii romanelor lui Dostoievski sau Proust, Sadoveanu sau
Márquez, Miller sau Camus, Kundera sau Cărtărescu… – ca să
dau unele nume în cea mai aleatorie ordine; astfel de „ordini” de
enumerare a prozatorilor și prozelor pot fi extraordinar de multe
și trebuie să fii inimaginabil de frivol (pardon) ca să recomanzi
ne-citirea prozei, mizând hazliu doar pe unele eseuri „despre isto-
ria cuvintelor” și „despre literatură”.
Colegul Mircea V. Ciobanu e obsedat euforic-impropriu de
magia unor termeni, încât revine la ei, plasându-i și în alte con-
texte. Să zicem: „Editorul model Eugen Lungu”. Nu știu prin ce
i-a surclasat, ca editor, EL pe un Arcadie Suceveanu sau Vasile
Gârneț, pe un Teo Chiriac sau Ioan Mânăscurtă (cât a modelat
Ioan la textele altora, nu că model trebuia să ajungă, ci adevărat
modelier!), Ion Ciocanu sau Vitalie Ciobanu, Gheorghe Chiriță
sau Victor Vasilache etc. Dar sensul în care scrie, mai mult aluziv,
MVC, că „unele ediții îi datorează calitatea anume lui, nu autori-
lor, fie și purtând nume sonore”, nu trebuie să ne ducă cu gândul
la un nobil model de a redacta, ci la umilința prin care trebuia
să treacă în comunism bietul redactor de carte, (re)dresând texte
scrise într-un limbaj pocit, străduindu-se să-l aducă la o condiție
românească dacă nu… perfectă (model!), cel puțin acceptabilă.
O, astfel de „editori model(e)” au lucrat din greu în editurile din
RSSM, unul dintre ei fiind inegalabilul Alexandru Cosmescu, se-
condat eficient de ilustrul cărturar Ion Gherman! Nu e bine să
-100-
ne uităm predecesorii, dând-o în excesele preamăririlor care, in-
evitabil, se soldează cu căderea în țarcul localismului, care numai
de model nu poate fi dat. Unde mai punem că o atare redactare
echivala mai curând cu o mistificare decât cu o ameliorare.
Și mai rău e când încercăm s-o tot dăm în protocronism in-
terriveran, uitând că, de fapt, noi pledăm neabătut pentru inte-
grarea literară panromânească. O să invoc drept argument un alt
răspuns al regretatului Ulici, pe care, pe 1 septembrie 1992, îl în-
trebam dacă, în timpurile noastre literare, ar exista sau ba origina-
litatea absolută: „Nu există nu numai în arealul românesc, ci chiar
în lumea întreagă. Hai să judecăm logic. Ce înseamnă originalitate
absolută? Să ne gândim la temele literare. Ele sunt numărate. Deci,
acolo unde există numerabilul este exclusă o originalitate absolută,
fiindcă ea ar fi posibilă doar acolo unde există nenumerabilul. Doi:
condiția umană e finită. Stilurile sunt finite. Secolul douăzeci, care
e un vacarm stilistic, dovedește foarte limpede cât de finite sunt
stilurile, pentru că au început să se întrepătrundă unele pe altele.
Așa-numitul postmodernism e proba cea mai clară a acestei finitu-
dini, a acestui caracter numerabil al stilurilor literare. Reîntoarce-
rea aceasta spre înapoi, recuperarea unor stiluri vetuste și reames-
tecarea lor tocmai asta dovedește – că noul absolut nu există. Dar,
în acest context în care totul este vechi, talentul scriitorului este cel
care reînnoiește, lucru pe care criticul trebuie să-1 observe înaintea
scriitorului, fiindcă aceas­ta-i este menirea: să observe la un scriitor
care este contribuția lui de organizare, pentru că un autor cu ade-
vărat mare nu face altceva decât să reorganizeze lucruri ordonate
cândva altfel. În asta constă originalitatea lui”.
Implicit, aceste opinii/nuanțări ale lui Laurențiu Ulici se
potrivesc și în aprecierea activității, stilului, particularităților lui
Eugen Lungu ca autor. Apoi, Laurențiu Ulici, cel care a regizat
celebra sa pasiență șahist-literară „Nobel contra Nobel”, sigur că
ar fi zâmbit dacă citea finalul de text al lui MVC, care propune în
componența juriului Academiei Suedeze un ortac de-al nostru.
Iar nedumerirea mea rămâne aceeași: din ce perspectivă apreciază
criticul literar Mircea V. Ciobanu cele pe care le apreciază: din
una pruto-nistreană sau din cea adevărată (și recomandată!) – ge-
neral românească?
-101-
 În fine, Eugen Lungu e un critic literar, un eseist cu un pro-
fil distinct și eu unul nu cred deloc plauzibilă tentativa de a-l…
reprofila (declarativ!) „din exterior”, împins în domenii și genuri
ale artei literare (poezie, proză sui generis) care au – cine nu știe?
– specificul lor, teoretizat, canonizat deja de sute de ani. Iar ceea
ce afirmă Mircea V. Ciobanu cu toată seriozitatea, ca rezultat al
unei receptări inadecvate, s-ar potrivi modului condițional-opta-
tiv, când este exprimată o doleanță, nu o siguranță.
România literară
Nr. 11, 2015
P.S. Cu Mircea V. Ciobanu am polemizat și cu alte ocazii,
pot spune că suntem într-o permanentă căutare de variante pla-
uzibile în disecări ideatice. Din câte am înțeles, nici unul, nici
celălalt nu ne-am îmbufnat, nu ne-am supărat. Astfel că îl rog și
pe Eugen Lungu să înțeleagă că nu am absolut nimic cu el și nici
cu scrisul său. În locul său putea fi un oricare alt eseist demn de
atenție. Astfel că aici nu am făcut decât să exprim unele rezerve
și dezacorduri cu anumite păreri ale lui MVC. Iar dacă vor urma
unele precizări, voi încerca să le analizez, de asemenea, în măsura
posibilităților și înțelegerii mele.
Junimea´´ a fost o... gas
, cã?
´´
Se întâmplă ca unii dintre cei care scriu despre literatură, așa
cum scriu, uneori să emită, mai discrete sau mai netăinuite, in-
tenții punitive pentru cineva, care s-a arătat în dezacord cu unele
texte ale lor, cu ce „afirmă” sau „infirmă” dânșii. Iar mie, în cam
generalizata indiferență față de adevărul literar sau, poate, în la-
șitatea unora de a spune adevărul (să concretizăm: între Prut și
Nistru), din teamă să nu fie „criticați” de X sau Y, mi s-a întâmplat
să polemizez cu unii emițători de oarece critică literară, indicân-
du-le, colegial și cu bunăvoință, să fie atenți la cazurile în care nu
prea stăpânesc, să zicem, proprietatea unor noțiuni de bază, în
istorie, în artă, în literatură în particular.
-102-
Astfel, acum un timp, în ziarul Jurnal de Chișinău colegul
Mircea V. Ciobanu o dă serios în bară, consider eu, minimali-
zând până la condiția de mahala sau de gang importanța unei
societăți literare, culturale, istorice, scriind nici mai mult, nici
mai puțin: „Pe la 1863, la Iași apare o gașcă literară elitară (ori-
ce gașcă este deschisă doar inițiaților) numită «Junimea»”. Adică,
astfel se minimalizează până la frivolitate ceea ce se știa și s-a
spus cu fermitate și seriozitate, noțional-academică, noțional-fi-
losofică, chiar, despre o întrunire a celor mai luminate spirite din
a doua jumătate a secolului al XIX-lea, despre asocierea lor în-
tr-o societate, care a avut un impact cardinal în „formarea unui
orizont larg științific și de educație estetică. (...) A promovat o
literatură de valoare, subliniind rolul factorului estetic în produ-
cerea și aprecierea operei de artă, a trezit și a impus spiritul critic
în cultura română, combătând pseudocultura (de care, de altfel,
țin și... găștile! – l.b.), impostura, introducând o direcție nouă în
gândirea și literatura română. (...) A încurajat, deopotrivă, isto-
ria, filologia, geografia...” (Dicționar enciclopedic, vol. VIII, p.
371). Puneți toate cele enumerate sub degradanta noțiune de
„gașcă s.f. [At: POLIZU/ Pl: găști. 1. (Înv.) Tovărășie (tainică) de
oameni care urmăresc scopuri reprobabile. Și: (liv.) clică, coterie”
(MDA). La momentul oportun, i-am atras atenția lui Mircea V.
Ciobanu la atari dezacorduri... scrâșnitoare dintre ce spune el și
ce a fost totuși „Junimea”, colegul însă nelăsându-se convins nici
de Dicționarul enciclopedic, nici de DEX, contraargumentând
(am discutat pe Facebook, adică într-o... „bibliotecă” publică, păs-
trând desfășurătorul conversației): „Gașca, ca și boema, e un soi de
aristocratism cu reguli ezoterice, cu restricții pentru cei neinițiați.
Sigur că eu am forțat nota, pentru că ceea ce se definește azi prin
«gașcă» mâine va fi grupare, poimâine – școală estetică, pleiadă
etc.”, sublinia MVC. Să vezi liberalism întru relaxare noțională
până la... desconsiderarea unei organizații care a făcut epocă, a
modernizat civilizația românească (la compartimentul estetică,
emisie și recepție literară, filosofică)! Însă polemistului nu i se pare
inadmisibil de a generaliza, ticsind epoci și nume ilustre în acest
termen minor, frivol: gașcă. Dar parcă tresărindu-i totuși în minte
o scânteie de îndoială că ar fi făcut-o oarecum lată, colegul virea-
-103-
ză... aiurea, scriind: „...eu prefer «găștile» în locul «uniunilor de
creație». Literatura o mișcă înainte individualitățile... sau GĂȘ-
TILE. Care devin, cu timpul, școli. Mai bine zis, ele se consideră
de la bun început școli și grupuri cu pretenții estetice, dar sunt
considerate găști de cei din afara grupului”. Tii, comedie! Cum de
nu s-a știut până în primul sfert al secolului XXI de rolul grandios
al găștilor în literatura lumii?! La o adică, ceea ce numea Goethe
Weltliteraturi nu ar fi fost decât o adunătură de... găști. Unde mai
pui că în context nu era vorba de „uniuni de creație”, mult mai
neimportante, după MVC, decât găștile. De aici încolo, opinentul
își ia și mai mare avânt întru a-și apără... vântul cam... (renunț la
epitet, să-l găsească cititorul), implicit mustrându-mă, parcă: „Ai
uitat, probabil, că, până la «Junimea», literatura era prezentă doar
în saloanele aristocratice, boierești (de la Văcărești și Conachi, la
Asachi). Că principiul esențial al societății era unul critic și chiar
nihilist. Că ei își doreau «mai bine fără cărți, școli” etc., «dacă ele
reprezintă o formă goală»... etc. Revoluționari, romantici, avan-
gardiști (moderați). Iar dacă ne amintim că exponenții ei absoluți
au fost Creangă, Caragiale și Eminescu... ce te deranjează? Ori
vrei să spui că toată țara (și mai ales lumea academică) era încân-
tată de scriitura lor? Așa că ei erau o gașcă de oameni normali,
nu niște tipi sforăitori, cum îi reprezintă uneori istoria literaturii.
Fără «găști», literatura stă pe loc”.
I-am propus opinentului să ia aminte la sensul mai larg al
momentului, la care el s-a referit „trunchiat”, după bunul-plac:
după George Călinescu, punctul respectiv din ideologia „Juni-
mii”, elaborată de Titu Maiorescu, se referea la absoluta potrivire
dintre fond și formă. Ideea căreia MVC i-a frânt gâtul e: mai bine
deloc universități, licee, reviste, cărți, dacă ele reprezintă o formă
goală fără implicarea conținutului. Da, Maiorescu a fost poate că
stâlpul de boltă al societății, însă MVC nu catadicsește să-l amin-
tească, uitând și de alți protagoniști ai „Junimii” – Petre P. Carp,
Theodor Rosetti, Vasile Pogor sau Iacob Negruzzi. Nu cred că
aici ar fi vorba de amnezie... Iar dacă ar fi, precum insistă colegul,
că „Junimea” nu era decât o gașcă, ieșea că aceste personalități nu
constituiau decât o cârdășie de oarecare inși pe la periferiile socie-
tății, punând la cale acțiuni reprobabile...
-104-
Intervin cu alte contraargumente, însă oponentul nostru (nu
doar al meu; e de înțeles, nu?) nu se lasă, spunând că prin flu-
turarea stegulețelor găștilor el vrea să demitizeze istoria literară,
viața literară: „Știu ce este gașca (inclusiv, conform DEX), știu
ce este Junimea, știu ce este trafic de influență și deturnare de
fonduri. Dar «gașca» niciodată nu se autonumește așa, e un titlu
de «noblețe» (este catastrofală obsesia opinentului-oponent de a
găsi noblețe prin... cotețe! – l .b.) pe care i-l acordă cineva. În acest
sens, TOATE mișcările avangardiste DIN PUNCTUL DE VE-
DERE AL ARTEI ACADEMICE erau găști care «săvârșeau
acțiuni reprobabile». (Deci și Junimea) era un «grup restrâns»,
aflat «la periferia societății». Un grup onorabil, care face o artă
haute-couture, dar care nu e înțeles de societate, e privit de ea ca
«gașcă». Din punctul de vedere al unor LITERAȚI BASARA-
BENI, grupul de la Contrafort sau de la Semn poate fi (și este!)
privit ca «gașcă». Acum dacă «gașca» se mai și susține reciproc,
mai și propovăduiește o anume religie literară și îi ține la distanță
pe alții, atunci imaginea lor nu e cea mai favorabilă în grupul celor
respinși. Sigur că această «gașcă» își convertește, cu timpul, «pore-
cla în renume», vorba clasicului, dar până atunci... Ah, da! Și dacă
aceste grupuri mai fac niște proiecte prin care obțin finanțarea
revistelor, atunci... ei intră sub incidența definiției lui Ilie Iliex.
Eu înțeleg perfect ce ziceți voi și EVIDENT că eu forțez nota,
pentru limpezirea demonstrației. Inclusiv, în cazul «Junimii». Dar
eu zic să privim lucrurile în contextul subiectului. Și să demitizăm
istoria literară. Și viața literară. Pentru că privită cu ochelarii unei
statui, orice altă religie literară decât cea pe care o propovăduim
ne va apărea ca «gașcă». Dar găștile nu numai diversifică peisajul
literar, ci și mișcă literatura, nu o lasă să lâncezească în autosufi-
ciență”.
Citeam astea și mă... minunam, însă curând mă calmam,
imaginându-mi cum ar suna în istoria literaturii române, scrisă de
Călinescu sau Manolescu, Ștefănescu sau Holban, în studiile lui
Dimisianu, Simion, Ungureanu, Simuț, Negrici etc., etc. termenul
„gașcă” atribuit „Junimii”. Ce s-ar bucura șaizeciștii, șaptezeciștii,
optzeciștii să fie descalificați până la condiția de... gașcă... Ce să
mai vorbim, veselie mare.
-105-
 Revenind, în speranța ca opinentul meu să-și revină din exce-
sul de a trivializa, a minimaliza, a spulbera, am zis să fim nițel mai
serioși, pentru că nici pe timpul „Junimii”, nici pe timpul avangar-
diștilor nu exista noțiunea curentă și atât de banalizată „gașcă”.
În cazul utilizării ei atât de arbitrare, inadecvate, ar reieși că și
academiile filosofilor antici erau găști, că Socrate era un gășcar...
Când spui „gașcă” (ca și „manea”), se înțelege exact ce se înțelege,
curent, cel mai des: mai că haimanale de cartier, inși dubioși etc.
Însă colegul a considerat că astfel mai că i-aș fi ridicat mingea
la fileu, sărind (să dea în idee): „Exact! Hărmălaie de cartier, cum
zici tu, poate fi o mișcare avangardistă pe care tu azi nu o percepi
și nu o accepți. Nu există pe lume un obiect concret care s-ar numi
gașcă. E o producție mentală sută la sută. E un cuvânt cu care îți
exprimi atitudinea față de ceva ce tu (sau altcineva) consideri a fi
minor, reprobabil, marginal, gălăgios etc. Iar băieții ăștia de cartier
vor deveni, eventual, un Tristan Tzara sau Marcel Duchamp. Iar
pisoarul lui, pe care tu îl privești cu dispreț, astupându-ți nasul, va
deveni capodopera emblematică a modernității. Găștile artistice
(în sens peiorativ) nu există decât în mintea celor care vor să-și
afișeze disprețul și superioritatea. În lipsă de imaginație, rostesc
execrabilul cuvânt «gașcă» și cred că au spus totul cu asta”.
Să nu țină cont bătăiosul coleg de analele literare univer-
sale, din care să afle că, precum la „Junimea”, și în avangardă au
creat și au valorizat oameni selecți, adevărați domni ai culturii,
oameni atinși de geniu – Hlebnikov, Mandelștam, Maiakovski,
Pasternak (la începuturi), Malevici, Chagall, Breton, Char, Ion
Vinea, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Gellu Naum?... Nu, nu, ei nu
veneau din „găștile” de cartier, ci din școli serioase, din har incon-
testabil. Nu veneau din argou, manea, kitsch. Istoria culturii, a
artei are noțiunile ei constituite, acceptate și e curată stupizenie să
reducem multe din ele la plebeianul „gașcă”.
Altă dată (pentru că noi polemizăm deja de ani mulți), dorind
irezistibil să-și etaleze oarece erudiție care, de fapt, era mai mult su-
poziție, mă... admonestase că – să vezi! – unui rus, în România lite-
rară, i-am articulat, românește, numele „Iarkevici” și nu… Yarkevi-
ch, pentru că el, opinentul, ar fi dorit să-i subliniez(e) originea…
sârbă! Zicând: „Igor Iarkevici este, de fapt, Yarkevich (iar dacă vrem
-106-
să accentuăm originea sârbă a numelui, atunci: Jarkevič)”.
Ce să spui despre astfel de supoziții, de aproximații de amator
înveterat? În genere, MVC sau nu știe a cerceta în arhivă sau îi
este lene să o facă, de unde, fără documentarea, fără argumentarea
necesară el afirmă lucruri așa, luate de după ureche, din presupu-
neri proprii, deloc apropiate adevărului.
Așadar, în ce privește numele Iarkevici, încerca să convingă
ortografia română că ea ar trebui să-l scrie... Yarkevich, engle-
zește, sau Jarkevič, deoarece ar fi de origine... sârbă. Însă iese o
enormitate cu balcanizarea acestui nume slavon mai de nord, care
provine de la rădăcina Iarko, aceasta – de la adjectivul «яркий» –
strălucitor, eminent într-un domeniu, care ar produce o impresie
puternică. Apoi, în Rusia veche, Iarko era numit și omul cu părul
roșcat. Nu este exclus – presupun etimologii – Iarko să fi fost
numit copilul născut într-o zi frumoasă, însorită. Pe de altă parte,
chiar dacă Iarkevici ar fi fost nume de origine sârbă, de unde a luat
MVC că el trebuie ortografiat cu „ch”? Parcă astfel scriem nume-
le poetului Adam Pulojić? Numele lui Slobodan Milošević? Sau
Goran Bregović (care se declară iugoslav)? E bine să avem dorința
și străduința de a merge la bibliotecă, să consultăm izvoare. Unde
mai pui că azi computerul îți servește informația pe când te afli,
poate, între perne moi. Prin urmare, să nu presupunem alandala,
să încercăm a insista în „dreptate”... strâmbă.
Dar să mai lăsăm relaxate presupunerile lui M.V. Ciobanu,
conform cărora numele Iarkevici ar fi fost unul sârb. Păi, primo:
amice Mircea, eu nu am tradus un scriitor… (get-beget) sârb, pen-
tru că Iarkevici e un scriitor rus – nu? – ca și Lermontov-„scoția-
nul” (nu… Lermon), ca și (C)Kantemir (Antioh) moldo-valahul.
Secundo: în limba română „Y” nu are trecere în fața lui „I”, când
e vorba să se transcrie nume slave. Nici ch în fața simplisimu-
lui ci (aici e prea de tot, colega!). Deci cum ortografiem numele
(lui) Iaroslav (și al celui înțelept, kievean, și al celui de rând)? Sau
pe cel al orașului Iaroslavl? (Pentru ambele cazuri, vezi Dicționar
enciclopedic, București, 1999, vol. III, p. 145.) Deci nu vei reuși să
mă (ne) convingi că, sub aspect structural, „Iar”-ul din Iarkevici
e „altul” decât același, slavon, din numele propriu Iaroslav sau cel
din toponimul Iaroslavl.  
-107-
 Alte exemple? În românește se ortografiază Babii Iar și nu
Babii Yar. Oare Iar-ul din Iar-kevici este diferit de „Iar”-ul din…
Babii? Sau Iarvet Iuri și nu Yarvet Iuri, celebru actor baltic. Iar
pentru ci și nu ch a se vedea mai multe adrese cu numele rău-fa-
matului Purișkevici (care conform logicii lui MVC ar trebui or-
tografiat… Purishkevich, pentru ca românul nostru să citească…
Puriskevik).
Dacă ar fi altfel, precum sugerează colegul, ar trebui să or-
tografiem și pe la noi, dar și prin dreapta Prutului, Yarovoi și nu
Iarovoi (Ion, Gheorghe, Petru…). Același lucru (în răspăr…) ar
ieși cu (I)Yarîghin, (I)Yarkov (vezi pe net: View Alexandre Iar-
kov’s professional profile on LinkedIn), Iaroșevici (nu cu ch la…
coadă!), Iarmolaev, Iarki(i), Iarțev, Iarmolenko, Iaremciuk (și nu
Yaremchuk!), Iaremcea (nu cu… ch), Boiarski, Poluiarov… – cum
s-ar spune – ≈∞ (aproape la infinit…), fără a se reuși detronarea
„I”-ului, „ci”-ului și întronarea (…intonarea) după bunul-plac a
„Y”-ului și „ch”-ului… Pentru că presupunând el ce a presupus,
MVC nu a propus și o altă regulă, explicită, credibilă, admisibilă
întru ghilotinarea lui Iar și ci și încoronarea lui Yar și ch… Deduc-
tiv: și a lui sh în loc de ș, astfel că noi, românii, ar trebui să revedem
sute de mii de texte, să „corectăm” extenuant, scriind: Pushkin în
loc de Pușkin, Gorbachiov/Goncharov în loc de Gorbaciov/Gon-
cearov…
Prin urmare, fiind ceva mai flexibil în opțiuni, eu cred că
nimeni nu ar face caz dacă cineva ar ortografia: Yarkevici, Yar,
Yarovoi, Yarkov etc. – în unele texte românești s-ar putea întâlni
și atari variante, chiar dacă cea recomandată, tradițional, e cu Iar.
Mai mult ca atât, nimeni nu ar trebui să impută cu aplomb că –
băgați de seamă! – „abaterea” nu se cade trecută cu vederea, pentru
că e – zice M.V. Ciobanu – „importantă pentru acțiunea de cultu-
ralizare”. Unde mai pui că, nemodest vorbind, în traducerile mele
din literaturile slave eu dau texte (și nu de ieri-azi) de dincolo de
respectiva acțiune de primă treaptă de culturalizare, texte nițel
superioare novicilor.
Deci nu ar fi un delict dacă am scrie (și) cu „Y”, numai că, în
principiu, consolidat, tradițional deja, varianta propusă de Acade-
mia Română e cea cu „Iar”… Prin urmare, colegul ar trebui să-și
-108-
adreseze (su)poziția (…convingerea?) și „principialitatea” respec-
tivei instituții (a… instituțiilor), să vadă cum rămâne totuși cu res-
pingerea lui „y” și „ch” și „afecțiunea” pentru „i” și „ci”, indicată, de
altfel, și de corectorul ortografic electronic. (Eu unul presupun că
preferința vine și din considerentul că pe i se poate pune punct…
la timp și instructiv). Punct.
Dacă pornim și de la alte dereglări noționale, devieri de la
matricea principiilor literaturologice verificate, reconfirmate, apli-
cate curent, nerevizionist, după propriul plac, e întemeiată între-
barea: cum poate un autor care scrie despre literatură, autor trecut
de-a binelea de șaizeci de ani, să deturneze grav adevărul? Ce să
fie la mijloc? Infantilismul? Teribilismul? Sau ambele la un loc?
Da, nu ar fi exclus să avem de-a face cu o tentativă bizară de
teribilism întârziat, inadecvat. Iar aceasta ar porni din faptul că
MVC, din păcate, până aproape de 40 de ani nu a cunoscut un
mediu literar, precum avuseseră norocul să-l cunoască și chiar să
contribuie la diversificarea și consolidarea lui colegii noștri din
anii șaptezeci, prezenți activ în mai multe cenacluri literare – la
Universitate, la Tinerimea Moldovei, la Casa Orășenească a Tine-
retului, la Biblioteca Națională etc. Prezenți și la diverse manifes-
tări de la Uniunea Scriitorilor, la discuțiile manuscriselor tineri-
lor în secțiile specializate ale acesteia. Acolo ei învățau o stare de
literatură, învățau lucruri necesare pentru formarea lor ca tineri
scriitori. Aceștia erau cunoscuți în redacțiile revistelor editate de
US, în care unii au și debutat.
Mircea V. Ciobanu nu avu norocul să cunoască astfel de etape
formative, nu a avut posibilitatea să frecventeze – precum spu-
nea Sainte-Beuve – societatea și ceea ce se cheamă lumea, spre
a trage învățăminte pentru literatură. Venind din provincia nor-
dic-moldavă la Chișinău, el s-a alăturat târziu scriitorilor, având
un handicap considerabil, pe care nu l-a depășit nici la mulți ani
de viață împliniți. Pe când studia el la Universitate, acolo scăzuse
mult nivelul spiritual-intelectual. Nu prea erau studenți care s-ar
fi putut presupune că ar ajunge personalități ale scrisului artistic,
poeți, prozatori. Studenți pe care generația 70 i-a avut cu priso-
sință. Acei șaptezeciști, unii dintre care aveau să devină scriitori,
personalități în plină statură, în anii lor de studenție deja erau
-109-
cunoscuți în redacții, la secțiile de promovare a tinerilor de la Uni-
unea Scriitorilor. Cu toate severitățile cenzurii comuniste, reușeau
să publice. Ciobanu nu a avut un atare parcurs. Student în mulți-
mea gri, apoi repartizat în provincie ca profesor, rupt de posibile
sfere de inițiere literară, artistică.
Așadar, pe când cei din generația lui (biologică) deja acu-
mulaseră o experiență solidă în creație, în literatură, MVC, la
patruzeci de ani ai săi, abia experimenta neîndemânatic în potri-
virea unor texte destul de șubrede și neconvingătoare, precum se
poate deduce din prima și unica lui cărțulie de stihuri (e drept,
reeditată...).
Iar neîmplinirile în spirit se răzbună, împingându-l să spună
năzdrăvănii de felul că un amic de-al său, critic literar, ar fi – cine
credeți? – cel mai bun poet, cel mai bun prozator, cel mai bun
etc. grație nemaipomenitelor și savuroaselor texte ale acestuia,
iese – transgenuri literare. O minunăție, nu alta! Nu mai contează
poeții – poeți, prozatorii – prozatori, eseiștii – eseiști ai literaturii
române, ci contează ce scrie amicul la cataramă al lui MVC. Apoi,
precum am arătat mai sus, scandaloasele afirmații referitoare la
societatea „Junimea”, când minimalizează, trivializează până la ni-
hilism, împinge în derizoriu un constituent fundamental din isto-
ria spiritului și civilizației românești. Apoi, improvizațiile pe teme
de ortografie, dincolo de normele curente, dincolo de Academie.
În fine, dacă mediul literar din dreapta Prutului îl cunoaște
mai puțin pe MVC și nu știe ce publică acest autor între Prut și
Nistru, lumea literară de la Chișinău, atât cât există, ai impresia
că sau nu pricepe că MVC debitează năzdrăvănii, sau se teme,
nițel lașă, cum se pare, să-i spună franc: – Dar, amice, ceea
ce scrii tu sunt bazaconii!... Auziți, boieri dumneavoastră și coană
Chiriță: „Junimea” nu a fost decât o... gașcă! Și atâtea altele... Măi
să fie!
România literară
Nr. 49, 2019
-110-
Odiseea ondulat,iilor
Simplu și adevărat, pe înțelesul mai multora, se poate spu-
ne că noi, generația așa-numitor șaptezeciști, am trăit în timpuri
diferite. Însă aceasta e oarecum puțin spus, dacă nu se accentu-
ează că am viețuit chiar în epoci diferite. Bineînțeles, la trecerea
dintr-un timp în altul, dintr-o epocă în alta, se modifica și ceea
ce înțelesesem, ca ieri-alaltăieri, prin noțiunea de viitor și ceea ce
credeam că s-ar putea întâmpla în el; se modifica registrul/reper-
toriul a ceea ce așteptam noi de la acel viitor, registrul a ceea ce
gândeam, eu sau dumneata, că avem de făcut în zilele ce vor veni.
De la timp la timp, de la epocă la epocă, s-a modificat doza
de libertate pe care o prevedeam în viitor, pe care ne-ar fi oferit-o
viitorul, redusă în volum, libertatea, sau nițel-nițel amplificată.
Astfel că, de fapt, ne-a fost dat să năzuim și să trăim diverse con-
figurații ale viitorului. Noi nu am avut, legat, închegat, un viitor
organic, să zic așa. Au fost niște postate de mai multe viitoruri.
Era ca și cum un orizont de timp zebrat, cu dungi mai late sau
mai înguste, mai deschise (...luminoase) sau mai întunecate. De
unde și incoerențele în destinele noastre, în faptele noastre. In-
clusiv, în creația/literatura noastră. Sincope și derute, abandonări
și reluări. Strădanie și apatie. Relansări. Sau restartări sau chiar
resetări, cum se zice în computeristică.
Modificările de optică, ba și de emoție, de cuget în ceea ce s-ar
fi putut numi o viziune asupra viitorului au variat. Poate ne-au
derutat, pe unii, poate ne-au mobilizat, pe alții. Și iată-ne cei ce
am ajuns, ce suntem, grație sau poate în pofida schimbărilor de
orizonturi, de cromatică emoțională, de... viteză psihomotoare de
înaintare, cu greu sau, pe alocuri, accelerat, spre ziua de mâine;
spre zilele de mâine ale acelor viitoruri în alternanțe, mai propice,
mai întristătoare, cu, bineînțeles, repercusiuni în destinele noastre,
în devenirea noastră. Alternanțe de... restanțe sau, pe alocuri, de
salturi dintr-un ieri anchilozat într-un mâine ceva mai liber, de
aici – cu mult mai libera perestroika și nebuloasa mult prelungi-
tei tranziții. Spre un alt viitor. De altă coloratură psihocreatoare,
psihoemoțională. De o altă intensitate în constituire, zidire, facere
-111-
de sine. Cu oarece beneficii pentru cei care știu ce e de făcut cu
libertatea, cu îndoielile și derutele ei, în continuare, cu ceilalți,
care, din păcate, nu știu ce e de făcut cu democrația, cu libertatea.
Ar exista parcă o întreagă odisee a ondulațiilor, mai agitate, mai
nervoase, mai potolite, mai obosite care, in abstracto, ar constitui
singularul, singularitatea numită „viitorul nostru”, devenit trecut
în diverse timpuri, diverse epoci, care ne-au fost date nouă, celor
numiți șaptezeciști. Nu doar cu șapte, ci deja cu șaptezeci de ani
de acasă...
Însă eu privesc cu neîncredere situațiile când, în virtutea unei
obișnuințe nu prea consolidate de principii, creația vreunui au-
tor sau a altuia este „încadrată” generaționist. Absolut greșit. În
primul rând, scriitorii dintr-o generație sau alta nu înseamnă că
scriu asemănător, în baza unui cod anume cât de cât recognoscibil
și la unul, și la altul, și la ceilalți. Să zicem, poezia, dar și poeții,
nu se cade să fie judecați/apreciați sub specie generaționistă. De
cele mai multe ori, de fapt, este vorba de o categorie sau alta de
poeți care aparțin generațiilor biologice diferite, însă au în comun
câte ceva dintr-o anumită stilistică, dintr-un anume arsenal de
semnalmente prozodice. Să reținem: generație și categorie sunt
lucruri categoric diferite!
Tocmai (și) din acest considerent, în ce mă privește, a mă
dumiri din ce generație fac parte și dacă fac parte din vreuna ar fi
ultima din preocupările mele. Poate că nici ultima nu e, deoarece
– deloc nu e.
Să fi fost implicată „generația noastră” (partea ei, atât cât a
fost, în stânga Prutului, mai bine zis – doar la Chișinău); să fi fost
implicată în vreo manifestare programatică, precum o adiere de
spirit „unificator”, ușor… colectivist? Probabil, cei mai talentați,
dar și mai cultivați reprezentanți ai ei se înscriu tendinței generale
de înnoire a substanței, dar și a formei prozodiei, mult mai mani-
feste în dreapta Prutului.
Din păcate, cu timpul, ca și câțiva confrați ai lor mai în vârstă
(Damian, Vatamanu, oarecât – Vodă), unii ușor reformiști de vârsta
noastră, au abandonat ispitele modernității, situându-se, „confor-
tabil”, în matricele tradiționale, pseudofolclorice sau retorice, cla-
mate de la tribună sau în piață.
-112-
Iar generația estetică, ce nu „respectă” criteriile generației bi-
ologice, sau unii scriitori, ca „lupi singuratici”, astăzi încearcă să-și
rezolve propriile probleme literaturologice, tematice, ideatice etc.,
care cunosc o extindere mai generală. În mare, la Chișinău, ele țin
de revizuirea și reînnoirea structurilor literare care au ieșit mult
prea prizărite din realismul socialist, iar în perioada de mișcări so-
ciopopulare pentru libertate și democrație chiar decăzuseră până
la împelițări bubuitor-tribunarde, până la a da drept mare/mărea-
ță poezie oarece texte de cântece. E drept, texte mobilizatoare, dar
nu întru creație, ci...
Astea fiind spuse până aici, aș reitera că eu, unul, cred că nu
m-am pliat nici pe șaptezecism, nici pe optzecism, ci m-am for-
mat și am evoluat în spiritul unei modernități dintotdeauna, ma-
nifestată mai ales în secolul XX. O modernitate care nu a aparți-
nut și nu va aparține vreunei/vreunor epoci istorice determinate,
modernitatea fiind, de fapt, fluidul spiritual în flux neîntrerupt și
doar în modificări necesare, în funcție de evoluția și registrul inte-
lectual al timpurilor în care continuă să se manifeste. Iar semnal-
mentele sale au apărut totdeauna mai pregnant în creația artistică,
unde sufletul înnoitor, contemporaneizator, e mai sesizabil.
În fond, din ceea ce știe, dar și presupune omenirea, totul ține
de dialectică, una din legitățile căreia este negarea negației, care
spune că noul neagă vechiul, luându-i aceluia locul, treptat acest
nou ajungând el însuși vechi etc. Asta ține și de așa-zisa „ștafetă a
generațiilor”, de modificarea și substituirea dialectică a gustului în
cultură, muzică, literatură, în general în artă.
Contrafort
Nr. 8-9, 2018
Saptezecist, optzecist?...
,
De fapt, câțiva critici demni de respect parcă ar fi ajuns la un
consens că subsemnatul nu ar aparține unei generații anume, ci ar
fi intergeneraționist. Dar eu mă voi referi totuși, pe cât se poate de
simplu și, sper, adevărat, pe înțelesul mai multora, la contingentul
-113-
numit șaptezecist, cu precizarea însă că noi din respectivul contin-
gent parcă am fi trăit și deci am scris oarecum altfel de la autor la
alți autori, în timpuri diferite. Numai că aceasta e oarecum puțin
spus, dacă nu se accentuează că am viețuit chiar în epoci diferite.
Dar să începem cu unele caracteristici de bază ale anilor
’70-’80 în care, din păcate, nu s-a produs o tezaurizare a operelor
artistice selecte și din motivul că ele nu au prea existat, iar cele
existente au fost trecute cu vederea sau au ajuns în atenția perver-
să a criticilor slugarnici față de regimul politic acultural, antina-
țional. Pe atunci, mai erau încurajate clișeul, pășunismul, localis-
mul scâncitor, plângăcios, dar și lamentabil. Erau dați de exemplu
(pozitiv, cum altfel!) cei care recreau minore și banale mitologii
mărunt-mioritice, tradițional-pășuniste, „compensatorii pentru
carențele lor de modernitate” (Luca Pițu). Era descurajat ceea
ce ar fi putut deveni valid ca valoare autentică, noblețea esteti-
că, rafinamentul stilistic fiind suspectate, criticate, blocate, mereu
amânate sau chiar extirpate. Pe atunci, chiar și anumiți condeieri
își asumau cu râvnă stahanovistă angajamente propagandistice,
partinice, kgb-iste, fiind secretari ai comsomoliștilor din Uniu-
nea Scriitorilor din Moldova, apoi ai organizației de partid tot
de acolo, dedicând cărți întregi sau texte aparte „constructorilor
comunismului”.
Generația noastră nu a cunoscut un viitor organic, să zic așa,
nefărâmițat, ci cursiv, închegat. Au fost niște postate de mai mul-
te viitoruri. Circula chiar și o epigramă despre cum depinde(a)
viitorul de prim-secretarii Uniunii Scriitorilor (unul din RASS
Moldovenească, în stânga Nistrului, celălalt – în RSS Moldove-
nească, la Chișinău):
Nouă de la Pavel Chioru
Ni se trage viitorul.
De la Pavel istălalt
Viitor mai luminat.
(Aproape curios lucru, acidul venea de la fidel-slujitorul re-
alismului extrem de socialist, abundentul stahanovist în versuri
partinic-angajate Arhip Cibotaru! Pavel istălalt însemna Pavel
Boțu.)
Care ar fi sechelele unor situații atât de nefirești?
-114-
Timpurile pe care le-am trăit și regimurile care ne-au tot
asuprit, inclusiv spiritualicește, au impus ca o antireligie incon-
secvența. S-a trecut prin doctrine fals-ideologizate, s-au compro-
mis principii estetice. Cei crescuți și educați în a doua jumătate
a secolului douăzeci au o conștiință traumatizată de multiplele
orientări... dezorientative – indicative, vindicative – spre nestator-
nicie, ceea ce i-a făcut amânat infantili și, doar parțial, maturizați
artisticește. Neașezările au modelat din mai mulți niște „simulanți
de-a-ndoaselea”.
În perioada de avansare spre libertate și democrație între Prut
și Nistru, la un moment dat se făcură tot mai simțite păpușereala,
scriitoreala, politicăreala. (Sper că se înțelege ce vor să spună aces-
te noțiuni duse ușor spre grotesc. Dar rămase în concordanță cu
adevărul, cu istoria.)
Tot de sechele a ținut și faptul că, pe la începutul secolului
curent, la Chișinău ieșeau în evidență niște scriitori, unii cu anu-
mite merite, fie acestea și opace, alții de-a dreptul întâmplători în
domeniu, care se comportau, în literatură și în împrejurimile aces-
teia, politizate, ca niște teroriști. Atacau, înjurau, complotau. Se
grămădeau în formație de juntă a rezerviștilor ce se credeau ne-
dreptățiți, cărora li se trec cu vederea „izbânzile” lor comuniste de
odinioară. În special, atacau pe mai tinerii colegi „neascultători”
sau, uneori, încercau să-i măgulească, să-i lingușească, în confor-
mitate cu ceea ce latinul numea captatio benevolentiae.
De pe atunci se trage și situația că azi, pe la Chișinău, destule
aprecieri teoretice foarte șubrede și complezente asupra scrisu-
lui versificat-rimat-cântat acum două-trei decenii se cer revăzu-
te, corectate spre diminuarea exagerărilor, însoțite de remarcile
explicative necesare și întemeiate, iar altele pur și simplu trebuie
respinse, ca fiind din afara literaturii cât de cât serioase.
Apoi, conform axiomei că situația social-politică și econo-
mică a unei entități statale este determinată de evoluția culturii,
între Prut și Nistru ambele aceste componente mai sunt într-o
fază a deplorabilului și reflectă încă grimasa neocomunismului.
Pe aici, e de înțeles... la lumina zilei că arta, sub aspect de educație
estetică înnobilatoare de spirit, e domeniul de prea puțin interes
pentru universitari, ba chiar pentru mulți artiști și chiar critici,
-115-
fiind complet în afara preocupărilor politicienilor (majoritatea,
din păcate, inși de doi bani, aculturali), care sunt de o rudimen-
tară, chiar jalnică, ridicolă instruire și inteligență. Aici, e greu să
se creadă în eficiența necesității înaintării în cultură, în filosofie,
în travaliul artistic, în și prin rezultatele cărora lumea, societatea,
adică și existența umană obțin noi semnificații, nobile, altfel de
determinări existențiale.
Astfel că, în estul românesc, alias Republica Moldova, dar,
din păcate, și în întreaga Românie, nu se poate conta pe o soli-
daritate (ca interes, nu?) populară față de cultura autentică, ce dă
valoare și strălucire spiritului, dacă e asimilată și făcută funcțio-
nală de acesta. Pe la noi, pretutindeni, nu ne putem aștepta la un
cult pentru cultură.
Mai cã boemã, la Chis
, inãu...
Nu știu dacă ceea ce vedeam eu uneori prin mediile intelec-
tuale chișinăuiene s-ar fi putut numi boemă... Cam se știe că, în
comunism, tinerii ziariști și scriitori erau oarecum dionisiaci, puține
li se permiteau ca expresie și libertate de creație, „deficitul” dânșii
compensându-l ușor sinucigaș (unii chiar au și murit de tineri...) cu
preaplinul și pelinul cupelor și nopților duse spre zori, lângă dami-
gene, uneori în cvasilupanare de „condiție intelectuală”. Era ca și
cum o amară libație pentru cadavrul viu care se numea democrația
socialismului oarecum dezvoltat (întru și mai rău...). Era o vese-
lie crispată, cu umor negru și tineri condeieri duși pe la trezilcă.
Probabil, avea dreptate Marcel Moreau când spunea: „Beția este
o armă – dar, în același timp, speranța invectivei și o sărbătoare a
dezgustului”. Dezgustul de puterea imperialistă sovietică, în cazul
junilor de pe atunci. Era ceva între realismul socialist și suprarealis-
mul disperării atenuate cu tutun, alcool și dragoste de... apropiata
ta. Erau acele „forme de existență supremă ebrietate”, vorba acelu-
iași Marcel Moreau, care presupun „cu necesitate lovituri sălbatice
în mizeriile ființei”; a unei ființe marginalizate de regim, frustrate
de spațiul și posibilitățile de afirmare, plenare și libere, a inteligenței
-116-
și spiritului creativ, de avansare, de îmbogățire a acestora, execrabila
mlaștină socio-leninist-rusificatoare reducându-ți până aproape de
anihilare necesitatea nestăvilită de dinamică și... duminică, ce mi se
părea chiar expresia unei juneți libere și tumultuoase, de care noi,
se știe, am fost frustrați. Nici pe departe nu ar fi fost cazul presupus
de Nietsche, în care instinctele redutabile se pot dezlănțui înăuntrul
omului și al societății „fără primejdie, dimpotrivă, utilizându-le în
profitul lui, fructificându-le în alte opere”. Ce opere? Texte plângă-
cioase despre baștină, dor de mamă?... Creația nu era o problemă a
libertății, filosofiei, profunzimilor existenței umane cu toate contra-
dicțiile și consensurile lor.
Așadar, la Chișinău, boema abia... întrezărită, dar știută și vă-
zută (rău) de kgb, părea mai mult o vagă fulgurație de dezacord
cu regimul, dar, poate, și de dezacord cu neașezările destinului
anumitor artiști, creatori, unii dintre care începuseră cariere chiar
fulminante, pe scena teatrului, să zicem, cu vreo primă carte mai
răsărită ca valoare, însă care, din păcate, pornind pe calea nein-
spiratei cheltuiri de sine, a vieții iluzorii sau oarecât adevărate în
neconformitatea ei cu „Codul constructorului comunismului” (da,
a existat și așa ceva în defuncta...), aveau să încremenească în pro-
iecte, să capoteze, să iasă din jocul prim al artei, iar alții – chiar
din jocul grav al vieții. Nu e bine să dăm numele unor oameni
de talent care au avut mai puțină voință, mai puțin noroc în a se
afirma, în a înainta în artă și viață.
Cu anii, unii dintre noi au ajuns, probabil, și ei la concluzia
excentricului Baudelaire (cel de... „ieri”), conform căreia, de la un
moment încolo, „Orgia nu mai este sora inspirației. Noi am anihi-
lat această falsă rudenie. Rapida istovire și degradare a unor naturi
sensibile sunt dovezi indubitabile contra acestei prejudecăți pă-
guboase. A se îmbăta crâncen, regulat – ar fi unica stare necesară
pentru scriitorii fecunzi”.
Ce ar trebui să știe un tânăr creator? „Să nu-și înece torța
talentului în cupe/ C-o ceată de netrebnici” (Petroniu în „Satyri-
con”). Numai că aceasta se află și se respectă (dar nici atunci întru
totul) la vârste ceva mai înaintate. Pentru unii – niciodată.
Din păcate, din rândurile noastre, unii dintre colegii și priete-
nii noștri nu au ajuns să aplice în propria lor existență categoricele
-117-
concluzii ale autorului „Florilor răului”, continuând să se sinucidă
cu tot ce ar putea îngloba ceea ce se numește orgie sau doar în
crâncene beții non-stop, ajungând prematur la ultimul stop. De
viață. De creație.
România literară
Nr. 16, 2019
Note la ierarhie
sau despre numãrul 33
Precum se știe, parcă discret, dar, până la urmă, deschis, se
întâmplă o concurență (unii îi zic cam dur: luptă) pentru poziția
unor autori în ierarhia literaturii naționale, a altora – în ierarhia
mondială.
La noi, la români, contează mai totdeauna numai și numai
locul de frunte, întâi. Ei bine, pentru unii merge și doi, poate chiar
trei. Dar, Doamne, ferește! nu mai departe (jos…) de atât! Însă la
cei vechi, de acum peste două mii de ani, era de vază și de toată
lauda până și poziția a 10-a în ierarhie. Astfel, în dipticul „Zece
(poeți) lirici” (din păcate, nu i se cunoaște autorul), se spune că
„Printre cântăreți a noua nu a fost Safo, însă a zecea/ Ea se află
printre zeițele Parnasului”. Ce procedeu abil de a fenta… orgoliul!
În întregul ei, literatura română, de azi și de pretutindeni,
nu are o valorizare obiectivă, iar mai mulți autori beneficiază de
bonusuri amicale de o valoare falsă.
Pe ambele maluri ale Prutului, în vârful Carpaților și pe me-
terezele cetății Soroca etcetera, există zeci, sute de ierarhii perso-
nale referitoare la poeții și poezia română. Însă o ierarhizare cât
de cât de ansamblu, oarecât credibilă, (încă?) nu avem. Sunt chiar
și ierarhii regionale sau văzute din provincii. Ierarhii ale grupu-
rilor și prieteniilor de scriitori, critici și poeți de-a valma. Există
ierarhii înjghebate la unele reviste de cultură și literatură. Proba-
bil, există… – dar există totuși și șubrede ierarhii universitare și
de-a dreptul catastrofale – ierarhiile academice, unele – de jurii.
-118-
Literatura română e derutată prin ierarhizări confuze, adică nici
pe departe credibile.
La Chișinău, a existat o falsă sau doar pe nedrept prea mare
popularitate „aranjată” a câtorva poeți, mai ales, subvenționată de
regimul ideologic pe care-l lingușeau cândva sau de astea, regi-
muri de mai dincoace, cu care se lingușeau și se gratulau reciproc.
Măreția se plămădea chiar și pe la academie, prin școli, prin bibli-
oteci, unde, din păcate, ignoranța în materie de literatură, de artă
în general, e cam la ea acasă. Plus unii scriitori-lăturași, care se
înfruptau și ei din ceva glorie ce picura printre pixurile tribunar-
zilor. De aceea este a mirării că unii susținători-declamatori, de
ieri, ai unui sau altui coleg de-al lor, pe care îl făceau în fel și chip
mare, cât mai mare, cel mai mare, scriitor național (până la Prut),
genial, minunea lumii etc., nu înțelegeau că sunt ridicoli din ele-
mentarul motiv că cel declarat în fel și chip uriaș, supragenial,
de fapt, nu determina, cum ar fi fost cazul, conform celor spuse
despre el, atmosfera intelectuală, sociofilosofică, literară din estul
României în ultimele decenii. Că ar fi fost popular nu era mare
lucru. Însă nu avea combustia, încărcătura talentului și a intelec-
tului care să-l facă acar de direcție. Dovadă că dânșii, șaizeciști
sau șaptezeciști adulați de piețele pline de cetățeni, nu au avut și
nu au discipoli în literatura propriu-zisă, că tinerii care veneau în
literatura română nu i-au căutat, nu i-au studiat, nu i-au urmat,
orientându-se în cu totul alte direcții canonice, spre cu totul alte
personalități de direcție. Astea fiind spuse în necesara încercare
de detașare axiologică de reprezentarea mentală contemporană,
pentru a aprecia evenimentele, valorile trecutului (uneori, deloc
îndepărtat) cu reprezentarea mentală a timpurilor în care ele au
avut loc. În caz contrar, se intră în criză de incompatibilitate.
De la sine înțeles că plasamentele evaluativ-axiologice presu-
pun sine qua non un cadraj și un angrenaj de opere care, implicit,
concurează între ele, ba chiar se… „anihilează” reciproc, pe tabla va-
lorică rămânând doar cele mai viguroase. Și în literatură acționează
legea selecției naturale, însă trecută în sferele cât mai înalte ale es-
teticii, ideației, stilului, filosofiei. În două cuvinte spus: sferele artei.
Este o concomitentă creare de norme și principii, rezultând din ve-
chile norme și principii, „istorice”, îmbogățindu-le sau ajustându-le
-119-
pe acestea, aducându-le la zi (și… zisă/rostire, la zi). Adică, există,
trebuie să existe o continuitate, în spiritul celor remarcate și de Ma-
rio Vargas Llosa (L’Express, 28 mai 2015): „Să fie clar: există lucruri
de ieri care trebuie păstrate în lumea de mâine: diferențele, ierarhi-
ile, elitele. Și lucruri față de care trebuie să avem o reacție: nivelarea
culturală. Atunci, da, sunt conservator și reacționar. Îmi asum. Mă
aflu în bună companie cu liberalii francezi din secolul XIX, apoi cu
Raymond Aron, Karl Popper sau Jean-François Revel”.
* * *
Obsesia ierarhizării obligatorii se simți acut și (aici, în final,
să trecem la note ceva mai descrețitoare de frunte) în iunie 1993,
când la Uniunea Scriitorilor din Moldova apăruse o problemă…
foarte gravă! Curând, avea să se întâmple repartizarea/înmânarea
noilor carnete de membri ai organizației și, domnilor, cum s-ar
cădea mai indicat, chiar... corect să fie ele numerotate, ca să nu
supere pe nimeni? (Auzi, să nu supere pe nimeni! La noi, la scrii-
torii români! Despre care regretatul prieten clujean Petru Poantă
spunea: „Marcat de sindromul ierarhiilor legitimatoare, scriitorul
român e într-o continuă febră a parvenirii la o poziție privilegi-
ată, inventând, în timp, diverse tehnici de uzurpare a celuilalt. De
aceea și sunt atât de pătimaș controversate la noi istoriile literare,
dicționarele, antologiile”.)
Așadar, prinseră a veni una după alta propunerile celor din
conducerea USM și împrejurimile ei. Prima: numerotate în or-
dine alfabetică. Bine, dar în acest caz nr. 1 e la Arseneva, care nu
are nimic cu literatura noastră. Altă propunere: primele 5 numere
să nu se acorde! Apoi: cronologic, conform vârstei. Ba – conform
timpului/timpurilor când au fost primiți X, Y, Z în US din URSS.
Intervine Mihai Cimpoi (martor, obiectiv, e chiar fila de jur-
nal personal din acele timpuri):
– Iar eu mă gândeam ca, în mod simbolic, primul număr să i-l
acordăm lui Eminescu.
– De ce nu lui Dosoftei? întreb eu, în deplin acord cu apu-
căturile brejneviste. (Bineînțeles, se putea merge până la Neacșu
de la Câmpulung, însă ar fi fost dacă nu prea de tot, prea departe
– cam da...)
-120-
Apoi o propunere năstrușnică: bilețelele cu numere să fie
puse într-o căciulă și să-și tragă fiecare norocul. Ba chiar locul! (în
literatură…). Bineînțeles că se ajunge la haz. Gras. Apare Vasile
Levițchi, care zice: „Dar eu mi-am ales deja numărul 12”. Eu îi
propun să-și ia pseudonimul de Vasile Duzină.
La rândul meu, fără pretenții, trec chiar sub propria-mi cotă
alfabetică, cerând să mi se pună în carnet nr. 33. Nu, nu e vorba
de o aluzie la vârsta lui Hristos, cum poate să creadă doar ușurelul
de minte Ionică Butaș, ci mă ispitește un sentiment pe care l-am
trăit citind despre insistența cu care Nikos Kazantzakis a ținut să
scrie un poem din 33333 de versuri. Însă, odată ce noi nu avem în
USM atâția membri, ba chiar nici 333, – zic 33. Rotunjimea cifrei
trei mi-a acaparat preferința, chiar dacă nu sunt un superstițios.
Într-o vreme chiar consideram că numărul 13 îmi aduce noroc:
la un examen la universitate, într-o zi de 13, în aula 13, trăgând
biletul 13 am luat o notă bună și – „Cucurigu!”, caută-ți norocul.
Dar asta am crezut-o doar până la 13 martie 1991, când ne-a fost
spart și devastat apartamentul. În cazul curent, îmi zic că, oricum,
nicio lună nu are 33 de zile, așa că măcar de cadrul temporal-coti-
dian nu se va mai lega vreo superstiție. Prin urmare, chiar acesta e
numărul carnetului meu de scriitor: 33. (În alte carnete, ale Uni-
unilor Scriitorilor din URSS, România, Moldova am avut tot alte
și alte numere... Iată, acum 33...)
Contrafort
Nr. 7-8, 2018
Creat,ia ,si politica sau
scurtcircuitul de personalitate
...și eu am fost implicat, uneori destul de activ, ca animator,
moderator, în ore, ceasuri, ceasuri, ore în șir de sporovăială ce se
voia gravă și patriotardă, și chiar era, pe alocuri, însă – pardon! – nu
prea avea pondere/greutate, astfel că, la un moment dat, în special
-121-
după ce veleitarii și profitorii acaparaseră posturi și tribune, i-am
dat neamânat curs dorinței, mai vechi, de-a abandona acel ma-
raton al retoricii cvasiinteligibile, pe alocuri, și de a mă retrage la
masa (și în... vocația) mea de scriitor. Aveam subiecte începute,
unele din ele duse spre jumătate, spre trei sferturi, altele, poate, și
mai departe, spre final. Alteori, când fusesem invitat să particip la
întruniri frontiste, parcă mă porneam încolo, dar se întâmpla că
acele texte sau altele ce ispiteau să apară în orizontul conștiinței
mele să mă țină la ele, cu ele. Iar azi îmi dau seama că am făcut
bine că m-am abătut de la ispita de a mă face politician de profe-
sie... amator, precum erau cam toți pe atunci, cu unele excepții de
foști nomenclaturiști recalificați în patrioți și unii patrioți ad hoc,
care serviseră și au continuat să servească Securitatea, organele
oculte de urmărire. Inclusiv cele ale birocrației plodite la nivel de
stat (și de mers aiurea...).
Aveam în pregătire o carte de poeme, alta de proză, o alta de
eseuri. Scrisul mă „reținea” și în cadrul redacției. După fascinația
literaturii era imposibil să suport, serile, teroarea banalelor tacla-
le amatoricești. Simțeam necesitatea „de răzbunare” prin scris,
prin creație. Venise timpul de a sfida până și amintirea ideologiei
sovietice opresive, care voia să te facă orice altceva, numai să nu
fii tu însuți. Cum spunea cineva, ajungeai să te simți străin în
propria-ți ființă, în propriul tău destin. Iar cei care am ieșit oare-
cum altfel (e drept, nu prea mulți sau chiar foarte puțini, unități)
decât ne programau canoanele sociale sovietice, bineînțeles că
nu semănam cu mediul în care studiam, ne maturizam. În ochii
și sub lupa supraveghetorilor ideologici ai acelei epoci noi eram
niște, pardon, mutanți, niște corcituri, mai mult sau mai puțin
periculoși/periculoase, în funcție de gradul fiecăruia de noncon-
formism.
Pot spune (cu dovezi la îndemână!) că, și în timpurile trecute,
dar și în cele mai recente, care nu sunt deloc propice scrisului,
am încercat și o tactică a reculului, a retragerii din bizareriile și
futilitățile cotidianului politic sau, pur și simplu, ale cotidianului
„alb”, în spațiul ideilor culturale, de estetică, de filosofie și îi dau
dreptate lui Gabriel Liiceanu că aceste tărâmuri te alină prin „ide-
ea profundă a mântuirii prin cărțile citite și scrise”. În acest caz,
-122-
poți pune în serviciul existenței tale ca profesionist al scrisului
acea „voluptate a culturii care, descoperită, te face să te împlinești
ca om”.
Dacă s-ar fi întâmplat să-mi bag anii, viața, vocația în viața
socială politizată, cum se spune (pentru că, la diverse niveluri de
intensitate și prezență am făcut totuși și fac politică: prin scris,
prin atitudini, dar nu la tribune oficiale), astăzi eram un alt scrii-
tor. Unul împuținat, poate chiar deformat, împovărat de regretele
timpului fituit aiurea, pentru a vedea că, de fapt, lucrurile au de-
gradat, unii dintre foștii scriitori-politicieni s-au pliat pe intere-
se personale, s-au căpătuit, s-au... Dacă mă „abonam” la locul cu
tribunele săltate și la îndemâna oricărui scriitor, intelectual de a
„predica” ceea ce așteptau să audă zecile de mii de oameni, pe care
aceia, tribunii, îi țineau de vorbă, cum se zice la țară, în timp ce
nomenclaturiștii de ieri, cerberii opresiunilor ideologice, antina-
ționale, cozile de topor de totdeauna își tăinuiseră prin cine știe
ce locuri carnetele roșii cu chipul lui Lenin pe copertă, eram, in-
discutabil, un altul, care nu ar fi înaintat în vocație, predestinație,
nu ar fi căutat să se realizeze mai plenar în posibila plinătate a
harului. Le-aș fi semănat zeloșilor și geloșilor oratori ai schemelor
– etice, estetice (cu greu se poate aminti și de așa ceva), artistice,
în general, politice, folclorizante, pășuniste etc. – pe care și le-au
creat nu din motivul că le-ar considera (chiar) exemplare sau, cel
puțin, relativ corecte, ci din cauza că au devenit chiar prizonierii
acestor scheme, care i-au încorsetat, i-au imobilizat spiritual, nu
le mai dădeau voie să se dezvolte (bineînțeles – și cu concursul
propriei lor lipse de interes, lenei, suficienței de sine). Scriitorii
cu ceva har, se părea, intrați sau insinuați în politica la zi, profi-
tabilă, nu au mai căutat, nu au mai cercetat, nu au mai înaintat
întru înnoire și racordare la pulsiunile ideatice ale unor timpuri
în schimbare, altele decât cele în care și-au plăsmuit schemele
șubrede, ajunse demne de milă sau derâdere.
Odată, chiar îmi spuneam că implicarea în politică ar duce
la un scurtcircuit de personalitate, care curentează, stinge lumi-
na vocației tale de scriitor. Scurtcircuitul de personalitate părea
să-l fi încercat și pe M. Cimpoi, ceea ce se putea presupune din
judecățile sale despre literatură și politică. Ba chiar te mirai de
-123-
ce, cândva estetul, subtilul critic literar ar fi perorat futilități, fă-
când-o rudimentar, frust și alandala, când era, dar mai ales – când
nu era cazul? Iată ce spunea domnul academician într-un interviu
– foarte improvizat! – acordat agenției Info Prim-Neo: „Alegerile
parlamentare din 2009 vor arăta dacă literatura va mai exista sau
nu. Dacă comuniștii vor câștiga alegerile, arta literară nu va mai
avea nicio șansă de supraviețuire”. Păi, stimate confrate, să iasă că
literatura română din Interriverania e doar până la Prut?… Eu
cred că ceea ce se scrie, ca literatură de bună calitate, în Interrive-
rania pruto-nistreană e până, hăt, la Dunăre și, precum mai spune
„Cântecul Gintei Latine”, e Din Carpați la Pirinei etc. Colegul
M. Cimpoi, care a tot editat și editează cărți în diferite orașe din
România, prorocea că, – să vezi! – „literatura va mai exista sau nu”
în funcție de niște alegeri parlamentare. Ce spusă deocheată! Între
Prut și Nistru niciodată nu au existat condiții favorabile pentru
afirmarea literaturii. Dar, uite, aceasta nu a murit. A supraviețuit.
Și va supraviețui. Indiferent de cine vine la putere. (Pentru ca să
ne amintim, nici „democrații” noștri, și ei – comuniști de ieri, nu
au făcut mare lucru pentru „supraviețuirea literaturii”.) Este ex-
trem de ciudat cum judeca, însăilat, neconvingător, un președinte
de uniune a scriitorilor, cel care ar fi trebuit să întrețină speranța
colegilor săi, să facă tot posibilul pentru a-i ajuta prin activitatea
sa. Cum stăteau lucrurile cu adevărat în acele vremuri strâmbe, de
altfel, ca și cele de azi, o înțelegea până și un coleg nespus de tânăr
față de dl Cimpoi, Vitalie Sprânceană, care constata că intervie-
vatul o fi fost „aburit probabil de campania electorală”, comen-
tând sagace: „Nu știu cum și de ce leagă distinsul critic mârțoaga
literară de gardul politichiei, ar fi putut s-o pună să pască pe un
câmp mai neutru, cel al vânzărilor de carte, premiilor internațio-
nale acordate unor scriitori autohtoni etc. Căuta, probabil, un țap
ispășitor pentru lipsa de talent a colhozului ce-l conduce și pentru
faptul că, în pofida sponsorizărilor generoase venite din toate păr-
țile (România, Puterea), scriitorul moldovean (considerat ca erou
generic) nu a reușit să construiască o piață literară normală, una
care nu ar ține cont de nazurile guvernării, condițiile climaterice și
horoscopul ghicitorilor în bobi. Spune cel mai mare eminescolog
în viață, cu referire la roadele anului astronomico-politic care toc-
-124-
mai s-a dus: «Se scrie o bună eseistică și publicistică literară, care e
dovada includerii noastre serioase în dialogul valoric european. În
acest sens aș remarca articolele combative ale lui...» (apoi sunt în-
șiruite câteva nume – se înțelege de ce calibru din cele ce urmează
imediat în comentariile lui V. Sprânceană – l.b.).
Boon, e ok că, la nevoie, când nu sunt alte soluții, și racii
sunt pești, adică și jurnaliștii ce-și fac (e treaba lor cum) meseria
pot trece drept scriitori pentru articolele lor combative. Mă întreb
atunci de ce nu intră în categoria asta scriitorii de graffiti (mult
mai curajoși decât omologii lor ce murdăresc hârtia), cei de la
agențiile de publicitate, textierii de tot soiul, forumiștii, bloggerii,
reporterii radio/paper/tv, cumătra Vera de la Răscăieți și restul ce-
lor care știu să scrie în țara asta? Sau o altă întrebare diavolească:
de ce acești activiști invizibili nu au încă carnet de membru al US?
Cireașa de pe înghețată: partea pozitivă e că se face o artă lite-
rară în R. Moldova, iar partea negativă este că ea nu ajunge la cititor,
nu e protejată și ajutată de stat. Domnul Cimpoi bate câmpii aici,
știe că Eminescu, Kafka, Apollinaire, Céline, Cehov și mulți alții
n-au beneficiat de protecție de stat sau de acoperiș guvernamental,
ci au scris, pur și simplu, printre alte lucruri, servicii și munci.
Partea cea mai proastă este că, lăsată în paragină (așa cum
se cuvine!) de stat, literatura autohtonă a fost abandonată și de
scriitori, urmând să moară la apus de soare, undeva, într-un colț
uitat de lume... Abia anul ăsta s-a gândit US să-și facă un site, pe
care-l înnoiește o dată la 3-4 luni. Cu excepția cărților electronice
furate de la Litera, cele care circulă liber pe net, conducerea adu-
năturii de scriitori n-a digitalizat o buche chioară, ca doar să facă
ceva pentru promovarea propriului produs... Mă rog, așteaptă s-o
facă alții... Scriitorii locali (cu 3-4 excepții) nu intră pe bloguri,
forumuri, site-uri de discuții, unde să-și bage marfa. Așteaptă și
ei, precum cârmaciul lor, mană de la stat... sub forma intrării în
manualele școlare, unicele care asigură rentabilitatea unei opere
literare în Republica Moldova, a unui premiu sau, colea, a titlului
de artist emerit, academician...”
Eu unul, astăzi cred ceea ce credeam acum zece ani, când
apăruseră opiniile mai tânărului coleg Vitalie Sprânceană:
neangajarea, rigidă, oficioasă, în politică îți lasă altfel deschise
-125-
perspectivele, altfel îți trasează căile evoluției. Un scriitor are mul-
te de făcut, de creat, pe care însă nu le poate face, nu le poate
crea prin consum politic. Dreptatea e de partea scriitorului doar
atunci când acesta creează valori și le oferă țării sale, lumii. Vă
amintiți cumva ca politicul, politicienii să fi susținut continuitatea
în efortul civilizator, de instruire a societății? În cel mai bun, dar
totuși rău caz, ei apelează la clasamente, ierarhizări juma-artistice,
juma-politice, astea din urmă făcute în baza simpatiilor pe care le
pot atrage de la unii bieți artiști.
Scriitorul nu e doar un cetățean, un personaj în societate, ci
este, trebuie să fie un protagonist al vieții spirituale, un manifest
de conștiință aplicat în existență prin opera sa.
Sud-Est cultural
Nr. 2, 2019
Temperarea necesarã
La Chișinău, în interminabila retorică despre merite și me-
ritologie, un capitol aparte îl constituie lăudăroșenia unor foști
demnitari din anii ’90 (ai secolului trecut), pe care evenimentele
și conjuncturile, unele destul de tenebroase, i-au propulsat spre
vârfurile puterii.
Îl auzi pe unul cum se dă mare și tare că chiar el a decis ca, în
sfârșit, să fie demontat monumentul lui Lenin și dus aiurea, chiar
dacă știa că îl paște riscul etc.
Altul spune că el era cât pe ce să refacă joncțiunea celor două
maluri ale Prutului, alias reîntregirea, reunirea etc.
Un al treilea se dă în spectacol, amintind mereu că grație lui
au fost instalate ici și colo busturile unor personalități nedreptă-
țite de bolșevism etc.
De se creează impresia că întregul guvern de pe atunci nu în-
semna decât un singur om, el, ex-ministrul (nu obligatoriu – prim).
Însă aceasta nu e decât așa, o mică și falsă impresie pe care
dânșii țin să ne-o inoculeze. Pentru că, dragii noștri ex-demnitari
-126-
„mari și tari”, nu uitați că, pe atunci, eram și noi, cei mulți. Ba aș
spune că, la începutul anilor ’90, politica nu se făcea atât în cabi-
netele ministeriale și cele de la președinție, cât în stradă, în piață.
Deciziile cu care vă lăudați că le-ați luat fuseseră, de fapt, deciziile
celor mulți, ale zecilor de mii de cetățeni care, în viitoarea Piață
a Marii Adunări Naționale, decideau ce și cum, și cu Lenin, și
cu eventuala reunire, și cu remanierile în materie de bustologie, și
cu… cu toate, domnilor ex-miniștri. Semnăturile birocratice nu ar
fi însemnat absolut nimic dacă nu vedeați prin geamurile din clă-
direa în care se află guvernul sau președinția că în piață mulțimea
vă este de pavăză, de scut și chiar vă ține… din scurt, cerând impe-
rios să faceți cutare și cutare. Atunci, în toate, nu era protagonist
curajul personal al unui sau altui ministru, ci domina și decidea
Curajul Poporului.
Apoi, stimați colegi de mișcare națională întru democrație,
chiar să uitați atât de… nedelicat de artileria grea ce bătea dinspre
Uniunea Scriitorilor, dinspre redacțiile unor publicații curajoase?!
Să uitați de articolele programatice pe care le-au semnat unele
ilustre personalități ale acestui pământ? Păi, semnăturile ușurele
ale birocraților nu veneau decât sub semnăturile grele ale scriito-
rilor și jurnaliștilor. De ce continuați să vă automăguliți că chiar
numai modestele voastre iscălituri ar fi decis totul și în toate?...
Astfel că, stimați ex-demnitari, nu vă dați chiar cei mai ex-
tari, aproape țari… Est modus in rebus – nu? Adică, această măsură
în toate înseamnă și punerea de surdină, de atenuare a vocilor
lăudăroșilor. Înseamnă redactarea onestă a grăbitelor memorii
pe care le ticluiesc unii, în care, bineînțeles, protagonistul prota-
goniștilor este el, autorul, ex-demnitarul, și nicidecum cei mulți
care, atunci, la începutul anilor ’90, contau cu adevărat. (Un fost
președinte al RM a fericit deja poporul cu patru, cică, tomuri de
amintiri. Bieții, dar bine plătiții negri jurnaliști!)
Pentru că, de nu punem surdina (necesară), totul rămâne
pe vechi, adică: de-a surda… Iar absența imperativei temperări
ne duce cu gândul la amara exclamație a anticilor: O tempora, o
mores!...
România literară
Nr. 16, 2019
-127-
 Cititorii mei/tãi/lui/nos
, tri...
Se întâmplă ca vreun jurnalist să mă întrebe cine cred eu că
ar fi cititorii mei...
Dumnezeu știe...
Pot spune cu certitudine doar cine nu ar fi cititorii respectivi.
Astfel, cum nu au citit poezie bieții rufoși-nevoiași de pe tim-
purile lui Baudelaire sau Eminescu, așa nu citesc poezie nici îm-
blugi-ații rufoși de bunăvoie și „de lux” din zilele noastre.
Cum nu au citit poezie tatuații abundent din triburile din
junglă, așa nu citesc poezie nici tatuații-milionari care joacă fotbal
sau cei care chiulesc și pilesc pe la terase, prin baruri.
Cum nu citeau poezie papuașii care își puneau belciuge, inele
în nări, la fel nu citesc poezie duduile cu piercing-flecuștețe în
nas, pe limbă, pe... olimburic sau, se știe, chiar și mai jos de acestea,
în locuri intime, s-ar zice, cândva.
Cititorii de poezie niciodată nu au fost prea numeroși. Une-
ori, doar se credea că ar fi.
Să fim definitiv convinși că, în fond, poezia, inclusiv capodo-
perele acestui gen, rămâne cunoscută totuși de un număr restrâns
de persoane, în primul rând de câțiva exegeți. Credeți că masele
largi de cititori au habar de Epopeea lui „Ghilgameș”, de „Iliada”,
„Odiseea”, „Maldoror”, „Florile răului”, „Mureșan”, „Odă în me-
tru antic”?... Să fim serioși: în acest caz, masele largi sunt foarte...
înguste. Credeți că Divina comedie are un număr de cititori pe po-
triva mediatizării ei literaturologice? Nici pe departe... E aici ceva
analog cu muzica grea, clasică. Mai mulți au auzit de Beethoven,
Mozart, Enescu etc., însă muzica acestora nu o ascultă decât la
țârâiturile scurte ale apelurilor telefoanelor mobile.
Așadar, să nu ne facem iluzii că poezia modernă, oricât de va-
loroasă, ar putea întruni o aderență a preferințelor, dar mai ales a
înțelegerii multor cititori. Organul societății cititoare care ar trebui
să recepteze frumosul, esteticul, metaforicul, artele în general, a ră-
mas, tradițional, nedezvoltat, monocelular, simplist până la primi-
tivism. Oamenii sunt în egală măsură neîncrezători și indiferenți
față de posibilele revelații sufletești care ar merge mai departe de
gusto-sentimentele pe care le trezesc halba de bere și frigăruile.
-128-
Remarcase Sanda Stolojan că, pe la noi, cititorul mediu se află
încă la stadiul inculturii comuniste așternute peste opacitatea popo-
rului. Însă, după ceva ani trecuți, poate că ar fi necesară o precizare:
acel cititor a ieșit din incultura comunistă pentru a trece în incul-
tura facebook-istă, așternută de asemenea peste opacitatea maselor.
E de-a dreptul naiv să crezi că prea mulți cititori sunt preocu-
pați de a-și perfecționa (actualiza, moderniza, contemporaneiza,
dacă vreți) metoda sau doar procedeul comprehensiunii literaturii
în funcție de particularitățile contextuale ale epocii sau stilisticii
legate de școală, curent, viziune, canon etc. Perpetuu, cititorul e
mai degrabă un elev nu prea curios, nu prea sârguincios.
Iar câte un poet înțelept, cum a fost Odysseas Elytis, spune,
parcă pe sine și pe alți confrați consolându-i: „Nu mi-e milă de
poeții care au rămas fără cititori, mi-e milă de cititorii care au ră-
mas fără poeți. Este o pierdere a cărei dimensiune omul neavizat
nu o poate aprecia, așa cum un surdomut din naștere nu poate
aprecia importanța sunetelor... Oamenii care nu sunt în stare de
o mai mare percepere a lucrurilor, ceea ce dă un alt sens vieții, se
condamnă singuri la infirmitate voită”.
România literară
Nr. 16, 2019
Prietenul, cãrt,ile
,si întâmplãrile aproape
fantastice
-1-
În studenția mea, unul dintre puținii prieteni cu care discu-
tam despre Camus și Kafka era Eugen Cioclea (1948–2013), pe
atunci și el debutant în ale poeziei, plecat să-și continue studiile la
Facultatea Fizică-Matematică a Universității „Lomonosov” din
Moscova. Corespondam, primindu-i scrisorile la căminul nr. 7 al
-129-
Universității moldave, pe strada Ismail din Chișinău. Din vreme
în vreme, contra cost, Eugen îmi expedia sau îmi aducea personal
unele cărți „mai speciale”, pe care le procura de la renumita – cel
puțin pentru noi, basarabenii, – librărie „Drujba” din Moscova (la
Chișinău, cartea editată în România era interzisă). De pe atunci de-
țin și volumul lui Camus Exilul și împărăția, apărut în BPT în anul
1968, una din atent și repetat cititele cărți în junețile mele. Azi, gă-
sesc foarte sugestive, parcă aplicate destinului său de om și de poet,
unele titluri din primul compartiment al cărții în cauză: „Între da și
nu”, „Cu moartea în suflet”, „Dragoste de viață”, „Fața și reversul”…
Însăși denumirea volumului e mult spunătoare în contextul tragic
al plecării colegului: „Exilul și împărăția”. Pentru că Eugen părea
să fie un exilat în propriul sine, în singurătatea sa ușor taciturnă, iar
împărăția, de data aceasta, e cea a stelelor, cum se spune.
Uneori, când sosea de la Moscova în scurte sejururi la Chi-
șinău, unde nu avea pe nimeni, decât câțiva prieteni, mă vizita la
căminul studențesc, uneori rămânând de mas. Pentru o noapte,
pentru lungi nopți de discuții și împărtășiri de iluzii juvenile. Iar
când, pe la anul patru universitar, fusesem angajat cu jumătate de
normă în redacția ziarului Tinerimea Moldovei, primeam de la el
versuri, ca, de altfel, și de la un alt „moscovit provizoriu”, Vasile
Nedelciuc, absolvent al Facultății de Electrofizică în Chișinău și
care își urma aspirantura în metropola sovietică, ajungând doctor
în științe, apoi politician. Oricât ar fi fost de greu să publici pe
atunci un tânăr poet, al cărui scris aducea a „de peste Prut” sau
– de ce nu? – de peste ocean, altfel decât cel al unor poetaștri-po-
tentați ai zilei, am reușit să-i plasez câteva texte în ziarul junimii.
Iar din cele pe care mi le povestea Eugen despre cum o duce
el la Moscova, din câte auzeam de la tinerii scriitori basarabeni
care își făceau studiile pe la diverse instituții din capitala fostei
URSS, în special la Institutul de Literatură „Gorki”, viața sa părea
una cu adevărat kafkiană, atât de firească pentru un poet adevărat,
cu irezistibile și imprevizibile manifestări de boem. Bineînțeles,
în acea existență, în acel comportament, mod de a fi, se insinua
aproape misterios, însă și ușor ironic-persiflant, suflul legendei
poetului, dar și personajului social Eugen Cioclea. Nonconfor-
mistul. Irepetabilul. Arzătorul de sine, uneori nu pentru cele mai
-130-
inofensive cauze. Omul aventurilor existențiale și autorul poeme-
lor abisale. Astfel că, după ani de kafkienizare prin Moscova, prin
1992, Eugen a revenit la Chișinău. Când ne întâlneam, discutam
și despre „Castelul”, și despre „Procesul”, și despre „Metamorfo-
za”... Pentru că sensibilul scriitor Eugen Cioclea era și un cititor
avid, nu o dată, în grădina Uniunii Scriitorilor (din Moldova),
retrăgându-se, solitar, la o masă, cu cafeaua și țigara, citind înde-
lung, ore în șir, absent la cele ce se întâmplau în jur.
De aici încolo, când va fi să deschid o carte de Camus sau
Kafka, inevitabil îmi voi aminti de Eugen Cioclea; de viața sa
între da și nu, între față și revers. Despre „Căderea”, „Exilul și
împărăția”… – astea și alte cuvinte ce vin „ca mănușa”, parcă, unui
destin de poet, care putea să ajungă matematician celebru; poet
care și-a dus existența în absurditatea exilului și (a)logica boemei,
în lumina cuvântului și umbrele din abisurile singurătății, unde,
cu un vers de litanie păgână, se autodefinea drept cel mai trist poet
din Europa.
Julien Green mărturisea că tot ce privește ultimele momente
petrecute pe pământ l-a pasionat întotdeauna, cu excepția amă-
nuntelor dezgustătoare. „Ultimele cuvinte, oricât de puțin impre-
sionante ar fi, chiar banale, dobândesc adeseori un înțeles neaș-
teptat”, scria el. Noi nu vom ști niciodată care au fost cele din
urmă cuvinte ale lui Eugen Cioclea. Din nenorocire, în ultimele
sale zile de bântuire prin lume părea să fi ajuns aproape un afazic.
O fi rostit el ultimul cuvânt, zvâcnit precum un jet sonor, luminos
sau neguros, al curajului de conștientizare lucidă a inevitabilului
deznodământ?...
Sau nu schițase decât cel din urmă gest mut ca o tresărire de
nedumerire în fața definitivei absențe, domnilor Camus și Kaf-
ka…
-2-
…De pe atunci dețin, spuneam, volumul lui Camus Exilul și
împărăția. Iar o carte pierdută după studenție a fost monografia
lui Radu Enescu Franz Kafka, editată cam în aceeași perioadă.
Tristețea pierderii mi-a fost cât de cât surdinizată de „Jurnalul”
lui Kafka, răspândit printr-o ediție samizdat în limba rusă. Mi le
adusese Eugen Cioclea de la Moscova.
-131-
 Acum, peste ani, îmi dau seama că însuși basarabeanul nostru
putea fi considerat, pe atunci (chiar și acum, într-o anumită măsu-
ră), un personaj sui generis kafkian. Pe scurt, iată unele date: elevul
dintr-o comună din nordul RSSM, student la fiz-mat, și nu oriun-
de, ci la atât de râvnita universitate „Lomonosov”, ajunge a se căsă-
tori – n-o să credeți, domnule Kafka! – cu fiica unui general ce era...
(ajuns aici, îi telefonez lui Eugen, să precizez; amicul locuiește în
cartierul Botanica din Chișinău, pe bulevardul Dacia) – da, socrul
său era al doilea om, ca importanță, în forțele aeriene ale URSS!
Tovarășului viceministru îi spunea Redkin, nume ce ar putea pro-
veni sau de la ridiche (în rus. red’ka) sau de la rar (redkii). Și de aici
încolo aveau să înceapă invidiile – tinerii basarabeni care studiau la
Moscova, în special cei de la Institutul de Literatură „Gorki”, de la
Institutul de Artă Teatrală „Lunacearski” (erau mulțișori „de-ai
noștri” pe acolo), prinseră a-l bârfi pe nu prea sensibilul la necazu-
rile lor Eugen Cioclea că, dom’le, să vezi, ăsta, odată ajuns ginerele
unui grangur nomenclaturist, apare pe faimosul bulevard Arbat în
mașină neagră, intră în baruri, unde bea cafea aleasă, fumează țigări
fine, bineînțeles – străine, și câte altele din astea!
În fine, bine plasatul nostru basarabean, viguros și ambițios,
se întâmpla să mai tragă câte un guleai, iar când ajungea pe după
miezul nopții „acasă” – la tovarășul socru-viceministru – cred că
acea construcție, „acasă”, ar fi fost impunătoare, amintind întru cât-
va de castelul lui Kafka, – deci Eugen, cu chef și bună dispoziție,
nu găsea nimic mai potrivit decât, după ce orologiul Kremlinului
bătuse demult miezul nopții, să... cânte la pian! Mai bine zis, să
încerce să facă așa ceva, pentru că până atunci nu se apropiase de
vreun atare instrument cu coadă. (Cum să nu-ți amintești de o mi-
nunată și tristă nuvelă a lui Isaak Babel, „La Sfântul Valentin”, în
care cavaleristul roșu Afonka, intrând într-un dom polonez, „beat
și sălbatic”, cum precizează autorul, „se căznea să cânte la orgă un
marș”?!) Firește, ai casei, ai generalului, erau deranjați, veneau să-și
convingă ginerele – ghenerarul și ghenerăreasa, dar și fiica acesto-
ra, soția, că, dorogoi Evgheni ne-Oneghin, poate lași pentru mâine
solfegierea, pentru că deja e cam spre dimineață și mâine, adică azi,
unii dintre noi trebuie să meargă la birou, și nu oriunde, ci la minis-
terul aviației imensei și nezdruncinatei noastre uniuni...
-132-
Dar ți-ai găsit! Basarabeanul nostru, amicul Eugen Cioclea,
studentul cu facultatea lomonosoviană deja abandonată pe la mij-
locul studiilor și cu primele poeme publicate în Tinerimea Moldo-
vei de la Chișinău, nu găsea că socrii și tânăra sa soție au dreptate.
Ba – colac peste pupăză! În funcție de gradul de chef și de ditamai
guleaiul, tânărul poet punea probleme naționale și internaționale,
pretinzând ca ai casei (fiți atenți, domnule Kafka!) să învețe româ-
nește! Barem câteva fraze uzuale, dacă... (aici ginerele mai spunea
câte un epitet tăricel...) nu sunt în stare să însușească mulțumitor
limba în care a scris marele Eminescu... După care lovea cu putere
de interpret frenetic în clapele alb-negre ale pianului cu coadă:
„Bum, bum!” – domnilor Beethoven și Kafka...
Odată, Eugen ajunsese (se trezise!) la „trezilcă” – la camera
de dezalcoolizare, cum ar veni, instituție foarte... frecventată pe
acele timpuri de mulți cetățeni sovietici. Bineînțeles, tovarășul so-
cru-viceministru de aviație este pus la curent cu daravera în care
a nimerit bunul său ginere, cheamă șoferul personal, urcă în „Vol-
gă”, ajunge la „trezilcă”, personalul de acolo – în poziție de drepți!
În fine, convin să-l elibereze fără amânare pe turbulentul Eugen
Cioclea, care chiar este poftit să părăsească așezământul, pen-
tru că, iată, este așteptat etc. Dar ți-ai găsit! (Fiți atent, domnule
Kafka!) Ambițiosul nostru basarabean refuză să iasă din camera
„trezilcii”, nu vrea să plece acasă, chiar dacă după el venise însuși
socrul, mare nomenclaturist! Ce să facă cei din personal, bieții de
ei? Prind a-l ruga frumos pe tovarășul Cioclea să nu le facă una ca
asta și să plece frumușel în plata Domnului...
Apoi, după alți câțiva ani de kafkienizare prin Moscova,
despărțindu-se pe cale amiabilă, probabil, de familia șefului la
aviație, poetul Eugen Cioclea a revenit la Chișinău, schimbând
nu prea reușit, aș zice, garsoniera lui din metropola sovietică
pe una din capitala RSSM – ar fi putut lua ceva mai bun, însă,
din câte se știe, poeții nu prea sunt firi practice... În special cei
ne-străini de spiritul kafkian al existenței... Astfel că și azi, când
ne întâlnim, discutăm cu Eugen și „Castelul”, și „Procesul”, și
„Metamorfoza”...
Viața românească
Nr. 8, 2018
-133-
 Occidentul ,si limba...
moldoveneascã.
Dramatic, despre un onorariu
Printre colegii cu care am corespondat, virtual, a fost și An-
ni-Lorei Mainka. În 1981, a absolvit Universitatea din București
cu teza „Zwischen Dinggedicht und Christusvisionen – R.M. Rilke.
Ein Versuch”. Locuia, alternativ, la București și Köln. Din textele sale
autobiografice: „Bunica din partea mamei era o femeie mică, o față ca
o lună plină, tăcută, iar când totuși vorbea, săseasca ei scotea și mai
tare la iveală blândețea dialectului din Marienburg, ceea ce nu pot să
spun despre dialectele auzite în fața Bisericii Luterane din București,
duminică de duminică după terminarea slujbei”.
Miercuri, 6 august 2014, cenușa scriitoarei Anni-Lorei Mainka
a fost depusă la cimitirul evanghelic Bellu din București.
19.I.2012
Ieri și azi, scurt dialog pe Facebook.
Butnaru: Dragă Anni-Lorei, mulțumesc pentru semnele pe
care mi le dai. Dar, iată, mă miră faptul că, la limbi cunoscute, tu
pui Romanian, dar și – pardon! – Moldave... Chiar așa? Crezi că
există l. moldovenească?...
Anni: Eu evident că nu cred, dar aici, în acest mare Vest, este
o limbă străină și, ca traducător, trebuie să o pui, nici nu știi cât
m-am luptat să nu o pun, sigur că cine are ochi și știe, știe, dar
pe cartea de vizită nu am pus-o. Da, asta e trista poveste din Vest
despre limba moldovenească care nu există. Îmi pare rău sa-ți
spun această veste.
Butnaru: Regret și eu că ai cedat atât de ușor (inclusiv... opor-
tunist). Cariera mai presus de adevăr?...
Anni: Nu are cu cedatul nimic, este un formular, și sigur că
ei vorbesc românește... dar formularul – asta e. Și nu am cedat, ci
am fost dată afară cu interdicție de muncă pe 3 ani, asta așa, dacă
doriți amănunte... Iar restul nu cred că doresc să le...
-134-
Butnaru: Asta e – obtuzitatea occidentală și... Păi, pentru
limba „moldovenească” nu se mai pedepsește nici pe aici... Sau pe
colo mai continuă vânătoarea de vrăjitoare?... Apoi, aia e o anche-
tă de birou, nu știu de ce afișezi eroarea și pe Facebook...
Anni: Pentru că având atât de puțin de lucru, cei de aici își ca-
ută pe FB liber-profesioniștii... Am șters „limba moldovenească”.
Oricum, sper să ajung să-mi fac un blog civilizat, că lobby-urile
nu mai dau de lucru decât celor care fac parte strict din ele. Și eu
mai am de crescut și un copil, ea cu proiectele ei, însă reușește cel
puțin să-și plătească cărțile.
24.I.2012
Am postat pe blog unele păreri referitoare la decizia colegului
bucureștean Lucian Vasilescu (mama lui e din Hrușova, Criuleni)
de a se lăsa de poezie; cel puțin, de a nu mai publica. Iar opiniile
mele au făcut-o pe Anni-Lorei, rezidentă în Germania, să-mi scrie:
M-a pus tare de tot pe gânduri. Tare. Acum un an, o doamnă
nu a avut bani să-mi plătească o traducere, mi-a adus în schimb o
peniță din Murano, un caiet din piele vechi, o brățară din nu știu
ce pietre de prin lume... Avea lacrimi în ochi, se despărțea greu,
dar nu dorea să rămână datoare... La ea a trebuit să mă gândesc
acum, nu știu de ce. Cred că și prietenul dvs. o duce așa, o apăsare
mare îl face să își închidă carapacea prin care noi, cititorii, îi ve-
deam „perlele” de gânduri scrise cu penița. Vă admir pe toți pentru
puterea de a hotărî.
Eu: Înduioșător ceea ce spuneți despre onorariul „material”
pe care l-ați primit. Și despre situațiile mai speciale în care poate
nimeri vreun poet...
Lorei: Știți, cu gândul la facturi mi-am făcut o pungă și pun
în ea ce-aș putea vinde, dar acele lucruri, de la acea doamnă care
parcă mi-ar fi dat bucăți din zidurile vieții ei, pe care aș lua un
ban, nu pot să le dau... ciudat, sau? Sunt lucruri care pentru mine
nu au amintiri, dar să fi văzut ochii aceia de nedescris de plini...
Parcă o vedeam în depărtările deceniilor cum a fost tânără și feri-
cită și purta pietrele, poate le-a cumpărat personal din Asia, poate
caietul i-a fost dăruit „să îți aducă aminte de mine”, îi va fi șoptit
o voce... Acum era o femeie nălucă, nevăzută, transparentă, cum
-135-
sunt cei în vârstă... Un număr pe o cartolină a unei asigurări... Ce
aș dori, ar fi să-i poată asculta, înregistra și reține ce au ei de spus
din ultimele decenii, dar sunt atât de temători...
Eu: Dragă Anni, ceea ce ai scris atât de aplicat realității triste
e un fragment foarte dramatic de proză... Asta e, arta se naște
și din suferință... Sunt vibrante detaliile pe care le dai... Să ne
gândim cum am putea să ne susținem mai cald oarecum, mutual,
atunci când împrejurările ne reduc la muțenie...
Revista de traduceri literare
Nr. 40, 2018
Din vremuri în care
se modifica paradigma
Referitor la opiniile care urmează sunt necesare unele preci-
zări. Ele sunt o tentativă de analiză și contraanaliză a unui discurs
exegetic asupra creației unui poet, considerat important, pe care
eu unul îl cred totuși mai puțin valoros, discurs al unui critic, re-
putat azi și, precum atunci, demult, când era tânăr, onest. Textul ce
urmează îl adresez, în mare, cunoscătorilor în domeniu sau – do-
menii: poezia și critica acesteia. Și nu voi da nici numele poetului,
nici pe cel al exegetului. Însă nu obligatoriu din motivul că acestea
le vor veni ușor în minte celor avizați.
Înainte de toate, textul în curs ar vrea să aibă o cuprindere mai
generală, chiar dacă se referă la doi autori concreți. În tendința de
a face să se înțeleagă când și cum se întâmpla în poezia română
modificarea de paradigmă, „schimbarea de macaz”, același lucru
având loc și în critica literară care analiza „noua” poezie, opiniile
subsemnatului ar putea fi aplicate, ca model de raționament, mai
multor autori, mai multor cărți (texte) de poezie și critică a aces-
teia din respectiva perioadă, de la frontierele a două paradigme [a
doua jumătate a anilor ’70 (ai secolului trecut)].
Însă pentru a înlesni modul de lectură și posibilitatea urmă-
ririi liniei de subiect, pur și simplu, îi voi spune poetului Alfa, iar
-136-
criticului poeziei acestuia – Omega. Oarecum biblic, nu? Când
„A și O” sunt folosite ca simbol pentru totalitate. În cazul nostru,
generalitatea literară ca genuri funcționale (pe vechi/pe nou) și cei
care le abordează în creație. În cazul nostru, repet, fiind vorba de
poezie și critica poeziei.
Eu unul consider că, pentru a ilustra relativ explicit modul cum
se modifica paradigma în genurile literare amintite, este definito-
rie postfața criticului literar Omega la un volum al poetului Alfa,
apărut în anul 1979. Era momentul când se anunța franc opunerea
față de criticii, exegeții de formație maioresciană. Era vremea în
care poeții începuseră „să mediteze cu glas tare asupra uneltelor și,
îmbătați de conștiința de sine a poeziei, își luau dreptul să se răsfețe
sub ochii atenți, prea atenți ai criticii, care, dominată, ca totdeau-
na, de instinctul puterii, râvnea neinspirat la reabilitarea spiritului
maiorescian al ordinii”. Imediat înaintea acestei constatări, criticul
spune că erau timpurile unui „climat al experiențelor formale (care)
poate fi evocat, astăzi, cu simpatie”. Sper ca simpatia să nu părăseas-
că nici ceea ce intenționez să spun eu aici. Dar, ca prim semn de…
alarmă, dar mai ales de distincție între paradigma de „ieri” și cea „la
zi”, să înregistrăm că poeții deja „își luau dreptul să se răsfețe” cu
jocuri formale, fără a mai avea obligații față de rigori estetice, stilis-
tice, tehnice (literare). Răsfățul înseamnă relaxare și imprevizibili-
tate. Dacă poeții vremurilor de demult, ba chiar și unii din recentele
odinioare, considerau creația poetică drept activitate intensă, muncă
grea, nou-veniții în poezie luau lucrurile mult mai în ne-grav (ca să
nu zicem: neserios). Pentru autorul dicteului automat, hazardului,
renunțării la ordinea artistică, la rigori prozodice etc. nu mai con-
tează (așa, dintr-un ambiț, într-o clipită de renunțare!)
Încă în adânca Antichitate, Sofocle se destăinui că trei poezii
îl costă trei zile. (Sigur, pe loc apăruse un versificator oarecare,
grăbit să spună că în același răspas el ar ferici lumea cu o sută de
poezii. Eckermann considera că „e mai ușor să construiești Ca-
tedrala din Köln decât să scrii Faust în spiritul lui Goethe”. (Ca
să ne oprim la doar două din nenumăratele exemple referitoare
la deloc simpla, hazardata, lăsată la voia întâmplării muncă de
izvodire și moșire a poeziei.) Însă, iată, gata, acestea toate nu mai
contează! În locul efortului creator – cvasisomnul cu dicteul auto-
mat, apatia, renunțarea, abandonul, hazardul…
-137-
 Domnul Omega, critic de formație nouă, e solidar cu autorii
ce vor să promoveze o altă paradigmă în poezia timpului, se asoci-
ază cu unii colegi ai săi care sfidează „starea de vigilență a criticii și
năravul ei pedagogic incurabil (care) au reușit să imprime până și
analizelor elogioase un sens imperativ prioritar. Cei mai mulți ve-
deau, înainte de toate, suprarealismul de rețetar, dispersia sintag-
matică, dicteul și colajul, exprimarea voit antipoetică, indiferența
ortografică și prozodică”.
Fără idei preconcepute, ci în limitele logicii (fie și una a…
trecutului, a clasicității exegeticii literare), când se mizează pe
„voit antipoetică”, în concepția paradigmatică de până la „voit
antipoetică” nu mai poate fi vorba de poetică. Simplu vorbind,
este imposibil să creezi poezie cu… antipoezie. Când este utilizată
antipoezia, tocmai ea ar trebui să apară pe lume, pe fila de hâr-
tie (e vorba de anii ’70, când încă nu exista computerul, formatul
electronic, dominând hârtia). Astfel că un coleg, când opinează
că Alfa a fost printre puținii poeți „care au ilustrat cu strălucire
și tragism ideea de libertate a poeziei și gândirii poetice, într-un
moment în care libertatea era confiscată și batjocorită”, ar fi bine
să pună în loc de „poezie” – „apoezie” care, în prea marea ei volni-
cie, a făcut mult ne-bine poeziei propriu-zise.
De regulă, textele apărute în urma dicteului, „muncii subcon-
știentului”, sunt cam sută la sută mai curând curioase, însă nicide-
cum izbutite. Dicteul nu izbutește, sub aspect valoric, ci doar emite
la voia întâmplării. Iar arta nu ține de voia întâmplării, ci de voința
poetului, care modelează, arhitecturează impulsul creator, inspirația
(pentru cei care mai cred în ea). Revin: de textele celor mai mulți
dadaiști, suprarealiști se ia act, însă rar cine le ia și drept act artistic.
Mai curând, ele înclină spre… mistic, decât spre artistic.
Apoi, despre dicteu (zis și automat). Nici până astăzi nu s-a
ajuns la concluzia că textele autorilor care s-au lăsat (cu voie, voit!)
în libertatea necontrolată a dicteului, dadaiștii (…inconștienți, în
timpul creației) sau suprarealiștii (cvasiconștienți în actul creator)
ar fi importante, ar aparține unor poeți mari. Da, aceste texte se ci-
tesc, se citează, exemplificator, în exegeze, însă nu sunt date drept
criterii și modele valorice. Iar poezia poetului Alfa, român, e vădit
apropiată ca factură (uneori… făcătură) de cea a sus-amintitelor
-138-
categorii de autori, europeni sau transatlantici și, prin urmare, nu
trebuie exagerată nici valoarea ei, autorul în cauză trebuind ușor
retras din predicamentul importanților, unde a fost plasat sau im-
pus cu suficientă nejustificare.
Posibil că în acest caz situația e una în care ar putea fi aplicată
o concluzie din discursurile budiste: „Există, o, poeților (în origi-
nal: o, monahilor! – l.b.) ceva Nenăscut, Neapărut, Necreat, Ne-
întâmplat”. Adică, repetatul prefix de negație se referă la absența
poeziei, când cineva crede că aceasta poate să se Nască, Apară,
Crea, Întâmpla din scriitura automată. (De fapt, scriitura, asumată
ca act de creație, căreia i te dedici, care ți se întâmplă deja nu poate
să țină de dicteul automat, ci de conștiință/conștientizare.)
Criticul, domnul Omega, relevă aceleași semne ale „destră-
mării logicii discursului”, renunțarea la „indicatorii deplinei co-
erențe”, concomitent îndemnându-ne să „ne obișnuim cu fața-
da, adesea amăgitoare, a versurilor”. De ce amăgitoare, odată ce
semnalmentele ne-calității prozodice (destrămarea, incoerența
discursului etc.) sunt nu doar cele „amăgitoare”, sărind „imediat
în ochi” (poate că acut-neplăcut sărind direct în conștiință!), ci
sunt chiar cele de care se ghidează și pe care mizează poetul Alfa?
Ele prevalează în fixarea impulsurilor „întâmplătoare”, ale hazar-
dului buiestru și deci nu sunt întâmplătoare. Oare o calitate, un
merit să fie renunțarea la luarea „în stăpânire (posesie) a propriei
rostiri”, ce „ar putea indica înregistrarea, ca întâmplătoare, a fluxu-
lui gândirii”? Iar textele poetului Alfa fac tocmai dovada absenței
unui flux al gândirii, fărâmițarea și incoerența lor nelăsând a se
percepe/pricepe barem umbra unor idei cât de cât explicite. Iar
dacă poezia nu comunică (și) idei, nu cred că ea intră în categorie
superioară (pardon de sintagma cam frustă, tehnicistă).*
„De asemenea, numărul mare de versuri ce se opresc mereu și
inexplicabil (sau într-un lapsus intermitent) ori suspendă agățate
de cele mai neașteptate părți de propoziție sau părți de cuvânt,
ca în fața unui gol al memoriei, se străduiesc, parcă, să sugereze
absența silinței constructive și, prin extensie, însăși absența stă-
pânului, a celui ce supraveghează și voiește”, constată judicios
criticul și ar fi bine până în momentul în care cineva ar spune
că cele remarcate de dl Omega ar fi semnalmentele unei poezii
-139-
izbutite, oferite cititorului de un autor însemnat. Însă nu, lipsa de
construcție, de ordonare, de arhitectură ca stilistică a discursului
au fost și rămân totuși carențe, deficiențe, repudiate de ars poetica.
„Adeseori, după ce, cu efort, izbutește să organizeze o strofă
sau două într-o ordine cât de cât plauzibilă, abandonează brusc și
continuă fără schimbare, multă vreme, uneori până la sfârșit, un
soi de telegramă lungă, somnambulică, nepăsătoare de repetări, de
gâtuiri sau de alunecări digestive, abia în stare de mici intensificări
interjecționale”, radiografiază obiectiv criticul, iar înaintea acestei
diagnosticări există o alta, pe care, ca și pe acestea citate deja, ni-
ciun creator nu poate să și le înregistreze la activul izbânzilor: „Prea
puțină energie pare a avea sau a-i mai fi rămas, pentru a se smulge
inerției”. Ei bine (spre… rău), inerția înseamnă și clișeu, stereotipie.
Iar rămânerea „în repaus, în inactivitate, lipsa de energie, indolența,
apatia”, cum zice formula de dicționar a inerției, nu duc prea depar-
te, în adâncul sau în înaltul creației, inclusiv a celei poetice.
Bineînțeles, nu este lăudabil faptul că autorul „caută mai întâi
să-și «avarieze emițătorul», să-și ruineze, pe cât posibil, conturul
pregnant al eului său creator (…) într-o încercare de scoatere a
lui din cauză și depersonalizare a poeziei”, spre a ajunge „detașat,
nevolnic dezlegat de responsabilitate, nepăsător de ce reprezintă”.
Oare astfel se poate ajunge la creație, la poezie demnă de atenție?
Prin/cu atâtea ne-calități extraartistice?
Însă autorul, după mine, pus pe nedrept cam sus în ierarhia
poeților români contemporani, „chiar și în aceste condiții, pentru
ca sintaxa să nu încerce cumva tentația coerenței… distruge…
destramă tendințele de închegare, sparge și risipește cioburile…
ne dispersează atenția prin sâcâitoare alunecări, recurge la colaje
disonante, voit artificiale”. Mille pardons, mon cher, dar prin toate
aceste agresivități față de arta propriu-zisă se poate ajunge la crea-
ție? Anticreația dată drept creație?... (E drept, de atunci încoace se
cam poartă așa ceva, kitschul recurgând neobrăzat la rocadă, când
lângă regele-Orfeu ajunge turnul-anticreație…) Operație curioasă
până la ciudățenie. Dar imposibilă, odată ce nu are structură, or-
dine, ceea ce a presupus până astăzi și, sigur, va presupune și de
aici înainte creația sui generis. În acest context, mi se par demne
de toată atenția și constatările lui Răzvan Voncu: „…continui să
-140-
mă minunez de ușurința cu care se fabrică, la noi, reputațiile. […]
Aceste subrepții ale actului critic, deloc veniale, pun literatura în
planul fermecător, dar echivoc, al inverificabilului. Iar rezultatul e
îndepărtarea cititorului. Înainte de a acuza de-culturalizarea (reală)
a societății, ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva purtăm și noi o
parte din vină. Dacă nu cumva, din gentilețe, prietenie sau nesigu-
ranță a gustului, am creat în timp un monstru care, acum, amenință
să înghită literatura adevărată. O pseudoierarhie, care acoperă valo-
rile autentice și, în loc să-l ghideze pe cititor, creează o nemeritată
platformă socială impostorilor” (România literară, nr. 42/2016).
În fond, explicit sau implicit (asta, poate chiar ceva mai mult
pus în balanță), putem urmări sau doar ne putem gândi la calea
poeziei ce duce din orfism, clasicism, chiar și din modernitatea
literaturii, chiar din avangardism, spre nihilism, negaționism la
adresa creației, poeziei autentice. Duce spre antipoetic. Din păca-
te, dat drept… poetic.
Aceasta e starea generală pe care o învederează cartea din
1979 a autorului Alfa, după mine, prea mult săltat, nemeritat, în
ierarhia merituoșilor poeți. Și e ușor jenant să citești, azi, despre
el, că „a preferat să fie un poet calitativ și nu unul cantitativ, fiind
înainte de toate un tehnician al discursului poetic”. (E drept, asta
e scris în Wikipedia, unde se pot spune multe și de toate...) Ce fel
de „tehnician al discursului poetic” putea fi cel care dădea texte
din cuvinte răvășite, nelegate între ele de un fir de sens? (Vorba
aia de mai sus cu absența fluxului gândirii…) Cuvinte la întâm-
plare, de cele mai multe ori, „nepretențioase” nici ca subiect, nici
ca predicat, nici ca orice altă parte de vorbire sau figură de stil, de
le-ar crea unor cititori impresia că dânșii, cu un minim de efort,
cu nirvanizare în dicteul automat, ar putea da versuri de acest
gen și mai și. (Unde mai pui că dicteul automat nu e nicidecum
caracteristic unui tehnician care, înainte de toate, dă dovadă de
luciditate, ca, zice definiția, „persoană care dispune de o tehnică
înaltă într-o știință, într-o meserie etc.”.) Sau cititorul chiar să se
apuce să continue textele din carte, din momentul/locul în care
autorul lor, spune criticul, „abandonează brusc și continuă fără
schimbare, multă vreme, uneori până la sfârșit, un soi de telegra-
mă lungă”. Adică, în același mod, deloc mai prost decât autorul, să
-141-
prelungească oricât telegrama lungă din cuvinte la întâmplare, din
incoerențe, inadvertențe și osteneală sau de-a dreptul lehamite. Să
continue absurditatea și „monologul năuc” care, după părerea dlui
Omega, „sunt, de la sine, sinonime ingenuității dezamăgite”. Cu
toate că eu unul aș crede că, în acest caz de necaz antipoetic (am
accentuat asta, antipoeticitatea, remarcată de critic mai sus), ab-
surditatea și năuceala sunt mai curând sinonime maculatului, ră-
tăcirii, obscurității, absurdității și nu purității, candorii. Dar vorba
aia: fiecare e în drept să vadă și să creadă în felul său… Numai
că nici chiar așa cum spune o poetă, fostă prietenă a lui Alfa, că
„pe cât de boem în viață, pe atât de perfecționist era în poezie”.
Perfecțiune să însemne dicteul, neglijența în discursul lăsat la voia
întâmplării, întrerupt și abandonat fără motivație logică, „mono-
logul năuc” și altele de acest gen, remarcate de criticul Omega?
Nu, doamnă, nu poate fi vorba de perfecționism. Nu poți să nu
te gândești la sintagma laconică prin care l-a caracterizat Nicolae
Manolescu pe respectivul autor: „irecuperabil minor”…
În genere, în cazul acestui poet atât de desuet, incoerent, cri-
tica încearcă dificultăți în situarea lui în vreo albie canonică, Alfa
fiind declarat, în timp, ba oniric, ba neosuprarealist, ba, dus la alt
pol, postsuprarealist. I se depistează afinități cu avangardismul
interbelic „actualizat” cam în toate celelalte implicații pluricano-
nice, amintite imediat mai sus. Incertitudini în tipologizare pot fi
considerate și părerile care s-ar referi la personalizarea/personali-
tatea artistică oarecum indistinctă, insuficient conturată.
Din câte am citat/exemplificat până aici, nu încape îndoia-
lă că dl Omega e un exeget judicios, onest mai în toată postfața
Domniei Sale scrisă la acel volum al poetului Alfa, editat în 1979
la Cartea Românească. Cu excepția când, de la un moment înco-
lo, spre final, se gândește să nu supere cumva autorul sau pe unii
confrați de critică literară, care au scris de la pozitiv la laudativ des-
pre Alfa, dl Omega începe a o scălda (e drept, nu prea ostentativ)
în două ape și, ca și cum luându-și inima în dinți, ar admite și el că
evidentele ne-calități, carențe, pe care le-a tot evidențiat, într-un
spirit neutru, să zicem, în compunerile onirice, suprarealiste, de
scriitură automată a poetului Alfa, ar fi – cum să vă spun? – parcă
(sau: totuși) calități. Să zicem, dă un final pozitiv, o notă de trecere,
-142-
însă – laudă dlui Omega! – nicidecum una cu care se pot deschide
ușile după care se află etalonul axiologic, ale cărui irizări de diamant
reflectă chipuri de mari sau doar importanți poeți. În fine, ne-am
putea sau nu lăsați înduioșați de fraza/faza de încheiere a prefeței
care, în titlul ei, nu face nicio aluzie la eventuala schimbare de para-
digmă poetică în Țările Românești (în text parcă s-ar sugera totuși
așa ceva…), postfața intitulându-se simplu, nepretențios, neutru,
chiar așa: „Postfață”: „În versurile acestui volum rătăcește o ființă a
cărei deznădejde e trădată de gesturile imanente sintaxei sale și mai
ales de felul cum își ferește de noi ochii înlăcrimați”.
Dar sunt lacrimi și lacrimi. Într-o lacrimă, ca într-un strop de
rouă, s-ar oglindi, se zice, întregul univers, în alte cazuri lacrima
reflectă doar aglomerări de lucruri în ruinare, alias cuvinte…
Se crede că pe atunci, la sfârșitul anilor ’70 ai secolului tre-
cut, în poezia română s-a întâmplat o modificare de paradigmă. Să
ne amintim că, la acea vreme, erau în plină glorie poetică Nichita
Stănescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Ion Gheorghe, Ioan Ale-
xandru, Ana Blandiana, Petre Stoica etc. Să admitem că, într-o su-
biectivă generalitate, lor le-ar fi fost caracteristică o paradigmă sau,
plural, niște canoane. De altfel, valabile și astăzi, chiar funcționale
în cazul unor mai tineri poeți, inclusiv douămiiști. Prin urmare, pa-
radigma, canoanele lor nu au fost date la o parte. Pur și simplu, lor
încerca să li se alăture o paradigmă apărută gata ruinată. Iar autorii
care încercau să afirme ciudata paradigmă, cum era și cazul poetului
Alfa, ca să-l citez din nou pe sagacele exeget dl Omega, „nici măcar
nu se osteneau (am dat-o din singular în plural, ca mică abatere
de la original – l.b.) să-și potrivească glasul”, mizând pe hazard,
pe „fie cum o fi”. Promotorul „noii paradigme” năzuia „să-și bruie-
ze mesajul în punctele lui importante”, drept rezultat, pe/în lumea
scrisului apărând texte avariate, neîmplinite. Unele, pardon, gemene
prozaicilor avortoni ai prozodiei… Bruierea, întreruperea mesajului
în punctele lui importante înseamnă, de fapt, lichidarea acestuia.
…Și așa se făcea că, alături de o paradigmă bine articulată,
consacrată, cea a poeziei române din a doua jumătate a secolului
douăzeci, se pitula ceea ce ar trebui numit o tentativă de altfel de
paradigmă, rămasă, și până astăzi, în propriile ruine.
27-30.IX.2016
-143-
Sã te pui sub semnul întrebãrii
(Despre poet și poezie)
Poetul e un pământean, uneori (sau de multe ori) cu capul
în nori, care poate intui și chiar distinge ceea ce-i rămâne ascuns
unui ochi obișnuit și să transforme cele văzute în idee, imagine,
metaforă, sentiment, pe care le poate transmite altora printr-un
limbaj deosebit – limbaj, nu cuvinte răzlețe; cuvintele sunt „co-
mune”, însă convertirea lor artistică în limbaj diferă de expresia
comună; poetul fiind naivul care se încăpățânează să creadă că
netrecătoarea valoare a limbajului există dincolo de interesele și
necesitățile momentane ale omului, dar și ale lumii. Da, poetul
utilizează un altfel de limbaj decât cel comun, limbaj care, în afară
de poezia propriu-zisă, nu mai e operativ/valabil și pentru altceva.
Astfel că el, izvoditorul de poezie, nu este subiectul de bază în ceea
ce am numi cunoașterea neajutorată. Neajutorată din motivul că
el nu dispune de niciun fel de instrumentar, ci doar de un impre-
vizibil și capricios dar al harului său – intuiția de, uneori, miste-
riozitate dezarmantă. Și niciodată nu a fost cazul de a se aștepta
de la poet dezlegări-dezvăluiri deosebite, acestea, de regulă, fiind
„substituite” de racursiuri estetice neobișnuite, zise și originale, și
sugestii care nu este exclus să fie în stare să predispună pe oarecare
cititor mai dezghețat la cine știe ce meditații, idei, ce s-ar solda
cu anumite descoperiri. Ceea ce însă nu te poate face să renunți
la concluzia că, în „specificitatea” sa, poetul este necesar societății
nu mai puțin, dar nici mai mult decât alți oameni deosebiți de cei
mulți, mai că până la ciudățenie: instrumentiștii din orchestrele
simfonice, matematicienii care cugetă și numără în abstract, parcă
fără aplicare la concret, la societate, la viața omului; dresorii de ti-
gri și de lei, poate chiar și clovnii. Pentru că, odată ce mă refeream
la ceva dovedit de infinite ori, că, în pofida a toate (dar, poate,
și datorită acestora), poeții buni sunt și niște cugetători, trebuie
să admitem că a gândi/a cugeta înseamnă, inclusiv, să te pui sub
semnul întrebării pe tine însuți, cu tot ce ai făcut, faci sau inten-
ționezi să faci. Astfel că ceea ce părea propria ta poziție poate fi,
în realitate și… irealitate, o supoziție. De fapt, înainte de toate,
-144-
orice poem pare a fi o supoziție, ca unul din mijloacele, ca una din
posibilitățile de a vedea și de a trăi mai din plin, mai divers, mai
interesant, mai instructiv. Intuiția-creația ca stare de supoziție ar
fi ceea ce unește, prin „suduri”, prin sinteze, esențele conștiin-
ței, spiritualității, civilizației, limbajului trecutului, prezentului și
viitorului în forme noi. Grație acestei stări de supoziție, de cele
mai multe ori „prelungite” în vârful de lance al premoniției, poetul
intuiește înaintea altora ce are a se întâmpla în jurul său, în lume;
el intuiește semnalmentele discrete, astfel că purcede la cercetarea
efectelor imediate ale metamorfozelor umane, sociale, dat fiind că
este înzestrat cu instrumente speciale de analiză a realității, dar și
a scurtei utopii ce durează până se face mâine, poimâine, viitor.
Poetul captează impulsul noutății, iar nu o dată acesta pare a-i fi
„dăruit” ca din senin, însă ducând la descoperiri cruciale, în poe-
zie, dar și în demersul psihocreator uman în general.
*
În poezia contemporană se mai consumă multă strădanie în-
tru aplicarea unei tehnici prozodice (rimă/ritm) „fără cusur” care,
de la sine, ar crea iluzia de artă „cu conținut”, însă care, de fapt, nu
de puține ori, nu e decât găunoșenia banalității, luciu fals; adică,
în loc de poezie – iluzia ca sărăcie lucie. Din păcate, și mulți din-
tre cei care nu apelează la eforturi tehnico-prozodice, „cultivând”
versul liber, ajung la aceleași rezultate, poate că ușor altfel numite:
inventivitate, modernitate falsă care, de fapt, sunt și ele sinoni-
me banalității neputincioase, stimulatoare de grafomanie. În locul
strictei regularități/organizări primitive, totuși (ca efect) ei adu-
când primitivitatea „descătușată” până la huliganism antiartistic,
antiestetic. Până la stupizenie. În locul clișeului formalist-clasici-
zant dânșii pun surogatul verbalist, a cărui deșănțare ar dori să
fie luată drept curaj și libertate de creație. Pare-se că deja chiar
s-a și instaurat starea de verbalizare generală, pe care o prezicea
Wittgenstein, încât, astăzi, multe se spun (în special în discursul
„politic”) (ca dat, proiecție a acțiunii concrete), dar, în consecință,
se acționează cu totul altfel, încât cuvântul pierde aderența la rea-
litate și influența asupra acesteia, deci – și asupra omului. Numai
poezia adevărată, esențializată în metafore și filosofie, mi se pare
-145-
că a rămas „constantă” în modul de a fi și de a se manifesta, legă-
tura (dar și raportul) ei cu realitatea pe care o oglindește nefiind,
ca și până „acum”, una (unul) de „coincidență”, ci doar de diverse
niveluri de adecvare, ca „îngustare” sau „relaxare” a gradului de
relativitate. Doar că „gradul”, „nivelurile” (în cauză) depind de mai
mulți factori individuali și culturali, personalizatori și „sociologi-
zatori” specifici unei anumite epoci, ceea ce și explică faptul că,
în realitate (...ireală), poezia totdeauna a reușit să evite anchilo-
zarea, osificarea, încremenirea în clișeu (canon, metodă, școală,
curent...). Totdeauna, însă cu excepția veleitarilor care nu sunt în
stare să se ridice la conștiința că, spre exemplu, de vreo sută de ani
încoace, versul liber (autentic) a fost și rămâne un mod special
de gândire și expresie artistică; este libertatea care respinge în-
tâmplătorul, superficialul, efemerul, moftul, manierismul găunos/
sec, manifestându-se în structura poematică printr-o complicată
organizare semantico-intonațională. În ambele cazuri, ale „cla-
siciștilor” și adepților verslibrismului, e valabil principiul conform
căruia oricare formă prozodică este eficientă grație talentului au-
torilor și nicidecum prin proprie manifestare/prezență ca formă.
Prin sine, forma nu atestă poezia, ci doar poezia poate propune
(atesta) o formă sau alta. Dacă verslibrismul poate fi înțeles ca
expresia sui generis a democrației în creație (prin analogie cu de-
mocrația socială vorbind), este necesar să amintim obligatoriu că,
precum cea socială, democrația literară trebuie să se conducă și
ea de un cod de legi, alias – de o constituție a artei. Libertatea
de creație nu presupune obligatoriu originalitatea, altfelul, însă
nu este sinonimă liberului-arbitru. În raport cu forma poemului
clasic, verslibrismul înseamnă asimetrie în infinit număr de vari-
ante; asimetrie ca libertate, dar nu anarhie. Forma „trivială” a ri-
gurozităților excesive clișeizate este „distrusă” prin travaliul asupra
formei „în general” întru diversificarea acesteia în multitudinea
particularității/particularizărilor posibile. Ar fi ca și cum trivialul
anihilat prin travaliu.
Sud-Est cultural
Nr. 42, 2015
-146-
În consubstant,ialitate
—1—
Odată ce contemporaneitatea noastră acceptă confesiunea
personală și autoreferențială nu în formule solemne, aproape ritu-
alice, ci în unele ușor ironice, autoironice, să zic și eu ceva despre
propria mea poezie, pe care o consider una a consubstanțialității
care, în diverse cazuri și lucrări aparte, poate integra deopotrivă
aspecte, elemente, mijloace, procedee, stiluri pe care le-au cunos-
cut mai multe direcții lirice, metaforice, pe parcursul deceniilor,
chiar secolelor, însă chiar de vorbesc aici de o durată temporală,
nu aceasta mă interesează, ci constantele și caracteristicile revelate
ale poeticului propriu-zis dintotdeauna și pentru totdeauna și nu
numai pe durata imagismului sau a romantismului, simbolismu-
lui sau avangardismului. Indiferent de cuprinsurile acestor cadre
periodizante, există poezia, bună sau nu prea. Sau – ne-poezia,
precum o dovedesc, fără să vrea, mulțimi de autori care își adjecti-
vează apartenența (nu identitatea! – pe aceasta nu o au) cu incer-
titudinile și libertinajul până la dezmăț ale postmodernismului.
Iar poezia demnă de atenție ține de... pancronism, adică de
totdeauna.
Mai e și momentul că, de la o carte la alta, un autor poate fi
„diferit” de sine, s-ar putea spune așa, când, corect, ar fi de spus
că prin această diferențiere cronoestetică el își amplifică registrul
creativ, își dezvăluie noi nuanțe ale sensibilității și disponibilității
de a-și manifesta înzestrarea.
Astfel, spre exemplificare din propriile-mi cărți, poemele din
volumul Sfinxul itinerant au o atingere mai sesizabilă cu fenomeno-
logia avangardismului, căreia îi este specifică estetica și filosofia im-
plicitului, parabolei, indirectitudinii. În anumite cazuri am încercat
tentația, ispita cvasidicteului, când, pot spune, nu mi se revela (și mi
se propunea de... mine însumi!) o „producție lingvistică spontană”
(Marcel Raymond), ci un flux de elemente poetice care, care, cred, a
priori, întrețineau oarecare iradieri mutuale între ele, ceea ce și avea
să le facă (foarte)-subiectiv-compatibile într-un poem sau altul.
-147-
 Însă nu am mers până la o desprindere radicală de universul
reprezentării. Apoi poemele au și o dinamică a realității, transfi-
gurate metaforic. Adică nu au particularizat categoric semnifica-
ția estetică, lăsând-o într-o amplitudine mai generală, pe înțelesul
(relativ) al mai multora. În cam toate textele din volum e o relație
de vârf a conștientului și... inconștientului meu.
E dialectica real-imaginar, conștient-inconștient cu diverse
grade de dozaj sau intensitate investițional(ă) a componenței aces-
tor tandemuri omologatoare de inevitabil raport funcțional în arta
tuturor epocilor. Cu pondere obiectivă sau abstractă, arta este chiar
expresia ambivalențelor, polivalențelor ca simbioză estetică în con-
cordanță cu receptivitatea spiritului uman în perpetuarea, modifi-
carea și avansarea sa pe durata civilizației umane. Ar fi în Sfinxul
itinerant și o dovadă, fie și vagă, dar existentă totuși, că în poeme-
le contemporaneității noastre ideația (la pluralul care, din păcate,
încă nu e fixat, ca normă, în DOOM: ideațiile) și sentimentele sunt
amestecate, nu de puține ori contradictorii, divergente, în răspăr
(chiar și estetic) unele cu celelalte, ca semne ale dezacordului „din-
tre existența vieții moderne și conștiință” (Richard Wilbur).
Chiar dacă este, poate, cea mai „abstractă” carte a mea, Sfinxul
itinerant „m-a lăsat” să o înțeleg ceva mai limpede ca interioritate
„a funcționării”, a dezvăluirii ei, din sine către lume. (Chiar către
mine – de ce nu?) Poezia de aici e o reflectare dinspre intimitatea
spre conștiința noastră (a mea). O înregistrare a unor sensibile și
profunde vibrații, mișcări și trăiri din subconștient, parțial înre-
gistrate și „descifrate” de conștiința autorului. Un text sau altul
e ca un spațiu în apariție, în timp ce înaintează dezvăluindu-și
și dezvoltându-și structura lui, a textului. Deci e spațiul în care
fantezia și luciditatea își cedează, reciproc și alternativ, teritorii
semantice, mai mult sau mai puțin explicite. Alternanța de spații
metaforice din volum ar fi, de fapt, o permanentă transgresiune
a frontierelor semantice, a înlocuirii unora cu altele în căutarea a
altceva, a diferitului. Ar fi o înaintare dincolo de un posibil sistem
convențional, nu din motivul că acesta nu ar fi unul valabil, ci pen-
tru că „noutatea”, estetică, ideatică, s-ar afla deja în alte sisteme,
care trebuie descoperite, exploatate, turnate în noi forme poetice.
Conform conștientizării că poezia este o reacție specifică, în mare
-148-
parte intuitivă, a spiritului uman față de univers, în special față de
„nedezvăluirile” enigmatice ale lumii; este o timidă tentativă de a
pătrunde dincolo de aparențe sau probe obținute pe cale științifi-
că, empirică. E un suflu izvodit în conștient și, deopotrivă, subli-
minal în dorința de a trece dincolo de spațiul circumstanțelor, a
ceea ce e vizibil și curent înțeles în lumea omului, și de a înainta
cât de cât spre esențe dăinuitoare în tainele universale, ale Abso-
lutului ca referință supremă pentru existență în general.
Recitind Sfinxul itinerant, mi-am zis că unele poeme pot fi
neacceptate de unii eventuali cititori din motivul că nu ar avea
vreun sens explicit, alții însă „le gustă” pentru un anume farmec
particular, pe care îl emană spiritul poetic propriu-zis în joc co-
mun cu fantezia. Apoi nu este exclus ca unele poeme să pară ușor
dezintegrate, în detalii și elemente plasate cam caleidoscopic, dar
care cred că-și compensează „dispersia” prin liantul fluxului liric
omniprezent pe durata lor, în cuprinsul lor.
2. Pe scurt, despre laconic
S-a întâmplat, chiar de la debutul în presă, apoi în prima mea
carte, apărută în 1976, în mai multe poeme să dau curs unor idei
ce țin de lirismul condensat, gnomic, căruia îi este totuși specific
un subiect neîncifrat, „la vedere și percepere”, cum s-ar spune. Nu
ascundeam – din câte se putea înțelege – că acele idei esenția-
lizate le voiam drept fabulație susținută de apetitul pentru for-
mulele poetice nu atât inventive, cât memorabile, dintre care aș
aminti-o fie și pe aceasta: „Între inimile noastre/ doar un fir de
nisip poate încape./ Din el perlă ar putea să apară/ dar și pusti-
ul cu el poate-ncepe” („Dragoste”). (Nu mai țin minte pe cine îl
parafrazez, dar cineva a opinat, cu destulă subtilitate, că poezia
nu este atât o problemă de esență.) Pe scurt – despre laconic (qu-
antum satis = atât cât este de ajuns): mă tenta poezia unui stil al
rapidității lapidare, care chiar de părea să nu „obosească” cititorul,
i-ar fi pus acestuia unele probleme de reflecție întru aflarea sen-
sului sau sensurilor de dincolo de suprafața ei. Și era clar că îmi
dădeam seama că e mereu neîndeajuns sensul cuvântului pentru
a reda „microscopic” precizia ideii și plinătatea sentimentului pe
care era de dorit să le exprime. Acest gen de texte laconice era,
-149-
în primul rând, al metaforelor care ar scoate noțiunile, mai mult
sau mai puțin, din „precizia” și previzibilitatea lor semantică, ofe-
rindu-le libertatea sugestiilor (fie ele și oarecum vagi) care, după
mine, înseamnă chiar artă propriu-zis. Dar aici apărea și al doilea
versant (râvnit), pornind de la gândul că sugestia nu poate emana
totalmente din textul propriu-zis, ci depinde și de sensibilitatea
cititorului, de gradul de pregătire estetică al lui. Ce ar fi ceva între
subtext și – …supratext, care ar spațializa, prin sugestie, forma și
estetica adoptivă a haikuului nipon. (Recunosc însă că mai nicio-
dată nu am urmat rigorile formale, teoretice ale acestuia.) Adică,
e vorba de cazurile în care autorul nu garantează niște semnificații
(cu tot dinadinsul), ci oferă doar revelații de subiectivitate fără
angajament obligatoriu cu cititorul virtual, fără garanția că aces-
ta ar percepe totul. Dar nu fără convingerea că poezia modernă,
discretă sau de-a dreptul încifrată, ține să se adreseze unui cititor
mai mult sau mai puțin familiarizat cu estetica, de dorit chiar
cult, sensibil, care, eventual, are de unde pune/investi (dacă apare
sincopa nelămuritului) de la sine (sens).
Însă este naiv, dacă nu chiar neserios ca poetul să-i pretindă
interlocutorului său măsura sensibilității și echivalentul efortului
intelectual pe care le-a folosit el în plăsmuirea unui sau altui poem.
Este deșartă speranța să contezi pe imaginația cititorului, care este
sustras de alte lucruri, mai explicite, mai necesare, probabil. Dar
nici pe departe nu absolutizez faptul că nu ar exista și oameni (ci-
titori) care să simtă, să gândească și să evalueze poezia în măsura
plinătății cu care o plăsmuiesc și o percep înșiși poeții. Ar fi puțini,
dar nu absenți: criticii literari de excepție (dacă sunt din aceștia).
Dar, în general, ai o dorință permanentă ca eventualul tău cititor să
fie în stare de o mai mare con-simțire și con-înțelegere; să fie pe o
undă cu sensibilitatea și înțelegerea creatorului de poezie. De unde
și nerenunțarea la texte poetice care nu se deschid „de bunăvoie”, ci
doar în urma curiozității insistente, perseverenței inteligente, a sen-
sibilității și rațiunii eventualilor tăi interlocutori. Pentru că este (ar
trebui să fie) ca și predestinat în natura poeziei gnomice, ultrascur-
te, să spună mai mult decât (se) conține în scriitura ei grafică. Din
câteva rânduri, cititorul versat (în versuri) face extragerea a doua, ba
poate și extragerea a treia de subtexte și sugestii neaccesibile celui
-150-
nepregătit. Și aici e momentul să ascultăm de Buddha, care zice în
„Dhammapada” (cam până la era noastră…): „Decât o mie de ver-
suri deșarte, mai bine unul plin de înțeles ce aduce pacea sufleteas-
că. Decât o mie de rânduri fără acoperire, mai bine un rând despre
adevăr ce-l luminează pe cel care-l citește”.
Alte ori, intuitiv, am fost probabil condus de gândul de a
merge în întâmpinarea cititorului, încât nu totdeauna în versul
liber am renunțat la formule metrice aproape fixe și la elemente
incantatorii, însă în conexiuni cu alte detalii de context cât mai
descătușate și nesupuse, aparent, rigidităților de structuri dinainte
stabilite, fără procedee repetitive.
Nu este exclus ca textele de acest gen să reprezinte extractul
distilat al unor potențiale poeme de proporții, la care, hai să zic,
am renunțat spre a nu dilua, în loc de a sintetiza, de a concentra.
Și nu cred să fie o prea mare lipsă de modestie dacă raportez și
la unele poeme ale mele una din opiniile lui Marcel Raymond
despre creația altor autori; e ceva care mă prinde, probabil: „predi-
lecție pentru piesele de mici dimensiuni și pentru ritmurile scurte
ce trădează dorința de a compune sinteze perfecte și închise”.
Însă, în fine, ar fi de menționat la modul general că poemele
laconice au totuși o amplitudine vastă de manifestare prozodică,
pornind de la trei-patru versuri (concetti) până la conexiuni arbo-
rescente, luxuriante, din poeme ample.
3. Prejudecăți până și în ironie
Într-un mai recent număr din România literară (13/2018),
Gheorghe Grigurcu recenzează una din cărțile mele apărute
acum nouă ani, Ordine de zi, ordine de noapte. Nu pot spune că nu
mă încearcă ușorul sentiment de automăgulire că, uite, domnule,
mai rezistă... (Sper că nu e un păcat prea mare...)
Numai că exegetul pornește oarecum de la parti-pris-uri care,
referitoare la poezia din stânga Prutului, ar fi fost, poate (dar nici
aici nu e sigur), oarecât îndreptățite până prin 1987–1988, nu și
la cea scrisă deja după două decenii de la deschiderile libere spre
zările lumii ale poeților de la Chișinău.
Exemplul vine chiar din capul recenziei amintite. Zice criti-
cul: „...după cum remarcam și altădată, o trăsătură caracteristică a
-151-
confraților dintre Prut și Nistru o constituie exprimarea ironică.
E un mod de ripostă la condițiile istorice nocive, la precaritatea
vieții (inclusiv culturale) de care au avut parte basarabenii, cir-
cumstanțe care le-au interzis adesea rostirea directă a nemulțumi-
rilor și aspirațiilor legitime. Formă conotativă, ironia presupune
un rafinament orientat”.
Ei bine, dacă referitor la ironia unui poet de la București (me-
tropolă în care, de altfel, exprimarea ironică e la ea acasă!) s-ar
spune că ea, ironia, apare exact în contextul postmodern, chiar
fiind aproape o condiție sine qua non a postmodernismului, în ce
privește un autor din Interriverania specificul postmodernismului
parcă nu ar fi unul... funcțional, nu ar ține de o manifestare fireas-
că a expresiei literare. S-ar crede (și se mai crede!) că, în Basarabia,
ironia apare din cu totul alte motive decât cele general-umane
sau general-românești. Sau... general-literare, estetice. Oriunde
în alte părți ale lumii, la baza ironiei stă postmodernismul, însă
între Prut și Nistru, ironia, fie și una de bună calitate, chiar de...
actualitate, este provocată, în continuare, de ușor de invocat par-
ti-pris-uri la îndemână ca „mod de ripostă la condițiile istorice
nocive, la precaritatea vieții (inclusiv culturale) de care au avut
parte basarabenii, circumstanțe care le-au interzis adesea rostirea
directă a nemulțumirilor și aspirațiilor legitim”.
Ei bine, însă poemele din volumul Ordine de zi, ordine de
noapte nu au fost scrise într-un mediu și în circumstanțele de care
spune criticul, ci în plină libertate, în plin spirit contemporan,
postmodern, dacă vreți. Apoi, nici la București sau Iași, Cluj sau
Timișoara etc., în respectivul retrocontext, poeții nu au fost scutiți
de „condiții istorice nocive”, de „precaritatea vieții (inclusiv cultu-
rale)”, de „circumstanțe care le-au interzis adesea rostirea directă
a nemulțumirilor și aspirațiilor legitim”.
În acest caz, – pardon, de ce pe o parte de Prut ironia e una,
pe cealaltă parte – e alta? Pentru că, pentru Chișinău, exegetul
caută motivații socioistorice, iar pentru București, în literatura
scrisă în aceeași perioadă a lagărului socialist (comunist), operează
cu motivații estetice.
Eu unul mă îndoiesc de eficiența unor astfel de duble orien-
tări, chiar dacă, la drept vorbind, ele nu deranjează... Ci doar cam
dezorientează...
-152-
Probabilitatea ,si poezia
Cum se naște o lucrare artistică? Greu de spus și, posibil, doar
parțial și vag de spus. Se zice, și pe bună dreptate, că autorul va
fi surprins de neprevăzut nu doar în timpul când își scrie cartea,
ci chiar și atunci când o recitește, și aceasta ar fi încă o dovadă că
în timpul travaliului el nu realizează deplin, cu absolută claritate,
cum se developează subiectul, cum înaintează etc.
Forța, mobilitatea, dar și diversitatea combinatorie a jocului
spiritului sunt infinite și, în mare, indefinibile, nimeni nefiind în
stare să prevadă ce subiecte, metafore, feerii, coliziuni, combinați-
uni etc. pot apărea în surprinzătoarele declanșări ale predispoziți-
ilor sale creatoare inventive până la miraculos, uneori. De unde, cu
secole în urmă, regretul lui Alfred de Vigny: „Neagră este mâhni-
rea când vezi că nicio religie și nicio filosofie nu pot da creației o
explicație satisfăcătoare”, tristețe care, peste un secol, se răsfrânge
și în constatarea lui Lev Șestov: „Încă n-a fost în stare niciodată
vreo teorie estetică să ghicească în ce direcție o va lua gândul ar-
tistului și unde se află granițele activității lui creatoare”.
Dorința de a identifica „ce”-ul și „cum”-ul experienței și în-
tâmplărilor interioare, prin care să-ți înțelegi cât de cât propriile
stări sufletești, de conștiință creatoare, e în regim... non-stop. Cu
un alt gând ascuns că, posibil, pe cele benefice să ți le poți chiar
provoca, să le poți mobiliza, orienta. Iar pentru a fi credibile, cât
mai autentice cele aflate din intimitatea ta, să te alegi cu unele
repere necesare ce ți-ar permite comparația propriei tale expe-
riențe cu experiențele de aceeași natură ale altor artiști/scriitori,
astfel reușind să înțelegi și ceea ce te individualizează deosebitor
de alții.
Așadar, după cum presupunea Wilhelm Dilthey, „Procesul de
comprehensiune trebuie să aibă pretutindeni aceleași caracteris-
tici comune, întrucât el este determinat de condițiile și mijloacele
comune ale acestui fel de cunoaștere (în cazul nostru, de creație –
n.m.). În aceste trăsături de bază el este același. Dacă vreau să-l în-
țeleg pe Leonardo, atunci intră în acțiune interpretarea acțiunilor,
picturilor, tabieturilor și scrierilor, și anume totul laolaltă, într-un
-153-
proces omogen unitar”, deoarece „Aceleași funcțiuni și compo-
nente sunt prezente în toate individualitățile, iar predispozițiile
diferiților oameni se deosebesc prin gradul lor de intensitate”, mai
menționa Dilthey în anexele la manuscrisul de bază.
Chiar dacă este imposibil de a „capta” și a reflecta în totalitate
fenomenologia complexă a „zămislirii” poetice, s-ar putea totuși
oarecât ilustra (presupune) procesul de creație în felul în care l-a
înțeles Valéry: „Ideea primă se propune așa cum este. Dacă ea
trezește nevoia sau dorința de a se realiza, își dă o finalitate, care
este opera, iar conștiința acestei destinații cheamă întreg aparatul
mijloacelor și dobândește tipul de acțiune umană completă. Apar
în această fază, pe care am numit-o «articulată», deliberări, luări
de poziție, tatonări. Noțiunile de «început» și de «sfârșit», străine
producerii spontane, nu intervin în mod egal decât în momentul în
care creația estetică trebuie să ia aspectele unei fabricări”.
Cum și când se naște o lucrare artistică?
Maiakovski susținea că versurile despre liniște și confortul
casnic îți vin atunci când ești zdruncinat în vreo trăsură pe un
drum bolovănos, hopuros, iar Lev Șestov remarca: „Și tocmai de
aceea oamenii neliniștiți, care nu știu ce e somnul, pot cânta cal-
mul și odihna atât de mult căutate și de care s-a plictisit toată
lumea, iar cei care dorm câte zece ore pe zi și le fac pe toate la
timpul lor – nu se dau în lături să consemneze aventuri, furtuni și
pericole, și chiar să preamărească tot ceea ce e îndoielnic”.
Nicicând nu sunt excluse discrepanțele dintre lumea expe-
rienței existențiale a autorului și cea a enunțurilor sale artistice.
Nu o singură dată, scriitorul creează „pe invers” – adică, atunci
când e cu un picior în hăul marilor necazuri el dă metafore despre
fascinația înălțimilor. Astfel, aplatizând disperarea, textul artistic
în procesul de facere a sa poate avea asupra propriului autor o
influență vindecătoare – să zic așa, – când îi asigură sufletului și
conștiinței o conversiune de la durere și mizeria situației de facto
la, aproape, starea de grație.
De regulă, orice poem reprezintă un sistem unic de proba-
bilitate, care lasă în suspans modalitatea conceperii și împlinirii
lui. Nici autorul, chiar schițând oarece intenție, plan, nu va ști
cum vor arăta ideația și forma în final a ceea ce am numit sistem
-154-
de probabilitate, irepetabil și imprevizibil. În creație, probabilita-
tea înseamnă o anumită variantă de disponibilitate în organizarea
unui mesaj artistic dintr-o infinitudine de disponibilități posibile.
Adepții teoriei relativității nu pot învedera lumii rezultate
pragmatice, legate de această idee/viziune, deci ei sunt niște teo-
reticieni ai probabilităților. Tangent cu aceste premise judecând,
dar mai ales asociind, am putea spune că literatura este rezultatul
strădaniilor unor „practicieni” ai probabilităților, soldate cu lumi
posibile.
Ar fi în cele enunțate până aici, dar și în cele ce vor urma,
recidiva (benefică...) a romantismului cu mai vechile tendințe ale
inteligenței umane de înțelegere cât de cât explicită a actului cre-
ației și a efectului său asupra celor care îl cunosc. Pentru că lite-
ratura, poezia în special, va prezenta mereu interes în filosofia și
teoria culturii, laitmotivele cercetărilor sau simplului interes fiind
aceleași: comunicare, limbaj, semnificant, lectură și chei în înțele-
gerea fenomenologiei complexe creație – emanație, influență a ei.
Starea de generare și invenție poetică, metaforică in acto, în
spontaneitatea momentului va fi mereu actuală. Iar după impul-
sul de spontaneitate poemul cere și o regrupare a energiilor psi-
homotoare-constitutive-constructive pentru starea de elaborare,
modelare (tot mai) conștientă a discursului, ceea ce înseamnă, de
fapt, restrângerea stării de spontaneitate și hazard, afectivitatea,
să admitem paroxismul sentimentelor, fiind puse în relație cu dis-
cernământul, luciditatea inclusă pe rol de experiență și de exper-
tiză de creator, ce include și tehnicitatea elaborării constructive,
formative a subiectului, a contextului și a condiției stilistice. E o
întreagă regie! Subiectivitatea spontaneității este „convertită” în
raționamentele unei convenții conștientizate.
Astfel că nu se renunță și nu se va renunța la tentativele de-a
afla ceva mai mult decât nimic despre subliminal, jinduind revela-
ții abisale, trăind speranța că, întru-acolo (!), spre intimitatea cea
mai intimă ar exista vreo cale inițiatică. Pentru că opina Roger
Caillois: „Omul este în chip firesc chemat să caute frumusețea în
afara universului meritelor și al reușitei, respectiv în afara creați-
ei conștiente și deliberate”. Iar în acest caz „în afara universului”
înseamnă subliminalul, acel misterios topos în care s-ar afla, parcă,
-155-
perpetuumul mobile al capacității de invenție proprie omului ca
dat ontologic, transcendental; sau, poate, convertizorul psihoalchi-
mic în care se petrece imprevizibila și totdeauna surprinzătoarea,
ca rezultat, simbioză dintre elementele transcendentale, simbolice
și cele abstracte și perceptibile. Acolo, în inima imaginarului și
fantasticului pe care sperăm să o aducem în obiectivul explicitului
și evidenței cu factorii ei creatori, atunci când, zic teoreticienii,
„sentimentul dobândește o funcție noetică, funcție care este, în re-
alitate, experiența estetică însăși” (G. Uscătescu). Se întâmplă, în
firea creatorului, o navetă a curiozității ce nu atinge totuși limita
finalității, un continuu dus-întors, pe care, referindu-se la Jung,
Andrei Pleșu îl percepe străbătând „când dinspre rigorile geome-
trice ale conștiinței către nebuloasa inconștientului, când dinspre
febra fecundă a inconștientului spre calmul solar al conștiinței”.
Creația e o atare întâmplare misterioasă, încât probabil nici
Dumnezeu nu și-ar putea explica impulsul primar, cauza primor-
dială care l-a motivat să se apuce de Geneză. Cu toate astea, pre-
destinat (omenește, pământenește), creația înseamnă elaborarea și
aplicarea unei anume forme de disciplină, mai mult sau mai puțin.
Forme de organizare, de potrivire mai riguroasă sau, gradual, mai
relaxată. Scriitura gândită sau dorită de a fi înțeleasă (și) ca o posi-
bilă abordare inteligentă a proceselor ce-i dau motricitate, obiec-
tualitate, plasticitate, stil etc., toate sintetizate chiar în unitatea ei
însăși. Poezia, proza în proces de construire, presupun o motrici-
tate psihointelectuală, o funcțiune, o mișcare intimă de construire
estetică afectivă. O mișcare și o modificare contextuală ce duc la
împlinire ideatică, de subiect, de poem, de nuvelă propriu-zise.
Prin urmare, a scrie, a crea literatură e și un mod de a exista.
Uneori, de-a dreptul fascinant. Un mod de a gândi, de a simți, cu
rezultatele cărora tu speri să-i familiarizezi și pe unii din concetă-
țenii tăi. Ba chiar să le influențezi oarecum modul de a gândi, de
a simți. De a înțelege. De a formula, de a exprima. De a recepta
pulsul existenței într-o relație a acestuia cu poezia, cu filosofia, în
genere cu arta. Și într-o continuitate a inteligenței, sensibilității
lumii, din trecut spre prezent. Pentru că a crea literatură, artă e
o legare, stabilire de relații cu tine însuți, de corelații cu firea ta,
apoi, de aici, cu firea, cu inteligența, cu sensibilitatea altora.
-156-
În fine, acest în fine ca și cum ar echivala cu opusul său, cu in
incipit, adică – cu a începe din nou, a o lua de la capăt în abordarea
și dezvăluirea, pe cât e posibil, a temei, pentru a pricepe iar și iar
că este greu sau poate chiar imposibil de spus ce se petrece, cum
se petrece în intimitatea creatoare a autorilor. Să presupunem că
e vorba de un sistem de posibile abordări și elaborări ale unui
subiect, deocamdată vag sau chiar foarte vag, „ițit” în conștiința
ta. Inițial, e un impuls. Apoi vine, sau trebuie să vină, o întreagă
dramaturgie a creației, a creării unui sau altui text. E o polifonie a
selecției, renunțării la ceva ce pare „în plus”. Simplificând, „îmbo-
gățești” subiectul, îl duci spre finalitate.
Ateneu,
nr. 4, 2019
Metafora absolutã´´
´´
Unii exegeți consideră că, la răspântia secolelor XIX-XX, ca-
racterul metaforei a început să se modifice, culminând cu creația
expresioniștilor germani, în special Trakl și Heym, însă venind, ca
sorginte, dinspre marii francezi Baudelaire și Mallarmé. Eu însă
îndrăznesc să susțin că respectiva schimbare de optică și structu-
ră metaforică vine de mai departe, iar pentru a ajunge acolo, să
pornim de la un exemplu celebru, familiar mai multor cititori de
poezie, cel cu sonetul „Vocale” al lui Rimbaud („A negru, E alb,
U verde, O de-azur” etc.). În comparație cu acest spectru definit
explicit, expresioniștii, în special cei germani, și-au modelat (al-
tfel) și și-au anunțat modul diferit de a înțelege culorile în câteva
aspecte esențializate pentru arta lor. Conform acestora, în primul
rând, culoarea încetează să mai țină de sfera receptării vizuale a
obiectului. Secundo: metafora coloristică poate apărea chiar ca
antipod al reprezentării nemijlocite a culorii sau a calității no-
țiunii determinate. Tertio: importanța/semnificația cromatică se
subiectivizează în mod radical, culoarea fiind saturată cu diverse
afecte, astfel încât metafora cromatică se raportează la fenomene
și procese care ies din limitele receptării sensibile. Printr-un ata-
-157-
re gen de metaforizare este exprimată maxima înstrăinare dintre
subiect și lumea obiectuală. Drept rezultat, apar imagini de genul:
„pianul albastru”, „lapte negru” (Else Lasker-Schüler), „respirație
liliachie”, „răsunet negru” (Georg Heym), „râset albastru”, „strigă-
tul auriu al războiului” (Georg Trakl) etc., paradoxal vorbind, toa-
te astea înfățișându-se sub „Soarele negru al melancoliei”, ca să ne
amintim de francezul Gérard de Nerval, mort în 1855, însă crea-
ția căruia a avut o influență de neglijat în afirmarea de mai târziu a
suprarealismului, ermetismului, expresionismului. În fine, a influ-
ențat apariția „metaforei absolute”, expresioniste, într-un angrenaj
de noțiuni care nu se bazează doar pe „asemănarea neasemănăto-
rului”, ci și pe suprapunerea subiectiv-emoțională a unor elemen-
te eterogene, astfel metafora devenind mod original de gândire
despre obiecte. „Spre deosebire de metafora tradițională, la baza
căreia se află ideea aristotelică despre categorica despărțire a legi-
tăților gândirii de procedeele retoricii, metafora expresionistă, ră-
mânând de asemenea o figură a transferului (semantic), se referă
nu la obiectul reprezentat (redat, descris, reprodus), ci la subiectul
ce reprezintă el însuși, adică este construită conform principiului
asemănării/neasemănării obiective și al imaginii, și nu pe baza
sentimentelor și raportului (atitudinii) poetului față de obiect. Ea,
într-o măsură mai mare, caracterizează pe însuși autorul și re-
ceptarea sa specifică a obiectului reprezentat” (N. Pestova). Altfel
spus, „metafora absolută” modelează, elaborează și pune în lumină
conceptul sau concepția estetică a autorului, relevă codul aucto-
rial individual (personalizator). Ea pune în lumină perspectivele
(ideatice, poetice) ale autorului, impulsionate de anumite struc-
turi de adâncime, ale conștientului sau subliminalului, care sunt
dovezile unor procese mentale complicate, ale unor moduri de
imaginare, fantazare prodigioase, în cazul geniilor – excepționale.
Relevă doar în măsura în care și cititorul încearcă și reușește să gă-
sească metode de decodare a ermetismului specific „metaforei ab-
solute”. Trebuie accentuat: contribuția cititorului, dar și gradul de
pregătire a acestuia, sunt importante, deoarece structura textelor
poetice ca sisteme estetice-funcționale speciale presupune stratifi-
cări, microstructuri semantice, angrenaje de nuanțe foarte subtile.
Prin urmare, în analiza și înțelegerea complexității unor astfel de
structuri este necesar să se ia în considerare inclusiv spațiul/area-
-158-
lul cultural și estetic, descoperind/stabilind componentele lingvis-
tice, culturale și spirituale, care țin de o natură neverbală.
Uneori se spune că, în cazul poeziei ermetice, orice analogie
în metaforă este substituită de absurditatea… logică. Nu cred că e
o formulă reușită, deoarece, odată ce e vorba de absurd, acesta nu
poate fi pus în relație cu logica. În cazul ermetismului, al „metaforei
absolute”, care poate fi un poem întreg, se tinde spre sugestivita-
te, analogia alogică ce dă spor de noutate, originalitate, plasticitate
artistică – toate, în raport cu metafora tradițională, explicativă, cu
semnificațiile evidente până la banalizare. Tocmai alogismul care
„atenuează” totuși absurditatea extremă permite ca la interpretarea
metaforismului/metaforei să se renunțe la sensul de bază al cuvân-
tului*, căutând în spectrul său de conotații pe cea care ar propune
o legătură conceptuală explicită și ducând spre conștientizare din-
tre predicatul și subiectul ce dau contur unui sau altui poem; unei
sau altei opere artistice. Nina Arutiunova, reputat lingvist rus, care
i-a avut de magiștri pe V. Șișmariov și D. Mihalci, menționează
că reprezentanții diferitor școli de filologie, filosofie, psihologie sau
de științe contingente au ajuns la concluzia că în metafora textului
poetic este inclusă de la sine implicita contrapunere dintre viziunea
obișnuită asupra lumii, care corespunde predicatelor clasificabile
(taxonomice), și viziunea neobișnuitului, ce dezvăluie esența indi-
viduală a obiectului. Iar alogicul, neobișnuitul, absurdul vin perfect
în concordanță cu constatarea lui Ortega y Gasset conform căreia
metafora ar fi „o eroare conștientizată în taxonomia obiectuală”. În
lumea obiectelor și lumea ca obiect, am mai putea nuanța. Lume
sau viziune în care metaforismul reprezintă obiectele unei anumi-
te categorii în terminologia, denominația unei alte categorii. Încât
Nina Arutiunova releagă (reunește) timpurile estetice, să zic așa,
susținând că până și „metafora clasică”, în care, după Aristotel, este
verbalizată „perceperea intuitivă a asemănărilor obiectelor nease-
mănătoare”, apare destul de dificilă pentru interpretare, dat fiind că
ea constituie „intruziunea sintezei în zona analizei, a reprezentări-
lor în zona înțelegerii, a imaginației în zona intelectului, a unității
în zona generalului, a individualului în domeniul claselor”.
Pe înțelesul mai multora vorbind, „metafora absolută” tinde să
(de)numească ceea ce, de fapt, nu are nume și altfel nici nu poate fi
semnalat, dar și determinat tocmai de această „metaforă absolută”,
-159-
care ea însăși devine mijloc lingvistic de cunoaștere, însă obiectul
respectivei cunoașteri parcă ar reuși să evite posibila sa captare,
identificare (chiar eventualul său… botez, prin punere de nume!).
Astfel că în locul fezabilei denumiri, definiții, receptări conștienti-
zate rămâne funcția sa vagă de „metaforă absolută” în stare de pa-
radox sau absurd(itate). Și ce frumos vorovește/ticluiește (în nem-
țește) Gerhard Neumann o umbră de argument, ce pare să țină mai
curând de literatura propriu-zisă decât de teorie (despre literatu-
ră): „Paradoxul metaforei absolute obține un sens doar atunci când
această figură (de stil) este înțeleasă drept un conglomerat (alcătuit)
din limbaj și tăcere (sau trecere sub tăcere): acesta e un astfel de mij-
loc lingvistic, care «reprezintă» (comunică) prin intermediul tăcerii
sau al trecerii sub tăcere, devenind mijloc de cunoaștere poetică”.
În fine, ca posibilă concluzie de etapă (pentru că, de azi îna-
inte, se va teoretiza încă mult despre acest fenomen), temeiul filo-
sofic și estetic al apariției metaforei absolute ține de scepticismul
lingvistic radical și de neîncrederea în adevărata, valabila legătură
reciprocă a limbajului cu realitatea. În locul legăturii puse la în-
doială este testată unitatea cuvântului și a ideii, deoarece procesul
metaforizării nu e unul doar lingvistic, ci apare și în rațiune. Iar
esența și mecanismul creării „metaforei absolute” se consideră că
ar corespunde unei abordări contemporane, noi, moderne a pro-
cesului metaforic, a metaforizării, pe care lingvistica epistemo-
logică o percepe drept una dintre operațiile mentale de bază, ca
posibilitate de a cunoaște și de a explica lumea.
__________________
*Implicit, aici e cazul să ne amintim și de avangardiști, la care noutatea,
originalitatea verbocreatorie este importantă pentru perspectiva generală a
înțelegerii/ interpretării poemului sau a metaforei luate aparte. În general,
în cazul avangardiștilor ruși, să zicem, limbajul transrațional (zaum’) ține,
într-o oarecare măsură, de ceea ce s-ar numi elaborarea unei tehnici prozo-
dice, însă, în principal este legat de convertirea artistică a tendinței și nece-
sității poetului de a transgresa realul, de a ieși din cadrul rigid al experienței
raționale, pentru a-și exprima o stare existențială mai specială, mai persona-
lă, chiar cu riscul de a nu găsi prea mulți părtași cărora să le împărtășească
faptele sale de-a dreptul ciudate, paradoxale, chiar absurde. Și nu e un secret
că atare metode, tehnici, tendințe, aspirații trans-realiste, transraționale,
chiar dacă au dat poeți, totuși, nu au dat niciodată și mari poeți.
Sud-Est cultural
Nr. 42, 2015
-160-
Poezia ca dezvãt, de mult,ime
Din păcate, într-o oricât de îndepărtată și răbdătoare per-
spectivă, nu există șanse să se micșoreze distanța dintre cultura
autentică și mulțime, dintre literatura autentică și posibila creștere
a numărului de cititori.
De fapt, masele nicicând nu s-au aflat într-o stare a culturii
– să zicem – înaltă, pentru ca astăzi să regretăm unde s-au pome-
nit ele: în subcultură. În scandatoarele și, uneori, scandaloasele
mari adunări de populație, unde se mai și spun versuri, se mai și
cântă („Orice lucru care e prea stupid pentru a fi spus e cântat”,
Voltaire); acolo, unde pare a fi totuși mai multă biologie decât
spiritualitate. Mitingurile au un aspect fizic pronunțat, exultant și
mai puțin unul elevat, spiritual. Emoțiile declanșate vibrează mai
mult a carne decât a suflet, a idee. Cam așa se întâmpla și la „Cân-
tarea României”. Așa se întâmpla și cu „poezia stadioanelor”, în
Rusia sovietică. Așa s-a întâmplat și prin unele locuri din Chiși-
nău. Mai ales în comunism, apoi în efuziunile de civism revărsat
în stradă, în piață, unde parcă nu ar fi fost de dorit ca arta să fie
transferată pe un teren al esteticului predominant, ușor parcă al
non-istoricului. Sau mai bine zis: al acum-istoricului.
În toate timpurile (...progresiv-regresiv), mulțimea a fost infan-
tilizată prin abundența rudimentarului dat drept artă, a kitschului;
mulțimea atrofiată culturalicește care, de cum aude oarece versifica-
ții, izbucnește în ovații. Cotidianul, mai ales politic și în mijlocul...
gloatei, aplatizează mult sensibilitatea și curiozitatea omului.
Însă poezia nu ține de legea, „obiectivă”, a conformității cu re-
alitatea, cu cotidianul acut sociologizat. Nu ține, obedient, la logica
evidentului și, poate, cumpătatului bun-simț comun. Ea izvodește
și propune o autonomie estetică, un altceva ca sens și extra-sens...
Subcultura de acum trei-patru decenii, de la vânzoleala cu
postmodernismul etc., avea un altfel de conținut (sau, mai curând,
lipsă de conținut) decât subcultura din zilele noastre. Însă starea,
efectul, tipologia generală sunt aceleași: subcultura e subcultură și
punctum, cea prezentă manifestându-se democratic-popular-agre-
siv prin instaurarea egalitarismului între plasamentul nonvalorilor
pe aceleași planuri cu valorile, kitschul putând să „înlocuiască”
-161-
opera autentică, ba chiar capodopera. Relativismul eliberează ma-
sele de responsabilitate (și... politețe) axiologică, lăsându-le să se
bălăcească, democratic-libertin, în subcultură, care infantilizează
inșii prin tot mai ampla prezență a elementarității și schematismu-
lui date drept artă. Persoana, mulțimea ajung atrofiate culturaliceș-
te, ceea ce îl făcu pe Mario Vargas Llosa să scrie cu tristețe despre
acele produse pseudoculturale care „sunt consumate cu aviditate
și oferă unei mase enorme de oameni un simulacru de viață in-
telectuală, tocindu-le sensibilitatea, deformându-le simțul valorii
artistice și anulându-le pentru adevărata cultură”.
Colectivitatea poate însemna mai multă putere fizică. Brută,
bineînțeles. Dar nu și mai multă forță spirituală, ca să nu zicem –
înțelepciune. Forța spirituală și înțelepciunea sunt categorii ce țin
de individualitate, ca și arta. Pentru că de mult lumea e deja într-o
zonă (...iremediabil!) postfolclorică, postcolectivistă.
În alte timpuri, poezia căuta înălțimile, culmile, zborul și,
concomitent, profunzimile ideatice. Astăzi, în postmodernism, ce
înclină tot mai mult spre minimalism și mizerabilism, ca o tran-
ziție infinită la nu se știe ce anume, versificația caută diversitatea,
pluralitatea alt-felului, până la divertisment.
În diferite perioade cu toate ale lor, distanța dintre poezie
și înjurătură ba crește, ba se micșorează. Distanța dintre idee și
prostie, dintre frumusețe și urat variază și ea. Azi această distanță
s-a micșorat amenințător și lumea nu mai crede, metaforic și naiv,
că ar putea fi salvată de frumusețe. Sau că ea, lumea, ar putea salva
frumusețea.
Și totuși, poeziei adevărate îi este contraindicat servilismul
adaptării la necesitățile – de percepere și „delectare” – ale mase-
lor. Și nu din timpuri relativ recente, pentru că nu e de crezut ca
„Odele pythianice” ale lui Pindar, de o densă și subtilă încorporare
în ele a elementelor mitologice, să fi fost pe înțelesul agorei gre-
cești de acum peste 2 500 de ani.
Scriitorul, creatorul în general este cel ce trebuie să caute me-
reu ieșire din impasuri, să evite înfundăturile plafonării, să desco-
pere și să evite (cine poate – să dezamorseze) capcanele suficienței
de sine, autoadulării, cerșitul admirației din partea publicului. Să-
și respecte superioritatea față de mulțimea ce reacționează mai
-162-
curând instinctual decât exegetic, valorizant. Pentru că adorația și
adulația exagerate, pe stadioane și în piețe, desfigurează, falsifică,
banalizează.
Pentru o personalitate, amestecarea în convulsiile gloatei în-
seamnă existență de cvasicimitir. Iar Odysseas Elytis pleda pentru
ca poezia să ne dezvețe de lume, de mulțimea afonă. Și nu numai
în sens metafizic – „sub forma care ne e dată; lume a pieirii”, ci
dezvățul acesta e, deja, și inapetență pentru atenția la insignifi-
antul existențial care, vrem nu vrem, umple cea mai mare parte a
cotidianului uman; e dezvățul de molcuma, dar derutanta obsesie
pentru automatism și resemnare în fața fulgurației de fundal al
comunului, obișnuitului, fără-de-efortului.
Să nu se uite și să se țină cont de faptul că, în cazul mai mul-
tor cititori, care nu trebuie „amestecați” cu ascultătorii de versifi-
cații futile, asociațiile psihoartistice, psihoestetice nu sunt totuși
„colective”, ci strict individuale, cu o mare marjă de a se deosebi,
uneori radical, de la un individ la altul. Pentru că obiectul-feno-
menul (sau: obiectul și fenomenul) poeziei nu poate/nu pot fi
supus(e) experiențelor „fizice”, convenite canonic, „instituționa-
lizat”. Poezia, ca analiză, cercetare, contemplare întâmplându-se
pe calea raționamentului abstract, în consecință ea neputând fi
„naturalizată”, adică adusă la o formulă cât de cât... comună, ce
i-ar găsi (sau: potrivi) asemănări oarecât de plauzibile cu vreun
analog fizic, natural, cultural.
Să nu se uite și să se țină cont că există, mai există oameni
care consideră că și legătura lor cu poezia e o mărturie că ei mai
trăiesc. Altfel decât cei mulți, insensibili la poezie. Trăiesc oarecum
altfel decât se înțelege existențialul în mod nominativ, obișnuit. E o
interacțiune dintre om și viață, în general, poate mai curând inter-
acțiune cu propria lui viață. Este rezultatul acestei interacțiuni – ea,
poezia, prezentă în intimitatea omului, în sensibilitatea/emoția și
cugetarea sa.
Si legō poetica, ergo sum.
-163-

Lev Tolstoi în Moldova
,si Tara Româneascã
(1854)
—1—
În a patra zi a lunii decembrie din anul 2019 (încep cu date
precise, deoarece acestea vor fi necesare și în continuarea textului),
la dezvelirea plăcii memoriale în fața Casei Vernescu, dedicată
aflării tânărului scriitor, pe atunci praporgic de artilerie, Lev Tols-
toi la București, mi-am amintit de invocarea, cât de cât întemeiată
sau prezumtivă, și a altor locuri din capitala Țării Românești de
la mijlocul secolului al XIX-lea, legate de persoana, de atunci, de
personalitatea fabuloasă de mai târziu, a contelui de Iasnaia Polia-
na. Unele din ele au fost punctate, geografic-topografic, de autorii
care au abordat subiecte similare: la „Hotel de France”, Tolstoi
„degusta cu nesaț cupe de Clicot”, bea cafeaua și savura înghețata
la Capșa, era unul de-al casei la „Hughes” sau la „Brenner” (devenit
„Hotel d’ Europe”), întârziind la disputate partide de biliard, un
eventual local următor fiind „apreciat datorită prețurilor și vinului
de Drăgășani, din podgoriile deținute de Barbu Știrbei, suveranul
țării”, scria Emanuel Bădescu în Ziarul de duminică (2013), mai
precizând, în baza scrisorilor pe care le trimitea Tolstoi celor din
Rusia: „...a urmărit spectacolele de la Teatrul cel Mare, precum
și pe cele jucate pe vechea scenă a Teatrului Momolo, pe ambele
scene, în funcție de noroc ori de contract, evoluând trupe străine,
din Italia și din Franța”. Un alt comentator, Stelian Tănase, scria:
„Brenner era locul său favorit, unde își pierdea la stos toată solda.
Aici, sătul de mâncarea de cazarmă, avea parte și de o rafinată bu-
cătărie occidentală” (patronul localului de lux, Brenner, fusese în
-164-
slujba armatei ruse în timpul războiului cu turcii din 1828–1829,
ulterior stabilindu-se în București, pe strada Nemțească, astăzi
Smârdan, în apropierea bisericii Stavropoleos. Aici a ridicat un
han, devenit mai târziu hotel).
Ei bine, praporgicul (în armata rusă, grad ofițeresc inițial –
Oberoffiziere; company officers) Lev Tolstoi nu locuia de-a valma
cu ostașii de rând și deci nu putea fi „sătul de mâncarea de ca-
zarmă”, odată ce chiar de la sosirea sa prințul Mihail Gorceakov,
comandantul oștirii din Moldova și Țara Românească, rudă a sa
(verișor de al treilea, pe linie maternă, cu Nikolai Ilici, tatăl lui
Tolstoi), îl invită să treacă oricând să ia masa la el: „M-a îmbrăți-
șat, m-a asigurat că pot veni să mănânc zilnic la el și că ar vrea să
mă păstreze pe lângă dânsul...” (17.III.1854).
De fapt, nu se putea spune că invitația pentru tânărul pra-
porgic ar fi fost ceva deosebit, o excepție, deoarece comandantului
i se dusese vestea de amfitrion generos, precum își amintea N.
Ușakov: „Masa se pregătea în fiecare zi pentru 30 de oameni, dar
erau invitați mai ales cei nou sosiți; ceilalți veneau fără să mai
fie invitați, dintre persoanele Cartierului general, începând de la
general, până la locotenent inclusiv. Pe cei mai mulți dintre veniții
la masă, prințul Gorceakov nu-i cunoștea, însă discuta de obicei
doar cu purtătorii de grade mari”. Sau altă notă a lui Tolstoi...
extra-cazarmistul: „Am prânzit acasă într-o atmosferă destul de
liniștită, bine și ieftin” (4.VII). Prin cazarmă, la subordonați, dădea
destul de rar, mărturisindu-i mătușii că Bucureștiul, lumea pe care
o întâlnește sunt acaparante și „toate acestea au făcut să nu stau
nici două ore la mine acasă”. Plus că Tolstoi, dacă ar fi vrut, putea
să-și ia un bucătar: „Eu unul nu am nevoie de bucătar bun, mă
pot descurca și fără el, însă un om în plus este necesar, pentru a-l
ajuta pe Dmitri la îngrijitul cailor, cât vom fi pe drum, și pentru
ca, de cum ajungem, să-mi fie de folos” (în scrisoarea către mătușa
sa Tatiana Ergolskaia, 24 mai 1854).
Chiar a doua zi de cum sosește la destinație, purcede în cău-
tarea unei locuințe cu chirie. Se presupune că ar fi fost „o casă eu-
ropeană, de boier sau de negustor înstărit, în formă de potcoavă,
cu etaj și cu pian, casa Gae de pe ulița Izvor. De-acolo, coborând
dealul și traversând Dâmbovița pe Podul Mihai Vodă, nimerea
-165-
direct pe Podul Mogoșoaiei, maximum 10 minute de mers că-
lare ori cu birja” (Em. Bădescu). Precizarea cu pianul nu e deloc
întâmplătoare: tânărul conte avea preocupări muzicale serioase,
cunoscând creația lui Bach, Händel, Chopin, din biografia sa re-
ieșind că, uneori, se putea afla ore în șir la pian, interpretând opere
de Mozart, Mendelson sau Schuman. Pe 24 mai îi scria mătușii:
„...încă nu am reușit să miros praful de pușcă turcesc, ci trăiesc
foarte liniștit în București, mă dedau muzicii”. Mai târziu, des-
pre bucuria existenței însoțită de muzică avea să-i scrie și de la
Chișinău: „...acum eu beneficiez de tot confortul vieții, având un
apartament bun, un pian, un prânz gustos, studiez cu regularitate”
(17 octombrie).
Parcă anticipând „Chiriașul” lui George Topârceanu,
Oberoffiziere Tolstoi trecu și prin alte gazde, una dintre care ar fi
fost pe strada Franceză (cândva – Carol I). După care se mută
într-o locuință destul de confortabilă, unde se afla și o... dudu-
iță, romantica fiică a stăpânilor. Tinerelei valahe îi face pereche
și un... felinar... îndrăgit de militarul, dar mai mult, probabil, de
scriitorul rus. Iată o scenă descrisă de praporgic: „...m-am rezemat
de balcon, privind spre felinarul meu drag, care luminează atât de
plăcut printre ramuri... Drăgălașa fiică a gazdei stătea la geamul
ei, rezemându-se în coate, ca și mine. Pe stradă trecu o flașnetă
și, după ce sunetele bunului și bătrânului vals, depărtându-se din
ce în ce mai mult, s-au stins în sfârșit cu totul, tinerica a suspinat
din adâncul sufletului, s-a ridicat și a plecat repede de la fereastră.
M-am simțit dintr-odată atât de dulce-trist, încât am zâmbit fără
să vreau, rămânând multă vreme să-mi privesc felinarul, a cărui
lumină era când și când acoperită de ramurile legănate de vânt,
să privesc copacul, grilajul, cerul și totul mi s-a părut mai frumos
ca odinioară” (7 iulie 1854). După patru zile trecute, mai aflăm că
fiica stăpânilor, „foarte drăgălașă și măritată... a tot cochetat cu
mine prostește, până la uitare de sine, ceea ce a acționat asupra
mea – oricât mi-aș fi dorit altceva – pe vechi, adică sufeream ne-
spus de mult de jenă și neîndemânare”. (E de presupus că rusul și
valaha ar fi comunicat în franceză.)
Astea și altele i s-ar fi întâmplat lui Lev Nikolaevici chiar
în locuința care, iată, după 165 de ani trecuți, a fost scoasă de
-166-
vânzare. E un apartament într-o casă cu etaj și cu balcon, situată
pe Calea Victoriei, nu departe de actualul Muzeu de Istorie (deci
aproape și de Uniunea Scriitorilor!). Prețul cerut: 65.000 de euro.
Are balconul de care, nu este exclus, să se fi rezemat, serile, junele
slavon romantic, îndrăgostit, venit la luptă cu otomanii...
Chiar și în baza acestor câteva extrase este evident că jurnalul
tânărului Tolstoi conține și elemente literare, în care se remarcă
deja individualitatea artistică în devenire. Apoi, particularitățile
propriu-zise ale jurnalului tolstoian (s-au păstrat 31 de caiete,
4700 de pagini-manuscris; pentru comparație, fondul-manuscris
al romanului Război și pace cuprinde 5202 file), pe de o parte, par
să țină de intim, pe de alta se simte că autorul nu poate să nu se
gândească la punctul de vedere al eventualului cititor. Apoi are loc
procesul de literaturizare a unor pasaje sau pagini întregi.
—2—
Dar cum a ajuns la București praporgicul Lev Nikolaevici
Tolstoi? (Gradul i se conferise cu doar cinci săptămâni înainte, la
Tula, pe 6 februarie.)
Mai întâi, să răspundem la întrebarea cum se pomenește un
conte sui generis în armată. E drept, oarecât scăpătat, totuși nobil
sadea. Simplu de... complicat: perioadele de exces întru dăruirea
până la uitare a savorilor și bucuriilor vieții în conștiința junelui
Lev Tolstoi alternau cu cele de adânci remușcări, pocăință și sme-
renie religioasă, astfel că viitorul mare scriitor, dându-și seama de
zădărnicia existenței, disprețuindu-se pe sine însuși, a decis să se
înroleze ca iuncher.
Probabil, elevul militar Lev Tolstoi avu ceva noroc la capito-
lul armata și literatura, dacă ne amintim că în unele școli de cadeți
se ordonase să se aplice câte 25 de lovituri de nuia celui surprins
că ar scrie proză și 50 de lovituri pentru cel dedat poeziei. Ast-
fel, când viitorul mare scriitor Aleksandr Kuprin, la nouăsprezece
ani, iuncher al Școlii Militare „Aleksandr”, a publicat povestea
„Ultimul debut”, semnând-o „Al. Krin” (1889), a fost pedepsit cu
două zile de carceră și, sub amenințarea expulzării din școală, i s-a
interzis să mai „mâzgălească hârtia”, ocupație nedemnă pentru un
viitor ofițer.
-167-
 Și iată-l pe praporgicul Tolstoi trimis în Armata Dunăreană.
Turcii le ceruseră domnitorilor Moldovei și Munteniei, Grigo-
re Ghica și Barbu Știrbei, să se refugieze la Viena, iar pe Dâm-
bovița vânturile indeciziilor și perfidiilor politice făceau valuri...
Ba chiar îl aduceau într-acolo pe junele conte de Iasnaia Poliana
care, chiar a doua zi de la sosirea la București, pe 13 martie (era
luni – mă ajută calendarul perpetuu), îi scria (ca toată lumea rusă
bună – în franceză!) mătușii sale Tatiana A. Ergolskaia: „Dragă
Mătușă, dragă Mătușă! Într-adevăr, am ajuns departe. Din Kursk,
am străbătut aproximativ 2.000 de verste, în loc de 1.000, așa cum
mă așteptam; am mers spre Poltava, Balta, Chișinău, iar de o luam
spre Kiev, trebuia să ocolesc. Este imposibil să descrii drumul de
la graniță până la București; trebuie să încerci tu însuți acest lucru,
pentru a înțelege ce plăcut e să mergi 1000 de verste într-o căruță,
mai mică și mai proastă decât cele în care la noi este transportat
gunoiul de grajd, fără să înțelegi niciun cuvânt pe moldovenește și
să nu întâlnești barem o persoană care ar pricepe cât de cât ruseș-
te; în plus, să plătești pentru opt cai, în loc de doi. Deși călătoria
mea a durat doar nouă zile, am cheltuit mai mult de 200 de ruble
argint, ajungând la destinație aproape bolnav de oboseală”.
Apoi, în aceeași zi, către fratele său Dmitri: „Priveliștile de
pe aici sunt mult mai interesante decât presupuneam. În sate e o
sălbăticie groaznică, însă în orașe e civilizație – în orice caz, exte-
rioară – precum mi-am imaginat-o pe cea din Paris sau Viena”.
Până să ajungă la București, Tolstoi notase ultima oară în Jur-
nal pe 18 februarie 1854, la Moscova: „Nu țin minte nimic, în
afară de faptul că am sosit la Moscova. Sunt dezordonat fizicește
și moral și am făcut prea multe cheltuieli”.
În drumul anevoios spre Principate și prin ele, nu mai deschi-
de jurnalul aproape o lună de zile, reluându-l abia pe 14 martie:
„București. Încep un nou caiet al jurnalului după un interval de
aproape o lună, perioadă în care am încercat atât de multe, sim-
țind că nu am timp nici să gândesc, cu atât mai puțin să notez”.
Pe 17 martie se prezintă generalului Mihail D. Gorceakov,
șeful marelui cartier, situat în casa logofătului dreptății Filip Lenș.
Asta o aflăm deja din scrisorile către mătușa sa T.E., pentru
că notele diaristice le curmase cu trei zile în urmă, de aici încolo
uitând completamente de Jurnal (fără regrete?) până pe 15 iunie.
-168-
(Doar să te gândești câte lucruri interesante, captivante i s-ar fi în-
tâmplat la asediul Silistrei, unde s-a aflat între 28 mai și 13 iunie...)
Între timp, pe 20 martie, este repartizat în una din bateriile
brigăzii de artilerie nr. 11, iar peste două zile e transferat în bri-
gada a 12-a, după care pleacă în Oltenița, unde trăiește și o zi
cam neplăcută în viața și cariera sa, când primește o scrisoare în
care e anunțat că i s-a aplicat mustrare oficială: „Acordându-vă
o permisiune Excelenței Voastre pentru a pleca la București pe
trei zile și neavând dreptul de a vă acorda învoire fără permisul
comandantului de brigadă, cu atât mai mult cu cât în aceste tim-
puri serviciul e greu, iar ofițerii trebuie să se afle la posturile lor, vă
anunț mustrare aspră pentru samavolnica ședere în București pes-
te termenul acordat, prin prezenta ordonându-vă să vă prezentați
imediat la baterie. Comandantul de baterie, colonel Șeiderman. 7
aprilie, Oltenița”. Nu e grav, dacă luăm în calcul că, pe 19 aprilie,
revine la București, fiind însărcinat cu misiuni speciale la direcția
trupelor de artilerie, condusă de generalul A.O. Serjputovski. Cu
intermitențe, se află aici până pe 19 iulie.
Iar dacă timp de câteva luni nu scrie în Jurnal, acesta poate
fi... completat cu extrase din scrisori, precum e cea din 24 mai,
adresată mătușii, deja amintite aici, în care spune: „În afară de
cele două săptămâni, pe care le-am petrecut în Oltenița... și o
săptămână de călătorie prin Moldova, Valahia și Basarabia... am
locuit la București... La început, m-a reținut serviciul, după care
am mai rămas în oraș trei săptămâni din cauza frigurilor, pe care
le-am contractat în timpul călătoriilor... peste 2-3 săptămâni voi
putea să plec la generalul meu, care se află în tabăra din Silistra”.
Așadar, pe 15 iunie revine la jurnalul abandonat, notând: „Un
interval de exact trei luni. Trei luni de viață în trândăvie, de care
nu pot să fiu mulțumit...”. Tot aici, dramatic: „Pentru ultima oară
îmi spun. De se va întâmpla să treacă trei zile în care să nu fac
nimic util pentru oameni, mă voi sinucide. Ajută-mă, Doamne”.
Iar peste aproape încă o lună își alege o lege de existență în noile
situații cetățenești și de spirit: „9 iulie. Deviza jurnalului meu tre-
buie să fie «Non ad probandum, sed ad narrandum»”. (O parafra-
ză după Quintilian: „Scribiturad narrandum non ad probandum”
= „Scris pentru a fi povestit, nu pentru a fi dovedit”.)
-169-
 Este însă important că, în cele trei luni de absență în Jurnal,
tânărul Tolstoi meditează și înțelege multe, inclusiv referitor la
destinul poporului în mijlocul căruia l-au adus ostilitățile dintre
state, războiul. El e printre cei care deja resping modul rușilor de
a trata de sus băștinașii, cinismul, infatuarea, obrăznicia conațio-
nalilor săi: „Astăzi, în timpul discuției cu doctorul mi-a dispărut
prosteasca și nedreapta părere, pe care o aveam despre valahi, –
părere comună întregii armate și preluată de mine de la neghiobii
cu care a fost să mă întâlnesc până acum. Soarta acestui popor este
înduioșătoare și tristă” (11.VII.).
În „Note de la Iasnaia Poliana”, Dušan Makovický, scriitor
slovac, medicul personal al lui Tolstoi, reținuse că marele prozator
spunea: „Poporul (român) seamănă cu poporul rus, cu partea cea
mai bună a poporului rus”.
Să subliniem din capul locului: Tolstoi mergea la doctori, fi-
ind în convalescență după friguri. Dar, din câte se înțelege, medi-
cul bucureștean l-a ajutat să se trateze și de deformarea de con-
știință referitoare la valahi! Medicul lui Lev Tolstoi, în ultimii ani
de viață ai acestuia, Dušan Makovický, în 1905 își amintea: „În
biblioteca de la Iasnaia Poliana am găsit un exemplar din Schiller
(ed. Gotha, 1840). «Această carte, spuse Lev Nikolaevici, mi-a
dăruit-o un doctor în București, român care m-a îngrijit și m-a
iubit. Pe ea e o dedicație frumoasă»”.
Precizarea, cu accent deosebit, este necesară pentru a dez-
avua opinia, mai bine zis zvonul de mahala, pe care îl lansase,
în octombrie 2010, un cineva, trecându-l în contul lui... Ale-
xandru Paleologu (dacă, bineînțeles, nu e vreo făcătură web):
„Tolstoi a fost la Bârlad, București și Giurgiu. A zis: Româ-
nia – o țară tristă plină de umor. (Tolstoi a luat din România
blenoragie!)”. (Vezi: http://www.dponline.ro/lumea/articol.
php?id=6.) Din păcate, și colegul Stelian Tănase susține: „Cea
mai mare contribuție a Bucureștiului la arta romanului este că
i-a dat o blenoragie lui Lev Tolstoi” (Deskreport by Stelian Tă-
nase, 24 ianuarie 2015, cu titlu barosan: „TOLSTOI A LUAT
O BLENORAGIE LA BUCUREȘTI”). Ce nedreptate dublă,
făcută și lui Tolstoi, și Bucureștiului, acestui „grande et belle vi-
lle, toutes ces présentations, l’opèra Italien, le théâtre Français”,
-170-
precum îl caracteriza tânărul conte în scrisori către rude...
Din păcate, colegul recidivează, pe 30 mai 2018 postând un text
intitulat mai puțin „galben”, dar de asemenea cu date bizare în el,
„Lev Tolstoi frecventa viața de noapte din București”, în care se
spune: „A luat o blenoragie de la una din podăresele de care ma-
halaua Lipscani era plină. Dacă mă gândesc bine, cea mai mare
contribuție a românilor la măreața artă a prozei constă exact în
faptul că i-au dat o blenoragie lui Lev Tolstoi. Atât”. Din vreme
în vreme, dl Stelian Tănase reia subiectul, fără a introduce date
noi în texte, ci modificând doar titlurile (probabil, pentru a atrage
mai mulți vizitatori ai paginii „DESKREPORT”: „Tolstoi, Rose
Pompon și curvele Bucureștiului” (https://www.stelian-tanase.ro/
tolstoi-rose-pompon-si-curvele-bucurestiului/); „București strict
secret – Rose Pompon și Tolstoi” (http://www.stelian-tanase.ro/
bucuresti-strict-secret-rose-pompon-si-tolstoi/)...
Eu unul susțin că există temeiuri serioase de a presupune că
vâlva mediatică, superficială și iresponsabilă, cu boala lumească
ține de invenție și incompetență. Rămân la această convingere
până la probele contrare care, din câte am studiat, din câte m-am
interesat la colegi din Moscova, Sankt Petersburg sau Novosibirsk,
nu există. Colegul bucureștean a zis că momentul picant (...jos) nu
e din Jurnal, ci din scrisori. Am citit și recitit scrisorile lui Tolstoi
din anul 1854. Nu e acolo. Nu e nici în mai multe articole despre
bolile de care a suferit Lev Tolstoi, despre fobiile sale. Însă nouă
ni se mai spune că, după ghinionul de a se fi molipsit de boală lu-
mească, ofițerul inferior – scriitor superior Tolstoi „A fost tratat de
un medic român cu care a rămas prieten mulți ani”. Dar oare nu ar
fi fost bine și lămuritor ca atari afirmații să nu fie lăsate în suspans,
ci punctate ceva mai concret? Cine a fost medicul, ce nume purta?
Și-apoi cum să fi rămas cu el prieten mulți ani, odată ce Tolstoi nu
s-a aflat la București decât din martie până în iulie 1854?
Ei bine, aici să mai îngăduim puțin la ceea ce se pare a fi o
confuzie a vieții bucureștene a militarului cu cea a studentului
Lev Tolstoi care, pe când era în Caucaz, a contractat o blenoragie
de la o cazacă, ușor accesibilă pohticioșilor. Urmările le înfrunta
deja în Kazan (1844), la Universitatea de acolo, celebră pe atunci
în Rusia, unde, cu un an în urmă, începuse să frecventeze cursurile
-171-
Facultății de Limbi Orientale, secția filologie turco-arabă, însă
după un an abandonându-le și înscriindu-se la Drept. Astfel,
întreaga lună martie s-a tratat de boala rușinoasă, după care s-a
gândit să-și facă un regim de comportament și studiu sever, de
unde pornește decizia de a ține un Jurnal, una din primele note
din el fiind: „Să depășești apatia prin muncă, nu prin distracții”.
Peste trei ani, pe 17 martie 1847, avea să mărturisească franc
despre caz și necaz. Și avu noroc, s-ar spune, odată ce medicina
deja începuse a înțelege că blenoragia și sifilisul nu sunt una
și aceeași boală, prima fiind deja pe cale de a fi tratată. Cazul
dramatic însă, cum se întâmplă nu o singură dată, a fost deviat
spre umor, cineva parafrazând titlul unui articol de Lenin, „Lev
Tolstoi, oglindă a revoluției ruse”, în: „Lev Tolstoi, oglindă a
revoluției sexuale”... Mă rog, (și) asta ține de rețelele sociale, cu
Facebook-ul, cu... cu...
Relația cu propriul Jurnal scriitorul considera că trebuie să
o coreleze cu societatea, cu contemporanii, dar și cu urmașii, cu
cititorii săi din viitorimi (pentru că are – nu? – și cititori, și viito-
rimi...). Inclusiv relația nemijlocită cu familia. Încât contele de 34
de ani i-a dat de înțeles acest lucru și alesei inimii sale, Sofiei Bers
(în unele referințe românești, inexact scris: Berg), în prima noapte
a căsătoriei lor cerându-i tinerei soții de 18 ani să citească pagini
din caietele mărturisirilor, în care el își descria peripețiile amoroa-
se cu diverse (și... averse) femei, inclusiv cu țărăncuțele aflate în
iobăgie pe moșia sa. Soțul îi dădea de înțeles consoartei că între ei
nu trebuie să existe taine, suspiciuni (fără de care totuși nu a fost
chip pe durata celor aproape cinci decenii de căsnicie).
Probabil, Sofia Andreievna avea să cunoască și această notă
(...prea de tot sinceră), din 1851, despre suferințele tânărului
Werther-Lev, cășunate de instinctul... homosexualității: „De băr-
bați m-am îndrăgostit deseori, prima mea iubire fiind Pușkin, iar
a doua Saburov, apoi Zîbin a treia, a 4-a Diakov, 5 – Obolenski,
Blosfeld, Islavin, de asemenea Gautier și mulți alții... M-am în-
drăgostit de bărbați, înainte de-a avea o idee despre cum se mani-
festă pederastia; însă chiar și după ce am aflat ce și cum, niciodată
nu mi-a venit în minte vreo posibilă împreunare... Toți oamenii
pe care i-am iubit au simțit asta și am observat că lor le venea greu
-172-
să privească spre mine... De acest sentiment ținea și voluptatea,
însă de ce ajunsese ea aici era imposibil de înțeles; pentru că, așa
cum spuneam, imaginația mea niciodată nu a zugrăvit pentru
mine tablouri lubrice, ci, dimpotrivă, încerc un dezgust teribil”.
Dar, asta e, și bine e că nu a călcat pe bec, ci, ca brav iun-
cher-artilerist ce era (la Tbilisi), făcu stânga-mprejur, ajungând
tot mai des la masa de lucru, la care scria „Copilăria” și „Istoria
unei zile de ieri”. Ar fi vrut să aibă un program riguros de a-și
urma vocația, somându-se pe sine însuși: „Pentru ultima oară
îmi imput lenea. Dacă iar nu lucrez mâine nimic, mă împușc”
(1.VIII.). Astfel de „planificări” sinistre intrau și ele în intenția,
în decizia tânărului Tolstoi de a nu ține pur și simplu un jurnal,
ci, precum se numea pe atunci în Rusia, un „Jurnal Franklin”,
idee ce pornea de la 1720, când viitorul mare președinte al Sta-
telor Unite ale Americii și-a inventat propriul sistem de per-
manentă desăvârșire morală. Completa ca și cum un registru, în
stânga fiind indicate virtuțile, iar deasupra – zilele săptămânii. Și
bifa un pătrățel sau altul, când se întâmpla să „calce pe bec”. Sau,
din contra, remarca zilele în care reușise să fie în concordanță cu
virtutea. În cazul lui Tolstoi, un exemplu edificator oferă notele
din 29 iulie: „Autocorijarea merge bine. Simt cum relațiile mele
devin plăcute și nestingheritoare cu oameni de diverse categorii,
asta din momentul în care am decis să fiu modest, convingân-
du-mă că nu este necesar să pari totdeauna important și infaili-
bil. Sunt foarte vesel. Și să dea Domnul ca această veselie să por-
nească de la mine însumi; din dorința de a fi plăcut tuturor, din
modestie, lipsă de irascibilitate și din controlarea eventualelor
izbucniri. În acest caz, eu aș fi mereu vesel și aproape totdeauna
fericit”. Asta, după ce, cu trei săptămâni în urmă, nota în spiritul
jurnalului Franklin: „Sunt lipsit de modestie! Iată marele meu
neajuns” (7 iulie).
Apoi este important să menționăm că, la București, Tolstoi
sosise deja cu convingerea că jurnalul trebuie să-i devină un la-
borator literar, de creație, fapt pentru care un loc important le va
acorda în el „gândurilor, informațiilor sau remarcilor ce se referă
la intențiile muncii mele” (2 ianuarie 1854).
-173-
 —3—
Prin urmare, să nu se creadă că tânărul Lev Tolstoi era ex-
clusiv omul plăcerilor, al decepțiilor amoroase, cum se scrie mai
totdeauna, în ce se scrie, astăzi, pe la noi. Înainte de toate, era un
autor asiduu, un mare muncitor al scrisului. Dar nu în ultimul
rând și un avid cititor.
Să trecem în revistă unele din lecturile contelui la 25 de ani
ai săi, pe când se afla în Moldova și Țara Românească: romanul
„Gilbert et Gilberte” al lui Eugène Sue. (Adică, în 1854, citea o
carte apărută la Paris în 1853!). Apoi opere de Alphonse Karr,
la vremea sa romancier, critic și jurnalist reputat; Alexandre Du-
mas – „Istoria vieții politice și personale a lui Louis-Philippe”;
„Dis-de-dimineață m-am așezat să lucrez; însă nu am făcut nimic
și am fost bucuros, când a venit să mă sustragă Gorceakov. După
prânz, la General am citit Béranger”; „2 iulie. Am citit Gilbert
et Gilberte. Sănătatea e conform statu-quoului”; „4 iulie. Barto-
lomei mi-a promis să citim împreună Pictures from Italy (Notele
de călătorie ale lui Dickens, 1846, l.b.)”; „8 iulie. Acum, am mai
descoperit substanță poetică în Lermontov și Pușkin; la primul,
«Gladiatorul pe moarte»... la al doilea «Ianko Marnavić» care,
din întâmplare, și-a ucis prietenul”; „Am mai citit Goethe, Ler-
montov, Pușkin... La Pușkin m-a uimit poemul Țiganii, pe care,
ciudat, până astăzi nu-l înțelegeam”. (A înțeles poate de unde
deja cunoscuse nemijlocit felul de a fi al țiganilor din Principate.)
Îmbină lectura cu literatura proprie: „Am citit azi și Goethe, și
drama lui Lermontov («Bal mascat», l.b.), și «Casa umbrelor» de
Dickens. Și iată că, a doua zi la rând, nărăvesc să compun propriile
mele versuri. Să vedem ce iese din asta”.
Să remarcăm „densitatea” cronologică a lecturilor, fiind vor-
ba de zile din iulie-august: „12.VII. De dimineață mi-am simțit
capul greu și nu am reușit să mă înving, pentru a lucra. Ziua în-
treagă am citit Современник (revista Contemporanul)...” (Pe 10
iulie, N. Nekrasov îi scria: „Vă voi publica «Adolescența» în nu-
mărul IX sau X al Contemporanului. Nu știu dacă îl primiți, însă
Vă este expediat la București”. Îl primea, îl citea.); „15 iulie. Am
citit Verschwörung von Fiesko (dramă de Schiller, l.b.). În general,
am început să înțeleg drama”; „23 iulie. Am citit o nuvelă bunicică
-174-
de Bernard”; „17 august. (Tecuci). ...am citit minunata comedie
«Sărăcia nu e un neajuns»” (de A.N. Ostrovski, l.b.).
E drept, îmbină nu doar literatura cu scrisul, ci și lectura cu
escapadele amoroase: „Dimineața am scris puțin, la Însemnările
artificierului. După-masă am dormit și m-am dus la Zamfira, cu
succes”. (Iar Zamfira nu ar fi fost vreo codană nomadă, ci, precum
îmi scria colegul Ionel Necula, focșănean de origine: „Am o bă-
nuială că era sora poetului Theodor Șerbănescu, căsătorită pe la
vârsta de 15-16 ani cu liberalul Bâra din Focșani, care îl avea în
gazdă pe Lev Tolstoi. A și divorțat imediat și nu s-a mai căsătorit
niciodată. Este bunica dinspre mamă a filosofului Ion Petrovici.
Încă mai am de cercetat”. Interesant ca ipoteză, dar și ca literatu-
ră, zic eu, implicit ca poezie post-Conachi, care își avea conacul la
Țigănești, nu departe de Focșani.)
Însă chiar și în aceste timpuri ale kitschului cam generalizat,
ale minimalismului aproape vulgarizator, ale inversiilor valorice,
ale banalizării și uniformizării... lipsei de gust etc. sigur că e deo-
cheat să titrezi: „Cum a petrecut celebrul Lev Tolstoi săptămâni
de desfrâu total în România. Uriașul scriitor rus avea trei mari vi-
cii” (Ziarul național, 25.03.2018). Oare exemplele reproduse mai
sus, ce țin de lectură, frecventarea spectacolelor, orele îndelungi
de muzică clasică nu demolează părerile celor ce cred că aflarea
la București nu a avut mare importanță pentru destinul tânăru-
lui scriitor Tolstoi?! Cum nu, dacă punem în balanță și greutatea
scrisului „bucureștean” al praporgicului (...genial! ca scriitor, nu ca
militar...) pe malurile Dâmboviței? Duce la bun sfârșit „Însemnă-
rile artificierului” (mai apoi denumite „Tăierea pădurii. Povestirea
unui iuncher”.) Pentru Современник expediază din București la
Sankt Petersburg „Adolescența” și „Însemnările unui marcher”,
iar când primește revista, însă fără nuvelele sale, constată amar:
„Nu se prevede să primesc bani (onorariu), fiind convins că ma-
nuscrisele mele se tăvălesc undeva în vamă”. (Întreaga corespon-
dență din armata rusă, dar și cea a rușilor aflați în străinătate, la
hotare era cenzurată.) „15 iulie. Dimineață devreme m-a trezit
medicul și, grație acestei întâmplări, am scris destul de mult –
mereu refăcând paginile vechi –, portretizând soldatul. Și seara
am scris ceva”. Tot în zile de august: „Vaslui. Am primit o părere
-175-
măgulitoare de la N. Nekrasov despre Adolescența care, ca totdeau-
na, mi-a ridicat starea de spirit, stimulându-mă întru continuarea
preocupărilor (literare)”. Nekrasov, poet important și unul dintre
fondatorii și redactorii revistei Contemporanul, îi scria: „Astfel de
lucruri, cum ar fi descrierea drumului de vară și a furtunii, sau
șederea în cazemată și multe altele, vor face ca această povestire
să trăiască mult în literatura dumneavoastră”. Deja când se afla la
Chișinău, în octombrie, primește revista ce îi publicase „Șarja de
cavalerie” și „Copilăria”, cu care Tolstoi, autocritic, ca și cu „Tă-
ierea pădurii”, pare a fi mai dur decât s-ar cădea: „În Copilăria
am găsit multe locuri slabe. În această situație, provizoriul scop al
vieții mele e de a-mi corija caracterul, de a pune pe roate treburile
și de a face o carieră atât literară, cât și militară”.
Ce e de observat în referințele jurnalistice, autohtone și curen-
te, despre aflarea tânărului Lev Tolstoi în Principatele Dunărene
sunt inadvertențele de tot soiul, precum în cazul când Emanuil
Bădescu ne informează, dezinformându-ne, că „aici, în București,
lucra de zor la prima sa capodoperă, intitulată Povestiri din Sevasto-
pol, pe care a publicat-o în 1856” (Ziarul de duminică, 21.03.2013).
Fals dublu, neconcordant, elementar, cronologic, deoarece cele trei
texte din ciclul „Povestiri din Sevastopol” nicidecum nu puteau fi
scrise în capitala Valahiei, pentru că, pe la mijlocul toamnei anului
1854, Tolstoi, via Chișinău–Odessa–Nikolaev–Perekop, pleca spre
Sevastopol, ajungând acolo pe 7 noiembrie și unde va vedea și va
trăi unele din cele pe care le narează. Apoi, nuvelele nu văd lumina
tiparului în 1856, ci cu un an înainte.
Unele erori comite și Stelian Tănase, inclusiv referitoare la
„Povestirile din Sevastopol”. Dar până la ele, poate că și invo-
luntare, apar inexactități ce derutează cititorul. Astfel, Stelian
Tănase titrează: „Tolstoi a luat blenoragie la București în 1853
(!)”. Dar mă gândesc că nu ar fi fost totuși un lapsus calami, odată
ce în text inadvertența mai apare o dată: „Aș povesti totuși niște
întâmplări vechi aflate când m-am ocupat de serialul «București
strict secret», anume de trecerea lui Lev Tolstoi prin București
în primăvara anului 1853”. (Vezi: https://www.stelian-tanase.ro/
tolstoi-a-luat-blenoragie-la-bucuresti-in-1853/). Sau neconcor-
danțe de genul: „Îl găsim din vara acelui an 1854, în Crimeea la
-176-
asediul Sevastopolului, pe care îl va descrie în prima sa carte”. Ine-
xact. Vara întreagă, Tolstoi mai e în Valahia și Moldova – Moa-
ra-Domnească, Sinești, Tecuci, Râmnic, Focșani, Bârlad, Vaslui,
Iași, Sculeni, apoi Chișinău, de unde pleacă spre Crimeea abia la
sfârșitul lunii octombrie. Pe 2 noiembrie se află încă la Odessa.
Porucicul (locotenentul) Tolstoi (între timp fusese avansat) ajun-
ge la Sevastopol pe 7 (19) noiembrie 1854.
Nici prima carte a sa nu a fost „Povestiri din Sevastopol”, pu-
blicată/editată în revista Современник („Contemporanul”) (men-
ționez: și editată, deoarece revista avea format clasic de volum-car-
te copertată) în anul 1855. Ei bine, tot acolo, fuseseră deja publi-
cate-editate „Copilăria” (1852) și „Adolescența” (1854). În biblio-
grafia tolstoiană riguroasă asta a fost și este ordinea cronologică.
Acestea însă ar fi discordanțe... aproape bine temperate până
la decență, să zicem. Pe când în unele comentarii jegos-precon-
cepute ale neaveniților apar stupizenii huliganice, iresponsabile,
când se titrează: „Băutura, femeile și petrecerile i-au luat mințile!
Cum l-au transformat pe Tolstoi cele două săptămâni petrecu-
te în Focșani: «M-am dus la Zamfira, cu succes»” (https://a1.ro/
premium/cum-lau-transformat-pe-tolstoi-doua-saptamani-pe-
trecute-in-focsani-id915433.html, 8.X.2019); iar cel care citează
de unde citează, dar mai mult inventează, face și remarca: „potrivit
scriitorului tecucean Ionel Necula, care a studiat jurnalul marelui
dramaturg”. (Doamne ferește! Tolstoi nu mai e mare romancier,
ci mare dramaturg!...) Iar soția lui Tolstoi e dată cu numele de
domnișoară Berg, când, în realitate, a fost Bers...
Oare aceste scormoniri și invenții despre Tolstoi la Focșani
ar fi pe placul derutatului cititor din zilele noastre? Cei din presa
galbenă de ce nu ar cita și lucruri despre cum scria, citea Tolstoi în
capitala Vrancei? Iată unele din ele: „1 august. (La Focșani, l.b.).
M-am trezit târziu și am tot citit Schiller”; „4 august. Dimineața
am scris și m-am purtat bine”; ziua următoare: „M-am trezit și
am scris cu plăcere. Și am scris bine, finalul episodului cu ghiu-
leaua, pentru că am scris cu plăcere”; „12 august. Am început di-
mineața cu bine, am lucrat”; „13 august. M-am trezit târziu și, de
dimineață, am lucrat cu spor, iar după-amiază, exclusiv – minuna-
ta comedie «Între noi ca între-ai noștri»” (de A.N. Ostrovski, l.b.);
-177-
„15 august.... Oarecât am scris”; „16 august. M-am trezit la ora 7,
am scris destul de bine, însă puțin, am prânzit, după care iar am
scris”; „19 august. M-am trezit devreme, am scris destul de mult”;
ziua următoare – „Am încheiat de scris Tăierea pădurii” etc., etc.
Da, în viața tânărului Tolstoi, inclusiv în zilele aflării sale la
Focșani, au existat de toate – și joc de cărți, și escapade amoroase,
și vin extraordinar de Vrancea, mai și pălmuia câte vreun subordo-
nat... Și zile în care era cuprins de deznădejde (12 august): „Dimi-
neața am început-o bine, am lucrat, dar seara! Dumnezeule, oare
n-am să mă îndrept niciodată?! Am pierdut la joc restul banilor
– 3.000 de ruble. Mâine îmi vând calul”...
Dar, domnii mei, parcă astfel de momente au caracterizat,
„fundamental”, pe tânărul scriitor pe cale să ajungă mare, cele-
bru? Oare chiar persoana/personalitatea tânărului Lev Tolstoi a
fost cea mai indicată să le trezească pasiuni exagerat-mondene,
chiar de bulevard, unor întâmplători comentatori? „Comentatori”
care compilează unii de la ceilalți neadevăruri, exagerări, inepții,
unica lor contribuție la extinderea hidoșeniei și minciunii legate
de tânărul scriitor constând doar în scornirea titlurilor gogonate,
aberante, în speranța că foile de bulevard la care sunt zilieri sau
bicisnicele pagini de pe rețelele de socializare vor atrage naivii,
neinformații avizi de senzații tari.
Însă, domni comentatori după ureche, dacă aveți curiozitate
și pentru munca scriitorului adevărat, pentru lecturile sale care îl
perfecționează ca profesionist al scrisului și ca intelectual, vedeți
exemplele pe care le-am reprodus mai sus. Sunt unele din multele
posibile. Chiar să creadă unii că numele muierilor, amantelor etc.
apar de mai multe ori în jurnalul tolstoian decât numele de mari
scriitori, compozitori, decât titlurile operelor la care scrie sau pe
care se pregătește să le scrie? Cred dânșii că bordelul este invocat
de mai multe ori decât localurile în care se întâlnește lumea bună?
De ce acești inși ce presupun aventuri galante sau de-a dreptul
execrabile, care l-ar fi avut de personaj și pe praporgicul de 25 de
ani, nu ar fi încercat să compare operele la care scria Tolstoi, cât se
aflase în Moldova și Valahia, cu cele la care, pe atunci, munceau și
scriitorii români de seama lui, la Iași sau București? Se dau fel de
fel de amănunte stupide despre depravatele de pe Dâmbovița, dar
-178-
nimeni nu spune despre ce edituri, biblioteci existau în București,
Iași, Focșani, Tecuci, Bârlad, Vaslui și alte orașe în care a poposit
Lev Tolstoi, ce reviste și cărți apăreau pe acolo, ce mai citea lumea,
din ce librării își procura cărțile în franceză și engleză, pe care le
citea în primăvara-vara-toamna anului 1854...
Adică, domnilor, haideți să fim cât de cât serioși, decenți...
—4—
Pe malul drept al Dunării, rușii țineau asediul cetății Silistra,
asediu care, pe 9 iunie 1854, parcă irezonabil și fără explicații, a
fost ridicat. Însă țarul știa de ce și nu e sigur că ar fi știut și co-
mandanții armatei dunărene, cărora le-a fost ordonată retragerea.
Motivul: presiunea diplomatică a Austriei, care amenința Rusia
că, după Franța și Anglia, și ea îi va declara război.
Oștirile rusești își dislocă efectivele în preajma localității Maia-
Catargi, la două poște depărtare de București, iar Tolstoi e la
Moara Domnească, 15 kilometri depărtare de capitală. Era deci
ofițer cu misiuni speciale, de unde e trimis prin Țara Românească,
pentru asigurarea transporturilor de răniți și bolnavi evacuați din
spitalele desființate din București și Oltenia spre stânga Prutului,
precum și pentru trimiterea la depozite a armelor celor uciși și a
cojoacelor, adunate de la soldați după venirea primăverii și verii.
Mai citește ce citește, dar se pregătește de plecare. Pe 21 iulie,
de cu zori, este trezit și dus la Sinești. Și tot așa, din localitate
în localitate, pe 30 iulie ajunge la Râmnic. Ei bine, gloriosul său
predecesor Suvorov, cu vreo 65 de ani mai înainte, bătea pe aici
turcii, iar praporgicul Tolstoi se retrăgea din calea otomanilor...
Păi, primul era un coșcogea général en chef, pe când al doilea, un
simplu Oberoffiziere... Numai că gradul de comparație avea să în-
cline mult balanța spre... Adică, implicit, vreau să mă refer la doi
sublocotenenți de artilerie, Napoleon și Tolstoi care, ambii, aveau
să ajungă împărați. Unul pe tron de țară, celălalt în literatura
mondială... Și să se întâlnească în uriașul roman Război și pace...
În august, în lentă retragere, ajunge la Odobești (15), pe 17
la Tecuci, moment de reținut în mod special, dat fiind că, de aici
încolo, orice ar nota în jurnal, finalul îl constituie una și aceeași
frază, „deviză, lege”: „Pentru mine cel mai important în viață e să
-179-
mă izbăvesc de lene, irascibilitate și lipsă de caracter. Iubire față
de tot și dispreț față de sine”. Condus de ea, însoțit de ea, o va tot
repeta, zilnic, până pe 21 octombrie.
La Tecuci citește George Sand, „Unchiul Tom”. Oarecum se
apropie de generalul Stolîpin, cu care, zice, a petrecut de minune
timpul, până când, la masă, îl încearcă din nou sentimente de sfi-
ală. Patru zile la rând continuă lectura romanului „Onckel Tom’s
Hütte”, între timp continuându-și periplul pe linia Bârlad, unde
termină de scris „Tăierea pădurii”, însă, nemulțumit de ea, o apre-
ciază nemțește: „Schwach”, pre românește: „Slab”. Pe drumul spre
Vaslui îl chinuie o nesuferită durere de dinți (de tânăr, a rămas
fără dinți, însă a refuzat cu încăpățânare intervențiile stomatolo-
gice, până la cei 82 de ani ai săi rămânând, mult timp, doar cu 4
dinți și nedorind să-și potrivească proteze!). Una e compensată
de o alta: la Vaslui trăiește sentimente mai luminoase, deoarece:
„Acum am încercat două impresii puternice, plăcute. (Una din ele,
l.b.) 1/ Am primit un răvaș măgulitor despre «Adolescența» de la
Nekrasov care, ca totdeauna, mi-a ridicat starea de spirit...”. La
Iași (26) se mai răstește la ordonanță, pe 28 august consemnând
că a împlinit 26 de ani, scrie câteva pagini de proză meditând la
multe. Pe 2 septembrie constată că „Ieri am greșit”, mai împru-
mută ceva bani de la un camarad. Și iată o paranteză despre Iașiul
de atunci, sugerată de „Notele de la Iasnaia Poliana” (1905) ale lui
Dušan Makovický, medicul personal al lui Tolstoi: „Veni vorba
de România. L.[ev] N.[ikolaevici] a spus că din București și Iași
i-au rămas impresii poetice. La Iași este elegant Corso; salcâmii
înfloriți, albi. După viața de bivuac, murdărie, aceste lucruri erau
plăcute. Birjarii aveau cai minunați; în acele vremuri birjarii erau
toți ruși castrați”. Și în alte locuri ale discuțiilor apăreau referințe
la România: „X.N. Abrikosov povesti despre marinarii cuirasatu-
lui «Potiomkin». Unul dintre ei scria că au flămânzit cinci zile (pe
navă), iar în România li se vor da câte cinci deseatine de pământ”.
La Iași, mai păcătuiește o dată, până să ajungă a trece Prutul,
„descălecând” pe pământ moldo-valah, pe care Rusia, de facto, îl
răpise în 1812, redenumindu-l, mișelește, derutant, cu lungă băta-
ie istorică neagră, Basarabia.
Pe 3-6 septembrie se află la Sculeni, unde încearcă să scrie
ceva, însă nu prea izbutește, constatând: „Atât eu, cât și jurnalul
-180-
devenim destul de tâmpiți. Scrisul nu merge nici în ruptul capu-
lui”. Dur-autoreferențial, cum a făcut-o și o va face de multe ori.
Le-aș zice introspecții... autoeducative. Acestea parcă ar fi fost
cioburi din viitorul mozaic etic din „O confesiune” (1879–1883),
în care se autoportretiza excesiv de necruțător, de... demolator de
sine, de omul ce este, care a fost: „Am ucis oameni în război, am
luptat în dueluri ca să-i ucid pe alții, am pierdut la jocuri de cărți,
mi-am risipit averea făcută din sudoarea țăranilor, i-am pedepsit
cu bestialitate pe aceștia din urmă, am trăit în desfrâu cu femei
ușoare și am dezamăgit oameni. Am mințit, am jefuit, am comis
adulter de tot felul, am luat parte la beții, violențe, crime… Nu
există fărădelege pe care să nu o fi comis”...
În fine (de etapă), ajunge la Călărași (7), iar pe 9 septembrie
poposește la Chișinău, unde zice că s-a cam răstit la consilieră
(cine o fi fost și ce o fi făcut ea...). Pe 17 septembrie notează că s-a
purtat urât, a ieșit la vânătoare de muieruște... Peste două zile scrie
o pagină-două de proză, dar și cam greșește: „După-masă totul
s-a dus naibii și am îmbrățișat-o pe... Penibil”.
La 11 iulie înaintează raportul de a fi transferat la Sevastopol,
unde e în toi Războiul Crimeii. Pe 10 octombrie își procură un
cal, trece la o altă gazdă. Îi scrie mătușii că deja de ceva timp se
află la Chișinău, „oraș de provincie, frumos, foarte aglomerat cu
ocazia dislocării statului-major aici și mai ales cu pregătirile pen-
tru întâmpinarea marilor cneji Nikolai și Mihail (fiii țarului, l.b.)”.
Chiar când va fi deja în Crimeea, în Sevastopol, le va preciza
rudelor: „Adresa mea e aceeași – la Chișinău, la statul-major al
Armatei de sud”.
Pe 6 septembrie avea să fie avansat porucic, grad cu care se va
retrage din armată, după Războiul Crimeii.
Despre motivul transferului său la Sevastopol însuși Tolstoi
emitea motive diferite. Însă noi să ne oprim la frontiera acestei
constatări, fără a încălca hotarul unui alt subiect din fascinanta
biografie a junelui ofițer de artilerie Lev Tolstoi, ajuns împărat în
literatura lumii... Cum se mai spune: un titan.
România literară
Nr. 3, 2020
-181-
 Panait Istrati - deschizãtor
de drum spre spat,iul
literar rus
La prima sa vizită în URSS (noiembrie-decembrie 1927),
Panait Istrati trece ca și neobservat de presă, cu toate că în URSS
deja îi fuseseră editate mai multe cărți, ceea ce îndreptățește, cred,
ideea că tocmai el a fost deschizătorul de drum al literaturii ro-
mâne spre spațiul rusesc.
Situația se schimbă însă radical în februarie 1928, când ofi-
ciosul Izvestia, pe prima pagină, își informează cititorii că „vesti-
tul scriitor francez de origine română” a fost expulzat din Grecia
și a luat calea spre Odessa, motivul nemilei fiind prelegerea lui
Istrati despre URSS în societatea pedagogică din Atena și artico-
lul „Între Occidentul pe moarte și Estul ce se naște”. Este amintit
și Nikos Kazantzakis, cu care, în 1927, Istrati vizitase țara bolșe-
vismului. Peste câteva zile, ziarul scrie că Panait Istrati ajunsese la
Odessa, unde participa la turnarea filmului „Chira Chiralina” (era
coautorul scenariului), știrea încheindu-se cu precizarea: „După
care se va stabili permanent la Moscova”. Scriitorul imigrant, cum
ar veni, este cooptat în colegiul redacțional al revistei Вестник
иностранной литературы („Buletinul literaturii străine”).
De aici încolo, Istrati devine un scriitor destul de popular
în URSS, precum se înțelege și din următorul caz: la începutul
anului 1929, Vladimir Maiakovski este solicitat să colaboreze la
hebdomadarul moscovit Чудак = „Ciudatul” (redactor-șef Mihail
Kolțov), ce avea ca autori o parte din gloriile literaturii ruse din
acea vreme: Mihail Zoșcenko, Valentin Kataev, Iuri Oleșa, Ilya Ilf
și Evgheni Petrov, Mihail Svetlov, Demian Bednîi... Iar în nr. 3
din ianuarie apare un poem al lui Maiakovski (care, dacă nu supăr
pe cineva, aș zice că ar fi fost absolut... avant-[și... avânt!]-postmo-
dernist, chiar dacă la acea vreme creația poetului mai ținea de eco-
urile unui avangardism tranșant, cubofuturist), intitulat „Se zice
că...”, în perfectă (asta e cu superlativele: uneori sunt la locul lor!)
-182-
concordanță cu dezideratul șapoului comun al acelui număr sa-
tirico-umorist: „zvonuri... bârfe... insinuări...”. În text, Maiakovski
mai curând merge pe linia considerației față de Panait Istrati.
Prima parte e aceasta (versuri clasice, însă înlănțuite linear, nu în
scăriță):
„Barbusse s-a obidit – de ce, adică, de dragul criticii o atare gâl-
ceavă goală stârnit-ați voi? Eu, zice, nu sunt un Panait Istrati fran-
cez, ci un hispanic Lev Tolstoi.
Se zice că, cheltuind titlul nimerit, criticii nu mai au pe cine cu
ce-l asemui, ca să-i crezi! Astfel că balcanicului Gorki – Panait Istrati
– i s-ar potrivi titlul de Dostoievski irlandez”.
Însă peste zece luni, la 1 noiembrie, Maiakovski este printre
protipendada literaturii ruse de atunci, care îl înfierează pe Pana-
it Istrati într-o scrisoare colectivă, adresată „Scriitorilor din Oc-
cident” și cu un titlu mai curând neutru-constatativ, deosebit de
blând în comparație cu înghesuitele opinii oploșite sub el. Printre
cei 17 semnatari, erau și Leonid Leonov, Vsevolod Ivanov, Iuri
Oleșa, Valentin Kataev, Ilya Selvinski, Eduard Bagrițki, Serghei
Budanțev, Panteleimon Romanov, K. Zelinski, Vera Inber, Alek-
sandr Iakovlev, Abram Efros etc. (Ar fi de remarcat că lipsea nu-
mele lui Maxim Gorki care, s-ar putea presupune, nu a semnat din
ușor delicatul motiv că Panait Istrati era, metaforic, numit „Gorki
al Balcanilor”. Însă, de fapt, scriitorul proletar nu prea îl simpatiza
pe Istrati. După o întâlnire la Editura de Stat din Moscova, Gor-
ki avusese cuvinte deloc măgulitoare despre Barbusse și Istrati ca
despre persoane care „își fac cariera prin jocul de-a simpatia cu
Sovietele... nu cred în sinceritatea lor față de puterea sovietică”. De
altfel, în „Raport către El Greco”, Istrati îi spune lui Kazantzakis:
„Gorki mi s-a părut cam rece, distant”. La care colegul grec răs-
punde: „Iar mie – amărât, neconsolat”. „Păi să fi strigat, să fi băut,
să fi plâns, să i se facă mai ușor pe suflet!”, se revoltă Istrati.)
Iar pe 14 aprilie 1930 Vladimir Maiakovski, unul din semna-
tarii scrisorii, se sinucide... Peste jumătate de an dispare și revista
Ciudatul, publicația fiind închisă în urma criticilor protipendadei
ideologice la adresa unor texte cu caracter antisovietic. Era ca și
cum prologul sugrumării libertății cuvântului, majoritatea curen-
telor și genurilor literare, în special în diversitatea lor avangardistă,
-183-
fiind trecute la index. Se declanșa dictatul ideologic, pregătin-
du-se platforma pentru decretarea realismului socialist, pe care
bietul Maxim Gorki îl anunță de la tribuna primului congres al
scriitorilor sovietici (1934). Cenzura acționa tot mai mult, infle-
xibil, necruțător.
Prin urmare, Panait Istrati avusese o intuiție acută, care l-a și
determinat să fie înverșunat față de bolșevism, scriitorul presim-
țind teroarea, pe care ștabii stalinismului în ascensiune urma să
o dezlănțuie asupra literaturii și artelor, a întregii societăți. Din
patosul, entuziasmul, de o falsitate... măreață, al marcării aniver-
sării revoluției bolșevice, Istrati detectează tragismul ambalat în
minciună: chiar pe când se afla în URSS, se sinucide diplomatul
și activistul revoluționar A.A. Ioffe (ex-ambasador în Germania,
China, Japonia...), reprezentanții opoziției fiind lipsiți, brutal, de
posibilitatea de a se adresa cetățenilor. În alt loc, Istrati întreabă
umbra unui alt sinucigaș, comisar al învățământului din Kazan:
„Dar tu, Tairov, care îmi păreai cel mai puternic dintre toți, de ce
ți-ai tras un glonț în frunte?”. Bolșevicii ar fi încercat să ascun-
dă creșterea numărului suicidelor care, pentru Panait Istrati, ca
și pentru colegii săi francezi Victor Serge, Pierre Pascal și Boris
Souvarine, reprezenta una din dovezile indubitabile ale stării so-
ciale infernale.
Cât de curând, sălbăticiei călăilor bolșevici urmau să le cadă
jertfă mii de intelectuali, creatori de artă. Iată martirologiul nici
pe departe complet al scriitorilor avangardei ruse, căzuți victime
represaliilor barbare: N. Gumiliov (1921), N. Burliuk (1921), I.
Deghen (1923), V. Șileiko (1930), V. Kneazev (1937), I. Terentev
(1937), N. Oleinikov (1937), A. Arhanghelski (1938), K. Bolșa-
kov (1938), I. Afanasev-Soloviov (1938?), O. Mandelștam (1938),
S. Tretiakov (1939), Artiom Vesiolîi (1939), V. Riciotti-Turutovici
(1939), B. Livșiț (1939), Gh. Ciulkov (1939), K. Olimpov (1940),
A. Vvedenski (1941), S. Nelhiden (1942), D. Harms (1942), N.
Habias-Komarova (1943?), V. Șerșenevici (1942), I. Gruzinov
(1942), G. Șmerelson (1943?), A. Tufanov (1942, acesta – lăsat să
moară de inaniție pe pragul unei cantine raionale)... Dar suferin-
țele lui Boris Pasternak, ale Annei Ahmatova, umilințele la care
au fost ei supuși?... Dar sinuciderea Marinei Țvetaeva, căreia i se
-184-
refuzase până și un post de... femeie de serviciu, ce i-ar fi permis
să-și câștige pâinea cea de toate zilele?...
Astfel, în modernitatea literară rusă părea să se extindă „golul
istoric”, despre care vorbește aforisticul vers bacovian… Se înstă-
pânea brutal realismul socialist ca vid estetic, istoric, fenomen pe
care îl intuise printre primii scriitori din Occident Panait Istrati, în
lucrările sale despre Rusia Sovietică, avertizând Europa, lumea de
urgia care clocea în mintea bolnavă a bolșevismului. Precum remar-
ca Boris Souvarine, în URSS prozatorul a cunoscut grele încercări
de conștiință, în urma cărora „sentimentele îi înlocuiau doctrina,
instinctiv el trecând de partea săracilor, exploataților și jertfelor”.
Iar după publicarea impresiilor sale de călătorie în URSS, a
constatărilor sociopolitice curente și a previziunilor negre de vii-
tor referitoare la regimul bolșevic, în sus-amintita scrisoare a mai
multor grei ruși din deceniul trei prozatorul ajunge a fi considerat
un ingrat, un renegat. (Să mai amintim că, în 1927, Istrati fusese
ales președinte de onoare al Societății de prietenie francezo-so-
vietică!) Mircea Eliade avea să comenteze astfel cazul: „Ce l-a fă-
cut pe acest om în culmea gloriei și cu serioase posibilități de îm-
bogățire să critice Rusia sovietică? De ce n-a imitat el atitudinea
lui Barbusse, un scriitor mediocru și infinit inferior lui Istrati, care
nu și-a permis nicio observație, nicio critică, nicio rezervă față de
Rusia sovietică și de tactica partidului comunist? Dacă Istrati ar fi
izbutit să-și calce pe inimă și să adere cu ochii închiși – la moartea
lui ar fi plâns Rusia întreagă și jumătate din Europa” (Destinul lui
Panait Istrati, 25.VIII.1935).
Textul incriminator al scriitorilor sovietici începe cu „clasi-
ficarea” literaților occidentali care vizitaseră URSS, pornindu-se
de la „suspiciunea neîncrezătorului Herbert Wales”, trecându-se
la „prietenia fermă” a lui Theodore Dreiser, John Dos Passos,
Georges Duhamel, de aici spre „tovărășia fraternă a lui Barbusse,
Holitscher, Brecht, Toller”, ideea „prăbușindu-se” în „inamiciția
principială a lui Fabre-Luce și a acoliților săi de idei”. Curios, dar
e trecut cu vederea și nu e nicicum categorisit un alt mare scriitor
din Occident, Nikos Kazantzakis, cu care Panait Istrati se întâl-
nise în Rusia și pe care elinul avea să-l invoce în romanul Zorba
Grecul și în Raport către El Greco.
-185-
 După care, brusc, vine explozia de mânie și nedumerire a
semnatarilor: „Însă în acest grup de scriitori s-a nimerit și un om
cu mare nume, care acum sună rușinos – Panait Istrati”. Asta,
după ce rușii citiseră Vers l’autre flamme – Confession pour vaincus
(„Spre o altă flacără – Spovedanie pentru învinși”), în care sunt
dezvăluite abuzurile comuniste, care, intuia-prezicea marele pro-
zator, urmau să ia o amploare catastrofală.
„Dânsul a sosit la noi, se spune în scrisoare, ca un desăvârșit
apologet al Revoluției din Octombrie... (Să ne amintim că, în Ra-
port către El Greco, Kazantzakis îi spusese lui Istrati: „Tu nu ești
un revoluționar, cum ți se pare. Ci ești un răzvrătit” – l.b.) În fine,
ne-a dăruit asigurările (он подарил нас заверениями) că URSS
îi va deveni patrie adoptivă, unde va rămâne pentru totdeauna să
trăiască și să lucreze printre noi. Am considerat că aceasta ar fi
fost chiar esența convingerilor sale...
Însă dânsul a oferit exemplul cum i se schimbă convingerile în
conformitate cu hotarele țării în care ajunge. Primind tot ce putea
să primească, și-a părăsit «patria adoptivă» cu ușurința cu care, se
vede, mai înainte părăsise «Occidentul putred», unde s-a întors... și
de unde, deja doar peste câteva zile, a început să ponegrească URSS
cu patosul cu care nu demult defăima Occidentul, iar ceea ce scrie
acum despre țara noastră ne trezește indignarea nu doar pentru că
aceasta ar fi o clevetire în general, ci pentru că ea vine de la Istrati.
Noi niciodată nu ne-am adresat scriitorilor occidentali cu
vreun mesaj de acest gen. Prea puțin ne-au afectat ieșirile înrăite
ale unor întâmplători mânuitori de pană: am trecut sub tăcere
impasibilă înjurăturile unui oarecare Henri Béraud, care născocise
«ceea ce nu văzuse în Moscova»; nu am considerat că merită ba-
rem strop de atenție cameleonismul jurnalistului Géo London...
Însă cazul lui Panait Istrati încalcă orice limite ale toleranței și
nepăsării față de mediul literar. Noi suntem convinși că scriitorii
din Occident vor înțelege ce ne-a făcut să luăm atitudine și vor da
o apreciere cuvenită tristei dureri din scrisoarea noastră”.
Doctorul în filologie Natalia Haritonova constată că „această
scrisoare colectivă are un caracter vădit emoțional, prin intonația
sa amintind de gemetele unei femei înșelate și părăsite de iubi-
tul perfid, însă aici lipsesc evaluările publicistice drastice, care vor
apărea în textele de mai târziu”.
-186-
În fine (de etapă), precum s-a tot întâmplat încă de pe tim-
purile biblice, profețiile, directe sau implicite, și în cazul lui Istrati
ajung a fi blamate de unii confrați din Occident, foștii prieteni și
camarazi ocolindu-l.
Parcă pentru a relaționa cu scrisoarea respectivă și a-i „for-
tifica” tonalitatea, în continuarea paginii urmează și alți scriitori,
mai mult sau mai puțin cunoscuți, care semnează autografe-olo-
graf, exaltări, entuziasme, urări, unele în versuri, legate de a 12-a
aniversare a revoluției bolșevice. Iată o mostră: „Sunt fericit să
fiu prezent la refacerea pământului și omului; fericit, chiar dacă
s-ar putea întâmpla ca, în această refacere, eu să fiu anihilat; ce aș
putea să le doresc congenerilor, con-artiștilor, con-oratorilor mei?
Admirație, admirație, de o mie de ori admirație!” (V. Ivanov). Sau:
„Noi am început să trăim o viață nouă – neașezată, frământată, –
însă am devenit absolut independenți. Revoluția a izgonit din noi
sentimentele mărunte”, scrie Iuri Oleșa care, deja peste cinci ani,
la primul congres al scriitorilor sovietici, se vede nevoit să ros-
tească un discurs de pocăință, umilitor, până la autoanihilare, iar
într-o scrisoare către soție explica motivul renunțării sale la scris:
„Pur și simplu, acel gen de estetică, ce e chiar esența artei mele,
acum nu mai e necesar, ci e chiar dușmănos, – nu e contra țării, ci
contra unei bande, ce a instaurat o altă estetică, mârșavă, antiar-
tistică”. I se retrage dreptul de a locui în Moscova. El scrie texte
în care-l glorifică pe Stalin, însă atare zel nu-i schimbă în bine
situația: în perioada 1936–1956, cărțile nu i-au mai fost publicate.
Iar un alt semnatar, Serghei Budanțev, în aprilie 1938, este
condamnat la detenție în GULAG, unde moare în anul următor.
Avea să cadă jertfă terorii staliniste și criticul literar Gherman
Sandomirski, care susținea că analogia între Istrati și Gorki era
una neîntemeiată, dat fiind că cele mai multe personaje ale rusu-
lui sunt din mediul orășenesc, iar ale prozatorului român-francez
vin din mediul rural, al țăranilor. Dar, dat fiind că Istrati e încă
tânăr, criticul se arată convins că „bogata experiență de viață” și
mintea acută a scriitorului „îi vor sugera de care parte a baricadei
să se angajeze, pentru a lupta, posibil, nu doar cu pana, ci și cu
arma în mână”. În dosarul de inculpat al lui Gh. Sandomirski
se afla și scrisoarea-delațiune a scriitorului maghiar Illés Bélad
-187-
(din 2 ianuarie 1928), adresată lui Leopold Averbah, secretarul
general al asociației scriitorilor proletari, în care acesta era rugat să
ia măsurile necesare în legătură cu faptul că Sandomirski îl sfătuia
pe Istrati să nu scrie nimic despre URSS, dat fiind că, în caz con-
trar, ar fi putut intra în conflict nu doar cu bolșevicii și cu partidul
comunist francez, ci chiar i s-ar putea interzice accesul în URSS
(perspicace criticul!). Sandomirski avea să fie împușcat în august
1934. A fost lichidat și Leopold Averbah, el intrând în așa-zisa
listă stalinistă din august 1937, în care figura și Karl... Pauker, fost
(în 1935) comandant al gărzii personale a lui Stalin.
...Nimic nou sub soare – încă de la francezi exemplu: revolu-
ția își devorează zămislitorii!
În special, bolșevicii terorizau intelectualitatea, elita econo-
mică, slujitorii cultului. Din analele cutremurătoare ale crimelor
călăilor staliniști să rememorăm fie și o singură zi, cea de 3 no-
iembrie 1937, când, în lagărul de la Solovki, printre cei 100 de
reprezentanți de vază ai intelectualității ucrainene, au fost execu-
tați și scriitorii Valerian Polișciuk, Oleksandr Slisarenko, Mihailo
Ialoviy, Valerian Pidmoghilniy, Pavlo Filipovici, Miroslav Ircian,
Marko Voronoi, Mihail Kozoris, Grigori Epik... Într-o singură zi,
literatura ucraineană a fost decimată! Și tot în negrul 3 noiembrie
1937 (peste patru zile bolșevicii aveau să marcheze două decenii
de la lovitura lor de stat!) au fost împușcați celebrul regizor Les
Kubas, dramaturgul și pedagogul Nikolai Kuliș.
Implicit, în Vers l’autre flamme – Confession pour vaincus, Pa-
nait Istrati prevăzuse degradarea spre inuman a bolșevismului.
Mai apoi, aveau să apară și alte cărți ce criticau regimul bolșevic,
însă Spovedania unui învins fusese cea dintâi. Cu mulți ani până
la Întoarcerea din URSS a lui André Gide (1936) sau Orbitorul
întuneric a lui Arthur Koestler (1940).
În scrisoare, dar și cu alte ocazii, printre incriminările aduse
lui Panait Istrati era invocat faptul că i s-a plătit călătoria prin
Rusia și prin Asia Mijlocie, ocupată de bolșevici. Dar oare chel-
tuielile respective nu ar fi putut intra în conturile onorariilor ce i
se cuveneau scriitorului pentru proza tradusă în URSS? În 1925,
romanul Chira Chiralina fusese publicat la editurile Vremea, Pă-
mântul și fabrica (reeditat în anul viitor) cu o postfață de Romain
-188-
Roland, după care, în spațiul rusesc, precum și în Franța, apar
unul după altul volumele Moș Anghel (1925; reeditat în anul ur-
mător), Дочь полей – o proză cu un titlul dat de traducător, greu
de identificat în română ca Fiica ogoarelor (1926); Haiducii (1926;
e curios că acest volum, ca și Chira Chiralina din 1925, este sem-
nat cu numele Panaito Istrati, celelalte ediții revenind la varianta
de... pașaport: Panait); Nerantsoula (1927; apărută concomitent
la două edituri, Vremea și Krug), „Peregrinările mele (Autobio-
grafie)” (1927), Codin (1927, apărută concomitent la o editură
din Leningrad și la alta din Harkov), Familia Perlmutter (1927),
Mihail (1928), Domnița din Snagov (1928), Ciulinii Bărăganului
(1929). (Cărțile lui Istrati apar în colecțiile „Biblioteca universală”
sau „Noutățile literaturii străine”.) Să fim siguri că, pentru atâtea
opere editate în Rusia, Panait Istrati putea deveni cel puțin un...
semimilionar în valută forte! Plus recompensa ce i s-ar fi cuve-
nit pentru filmul „Chira Chiralina” (1928) al regizorului Boris
Glagolin. (Durata: 86 min., în distribuție: Elizaveta Valerskaia,
Nikolai Kutuzov, Heiri Amir-zade, L. Rubina, Aleksei Vatulea,
A. Narovski, Olga Petrova, subtitrat; premiera – 20.V.1928, Kiev;
5.V.1929, Moscova). Pe acele timpuri de slabă alfabetizare a po-
pulației, cinematografia mai era percepută drept adevărată mi-
nune, la filme năvălind mulțimi de oameni. E de presupus că și
„Chira Chiralina” (cunoscută și cu numele de „Vândută de două
ori”) a avut milioane de spectatori.
Așadar, ieșind din tensiunile politice, ideologice, invocate până
la acest moment, lăsând pe planul doi (de data aceasta) Odiseea (...
URSSeea!) scriitorului, care a tot fost comentată, completată, con-
testată, aprobată etc., se cuvine să reiterăm și să accentuăm că există
argumente serioase pentru a susține că, pe de altă parte (cea... lu-
minoasă!), Panait Istrati a fost deschizătorul de drum al literaturii
române spre spațiul rusesc. Însă astea și atâtea altele au fost curând
împinse nervos pe un plan al umbrelor dense, precum scria și Mir-
cea Eliade: „Se uita marea iubire de oameni din opera lui Istrati,
marea sa revoltă împotriva umilinței și sărăciei claselor subjugate,
– după cum se uita și faima pe care România o câștigase peste ho-
tare prin munca și talentul acestui om. Ceea ce nu au izbutit să facă
milioanele de lei cheltuite cu propaganda și cu articolele plătite în
-189-
presa străină – a făcut Chira Chiralina. Ceea ce nu izbutiseră să facă
toate comitetele antifasciste din România, izbutiseră să facă zece
cuvinte răspicate ale acestui hamal celebru. Dar toate acestea s-au
uitat demult” (Destinul lui Panait Istrati, 25.VIII.1935).
Și tot într-un unghi de lumină e de amintit că, după campania
furibundă din anii ’20-’30 de acuzații aduse lui Panait Istrati, „rea-
bilitatea” lui în URSS vine în 1966, când în Mica enciclopedie litera-
ră (concepută, e de presupus, pe timpul „dezghețului” hrușciovist)
e definit drept scriitor „cu o receptare mic-burgheză a libertății”,
care, cică, l-ar fi împiedicat să înțeleagă relațiile dintre om și so-
cietate din Rusia de după revoluția din octombrie 1917. (Prima
enciclopedie literară sovietică în care lui Panait Istrati i se acorda-
se un articol destul de amplu apăruse în 1930. Știindu-se deja de
cartea antibolșevică a scriitorului nostru, bineînțeles că tonalita-
tea, ideația articolului erau preconceput-neprietenoase. Dar, repet,
impresiona volumul articolului, comparabil doar cu cel consacrat
celebrului, pe atunci, V. Ivanov: patru coloane de text nonpareil.)
Ar mai putea interesa dacă, astăzi, în Rusia, Panait Istrati
continuă a fi sau nu persona non grata?... (Google rusesc, la soli-
citarea informațiilor despre Панаит Истрати, indică peste 14
mii de adrese. Deloc puține, aș zice.) Cărțile sale editate în anii
’20 în Rusia apar în loturile anunțate pentru licitații, propuse de
diverse anticariate.
Să venim cu răspunsul și din, oarecum, altă parte, consta-
tând că necunoscute sunt căile muzelor, care îți inspiră o idee,
o temă. În acest caz, muzele care m-au (a)dus spre Panait Istrati
și... URSS apărând din infinitul... Facebook, unde, într-o discuție
despre proză a doi scriitori ruși, Artiom Badenkov și Igor Sinel-
nikov, secundul constata că romanul cu temă rustică, țărănească ar
fi fost popular în România.
(O atare remarcă azi, când deja de vreo 30 de ani aproape că
nu mai apar cărțile autorilor români în Rusia?...)
Sinelnikov sugerează că unii autori ruși, inclusiv mai „vechiul”
Panteleimon Romanov și popularul astăzi Vladimir Sorokin, s-ar
fi putut inspira din proza românească de atare gen: „Deoarece,
în anii douăzeci, se traducea mult (din români – l.b.), ceea ce s-a
înrădăcinat, chiar dacă a mai și fost uitat”.
-190-
Anii ’20 ai secolului trecut, proză românească în Rusia? Bine-
înțeles, înainte de toate gândul te duce la Panait Istrati.
Badenkov: „Unul dintre colegii mei de facultate era preocu-
pat de literatura română. Mi-a dat să citesc scriitori interesanți
deja din a doua jumătate a secolului XX. Pe atunci, ei aveau o
literatură demnă de toată atenția. Un «modernism țărănesc». Îmi
amintesc de Preda, Popescu... Foarte interesant”.
Intervin și eu în discuție, precizând că literatura română are
și un modernism sui generis... urban, tradiția pornind încă de la
declanșarea avangardei, în Europa și la noi, unii autori români
devenind protagoniști în universalitatea acestui curent: Tzara, Io-
nesco, Celan, Luca etc., etc.
Totuși, o discuție despre proza română, azi, în Rusia?... Da,
chiar așa. Să urmărim dialogul în continuare.
Sinelnikov: „În genere, ei au o proză destul de bună. Începând
cu Slavici (îmi plăcea în adolescență) și Rebreanu. Pe urmă Preda”.
Badenkov: „În biblioteca mea există un volum editat în anii
’60. Din păcate, nu îl am acum la îndemână. Un prozator original
foarte bun. Îmi scapă numele. Avea prefața semnată de Iuri Na-
ghibin. Este exact ceea ce numim aici «modernismul țărănesc»”.
Eu mă gândesc că ar fi vorba de Ștefan Bănulescu, însă nu
sunt deplin sigur...
Badenkov: „De altfel, încă ceva referitor la tema literaturii
române și Panteleimon Romanov. Acesta semnase o scrisoare co-
lectivă contra unui prozator român, pe atunci la modă și din plin
editat în URSS, care mai apoi avea să scrie o carte antistalinistă...”
Da, exact în acest moment veni Muza-curier cu tema prezen-
tului eseu despre Panait Istrati și relațiile sale cu URSS; despre
Odisee și... URSSee...
Badenkov: „Chiar acum caut cartea prefațată de Naghibin. El
cunoștea bine nu doar literatura rusă, ci și pe cea din lumea mare.
Urmărea ce se scrie în România și Olanda”.
Revine Badenkov: „Am găsit cartea. Ștefan Bănulescu. Iarna
bărbaților. Povestiri. Editura «Progress». Moscova, 1968. Cartea au
procurat-o rudele mele în anii ’60. Am găsit-o în biblioteca lor.
Iată ce scrie Naghibin: «Profunda originalitate a creației lui Bă-
nulescu i-a făcut pe unii critici să caute izvorul acestei originalități
nu în individualitatea autorului, ci în diverse influențe exterioare.
-191-

Astfel, uneori, nuvelele sale sunt asemănate «noului roman fran-
cez». Cu opera lui Robbe-Grillet. Ceea ce, bineînțeles, este nea-
devărat, însuși Bănulescu contestând categoric atari comparații:
lui îi este străin și advers orice joc de-a literatura. Iar dacă e să
căutăm totuși izvoarele creației sale, să ne gândim la arta popula-
ră, la minunatul folclor românesc”.
Badenkov revine: „Îmi amintesc că, acum 10 ani, i-am ofe-
rit să citească această carte prozatorului Dima Danilov. Iar el a
comentat în Twitter astfel: 2 iunie 2009. Ștefan Bănulescu – un
eminent scriitor român. Dar unii dintre voi nu l-au citit. Gândiți-vă
la asta și n-o să vă simțiți în apele voastre”.
Așadar, în zilele noastre, o discuție despre proza românească
în Rusia?...
Da, chiar așa. Apoi în discuție veni vorba și despre Monica
Lovinescu (care, precizează Badenkov, ghidat de revista emigrației
ruse Kontinent, „a publicat multe articole despre literatura română
și despre teatru în revistele și ziarele franceze”), Ana Blandiana.
Sau: „Am citit mai multe articole în care se scria despre Bănu-
lescu, D.R. Popescu și Marin Preda. Și despre disidentul Goma”...
...Acum vreo 15 ani, colegul și prietenul nostru din Moscova
Kirill Kovalgi constata cu amărăciune că, în deceniile de la urmă,
din literatura română în limba rusă au fost traduse și editate nu
mai multe cărți decât... degetele de la o singură mână...
Să ne împăcăm în continuare cu o astfel de situație mai mult
decât anormală? Să încercăm a reveni în atenția numeroșilor citi-
tori de cândva și a celor posibili, interesați de literatura română?...
Pentru a încheia cu o banalitate: prin intermediul limbii ruse, li-
teraturii române i s-ar deschide căi și spre alte meridiane literare,
din alte țări, foste republici sovietice...
Iar literatura română, dacă e să judecăm fie și după dialoguri-
le pe care le poartă între ei unii literați ruși, reproduse mai sus, este
îndemnată să revină în spațiile pe care le cucerise acum mai multe
decenii, însă din care, din varii motive, „s-a retras” (sau poate a
fost… „retrasă”...). Spații în care e așteptată, pentru că o reputație
bună dăinuie în timp.
România literară
Nr. 12, 2020
-192-
­­­­­­­­Marinetti si avangardismul rus
,
(două vizite în Rusia: 1914, 1942)
În toamna anului 1942, Filippo Tommaso Marinetti, înte-
meietorul futurismului italian, dar și european, sosește pe Fron-
tul de la Stalingrad pentru a inspecta Armata a 4-a a țării sale,
prinsă în conflagrația mondială. Avea 62 de ani și era secretarul
Academiei Italiene, el, cel care, în manifestele de junețe, înfiera
această instituție drept ceva depășit, elitist-împăunată, neactuală:
„Noi vrem să distrugem muzeele, bibliotecile, academiile de orice
soi…” (punctul 8 din „Manifestul futurismului”, 1909). După ce
declară clericalismului catolic că însuși Iisus Hristos a fost un fu-
turist, în 1929 Marinetti acceptă propunerea (duce)lui Mussolini
să devină membru al Academiei, chiar dacă detesta academici-
enii. Prin urmare, la acest punct-convingere cedase, îmbrăcând
roba nemuritorilor, pe care, provizoriu, o schimbase pe uniforma
militară. S-au păstrat mai multe imagini ale lui Marinetti din
Rusia – citindu-și versurile într-un vagon de tren, în izbe țără-
nești, printre rușii cu care discuta. Da, pe Frontul de la Stalingrad
venise apologetul războiului. Să ne amintim și alte postulate din
„Manifestul futurismului”, publicat în 1909 în cotidianul francez
Le Figaro:
„1. Noi vrem să cântăm dragostea pentru primejdie, obișnu-
ința energiei și a curajului.
2. Curajul, îndrăzneala, rebeliunea vor fi elementele esențiale
ale poeziei noastre. (…)
7. Nu există frumusețe decât în luptă. Nicio operă fără carac-
ter agresiv nu poate fi o capodoperă. Poezia trebuie concepută ca
un asalt violent împotriva forțelor necunoscute. (…)
9. Noi vrem să glorificăm războiul – unica igienă a lumii,
militarismul, patriotismul, gestul distrugător al anarhiștilor, ide-
ile frumoase pentru care se moare…” [Peste ceva mai puțin de o
lună, ziarul petersburghez Vecer („Seara”), din 18 martie, informa
cititorul rus despre manifestul lui Marinetti publicat în Franța.]
Sau în „Să ucidem clarul de lună” (1909):
-193-
 „La guerra?... Ebbene, sì: essa è la nostra unica speranza, la nos-
tra ragione di vivere, la nostra sola volontà!... Sì, la guerra! Contro
di voi, che morite troppo lentamente, e contro tutti i morti che ingom-
brano le nostre strade!...
Sì, i nostri nervi esigono la guerra e disprezzano la donna, poiché
noi temiamo che braccia supplici s’intreccino alle nostre ginocchia, la
mattina della partenza!...”
Prezența Primului Futurist pe fronturi pornise în 1911, când,
la izbucnirea războiului italo-turc, Marinetti pleacă în Libia pe
post de corespondent de război al unui ziar francez, după care și-a
publicat reportajele în cartea Lupta pentru Tripoli.
Dat fiind că futuriștii glorificau militarismul național, ei ple-
dează frenetic pentru intrarea Italiei în război de partea Antantei
contra Austriei, pentru a obține dominația deplină în arealul Mă-
rii Adriatice. Astfel că au fost deloc neimportante manifestările și
pledoariile futuriștilor care au făcut ca, în mai 1915, Italia să intre
în luptă.
Marinetti și mai mulți colegi întru futurism pleacă voluntari
pe front, de unde unii nu se vor mai întoarce. Spre deosebire de
futuriștii ruși, cei din Italia se implicaseră activ în Primul Război
Mondial, de menționat fiind din nou că o făceau voluntar, fără
ordin de chemare la arme. Colegii lor ruși nu demonstrau nici pic
de entuziasm față de conflagrații, unii din ei chiar căutând diverse
căi de a evita recrutarea.
Așadar, anul 1942. Marinetti, academicianul, rămas în conti-
nuare apologetul eroismului metodico e quotidiano, pe Frontul de la
Stalingrad. Aceasta însă era deja a doua vizită a genialului futurist
în Rusia, ceea ce stimulase diverse presupuneri fanteziste can-
tonate, uneori, în legende deloc fondate, precum versiunea unor
cercetători prost informați, care spuneau că, chipurile, la sfârșitul
lunii noiembrie a anului 1942, sexagenarul futurist intempestiv
căzuse prizonier, fiind expediat în orașul Azbest din Ural, unde
i s-au și pierdut urmele. Alții scriau că ar fi fost grav rănit lângă
Stalingrad, murind în 1944. Nimic mai puțin adevărat, ceea ce se
va dovedi în finalul prezentei narațiuni eseistice.
Până acolo însă, să pornim metodic, cronologic, revenind la
prima vizită a lui Filippo Tommaso Marinetti în Rusia, ce avusese
loc în ianuarie 1914, despre care presa vremii, dar și memoriile unor
-194-
actanți ruși, au lăsat mărturii demne de toată atenția și pe potriva
ingeniozității debordante a întemeietorului futurismului european.
În câteva fraze de intermezzo-prolog ar fi de menționat că,
chiar de la apariția futurismului în Italia, jurnaliștii ruși nu scă-
pau din vedere nici declarațiile de întemeiere a acestei mișcări
reînnoitoare, nici pe autorul ei. Trecuse mai puțin de o lună de
când Marinetti își publicase manifestul în Le Figaro (20 februa-
rie 1909), când unele ziare din Sankt Petersburg relatează despre
acest eveniment. Revista Apollon, apărută pe lume în același an cu
futurismul, îl are printre corespondenții de peste hotare pe poe-
tul Paulo Buzzi, confrate de acțiune artistică al lui Marinetti. În
1912, revistele Soiuz molodioji („Uniunea tineretului”) și Maski
(„Măști”) prezintă în traducere unele din manifestele futuriștilor
de pe Peninsula Apeninică. În legătură cu viitoarea vizită a lui
Marinetti în Rusia, poetul și teoreticianul Vadim Șerșenevici pu-
blică în ediție aparte unele dintre cele mai importante manifeste
ale futurismului italian, cu un an înainte, tot el, lansându-și cartea
Futurismul fără mască, subintitulată „Introducție compilativă”. În
ajunul vizitei Primului Futurist în Rusia, la Sankt Petersburg apa-
re volumul lui Genrich Tasteven Futurismul. (Calea spre un nou
simbolism), în care sunt inserate, de asemenea, principalele mani-
feste marinettiste. Mai puțin „politicos” era titlul cărții lui Alek-
sandr Zakrajevski, Cavalerii demenței (Futuriștii), editată la Kiev.
Așadar, în ianuarie 1914, Filippo Tommaso Marinetti soseș-
te în Rusia, de aici încolo evenimentul amplificându-se și având
o rezonanță socioculturală incredibilă. De cum italianul coboară
pe peronul gării Aleksandrovskaia din Moscova, o parte a presei
exultă: „Chiar de la prima privire el predispune la simpatie. O față
energică, vie, extrem de frumoasă. Ochii săi negri și adânci privesc
ironic și vioi interlocutorul. Marinetti este plin de foc, arde tot; e
vâlvătaie. Mișcări impulsive, iuți. În timp ce Tasteven îl salută, el
se întoarce mereu dintr-o parte în alta, privește publicul, soarbe
fețele celor din preajmă (…)
– Sunt bucuros să vin în Rusia… Despre Rusia aveam o pă-
rere deformată cu desăvârșire. Credeam că o să ajung într-o țară
a zăpezilor, însă acum văd că aceasta e un vulcan acoperit de un
strat subțire de cenușă, gata-gata să erupă…”
-195-
 Marinetti sosea în vizită la invitația lui Nikolai Kulbin, con-
siderat ideologul principal al futurismului rus, iar presa încerca să
pregătească terenul pentru acest eveniment, să inițieze cititorul în
specificul său. Astfel, ziarul moscovit Nov’ („Noutatea”) publica
articolul lui P. Kojevnikov „Futurismul italian (Cu ocazia vizitei
lui Marinetti)”, din care reținem: „Conform definiției lui Marine-
tti, futurismul tinde spre crearea unei arte care ar răspunde noii
sensibilități în schimbare a omului contemporan, generate de des-
coperirile științifice și de ampla comunicare mondială (telefonul,
telegraful, marele ziar – «sinteza unei zile universale» ș.a.)… O
viziune optimistă a lucrurilor, care înainte erau luate drept pesi-
miste, – acesta ar fi elementul pozitiv pe care l-a adus înainte de
toate în literatură futurismul”.
Însă mai mulți futuriști ruși nici pe departe nu împărtășeau
entuziasmul colegului lor Kulbin, generat de apropiatul turneu al
protagonistului apeninic, declanșând în presă o polemică acerbă.
În cartea sa de memorii Arcașul cu un ochi și jumătate, petersbur-
ghezul Benedikt Livșiț scrie cu evidentă intenție de a aplatiza
importanța vizitei lui Marinetti că, la acea vreme, în Moscova,
care încă nu devenise capitala Rusiei, nu se afla nimeni dintre
futuriștii ruși, cei mai faimoși dintre aceștia, David Burlik (su-
pranumit tatăl futurismul rus), Vasili Kamenski și Vladimir Ma-
iakovski, aflându-se într-un turneu literar (lecturi, prelegeri) prin
sudul imperiului. Implicit, parcă ar fi fost și o sfidare amicală (cu
voit efect invers) a lui Vadim Șerșenevici care, în foiletonul „Uto-
pia”, își imaginează o situație în care, căzând de comun acord,
toate publicațiile din Rusia ar fi decis să nu scrie absolut nimic
despre futurism, pe care însuși Șerșenevici îl botezase drept „futu-
ropitaiușciesea” – futurovor, prin analogie cu carnivor. Iar altcineva
opina că futurismul nu ar fi decât „o fiară de speriat lumea”. Iată
un extras din acel foileton: „Futuriștii vor vedea că despre ei nu
scrie nimeni și vor înceta să se mai maimuțărească și să o dea în
bufonerie! Pe prima pagină a fiecărui număr de ziar să se dea cu
litere mari, cursiv: Noi nu scriem din principiu despre futuriști.
Noi suntem Plenipotențiarii Membri ai Cooperației de Muncă
din Rusia a Trecerii sub Tăcere a Futurismului în Presa Perio-
dică”. Iar unul dintre pictorii ce aveau să ajungă celebri, Mihail
-196-
Larionov, spunea într-un interviu din Vecernie izvestia („Noutățile
serii”): „Noi le vom organiza o întâmpinare solemnă. La prelegeri
va veni fiecare dintre cei cărora le este scump futurismul ca prin-
cipiu al eternei mișcări înainte și vom arunca în acest renegat cu
ouă clocite, îl vom scălda în lapte acru! Să afle dânsul că Rusia
nu înseamnă Italia, că ea știe să se răzbune pe trădători”. Cu alte
cuvine, Larionov, ca fondator al curentului lucist în pictură, nu
era contra futurismului, ci contra celor care nu ar sta, credea el,
fermi pe pozițiile avangardismului înnoitor. Pe Larionov îl susți-
nea soția și colega sa întru lucism, pictorița Natalia Goncearova,
care, la întrebarea reporterului aceluiași ziar, dacă va merge să-l
întâmpine pe Marinetti, spuse: „Acest subiect nu mă interesează”.
Este curios că în apărarea teribilistului oaspete italian vine un
alt viitor mare pictor, Kazimir Malevici, el fiind unul dintre cei
doi reprezentanți ai futurismului rus (celălalt era poetul Vadim
Șerșenevici) care l-au întâmpinat pe Marinetti la gară.
Ba unora li se crease impresia că futurismul autentic este doar
cel lansat și propagat de Marinetti, pe când cei care în Rusia se
declarau fie, europenește, futuriști, fie, autohton, budetleni, nu ar
fi decât niște simulacre, niște nedumeriri, precum reieșea și din-
tr-un articol al lui Kornei Ciukovski (revista Șipovnik – „Măce-
șul”): „Este clar că, în esență, futurismul nostru nu e decât un
antifuturism. (…) Să fărâme, să nimicească, să demoleze, pentru
ca el însuși să moară sub dărâmături – probabil, asta crede că i-ar
fi misiunea”; „Cu câtă uimire ar privi la ei (futuriștii ruși – n.m.)
Marinetti, distrugătorul Paraliziei și Podagrei, poetul-foc de arti-
ficii, poetul-mitralieră!”. Concluzia… nepatriotică a lui Ciukovski
e că cei din Rusia „doar în derâdere pot fi numiți futuriști”.
La unison cu atitudinea retractilă a protagoniștilor futurismu-
lui rus erau și unele publicații periodice, care au reacționat energic
până la duritate. Ziarul Reci („Graiul”) portretiza-comenta în mo-
dul următor: „…ca un adevărat urmaș al lui Cezar, Marinetti nu se
poate mulțumi doar cu propria patrie, – el dorește să impună urbi et
orbi dispoziția sa de provincial, înnebunit de năvala automobilului,
de vuietul fabricilor, și iată-l pe el – milanezul – care vrea să mi-
lanizeze întreaga cultură spirituală a omenirii. Asemenea oricărui
alt provincial, el este sincer convins că proiectul său de urbanizare
-197-
a artei ar fi ceva absolut nou și nespus de revoluționar. Iar ca o
progenitură tipică a burgheziei el nu e mai puțin convins că tocmai
concurența liberă, înarmată în mod contemporan, este chiar «vii-
torul» ideal și că mereu grăbita «omniprezență, simultaneitate» a
funcționarului de bursă din zilele noastre, care «vibrează» la unison
cu telegramele de bursă din toate colțurile lumii, este chiar psiho-
logia «viitoristă» ideală. De unde și visul la un război permanent,
ca o «igienă a lumii», și reducerea dragostei la «funcția continuării
semințeniei» (nu mai e timp de a gândi la «lumina de lună»!), și
sculptura dinamică, și «lirismul telegrafic», și «arta zgomotelor»...”
Însă, în pofida unor amenințări, șantajări, adversități de tot
soiul, Marinetti nu și-a contramandat vizita, iar prezența sa în
țara țarului avea să crească mereu în importanță. Cei care l-au în-
tâmpinat oficial au fost Aleksei Tolstoi și Genrich Tasteven, pri-
mul – prozator reputat de SF și de romane istorice, cel de-al doi-
lea – critic de artă care, în calitatea sa de delegat rus al „Société des
Grandes Conférences”, era responsabil de organizarea turneului
celebrului italian. Dintre futuriștii get-beget era prezent Vadim
Șerșenevici, iar de la Asociația „Mezaninul poeților” – Konstantin
Bolșakov, criticul, esteticianul Aleksandr Toporkov, alții (dar nu
prea mulți). Adică, cei de ai casei, de ai genului, de ai futurismului
nu se înghesuiseră, iar unii dintre cei importanți veniți la gară
nu prea aveau nimic în comun cu suflul înnoitor al artelor, spre
exemplu, A. Tolstoi afirmând cu ceva timp în urmă că, în ce-i pri-
vește pe cubiști, nu știe nimic despre ei și nici nu se interesează de
activitatea lor. Ei bine, ocurențele i-au modificat opiniile, de data
aceasta el declarând că ar fi unul dintre apologeții futurismului,
spunându-i corespondentului de la Ziarul de Moscova: „Eu deja
am trecut prin școala pesimismului, văd în viitor triumful începu-
tului vieții și, în acest sens, sunt un futurist”.
Numai că Marinetti se arătă oarecum nedumerit de situație,
ziarul Russkoe slovo („Cuvântul rus”) reproducându-i spusele de
futurist trist: „Mă simt foarte mișcat de primirea caldă a publicu-
lui moscovit, însă de ce sunt salutat exclusiv de oameni care se află
departe de viziunile mele? De ce futuriștii ruși nu vor să discute
cu mine? Inamicii mă aplaudă, pe când amicii nu știu de ce nu vin
demonstrativ la prelegerile mele”.
-198-
Însă presa timpului manifesta un interes extraordinar pentru
vizita lui Marinetti, la Moscova campionul comentariilor fiind
ziarul Nov’ („Noutatea”) care, zi de zi, publica interviuri, artico-
le, comentarii, portrete și compendii comentate de la prelegerile
fondatorului futurismului. Concomitent, trebuie remarcat că, în
mare, mass-media trecea sub tăcere unele din postulatele și în-
demnurile lui Marinetti, cum ar fi cele referitoare la distrugerea
muzeelor și a bibliotecilor, apologia războiului ca ceva necesar,
benefic pentru omenire, sau anumite slogane șovine. În genere, în
atitudinea presei era prezentă și tendința spre echitate ca modali-
tate de a reduce cât mai mult din subiectivitate în aprecieri. Ziarul
Birjevîe vedomosti („Noutățile burselor”) din Petersburg chiar îi
comandase lui Marinetti un articol despre estetica futurismului și
italianul a răspuns operativ solicitării, expunând pentru cititorul
rus principiile de bază ale doctrinei sale, fără a se dezminți în
stilistica ofensivă, nonconformistă care îi caracterizează manifes-
tele (pentru energia sa debordantă Marinetti fusese supranumit
„Cofeina Europei”!): „Noi dezvoltăm și propagăm marea și noua
idee a vieții contemporane – ideea frumuseții mecanice și glorifi-
căm dragostea față de mașină ce arde pe obrajii mecanicilor-ma-
șiniști, dogoriți și pătați de cărbuni. Vi s-a întâmplat să-i urmăriți,
când ei spală cu atâta dragoste uriașele, puternicele corpuri ale lo-
comotivelor? Oare aici nu apare ca și cum tandrețea iubitului care
își mângâie iubita? (…) Noi visăm la crearea unui tip extrauman,
căruia îi vor fi distruse suferințele morale, bunătatea, duioșia și
dragostea, – unicele nuclee care otrăvesc adevărata energie vitală,
unicii dereglatori ai uriașei noastre electricități fiziologice”.
Primele nemulțumiri ale lui Marinetti au fost legate de mo-
dul în care reacționa publicul adunat la întâlnirile cu el. Italianul
se aștepta la o întâmpinare mult mai în concordanță cu spiritul
doctrinei sale, răzvrătit, imprevizibil, considerând că succesul de
suprafață, marcat de sălile pline, aplauze, buchete de flori, în ge-
nere componența publicului nu corespundeau nici pe departe spi-
ritului și ideilor futurismului. Cum s-ar spune, nu se adeveriseră
amenințările și șantajul, care ar fi dus la fluierături, strigăte, tropăit
nervos de picioare încălțate în ciubote rusești grele (din contra,
la conferințele sale era prezent publicul de societate… în ghete
-199-
și cizmulițe delicate, studenții). Spre Marinetti nu zbură niciu-
nul din ouăle clocite promise de pictorul Mihail Larionov! El nu
dorea să se simtă în vizită, ci în acțiune futuristă sfidătoare, încât
unii dintre jurnaliști, potrivit mărturisirilor oaspetelui, constatau
că italianul „…e mâhnit de întâmpinarea care i se face – este apla-
udat, în timp ce dânsul constată că aplauzele sunt un mod de a
adormi energia. El preferă fluierăturile trezitoare, energice, și cea
mai frumoasă zi din viața sa va rămâne pentru totdeauna cea în
care la Milano a fost fluierat de o mulțime de 1 000 de oameni”
(Reci, Sankt Petersburg).
Se pare că, pentru a evita ceea ce își dorea Marinetti, au con-
tribuit și autoritățile municipale din cele două orașe de pe râurile
Moscova și Neva. Să zicem, la unele întâlniri, inclusiv la cea de la
Moscova, se constatase că în primele rânduri din sală se aflau ofițeri
și doamne din societatea înaltă, ceea ce de asemenea l-a nemulțu-
mit pe Marinetti. Se crea impresia că pe cel care era contra modu-
lui de viață burghez îl întâmpina, în mare, chiar… burghezimea!
Aceasta se datora și faptului că oficialitățile, unele organe ale puterii
de stat se pregătiseră și ele corespunzător pentru manifestările futu-
riste, într-un fel surdinizându-le. Cercetătorii au constatat că, dacă
ar fi să foiletezi presa rusă din acel an 1914, ți se creează impresia
că jandarmeria și poliția secretă țaristă erau mult mai îngrijorate de
întrunirile futuriștilor decât de manifestările bolșevicilor!
În mare, interesul publicului pentru vizita și conferințele lui
Marinetti a fost stimulat și întreținut de activismul presei. Aceas-
ta, la rândul ei, fusese „mobilizată” de excepționala personalitate
a fondatorului futurismului, de artistismul său înnăscut, de prin-
cipiile și tendințele sale de a epata. Dar, precum era de înțeles
și de așteptat, reacția presei, în multitudinea orientărilor ei, nu
era nici pe departe una unanimă, pendulând între entuziasm și
sarcasm, cum se înțelegea și dintr-un articol din ziarul Vecernie iz-
vestia („Noutățile serii”): „Unicul. Inimitabilul. Prorocul unei noi
viziuni asupra lumii, ajuns celebru nu doar grație «manifestelor»,
ci și faptelor de eroism manifestate prin calități de a pumni mutre.
Bineînțeles, în comparație cu futuriștii noștri, el e un Goliat. Și un
scandalagiu de calibru mare. Musculatura feței sale este dezvolta-
tă neobișnuit. E de mașină”.
-200-
Făcând abstracție de entuziasmul multora, și memorialistul
Benedikt Livșiț comentează acid primele zile ale aflării în Rusia
a celebrului italian: „La Moscova, Marinetti nu a văzut pe cineva
dintre futuriștii ruși… Înconjurat de «paseiști», de tineri vulgari,
ba și de unii bătrânei care, precum spunea el însuși, «greșesc chiar
și atunci când au dreptate», Marinetti a prins în fine a tânji: la
ultima sa prelegere dânsul a afirmat amar că publicul îi aplaudă
nu ideile, ci temperamentul. Era la Conservatorul din Moscova,
unde a spus eminamente următoarele: «Aplauzele dumneavoastră
se referă mai mult la cuvinte decât la idei. Vă place oratorul, nu
și ideologul». (Iar pentru Marinetti ideologul/ideologia contau
mult.) Plus că absența futuriștilor ruși cărora, vrând-nevrând, el se
văzuse nevoit să li se adreseze prin corespondență, a pus fruntașul
futurismului occidental în situația ridicolă a unui comandant de
oști fără oșteni”.
Firește, nu a fost chiar așa. Aminteam deja că printre cei care
au întâmpinat oaspetele la gara Aleksandrovskaia din Moscova
se afla și Vadim Șerșenevici, care acolo, pe peron, i-a înmânat lui
Marinetti volumul Manifestele futurismului italian, al cărui tradu-
cătorera, volum ce insera „Primul manifest al futurismului”, „Ma-
nifestul tehnic al literaturii futuriste” (11.V.1912), „Completare
la manifestul tehnic al literaturii futuriste” (11.VIII.1012) și al
patrulea manifest – „Imaginația fără fir și cuvintele în libertate”
(11.V.1913). (Însuși Marinetti explica: „Prin imaginația fără fir eu
înțeleg libertatea absolută a imaginilor și analogiilor, exprimate
prin cuvinte nelegate între ele, fără să aibă un fir director al sinta-
xei și fără niciun fel de punctuație”.)
La propunerea gazdelor, oaspetele italian vizitează Mosco-
va. Reporterii nu-l pierd din vedere, nu încetează să-l întrebe ce,
unde și cum a văzut, a înțeles; ce i-a plăcut, ce l-a deranjat etc. Iar
interpretările jurnaliștilor sunt și ele contrare, uneori chiar contra-
riind. Aici ieșind la iveală patriotismul local al rușilor divizați de
cele două capitale ale lor – una care fusese, Moscova, alta care de-
venise, Sankt Petersburgul, de unde e limpede ce înțelege un co-
respondent de pe râul Neva despre ce a înțeles Marinetti, vizitând
orașul de pe râul Moscova. Corespondentul „pe teren” al ziarului
Sankt-Peterburgskie vedomosti („Buletinul de Sankt Petersburg”)
-201-
scria, spre bucuria cititorilor săi, probabil, că, văzând Kremlinul,
pe care moscoviții îl consideră aproape „sfânt”, luându-l drept
simbolul înseși Matușkăi Rusia; deci la vederea Kremlinului itali-
anul teribil ar fi declarat, de-a dreptul incredibil, că ceea ce a văzut
nu e decât „un lucru stupid”, iar monumentala Catedrală Vasili
Blajenîi e cazul „să fie vopsită în culori ceva mai aprinse”. Mda,
era prea de tot acea ingerință subiectivă… milanez-petersburghe-
ză, astfel că de pe celălalt versant al patriotismului metropolo-lo-
cal, adică moscovit, veni dezmințirea, cum că jurnalistul de pe
Neva a scris prăpăstii, deoarece – zicea Russkoe slovo („Cuvântul
rusesc”), cu titlu că ar fi cu adevărat informat, domnul Marinetti,
„contrar obiceiurilor străinilor de rang înalt”, mai că nu a vizitat
nimic din vestigiile istorice și culturale moscovite, încât „insinu-
ările despre categoricele păreri negative ale lui Marinetti despre
vechile monumente din Moscova nu sunt decât rodul zborului
unor gânduri prea de tot fanteziste”, prin urmare, musafirul nu
ar fi spus nimic nici despre Kremlin, nici despre modul în care
ar trebui vopsită catedrala „și nicidecum nu avusese de gând să
întrebe în care piață, astăzi, sunt decapitați boierii”. Același ziar
scria că Marinetti s-ar fi interesat în mod special de prezentul, nu
de trecutul rusesc, plimbându-se îndelung pe străzile Moscovei,
vizitându-i pe celebrul poet simbolist Veaceslav Ivanov și pe re-
numitul regizor și teoretician de teatru Fiodor Komisarjevski. Și
era firesc ca cel care declarase că un automobil e mai frumos decât
Victoria din Samothrace să fie încântat de: „Neostoitul vuiet, du-
duit, urlet al claxoanelor de automobil, de vocile trecătorilor, toate
astea acționând ca un bici asupra lui Marinetti, care se înviorează,
ochii îi lucesc, zâmbetul nu-i părăsește chipul”, – astea, precizează
corespondentul, fiind aflate chiar de la protagonistul reportajului
sau doar deduse, prin analogie, din ce și câte știa gazetarul despre
preferințele tehniciste ale italianului, care mai vizitase și circul din
orașul cu Kremlin (Petersburgul neavând așa ceva, Kremlin…),
considerând spectacolele de aici cele mai interesante din toate
genurile și modalitățile de distracție, prezicând că ele ar fi primă
treaptă a teatrului viitorului.
Deja la Petersburg, ziarul Birjevîie novosti avea să se refere
mai detailat la concepția despre teatru a lui Marinetti, „care reco-
-202-
manda foarte serios ca, pentru o mai eficientă înviorare a specta-
colelor, să se ia următoarele măsuri: să se ungă scaunele cu ceva
cleios, pentru ca spectatorii să se lipească de ele; să se vândă bilet
pentru unul și același loc la zece persoane concomitent; să se pla-
seze printre rândurile publicului oameni ce complotează intenți-
onat, ce se aprind ușor, sau niște pleșuvi, sau în genere pe unii cu
diverse handicapuri fizice, să se răspândească prin teatru prafuri
care provoacă strănutul, tusea ș.a.m.d.”.
Firește, prin comportamentul său oarecum… nefiresc, Ma-
rinetti ce ținea de ars ludi, însă, de data aceasta, fără a dezminți
cavalerismul ancestral al bărbaților neamului său, remarcând ge-
neros că femeile ruse (după cum le văzuse în foaierul circului) ar
fi mai emancipate decât italiencele aflate încă în mrejele multor
prejudecăți, conchizând: „În genere, pe mine Rusia mă și uimeș-
te, mă și încântă cu atâtea contraste pe care le conține. Barbarie,
estul sălbatic în concomitență cu o tehnică desăvârșită, cu ultimul
cuvânt al științei”.
Numai că bravului galanton ce știe să țină cont de loc și de
ocurențe, motiv din care își expune crezul, opiniile doar pe jumă-
tate, oarecum… – pardon! – castrate, – deci lui i se amintește, în
presă, de pozițiile sale reale, nu jucate. Spre exemplu, el zice una
despre femei în Rusia, dar cu totul alta proclamase în manifestele
și manifestările sale: „Noi vrem să glorificăm… ideile frumoase
pentru care se moare și disprețul față de femei”; „…să luptăm
împotriva moralismului, feminismului și împotriva oricărei lași-
tăți oportuniste și utilitariste”, spunea „Manifestul futurismului”
din 1909. Iar unui coleg Marinetti îi scria: „Tu poți respecta fe-
meia oricât dorești, însă pentru mine nu există deosebire între
femeie și saltea”. Ori: „Femeia prezentului e o femelă relaxată. Ea
ne trezește dezgustul cu dragostea-i parfumată. Dragostea zilelor
noastre este devalorizată din cauza creșterii în lumea întreagă a
îmbelșugării femeilor. Femeia de azi iubește mai mult belșugul
decât iubirea… Influența femeii este funestă, din acest motiv noi,
futuriștii, o detestăm”.
Dar – audiatur et altera pars! Altcineva se dădea cu părerea că,
de fapt, Marinetti este un admirator al sexului frumos, iar cele de-
bitate de el aproape necuviincios față de suratele Evei nu țin decât
-203-
de jocul pentru public. Un ziar petersburghez încerca să-și calmeze
cititorii, scriind că afirmațiile italianului conform cărora „femeia e
o frână în activitatea intelectuală a bărbatului și că în viața futuris-
mului ea nu trebuie să joace niciun rol – nu ar putea să le creadă
nimeni. Cu atât mai puțin înșiși futuriștii, care vorbeau urât despre
conducătorul lor, când acesta amâna de la o zi la alta plecarea din
Moscova. «Impasibilul» Marinetti s-a dovedit a fi un admirator
înflăcărat al frumuseții ruse… Că doar remarcase încă Pușkin: –
Cu cât iubim femeia mai puțin, cu atât îi suntem mai dragi”.
Iar Marinetti se arătă generos la complimente nu numai în
cazul femeilor, ci, în genere, al țării în care se afla, despre care
declarase, ca prolog ambiguu: „Orice ai spune, Rusia încă nu este
Europa”. Dar se grăbi să evidențieze plusurile acestei neeurope-
nități, menționând: „Aceasta e țara futurismului. Aici nu există
groaznica presiune a trecutului, de care se sufocă țările Europei.
Rusia e tânără, plină de energie, și eu cred ferm că ea va contribui
foarte mult la dezvoltarea culturii viitorului”. Sau: „Voi, rușii, aveți
mai mult viitor, voi sunteți țarii lui!”
La Moscova, mai vizitează și un bazar, interesându-l (ca și pe
Gorki, probabil) ceea ce în rusește se numește „Na dne” (la fund,
în adânc, în subterană, tradus în românește: „Azilul de noapte”); cu
același scop intră și într-o celebră cârciumă, „Komarovka”, unde,
scria ziarul Nov’, năvăli o companie de studenți beți care încinseră
o bătaie între ei, apoi se hărțuiră spectaculos cu sergentul de stra-
dă. Marcat de cele văzute, futuristul compară modul de petrecere
rus cu cel italian: „Și la Napoli sau Milano există aziluri, însă acolo
nu vei vedea astfel de scene groaznice, acolo e vesel, lărmuitor; e
mai multă bucurie”.
Așadar, oastea, camarazii futuriști, – nicidecum de partea sa,
neascultându-i de ordine, aproape absenți cu desăvârșire la Mos-
cova. Situația se arătă puțin altfel la Petersburg, unde Marinetti
sosește cu trenul pe 26 ianuarie 1914. Și aici, a priori lezați în or-
goliul lor, unii avangardiști ruși se arătau nemulțumiți de faptul că
italianul ar privi futurismul rus ca pe un fel de subdiviziune a sa.
Maiakovski spuse gogolian: „Ce fel de domn revizor a venit să-și
inspecteze sucursalele? Pe când sucursalele sunt mai importante
decât însuși revizorul…”
-204-
Din contra, unii futuriști ruși „nu doar nu se considerau că
ar constitui o ramificație a futurismului occidental, ci presupu-
neau, nu fără temei, că ei i-au și depășit pe confrații lor italieni”.
Astfel că prelegerile lui Marinetti puteau să trezească doar un
interes teoretic, să zicem, fără a putea oferi ambițioșilor, orgolio-
șilor futuriști ruși premise pentru acțiuni practice. La rândul lor,
unii importanți teoreticieni ruși considerau și ei că motivele care
au determinat apariția ca și concomitentă a futurismului în cele
două țări, Italia și Rusia, erau foarte diferite și deci nu se putea
ajunge la o platformă comună. Rușii susțineau că unele tentative
de reînnoire a concepțiilor despre artă ale italienilor se opriseră
undeva la jumătate de cale, în timp ce aripile (curentele) rusești
ale futurismului erau mai radicale, mai consecvente în lansarea,
promovarea și aplicarea avangardismului în multitudinea lui de
aspecte posibile.
De aici și eșecul bunelor intenții ale lui Nikolai Kulbin care,
în ajunul sosirii lui Marinetti la Sankt Petersburg, invitase la el
acasă o parte din protagoniștii futurismului rus, dorind ca, în
urma unor tratative colegiale, să se ajungă la o poziție concilian-
tă față de prezența înaltului oaspete apeninic, printre oponenții
drastici ai căruia erau Velimir Hlebnikov și Benedikt Livșiț, pri-
mul dintre ei chiar renunțând la termenul de import futurism, în
locul lui propunând autohtonul budetleane, derivat, evident, de la
substantivul rus budușcee (viitor).
Și totuși, într-o anumită măsură, strădania lui Kulbin avusese
efect, chiar dacă acesta nu era cel scontat, adică unul de unani-
mitate… pozitivă față de vizita lui Marinetti: Nikolai Burliuk,
Mihail Matiușin și compozitorul Artur Lurie căzură de acord că
petersburghezii nu sunt moscoviți (oarecum… neciopliți) și, prin
comportament, trebuie să demonstreze că ar fi și ei europeni sa-
dea. Precum conchidea Livșuț, „de asiați am rămas noi doi: eu cu
Hlebnikov”. Și ce pune la cale acest tandem? Compune un apel
anti-Marinetti, Hlebnikov pleacă la tipografie cu textul, însă ceea
ce trebuia să rămână un secret absolut până la momentul oportun
ajunsese deja la urechea lui Kulbin care, înainte de începerea pre-
legerii oaspetelui italian, aștepta apariția lui Hlebnikov cu procla-
mația deloc politicoasă, astfel că, atunci când acesta veni, dându-i
-205-
lui Livșiț o jumătate din foile volante imprimate, Kulbin începu
vânătoarea acestor doi, care nu reușiseră să împrăștie prea multe
apeluri, fiind deposedați de filele tipărite. (Trebuie spus că acest
caz a avut un final tragicomic, Velimir Hlebnikov chemându-l pe
Nikolai Kulbin la duel, acțiune din care a rămas, pare-se, doar…
chemarea.) Între timp, Marinetti apăruse la catedră, fiind gata să-
și înceapă discursul.
Merită să reproducem conținutul apelului, care fusese publi-
cat și în presă: „Azi, din considerente personale, unii aborigeni
și orășelul italienesc de pe Neva cad la picioarele lui Marinetti,
trădând primul pas al artei ruse făcut pe calea libertății și onoarei,
înclinând nobilii grumaji ai Asiei sub jugul Europei.
Oamenii care nu-și doresc jug pe grumaji vor rămâne doar
niște contemplatori ai negrei fapte de curaj.
Oamenii volitivi au rămas la o parte. Ei țin cont de legea găz-
duirii, însă arcul lor e întins, iar fruntea li se înfurie.
Străinule, ține cont de țara în care ai venit!
Horbota robului în coarnele berbecului ospitalității!”
E de înțeles furia futuriștilor ruși, care deja își spuneau budet-
leni, la aflarea opiniilor lui Giovanni Papini (le reproducea ziarul
Noutățile serii), conform cărora: „În Rusia sau în America futuris-
mul ar însemna o tâmpenie: el nu e decât exclusiv o creație italiană”.
Dată fiind imprevizibilitatea evoluției situației de la întruni-
rile care-l aveau de protagonist pe Marinetti, în presă continua
discuția referitoare la amenințarea de a bombarda oaspetele cu
ouă clocite, în ziarul Nov’ Vadim Șerșenevici publicând o scrisoa-
re în care, printre altele, spunea: „Vă rog să le transmiteți cititori-
lor că vorbele și amenințările dlui Larionov nu au nicio legătură
cu intențiile futuriștilor ruși, așa cum futurismul ne este scump,
nimeni dintre noi nu a vrut și nu vrea să dea dovadă de comporta-
ment necivilizat la prelegerile lui Marinetti”. Poetului Șerșenevici
i se alătură, în atitudine, pictorul Malevici (de altfel, și autorul
unor poeme demne de toată atenția), care scria: „…a arunca cu
ouă clocite, a stropi cu lapte acru, precum și a da palme, elemente
și intenții pe care își edifică futurismul lucistul Larionov – țin de
gloata sălbatică, căreia i se alătură și el”. Însă Larionov nu avea
de gând să capituleze, ripostându-le oponenților: „Drept răspuns
-206-
la scrisoarea îndreptată contra mea, a invectivelor și reproșurilor,
declar destul de clar: dl Marinetti, predicând vechi inepții, e banal
și trivial; este bun doar pentru un auditoriu cu pregătire medie
și pentru adepți mărginiți”. Oricum, agresivitatea inițială se mai
potolise, nemaifiind vorba de pălmuirea lui Marinetti, ci doar de
indicarea mediilor în care îi este locul. (Printre cei „potoliți” era
deja și Hlebnikov care, peste doi ani, într-o notă din 1916, avea
să susțină că, prin eforturile viitoriștilor (будичей) și fiitorilor
(будийцев; în ambele cazuri am încercat să aproximez, verbocre-
ator, invențiile lingvistice rusești – l.b.), în persoana lui Marinetti
Italia a încheiat o alianță cu Rusia, intrând într-o triplă convenție
de luptă cu pangermanismul. Ba mai mult, Hlebnikov se detașase
deja și de neoslavofilismul militant care îl preocupase un timp,
devenind, cum s-ar spune, mai europenizat.)
În mare (cu cele câteva excepții ale futuriștilor autohtoni ne-
mulțumiți), publicul rus îl întâmpină pe Marinetti entuziasmat,
încât presa, parcă punând capăt disputei dintre Larionov, pe de
o parte, Șerșenevici și Malevici, pe de altă parte, scria: „În locul
ouălor clocite ce înaripează sufletul și al portocalelor ce lovesc du-
reros – tunete de aplauze, încântările doamnelor (uite și «disprețul
față de femeie»!), ospețe la mecenați, dări de seamă reportericești
despre cum a călătorit, cum a sosit și ce a văzut în cursul zilei și
cât i-a plăcut cutare sau cutare lucru. El se gândea să zguduie
temeliile, să sperie, însă a fost primit ca un senior, ca un nobil
străin, ca un bărbățel-suflețel, ca un copil-minune, ca o celebritate
de mare calibru. Moscova s-a dovedit a fi «mai culturală» decât
Parisul” (Vecernie izvestia). Un alt ziar (Reci) se dădea în presupu-
neri fanteziste: „el (Marinetti), cel decepționat de întâlnirea care
i se face la noi, conta că, în enigmatica Rusie, va fi întâmpinat cel
puțin la fel de «fierbinte» ca în Italia sa natală”. Pe scurt, oaspetele
continua să dea de înțeles că ar lipsi ca și cum scandalul garantat,
precum la el acasă, când, la manifestările futuriștilor, erau vândute
mai multe bilete decât numărul locurilor din sală.
Bineînțeles, o atare primire mai mult decât ospitalieră îi înfu-
ria pe futuriștii ruși, care se așteptau la reacții contrare, Benedikt
Livșiț comentând: „…nouă, futuriștilor ruși, chiar ni se dădea drept
exemplu suflețelul de Marinetti, care nu-și vopsea fața, nu îmbrăca
-207-
veste dungate, nu punea la cale scandaluri. Din păcate, toate astea
erau adevărate. Timpurile eroice ale futurismului italian se prăpăs-
tuiseră în neantul trecutului ireversibil. Bătăliile «sângeroase» cu
paseiștii în Milano și Roma, despre care îi plăcea să-și amintească
lui Marinetti cu orice ocazie, deja deveniseră epopee. În speranța
de a-și reîntoarce strălucirea pierdută a zalelor de luptă ce ruginesc
atât de repede, el venise în Rusia, la barbari, cuprins de spaimă,
înlăcrimat. A venit și s-a convins că mângâierile și drăgălășeniile
sunt interminabile… El, cel care disprețuia și «ucidea» lumina de
lună, misoginul, distrugătorul muzeelor, neîmpăcatul dușman al
filistinismului, era acoperit cu flori, cu bilețele parfumate trimise
de doamne; era dus prin galerii de artă, gratulat la banchete…”
Scandalul însă ar fi putut izbucni după a treia prelegere a lui
Marinetti, la Conservatorul din Moscova, unde italianul a citit
poemul său „Automobilul de cursă” și un altul, al lui Paulo Buzzi,
„Marea fântână arteziană”. După aceasta, Marinetti intră pe la
Cercul literar-artistic, unde a făcut cunoștință cu agresivul Mihail
Larionov, care asistase și el la prelegerea italianului. Ziarul Golos
Moskvî („Vocea Moscovei”) relata: „Discuția porni ad hoc în tona-
lități ridicate, categorice, astfel că dl Goldenbah, care își asumase
rolul de translator, abia de reușea să traducă tiradele încinse ale
convorbitorilor. Însă discuția declanșată într-o tonalitate dușmă-
noasă curând trecu într-un schimb corect de opinii”, iar Livșiț în
memoriile sale consemna intervenția câtorva pacificatori, care se
grăbiră să aplaneze situația conflictuală, ce risca să ajungă la con-
fruntări. În fond, totul s-a rezumat la o simplă caricatură de ziar
(Vecernie izvestia), care-l reprezenta pe Larionov, cu gulerul ridi-
cat și cu mâinile la spate, declarându-i lui Marinetti: „«Noi» am
bocănit nu doar din ăștia”, iar italianul stătea în fața rusului în po-
ziție de luptător, cu pumnii de-a gata (să ne amintim: practicase
boxul). Iar din ouăle clocite, cu care fusese amenințat Marinetti,
probabil deja reușiseră să iasă gingași puișori inofensivi.
Italianul era mereu inspirat când își citea poemele din care
„mitraliau” ritmuri năvalnice, erupând în onomatopee și aliterații
ce țineau să reproducă rumoarea, alertețea vieții moderne printr-o
debordantă libertate fantezistă în inventarea metaforelor și alego-
riilor. Ritmica furibundă menținea o tensiune constantă, marcată
-208-
de cuvinte în care prevalau sunete aspre, dure, energice, precum în
„Zang Tumb Tumb (Il bombardamento di Adrianopoli)”:
ogni 5 secondi cannoni da assedio sventrare
spazio con un accordo tam-tuuumb
ammutinamento di 500 echi per azzannarlo
sminuzzarlo sparpagliarlo all´infinito
nel centro di quei tam-tuuumb
spiaccicati (ampiezza 50 chilometri quadrati)
balzare scoppi tagli pugni batterie tiro
rapido violenza ferocia regolarita questo
basso grave scandere gli strani folli agita-
tissimi acuti della battaglia furia affanno
orecchie occhi
narici aperti attenti
forza che gioia vedere udire fiutare tutto
tutto taratatatata delle mitragliatrici strillare
a perdifiato sotto morsi shiafffffi traak-traak
frustate pic-pac-pum-tumb bizzzzarrie
salti altezza 200 m della fucileria
giù giù in fondo all’orchestra stagni
diguazzare buoi buffali
pungoli carri pluff plaff impen
narsi di cavalli flic flac zing zing sciaaack
ilari nitriti iiiiiii… scalpiccii tintinnii 3
battaglioni bulgari in marcia croooc-craaac
[LENTO DUE TEMPI] Sciumi Maritza
o Karvavena croooc-craaac grida delgli
ufficiali sbataccccchiare come piatttti d’otttttone
pan di qua paack di là cing buuum
cing ciak [PRESTO] ciaciaciaciaciaak
su giù là là intorno in alto attenzione
sulla testa ciaack bello Vampe
vampe
vampe vampe
vampe vampe
vampe ribalta dei forti die-
vampe
vampe
-209-
 Poetul și teoreticianul era debordant-energic non-stop sau
făcea tot posibilul să pară astfel, inclusiv în discuțiile aprinse, chiar
dacă acestea, după prelegerile sale, se prelungeau până spre zorii
zilei următoare.
La Petersburg îndrăgise cabaretul „Câinele vagabond”, frec-
ventat, de obicei, de scriitori și reprezentanți ai societății înalte.
În genere, în acea perioadă, cabaretul era craterul de vulcan al
artelor în proces de explozie, reînnoire, protest, conflict etc., aici,
nopțile, perindându-se întregul secol de argint rusesc – simboliștii
deja strâmtorați rău de akmeiști, futuriști, luciști; pictori, actori
și, pur și simplu, personaje din „lumea bună”. (Spre deosebire de
avangardiștii ruși, care se dispersau în diverse grupări, Marinetti
reușise să mențină futurismul italian în unitatea – și unicitatea –
sa.) Deviza reuniunilor de la „Câinele vagabond” era „Les artistes
chez soi” (Artiștii la ei acasă). Iar cei din publicul neimplicat în
crearea artei, ce veniseră pur și simplu să privească boema, erau
numiți „farmaciști”, trebuind să-și plătească intrarea cam de trei
ori mai scump, iar la seara de dans a celebrei Karsavina unii fu-
seseră „jupuiți” de câte 25 de ruble, ce constituiau o sumă ului-
toare, s-ar putea spune. În fine, printre cei care frecventau asiduu
„Câinele vagabond” modernolatria nu era generală. Cabaretul se
deschidea aproape de miezul nopții în strigătele de satisfacție ale
celor care așteptau – „Hommage! Hommage!”, ele constituind
formula tradițională de salut și de omagiere în acest local.
La „Câinele vagabond” Marinetti a fost de vreo cinci ori. Prima
dată a prezentat o conferință despre diversele curente din literatura
franceză, pe care Nikolai Kulbin o găsi extraordinar de interesantă,
chiar dacă – regreta el – publicul părea să nu prea înțeleagă multe
din cele auzite. Apoi își citea din poemele sale de luptă, ce țineau
să reproducă agresivitatea și tumultul războiului. Cineva constata:
„Marinetti urlă atât de tare, încât în cadrul ușii apar fețe speriate, –
parcă ar fi asistat la clipele când un asin rănit își dă duhul”.
Presa scria că futuriștii ruși, care priviseră cu invidie oaspete-
le, au fost de-a dreptul molipsiți de temperamentul acestuia și de
ingeniozitatea combinațiilor poetice, iar Maiakovski, care trecea
drept scandalagiul principal de la „Câinele vagabond”, fuma taci-
turn, renunțând la comentarii, ceea ce nu era în stilul său.
-210-
La cabaret se bea și, bineînțeles, Marinetti nu ducea nicicând
paharul la ureche, astfel că, după aproape o săptămână de nopți
petrecute la patrupedul vagabond, băutura îl cam moleșise, încât di-
verselor colombine le venea mai ușor să-l mângâie. Pe scurt, priza la
public avusese loc. Interactiv cu sala, interactiv cu unii dintre colegii
ruși, cu care discuta, polemiza aprins-vulcanic, însă fără a se ajunge
la conflicte și agresiuni fizice. (Printre altele, să reamintim că Ma-
rinetti trecuse prin câteva dueluri, boxa excelent. Adică, era în con-
formitate cu punctul trei din „Manifestul futurismului”, publicat
în 1909: „Noi vrem să exaltăm mișcarea agresivă, insomnia febrilă,
pasul alergător, saltul mortal, palma și pumnul”.) Livșiț remarca din
nou malițios: „Marinetti nu a citit nicio prelegere, nu a prezentat
nicio comunicare, chiar dacă la orice ceas de zi sau de noapte putea
vorbi interminabil despre futurism, care devenise unicul conținut al
vieții sale. La «Câinele vagabond» el nu a urcat niciodată pe estradă,
ca să expună simbolurile credinței sale publicului ce ocupa mesele.
El însuși stătea la masă, golind pahar după pahar, indiferent la toate
cele ce se întâmplau la doi pași de dânsul. Însă a fost suficient ca
cineva să se apropie de pian, scoțând câteva acorduri ce anunțau un
tangou, obligatoriu în acel sezon, pentru ca Marinetti să-și revină
brusc, spulberându-și somnolența și începând un discurs bubuitor”.
Cum s-ar spune, părea ca și provocat, iar dânsul era „în temă”: ziarul
Nov’ publicase (pe 28 ianuarie) ultimul din manifestele lansate de
Marinetti, „Jos cu tangoul și Parsifal!”, din care italianul cita frec-
vent la „Câinele vagabond”. „– A poseda o femeie nu înseamnă să
te freci de ea, ci să pătrunzi cu corpul în corp! – striga el înfiorător.
– A băga un genunchi între șolduri? Ce naivitate! Dar ce va
face al doilea picior? – se adresa el nemijlocit unei tinere perechi
încremenite, care era gata să ia prima poziție de tangou” (Bene-
dikt Livșiț).
Dat fiind că atitudinea lui Marinetti față de femeie, în ge-
neral, era una mai specială, să ne amintim remarca lui Livșiț că,
în cabaretul „Câinele vagabond”, italianul ar fi fost alinat de co-
lombinele „tuturor circurilor ambulante”. În alt loc al memoriilor
sale Arcașul cu un ochi și jumătate, Livșiț povestește: „În camera de
hotel a lui Marinetti am observat o grămadă de plicuri nedeschise
și l-am întrebat ce fel de corespondență ar fi aceasta.
-211-
 – Scrisori de la femei, pe care le-am primit aici. Iar la Mosco-
va am avut de două ori mai multe, spuse el nu fără mândrie.
– Și de ce nu le-ați deschis?
– Eu nu cunosc limba rusă, iar ele mai toate scriu în ruseș-
te… Ce caracteristic e asta pentru voi, slavonii, și ce mult nu ne
seamănă nouă…
– Ce anume «asta»? Și despre cine vorbiți: despre italieni sau
despre futuriști?
– Voi, rușii, sunteți niște oameni ciudați, continuă el, fără să
răspundă la întrebarea mea. Am observat că dacă vă place o feme-
ie, voi trei ani la rând vă tot cercetați sufletul, cugetați de o iubiți
sau ba, după care alți trei ani vă frământați de e cazul sau nu să-i
spuneți despre asta și cum să o faceți în cel mai reușit mod…
După aia vine perioada de logodnă, care vă străduiți să fie de cât
mai lungă durată… Iar când, în fine, ajungeți soți și soție, consta-
tați că, de fapt, iubirea voastră, a ambilor, s-a și spulberat demult
și că ați întârziat cu mai bine de zece ani!
– De unde ați luat prostia asta?
– Întreaga voastră literatură e plină de așa ceva… Turghe-
niev… Tolstoi… Cu totul altfel e la noi… Dacă ne place o femeie,
o luăm în automobil, tragem perdelele și în zece minute obținem
ceea ce voi râvniți ani la rând.
Ce i s-ar fi putut contrapune acestui patos falic de o sută de
cai-putere?
Nu l-am contrazis”.
(Circula o caricatură care-l reprezenta pe Marinetti acoperit
de fructe cu termenul expirat, cum se spune astăzi, la Milano, și
înconjurat de inimi feminine, la Moscova.)
În ce privește (ca să revenim) spusa lui Livșiț că Marinetti nu
ar fi prezentat nicio prelegere la „Câinele vagabond”, ea pare să
fie contrazisă de Boris Pronin (fondatorul respectivului cabaret,
participant la mai multe proiecte teatrale ale lui Vsevolod Meyer-
hold) care, la rându-i, își amintea că prezența de aproape o săp-
tămână a fondatorului futurismului italian la „Câinele…” a fost
una extrem de eclatantă (strașno iarkaia) și toți cei care intrau în
polemică erau net dominați de Marinetti. Deci acolo a prezentat
amintita deja conferință despre curentele din literatura franceză.
-212-
Iar celebrul poem „Automobilul de cursă” l-a citit de vreo zece
ori: „Eu înțeleg prost limba, cu atât mai mult cea poetică, însă în
acest poem se simțea mașina de o putere neobișnuită, care gonește
pe șosea, apoi, treptat, foarte puternic, își sporește viteza, încât ți
se creează impresia că iată-iată va fulgera spre pantele colinelor,
desprinzându-se de pământ și zburând în aer”.
Să ne amintim finalul poemului:
Udite voi la sua voce, cui la collera; spacca...
la sua voce scoppiante, che abbaia, che abbaia...
e il tuonar de’ suoi ferrei polmoni
crrrrollanti a prrrrecipizio
interrrrrminabilmente? ...
Accetto la sfida, o mie stelle!...
Più presto ancora più presto!...
E senza posa, né riposo
Molla i freni! Non puoi?
Schiàntali, dunque,
che il polso del motore centuplichi i suoi slanci!
Urrrrà! Non più contatti con questa terra immonda!
lo me ne stacco alfine, ed agilmente volo
sull’inebriante fiume degli astri
che si gonfia in piena nel gran letto celeste!
Inspirația lui Marinetti părea să se transmită generos și unor
ziariști care ticluiau reportaje și portretizări demne de atenție. Zi-
arul Vecernie izvestia scria: „După două explozii de magneziu ale
fotografilor, în auditoriu se face înecăcios; oratorul își șterge tran-
spirația de pe față și de pe gât. O batistă e deja udă; poetul scoate
o alta; vocea i-a răgușit, astfel că, după o scurtă pauză, poetul își
reia lecția, pentru ca să ajungă la punctul culminant de consuma-
re a energiei și să-și citească poemul cu imitațiile onomatopeice
ale șuieratului de gloanțe, țăcănitului mitralierelor, exploziei gre-
nadelor, blestemelor și gemetelor răniților, strigătelor victorioase
«uraaaa» undeva în mijlocul naturii balcanice”. O fixare jurnalis-
tică de virtuozitate, nu?
-213-
 E de-a dreptul memorabil și portretul în mișcare/acțiune pe
care i-l schițează Benedikt Livșiț: „Gesticularea nu ar fi cel mai po-
trivit cuvânt pentru aceste mișcări repezi-fulgerătoare, în perindarea
lor accelerată, ca în filmele date cu rapidul de un mecanic ce a cam
băut. Parcă demonstrând prin propriul exemplu posibilitățile noii
mecanici, Marinetti se dedubla, aruncându-și mâinile și picioarele
în părți, lovind cu pumnul în pupitru, mătăhăind din cap, lucind cu
pupilele, rânjindu-și dinții, înghițind un pahar după altul de apă,
fără a se opri măcar pentru o secundă, ca să-și mai tragă sufletul.
Sudoarea se rostogolea ca grindina pe fața lui măslinie, mustățile
belicoase à la Vilhelm deja nu mai stăteau țăpoi, gulerul se fleșcăise,
pierzându-și orice formă, însă el continua să împroaște auditoriul
cu focul de mitralieră al frazelor pârâitoare, în care lenta perioadă
romanică era sfărâmată la fiecare pas de exploziile onomatopeelor.
Acest dans de șaman, această expansiune irezistibilă a miș-
cărilor corporale, acest asurzitor foc de artificii verbal eu le com-
param cu gestul zgârcit al bătrâneștii mâini roz-liliachii, în care
Verharn (cu un an înainte, vizitase și el Rusia, n.n.) știa să pună
pasiunea temperată a adâncilor trăiri și forța strunită a gândului
măreț. Și în timp ce psihopații petersburghezi scrutau trăsăturile
ireproșabile ale chipului italianului, în gândul meu compuneam
epistole de dragoste, în care eumenidele, probabil, vedeau o pe-
deapsă meritată pentru misogin, iar cronicarii ziarelor își treceau
în carnete divagațiile originale despre temperamentul efervescent
al meridionalului, eu gândindu-mă cu totul la altceva – la sen-
timentul polisului, atât de antipatic nouă, rușilor, dar pe care îl
exprimau atât de plenar chipul și spiritul lui Marinetti.
La catedră își făcea de cap un milanez, care considera sincer
că orașul său natal e buricul universului. Nimeni nu avea dreptul
să fie indiferent la destinele polisului Milano, deoarece acestea
erau chiar destinele umanității. Tocmai credința fanatică în misi-
unea universală a polisului, identificat cu patria, îi permitea con-
ducătorului futurismului italian, urcat pe coturni, arborându-și o
mască tragică, să le impună la două continente propriile chestiuni
casnice și totuși să nu pară prea de tot ridicol”.
Căutând explicațiile excepționalului succes al lui Marinetti,
presa apelează la psihosociologie: „Eroii sunt creați de gloată. Dar
-214-
cine nu știe că fiecare dintre noi, odată ajuns parte a gloatei, simte
o nouă putere strașnică? Precum o scânteie, noi aprindem veci-
nul. Mișcările noastre sufletești – admirația, nemulțumirea – i se
transmit și lui… Și când în fața gloatei se află un orator înzestrat,
temerar, cunoscător al psihologiei de sclav a gloatei, a istericei ei
sensibilități, când lui îi place ceea ce vorbește, nu doar în interior,
ci și în voce și gest, – el poate cuceri gloata, ca pe un instrument
docil” (Nov’).
Dacă Marinetti își exprima fățiș, apăsat retoric, convingerile
naționaliste, militariste, futuriștii ruși, atinși și ei cât de cât de
naționalism, patriotism-slavofilism, nu exacerbau, nu trâmbițau
aceste elemente, ci le tăinuiau în firea lor de tineri revoltați. De-
oarece, spre deosebire de marinettism, ceea ce se înțelegea prin
budetleanstvo (futurismul rus), remarca Benedikt Livșiț, „nu con-
stituia o viziune încheiată…”.
Pe 11 februarie 1914, futuriștii ruși, oponenți ai năvalnicului
oaspete italian, s-au întrunit în sala Bisericii suedeze la seara cu
genericul „Răspunsul nostru lui Marinetti”, la care B. Livșiț a pre-
zentat comunicarea „Futurismul italian și cel rus; relațiile dintre
ele” (peste ani, tezele din aceasta au apărut cu titlul „Noi și Oc-
cidentul”). Însuși autorul, în volumul memorialistic Arcașul cu un
ochi și jumătate, avea să facă următoarea esențializare a atitudinilor
sale: „Comunicarea mea poate că și greșea la capitolul argumentă-
rilor convingătoare, însă una din calitățile ei nu putea fi trecută cu
vederea: teoria rasială a artei, pe care mă bazam atunci, în tratarea
mea obținuse o configurație destul de simptomatică.
E drept că acea «poziționare estică» avea un caracter destul
de metafizic. Asemenea lui Hlebnikov, eu operam cu noțiunile
de Orient și Occident destul de abstract, atribuind unor categorii
convenționale calități necondiționate, văzând ieșirea din situație
prin coliziunea înghițirii Occidentului de către Orient.
Acești poli ai culturii nu aveau semnalmente teritoriale: în
obscuritatea lor lipsea nucleul unor formațiuni statale concrete, ei
erau privați de hotărniciri spațiale, compunându-se din oarecare
elemente cosmologice.
…Însă tremurul nervos, erupt în aplauzele sălii (aceasta au re-
marcat ziarele), căreia îi căzuse tronc la inimă apelul meu «de a ne
-215-
recunoaște drept asiați și a scăpa de jugul Europei», vorbea despre
faptul că în mințile noastre deja începuseră a se chema între ei
«demonii surdomuți» (ca prevestitori ai războiului ce se apropia –
n.m.), comunicând bâlbâit prin antitezele teoriilor «rasiale»”.
* * *
Marinetti s-a aflat în Rusia în perioada 26 ianuarie – 17 fe-
bruarie 1914, prelungindu-și cu mult turneul, față de planul ini-
țial. I-o fi plăcut această țară, care i se părea de-a dreptul criptică,
enigmatică? Pentru a afla asta, ar trebui cercetată presa italiană
de acum o sută de ani, unde, probabil, există și mărturii ale pro-
tagonistului acestui eseu. Chiar dacă la reîntoarcerea sa în patrie
Marinetti afirmase că rușii nu ar fi decât niște pseudofuturiști care
trăiesc mai mult la plusqamperfectum decât la futurum, nu se poate
spune că discuțiile și confruntările de la Sankt Petersburg (în pe-
rioada 1-8 februarie) au trecut fără rezultate practice – în baza lor
Marinetti a elaborat două manifeste în care, pe de o parte, apro-
funda ideea referitoare la componentele vizuale, teoretiza despre
uzul expresiv și abstract al tipografiei/tipograficului și uzurparea
scriiturii în analogiile desenate, pe de altă parte, opinând despre
componenta fonetică, distrusă de onomatopeea realistă și onoma-
topeea complexă, abstract-analogică.
Un element implicit al răspunsului la întrebarea de mai sus ar
putea oferi și faptul că, în una din nopțile de la cabaretul „Câinele
vagabond”, Marinetti îi propusese lui Nikolai Kulbin, cel care era
responsabil de turneu, să se înfrățească, ceea ce au și făcut prin-
tr-un ritual sumar și simbolic. (Cu altă ocazie, într-o atmosferă
propice destinderii și simpatiilor mutuale, Kulbin, spre satisfacția
lui Marinetti, remarcase că inițialele numelui acestuia se conțin
în noțiunea FuTurisM, ceea ce părea emblematic, predestinat…)
Există temei pentru a vorbi de unele rezultate sau doar de
unele efecte ale vizitei lui Filippo Tommaso Marinetti în Rusia? În
primul rând, originalitatea futurismului (budetleanismului) rus era
de necontestat și nu ar fi putut fi „derutată, alterată” de originali-
tatea avangardismului italian. Însă un lucru era cert: în dezvoltarea
de mai departe a futurismului rus Marinetti ar fi avut un anumit
rol de catalizator, dimpreună cu ansamblul înnoitor al artelor itali-
ene, oferindu-i creativității septentrionale moderne un nou impuls
-216-
întru păstrarea propriei identități culturale, spirituale, estetice.
Tot la rezultate-efecte (mutuale!) trebuie menționat că, în
pofida atitudinii recalcitrante a unor confrați-futuriști din Sankt
Petersburg, Rusia îl inspirase – în avans! – pe Marinetti, care se
gândea să revină pe malurile râurilor Moscova și Neva în luna
noiembrie a aceluiași an 1914, deja împreună cu prietenii și cole-
gii săi, poeți, pictori, muzicieni italieni. Se gândea să organizeze
la Moscova o expoziție de artă plastică (pictură, sculptură), dar să
prezinte și „muzica zgomotelor” în concertele unei orchestre futu-
riste, alcătuită din optsprezece instrumente muzicale noi, inventa-
te de Pratella. Însă toate astea nu aveau să se întâmple, din diverse
motive, dintre care nu trebuie exclusă nici definitiva convingere a
lui Marinetti de zădărnicia tentativelor de a colabora cu colegii
ruși, care percepeau futurismul într-un mod mult mai particular.
Pe de altă parte, după plecarea intempestivului, fulminantu-
lui italian, pe alocuri și în firea unora, își venea în fire… orgoliul
rusesc, cum i se întâmplă și lui I. Tugendhold care, în articolul
„Futurismul întârziat”, scria în ziarul Reci: „Napoleon nu a ținut
cont de zăpezile rusești. Marinetti nu a ținut cont de amploarea
psihologiei rusești… Din acest motiv s-a și întâmplat ca futuris-
mul lui Marinetti să pară la noi unul î n t â r z i a t. Tineretul e
decepționat, burjuii (inclusiv acei «bătrânei» care, precum spune
însuși Marinetti, sunt în eroare chiar și atunci când au dreptate)
– entuziasmați. Într-adevăr, astăzi nu ne mai poți uimi cu nimic,
pentru că noi înșine am văzut atâtea, nu doar din astea. Newtonii
noștri autohtoni deja l-au și întrecut pe Marinetti în ce privește
«stângismul»”.
Și totuși, dincolo de eterna problemă a priorităților (oarecum
un sinonim al protocronismului), dincolo de paralelismele antiteti-
ce „asemănări – diferențe”, originalitate – influențe, chiar la distanță
de un secol răzbat spre contemporaneitatea mereu în avansare per-
cuțiile de ecou ale acelui turneu (și… turnir) marinettian, consta-
tându-se că el s-a înscris în istorie și a fost reținut de aceasta drept
fenomen memorabil, „cu bătaie lungă”. Astfel că, peste aproape un
secol, un contemporan de-al nostru concluzionează obiectiv: „Iar
lecția pe care ne-a dat-o Marinetti nu a trecut fără urmări. Noi am
avut nevoie de italian ca să ne convingem de propria originalitate.
-217-
Iar în acest proces jurnalismul rus a avut un rol principal, punând
accentele, determinând prioritățile…” (Natalia Aleksinskaia, Ana-
lele Universității din Moscova, „Jurnalistica” – 2003).
* * *
Și totuși, a doua vizită a lui Marinetti în Rusia a avut loc,
chiar dacă nu peste zece luni, cum se gândea futuristul/viitoristul
în ianuarie 1914, ci peste 28 de ani! Situații dramatice, de război
crunt, pe frontul de la Stalingrad. Și dacă unele mijloace de infor-
mare rusești mai vehiculează și azi varianta de legendă conform
căreia sexagenarul Filippo Tommaso Marinneti ar fi căzut prizo-
nier, murind undeva dincolo de Ural în anul 1944, realitatea a fost
cu totul alta.
Într-o variantă italiană, la 20 iulie 1942 Marinetti se înscrie
voluntar (la vârsta lui înaintată procedează exact ca în tinerețe: se
înscrie voluntar în război!), cică chiar luptând în efectivele tru-
pelor de pe Don, însă, după patru luni, este repatriat din motive
de sănătate. Și ce-a făcut în acest răstimp pe front dl Marinetti,
cel născut în 1876? Un izvor italian presupune: „Pare che facesse
scavare buche ai suoi arditi per contrastare l’avanzata dei carri
armati sovietici”. („Se pare că el săpa fortificații/gropi, pentru a
împiedica avansarea tancurilor sovietice.”)
O altă versiune susține că în toamna anului 1942 fondatorul/
declanșatorul futurismului italian sosește pe Frontul de la Sta-
lingrad pentru a inspecta Armata a 4-a a țării sale, dar și într-un
turneu cu genericul „Poesia armata”, celebrând forțele beligerante
ale Axei.
Cu șase ani în urmă, fusese voluntar în războiul din Etiopia
(1936), experiențele sale de pe front fiind povestite în „Il poema
della Divisione «28 otobre»” (1937).
Experiența vizitei a doua în Rusia avea să aibă consecințe
fatale. După ce, la sfârșitul anului 1942, se întoarce, obosit și bol-
nav, în Italia, Marinetti mai scrie unele opere cu caracter memo-
rialistic, printre care „La grande Milano tradizionale e futurista”.
În septembrie 1944, la Veneția, pe când se afla în convales-
cență după o operație impusă de oboseala cauzată de condițiile
de pe front, el i-a dat pictorului și scriitorului futurist Giovanni
-218-
Acquaviva (1900–1972) ultimul său manifest, intitulat „La Pa-
triarte” [probabil, cu aluzia la „La Pariarca” (Patriarhul)], în care
pleda pentru înnoirea artei prin sinteze expresive. În octombrie
1944, se stabilește la Bellagio di Como, unde este numit respon-
sabil de păstrarea arhivei Academiei Italiene, care fusese dizolva-
tă. La 2 decembrie 1944, în Hotelul Excelsior, suferă un atac de
cord, cu câteva clipe înainte scriindu-și ultima pagină din viață:
„Quarto d’ora di poesia della X Mas” („Un sfert de oră din poezia
lui X Mas”). Peste trei zile, la Milano, i-au fost organizate fune-
ralii de stat, decretate de Mussolini, slujba de pomenire având loc
la Biserica Sfântul Mormânt cu participarea multor cetățeni, în
pofida fricii față de frecventele bombardamente anglo-americane.
În fine, experiența de pe frontul rusesc este oglindită în na-
rațiunea-romanță postumă „Originalità russa di masse distanze
radiocuori” (titlu futurist dificil de tradus; poate – „Originalitatea
rusă a masei radiocardiace”?), considerată „una pagina importante
alla conoscenza di una delle figure più significative dell’avangu-
ardia letteraria europea”. Despre această operă marinettiană nu
s-a știut până în anul 1996, când a fost descoperită în arhivele
Universității americane din Yale, care procurase manuscrisul la
sfârșitul anilor ’70 după moartea văduvei scriitorului, Benedetta
Cappa. În variantă tipărită, romanul are 150 de pagini.
Marinetti – poetul, teoreticianul avangardist, dar și universi-
tarul celebru nu doar în Italia – l-ar fi fost scris, probabil, în anul
1942. E o narațiune fără urme de război în ea, fără propagandă și
politică agresive. Exegeții au remarcat seninătatea, luminozitatea
acestei proze, densă în simboluri, fremătând de melancolie și de
solitudine chinuitoare. În felul ei, ar fi o scriitură a distorsiunilor,
dar care nu poate să nu lase să iasă în evidență mâna maestrului,
tenacitatea de a potrivi cuvintele. E un limbaj și o viziune nouă,
într-o curgere liberă, fără semne de punctuație, cu toate verbele
doar la infinit.
Să reproducem, în original, unele spicuiri din acest text, sufi-
ciente, cred, pentru a crea o impresie despre calitățile sale:
„In realtà mercé gli elastici incalcolabili caloriferi tubolari d’ottone
massiccio del sole che addenta golosamente l’insipida monotonia delle
colline…”; despre femeile ruse: „violento fruscio d’erba passo vispo
-219-
erotico da scolaretta in ritardo mi sfiora diretta all’isba la studentessa
di Kiew conosciuta nell’accampamento sotto il nome di Vera Globu-
lowa… Vieni Marinetti dice il generale che la studentessa è entusiasta
dei tuoi versi… il venticello che non ha nulla di siberiano napoleta-
neggia i sui tepori mentre contadine guazzanti scultori architetti a
gambone rosse impolpano di un polentone di argilla e sterco… Mio
passato di gloria, …soccorrimi risorgendo nella tua palpitante vita
con le febbrili smanie di tante braccia femminili ed erano tutte belle
quelle donne accese di languore e voluttà… …Nuda nuda devi essere
nuda poiché sei perfetta o mia Czarina… Ti rivoglio sensualissima
danzatrice dell’Opera e come facesti concedimi ancor più di quanto
prometti tu che hai le curve benigne e le suadenti anche evasive che
gareggiano con quelle di questo fiume o donna russa…
Con l’odore di vaniglia e gelsomino del suo petto respirante Viole-
tta Frescodanza staccandosi dal cartone quadrato vive ingrandendosi
a statura umana fascino snello quasi spiralico della sua femminilità…
Per quanto generose ed ineffabili talvolta affettuosamente mater-
ne le contadine russe bovare o porcare non mi rassicurano sul dubbioso
incalzante pericolo di questa alba fredda in terra straniera
Siamo stati molto calunniati noi italiani come brutaloni e san-
guinari
Ora si ricredono e qualsiasi ufficiale è accolto e l’amore si svolge
sotto lo sguardo della madre o della sorella
Il buio assolve tutto anche la fecondazione…”.
Adnotarea italiană la una dintre edițiile romanului mențio-
nează că acesta e plin de diverse miresme, arome; mirosuri străine,
esențe, produse chimice, benzină etc. Apoi masele de prizonieri,
descrise magistral ca niște fluvii biblice autopropulsate. Turațiile
elicelor de avion salvatoare din urgie. Și din nou femei, multe
femei, și dragoste, dragoste din abundență. Concluzia: e cartea
unui italian îndrăgostit de Rusia, inamică în război, dar prietenă
în artă, în literatură și vecină întru sensibilități și trăiri umane
comune. O carte care contează în referințele la mișcarea futuristă
europeană. „Un libro che ci propina una teoria sull’arte e sulla vita
da cui occorre prendere le distanze, ma di innegabile suggestione
stilistica ed esistenziale. Un libro reperto storico e artistico su cui
sarebbe opportuno fare più luce” (Rudy Maletti).
-220-
În genere, mai e de făcut lumină nu numai în scrisul, ci și în
destinul lui Filippo Tommaso Marinetti care, precum am văzut, a
lăsat în urma sa multe necunoscute, unele dintre care sunt emina-
mente înrudite cu mitul.
Sud-Est cultural
Nr. 1, 2, 2015
O reticent,ã mos , tenitã
,si indusã fat,ã de ideea
de avangardã
Ce poate spune despre avangardă sau despre unii avangar-
diști un ieșean sau tradiționalist prin formația sa (ceea ce nu e de
condamnat), dar, se pare, reducționist din cauza că nu cunoaște
prea multe („prea multe” – prea mult spus!) despre fenomenologia
artistică sau personalitățile la care se referă (are dreptul care, iată,
pare-se, a fost substituit doar de tupeu)... În revista Vitraliu (nr.
1-2, 2006), Bogdan Ulmu zice: „Dar pe reprezentanții mișcării
începutului secolului XX (nefericită expresie: începutul mișcării
secolului? – l.b.), (de ce virgulă? – l.b.) trebuie să-i citești, în mile-
niul trei, cu ineluctabilă mefiență...”. De ce – cu mefiență și nu cu
– competență, obiectivitate, discernământ, dorință de a te edifica,
dacă tu nu prea ești familiarizat cu întregul registru și infinitudi-
nea de nuanțe a fenomenologiei avangardei?... Pentru a ajunge,
Bogdan, la concluzia reducționistă, specifică celor ce se mulțu-
mesc doar cu suprafața problemei: „Personal, cred că nu o dată, în
timp, Dostoievski – spre exemplu – s-a dovedit mai important și
chiar mai... contemporan cu noi, decât uitatul D. Burliuk”. De ce,
de unde – „uitatul Burliuk”? Oare știe B. Ulmu câte cărți, albume,
studii de-ale și despre D. Burliuk, înnoitorul de artă, au apărut în
ultimii douăzeci de ani? Și nu numai în Rusia. Parțial, s-ar fi putut
edifica dacă deschidea Google să vadă ce torent de informație în-
-221-
văluie numele lui David Burliuk, să vadă, cel puțin matematicește,
doar, dacă nu și esteticește, sutele de trimiteri la acest autor – scri-
itor, dar și pictor de notorietate. Iar dacă mai cunoaște și alfabetul
rusesc, să fi intrat în sistemul internet rusesc, să vadă și cealaltă
parte a unei cartoteci impresionante David Burliuk. Sigur, după
aceasta nu conchidea justițiar-incompetent: „uitat”. Iar mai jos
raționează, de asemenea cu aplomb de foarte aproximativ știutor
în domeniu, despre Pușkin care, malițios fie spus (spune ieșeanul),
s-ar umple „de talentul incontestabil al necunoscutului Igor Se-
verianin”. De unde a luat-o Ulmu că Severianin ar fi un necunos-
cut? Doar din tristul motiv că nu-l cunoaște el, Bogdan? Păi, de
mergem pe această cale, îl pot depista pe referent că nu cunoaște
o mulțime de nume importante ale literaturii ruse... Și încheie în
doi peri și mai multe planuri ale nesiguranței de sine în ce spune
despre la ce se referă, fără competența necesară (firește, cunoaște
el ceva, dar prea puțin), amestecând borcănașele propriului gust și
dezgust: „În fine, să medităm cu tristețe pe tema vieții de efeme-
ridă a avangardei: Beckett, artizanul exploziei limbajului, a sfârșit
prin a fi încununat cu Nobelul pentru literatură; nonconformistul
Ionesco, virtuozul absurdului, a murit ca un clasic, dublat de un
bogat academician burghez; iar coreutul (probabil, o eroare; în loc
de – corifeu, l.b.) furiei și al violenței, John Osborne, a fost făcut sit,
spre disperarea eroului său exemplar, Jimmy Porter...
Pedeapsa cumplită a avangardei? Depinde: pentru unii este
uitarea, pentru alții, vai, consacrarea...” (Ei bine, Bogdan Ulmu ar
trebui să știe că atât pentru Burliuk, cât și pentru Severianin „pe-
deapsa” postumă – și nu numai – a fost tocmai consacrarea! Ba
chiar, în timpul vieții, Severianin fusese declarat „rege al poeților”
ruși din acea epocă, iar David Burliuk – părintele avangardismului
rus, n.m.). Apoi concluzia neaoșist-pilduitoare din final: „Așa cum
urma scapă turma, ariergarda scapă avangarda...”. Doar această pa-
rafrazuță ce ar vrea să substituie atât de complexul, sinuosul, pe alo-
curi dramaticul complex de relație dintre tradiție și inovație?... Plus
faptul că cel care se referă atât de ritos la fenomenologia avangardei
ar trebui să știe că majoritatea semnatarilor de declarații categorice,
vehemente contra predecesorilor au depășit fronda juneții, căutân-
du-și serios de ale creației temeinice. Acesta e și cazul lui Burliuk,
-222-
Krucionîh, Maiakovski și Hlebnikov, care au semnat manifestul „O
palmă dată gustului public” (1912), cei doi din urmă fiind incontes-
tabil atinși (serios!) de geniu ca... exces de sine, ca supremă cotă de
manifestare a spiritului uman în artă etc. Ca să nu mai vorbim de
Severianin – acesta apărând ca semnatar al provocatorului mani-
fest „Duceți-vă dracului!” –, care nu a făcut prea mult avangardism
(dens-intens-principial!), ci s-a retras... dintr-o cumințenie în altă
cumințenie! Creația sa nu e categorică, sub aspectul inovației. Iar
după 1914 e, pur și simplu, una ce seamănă mai curând cu cea a
simboliștilor predecesori decât cu a cubofuturiștilor novatori.
Așadar, cu părere de rău, prietenul Bogdan Ulmu face parte
din contingentul celor (deloc puțini, de altfel) care nu sunt în sta-
re să înțeleagă că, prin timp, istorie, axiologie etc., fenomenologia
avangardistă e mereu supusă discernerii, reevaluărilor, abordări-
lor din noi unghiuri de apreciere, pe care „le sugerează”, să zicem,
permanentul proces de contemporaneizare a concepțiilor estetice,
artistice ale lumii, ca civilizație. Astfel, acea „palmă dată gustului
public”, la 1912, astăzi ar fi ca și cvasiautonomizată de contextul
său general de proclamație pe-alocuri extrem de radicală. Timpul,
ca decantare ideatică și de atitudine, dar mai ales opera, activitatea
ulterioară a semnatarilor ei parcă ar fi „dezis-o” de excese, cum ar fi
(fost), spre exemplu, îndemnul de a-i arunca „de pe Nava contem-
poraneității” pe marii înaintași (Pușkin, Dostoievski, Tolstoi etc.).
Prin urmare, dincolo de experimentul radical, de renunțări la for-
me, stiluri, metode sau de căutarea cu orice preț a elementului no-
vator, avangarda, în elementele sale deja „clasicizate”, rămâne a fi
arta propriu-zisă, care confirmă că, de cele mai multe ori, adevărata
poezie e „dincolo” de principiile declarate în diverse manifeste și
chiar e creată în afara lor de înșiși semnatarii respectivelor procla-
mații. În poezia adevărată totdeauna a existat ceva care nu se lasă
supus analizelor literaturologice de un raționalism sui generis. Plus
faptul că cititorul, de multe ori chiar și cel avizat, citește literatura
fără a cunoaște principiile care, chipurile, ar fi stat la baza ei; prin-
cipii declarate de autori și nicidecum respectate orbește de aceștia.
Unul din posibilele răspunsuri de care ar fi putut ține cont
regizorul din Iași se află în același număr al revistei Vitraliu și
aparține Magdei Cârneci, care diagnostichează cu precizie că
-223-
„există încă în publicul larg o reticență moștenită și indusă (poli-
tic, cultural, social) față de ideea însăși de avangardă. Chipul său
teribil, de negație și de revoltă împotriva convențiilor putrescente
ale tradiției, încă irită conștiințele conformiste majoritare, punând
într-o deloc meritată obscuritate chipul ei luminos, obsedat de
înnoire și evoluție, de o incredibilă creativitate”.
À bon entendeur, salut!
Sud-Est cultural
Nr. 2, 2019
De la internat,ionalizarea
stepelor – la postmodernism
Nu doar în debuturile sale (mai multe, în diverse țări) avan-
garda a (re)structurat câmpurile artelor, proclamând victoria pre-
zentului (de acum... 100 de ani!) asupra trecutului și propunând
programe inedite, temerare până la virulență, constructive până
la... deconstrucție; poate, mai adecvat spus, propunea, dar și aplica
metafore canonice expresive, sugerate de modernitatea înnoitoa-
re, caracteristice procesului de contemporaneizare a spiritului crea-
tor și a civilizației umane; proces năvalnic, impetuos, perseverent
și inconciliant. Iar de atunci spre prezentul nostru, fenomenologia
avangardistă e mereu supusă discernerii, reevaluărilor, abordărilor
din noi unghiuri de apreciere, pe care „le sugerează”, să zicem,
procesul non-stop de actualizare a concepțiilor estetice, artistice
ale naționalului (la plural) și globalului, mondialului.
Bazându-mă pe ce cunosc mai bine, pe avangarda rusă și cea
română, dacă e să ne amintim de acea „palmă dată gustului pu-
blic”, din 1912, astăzi ea ar fi ca și cvasiautonomizată. Polonezii și
ucrainenii își doborau și ei de pe socluri personalitățile scrisului
lor artistic de odinioară. Implicit, același lucru îl presupunea și
radicalismul avangardiștilor români: Ion Vinea – „Jos Arta,/ căci
s-a prostituat!” (Contimporanul; nr. 45, 1924) sau jubilația lui Sașa
-224-
Pană – „uraa uraaa uraaaa/ arde maculatura bibliotecilor” („unu”,
nr. 1, 1928) sau, tot el, magistral (adică: foarte actual!): „cetitor,
deparazitează-ți creierul!”.
Apoi, în linii mari, „Proclamația președinților globului pă-
mântesc” (1917) a lui Velimir Hlebnikov poate fi pusă (sau: adusă)
în raport cu ideația unuia din manifestele dada (șapte de toate),
cel vizat aici apărând la Zürich, în martie 1918, în care era expri-
mat regretul că încă nu se cunoaște o „bază psihică comună între-
gii umanități”, pentru a se pune în aplicare deplină programul...
destructiv-reînnoitor dada. Apoi, printre teoretizările dadaiștilor
(care – să ne amintim – se declarau contra oricăror teorii!) se în-
tâlnește și o reflecție demnă de atenție, pe care o invocă Serghei
Șarșun (pictor și poet rus, care s-a manifestat la Paris; de altfel,
a fost în legătură și corespondență cu Tristan Tzara) în „Compi-
lații dada”, citându-l pe spaniolul Guillermo de Torre și care mi
se pare potrivită pentru caracterizarea, într-o anumită măsură, a
tranziției, în literatura rusă, de la simbolism la akmeism: la sim-
boliști, subiectele poemelor, luate din materialismul obiectiv, erau
trecute prin recepția subiectivă a poetului, adică subiectul consti-
tuia pretextul efuziunii lirice. Pe când în cazul novatorilor, adică
al avangardiștilor, paradigma își inversează polurile – dispoziția
(starea) subiectivă, nedorind să se reverse nemijlocit, se reflectă în
diverse materiale concrete, animându-le, transformându-le, im-
plicându-se în ele, oferindu-le semnificații/sensuri noi, reformân-
du-le ca orientare/dezorientare, drept rezultat recreându-le sub
aspect estetic. „Astfel se produce electroliza care descompune ele-
mentele obiective”, rezultând „subiectivismul altoit cu elemente
din realitatea vie”. Apare o nouă perspectivă, modificată categoric
și eliberată de obiectivismul exterior. Iar această perspectivă oferă
motive de a constata că, dincolo de experimentul radical, de cău-
tarea cu orice preț a elementului novator, în constantele sale deja
„clasicizate” (clasicizarea... anticlasicismului!), avangarda rămâne
arta propriu-zisă, ce confirmă că, de cele mai multe ori, adevărata
poezie e „dincolo” de principiile declarate în diverse manifeste și
creată în afara lor chiar de semnatarii respectivelor proclamații.
Astăzi, în procesul milenar al dezvoltării/modificării artelor
este firesc ca interesul pentru avangardă, mai ales în spațiul estic
-225-
postcomunist, să genereze acțiuni de restabilire a punților din-
tre fulminanta literatură a începutului de secol trecut și cea din
contemporaneitatea noastră, punți arse de primitivismul agresiv
al ideologiei comuniste și de perniciosul realism socialist, inchi-
zitorial, ca „metodă de creație”, pentru care cultura însemna, întâi
de toate, un sistem de interdicții. Aceste punți au fost construite
și în ilegalitatea lit-subsolului (anti)sovietic sau întreținute ima-
ginar-esteticește de așa-numita a treia literatură, care se orienta
spre fenomene artistice izvodite la intersecțiile artei cu metafizica
(probabil, aici s-ar înscrie și cazul românesc cu meditarea tran-
scendentală, Pleșu, Dumitrescu, Șora, Sorescu, alții), precum au
fost și trebuiau să mai fie suprarealismul, expresionismul, supre-
matismul, imagismul, simbolismul, futurismul, concretismul, cu-
rente între care existau vase comunicante, – atunci, în așa-numita
epocă Represans (noțiune derivată din „comasarea” a doi termeni
francezi: répression și renaissance). Apoi, astăzi, mulți autori din
arealul postmodernismului creează, de fapt, în concordanță cu
dezideratele avangardismului ca protest mobilizator, înnoitor, de-
clanșator de idei originale, de stiluri... protestatar-recreatoare. Ei
mizează pe dinamica inventivității, ca propulsare a entuziasmului
creator, nicidecum, obligatoriu, – optimist; intuiesc, descoperă și
propun alte modele de univers artistic, modifică legile după care
să se ghideze spiritul creator și cel critic, de o contemporaneitate
intrinsecă sieși și nu mimată sau deformată din cauza unor fe-
nomene anacronice, ieșite din atenția istoriei artelor. În spiritul
operei lor, cei mai talentați autori tind spre pluralitatea planurilor
estetice, spre un cât mai cuprinzător unghi de vedere, spre o amplă
deschidere artistică, drept manifestare a democratismului în crea-
ția ce poate merge de la antic, tradițional, clasic, până la limbajul
transrațional (zaum’) sau la paradoxul zen. (Iar de meditația tran-
scendentală să reamintim...)
Drept rezultat, s-a ajuns la modificări de ordin canonic, de vi-
ziune paradigmatică, soldate cu geneza unui nou tip de conștiință
artistică – cea a postavangardismului, care devine partea struc-
turală, componentă a psihodinamicii creatoare-receptoare-emiță-
toare a psihologiei noastre, a oamenilor, dar mai ales a psihologiei
artiștilor acestei contemporaneități „imediate”, de la care – încolo
-226-
mai are deschise durate (perspective), până să apară, inerent, alte
modificări de paradigmă, de canon, ce vor fi diferite de cele ce ne
sunt caracteristice nouă. Adică, sub aspectul corelării operelor ce-
lor mai valoroși avangardiști cu cele mai adânci timpuri ale lumii,
cu mitocreația, cu alchimia limbajului, cu filosofia, cu știința în
general, trebuie menționat că aceste opere conțin elemente active
și decantate (deja!) ce reprezintă valori perene. Ca fenomenologie
artistică, prin motricitatea sa... non-stop (!), prin faptul că, sub
anumite aspecte, mai poate oferi exemple artelor (și... arterelor!)
prezentului nostru, avangarda e înțeleasă și acceptată drept starea
de spirit și de creație a transgresărilor de limite, mereu declanșa-
toare de sugestii întru inovație și originalitate.
S-a opinat nefondat că avangardiștii nu ar fi cunoscut tradi-
ția, mitologia, folclorul etc. Cel puțin în avangardismul rusesc, cu
eminenți reprezentanți, lucrurile stăteau altfel. Să zicem, genialul
Velimir Hlebnikov (de altfel, numit de Maiakovski „Un Loba-
cevski al limbajului”) se credea, implicit, emulul lui Aristotel, iar
pe Pitagora, la rândul său, declarându-l „discipolul meu” (dinspre
viitor spre trecut sau, viceversa, ca în extraordinarul vers al lui Ni-
chita Stănescu: Draga mea antichitate dintr-un secol viitor).
Avangardiștii simțeau mai acum și mai... eficace procesul de
tehnicizare a lumii, de creștere amețitoare a vitezei automobilului
care, în goana sa, e mai frumos decât Victoria din Samotrace (Ma-
rinetti). Unul dintre protagoniștii futurismului și imagismului,
Vadim Șerșenevici, își începe articolul programatic „Futurismul
rus” (1914) astfel: „Futurismul a intrat în poezia rusă ca fenome-
nologie stihinică, generată de accelerarea ritmului vieții noastre
urbane, la rândul său bazată pe noile invenții tehnice. (Este ade-
vărat, sună ușor comic fraza: «Accelerarea vieții în Rusia», – dar,
evident, aceasta e o certitudine, chiar una de care nu se poate să
nu se țină cont.)”. Există o mobilizare artistică, de creație în acea
epocă a renașterii moderne (așa aș vrea să-i zic), care le sugerează
poeților noi imersiuni ideatice, inițiindu-i în descoperirea altor
teritorii metaforice, le pune la îndemână altfel de unelte și de-
talii, convingându-i că tocmai ele sunt „bune” pentru arta zilei
de azi (de atunci; e drept, și de azi). Să zicem, Nikolai Erdman
scria: „Șezi colo lângă pasarelă și-ascultă un înțelept șurub”; „Văd
-227-
cum tânăru-și atârnă pendulul picioarelor/ Sub cadranul burții
de femeie”; „încovoiatul brontozaur al podului de fier” – Boris
Zemenkov. Până și memoria e asemănată unei… căi ferate: „Mă
prăbușesc de pe grota calului înspumat/ Spre-a pleca pe calea fe-
rată a memoriei” (același B. Zemenkov). Iar Boris Poplavski pare a
fi mai modern și postmodern decât majoritatea postmoderniștilor
de pe ambele maluri ale Prutului: „Trecu ploița caldarâmul luceș-
te/ Încălțat cu bocanci Hristos călătorește în tramvai”.
Să reamintim și să reaccentuăm: avangardiștii au intuit fan-
tasticul proces, numit azi globalizare, iar McLuhan ar fi putut
cita din creația lor în studiul său despre „satul global” (sintagmă
lansată în 1960). Astfel, „Proclamația președinților globului pă-
mântesc” (1917) a lui Hlebnikov, „ajustată” la ideile abordate aici,
nu ar fi decât „Proclamația... primarilor satului global”, peste care
pilotează avangardistul ruso-ucrainean Mihail Semenko, supra-
numit și „poetul cuvintelor mondiale”: „Vă salut, tineri aviatori,/
Și căldura mâinilor v-o strâng./ S-a dizolvat ecuatorul artificial,/
La pragul meu deja crește bambus./ Eu luminez inimile cu licăriri
de benzină,/ Vuiet de elice și chipiuri de piele./ Orice îngrădituri
doborâți-le sonor –/ Internaționalizați stepele” (1918). Iar pentru
a internaționaliza stepele, poetul avangardist Vasile Kamenski, la
începutul anului 1911, cumpără monoplanul „Blériot XI”, deve-
nind unul dintre primii aviatori din țara sa (1910–1911), care a
și introdus în limba rusă noțiunea de „samoliot” (singurzburător),
adică – avion. (În context, merită să-i reproducem poemul „Pro-
vocarea aviatorului”: „Cacofonia sufletelor/ Ffrrrrrrrrr/ A motoa-
relor simfonie/ Ăsta sunt Eu – chiar Eu –/ Futuristul – oșteanul
cântecului/ Și pilotul-aviator/ Vasili Kamenski care/ Cu o elice
elastică/ Urcă spre nori/ Fleșcăitei morți-cocote/ Aruncându-i
drept plată pentru vizită/ Cusutul din milă/ Pardesiu de tangou
și/ Ciorapii/ Cu pantaloni”.) Cred că prin impetuoasele sale nă-
zuințe și avânturi transfrontaliere avangarda a fost un diluant al
imperialismului politic și un liant al comunității universale întru
creație.
Însă viteza, mișcarea – amețitoarea! – uneori presupunea și...
dezorientarea. Cel puțin, neînțelegerea, la un moment dat, a unor
porniri de importanță mondială. De exemplu, în timpurile când
-228-
fascismul italian se consolida, iar cel german abia se zămislea,
până și în Rusia bolșevică acest fenomen socionațional(ist) era nu
doar... tolerat, ci chiar perceput drept forță progresistă, care să dea
noi impulsuri și motricitate accelerată vieții sociale europene, în
general. Iar ucraineanul Mikola Hvilioviy se referă de mai multe
ori elogios la respectiva fenomenologie-ideologie nemaicunoscu-
tă, ba – și mai ciudat! – o pune în legătură de interacțiune posi-
bilă cu (obsesia sa!) renașterea asiată (tot ca... internaționalizare
a stepelor, nu?!): „În fine, cităm din Spengler pentru a ne afirma
semeț și cu conștiința curată solidaritatea cu acest cugetător fas-
cist în astfel de principii ale sale despre artă care au fost și vor fi
să rămână axiomatice pentru toate timpurile, popoarele și pen-
tru fiece societate de clasă”; „Renașterea asiată se caracterizează
nu doar prin revirimentul educației clasice, dar și prin renașterea
unui om puternic și integru, apariția noilor conchistadori, cărora
le duce dorul și societatea europeană. Însă acest lucru nu a putut
să-l înțeleagă burghezia. Când Copernic a introdus dubiul în con-
cepția despre lume dominantă la timpul său, Newton a reformulat
ordinea universală. Iar astăzi fascismul vine să consolideze respec-
tiva ordine. Și chiar dacă această operațiune este întârziată, ea nu
poate fi percepută decât drept incursiune contemporană reușită:
temperamentul fascismului nu poate să nu trezească simpatie”. În
viziunea aceluiași Mikola Hvilioviy, „Kuomintang-ul reprezintă
un factor mult mai important sub aspect revoluționar decât o oa-
recare Internațională de la Amsterdam”.
Iar noi putem invoca și exemple autohtone, care ar contribui
la explicarea unei astfel de poziții tolerante, ba chiar de empatie
față de fascism. Iată ce scria Mihail Sebastian (cu prieteni printre
avangardiști) în 27 septembrie 1929: „Ceea ce admir în istoria
tânără a Italiei este tocmai procesul brusc de încadrare pe care
l-a trăit. Revoluția fascistă a trecut linii și hotare, a diferențiat
și a stabilit raportări de viață distincte pentru oameni distincți.
Evident, o asemenea ordonare colectivă și salutară nu e fără ris-
curi și injustiții. Dar când înseși resursele de viață ale unui popor
sunt în joc, aceste riscuri și aceste nedreptăți sunt neglijabile”. Iar
într-un alt articol, din ziarul Cuvântul (24 decembrie 1931), con-
deierul român-iudeu se arată de-a dreptul entuziasmat de ordinul
-229-
lui Mussolini care promulgase o lege de protecție a păsărilor pe
insula Capri: „Toată istoria asta pentru că un om, un poet, le-a
iubit și pentru că alt om, care era dictator, a înțeles. În ziua în care
se va judeca opera fascismului, această mică poveste va cântări,
cred, greu în registrul justificărilor. Cu atâta lucru, se poate scuza
nu numai un regim, dar o istorie”. Ce mai vorbă! – exemplul poate
intra chiar în istoria mișcării ecologiste universale... Iar atitudinea
ca atare, pozitivă, să zic, față de fascism a unui semit român se
explică simplu: pe atunci, acest regim, ce avea să ajungă la o sân-
geroasă bestialitate, încă nu inclusese în doctrina sa antisemitis-
mul. De unde și empatia lui Mihail Sebastian. Îmi reaminteam de
aceste și alte momente... curioase la Muzeul de Artă Modernă din
Roma, care e peste drum de Academia di Romania, în sala dedi-
cată avangardei, printre lucrările reprezentative expuse acolo fiind
și una a lui Gerardo Dottori, „Politica revoluției fasciste” – polip-
tic din șase părți, reprezentând inclusiv portretul lui Mussolini, în
compoziția căruia apar și semne distincte ale modernizării socia-
le. Apoi e de amintit că o placă omagială, plasată chiar la intrarea
în Academia di Romania, amintește că ducele a fost sponsorul
acestei instituții, de la care porniseră mai multe inițiative de a în-
treprinde cutare, de a restructura cutare domeniu, de a impulsiona
ritmul existențial al Italiei, de a-l moderniza.
Unii avangardiști, adepți ai tehnicizării, împărtășeau convin-
gerea că, în principiu, ideile au o structură matematică și pot fi
asemănate numerelor sau chiar ar fi numere prin care este expri-
mată în mod ideal activitatea sintetică a spiritului ce ne deschide
accesul spre un univers pitagoreic; aceasta, cu „ascunsul” gând că
există, de fapt, o matematică transcendentă celei a numerelor ca
atare; o matematică a calității. Deci grație sugestiilor matema-
tice, în alternanța binelui și răului, a superiorului și josnicului,
Hlebnikov vedea o lege a scrânciobului, conform căreia „stăpâ-
nirea pământului îi e menită/ ba omului/ ba rinocerului”. Aceas-
tă idee-vers din 1912 e una dintre cele care aveau să traseze un
vector negativ-emblematic, să zic, în perspectivele sociopolitice
mondiale. Oarecum, rinocerul lui Hlebnikov avea să-i anticipeze
pe cei – ceva mai... jucăuși! – ai lui Salvador Dalí care, în Jurnalul
unui geniu, în 1953, visa să realizeze un film într-o scenă a căruia,
-230-
prin geamul palatului din piața romană Tavi, în bazinul fântânii
arteziene ar sări șase rinoceri. Într-adevăr, de la un moment în-
colo, lumea prea începuse a fi bântuită de ideile amenințătoarelor
pahiderme imparicopitate, expresia simbolic-ideologică sui gene-
ris urmând s-o plăsmuiască magistral Eugen Ionesco, în celebra
lui piesă din 1959. (Ușor nemodest, post-avangardist vorbind, și
subsemnatul se lăsă influențat de rhinocerotidae, intitulându-și
unul din jurnale „Student pe timpul rinocerilor: 1967–1972”...)
În poemul lui Hlebnikov Menajeria, a cărui primă variantă
datează din 1909, „în ochii săi alb-roșietici rinocerul poartă ne-
stinsa furie a țarului detronat, mai fiind și unicul animal care nu-și
ascunde disprețul față de oameni, de altfel ca și pentru răscoala
robilor. În el se tăinuiește un nou Ivan cel Groaznic”. Ce... esenți-
alizare, parcă, a unuia din posibilele mesaje implicite ale Rinoceri-
lor dramaturgului româno-francez Ionesco! Iar Nikolai Gumiliov,
în 1920, cu un an înainte de a cădea jertfă rinocerilor-bolșevici
(împușcat pentru o vină imaginată în august 1921), publicase pie-
sa „Vânătoarea de rinoceri”, tradusă de subsemnatul și pe care,
în 2011, regretatul regizor Alexandru Tocilescu o prezentase ca
spectacol-lectură la Teatrul „Odeon” din București. Ar veni oa-
recum în context și următoarele versuri ale transraționalistului
I. Terentev: „Răul de bine se deosebește foarte puțin/ Nu-i de
mirare că uneori totul pare limpede”, deoarece „în jurul baghetei
dirijorului plutesc hipopotamii”...
Implicit, aceste extrase din avangarda lumii cad (...înălțân-
du-se!) sub incidența remarcii lui George Uscătescu conform
căreia „prin complicatele și consumatele experiențe renovatoare
ale secolului a existat, poate, o singură permanență: aceea a futu-
rismului”. Pentru că, dacă tot restul experiențelor și tendințelor
avangardismului „s-au consumat sau dăinuie în activitățile epi-
gonice ale unor imitatori sau în revenirile fără profiluri proprii,
futurismul constituie, în schimb... poate că unica permanență,
firul roșu, subțire și rezistent în același timp, în largă proliferare
avangardistă”. Ceea ce e perfect valabil și pentru avangardismul
românesc, destul de prezent, consider eu, în substraturile post-
modernismului care trece de la limbajul iconic, liricoidal sau po-
litizat-versificat-trâmbițat la expresia „cinetică” (iconoclastă!) a
-231-
dinamicii spirituale panromânești (ca nivel elevat de cultură și
estetică), europene, universale.
În ce mă privește, sunt dintre cei care îi compătimesc pe ne-
familiarizații cu avangardismul, dar care, din solidaritatea prostiei,
primitivismului, provincialismului (aproape... colective), crâcnesc,
uneori – până la spume la gură, contra avangardei, ca suflu refor-
mator, reînnoitor, de sanitație în literatură, estetică, cultură, gân-
dire în general. Pentru că de la avangardă generațiile prezente,
dar și cele viitoare mai au a face școală. Întru – de ce nu? – mereu
necesara răscoală contra anchilozării, clișeizării, ba chiar a ceea
ce se numește, uneori, azi, „moartea literaturii”. Cutezanța avan-
gardistă e cea mai eficientă în combaterea absurdității filate din
ignoranță, suficiență de sine, iluzie de mărire și glorie perpetuă.
Iar pentru oponenții lor, avangardiștii mai lansaseră un manifest,
în 1913: „Duceți-vă dracului!”. Da, erau timpuri dure, de naștere
a avangardismului...
Vatra
Nr. 3-4, 2019
Osip Mandels , tam
în românes
, te ,si umbra lui
Nichita Stãnescu la Voronej
La Voronej a avut loc Colocviul Internațional dedicat lui
Osip Mandelștam (să ne amintim că în acest oraș s-a născut și
Ivan Bunin, primul laureat Nobel rus pentru Literatură, în 1933,
pe când se afla în exil).
Eu unul am poposit la Voronej pentru a cinsti memoria și,
bineînțeles, creația a doi mari poeți care au trăit în secolul XX,
însă care, ca spirit și valoare, sunt și vor fi contemporanii genera-
țiilor prezente și ai celor viitoare. Unul, am spus deja, este Osip
Mandelștam, celebru poet rus, al doilea, Nichita Stănescu, celebru
-232-
poet român, al cărui bunic a pornit spre sud, spre orașul românesc
Ploiești (inițial, cu o corabie rătăcită, a ajuns la Constanța), chiar
de aici, din Voronej. Este vorba despre generalul și fizicianul Ni-
kita Cereaciukin, care a fost ofițer-educator al Corpului de Cadeți
din Voronej. În anul 1920, împreună cu familia, dânsul a luat calea
exilului. Mama lui Nichita Stănescu, Tatiana, s-a născut, în 1910,
la Voronej. Iar numele marelui poet român e unul dublu, împre-
unând în el numele a doi bunici: Hristea-Nichita. În această pro-
blemă, am avut un schimb de opinii cu colegul, scriitorul Dmitri
Diakov, directorul Casei de Editură a Universității din Voronej,
redactorul almanahului Ямская слобода („Slobozia cărăușilor”).
Printre altele, el îmi scria că îl consideră pe Stănescu „un geniu
incontestabil, unul dintre cei mai mari poeți europeni din ultima
treime a secolului XX”.
Nichita Stănescu s-a născut în 1933, an în care Osip Man-
delștam, văzându-se tot mai nedreptățit, încolțit de ghearele bol-
șevice, scrie „Мы живем, под собою не чуя страны” („Noi tră-
im fără a simți țărâna țării sub picioare”), poem recuperat, peste
decenii, din arhivele NKVD-ului, inclus în dosarul poetului care
avea să fie exilat la Voronej (mai 1934). Iată un fragment din re-
spectivul text: „Noi trăim fără a simți țărâna țării sub picioare,/
Vorbele noastre la zece pași nu se aud, nu mai țin,/ Iar când ne în-
cumetăm la un sfert de întrebare,/ Ni se amintește de munteanul
din Kremlin.// Degetele groase i-s grase, cât viermele fiecare,/
Și cuvintele i-s grele puduri apăsătoare,/ Zâmbitori i-s ochii de
gândac pal-venin/ Și turetcile îi sunt smolit-lucitoare”. Iar anul
morții lui Nichita Stănescu, 1983, este situat între două volume
de poeme ale lui Mandelștam traduse în limba română, primul,
Silentium, apărut în 1980 la Editura Univers, celălalt, Versuri, la
Editura Albatros, în 1984 (colecția „Cele mai frumoase poezii”).
Însă, până la aceste date, în România apare Panorama poezi-
ei universale contemporane, o amplă antologie elaborată de A.E.
Baconsky care, printre cei 100 de mari poeți ai lumii, îl include și
pe Osip Mandelștam, traducerile fiind însoțite de referințe teo-
retice demne de atenție, precum următoarele: „E greu de stabilit
apartenența lui Osip Mandelștam la unul dintre curentele literare
ale vremii; precum la majoritatea marilor poeți contemporani, în
-233-
opera lui pot fi identificate aspecte ale multor orientări poetice
de la începutul secolului, dar dincolo de toate, personalitatea lui
se constituie singulară, pe un teren autonom. Pornind de la sim-
bolism – care era, în ultimă analiză, o exacerbare a anumitor ele-
mente romantice – el are interferențe akmeiste și chiar futuriste,
în spiritul unor Hlebnikov sau Maiakovski...”
Cele două pagini de eseu pe care A.E. Baconsky i le dedică
lui Mandelștam în Panorama… au fost și primele abordări teore-
tice valorizante ale creației poetului rus în exegetica literară româ-
nească. Următoarele le-au constituit cele din prefața la volumul
Silentium (1980), în care Romul Munteanu abordează și anali-
zează poezia lui Osip Mandelștam ca pe o stare de conștiință. De
conștiință în criză: „Dependența stării de conștiință a autorului
de evenimentele unei epoci”. (Chiar dacă era mai adecvat să se
spună: conștiință supusă terorii.)
Ajunși la acest moment, să ne amintim că, în 1980, România
se afla în relativă opoziție față de URSS, astfel că la noi se puteau
face afirmații oarecum tranșante, încât prefațatorul Romul Mun-
teanu susține că versurile „Nimic nu se mai cade discuta,/ Nimic
nu mai e de învățat…” exprimă „un simțământ de inutilitate în
acele timpuri în care o preștiință a canoanelor sau a dogmelor,
susținute de un sistem excesiv de autoritar, bazat pe o gândire
unidimensională, înlătură prin coerciție orice alt tip de informație
sau de gândire personală”. De unde și disperata concluzie a poetu-
lui: „Să-mi fie gura cetluită/ În muțenia primordială” (Silentium).
Pentru ca exegetul să conchidă: „Dar epocile de acest gen s-au
repetat pe parcursul istoriei, iar reacția față de ele a fost extrem
de variată. Brecht spunea că într-o perioadă de represiune nu este
suficient doar să găsești adevărul. Semnificativă rămâne abilitatea
poetului de a-1 comunica.
Când un poet se găsește între frica ce generează tăcerea și do-
rința de-a comunica adevăruri fundamentale, starea sa este drama-
tică. Unul dintre numeroșii poeți chinuiți de tăcere, dar obsedați de
năzuința mult mai puternică de comunicare este Osip Mandelș-
tam”, tragismul existenței căruia „s-a instaurat mai mult în viața sa
decât în poezie. Consemnarea reacțiilor scriitorului față de anumite
evenimente istorice în creația sa lirică a apărut foarte rar, dar atunci
-234-
a avut un epilog tragic. Mărturiile despre viața și formația scriito-
rului nu scot în evidență o vocație de martir sau de erou care să-și
fi concentrat, cu orice risc, întreaga energie creatoare într-o direcție
opusă în mod vădit aceleia spre care mergea istoria din țara sa”.
O atitudine mai explicită prefațatorul și-o exprimă în urmă-
toarele opinii: „…drama unei personalități ce nu s-a putut integra
în noua lume de după revoluție. Osip Mandelștam apare mai de-
grabă ca o victimă care, alături de atâtea alte victime, a avut un sfâr-
șit tragic în 1938, într-un lagăr de tranzit, în perioada când excesele
stalinismului au provocat notabile consecințe și în viața literară”.
Trecând la cea de-a doua carte de poeme a lui Osip Mandelș-
tam, apărută în românește, în 1984, este de remarcat și tonalitatea
axiologică mai curajoasă a prefațatorului ei, Puiu Brăileanu, care
menționează că destinul tragic al autorului, deopotrivă cu „difi-
cultatea traducerii au făcut ca Mandelștam să nu devină cunoscut
dincolo de granițele patriei sale încă în timpul vieții”, chiar dacă
„a dat liricii ruse o poezie polivalentă, plină de nuanțe, conferin-
du-i profunzime și o mare bogăție de idei” și care „poate fi numit
un clasic cu limbaj modern”. Peste ani, tocmai astea au fost repe-
rele ce au făcut ca Mandelștam să fie recunoscut drept un poet de
anvergură universală.
Este de remarcat că prefațatorul citează, referențial, atât din
ediția O. Mandelștam, Stihotvorenia („Poezii”), apărută în 1974,
cât și din mărturiile și explicațiile biobibliografice ale Nadejdei
Mandelștam, intitulate „Contre tout espoir”, publicate la celebra
editură Gallimar din Paris în 1972. Vorbind despre copilăria po-
etului, prefațatorul reproduce din creația acestuia un catren din
1916, revăzut în 1927: „Dintr-un vârtej cumplit, nebun,/ Crescui
ca trestia foșnind deschisă/ Și cu nesaț, cu dor adânc și bun/ Tră-
geam în piept viața interzisă”. Deci în 1927, poetul revine, nuan-
țat, la ceea ce era tot mai dureros și mai evident în efortul său de
a respira o viață prohibită de puterea oficială.
În anul 1984, prefațatorul român este mai liber în opinii de-
cât puținii și precauții comentatori din URSS, subliniind, spre
exemplu, că Nikolai Gumiliov (fostul soț al Annei Ahmatova)
a fost executat în 1921 pentru atitudini contrarevoluționare. La
acea vreme, în URSS numele și cărțile lui N. Gumiliov erau puse
-235-
la index. Vorbește despre protagoniștii akmeismului, dar și de cei
ai futurismului, cum ar fi Aleksei Krucionîh, nume de asemenea
nedorit în contextul literar sovietic din acele vremuri.
Prefațatorul subliniază că, în mare parte, poezia lui Osip
Mandelștam „vibrează de destinul tragic al poetului, a cărui
moarte nu poate fi justificată”. Un alt aspect: e menționat fap-
tul că revoluția bolșevică nu l-a preocupat pe Mandelștam, acesta
primind-o cu răceală, poate chiar cu animozitate. Despre poziția
lui Mandelștam în societate, în viața literară, Puiu Brăileanu scrie
că el era tratat ca un outsider, situație „determinată de o epocă în
care domnește arbitrarul, cu decizii unilaterale”.
Nu poate fi trecută cu vederea următoarea formulă șovăielnică
a prefațatorului: „…Mandelștam ajunge la Voronej (1936–1937)”.
Însă semnele de adevăr și curaj apar în fraza următoare: „…aici
începe sfârșitul activității sale publice, perioada propriu-zisă” a
existenței poetului, care, subliniază Brăileanu, a murit într-un la-
găr. Sigur, astfel de nuanțe neplăcute puterii care l-a omorât nu
puteau să se strecoare în presa din URSS…
Tot aici apar și primele tentative de literatură comparată ru-
so-română în poezia modernă, relevându-se unele coordonate
prozodice comune între creația lui Osip Mandelștam și cea a unor
importanți poeți români – George Bacovia, Magda Isanos, Ben-
jamin Fundoianu și Emil Botta. Mențiunile sunt absolut fondate.
Astfel, citând poemul „Eu nicicând al nimănui n-am fost contem-
poran” (1924), prefațatorul amintește o atitudine și mai radicală
a lui Alexandru Philippide: „Niciun vers pentru contemporani”.
Ca un exponent al unei culturi francofile, cea română, prefa-
țatorul invocă posibile asemănări între creația lui Mandelștam și
cea a pictorilor francezi Pissarro și Claude Monet, referindu-se la
unele tablouri concrete ale acestora, inclusiv la „Liliacul” lui Mo-
net din Muzeul „Pușkin” din Moscova.
Apoi, din 1984, aveau să treacă exact trei decenii, pentru ca,
deja în secolul XXI, în anul 2014, la Editura Tracus Arte din Bu-
curești să apară alte cărți ale lui Osip Mandelștam. Este vorba de
două volume antologice de poeme, proză și eseuri, însoțite de un
amplu studiu introductiv, de tabel cronologic, de referințe istori-
co-literare și note. Primul volum se intitulează Soarele negru, titlu
-236-
extras din poemul „Această noapte e de necorectat” (1916), care se
încheie cu distihul: „Mă trezii în leagăn. Eram luminat/ De razele
negrului soare”. Imaginea e și mai dramatică, chiar zguduitoare,
dacă ne amintim de versul lui Victor Hugo: „Un affreux soleil noir
d’ou rayonne la nuit” („Un soare îngrozitor luminând noaptea”).
Al doilea volum al lui Osip Mandelștam se numește Timp
ilegal, titlu sugerat de versul „Timpule, tu ai fi ilegal” din poemul
„Astăzi s-ar putea scoate decalcul” (1931). Implicit, filarea ideat-
ică vine și dintr-un alt vers al lui Mandelștam, „Pentru-ncântări
ilegale te-așteaptă birul necruțător” din poemul „Să nu ispitești
graiuri străine…” (1933).
Un al treilea volum antologic, intitulat Veacul meu, fiara mea
(astfel începe și poemul „Veac”, 1922), a apărut la Editura Alfa
din Iași în 2016.
Mai trebuie adăugat că poemele lui Osip Mandelștam au
fost inserate în antologia Avangarda rusă. Poezia (Iași, 2006), 100
de poeți ai avangardei ruse (Constanța, 2008), Avangarda – jertfa
GULAG-ului (Iași, 2011), Manifestele avangardei ruse (București,
2012), Panorama poeziei avangardei ruse (Iași, 2016). Grupaje din
poemele lui Osip Mandelștam au apărut în cele mai prestigioase
reviste literare din România.
Cu modestia de rigoare vorbind, toate aceste ediții, volume
aparte și antologii, numeroasele publicații în presa românească
l-au avut de traducător, antologator, prefațator etc. pe… subsem-
natul, căruia unele poeme ale lui Mandelștam i se par spațioase
stații de tranzit prin cultura și civilizația Europei, a Lumii.
Acum să ne oprim, selectiv, la unele din calitățile, dar și defi-
ciențele traducerilor din volumele românizate; în 1980 și 1984, de
Puiu Brăileanu și Valeriu Bucuroiu.
Însă nu voi începe cu rodul muncii acestor doi autori-tra-
ducători, ci cu nepotrivirile, mai mari sau mai mici, din volumul
Silentium, care pornesc odată cu prefața, inexactități care vin și
din motivul că autorul acestor prolegomene, Romul Munteanu, a
apelat doar la surse franceze de documentare, necunoscându-le și
pe cele din matricea rusească. Spre exemplu, citim despre „explo-
zia unei alte scriituri, asemănată cu cea a păsărilor (Zaoum)”. Ei
bine, e vorba de limbajul transrațional al lui Velimir Hlebnikov,
-237-
Aleksei Krucionîh etc., și nu de faptul că păsările ar fi avut vreo…
scriitură. Munteanu ia termenul în formulă franceză – zaoum, în
transcripție românească el fiind, de fapt, zaum’ (rus. заумь).
Deja în al doilea poem din volum, traducătorul confundă „oko”
cu „okno”, adică „ochiul” cu „geamul”. De unde și devierea de la nu-
anțe eficiente, totuși lămuritoare în redarea mesajului din original.
Literalmente, distihul lui Mandelștam e acesta: „În marea bulboa-
nă e transparență și clarobscur,/ Și un geam sentimental albește”,
pentru ca în traducerea lui P. Brăileanu el să apară ca: „Imensă e
bulboana, în limpezimi și neguri/ Și-un ochi, cu dor în unda ei
albește”. Prin virtuțile sale, un traducător cu simț și auz perfecte ar
putea fi asemuit unui acordor de piane, de orgi, de harpe.
Drept dovadă că traducătorul român nu totdeauna cunoaște
polisemantismul unor cuvinte rusești, el traduce: „Ca Rembrandt,
mucenicul ce scrisese umbrele luminii”, în loc de: „Ca Rembrandt
ce pictase umbrele luminii”, deoarece verbul rusesc „pisat’” are și
sensul de „a picta”, nu doar de „a scrie”. În românește, există două
verbe distincte: „a scrie” și „a picta”. E un caz analog celui la care
mă referisem, mai demult, tot în România literară, când cineva
traducea un vers de-al Marinei Țvetaeva inadecvat, în loc de „pal-
mă”, folosind… „pensulă”. Pentru că rusescul „кисть” se „ramifică”
în mai multe echivalente: palmă, ciorchine, pensulă, ciucure/canaf.
Într-un poem-cheie, este grav inadecvată înlocuirea toponi-
mului „Leningrad” cu „Petersburg”. (Mandelștam mai folosește
și varianta „Petropolis”: „Brusc, primăvara s-a frânt peste hău –/
Neva-nghite viața-lumânare.../ O, stea între stele, orașul tău,/
Fratele tău, Petropolis, moare!”; 1918; trad. mea, l.b.)
Traducătorii trebuia să știe că „Petersburg” a existat doar până
în anul 1914 când, în război cu Germania, rușii consideră că e o
blasfemie ca nordica lor capitală să poarte un nume în formulă
nemțească, trecându-l în registru autohton: Petrograd. Ecoul aces-
tei „revolte” a durat 10 ani, până când, în 1924, după moartea con-
ducătorului bolșevicilor, metropola e rebotezată în „Leningrad”.
Prin urmare, poemul din 1930 al lui Osip Mandelștam chiar așa
se și numește, „Leningrad”, și nicidecum, nefiresc și deviant de la
ideația metaforică, „Petersburg”, precum îl dă traducătorul, proba-
bil dintr-un exces de… pudibonderie, de trecere a nuanței ideolo-
-238-
gic-bolșevice în anonimat. Ba mai mult, traducătorul plasează trei
asteriscuri în locul titlului pus de poet: „Leningrad”! Toate aceste
inabile intervenții de cenzură… pozitivă, credea, probabil, traducă-
torul, îi fac deservicii grave dramaticului poem al lui Mandelștam,
care se încheie cutremurător: „Eu locuiesc pe o scară neagră, și în
tâmplă, de ori o mie,/ Mă lovește, zmult cu tot cu carne, zbârnâitul
de sonerie,// Cât durează noaptea aștept oaspeți scumpi să vină pe
cărărușă,/ Noaptea-ntreagă mișcând cătușele lănțișorului de la ușă”.
Am reprodus traducerea mea, pentru că cea a lui V. Bucuro-
iu din Cele mai frumoase poezii (1984) mi se pare de un evident
decalaj ideatic față de original. E aceasta: „Pe scara de serviciu eu
locuiesc; ochi-mi sunt grei/ Și-n tâmplă mă lovește soneria smul-
să de la locul ei.// Și toată noaptea aștept oaspeți dragi ca pe niște
ghiduși/ Să miște lănțișorul împodobitelor uși”.
Într-un final tragic, zguduitor, cu, implicit, amenințarea că-
tușelor, nu au ce căuta… „niște ghiduși”! Și nu e vorba nicidecum
de „scara de serviciu”, ci de „Я на лестнице черной живу” = „Eu
locuiesc pe o scară neagră”. Acest „negru” nu e pus în vers de flori
de cuc. În versiunea lui V. Bucuroiu dramatismul este diminu-
at, aproape anihilat, la omiterea sintagmei „acute” din original:
„вырванный с мясом звонок” = „zmult cu tot cu zbârnâitul so-
neriei”. Iar ultimul distih e ratat definitiv, abătut în cu totul altă
albie semantică decât spune originalul: „И всю ночь напролет
жду гостей дорогих,/ Шевеля кандалами цепочек дверных”.
(Cuvânt cu cuvânt: „Și cât durează noaptea aștept oaspeți scumpi
(dragi),/ Mișcând (eu) cătușele lănțișoarelor de la ușă”. Ei bine,
acele lănțișoare nicidecum nu sunt unele ale „împodobitelor uși”
sau care ar împodobi, ele, ușa. (Traducătorul nu-și dă seama că
aici e vorba de o singură ușă, chiar dacă par a fi mai multe, la plu-
ral „дверных”.) Lanțul de la ușă nu e de podoabă, ci e cel, banal,
de securitate, nu?
Însă neînțelegerile petersburghez-leningrădene sunt perpe-
tuate prin decenii și în alte părți ale lumii. Să zicem, în antologia
de poezie turcă Înserare pe Bosfor, apărută la București în 2015,
Cevat Çapan i se adresează unui amic: „Leningrad, îl știi, este
orașul scriitorilor, mai târziu l-au numit Petersburg”. Ei bine, lu-
crurile stau invers. Pentru a rezolva sau, mai bine zis, a memoriza
-239-
ecuația toponimică a urbei de pe Neva Petersburg – Petrograd
– Leningrad – Petersburg e necesar să cunoști istoria și moti-
vația acestor alternanțe, rocade, întâmplate în 1703, 1914–1924,
1924–1991. Deoarece, nu fără temei, se crede că traducătorii ar fi
scriitorii cei mai erudiți. Și ar fi bine să fie astfel.
Aceste observații, altele care ar mai putea fi făcute, nu scad
din „valoarea românească” a celor două volume din poezia lui
Osip Mandelștam, editate la noi în anii 1980 și 1984. În mare, ele
rezonează cu calitățile, nu de puține ori și cu subtilitățile textelor
poetice ale originalului.
România literară
Nr. 51, 2016
Nichita Stãnescu
la Chis
, inãu
În prima decadă a lunii septembrie 1976, aveau să se țină
zilele literaturii sovietice în RSS Moldovenească, inclusiv cu mai
mulți oaspeți-participanți din „lagărul socialist”. Însă, foarte pre-
caut și secretos, precum era, Pavel Boțu, prim-secretarul uniunii
condeierilor de la Chișinău, se străduise să păstreze o taină aproa-
pe cazonă, de... contraspionaj, să zic, despre programul respecti-
vului eveniment. Oaspeții, participanții mai speciali, erau primiți
într-un cerc „restrâns și tovărășesc”, oficial-nomenclaturist, în
preajma lor aflându-se mereu Boțu, cei doi secretari adjuncți ai
săi, apoi secretarul de partid de la USM, mai micul secretar de
la comsomol, veteranii mai mult de partid decât de scris (dacă te
gândeai la ceea ce scriseseră totuși). Și nu prea mulți alții, poa-
te încă doi-trei, unul, obscur, dar atoateveghetor, de la secția de
ideologie și propagandă a CC al partidului. Astfel că nu se știa,
spre exemplu, nici la Casa Presei (zisă și – se știe de ce – Casa
presiunii), prin redacții (eu eram la Tinerimea Moldovei) că la acel
eveniment vor participa și doi scriitori români, unul dintre ei fiind
-240-
chiar Nichita Stănescu, numele și creația căruia – să nu pară in-
credibil azi! – pe atunci, la Facultatea de Filologie a Universității,
prin cenaclurile literare (la Chișinău activau vreo 7-8 de aseme-
nea grupări ale debutanților) erau populare.
De fapt, Nichita Stănescu și Mircea Tomuș fuseseră invitați
nu de Boțu (posibil, acesta ar fi dorit ca dânșii, transprutenii, mai
bine să nu fi participat – mai puțină bătaie de cap și tremuriciuri,
stresuri...), ci de mahării de la Uniunea Scriitorilor din URSS. Iar
dacă s-ar fi aflat că la gara din Chișinău, cu trenul București-Mos-
cova, va sosi nimeni altul decât celebrisimul Nichita Stănescu,
mai mulți scriitori tineri și studenți, întâi de toate, l-ar fi așteptat
pe peron. Însă, despre români, lumea nu știa, poate cu excepția a
doi secretari adjuncți ai lui Boțu. Prim-secretarul nu a binevoit să
meargă în persoană la gară, să-l îmbrățișeze pe ilustrul său con-
frate din dreapta Prutului.
În fine, chiar cu sosirea la gară începe ceea ce fusese purul
adevăr, iar unora li se părea că ceva din el ține de registrul băsni-
rilor.
Nichita coborî din vagon, după care îngenunche, aplecân-
du-se să sărute pământul sfânt al Patriei, dar constatând că nu e
pământ, ci asfalt, prinse a înainta în genunchi (avea pantaloni de
culoare deschisă) spre peretele gării, pe care îl sărută.
Boțu nu trimisese după Nichita vreuna din mașinile uniunii
scriitorilor (erau vreo trei, pare-se), ci Stănescu și Tomuș au fost
conduși spre un taxi. La volan – o rusoaică, sau vreo securistă, că-
reia i se sugerase să nu răspundă la provocările... românilor. Când
ajunseră la hotelul „Codru” (azi deja demolat, cu tot cu istoriile
lui, inclusiv cu cele ale lui Stănescu și cu bănuiala că acel pro-
iect arhitectural fusese plagiat după unul din Țările Scandinave),
galant cum era, Nichita vru să răsplătească tovarășa de la volan,
însă dat fiind că nu avea niciun ban sovietic asupra lui, își scoase
cămașa și i-o oferi șoferiței, mai și îmbrățișând-o, aceasta încer-
când totuși să... păstreze distanța. Femeia zâmbi strâmb, deschise
portbagajul și puse acolo cămașa poetului...
A doua zi, am mers cu delegația scriitoricească sovieto-inter-
naționalistă, amestecată, la 30 de kilometri depărtare de Chiși-
nău, la casa-muzeu „Alecu Donici”, unde i s-a dat cuvântul și lui
-241-
Nichita. Din pridvorul conacului de vechi moșieri, Stănescu rosti
memorabilul său discurs care, de atunci încolo, a tot făcut carieră
pe ambele maluri ale Prutului: „Suntem pentru prima oară aici
doi scriitori români, care am făcut cel mai lung drum din viața
noastră: de acasă până acasă”. Apoi a improvizat, ad hoc, câteva
versuri închinate celuia pe care Eminescu îl numise „cuib de înțe-
lepciune”, cu anii însă, din cele patru-cinci stihuri ale lui Stănescu
memoria mea reținând doar: „Donici, Donici, frunte înaltă! Do-
nici, minte luminată!”...
La întoarcere, am fost în același autocar cu Nichita și cu po-
etul Petru Zadnipru cu care, peste o zi sau două, trebuia să ple-
căm într-un grup la Ungheni. Blândul și omenosul Zadnipru, și
el înalt, bine făcut ca Nichita, avea grijă de confratele-oaspete, pe
care ba unul, ba altul îl ispiteau cu câte un gât de băutură: „Nichi-
ta, Nichita, te rog să nu bei, deseară avem recital la filarmonică...”
Seara, pe scena filarmonicii se adunaseră mulți poeți. Ce a
citit Nichita? Din nou memoria îmi joacă festa, dar poate de unde
nici nu-mi pusesem scop să memorizez de-a fir-a-păr acel specta-
col. Ar fi fost frumos să citească, să zicem, „Elegia a unsprezecea”,
însă textul ar fi cerut mai mult timp decât ofereau organizatorii.
Totuși, cu oarece certitudine, am impresia că a citit „Nimic nu este
altceva”: „Piatra îmi este verișoară/ Rudă de tată îmi este pomul/
Râul se trage din ochiul maică-mii/ Nimic nu este altceva”. Da,
chiar asta a citit! Cu subînțeleasa noastră rudenie românească mai
generală, precum interpretam noi după spectacol.
În ziua următoare, se simțea că organizatorii zilelor literaturii
sovietice și oarecât internaționale sunt impacientați, iar până la
noi, curioșii, a ajuns zvonul că Nichita, supărat, e gata să plece la
București înainte de încheierea manifestărilor. Motivul nemulțu-
mirii sale? Observase că, în timp ce presa de tot soiul, de la Chiși-
nău sau Moscova, le solicită interviuri, opinii altor participanți la
eveniment, pe ei, cei doi scriitori români, îi ocolește.
Și ce credeți? Nu peste mult timp, este solicitat pentru in-
terviuri și Nichita! Inclusiv de cineva de la oficiosul de partid
Moldova socialistă. Atunci el a și spus povestea cu: „Mulțumesc
tovarășului Vladimir Ilici Lenin, care a pus la cale marea revoluție
socialistă din octombrie, grație căreia un general rus, cu întreaga
-242-
sa familie, a luat-o încet-încet pe harta Europei în jos, din Voronej
spre Crimeea, apoi, pe mare, ajungând la Constanța, mai apoi sta-
bilindu-se la Ploiești, unde fiica sa Tatiana, viitoarea mea mamă,
rusoaică, l-a întâlnit pe viitorul meu tată, român, din împreunarea
lor născându-mă eu, Nichita Hristea, cel care vă vorbește acum.
Trăiască marea revoluție socialistă din octombrie și tovarășul Vla-
dimir Ilici Lenin!”. Subiectul avu ecou, se răspândi, Nichita se
liniști.
De acest caz îmi aminteam în cele câteva zile în care, în 2016,
am fost la Voronej, unde am hălăduit și pe locurile pe care pășiseră
viitorii bunici ai lui Nichita Hristea, generalul și fizicianul Nikita
Cereaciukin, și soția sa Maria, născută Tiurmorezova; pe unde a
pășit viitoarea mamă a lui Nichita, Tatiana, născută la Voronej
în 1910... Generalul și fizicianul Cereaciukin a fost profesor la
Școala de Cadeți din acest oraș, șeful Statului-Major al armatei
albgardiste a cazacilor de pe Don...
La Chișinău, Nichita o mai fi avut supărări?... Nu le știu pe
toate. Dar de una să-i zic... amicală, confraternă, îmi amintesc. Pe
când eram mai mulți scriitori pe Aleea Clasicilor din grădina pu-
blică, unul dintre prozatorii (buni!) de la noi, S.S., fără a cunoaște,
probabil, unele conotații mai speciale ale verbului „a mișca”, la
un moment dat, familiar și dezinvolt, unde face: „Mișcă, Nichita,
mișcă! Suntem așteptați...”. Acest cazon și ireverențios „Mișcă!...”
l-a supărat pe Stănescu. Însă prin strădania lui Mircea Tomuș si-
tuația a fost aplanată.
Sigur, apăreau mici scântei, așchii de adevăr sau de băsnire...
Astfel, se mai zvonea că Nichita ar fi avut o idilă de o noapte sau
două cu una din tinerele poetese de la Chișinău, numai că astea
păreau a fi baliverne curat... murdare; insinuări.
În fine, din întârzierea la autocarul care trebuia să mă ducă și
pe mine, scriitor neofit, cu câțiva corifei ai literaturii de prin Kâr-
gâzstan sau Turkmenistan la Ungheni, mi s-a întâmplat norocul
să petrec o amiază și o după-amiază în compania lui Nichita.
În ajunul plecării, întârziind cu prietenii până pe la ore mici,
m-am trezit ceva mai târziu și, dimineața, când am ajuns la hote-
lul „Codru”, autocarul cu echipa condusă de Petru Zadnipru, în
care trebuia să mă aflu, deja plecase spre Prut, fără... să-l treacă,
-243-
poposind la Ungheni. Eu, derutat, abătut, iată, sunt interpelat de
Pavel Boțu, care coborâse din „Volga” sa: „Ce faci, tinere?!”. Îi spun
ce-i spun. „Nu e o problemă. Iată, împreună cu Gheorghe Dmi-
trievici (Vodă) veți însoți oaspeții la aeroport; unii pleacă ceva
mai devreme.” Ei bine, propunerea m-a bucurat, Gheorghe Vodă
fiind filotimul meu, cel care mi-a susținut și a prefațat cartea de
debut, apărută în aprilie a aceluiași an 1976. La aeroport poate că
am plecat o dată sau de două ori, conducând nu mai țin minte pe
cine, decât pe un scriitor ungur care avea numele Dracul. Exotic
și pe înțelesul nostru. Iar după ce ne-am îndeplinit pe cinste misi-
unea, nea Gicu, poetul Vodă, mă ia cu el în restaurantul hotelului,
unde, într-o nișă destul de încăpătoare, a doua pe stânga (asta o
țin minte), se găsiră locuri și pentru noi doi, la o masă la care se
aflau Nichita Stănescu, Mircea Tomuș, Pavel Boțu, Aureliu Busu-
ioc, Victor Teleucă, poate și altcineva, dar, sigur, și ăla de la CC cu
ideologia și propaganda.
Eram în stânga lui Tomuș, Tomuș – în stânga lui Nichita.
Mircea Tomuș remarcase că eu aș avea un costum de blugi bleu
exact ca acela al fiului său. Unii din cei prezenți au citit versuri,
eu chiar „sugerându-i” lui Victor Teleucă un text din proaspătul
său volum apărut, Sensul horelor, pe care urma să-l prezint în Ti-
nerimea Moldovei. Ceva mai pe larg, poemul l-a comentat Mircea
Tomuș. Uite acolo Nichita a citit „A unsprezecea elegie”, pentru
care nu ar fi avut timp suficient pe scena filarmonicii.
La un moment dat, Pavel Boțu, ca amfitrion-șef, se ridică și
– ce credeți că face? – rostește un toast pentru... „Leonid Ilici Bre-
jnev, mare om de stat, lider mondial” etc. Noi, cum să procedăm?
Ne ridicăm în picioare și bem pentru ce s-a propus.
Ei bine, după o pauză de „Negru de Purcari” sau, poate, de
„Cabernet”, Mircea Tomuș zice: „Nichita, acum un timp, și tu ai
fost la un mare om de stat. Poate spui ceva?” Stănescu se ridică
– ce să-i faci, așa a fost, – rostind un toast pentru tovarășul... Ni-
colae Ceaușescu. Bineînțeles, iar în picioare, am ciocnit paharele,
închinând pentru ce ne îndemnase ilustrul coleg.
Și la acea agapă prelungită până mai târziu, Nichita avea o
ținută dezinvoltă, nonconformistă. Gravitatea oficioșilor nu-l
timora, de parcă nici nu i-ar fi observat.
-244-
Bineînțeles, peste patru decenii și ceva trecute, mărturiile
vin oarecum mai dez-afectate, însă unele momente ale acelor în-
tâmplări excepționale, precum le trăiam eu atunci, le pot invoca
aproape cu precizie. Era fascinația unui mare poet, poate că azi
considerat ceva mai puțin important, depinde... Acum câțiva ani,
mă mira elanul înnegurat al unor autori ce nu se remarcaseră prin
mare lucru în scrisul românesc, dar care, aflați în umbra imensă
a lui Nichita Stănescu, încercau să-i găsească păcate magistrului
lor nedeclarat sau de care se deziceau în mod ipocrit. Îi blamau
creația la nivelul căreia nu se vor putea ridica ei înșiși, îi dădeau în
vileag cine știe ce mici metehne, de care, de altfel, ei, crâcnitorii
mărunți, sufereau și suferă înzecit mai mult.
Speram să-l mai revăd pe Nichita. Ba, într-o vreme, se zvoni-
se că Stănescu va veni din nou la Chișinău. Însă nu a sosit. Cică,
între timp, s-ar fi îndrăgostit lulea, etcetera...
Însă a fost să mă întâlnesc cu Poetul doar implicit, să zic; doar
cu umbra și creația sa.
În ultima decadă a lunii august din 1984, în RSS Moldo-
venească au avut loc din nou zilele literaturii sovietice, plus oas-
peți din țările lagărului socialist. În deplasarea noastră în orașul
Bălți (unde, de altfel, își făcuse stagiul militar Zaharia Stancu, la
roșiori), în librăria „Prometeu”, cineva găsise și procurase unicul
exemplar din volumul lui Nichita Stănescu, tradus în rusește și
apărut la Moscova. Poetul armean Ghevorg Emin se întristase –
ar fi dorit să aibă și el un exemplar. Zicea că traduce din poezia lui
Nichita Stănescu, pe care îl numea „derviș falnic”. Îmi aminteam
că ei se cunoscuseră în septembrie 1976. Iar cartea de poeme în
rusește a lui Nichita apăruse chiar în acel an 1984 la Moscova,
însoțită de o prefață a lui Iuri Kojevnikov, cel care tradusese și din
Eminescu, Blaga, Bacovia, scriind cu competență despre literatu-
ra română. Prin urmare, Nichita Stănescu nu văzuse cartea, nu o
ținuse în mâini: în decembrie 1983, Poetul plecase la ceruri, însă
spiritul lui mai dăinuia printre noi.
A doua zi, dimineața, din holul hotelului „Codru”, îi telefonez
în cameră lui Ghevorg Emin, spunându-i că i-am adus exempla-
rul dorit, aflându-l în biblioteca mea personală. Colegul armean
coborî, mulțumindu-mi, la rândul său dăruindu-mi placheta sa
-245-
de poeme, editată în 1977 la Moscova, în colecția revistei Ogo-
niok. Îmi amintesc că se apropiase de noi poetul din Kazahstan
Oljas Suleimenov, lăudându-l pe Emin pentru minunata sa voce,
cu care, în ajun, cântase psalmi într-o biserică din Bălți. Iar Emin
îmi scrisese pe coperta cărțuliei sale următoarele: „Lui Leo But-
naru – această carte în schimbul unui cărți bune de Stănescu.
1984.VIII.23”.
Mai e de spus că, în timpul agapei amintite de la „Codru”,
în 1976, după ce ascultă versurile unor colegi de-ai săi chișină-
uieni, lui Nichita Stănescu îi veni ideea să publice la București o
antologie a poeților contemporani din stânga Prutului. Noutatea/
intenția a fost transmisă din om în om și mai mulți dintre noi
i-au oferit lui Nichita cărțile lor. Apoi se spunea că acele volume,
trecute de Stănescu prin vămi, ducându-le la București, aveau să
ajungă la poetul și actorul Arcadie Donose, care a alcătuit din ele
florilegiul din creația poeților din stânga Prutului, intitulat Con-
stelația lirei, editat la Cartea Românească în 1987. Poate că nu e
cea mai reprezentativă selecție. Însă a fost prima și binecuvânta-
tă, implicit, de Nichita. După care au urmat antologii și volume
consistente din poezia autorilor din Estul Românesc, dintre Prut
și Nistru.
La Chișinău, există Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”.
În cartierul Botanica, se află strada Nichita Stănescu, ce se întinde
de-a lungul parcului Valea Farmecelor. Excelentă învecinare cu
farmecul metaforelor marelui Poet. Pe aleea clasicilor din Grădina
Publică „Ștefan cel Mare” se află bustul Poetului, unde, în anul
2013, un grup de scriitori din stânga Prutului am făcut poze cu
Nichita (imaginea lui în plină statură!) exact în locul în care, la în-
ceput de septembrie 1976, îl surprinsese artistul-fotograf Nicolae
Răileanu. După 37 de ani, ne-am reîntâlnit cu Poetul, în semn
de omagiu întorcându-i, de la inimă, gestul său din acea clipă din
istoria literaturii române, cred.
România literară
Nr. 26, 2019
-246-
Despre numele bunicilor
lui Nichita Stãnescu
Nu știu dacă, în românește, s-a referit cineva la originea nu-
melui de familie Cereaciukin. Însă acesta este unul destul de in-
teresant, cu… subtexte genealogice mai speciale, constat, gândin-
du-mă că Nichita Stănescu putea prelua unele nuanțe din obârșia
de botez a semințeniei sale pe linie maternă.
Numele Cereaciukin este format din supranumele (porecla)
„Cereaciuk”, cu rădăcini ucrainene, ducând spre „cerciuk”, care era
varianta livrescă a cuvântului „cerneț” (cum ar veni, „cernitul”),
în traducere însemnând „monah/călugăr”. Pe de altă parte, este
puțin probabil ca Cereaciukinii să fi fost monahi, deoarece aces-
tora le era interzis să aibă familie, copii. Mai curând, Cereaciukin
putea fi numit omul cu un mod de viață ascetic.
În ce-l privea pe Nichita, poetul nostru, nu prea avea el ceva
în comun cu ascetismul…
Nu pot spune nici dacă se știu unele lucruri esențiale despre
originea și devenirea ca militar de profesie a bunicului Nikita Ce-
reaciukin. El a fost un cazac născut în stanița Konstantinovka din
Primul District al regiunii Armatei de pe Don (azi: orășelul Kon-
stantinovka, regiunea Rostov; cam de pe la Șolohov, să zicem). Era
fiul sotnicului (ofițer de cazaci, echivalent în grad cu locotenentul)
Vasili Kornilovici Cereaciukin, născut în stanița Kocetovskaia. Ni-
kita Cereaciukin a fost elev în Corpul de Cadeți de pe Don, al șco-
lii de cavalerie din Nikolaev (de gradul întâi), după care a absolvit
cursurile de pe lângă Direcția Principală a Instituțiilor Pedagogice
Medii. În septembrie 1892, i se acordă gradul de sublocotenent de
cazaci (horunjii), peste patru ani – cel de sotnic, în 1899 – de esaul
(grad între locotenent și căpitan), în iunie 1903 – căpitan, iar din
aprilie 1906 – superior în armată (starșina = maior).
A participat la Primul Război Mondial. A avut mai multe
funcții în regimentele de cazaci de pe Don, apoi a fost ofițer-edu-
cator în Corpul de Cadeți din Voronej.
-247-
 A participat la Războiul Civil din Rusia, la răscoala cazacilor
de pe Don contra bolșevismului. În 1918 este avansat la gradul de
locotenent-colonel, în 1919 – cel de general-maior.
Există câteva versiuni ale evacuării familiei Cereaciukin, care
s-a întâmplat pe 2 noiembrie 1920 din orașul Eupatoria din Cri-
meea pe dragorul „T-412”. Unii spun că a ajuns în Constantino-
pol, de unde, peste o lună, ar fi plecat în România. Alții susțin că,
de fapt, pe timp de vreme rea, nava s-ar fi rătăcit, în loc de Turcia
ajungând în portul Constanța. Altcineva se dă cu părerea că fa-
milia generalului Cereaciukin nu a reușit să se îmbarce pe ultima
navă care pleca din Crimeea spre Constantinopol și a ajuns, pe o
barjă, în România. Versiuni ca niște opinii aproximative, precum
ar spune vreun matematician…
Apoi familia Cereaciukin se stabilește la Ploiești, unde, în
1933, fiica Tatiana se căsătorește cu Hristea Stănescu. Aici, în
1948, moare bunicul poetului, Nikita Cereaciukin. Însă istoricul
literar Mircea Coloșenco lansase ipoteza că aceasta ar fi avut un
frate, Aleksandr, care chiar l-a depășit în ierarhia militară rusă,
ajungând la gradul de general-locotenent: „Din alte documente
(date publicității prin internet) reiese faptul că bunicul poetului
a avut un frate, Aleksandr Vasilievici Cereaciukin (1872–1944)
...ajuns la gradul de general-locotenent în Statul-Major al Oas-
tei Donului, a absolvit Școala de Artilerie «Mihail» și Academia
«Nicolae» a Statului-Major General. A fost pe front în timpul
Primului Război Mondial, în 1917 era comandantul Diviziei 2 de
cazaci, cu grad de general-locotenent. În 1918 este reprezentantul
hatmanului Donului pe lângă hatmanul Skoropadski din Kiev.
În 1919 este numit comandantul Corpului de Cadeți ai Donului,
cu care se evacuează, în anul următor, în Egipt, unde domiciliază
până la lichidarea Corpului (1923). Se mută în Franța și lucrează
la o uzină de automobile din Paris. Până în 1930 a fost președinte
al Uniunii de Artileriști ai Donului din Paris. În timpul celui de
al Doilea Război Mondial se mută la Nisa, unde decedează, fiind
înmormântat la cimitirul rusesc Cocad” (România literară, nr. 15,
2017). Ei bine, chiar și datele de pe internet trebuie comparate,
analizate. Pentru a se vedea că, chiar dacă ambii generali aveau pa-
-248-
tronimul Vasilievici, era vorba totuși de doi Vasili diferiți, bunicul
lui Nikita Cereaciukin fiind al lui Kornil, iar al lui Aleksandr – al
lui Andrei. Plus că ambii viitori generali sunt născuți în același
an, la diferență de... 16 zile: Aleksandr – 18.III.1872, Nikita –
3.IV.1872.
Bunica lui Nichita Stănescu pe linie maternă a fost Maria
Iosifovna Tiurmorezova, născută în 1873 în familia unei starșini
(maior de cazaci). Mama poetului nostru, Tatiana, născută la Vo-
ronej în 1910, a mai avut doi frați: Vasili (27.X.1899 – ?), ofițer
de cazaci; Iosif (1904 – ?), pisar. În 1921 ambii se mai aflau în
România.
Numele bunicii, Tiurmorezova, constă din două rădăcini
substantivale: тюрма și рез („tiurma” și „rez”). În vechile graiuri
rusești, „tiurma” însemna „închisoare, ocnă, temniță”. De cele mai
multe ori, la ocnă nimereau oamenii cu carte, „liber-cugetătorii”,
neagreați de autorități, astfel că, în popor, atitudinea față de atari
locuri de detenție nu era univocă. Spre exemplu, unul din pro-
verbele rusești spune: „Pe cel curajos caută-l la ocnă, pe cel prost
– printre popi”.
În ce privește cuvântul „rez”, el e folosit cu sensul de „lot de
pământ atribuit cuiva; o postată dintr-un ogor mai mare”. Astfel,
etimologii presupun că numele Tiurmorez era dat unui om pe
moșia căruia se afla ocna locală sau ar fi existat pe timpuri.
Conform altei versiuni, a doua parte din numele în cauză se
trage din verbul rezat’ = „a tăia”, în sensul de „a meșteri ceva, a
tăia cu ferăstrăul, a despica”. În acest caz, numele Tiurmorez era
atribuit cuiva care construia închisori.
Ba se mai spune că, în structura și posibilele sale sensuri, sub-
texte, numele Tiurmorez(ov) este un adevărat monument al scri-
sului și culturii slavone.
România literară
Nr. 5, 2017
-249-
 De unde vine ,si ce înseamnã
numele Jivago?
Între anii 1946 și 1955, Boris Pasternak își scrie una din prin-
cipalele cărți, romanul Doctorul Jivago, în care sunt abordate eter-
nele ecuații viață-moarte, întemeierea existenței umane pe/în cul-
tură și istorie, rolul artei și al naturii întru depășirea dizarmoniilor
pe care le cauzează moartea, războiul, revoluțiile etc. Romanul nu
este acceptat de editurile sovietice, apărând în Italia (1957), după
care urmează versiunile engleză, franceză, germană, suedeză. În
1958, lui B. Pasternak i se acordă Premiul Nobel, fapt ce declan-
șează în URSS o furibundă campanie denigratoare la adresa sa*.
Până la apariția romanului lui Boris Pasternak Doctorul Ji-
vago, în onomastica rusească nu a existat numele Jivago. Iar dacă
admitem că cineva dintre părinți ar fi dorit să-și boteze fiul cu un
astfel de nume, reacția preotului, ce ar fi trebuit să afunde pruncul
în cristelniță, sau cea a funcționarului ateu de la serviciul stării
civile ar fi fost una neunivocă, mai curând dezaprobatoare. Chiar
dacă părinții i-ar fi spus preotului că acest nume, Jivago, ei l-au
dedus și adaptat din sfântul text al Bibliei, nu se știe dacă ar fi
primit binecuvântarea. Pentru că nu e sigur că slujitorul bisericii
s-ar fi lăsat convins, argumentându-și reticența tot în baza unor
argumente biblice. Nu, nu, numele Jivago nu e unul suspect, legat
de conotații negative. Din contra însă... – și preotul ar fi căutat
argumente cât mai convingătoare ca să abată pe o altă cale nobila
intenție a părinților care se gândeau să-și numească odrasla Jivago
și care veniseră pregătiți, cu trimiteri exacte la două citate, una din
Evanghelia după Matei (16 : 16), cealaltă din Evanghelia după Ioan
(6 : 69). Iar cititorului român, ba chiar celor mai buni cunoscători
ai Bibliei de la noi, de-ar fi să deschidă paginile testamentare la
versetele respective, dacă nu ar cunoaște slavona și nu ar citi tex-
tele sfinte chiar în această limbă, le-ar fi imposibil să înțeleagă de
unde a extras totuși Pasternak numele Jivago, care, până la roma-
nul său, nu a existat în onomastica rusească.
-250-
Ei bine, Olga Ivinskaia, iubita scriitorului, a găsit de cuviință
să fabuleze, admițând că Jivago ar fi existat totuși în registrul nu-
melor proprii rusești, de unde ar fi imprimat-siglă pe, să zicem, ca-
pacul unei guri de canal sau pe altceva aflat în locurile publice. Iată
ce versiune inventează doamna: „B. L. (Boris Leonidovici Paster-
nak – l.b.) mergea pe stradă și s-a împiedicat de o placă de fontă ce
avea imprimat pe ea «autograful» fabricantului «Jivago». Și a decis
ca el (protagonistul romanului – l.b.) să se numească chiar așa, ca
vreun necunoscut, ce se trăgea sau că dintr-un mediu negustoresc
sau că din unul cvasiintelectual – acest om va fi eroul său literar”.
Prea prozastică versiune chiar și pentru un personaj de proză, plus
că arhivele industriașilor ruși nu au scos la iveală niciun Jivago.
În fine, explicația autentică avea să o dea însuși Boris Paster-
nak într-o discuție cu Varlam Șalamov, scriitorul care petrecuse
ani mulți în GULAG. Când interlocutorul se interesă de unde
a apărut numele protagonistului, Jivago, Pasternak lămuri: „E o
istorie deloc simplă. Încă de copil, am fost impresionat foarte tare
de unele versete dintr-o rugăciune bisericească...”
Și scriitorul reproduse unul din versete, în care apare epitetul,
nu substantivul, jivago (живаго). Ei bine, în versiunea românească
a Bibliei bineînțeles că adjectivul respectiv e unul „autohton” și,
pentru un necunoscător de slavonă, el nicidecum nu duce spre
numele protagonistului din romanul lui Pasternak.
Iată, în românește, versetele biblice în care (nu) apare jivago:
„Răspunzând Simon Petru a zis: Tu ești Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu Celui viu” (Matei, 16/16).
„Și noi am crezut și am cunoscut că tu ești Hristosul, Fiul
Dumnezeului Celui viu” (Ioan, 6/69).
Să dăm și variantele lor originale, în slavonă:
„Ты еси воистину Христос, сын Бога живаго” – „Simon
zhe Piotr, skazal: Tî esi voistinu Hristos, sîn Boga jivago”;
„И мы уверовали и познали, что Ты Христос, Сын Бога
живаго” – „I mî uverovali i poznali, chto Tî Hristos, Sîn Boga
jivago”.
Prin urmare, epitetul „jivago” în românește e: „Celui viu”, în
traducere biblică, iar ca să fie mai aproape de cel slavon, să ne
gândim și la variantele: Viul/Viului = Jivago.
-251-
 Să revenim la mărturisirea lui Pasternak: „Eu repetam acest
verset («Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu») și, copil
ce eram, puneam virgulă după cuvântul «Dumnezeu». Ca și cum
apărea un (alt) nume tainic al lui Hristos, «Jivago» («Celui viu»).
Eu nu mă gândeam la Dumnezeu cel viu, ci la unul nou, al cărui
nume, «Jivago», îmi era accesibil doar mie unuia. Viața întreagă
mi-a trebuit pentru ca acea senzație a copilului să devină realitate
– să-i pun acest nume personajului romanului meu. Iată istoria
adevărată, «substratul» alegerii. În afară de asta, «Jivago» ar putea
fi asemenea unor nume siberiene sonore și expresive, cum ar fi
Mertvago (Mortului), Veselago (Veselului). Aici, simbolul coinci-
de cu realitatea, nu o încalcă, nu-i contravine”.
Așadar, în numele de familie al lui Iuri Andreievici genitivul
adjectivului s-a transformat în cazul nominativ al substantivului,
devenit numele unui intelectual rus de la începutul secolului tre-
cut; nume cu o dublă motivație – și simbolică, și obișnuită, când,
precum remarcă unul din cercetătorii creației lui Pasternak, se în-
tâmplă acea „explicare a adevărului în lumina cotidianului” din
textele liturgice, care îl uimește pe Iuri Jivago.
Autorul a adoptat/„cultivat” programatic paralelele sacru –
profan, împământenirea inflexiunilor biblice, punerea lor în relație
cu dimensiunea și importanța (atât cât există acestea) omului, vie-
ții și visurilor acestuia.
Probabil, dacă nu trăia/scria într-o țară în care una din com-
ponentele cenzurii era și ateismul acerb, numele romanului era
altul. Una dintre variante era „Moarte nu va mai fi” („Смерти
не будет”), epigraful ales de autor fiind versetul 4 : 21 din „Apo-
calipsa Sfântului Ioan Teologul”: „Și va șterge orice lacrimă din
ochii lor și moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici
durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut”. Ecourile aces-
tui epigraf, la care autorul a renunțat, precum am presupus, din
cauza nedorinței de a se confrunta prea fățiș cu cenzura, de a o
ațâța, apar în meditațiile protagonistului romanului, care con-
sideră că arta e un fel de scriere în continuare, „de completare”
(«дописывание») a Revelațiilor dumnezeiești din „Apocalipsa”.
După îndelungi meditații și frământări etice, Iuri Jivago „înțele-
ge clar că arta, totdeauna, fără încetare, este preocupată de două
-252-
lucruri. Ea reflectează mereu la moarte și necontenit prin asta
izvodește viață. Marea, adevărata artă este cea care se numește
Revelația lui Ioan și cea care o continuă”.
În concepția autorului, deci și a doctorului Jivago, în viață
trebuie să vină și momentele în care ne dăm seama de erorile (pă-
catele) pe care le-am comis, dar și de jertfele care ni s-au cerut,
pe care trebuie să le deplângem, pentru a fi în stare și de pioasa
încântare pentru toate cele create de puterea supremă. Din acest
motiv, se mai spune că romanul Doctorul Jivago trebuie citit sau
recitit tocmai în cele mai dramatice momente ale vieții omului,
încât pentru unii disperați se poate întâmpla minunea dintr-un
poem al doctorului Jivago, alias Pasternak: „Viața reveni la fel fără
motiv/ Cum se curmase, straniu, altădată”.
__________________
*Pentru această mare faptă artistică a sa, Boris Pasternak este exclus
din Uniunea Scriitorilor, la un stadiu incipient punându-se pe rol chiar un
dosar ce stipula „trădarea de țară”. B. Pasternak refuză premiul. (Printre
altele, în Declarația TASS din 2.11.1958 – ca în timp... de război, nu?! – se
spunea: „În cazul în care B.L. Pasternak va dori să părăsească pentru tot-
deauna Uniunea Sovietică, orânduirea socială și poporul pe care le-a ca-
lomniat în opul său antisovietic Doctorul Jivago, organele oficiale nu-i vor
crea impedimente. I se va oferi ocazia să plece din Uniunea Sovietică și să
încerce personal toate «minunățiile raiului capitalist»”. Astfel, se anticipa un
alt caz – cel al lui Soljenițîn.) Diploma și medalia Premiului Nobel avea să
le primească, în 1989, fiul scriitorului.
România literară
Nr. 11, 2017
Unele din primele mele
traduceri
Pe când pregăteam pentru editare antologia Traduceri din
secolele XX–XXI (Iași, 2013), îmi aminteam că, prin ani, tradu-
sesem și din alți autori din lumea mare, însă nu eram dispus să
-253-
răscolesc prin maldăre de mape, să răsfoiesc zeci de caiete, ca să
găsesc munca (...deplină!) de românizare a poeziei altora în ju-
nețile mele. Mă văzui nevoit să renunț și la căutarea unor texte
ale letonului Vitauts Ļūdēns, pe care eram sigur că le tradusesem
cândva, foarte demult.
Însă, până la urmă, tot a trebuit să intru, necruțător, în mape și
caiete „gospodărite” acum mai multe decenii, din care să recuperez
câte ceva, dar să și trimit în neant sute de pagini. Această îndelet-
nicire nostalgică, dar și... inclementă, uneori îmi oferă și surprize
plăcute. Astfel că, într-un manuscris (...bineînțeles, îngălbenit...)
găsesc și două poeme de ale lui Vitauts Ļūdēns, cu mențiunea că
le-am românizat în iunie 1973, pe când eram militar. (Asta mi
se întâmplase în tinerețea postuniversitară: „ridicat” din redacția
ziarului Tinerimea Moldovei și, timp de doi ani, recrutat-obligat
ca scriitorul și jurnalistul român L.B. să fie și... ofițer sovietic.)
Textele respective le-am românizat cu caractere rusești, cum eram
nevoiți să scriem pe atunci noi, cei din stânga Prutului. Le public
aici, inserând și facsimilele lor (oarecum ciudate deja!) în primă
schiță.
Apoi unele mențiuni de pe una din acele file: tradus la
18.06.1973, într-o noapte de gardă, când îl pedepsisem, nu mai
țin minte din ce motive, pe unul din subordonați, pe armeanul
Movsesean, un sergent cam năzbâtios, dar, de altfel, flăcău de
toată isprava. Pe fila celui de-al doilea poem, „Luntrea lunecă...”,
menționam (deja cu alfabet românesc; scăpasem de serviciul mili-
tar!) că reluasem traducerea în iulie al aceluiași an, când mă aflam
în concediu post-kaki chiar în Letonia, la Riga, unde m-am în-
tâlnit cu câțiva prieteni, tineri scriitori, cu care am participat și la
întâlniri cu publicul, citind, în românește, și aceste două poeme ale
lui Vitauts Ļūdēns. Tot atunci, poetul Knut Skuijenieks tradusese
pentru conaționalii săi și câteva poeme de ale mele.
Pe Knut îl cunoscusem chiar la el acasă, în orășelul Salspi-
ls, la 25 de kilometri de Riga. Spătos, bărbos, afabil și, aparent,
mereu binedispus, Knut să fi avut pe atunci abia 4-5 ani de când
revenise din Gulag, unde fusese închis pentru atitudinile sale te-
merare contra imperialismului ruso-sovietic. Încă nu avea dreptul
să publice creațiile proprii, permițându-i-se să semneze doar tra-
-254-
duceri. Era preocupat de folclorul balcanic, începând să transpună
în limba dainelor (și) balada „Miorița”, cea cuvântătoare în limba
doinelor. Îmi spusese acest lucru și, brusc parcă, se însenină la
chip când, prin geamul deschis (eram în iunie), prinse a răzbate…
plânsul fiului său mic. „Știi cum îl calmez?”, mă întrebă oarecum
exaltat noul meu prieten baltic. „Hai, hai să vezi!”, mă invită el în
casă, unde își luă pruncul în brațe și pornise picupul. Răsună…
„Miorița” în zicerea lui Tudor Gheorghe! „Nu exagerez, e fapt
verificat: tocmai această muzică îl liniștește pe piciul nostru. Ba
uneori chiar el mă ia de mână (puiuțul leton să fi avut doi anișori
– l.b.), ducându-mă spre picup, să-i pun balada voastră”, conchise
Knut. Pentru unii ar părea o frumoasă băsnire ceea ce spun eu
aici, însă veridicitatea cazului o poate confirma și azi Maria Ma-
covei-Briede, soția poetului Leons Briedis: era prezentă și ea la
întâmplarea cu balada „Miorița” adorată de un pruncușor blond
acolo, în Letonia.
Iar marele recital de daine, și nu numai, avea să se întâmple
în patru-cinci seri în care, cu câțiva prieteni letoni „recrutați” de
Knut, am găzduit într-un cătun depărtat de Riga. Se cântau în
cor, armonios, daine, cântece folclorice, patriotice, cuvintele unuia
sunând – din câte mi s-a tradus – cam așa: „Pe baionetele noastre
răsare soarele/ – Înainte, frați letoni, spre răsărit!”. Knut își pusese
pe cap o cască din ultimul război și bătea pas de front pe podelele
scârțâitoare ale casei din bârne. De fapt, serile literar-artistice se
țineau într-un... horn enorm, în care, cândva, se afumau jamboa-
nele, gospodarul, din câte se putea înțelege, fiind unul înstărit.
Knut cu ai săi au curățat hornul de funingine, l-au amenajat, astfel
încât acel loc spațios ajunsese sală de concert, nu alta!
Pe Knut Skujienieks l-am revăzut peste două decenii, în no-
iembrie 1994, pe nava maritimă „World Renaissance”, la bordul
căreia circa 400 de scriitori din cam 30 de țări se întruniseră la un
simpozion-croazieră, plutind pe trei mări, cu intrare și în portul
Constanța.
-255-
 Vitauts Ļūdēns (1937–2010)

-256- -257-
 Cânt de slavã pentru
cãciulit,a greieras
, ului
Slavă ție, verde căciuliță-n minuscule carouri a greierașului!
Slavă pânzei tale urzite din cele mai fine sunete ale primei
zile de vară. Le-au tors albinele și fluturii, în stative alese le-au
țesut bondarii.
Slavă căptușelii tale molcuțe, ușoară ca respirația răchitelor,
încât căciulița nu apasă greu pe frunte. Iar frunții greierașului tre-
buie să nu i se pricinuiască oarece rănire oricât de mică. E fruntea
muzicantului. Iar dacă greierașul nu și-ar zice cântul, s-ar usca și
bradul, și mesteacănul. Grâul s-ar pătuli... Aici, pe pământ, noi nu
avem nevoie de liniștea întru totul pură. Putem viețui în liniște
doar când ea e întrețesută cu glasul de greier.
Slavă și cozorocului tău ce e cât o unghie. El apără de grindi-
nă ochii greierașului. Iar ochii greierașului sunt ochi de muzicant.
Ei citesc notele albăstrelelor și romanițelor, cărora unii deja le-au
și uitat sunetul. Irepetabile melodii ale albăstrelelor și romanițelor
cu care totdeauna începe cântul codrului și al apelor. De cum vine
vara, dați-le greierașilor toate microfoanele, le puneți la dispoziție
televiziunea și radioul. Cântul greierașilor e aerul curat. Eu cred în
munca omului care poate asculta, evlavios, un greier.
Slavă ție, verde căciuliță-n minuscule carouri a greierașului!
Mânuța purtătorului tău te va flutura pe urmele verii ce pleacă.
Apoi, scuturând polenul florilor de pe arcuș și vioară, greierașul
le va înveli cu grijă în pânza ta, frumoasă căciuliță. După care va
pleca undeva... acolo... – nu se știe unde.
La geam, iarna va șopti povestea căciuliței greierașului, în ca-
re-s învelite vioara și arcușul, tăinuite în cel mai uriaș, cel mai
adânc nămete.
* * *
Luntrea lunecă lin,
Țărmul pleacă departe-ndărăt, până se transformă în orizont
și el.
-258-
În brazii și stejarii încă verzi, mai doarme vara,
Iar peste ei – al toamnei sânge rece.
Vom fi nevoiți să ne-afundăm iar în monotone zile gri
Ce nu vor încălzi pământul – noi va trebui să-l încălzim.
Va trebui să încălzim oameni, pisoiași, păsări, căprioare.
Dacă ești om, tu trebuie să poți și să știi a încălzi.
Trebuie să știi a ocroti urecheații din livezile din Usma,
Să veghezi, pentru ca nu care cumva lupii răi să dea prin
Dundaga,
Să pleci pe urma jderilor, să prinzi lincși și vulpi.
Să cureți zăpada în Elgava, să cureți nămeții din Bauska
Și, ca un copil neobosit, să iei în brațe Riga toată,
Strângând-o la piept și încălzind-o lung-prelung.
Revista de traduceri literare
Nr. 39, 2019
Nit,icã... cenzurare
sau fireascã adaptare,
contemporaneizare?...
Se întâmplă că trebuie să dai în românește extrase din Biblie
reproduse și în limba din care traduci, pentru a te convinge că
există diferențe, uneori de neglijat, între versiunea românească și
cea, să zicem, rusească. Astfel, versetul 21/21, III Regi, în româ-
nește e următorul:
Așa zice Domnul: „Iată voi aduce peste tine necazuri și te voi
mătura și voi stârpi din ai lui Ahab pe cei de parte bărbătească, fie rob,
fie slobod, în Israel”.
În limba rusă există câteva traduceri (vreo 6) ale Scripturilor.
Astfel, de apelezi la traducerea sinodală, acolo citești:
-259-
 „[Так говорит Господь]: вот, Я наведу на тебя беды и
вымету за тобою и истреблю у Ахава мочащегося к стене и
заключенного и оставшегося в Израиле”, varianta mot à mot
românească fiind: „[Așa zice Domnul]: iată, Eu voi aduce peste
tine nenorociri și voi mătura în urma ta și voi nimici din neamul
lui Ahab pe cel ce urinează la zid și ocnașul și pe cel rămas în
Israel”. Față de versiunea rusă există diferențe de neglijat. Accen-
tuez: aceasta e varianta rusească sinodală. În celelalte traduceri
rusești s-a omis ceea ce ar părea elemente cam... tari – urina-
rea la zid și ocnașul, pe care, de altfel, cititorii atenți ai Bibliei le
comentează, interpretează, după unii expresia „cel ce urinează la
zid” referindu-se, metaforic vorbind, la orice bărbat sau copil de
parte masculină ajuns la vârsta la care e în stare să-și facă nevoile
fiziologice de sine stătător. Astfel că voi nimici pe oricine din cei în
stare să urineze la zid înseamnă că vor fi uciși toți bărbații și copiii
de parte bărbătească mai mari de 3-5 ani.
Alte nuanțe sau subtexte: cel ce urinează la zid ar porni de la
treaba similară pe care o face câinele, astfel că neamul lui Ahab va
fi lichidat deplin, încât nu vor fi cruțați nici câinii săi. Sau că cel ce
urinează la zid e o expresie idiomatică exclusiv semită, prin care
este exprimat disprețul față de bărbați. Apoi se amintește că o ex-
presie similară apare și în 3 Regi 14/10 (în rusește chiar așa este),
la noi însă, de asemenea, ușor... cenzurată, fără... fiziologismul ce
le pare unora cam... scandalos. Pornind de la varianta sinodală,
poeta Rimma Cerneavina (n. 1949) a dat un poem destul de in-
genios:
Din cauza lipsei pisoarelor
bărbații se tot aliniau-coadă
la peretele unei case fără etaj
bărbații
despre care în Scriptură se spune –
„să fie uciși toți... până la ocnaș
și cel ce urinează la zid”.
Și dacă traduci acest poem în românește, cum procedezi? Îl
însoțești cu o explicație ca cea de mai sus? Apoi, pornind de aici,
poți ajunge la un... studiu de literatură comparată, de exegeză bi-
blică și cine știe ce alte deschideri de orizonturi ideatice.
-260-
Aceste tot noi și noi deschideri de orizonturi ideatice, entro-
pice, la o atentă abordare și analiză a lor înfățișează dovezi ineren-
te că, în lume, în diversitatea acesteia, traducerile nu se fac doar
din unele limbi în altele, ci și din unele psihologii creatoare în
alte psihologii creatoare; din unele epoci în alte epoci, din unele
civilizații în altele, chiar din unele... coduri morale în alte... coduri
morale. Pentru că, permanent, între timp(uri!) se întâmplă modi-
ficări nu doar în structurile lingvistice, în lexicografia popoarelor,
ci au loc dislocări, metamorfoze în sistemul psihologic și etic al
oamenilor, în funcție de epocile în care au trăit sau trăiesc. Tradu-
cerea este o necontenită racordare, adaptare a ideației literare, să
zicem, a sistemelor metaforice, a tropilor în general. E un acordaj
sub multiple aspecte al instrumentelor de comunicare și receptare
umană, în general, și în artă, în special.
Revista de traduceri literare
Nr. 50-51, 2020
De la heralzii negri
la troleibuz spre cer
La Paris, în Cimitirul Montparnasse, pe când eram în căuta-
rea mormântului lui César Vallejo, mă gândeam că locul respectiv
ar purta o distinctă patină a timpului, pentru că poetul peruvian
s-a stins în anul 1938. Însă presupunerile mele nu au avut șansă în
fața pietrei de mormânt din granit verzui, pusă parcă ieri, 22 apri-
lie 2010. De ce zic – ieri? Pentru că ieri a fost zi de joi, iar într-un
poem Vallejo scrisese: Muri-voi la Paris/ într-o zi cu ploaie multă.../
probabil într-o joi, ca azi... Sumbra sa premoniție s-a adeverit întru
totul, chiar cum spune versul plin: ...într-o joi, ca azi, de toamnă.
Am iubit și iubesc în continuare creația acestui herald al me-
taforelor grele. Țin minte că, în junețile mele, îl citeam într-o ca-
zarmă de pe malul râului Bug, la Nikolaev, volumul intitulându-se
Ciornîie gheraldî (Heralzii negri), de un dramatism cutremurător.
-261-
Și iată-mă la Montparnasse, în fața granitului verzui, pe care e
scris, simplu: „César Vallejo – qui souhaita reposer dans ce cimi-
tière”. Însă, inițial, din diverse motive, dorința sa nu a fost res-
pectată, în 1938 fiind înmormântat în cimitirul Montrouge, după
care, în 1970, transferat la Montparnasse (de unde explicația de ce
lipsea… patina timpului). Și o frază dint-un bilețel lăsat de cineva
pe piatra verzuie: „M-am născut într-o zi când Dumnezeu era
bolnav” (Nací un día que Dios estuvo enfermo) – vers cu care începe
și se încheie ultimul poem din „Heralzii negri”, iar în partea de jos
a dalei – enigmaticul epitaf pe care l-a lăsat soția sa, Georgette:
„J’ai tant neigé pour que tu dormes”.
Este unul dintre marii scriitori pe care nu doar l-am citit, ci,
cred, l-am și… meditat, contemplat, esențializat, cumva, în con-
știința și sensibilitatea mea, zicându-mi că instinctul indistinct al
sumbrei inspirații îi spusese sibilinicului poet ziua fatală – într-o
joi ploioasă la Paris. (Adio, Champs Élysées, adio, ciudate raite pe
stradela Luna; și nașterea mea pleacă, și moartea – împreună.)
Deja damnat, profetic, în sincopatul dus-întors al respirației
gâfâitoare în naveta ei infinitezimală dintre viață și neant, Don
Quijote-César ca oricare ins slab de înger cerca să-și imagineze
joia lui de ieri, răpusă de uitarea cruntei beții de viață, pentru ca
Suprema Voință permițându-i, prin proprie voință, de om, să mai
îndure hazardul câtorva zvâcniri sau simple gesturi sub botnița
statuilor (patina verde și excrementele hulubilor), astfel sfidând în
parafrază fraternul „de te-ndeamnă, de te cheamă” la Paris cu lar-
ma pietrificată a monștrilor notre-dame-zi, sub orbirea cărora în
eterne zaruri creierul e numărul și numele de anagramă al ecoului
de ere suprapuse (ere-eire-rere-iere-ecre-creier...), antimetabolic și,
concomitent, anabolic pentru un herald care în clipa morții își
câștigă demn înfrângerea prezisă... – în această atmosferă de lirică
neagră a modernismului cu cromatica ei de cimitir. În numele
Asociației Internaționale a Scriitorilor pentru Apărarea Culturii,
la înmormântarea lui Vallejo a vorbit Louis Aragon. (Nu am în-
drăznit să-i spun marelui Vallejo că un poetastru basarabean i-a
plagiat, i-a jefuit Heralzii negri...)
Pe când să plec... „fizicește” de la Vallejo, însă fără a mă des-
părți intim, sufletește de el, dau de mormântul marelui campi-
-262-
on mondial Aleksandr Aliohin – pe o tablă de șah, scris: „Gloria
Franței și a Rusiei”. Și această întâmplare cu marele șahist avea
să-mi prelungească nedespărțirea de poeții care își preziseră, intu-
itiv-magic ca și cum, clipele de pe urmă ale existenței pământești,
clipele fatale. Un rus, mare șahist, îmi aminti de un alt rus, mare
poet, pre nume Genrikh Sapgir care, în 1999, publicase poemul
„Frontiera stranie”, ce conține și versul „Troleibuz spre cer”, pen-
tru ca, în luna octombrie a aceluiași an, să moară într-un trolei-
buz, pe când ținea calea spre biblioteca din Moscova, unde urma
să fie prezentată antologia sa Poezia tăcerii. Iar noi să punem ală-
turi elementele ce intercomunică/interacționează atât de vibrant,
dureros, poetic spre finalul vieții poetului Genrikh Sapgir: fronti-
eră stranie, troleibuz spre cer, poezia tăcerii...
Cu gândul la Vallejo și Sapgir îmi ziceam că, posibil provi-
dențial, premonițional, „de regulă” (dar se poate și fără ghilimele),
viața poeților, mai ales în finalul ei, este sui generis tragic de poeti-
că. De un negru... luminos.
Scriptor
Nr. 1-2, 2020
Viteza" de elaborare literarã
"
Când constatam că Nichita Stănescu scrisese, dictase, dedi-
case câte 7-8-9 poeme pe zi (bineînțeles, unele dintre ele nefiind
decât texte de aproximații lirico-sentimental-ludice), mă cam mi-
ram. Astăzi însă, după ce am descoperit unele date „noi”, trebuie
să remarc că pe linia sa de productivitate literară cvasislavă sau
semislavă, Nichita Stănescu nu pare decât un copilaș nevinovat,
ce abia gângurește, în comparație cu… cvasisemipremergătorul
său Feodor Sologub (1863–1927) care, în mai 1923, îi mărturisea
lui Konstantin Ciukovski că mai are nepublicate încă… 1.234 de
poeme! Le întreținea, le clasifica în ordine alfabetică. Spunea că
totdeauna a scris foarte multă poezie: „Spre exemplu, în ziua de
6 decembrie 1895, am scris patruzeci (!!) de poeme. Mai bine zis,
-263-
un grupaj, un întreg ciclu”. Iar Sologub e considerat unul dintre
poeții ruși importanți și poate concura cu brio cu Stănescu și încă
nu se știe cine ar ieși învingător. Cu toate că în literatură „com-
petiția” ține de absurd și de orgoliu vicios… Contează doza de
personalitate pe care o are scriitorul, iar plămada celor superiori e
totdeauna alta, diferită de la poet la poet, incomparabilă.
Sigur că mulți autori scriu mai multe poeme pe zi, însă nu
toți găsesc de cuviință să mărturisească ceea ce e legat de fecun-
ditatea lor creatoare, de viteza de elaborare, gândindu-se că rău-
voitorii, necunoscătorii, de altfel, i-ar putea eticheta în fel și chip,
scăzându-le din importanța harului, talentului, profesionalismu-
lui, ce-i ridică peste alții, „meticuloși”, înceți la ale lor, mai puțin
dotați cu cele necesare în urcarea pe Parnas. Unul dintre poeții
care nu se tem de cârcotași și neinițiați e și Ovidiu Genaru, care
îi mărturisea lui Gellu Dorian: „Pe mine m-a salvat o curiozita-
te binefăcătoare, o vocație de explorator continuu în insolit, în
diversitatea lumii reale, în ficțiune. Am scris din plăcere, m-am
turnat în propriile mele tipare pe care le-am inventat în timp ce
scriam. Patimile după Bacovia s-au născut instantaneu aproape,
5-7 poeme pe zi într-un martie cu zăpezi murdare, case îngro-
pate în nămeți cenușii, ciori flămânde. Totul era urât, foarte urât,
toxic, dezolant. A fost un dicteu controlat, rapid, aparent haotic
supravegheat de o entitate care îmi interzicea să intervin pe text,
ordonându-mi să las totul virgin, genuin”.
Rapiditatea sau încetineala de elaborare literară, în speță po-
etică, a fost motiv de discuție încă din Antichitate. Astfel, poetul
satiric roman Lucilius scria extrem de alert, cineva dintre contem-
porani spunând că respectivul autor era în stare să dicteze cam
200 de versuri într-o singură oră, ba mai mult – făcea asta... stând
într-un picior. De unde și maxima Stante pede (Stând în picioare),
derivată din singularul Stans pede in uno (Stând într-un picior), pe
care o utilizase Horațiu în prima lui Satiră, referindu-se chiar la
isprava de campion în versificație a lui Lucilius.
George Coșbuc însă pare să fie de altă părere, că nu metoda,
ci „productivitatea”, randamentul versificator obținut în timp ce
vreun autor stă, bineînțeles, figurat vorbind, într-un picior, pentru
ca, în finalul Sonetului, din care extrag exemplul, pare să fie aliatul
-264-
lui Lucilius („Eu sute de sonete-ți fac de-acum”): Și șterg mereu
și șterg și merge-ncet./ Opt versuri le-am făcut! așa cu gluma,/ Dar
stante pede iată mai un vers,/ O, de-aș găsi acum o rimă-numa;/
Dar haid! și fără rimă văd c-a mers./ Eu sute de sonete-ți fac de-acu-
ma!/ Arhangheli, trâmbițați prin univers.
Pare-se, chiar în ultimul său interviu rostit pe pământ (pro-
babil, este intervievat și acolo unde a ajuns după…), Mircea Ivă-
nescu se referea la americanul Merrill Moore care „…era un mo-
del pentru mine, pentru că își compunea poeziile la chestiunea
aia de imprimat, la pâlnia aia, cum se cheamă, în mașină, în timp
ce conducea, și se spunea în materialul bibliografic că scrisese o
sută douăzeci de mii de sonete. Scria în proporție de cinșpe pe zi,
exact așa cum le povestea, și avea acasă la el un fel de garaj în care
ținea aceste o sută douăzeci de mii de texte. Probabil că n-au fost
publicate, nu-mi închipui că…”
Cine știe, poate e chiar cazul să ne închipuim că…
…Numai că surprizele recitirii propriului tău jurnal par a se
stimula, „incita” reciproc, pentru că, mai mult timp după ce, în
septembrie acum un an, transcrisesem-completasem o pagină de
jurnal din 2005, a fost să dau de o altă pagină de jurnal, cu 22 de
ani mai… veche decât cea care a servit de imbold primei părți a
„aritmeticii literare” (în cauză…). E din 1 martie 1978, din jur-
nalul Perimetrul cuștii, apărut la Editura Cartea Românească în
2005: „Cât scriau poeții din vechime – mult, nu prea? Să facem
puțină «aritmetică literară». Iată o mărturisire a lui Navoi din fi-
nalul poemului Șapte planete (traducere literală): Am numărat ver-
surile mele:/ Am trimis în lume cinic mii de baiți.// Ei mi-au luat pa-
tru luni, – iată aproximativ/ Numărul zilelor de muncă.// Dar dacă
aș fi dispus de timpul meu,/ Dacă aș fi fost liber de alte îndatoriri,//
Aceste versuri le-aș fi dus la sfârșit/ Pe durata a patru săptămâni”.
Poeții contemporani nouă ar putea să-l invidieze pe Navoi,
care a dat 10.000 de versuri (1 bait – 2 rânduri; ar fi vreo relație
între baitul lui Navoi și baitul electronic, ca ansamblu de biți – de
obicei 8 – folosit pentru exprimarea capacității de memorie a unui
calculator?!) în 120 de zile!! Aproximativ, 830 de versuri pe zi!!
Iar despre poemul Graiul păsărilor Navoi zice: „Pe noapte
compun cincizeci sau patruzeci de distihuri”.
-265-
 Cred că aici se conțin, implicit, și posibilele comentarii, peste
vremi, referitoare la respectivul „capitol” al muncii poetului, de
care, din câte se înțelege, niciodată nu s-a făcut abstracție.
Sau, poate, comentariile… „exhaustive” le-a și dat, acum cu
mult peste un secol, Jules Renard: „Talentul e o chestiune de can-
titate. Talent nu înseamnă să scrii o pagină bună, ci 300. Nu există
roman pe care o inteligență obișnuită să nu-l poată concepe, nu
există frază – oricât de frumoasă – pe care un debutant să n-o
poată construi. Restul e punerea în mișcare a peniței, potrivirea
hârtiei, răbdarea de a o umple. Cei puternici nu șovăie. Se așază la
masă, transpiră. Vor merge până la capăt. Vor epuiza cerneala, vor
termina hârtia. Aceasta e singura diferență dintre ei, oamenii de
talent, și lașii care nu vor începe niciodată. În literatură, contează
doar bivolii. Geniile sunt cei mai solizi, cei care ostenesc optspre-
zece ore pe zi fără să obosească. Gloria înseamnă un neîntrerupt
efort” (1887).
Ca vechime de „aritmetică literară”, să zic așa, după fila de
jurnal de la început de martie 1978 vine cea din 16 martie 1985,
în care, implicit, discut cu un autor, Valeri Ustinov, care, în săptă-
mânalul Literaturnaia Rossia, făcea aritmetica posibilității poetu-
lui de a exista de pe urma onorariilor. Vorba e că, până în prezent
(prezentul de… acum 30 de ani! – l.b.; în continuare, citez din
jurnal), poeții ruși au tot fost „alintați” cu câte două tiraje ale căr-
ților editate – 20.000 de exemplare. Probabil, e logic să se publice
astfel, deoarece cititorii de limbă rusă sunt mult mai numeroși.
Dacă la noi, să zicem, în raport cu numărul populației, tirajul e de
3.000, în linia acestui raport, la Moscova, tirajele ar trebui să fie…
fabuloase…
Deci zice acest Ustinov: „…perdanții sunt principalii parti-
cipanți la editarea cărții – poeții. Pentru că onorariul pentru un
volum, lansat într-un tiraj ordinar, nu răscumpără munca pre-
țioasă depusă pentru scrierea cărții. Calculul e simplu. Practica
ne demonstrează că, într-o condiție de maximă activitate, poetul
creează pe an de la 700 la 1000 de versuri (extraordinară «inves-
tigație uniformizatoare»… – l.b.). Uneori ceva mai mult, alteori
ceva mai puțin, dar, în medie, cam atât. Cel mai tipic volum de
trei coli de autor necesită trei ani de muncă. (Parcă «obiectiv», dar
-266-
prea indiscret totuși se vorbește despre munca poetului… – l.b.) Și
dacă volumul va fi editat, autorul primește un onorariu de 3.150
de ruble. Adică, pentru fiecare an câte o mie de ruble. Împărțiți la
doisprezece: câte 83 de ruble pe lună!”
„Incredibil la ce au ajuns «poeții», vorbind despre poezie…
Păi, dragă Ustinov, tu poți scrie numai versuri? Și numai versuri
trebuie să scrii? În redacții, cele ca instituții ce țin de literatură,
cine trebuie să lucreze, dacă nu și poeții? La urma urmelor, faci
mai multe întâlniri cu cititorii, de la fiecare din ele alegându-te cu
câte 15 ruble. Mai bine să fii ușor flămând, dar să-ți păstrezi deli-
catețea tainei, frumusețea poeziei. Iar de o amesteci cu copeicile,
demonstrezi faptul că ar trebui să ți se plătească și mai puțin…”
...În fine, odată ce am început cu o referință „ițită” din jurna-
lul personal, continuând cu altele de aceeași speță, să închei cu o
alta, referitoare chiar la Jules Renard. E din 5 ianuarie 1981, când
notam despre o croazieră pe care o întreprinsesem pe Marea Nea-
gră și care se finalizase acolo de unde pornisem: „De la Odessa mă
întorc cu un mare colet de cărți românești, printre care și Jurnalul
lui Jules Renard. Cum mai voiam să-l citesc! – «asmuțit» asupra
lui de extrasele, citatele din Caietele lui Barbu. Și iată-l în mâinile
mele, în biblioteca mea. Deci făcea să cheltuiesc banii pentru o
croazieră, pentru a intra în posesia confesiunilor lui Renard. Plus
atâtea alte cărți bune”.
Marii autori, cărțile lor (bune), trebuie mereu amintiți/amin-
tite. Bineînțeles, după ce sunt citite, recitite. Chiar dacă sunt mul-
te, și e bine că sunt, cărțile.
Jules Verne a scris 115 cărți. Iar despre Isaac Asimov, care
a editat peste 2000 de cărți, revista Reader’s Digest a publicat un
articol intitulat „Asimov – o mașină de scris însuflețită” (azi, i-ar
fi zis: un... computer... însuflețit?), calificându-l drept un muncitor
(muncoman) incurabil.
Dacă Ibsen scria cam o piesă la doi ani, Goldoni dă la lumina
rampei, într-un an, 26 de piese în trei acte, în altul – 24, iar în
întreaga-i viață de creație a trimis spre scenă 200 de piese. Însă
ar mai fi avut, ar mai fi avut până la spaniolul Lope de Vega, care
a scris două mii de piese. Pe când Leopardi susținea ideea apa-
riției unei poezii la 2-3 luni, fiind de părere că: „Cine nu știe să
-267-
se limiteze, nu poate crea. Capacitatea de creație este scăzută sau
inexistentă la o inteligență la care celelalte facultăți sunt prea vaste
și prisosesc” (1829), la care poetul rus Aleksand Blok l-ar fi putut
susține, solidar: „A scrie e greu – și trebuie să fie greu”. În concor-
danță cu ce spunea Boileau în „Satire”: „dacă scriu patru cuvinte,
voi șterge trei din ele”. Sau Flaubert: „Eu am înțeles prin cuvântul
muncă lupta cu dificultățile și consider că a lăsa o operă trebuie
doar atunci, când nu se mai poate interveni deloc în ea”; „Pegas cel
mai des merge la pas, decât să galopeze. Întregul talent constă în
a-i impune să meargă cu o alură ce ți se potrivește...”. Asta și ce-
lelalte invocate aici țin de ceea ce filosoful alsacian Ernst Barthel
avea să numească logodynamos. Aici o luăm în pozitiv, conștien-
tizând, bineînțeles, că pe lângă marii autori cu dinamism în scris
au existat și există nu doar o puzderie de grafomani, ci chiar și de
scriitori industrioși, lipsiți însă de cultură, savoare stilistică, – pe
scurt spus: fără meșterie în profesie. Dinamismul cuvintelor ar fi
în raport direct cu dinamismul vieții, probabil, dacă ne amintim
că Lev Tolstoi la 65 de ani învață să conducă bicicleta, la 75 de
ani – aleargă încă pe patine, la 80, pe calul său Delir, făcea câte
20 de kilometri zilnic. Trăpașul contelui și uriașului scriitor rus
duce, implicit, la gândul lui Flaubert despre... calul de tracțiune
în literatură: „...Eu sunt umilit, naiba să mă ia, umilit în fața pro-
priilor mei ochi de îndărătnicia penei mele de scris. Ar trebui să o
hățuiesc, ca pe un cal nărăvaș, care e închingat din răsputeri, abia
atunci el supunându-se”.
Cine știe de unde izvora/izvodea ritmul, abundența scrisului
unui sau altui autor. G.G. Markel spunea: „...primul lucru pe care
trebuie să-l înțeleagă un scriitor matur este că nimeni nu scrie
ce vrea, ci doar ceea ce e în stare să facă”, adagiul consunând cu
mărturia lui Maugham: „Nu scriu cum vreau; eu scriu cum pot”.
Goethe scrie romanul Suferințele tânărului Werther în patru
săptămâni, în timp ce asupra unor poeme de mici dimensiuni,
cum ar fi fost „Patria”, se întâmpla să revină cam pe durata a 40
de ani. Balzac dădea lumii câte cinci romane pe an, pe când con-
sângeanul său, de geniu și el, Flaubert, a lăsat posterității „doar”
șase cărți. Balzac – geniu căruia, după ritmul și volumul său de
muncă, e greu de spus dacă i-ar fi putut sta alături (sau doar... în
-268-
preajmă) mai multe nume celebre din istoria literaturii universale.
(„Balzac, Dickens, Flaubert – aceste genii divergente”, vorba lui
Malraux.) Flaubert, tânguitorul geniu al prozei lumii: „Va înțele-
ge cândva cineva câte combinații complicate mi-a cerut această
carte simplă?... E târziu, am obosit peste poate... Eu nu doresc
decât să scriu cel mult trei pagini, să le termin pe altele cinci, la
care tot scriu încă de săptămâna trecută, și să compun cinci sau
șase fraze, care nu îmi apar deja de o lună întreagă... A scrie cinci
sute de pagini – e prea mult pentru un singur om... Ce minunat ar
fi să pot scrie măcar câte două pagini pe zi, odată ce eu, pe durata
unei săptămâni, abia de scriu trei...” O, Flaubert, marele scâncitor
în dulcele stil clasic al literaturii de totdeauna!
În 1978, pe când avea mai mult cu trei ani decât secolul XX,
Louis Aragon spune cu o notă de umor, dar și de adevăr: „Acum
sunt bătrân, dorm puțin și în acest an am scris mult mai mult ca
oricând”. Pe urma lui Aragon venind un ecou de departe, dinspre
Cehov: „Scriitorul trebuie să scrie mult, însă nu trebuie să se gră-
bească”. Leit în consens cu paradoxalul adagiu antic festina lente.
În tinerețe, Cehov scria câte o nuveletă pe zi, ba poate și mai mult,
Vladimir Korolenko amintindu-și cum, la o întâlnire cu autorul
viitoarei „Livezi cu vișini”, acesta îi spuse: „Știți cum îmi scriu eu
povestirile scurte? Iată, vedeți această călimară? Chiar acum mă
pot așeza la masă și să dau o proză despre ea”. Însă la o vârstă în-
aintată, Cehov se mișca chinuitor de încet în subiecte și predicate
literare.
George Sande, poreclită „carnețel” sau... supranumită „doam-
na-pană”, s-a întâmplat să încheie unul din romane la ora unu de
noapte, după care îndată începu să scrie un altul. Asta, nu obliga-
toriu în conformitate cu nota lui Camus că „marile opere se nasc
adesea pe neașteptate, la colțul unei străzi sau la intrarea în resta-
urant”, pentru că cei cu mult dinaintea noastră, clasicii, ca Tolstoi,
Sande, Dostoievski, Sadoveanu purtau/frământau mul timp ideile
viitoarelor opere în firea lor.
Iar Simon Vestdijk a fost dintre scriitorii cu un randament de
creație cu adevărat ieșit din comun; un scriitor și om-legendă nu
doar pentru Olanda, ci și pentru întreaga literatură universală. Poa-
te doar Georges Simenon părea să-l concureze, dar să luăm în con-
-269-
siderare că acesta fabrica romane polițiste alerte, gen lejer totuși, cu
o reputație valorică nu prea convingătoare, pe când Vestdijk a atins
culmile artei, fiind admis în contextul marilor creatori ai secolului
XX (și... împrejurimilor), publicând romane, nuvele, poezie lirică
și filosofică, eseuri, critică literară, făcând investigații și în filosofie,
psihologie, medicină, astronomie, artele plastice, muzică... Acest
olandez extraordinar ne duce cu gândul la universalismul geniilor
Renașterii sau spre enciclopediștii din secolul XVIII. Dacă luăm
în considerare că în anii 1937–1940 Simon Vestdijk editează 20 de
cărți de diverse genuri, cum să nu te gândești la titanismul lui Bal-
zac sau al lui Tolstoi? Încă în 1930, năvalnicul literat mărturisea:
„Timp de un an și jumătate am scris versuri pentru șase volume.
A fost o adevărată erupție”. Acest hipertemperament artistic l-a
și făcut pe poetul olandez A. Roland Holst să exclame: „O, tu, cel
care scrii mai repede decât e în stare Dumnezeu să citească!”
Acești și alți creatori importanți în literatura lumii parcă ar fi
căzut sub incidența spusei celebrului retor Quintilian: „Cel care
scrie repede, nu va învăța să scrie bine; însă cel care scrie bine, ar
putea ajunge să scrie repede”. Printre aceștia fiind și din cei ce
simțeau necesitatea să mai pună frână avânturilor, precum o făcea,
la 26 de ani împliniți, Byron, care îi scria lui Thomas More: „Eu
am scris mult și am publicat destul de suficient pentru a anunța
o mai îndelungată tăcere decât cea la care visez acum. Nu mai
sunt dispus, fie și pe durata câtor ani viitori, să pretind gratulările
zeilor, cititorilor, librarilor”. Cam despre aceeași vârstă, Herman
Melville, pe când scria Moby Dick, îi mărturisea unui prieten: „În-
treaga mea dezvoltare s-a consumat în ultimii câțiva ani. Până nu
am împlinit vârsta de 25 de ani, nu am avut niciun fel de dezvol-
tare. Viața mea începe în cel de-al 25-lea an. De atunci și până
în prezent, nu s-a întâmplat să treacă nici măcar trei săptămâni
în răstimpul cărora să nu mă fi dezvoltat înlăuntrul propriei mele
ființe. Simt însă că am ajuns la foaia cea mai ascunsă a bulbului și
că în curând floarea va cădea, putrezită...”
Odată ce este invocată, ca jalonare mai specială, și de alți scri-
itori, vârsta de 25-26 de ani ar putea părea deja una de referință,
marcând destine. În cazul lui Italo Svevo, acest sfert de veac e unul
al tăcerii depline, e lungul răstimp după care revine la scris. Istoria
-270-
e următoarea: primul său roman, Una vita (1891), este primit exce-
lent de public și de critica literară. Iar după șase ani Svevo editează
un alt roman, Senilita, despre care nimeni nu scrie nimic nicăieri.
Stupoare! Autorul e în deruta deznădejdii, la care se referă și Mir-
cea Eliade în eseul „Italo Svevo – geniu și umorism” (Secolul 20, nr.
1, 1979): „Tăcerea aceasta atât de generală și atât de semnificativă
năruie complet cariera incipientă a lui Svevo. Ceilalți «neînțeleși»
– Butler, Joyce, Proust – au continuat să lucreze în umbră, aștep-
tându-și timpul lor. Italo Svevo însă renunță definitiv la scris. De
abia după 25 de ani – și numai în urma sfaturilor lui James Joyce –
își publică al treilea și ultimul său roman, «La Consienza di Zeno»,
care îi aduce faima mondială... Faima, dar nu și succesul...”
Mircea Eliade se întreba și tot el răspundea: „Se scrie mult?
Ba deloc. Balzac publica patru-cinci cărți pe an, pe care le lucra
însă zi și noapte. Strindberg a scris zece volume în trei ani – dar
era să înnebunească la urmă. Un scriitor nu trebuie întrebat: câte
cărți scrie? Ci: cât timp le scrie, la ce intervale, lucrând câte cea-
suri pe zi. Ceea ce contează nu e numărul paginilor scrise pe an, ci
viața care s-a stins în tine cu fiecare pagină scrisă”. (Mda, în final,
poate era cazul să nu o dea în tragic, chiar dacă e cam adevărat
asta, cu viața ce se stinge...)
În cazuri aparte, de accelerație în munca literară avea grijă
altcineva. Astfel, pe când Kuprin amâna „la nesfârșit” încheierea
romanului Duelul, soția sa, Maria Karlovna, precum își amintește
Kornei Ciukovski, i-a spus soțului că dânșii trebuie neapărat să
divorțeze, răzlețirea durând până în momentul în care scriitorul
nu va pune ultimul punct în respectiva proză. Și ce credeți? Pro-
punerea cu subtext ușor impertinent a soției a avut efect peste aș-
teptări. Kuprin a trecut cu chirie într-o cameră din centrul Sankt
Petersburgului și a reluat scrierea cu energii înzecite!
Când, câte ceasuri pe zi scrie un autor, altul? Pe zi și pe
noapte, ca să invoc un caz mai special, de altfel ca toate cele
care țin de viața și activitatea marilor scriitori. Poetul Ghe-
vorg Emin (în cele câteva zile de aflare a lui la Chișinău și
Bălți, în septembrie 1976, a fost să ne împrietenim) amin-
tea de o întâmplare... monumentală (aș zice, peste cele trei
puncte de suspensie) cu marele prozator americano-armean
-271-
William Saroyan care, în anii șaptezeci ai secolului trecut, vi-
zitase, pare-se a treia oară, Armenia sa natală. În Statele Unite
ale Americii a ales să plece cu vaporul, din portul Odessa. Era
însoțit de Zori Balaian, un mai tânăr coleg armean. La ora trei
de noapte, obosiți la culme, ei s-au cazat la un hotel din Odessa.
Ei bine, de cum ajunseră de la aeroport la hotel, junele scriitor se
culcă și adormi neamânat, pentru ca, la un moment dat, să audă
un țăcănit mărunt în camera acelui apartament de lux; auzea
niște furnicări/furnici de sunete, să le spun așa. Trezindu-se cu
greu, apoi trăgând cu ochii în camera vecină, îl vede pe septua-
genarul William Saroyan muncind la mașina de scris... Probabil,
asta ținea de ce spusese Stendhal: „Când nu desăvârșesc imediat
exactitatea și stilul unei idei, o pierd pentru totdeauna”.
Alți scriitori aveau propriile tabieturi, bucurii sau necazuri.
Kafka: „Scriu altfel de cum vorbesc, vorbesc altfel decât gândesc,
gândesc altfel decât ar trebui să gândesc și tot așa, până în adâncul
beznei...”, – pentru ca „să desparți nepotrivitul de nepotrivit și
să pui potrivitul lângă potrivit”, – am continuat ideea lui Kafka
cu una a lui Noica, această contaminare/continuare ca de la sine
vizând marii artiști care încercau să evite hazardul, aleatoriul, lipsa
de importanță, specie de creatori azi cam pe cale de dispariție.
P.S. Și totuși, Nichita!... Năvalnicul! Zic, constat din nou,
după ce am descoperit următoarea mărturisire a lui Adam Puslo-
jić: „Aveam în față textele Oase plângând și Suspinul de piatră, ver-
suri scrise de Nichita Stănescu în Iugoslavia, «a doua sa patrie»,
cum a mărturisit odată, mai precis scrise în octombrie 1982 la
Belgrad, cu ocazia sosirii sale, ca o continuare de aur a volumului
Belgradul în cinci prieteni. În mai puțin de zece zile, Nichita Stă-
nescu a scris aproape o sută de poezii; într-o singură zi, a doua de
la sosirea sa, a scris nici mai mult nici mai puțin decât douăzeci
și cinci...”
Păi, nu e nimic nefiresc, nu e deloc deocheat să fii foarte pro-
lific în poezie, dacă ești un Rege, Nichita Stănescu, năvalnic, de
nestăvilit!...
Viața românească
Nr. 3, 2019
-272-
Mult, put,in?
—1—
Nu o dată, în interviuri, în discuții, am fost întrebat, iar în
unele opinii despre mine s-a constatat că aș fi, poate, cel mai pro-
lific scriitor dintre Nistru și Prut, ba nu au lipsit și ezitările de a
se generaliza cu: cel mai fecund dintre scriitorii români de azi.
E drept, aceleași lucruri s-au spus și despre munca mea de tra-
ducător – românizez impresionant de mult din literaturile lumii,
la rândul meu fiind tradus, având cărți apărute în câteva țări. Se
mai spune că aș fi scriitorul total, ce se manifestă prin poezie, pro-
ză, eseistică, exegetică (cercetare) literară, traducere, jurnal intim,
jurnale de călătorie, jurnalism „pur”, cu o serioasă componentă a
cărților de interviuri; că scriu pentru copii.
Ar trebui să răspund acestor provocări, uneori discret-ten-
dențioase?...
Voi încerca să o fac în linia adevărului incontestabil că fiecare
din noi are anumite calități, însușiri, înzestrări, particularități; are
și un ritm vital și de creație întru a le verifica, „exterioriza”, în ca-
zul nostru prin scris, prin literatură.
Pur și simplu, eu sunt un scriitor dependent de scris. O spun
fără oarecare subtexte tautologice sau șmechere evaziuni forma-
liste de la un răspuns clar. Asta e claritatea: sută la sută, scriitor
dependent de scris. Fără fală. Fără pohvală. Ci cu cea mai simplă
și adevărată socoteală. Însă nu cred că îi voi depăși ca volum scris
pe Arghezi, cu zeci de tomuri, pe Sadoveanu, cu tomuri mai pu-
ține, însă cu mult mai cuprinzătoare. Să ne amintim că Șerban
Cioculescu publica, săptămânal, câte două pagini în România li-
terară. Decenii la rând, pare-se. Dar parcă Lucian Blaga a scris
puțin? Pe ei nicidecum nu poți să-i pui sub semnul aluziei sau
subînțelesului finețurilor implicite că a fi un scriitor fecund echiva-
lează cu a fi un scriitor nu prea valoros. Tot ce au scris ei, chiar și
în defileurile creației lor, este net superior unor autori care scriau
puțin, unii dintre aceștia – și prost, dar ei înșiși, ba chiar și unii
critici (a)literari, considerând că este ceva de capul lor. Nu încape
-273-
îndoială că cei cu puținul și țârâitul în literatură nici pe departe
nu i-au acordat scrisului, cititului, studiului atât de mult timp,
strădanie, vocație ca aplicație, cât i-au acordat Blaga, Sadoveanu,
Arghezi, Cioculescu etc. De ce nu ne-am aminti, drept pilduire,
că Nicolae Iorga, în viața cât i-a fost dată, a scris peste... 1000 de
volume, inclusiv Istoria României în 10 volume, 12755 de articole
și studii și 4963 de recenzii?...
Și fecunditatea depinde sui generis de talent, vocație, de se-
riozitatea conștientizării și aplicării acestora în travaliul tău pro-
fesional, predestinat. Prin urmare, nu mă interesează aluzioniștii,
crâcnitorii, nemulțumiții, țârâiții ca talent, chefliii, trândavii care
pierd timpul pe care ar fi fost bine să-l pună în serviciul operuței
lor, subțirele, ceea ce nu înseamnă a priori și valoroase.
Reiterez: vorbesc cam crâcnitor despre randamentul literar,
zis și fecunditate, al altora cei care, în comparație cu un scriitor
prolific, și bun, e de menționat, îi dedică literaturii mult mai puțin
timp, mult mai puțină perseverență, dar și puțin studiu, puțină
lectură, astea, dacă le ai la activ, oferind mereu noi imbolduri de a
reveni la propriul scris, de a-l dezvolta sub aspect ideatic, tematic.
Plus că, în ce mă privește, am evitat angajamente, servicii care
mi-ar fi devorat timpul și libertatea necesare pentru scris, iar ser-
viciile pe care le-am avut, în redacții sau edituri, sau la Uniunea
Scriitorilor, au fost în nemijlocită concordanță și colaborare cu
munca mea literară.
Însă manifestarea harului unui scriitor are și imprevizibilități:
uneori e copleșitor în prezență-abundență-manifestare, alteori –
sfâșietor în retragere și ascundere, pe o vreme, în spațiile aridității
spiritului, ocultându-ți ziua prezentă, perspectivele, punându-ți
la îndoială misiunea pe care credeai că o ai totuși printre cărțile
lumii, printre cărțile tale... Momente de derută sau oboseală, de
relativă scădere în vigoarea discursului și stilului scriitorului, în
randamentul muncii sale...
După care, iar răsare soarele! Și artistul e din nou, parafrazân-
du-l pe Păstorel, „cel mai el, maximum de el”.
Și încă ceva: dacă ajungi să depinzi mai puțin de capriciile
sociomateriale, îți organizezi viața în funcție de modul de mani-
festare a vocației și de temperamentul tău de scriitor. Iar această
-274-
liberă dispunere de sine se răsfrânge și asupra fecundității, ritmu-
lui tău creator. Inima și cugetul îți sunt libere, deci ai curajul și
disponibilitatea de a le urma intuițiile, îndemnurile, harurile.
Apoi, faptul că mi-aș menține activitatea de scriitor la un ni-
vel apreciabil e confirmat de opiniile marilor, distinșilor sau meri-
tuoșilor colegi care, în timp, s-au referit la scrisul meu, alții chiar
încercând să mă portretizeze. Nu aș aminti decât o parte a nume-
lor, celelalte fiind fixate în volumele de biobibliografie, publicate
în 1999, 2005, 2016, 2020. Printre cei care m-au onorat cu aten-
ție simpatetică sau sever-axiologică au fost/sunt Gheorghe Vodă,
Ioanid Romanescu, Fănuș Neagu, Nicolae Manolescu, Cezar
Ivănescu, Constantin Ciopraga, Adi Cusin, Gheorghe Grigurcu,
Arcadie Suceveanu, Gellu Dorian, Lucian Vasiliu, Nicolae Prelip-
ceanu, Vasile Gârneț, Dan Stanca, Ioan Groșan, Vitalie Ciobanu,
Mihai Cimpoi, Cornel Ungureanu, Vasile Romanciuc, Chiril Co-
valgi, Adam Pulojić, D.R. Popescu, Răzvan Voncu, Ioan Holban,
Ion Pop, Al. Cistelecan, Adrian Alui Gheorghe, Dan Mănucă,
Mihail Gălățanu, Octavian Soviany, Ștefan Borbely, Ioan Lascu
etc., etc. Plus alții de dincolo de frontierele românești – Franța,
Olanda, Rusia, Serbia, Azerbaidjan, Ucraina etc.
Însă eu îmi zic că cei care s-au referit și la randamentul meu
de creație neobișnuit, precum li se pare, – poate că, hai să admi-
tem, neutru sau doar ușor mirat, onest sau cu subînțeles, cu ceva
reproș, parcă, – poate că era cazul să dea și un oarece răspuns, să
încerce a înțelege și a explica pe ce s-ar baza o astfel de exuberanță
a subsemnatului. Odată ce majoritatea cărților mi s-au învrednicit
de opinii favorabile sau chiar foarte bune din partea persoanelor
și personalităților autorizate în valorizarea literaturii, asta e chiar
dovada că nu aș fi un condeier oarecare, ci unul de o eficiență
artistică în nemijlocită relație cu vocația, cu harul, cu, banal spus,
talentul. Dar ce fel de talent? Poate că chiar unul ieșit din comun,
ce e peste dotarea altora? Nemodest vorbind, aș avea argumentele
doveditoare că, pur și simplu, debutantul care am fost avusese am-
biția, dar și șansele, plus condițiile nu doar de a scrie poezie, eseuri,
de a traduce (aceasta de asemenea înseamnă înaintare în profesie,
în artă, în perfecționarea ta ca literat, traducătorii fiind conside-
rați cei mai inteligenți și mai informați oameni ai scrisului), ci și
-275-
de a se instrui sub aspectul, dar și auspiciile unor perspective de
beletrist profesionist. Aspecte și auspicii conștientizate, asumate,
dezvoltate, extinse. Dotarea respectivă, dar și șansele, condițiile,
dorința-tendința de a se consolida și a avansa în profesie, prin
studiu, bibliotecă, muncă, încă de student, într-o redacție cu repu-
tație foarte bună la timpurile ei, Tinerimea Moldovei. Și necedări
de principii în fața constrângerilor ideologice și de oricare alt fel,
uniformizatoare, descurajatoare, distrugătoare de identitate, indi-
vidualitate, acțiune, de destin de tânăr scriitor.
Iar până la debut, poate că școlile generale în care am învă-
țat, din Negureni, Chișinău sau Ciocâlteni, au fost mai altfel nu
știu cum, mai cu taine și dotări propice unui viitor literat? Poate
și grație lor am înțeles mai bine decât alții cum se însușește, fără
profesor, meseria de scriitor?
De ce nu s-ar admite că, față de cei care scriu... puțin, foarte
puțin, chiar chinuitor de greu, aș avea atuuri, mobiluri și energii
spirituale peste ordinar? De ce nu s-ar admite că eu știu ce vreau,
știu ce fac – mai deslușit, mai eficient, mai convingător, dacă vreți
(...și iertați nemodestia)? Anumiți colegi au remarcat unele din
aceste elemente/componente ale modului meu de a fi, de a iz-
bândi încă din adâncile noastre tinereți cenacliste. La unele din
aceste cazuri s-au referit colegii de debut de atunci Victor Dum-
brăveanu, Vasile Nedelescu, Nicolae Rusu etc.
De ce nu s-ar admite, onest și fără nervozitatea suspiciunii,
că eu aș beneficia (mai) eficient de inspirație divină și transpirație
pământeană, cotidiană, de sfânta muncă umană?
Poate că am investit, dar am și jertfit mai mult, pentru a avan-
sa în vocație, în profesia scrisului. Poate că eu sunt în relații mult
mai... cordiale nu doar cu limba română, ci și cu tainele limbii
literaturii, cu însăși literatura, de totdeauna și de pretutindeni.
Poate că am învățat, „am furat” meseria, dar și măiestria de
la scriitori români valoroși, chiar celebri, cu care am conversat,
pe care i-am ispitit în interviuri, editate, cu timpul, în vreo șase
volume.
Apoi să pornim și de la premisa constatată de Diderot că
fantezia e forța călăuzitoare a omului creator. Fantezia ca forță
spirituală, „a cărei valoare se măsoară cu dimensiunea imaginilor
-276-
produse, cu puterea de acțiune a ideilor, cu o dinamică pură”, pre-
lua și reformula Hugo Friedrich unele constatări ale lui Diderot.
Iar Baudelaire definea fantezia drept operare intelectuală, deci și
de creație dirijată.
Prin urmare, reiese că cel care e „pus în ecuație” poate avea
o fantezie mult mai prodigioasă decât a invidioșilor văduviți de
potență creatoare. Și tocmai această fantezie, dimpreună cu inte-
lectul înalt și nobil școlit, cu forța de muncă și profesionalismul
incomensurabil superior celui al invidioșilor, îmi asigură o perma-
nentă... dependență de scris, de creație. E de înțeles că disponibi-
litatea (im)pulsatorie a fanteziei și forța de inițiativă a intelectului
creator sunt oarecum altfel în cazul meu.
De ce nu ar exista o altfel de concordanță între abundența
energiilor spiritului și cele ale constituției fizice? Altul e randa-
mentul unității energiilor acestora, în totalitatea lui, întru creație.
S-ar putea ca și aceste energii să fie peste medie sau chiar peste
niveluri destul de apreciabile. Toate, îndrumate și mobilizate, pre-
supun, de un ușor și neostentativ fanatism creator.
Poate că știu mai bine sau chiar mult mai bine decât alții de
ce are nevoie o existență sui generis de scriitor, cum poate fi ea cât
de cât influențată, orientată, apărată, întru evoluție, consolidare și
afirmare.
Posibil, și din motivul că, student și după aceea, nu am citit
și studiat doar literatură pură, ci și filosofie, și literaturologie, tra-
ductologie etc. Ba chiar, de multe ori, am scris despre cele citite,
studiate, învățate, aspirate (adică, râvnite). Am teoretizat sau doar
am opinat frecvent despre profesia scriitorului, despre specificul
ei. (Cărțile de eseuri, câte le-am scris, îmi stau de dovadă.)
Altmintrelea, nu este exclus că aș fi printre cei care știu mai
adecvat și mai aplicat ce înseamnă contemporaneizarea perma-
nentă a spiritului uman.
Posibil să fie chiar așa...
Însă considerentele de atare fel nu par bine-venite printre
unii lăturași ai scrisului, fiind tratate cu suspiciune. Pentru că, zic
ei, trebuie să fim modești, dacă e posibil – peste măsură, să nu
ieșim din rând. În față.
-277-
 II. Și totuși... Creație și insinuație
...În fine, la București sau Paris, Moscova sau Madrid, Varșo-
via sau Baku, Kiev sau Kazan, Sofia sau Belgrad (ca să dau doar
numele capitalelor țărilor în care mi-au fost traduse și publicate
cărți) lumea nu își pune problema cât ar scrie Leo Butnaru, ci
cum ar scrie. Însă la Puțintei, mai bine zis – la Chișinău, dar nu
numai, unii amici la cataramă, între ei, pentru că se potrivesc, dân-
du-și (cat)arama pe față, nu o singură dată s-au arătat impacien-
tați că subsemnatul ar scrie... mult. Nu ca ei, puțin și prost. Ce să
le spun? Întâi de toate, respectivii băgători de seamă ar fi trebuit să
observe că aproape o treime din volumele pe care le-am publicat
sunt antologii și reeditări, trecerea cărților pe care le-am editat cu
alfabet rusesc în alfabet latin.
Întâi de toate și cu onestitate vorbind, poate că dânșii ar fi
trebuit să-și pună problema dacă nu care cumva subsemnatul le
este net superior ca har, dotare întru ale literaturii; le este incom-
parabil superior ca profesionalism, că dăruiește vocației sale de
scriitor mult mai mult timp decât crâcnitorii.
Secundo: Leo Butnaru și-a publicat primele poeme în presa
republicană (Tinerimea Moldovei) încă de pe când era elev, iar cei
ce aveau să ajungă băgători de seamă, plictisiți și obosiți de a nu
fi scriitori, și-au zis să se înnădească la ale scrisului pe când deja
trecuseră peste patruzeci de ani de viață, vârstă la care subsemna-
tul editase mai multe volume, din care fuseseră traduse mostre în
cam 20 de limbi, iar unele chiar au intrat în antologii apărute în
câteva țări europene.
Apoi, renunțând la mizerabilele lor insinuări de... statisticieni
rău intenționați, să fi luat aminte că șapte cărți ale mele sunt de
dialoguri cu personalități ale literaturii, culturii române, și nu nu-
mai. Adică, pe când unii ca ei, la fel de fel de simpozioane, de târ-
guri de carte, stăteau și pălăvrăgeau, bârfeau te miri ce la bere, eu
conversam cu (să zic alfabetic) Ioan Alexandru, Alexandru Balaci,
Cezar Baltag, Matei Călinescu, Mircea Ciobanu, Gheorghe Cră-
ciun, Ion Horea, Marin Mincu, Fănuș Neagu, Mircea Nedelciu,
Octavian Paler, Sorin Preda, Ioanid Romanescu, Mircea Sântim-
breanu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Grigore Tomozei, Radu G.
Țeposu, Laurențiu Ulici, Dimitrie Vatamaniuc... – ca să invoc doar
o parte din numele celor trecuți în Lumea Neuitatelor Umbre,
-278-
cărora se alătură și cele ale autorilor de la Chișinău, celor mai cu-
noscuți, o primă carte de convorbiri cu ei, Răspuns și răspundere,
publicând-o încă în anii ’80. Plus Nicolae Breban, Ana Blandia-
na, Mircea Martin, Andrei Pleșu, Dumitru Radu Popescu, Aurel
Rău, Mircea Tomuș, Eugen Simion, Paul Goma, Dorin Tudo-
ran, Eugen Uricaru, Sorin Alexandrescu, Magda Cârneci, Barbu
Cioculescu, Gabriel Dimisianu și atâția alții. Astea sunt mărturi-
siri întru construire de istorie literară, nu întru deformatoare bârfă
aliterară. Își imaginează respectivii cârtitori rău intenționați câte
ore și câtă muncă au solicitat construirea celor șapte volume de
dialog cu creatorii de literatură? Știu ei de transcrierea de pe ban-
da de magnetofon, de mașina de scris, de corecturi etc.? Nu mai
întreb și de altceva, pentru că e clar că nu știu mare lucru despre
literatură și cu ce, cum se lucrează în literatură.
Din călătoriile mele, spre deosebire de cârtitorii care au că-
lătorit și ei, m-am întors cu trei volume consistente de yes-euri,
adică de jurnale. Ei și alții alde dânșii, chiar dacă o fi călătorit și
mai mult, totdeauna s-au întors cu mâinile în buzunar. Eu sunt
scriitorul asistat și ajutat serios de jurnalistul din mine (de student
încă, anul 3 universitar, am intrat în activitate redacțională, în-
tr-un colectiv celebru cândva, Tinerimea Moldovei), pe când pe ei
nu are cine îi susține, fiind slabi ca alfabetizare literară, ca potență
profesională. Ei stau la taclale ieftine, timp în care subsemnatul își
face munca de scriitor, de jurnalist.
Am publicat circa 60 de volume de traduceri, unele, bineînțe-
les, reeditate. Își dau seama respectivii câtă muncă necesită o atare
angajare, benevolă, din atașament față de marile valori, din soli-
daritate cu marii scriitori din alte timpuri și tărâmuri? Nu cred că
pricep ceva la obiect. Pentru ei aceasta ar ține de SF. Ba nu ar ține
de nimic, pentru că dânșii nu ar izbuti să-și imagineze un scriitor
net superior lor ca dotare – cu har, cu energie, cu profesionalism,
cu seriozitate. Ei, amatorii dintotdeauna...
Ar fi trebuit să mai remarce că patru din titlurile din biblio-
grafie sunt chiar volume biobibliografice, elaborate de bibliotecile
chișinăuiene „Transilvania”, „Hasdeu” și Biblioteca Națională.
Ar fi trebuit să rețină că multe cărți sunt traduceri din crea-
ția mea, apărute în Franța, Rusia, Bulgaria, Ucraina, Azerbaidjan,
Tatarstan, Spania... Este munca mea, la care se adaugă munca
-279-
înnobilatoare a traducătorilor din lume. Știu ei ceva despre astfel
de colaborare? Nu au cum, sunt privați de norocul de a trăi crearea
literaturii intens, nobil, dimpreună cu colegii de pe alte meridiane.
Nu-i țin baierele și nici... meridianele.
Una din cărți e pur și simplu un volum-autograf, scris de
mână, solicitat de biblioteca „Hasdeu” și editat de ea.
În fine, prin insinuările stupide ei ar vrea să crâcnească pre-
cum că literatura subsemnatului nu ține ca valoare. Ce să le spun?
Să ajungă și ei să ia două premii ale USR, un premiu al Comitetu-
lui Director al USR, Cununa de lauri a Turnirului de Poezie orga-
nizat de USR. Ca să nu mai vorbesc de distincțiile din Republica
Moldova, cele mai importante, și aprecierile venite din alte țări.
Iertare că spun asta, însă ăștia, cârtitori răuvoitori, trebuie pocniți
cu ceva unde ar fi cazul, ca să se mai potolească, să-și caute de ale
lor, puținele, de scrisul lor, poate mai adaugă ceva la el. Dar nu
insinuări, invidii, orgolii pornite din refulări, ratări și neputințe de
tot soiul. Mai ales, în literatură. Unde, de când lumea, pe scriitorii
de valoare au încercat să tabere vreun Zoil sau lătrău-piticul...
Ce să-i faci?... E neplăcut, dar nu grav totuși. Sau: nu e grav,
ci doar grețos.
Probabil, ca scriitor, tu ești ceea ce ești și grație invidioșilor
cu ochii pe tine. Invidia este energie psihică. Și e transmisibilă.
Asimilabilă. E motricitate sufletească, de conștiință transforma-
bilă din negativ în pozitiv. Pentru tine, pentru creația ta. Pentru
demnitatea ta. Asta ar însemna și încercarea bucuriei contradicți-
ilor, în primul rând cea de a nu fi mulțumit de tine însuți. Pentru
a rezista în posibile vizări alb-negru, care te-ar privi. Alb-negru ce
ține de invidie sau, poate, de gelozie, precum remarca Petru Po-
pescu: „Dacă cineva izbutește, în orice fel, se caută imediat o ex-
plicație negativă; sociologia invidiei lucrează la toate nivelurile”.
Eu unul aș vrea să fiu din rândul celora cărora invidia ce-i
vizează sau chiar îi atacă să le țină în formă bună talentul, ambiția,
condiția de scriitor.
În fine, sper să se înțeleagă că dispun de suficientă maliție
restrictivă, dusă până la prohibiție față de numele unora care, prin
crâcneli interminabile și judecăți strâmbe, țin să testeze virtuțile
altora.
Argeș
Nr. 2, 2020
-280-
Pripeala genurilor
—1—
Azi, literatura de oricare „gen”, mai bine zis – de oricare lipsă
de gen, e de fapt o clacă a genurilor pripite, știrbite în secvențiali-
tatea lor, înghesuite, când nu se prea știe de înțelepciune, de filo-
sofie, de măiestrie, de meserie, de geniu. E un fel de întrajutorare
între ele a cioburilor de genuri alandala, o contribuție a tuturor la
îndreptățirea întâmplării a ceva literatură sau doar, pur și simplu,
a ceva scris de dragul scrisului în tandem cu lipsa științei artei
cuvântului, cu înstrăinare de model, de canon. Azi nu mai e „la
modă”, la ordinea zilei și a artei, îndelungata stare de planton asu-
pra unei fraze, a unui poem, a unei proze, spre a le modela, cizela.
Pe scurt, spre a le face artă autentică.
E un amalgam de genuri pripite, fâțâite, ciobite, de altfel bine
intenționate, însă nespornice, ineficiente în șubredele lor însăilări
de texte, când cel ce scrie nu se gândește la marii maeștri în do-
meniu – în literatură, filosofia scrisului, – ci e cu gândul la cum să
se raporteze mai convenabil față de public, cum să-și potrivească
mai „eficient” la gustul acestuia (care, de multe ori, chiar e o lipsă
crasă de gust!) ceea ce-i poate oferi întâmplarea până și unui gra-
foman, unui neșcolit în ale artei scrisului.
...Numai că o atare stare de fapt nu pare a fi nici ea nouă, ci
doar ceva reiterat, dacă ne reținem puțin atenția asupra notelor lui
Nietzsche din 1874, referitoare la arta și filosofia lui Wagner. În
ele parcă s-ar contura unele definiții valabile peste o sută cincizeci
de ani, „bune” de raportat la artele din zilele noastre: „Să aplicăm
cu o bună măsură valoarea acestui timp care recunoaște în arta
lui Wagner arta sa. Ea este în mod radical anarhică, gâfâitoare,
necredincioasă, aridă, informă, nesigură pe temeliile sale, oricând
deschisă disperării, dar fără a fi naivă, conștientă (lucidă) până în
propria sa măduvă, fără noblețe, violentă, lașă... O monstruoasă
tentativă de a se afirma și de a domina într-un timp antiartistic.
Otravă contra otravă!”
-281-
 —2—
Și în aceste timpuri poate că post-postmoderniste (cum să le
mai zici, odată ce încă nu se știe ce a fost până la ele și dacă chiar a
fost ceva distinct sub aspect canonic?), timpuri bune la toate, pentru
arte, pseudoarte, contraarte; și în aceste timpuri se poate vorbi de
excesul de democrație pus în loc de liberalismul lăbărțat până la
iresponsabilitate, de pluriposibilități sau orice posibilități de trava-
liu artistic, pseudoartistic, antiartistic – poate și ele, aceste timpuri
ale noastre, un fel de azil al lui „merge orice”. Dacă sunt acceptate
(dar... de cine – de axiologia fără nicio putere de decizie?...) fără
împotrivire fitece intenții de posibile configurări artistice, punctele
de „control al calității” lipsind aproape cu desăvârșire, în dezlănțu-
irea sa „merge orice” înaintează/atacă mult mai departe, până să se
cantoneze în lehamitea celebrului principiu deloc pozitiv „lasă-mă
să te las” sau al altuia – „treaba ta, fă cum dorești”. De dorit dorește
el, dar nu poate să facă. În artă, nu sunt rele democrația și loialitatea
învecinării pe picior de egalitate a tuturor formelor și posibilităților
înșiruite din adâncile antichități, trecute prin șotroanele și pistele
tuturor ismelor; nu e rea această conviețuire gen melanj. Însă doar
până în momentul în care ea nu acceptă și deplina confuzie valo-
rică. Până în momentul în care nu bate amical pe umăr veleitatea,
amatorismul, grafomania și obrăznicia cinică, rânjitoare, căreia unii,
lași sau fără discernământ numai, îi mai zic cuminte-ironic canon
destructiv al postmodernismului. Nu cred ca arta să ajungă a însemna
deplină lipsă de seriozitate, de criteriu. Amalgamul, indeterminarea
și incoerența nu pot ajunge tipar de blazon.
Cafeneaua literară
Nr. 3, 2019
Limbajul, stilul.
Dar ,si scriitura... tãmbãlãu...
La început, la geneza semanticii originare și originale, cu-
vântul are ca și cum o destinație singulară, precisă. Mai apoi, în
îndelungata istorie a uzanței sale, în raporturi și interacțiuni cu
-282-
alte cuvinte, cuvântul își revede/revizuiește sensul dat ca unicat,
inițial, deviind de la „precizie”, univocitate. Astfel, destinația devi-
ne destin (al cuvântului). Și zice Baudrillard că destinul semnelor
(deci și al cuvintelor, l.b.) „este de a fi smulse destinației lor, dez-
mințite, deplasate, recuperate, seduse”, chiar dislocate, uneori, din
matricea lor originară, modificate, amplificate, extinse ca sens/sen-
suri, cuprindere a semnificației. Prin astfel de remanieri de limbaj
scriitorul scoate din sine „noi vederi asupra umanității înfrânte”
(Raymond Perrot). Prin rostire/scriere și rostuire.
Probabil, cuvintele supuse unor astfel de metamorfoze, de am-
plificări nu prea ajung la arhaisme. (În ce privește neologismele însă,
pentru ele Hlebnikov propusese expresia cainii tăcerii, deoarece
grație neologismelor dispar „straturile surdomute ale limbajului”.)
În literatură limbajul/cuvintele nu interesează atât în ipostaza
lor de semnificare cognitivă, cât în cea de percepție imaginativă,
virtuală, prin ceea ce Spaier numea surori de imagini.
După Pitagora, atestăm: cuvântul simplu, cuvântul hieroglific
și cuvântul simbolic (care exprimă, care ascunde și care semnifi-
că). Apoi s-a spus: cuvântul poetic jinduiește a se manifesta ca
întreagă această trinitate dimpreună. Jinduiește abilitatea inteli-
gentă a formulelor și formulărilor stilistice în ecuație/raport/an-
grenări cu alte cuvinte.
Formulările stilistice, într-un cuvânt – stilul înseamnă rafi-
nament. Precum spunea cineva, sintagma „dreptul la stil” poate
fi utilizată doar în cazul dacă este evitat tamponul de consoane
dreptu’ la stil.
Ei bine, scrisul beletristic contemporan nu mai cunoaște ase-
menea rafinamente. Tampoanele, cacofoniile sunt trecute cu ve-
derea. Rafinamentul conta pe când se mai considera că dragostea
de frumos ar fi autoritate supremă în viața omului.
Dialectica formativității și a construirii stilistice este mult mai
fină decât poate depista atenția noastră cercetătoare. Nedepistarea
rămâne ceva de dincolo de experiență, de înregistrarea, înmagazi-
narea acesteia de către memoria și afectivitatea noastră.
Tangențial-contextual deducând, ar exista și o „lingvisticita-
te” a experienței: experiența și ca fapt de limbaj, nu doar ca struc-
tură specială, să zicem, a facultății de cunoaștere. Este cazul când
-283-
inițiativele de înaintare în semantica/semnificațiile realității „vin”
din partea limbajului, fiind sugerate de el ca disponibilitate asoci-
ativă, ludică de evaluare, creare și concomitentă fixare/formulare
a noilor descoperiri, reale sau virtuale. E vorba aici de ceea ce s-ar
numi fapte de limbaj, sub incidența cărora Gadamer pune întreaga
istorie (conștientizată, să concretizăm) ca proces de transmitere a
mesajelor, a informațiilor, lingvistice și prin intermediul lingvistic,
constituite și reconstituite în orizonturi de comunicare.
Astăzi, în multe cazuri, ceea ce ar fi însemnat stil elevat sau, fie
și ceva mai puțin stil, se află în tensionată discrepanță cu, să zicem,
versificările ca reportaj brut din piață-stradă în lungi rechizitorii
ale searbădului în texte-amalgam. Versificatorul cotidianului/co-
tidianismului poate fi asemănat unui aspirator de oralitate în stare
brută de semifabricat semantic, oralitate ce poate fi un fel de praf.
Este travaliul superficial care duce la aluviuni de textualitate/vor-
bărie brută. Ceea ce e dat drept poezie de atare factură și făcătură
nu sunt decât niște audiograme rudimentare, apărute din contac-
tul direct/biomecanic al timpanului urechii omului cu viermuia-
la sonoră a străzii, când memoria instantanee, percepția relaxată
adună și asamblează orice, ajungându-se la versificațiile prea puțin
îndemânatice (ca să nu mai vorbim de măiestrie!) ale unui ego-
obiectivism de frondă, nu și ale unui existențialism, deoarece de
frondiști/frondeuri nu se prea agață serioasa experiență de viață (și
de artă) și nici nu se așteaptă așa ceva. Asta înseamnă a umbla la
mecanisme verbale vidate de sensibilitate și coerență. E simpla de-
rulare linear-akânească a sporovăielilor fruste. Numai că fixarea cu
fidelitate zeloasă în scris a argoului străzii încă nu înseamnă a fixa
și un stil, o formulă personală. Aceasta e o metodă de a te menține
în colectiva postmoderniștilor apăruți pe lume rătăciți gata.
Din păcate, pare a fi tot mai răspândită frigiditatea estetică și
sterilitatea lirică a unor astfel de strădanii de a compune literatu-
ră. E vorba de niște dibuitori și dibuitoare care își strigă cu-cu-ri-
gu-ul în vid, unde, se știe, nu răzbate vocea, nepropagată din cauza
lipsei atomilor și deci nici nu se aude. Și dacă cineva spusese că
poezia ar fi un antrenament de îngeri, de mai mult timp veleitarii
încurajați de liber la toate fac din ceea ce ar trebui să fie poe-
zie un tămbălău de... diavolași. Această scriitură-tămbălău, în doi
-284-
peri, dar care se vrea crezută literatură, nu are (zare de) justificare
ontologică, deoarece nu corespunde intenționalității naturii de la
care a pornit poezia lumii, căreia totdeauna îi vor fi specifice unele
constante (elemente, trăsături) de gen.
Ce mă supără pe mine unul (dar știu, și pe alții) în textele
oralității brute (așa cum sunt și nimic mai mult) e lipsa intelectu-
lui, a fineții, a stilului. Sunt un fel de texte-paragină. Impotența,
neajutorarea ca blestem. E sfidarea unei literaturi universale care
nu poate suporta bâiguiala și neșcolarizarea. E o nerușinare a nea-
veniților care nicidecum nu pot ști că există și o savoare a stilului,
a metaforei. E o îndărătnicie de a persevera în mediocritate și
abjecție textuală (la unii).
Cei dedați scriiturii-tămbălău nu sunt în stare de o stilistică
specifică artei, artistismului. Aceasta bineînțeles că ține și ea de
har, dar și de achiziții prin studiu.
Scriitura-tămbălău e, de fapt, bluful obraznic al trâmbițării
așa-zisului antilimbaj metafizic, care exclude lirismul. Nu e obli-
gatoriu să te forțezi să(-ți) demonstrezi antiintelectualismul în
artă. Un intelectual preocupat de artă nu are de ce să se prefacă…
antiintelectual. Iar arta, în mare, ține (și) de intelect.
Bluf e și fluxul asociativ, mai mult presupus decât existent
în înșiruirile de fraze fade, care nu depășesc… „artistismul” și…
„poeticitatea” unui catalog de prețuri, a unei facturi de la piața
angro. Același lucru e și cu argumentul că atari texte narativ-seci
se desfășoară pe principii cinematografice. Ei da!
Se vorbește, cu gravitate, de minimalism, de parcă scăpătarea,
căderea în derizoriu e o izbândă, e culmea artei! De regulă, mini-
maliștii nu sunt decât niște mizerabiliști, care acordă importanță
tocmai la ce e lipsit de importanță.
Dacă e rezonabil ceea ce spusese Fukuyama, că deja ne-am
afla în post-istorie, și mai evident ar fi că deja ne aflăm în post-po-
ezie.
Ceea ce dau mulți drept poezie nu e decât, strâmb, cu totul
altceva, care nu are legătură cu poezia.
Dar, repet, aceasta e părerea mea personală, iar dacă alții o
împărtășesc, înseamnă că fenomenul, sau antifenomenul post-po-
eziei cuprinde/afectează tot mai multă lume... Din păcate, și una,
-285-
și cealaltă – post-poezia și lumea, modernitatea acestora, sunt tot
mai mult cuprinse de nemernicie, tot mai desfigurate de agresiu-
nea veleitarilor, grotești în atitudini anti-tot față de arta, poezia de
până la ei, veleitarii care, cu neasemuit tupeu, nu-și dau seama că
nu au dreptul de a nega, deoarece, deocamdată, nu au dat nimic,
nu au construit nimic valoros. Nici nu vor construi. Nu sunt în
stare, acești minimaliști, acești amatori, care ar dori să-și masche-
ze neputința în arta poeziei prin scoaterea acesteia dintr-o arie
a ei, cât de cât sesizabilă, „verificabilă”, dând diverse înșiruiri de
inepții drept originalitate, „douămiisme și jumătate”, poate chiar
„treimiisme” etc. Artificiosul ca neputință, lipsa de fantezie crea-
toare, necunoașterea naturii și constantelor prozodiei consolidate
în lunga istorie a evoluției acesteia culminează (…jos de tot!) în
cazuistica bâiguită în jurul așa-zisului autenticism, de parcă dacă
ești „autentic” dai obligatoriu artă (poezie), ai automat, de la sine,
valoare și ce mai trebuie la aceasta. Justă este diagnosticarea lui
Adrian Popescu: „...invocatul magic «autenticism» (…) nu e «iar-
ba-fiarelor» pentru un poet. «Autentic» poate fi 1. actul provoca-
tor-erotic, istoricizat-avangardist al unui Geo Bogza, 2. autentică
poate fi și o sudalmă fantezist-spontană auzită la piață, înglobată
în textul liric, 3. autentic poate fi gestul celui care trage brusc fața
de masă, la o agapă. Întrebare – ce relevanță au, dacă au, toate
acestea în poezie? Răspuns – o relevanță mare sau mică, după
talent, coane Fănică… Autenticismul poate fi mimat cu ingenio-
zitate, vezi Malraux, poți fi autentic în viața imediată, dar artificial
în scris…” (Steaua, nr. 8, 2016).
Pe scurt, sunt, crescendo, mai acute perturbările de tot soiul
în arta prozodiei, pe care mediocritățile, șarlatanii o împing, pur
și simplu, în meserie, ba chiar și mai „adânc” – chiar în mizerie,
în derizoriul minimalismului, în oralitatea ce stă chiar mai jos de-
cât jurnalismul steril. Iar a absolutiza oralitatea în pretinsa poezie
înseamnă a rămâne absolut în oralitate, fără a ajunge la poezie, în
poezie.
A scăzut drastic potențialitatea și influența autorității cano-
nice. Iar a-canonicul cuvânt de ordine e: dezordinea! Disoluția.
Dereglarea.
Extinderea, multiplicarea posibilităților comunicative ale cu-
-286-
vântului, ce se dorește poetic sau este dat, declarat astfel, comuni-
că absolut altceva decât poezie. Orice, numai nu poezie. Extinde-
rile mass-media, inclusiv internautice, sunt, de cele mai multe ori,
doar comunicative, însă nu și stimulatoare de sugestie artistică, de
poezie.
...M-am referit la textele unor conștiințe care încă nu s-au
format, nu s-au maturizat, sau ale unor spirite în disoluție, în ră-
tăcire, și tot mai mult în scăpătare valorică și intelectuală care în
loc de inteligență învederează, din păcate, o evidentă corigență.
Cafeneaua literară
Nr. 6, 2019
Oralitatea insipidã sau
conspirat,ia grafomanilor
—1—
Starea poeziei azi… Nu de azi, de ieri a început demitiza-
rea actu­lui/misterului poetic și a celui de la care pornește/în firea
căruia se întâmplă, poetul. Este o dez-vrăjire, o dez-fermecare,
o dez-tăinuire a ceea ce se înțelegea (sau doar lumea se prefă­cea
că ar înțelege) prin Olimp, muze, inspirație, muzica sferelor etc.
Azi este cam stingheritor să alături noțiunile de poezie și magie/
mister, lucru atât de firesc cândva. Se vorbește despre diso­luția,
dezagregarea formelor poetice, în general, despre marginalizarea
poeților care, prin propria lor inspirație, nu mai inspiră prea multă
lume. Și nici încrede­re. Se vorbește despre inflație și criză în poe-
zie, devenită tot mai mult versifica­ție.
Într-o anumită măsură, au dreptate cei care constată domi-
nația artefac­tului asupra creației poetice, oarecum nedumeriți și
enervați de plodirea, în postmodernism, a șarlatanilor ce se dau
drept poeți. Intenționalitatea sinonimă ambiției minus harul își
lărgește, uneori până la iresponsabilitate, artistică și de orice alt
fel, aria care s-ar considera că, și ea, îi este predestinată. Își ampli-
-287-
fică până la difuziune, confuzie, anihilare contextul. Uneori, până
la aventurismul amatorilor, sinonim bizareriei comice, bufonadei.
Întâi de toate, agresiunea contra poeziei a pornit de la și este
continuată de cei care ar dori să-și mascheze propria neputin-
ță în arta muzelor prin scoaterea acesteia dintr-o stare a ei, cât
de cât sesizabilă, „verificabilă”, la rândul lor dând diverse înșiruiri
de inepții drept originalitate. Artificiosul ca neputință, lipsa de
fantezie creatoare, necunoașterea naturii și constantelor prozodiei
consolidate în lunga istorie a evoluției acesteia culminează (…jos
de tot!) în cazuistica bâiguită în jurul așa-zisului autenticism. De
parcă, dacă ești... autentic, dai obligatoriu artă (po­ezie); de parcă
ai automat, de la sine, și valoare și ce mai trebuie la aceasta.
Azi e un potop non-stop de prozodie liberal-libertină-exce-
siv-narativă, zisă a postmodernismului, textualismului, testiculismu-
lui (obsesia genitalelor la genitiv); e un potop non-stop al melan­
jului stilistico-tehnic, când se amestecă totul, de pretutindeni și de
totdeauna, că poate iese ceva, un text oarecare, hai să-i zicem ver-
suri sau, nobil axiolo­gic, chiar poezie. În fond, atare ames­tecătură
e o cvasiinepție cultivată de autori ambițioși care, de fapt, nu știu
ce ar fi, pe bune, poezia. Atare „creație” e o conspirație deschisă a
grafomani­lor, neaveniților, slab alfabetizaților în literatură, în poe-
zie, în istoria acestora. Melanjul textual duce la orice, numai nu la
Poezie. El poate capota în: Sound Poetry, Visual Poetry, Semio-
tic Poetry, Performance Poetry, Shaped Poetry, Typewriter Poetry,
Concrete Poetry, Vacuum Poetry, Experimental Text, Fragmented
Text, Conceptual Text, Cancelled Text, Tautologic Text, Alpha­
betical Text etc. Numai în Poezie nu se poate întrupa. Este un etc.
în care sunt ticsite lucruri, amintite-înșiruite de Paul Cernat, în-
tr-un eseu din Observatorul cultural (nr. 339/ 2006): „Toate bune și
frumoase (deși, între noi fie vorba, nu sunt nici bune, nici frumoa-
se...), dar ce ne oferă în schimb «milenarismul douămiist»? Cum
ce? «Realitatea» fără fard: furia, mizeria, vulgaritatea și grosolă­nia
existențială a tinerilor debusolați, dezamăgiți, fără speranță și vii-
tor din România tranziției. Vomă psihică, alie­nare «deprimistă» și
visceralitate ca pro­test, refugiu în sex, alcool, violență și droguri,
angajare biografică și socială. Traume, deliruri, viziuni apocaliptice
de coșmar psihedelic, deriziune integrală și deziluzionare radicală.
-288-
Întoarceri ale refulatului, revolte oedipiene, plebeiza­re și vulgarizare
ostentativă. Atitudine directă, pragmatică, antisentimentală, une-
ori brutal-epileptoidă, cel mai ade­sea șleampătă sau cinică, fără fițe
inte­lectualiste. Poezie agresivă, cu infiltrații anarhice de beat și hip-
hop. Neoexpre­sionism și hiperrealism, Ginsberg, Frank O’Hara,
Bukowsky... Bine-bine, dar aceasta nu e decât o radicalizare plebee
a «americanizării» poeziei, începute mai demultișor”.
Cea mai mare parte din textele numite impropriu poezie se
dezvoltă în mod extensiv, nu pe verticală, spre adâncimi. E o re-
vărsare, inclusiv de… nepăsare (antiprofesionistă, antivalori­că) ce
nu poate fi altceva decât gra­fomania bulversată, grăbită, agresivă.
Autorului postmodernist, de regulă ne­profesionist, i se pare nu
doar că, azi, în prezent, la un anumit moment, existen­ța sa este in-
teresantă, ci că ea merită a fi spusă și altora; narată, povestită, însă
într-o formă… nobilă, numită, mai puțin rasat, versuri, și de-a
dreptul dis­tins – poezie. Și el prinde să ne spună ce i se întâmplă
la bucătărie, la plimbat pisica, la terasă… În limba română, deja
au apărut destui autori căzuți, aproape inconștient, în prolixitatea
debordantă a unei predispoziții de a scrie versuri care să re-spună
pur și simplu ceea ce spune lumea străzii care, se știe, ea însăși nu
crede că, de cum vorbește, creează poezie. Mai multe reviste din
diverse orașe românești confirmă că, pe pagini întregi, la rubrica
„Poezie”, este absolutizată vorbăria „pusă scăriță” și că unii sem-
natari sunt atât de neajutorați și nepricepuți, încât nu ajung să
inclu­dă în ceea ce scriu nici măcar cea mai elementară încărcătură
poetică posibilă. Pentru ei, poezia este imposibilitatea.
Tot mai multă și mai năvalnică, ora­litatea searbădă este dată
drept limbaj zis/emis/folosit de Erato și Euterpe, muze ale poe-
ziei. În realitate, o ast­fel de narațiune înșiruită alandala nu este
decât speculație, falsificare, date drept literatură. Prozaicitatea nu
atinge nicidecum un statut cultural, ci rămâne doar la cel social,
al simplei comunicări într-un cotidian înclinat spre logotehnie,
bavardaj lejer, despre care unora le place să creadă că poate ajunge
sau chiar a ajuns poezie (nu e sigur însă că asta ar putea-o crede și
poeții auten­tici…). În acest context despre derute și iluzii deșarte,
să ascultăm și un mare poet al contemporaneității, Iosif Brodski,
care, în discur­sul rostit la ceremonia de decernare a Premiului
-289-
Nobel (1987), spunea: „În zilele noastre e destul de vehiculată
afirma­ția că, chipurile, scriitorul, în special poetul, trebuie să folo-
sească în operele sale limbajul străzii, limbajul mulțimii (gloatei).
Cu toată părelnica democrație și presupusele avantaje practice,
această aserțiune e absurdă și ar duce la tentativa de a subordona
arta, în acest caz literatura, istoriei. Numai dacă vom considera că
deja ar fi timpul ca «homo sapiens» să se oprească din dezvoltarea
sa, literatura ar trebui să vorbească în limbajul poporului. Orice
nouă realitate estetică îi pretinde omu­lui o realitate etică. Deoare-
ce estetica e mama eticii; noțiunile «bine» și «rău» înainte de toate
sunt estetice și anunță categoriile «binelui» și «răului». În etică nu
e «totul permis», pentru că nu e «permis totul» în estetică”.
Însă azi nici critica literară nu mai încearcă să stăvilească vor-
băria versificatoare și să reafirme răspicat adevărul că nu contează
eventualul, ocazionalul sens stradal-narativ al înșiruirilor de fraze,
ci ar conta totuși (odată ce respectivii neaveniți își declară intenția
de a crea poezie) sensul artistic al acestei scriituri, care însă lip-
sește cu desăvârșire. În contradicție cu limbajul brut, uzual, există
limbajul poetic, zis și esențial: „…limbajul vorbește ca esențial, și
de aceea vorbirea încredințată poetului poate fi numită vorbirea
esențială. Aceasta înseamnă mai întâi că, având inițiativa, cuvin-
tele nu trebuie să slujească a desemna ceva sau să facă a vorbi pe
cineva, ci că ele își au propriile scopuri în ele însele. De acum
înainte, nu Mallarmé este cel ce vorbește, ci limbajul se vorbește
pe sine, limbajul ca operă și opera limbajului.
Din această perspectivă, regăsim poezia ca pe un puternic
univers de cuvinte ale căror raporturi, compoziție, forță de afir-
mare, prin sunet, figură, mobilitate ritmică se constituie într-un
spațiu unificat și suveran autonom. Astfel, poetul face o operă de
pur limbaj, iar limbajul din această operă este întoarcerea la pro-
pria-i esență” (Maurice Blanchot).
Prin urmare, (și) oralitatea tot mai răspândită în prozodie e
un semn că poezia lumii e în criză și confuzie. Tot mai mulți am-
bițioși, „paraleli” literatu­rii, artei, culturii superioare se încumetă a
crede că, relatând, destul de pro­zaic, secvențe din cotidianul sear-
băd, chiar creează poezie. Iată un exemplu la îndemână:
Nu e bine să intri/ în an nou cu probleme vechi/ nici cu dezordine
în lucruri/ în portofel/ un calendar mar­tax 2014/ un card expirat/
-290-
tata slujind URSS/ o carte de vizită a Institutului German/ de pe
Strada Lungă/ buletinul meu european/ mama cu look sovietic/ câte-
va cecuri/ un bilet Galați Brașov/ tu zâmbind fericită/ un flayer – o
croi­torie/ un bilet compostat și altul nu/ la „Fata dispărută”/ cu Ben
Affleck și Rosamund Pike (D. Ta.).
Sau altă pildă de neputințe vociferat-logoreice ca într-un re-
cital hip-hop de o platitudine crasă: am trecut (și eu) prin acest
arhipopulat/ oraș era vară toridă și cum totul/ se întâmplă pe dos aici
era mai aglomerat/ decât oricând în alte părți se mai/ duce lumea în
vacanță mai/ lasă spărgătorii de apartamente (MVC).
Sau aceste comicării, frivolități de debutant din anii perestroi-
kăi, potrivite, azi, de un coșcogea autor ajuns la 65 de ani, dar că-
ruia destinul nu i-a dat și un camerton literar: „ceainicul începe să
se umfle/ în pene și să fluiere nervos printre dinți/ stau alături și
îi închid gazul înainte să se declanșeze/ se potolește fluieră tot mai
încet e și mai nervos/ nu i-am dat să-și strige arsura până la capăt”.
Asta e...
Dar de ce doar asta, când în texte s-ar mai fi putut înșirui și
alte lucruri, la fel de nelalocul lor în ceea ce ar trebui să însemne
poezie, discurs poetic – alte bilete de călăto­rie, cu avionul, cu va-
porul? (Astea ar fi chiar mai… sugestive, mai „pline de sens”.) De
ce doar atât, dacă odată cu mama și tata s-ar fi putut invoca bu­
nica, bunicul, frații, surorile, și tot așa înainte, textul extinzându-se
narativ și mai nimic spunător? Sau, de la ceainic să se fi trecut la
făraș, pivă, mătură, spălător, capace pentru conserve, polonic...
Deloc puține akânismele (naratoru­lui-cântărețului oriental
care spune-în­gână tot ce-i văd ochii, la întâmplare) similare inse-
rate chiar și de unele reviste respectabile (care, bineînțeles, după
astfel de găzduiri de texte serbe­de devin mai puțin respectabile).
Dar să mai citez un exemplu din unul din amintiții autori: După
ce te-am căutat/ pe facebook/ și pe google/ m-am hotărât să-ți scriu/ un
e-mail/ ai dispărut ca-n filmele/ proaste cu identități false/ mafie și FBI/
ți-am scris tot soiul de nimicuri/ că-mi merge bine/ tu ce mai faci?… –
nu mai dau textul până la finalul său, deoarece, și în continuare, e la
fel de nepoetic, e doar mecanică lingvistică formală generată de un
autor ce nu se descurcă artistic, este­tic în raporturile reciproc-arti-
culatorii dintre poezie și cotidian. Drept rezultat: în texte narative
întinse e tot mai mult cotidian și tot mai puțină poezie.
-291-
 Decât atari narațiuni despre orice și despre nimic, mie unuia
zău că mi se păreau mult mai poetice, manifestând chiar și oareca-
re predilecție pentru absurd, paradox, ceva… Kafka, unele strigăte
de reclamă, pe care le auzeam pe plajele de la Neptun sau Venus
pe la începutul anilor ’90. Spre exemplu, îmi amintesc clar de un
tip „mut”, scund, asistat de un zdrahon, gen lipovean, ambii du-
când o ladă cu gogoși – pati­serie italiană! – pe băț, ce striga răgu­
șit, comic, ilar: „Năvăliți-mă,/ nenorociți-mă,/ marfă de la omul/
care a inventat/ patinajul artistic!”
Sau, pentru adepții „poeziei sociale”, aceste versuri, ceva mai…
homerice ca improvizație, pe care le scanda un vân­zător ambulant
de porumb fiert (me­moria-mi a reținut acele fragmente din Odi-
seea porumbului de Dobrogea): „Poftiți,/ că nu greșiți,/ poftiți,/ nu
vă-ngrămădiți!/ Pentru fiecare/ un po­rumb cu soare!/ Și pe soare, și
pe nor,/ porumb fiert pentru popor!/ Porumbo­iu,/ Văcăroiu!/ Mă-
măligă pe băț/ la cel mai ieftin preț!/ Cu valul,/ cu marea,/ cu toată
splendoarea/ porumbul și sarea!/ Arde,/ frige,/ n-are gură să strige!”
De ce nu ar fi în aceste exemple (ah, câtă poezie autentică
s-a vânturat, s-a neantizat, irecuperabil, pe plajele noastre în ulti-
mul deceniu al secolului trecut, în primii ani ai secolului curent!)
prozodie postmodernistă, mult mai savuroasă decât fadele notițe
narative, gen cele reproduse mai sus, pe care unii autori de orice
altceva, numai nu de poezie, le pun stâlpușor, „frângân­du-le” în
presupuse rânduri, mai scurte, mai lungi, de versuri? Și nu sunt
cazuri rare, întâmplătoare, ci, tot mai mult, se creează impresia că
ar fi mereu în ex­tindere o molimă ce face tot posibilul ca poezia
sui generis, și generică, să se transforme în versificație rudimentară,
anostă, în care orice bâiguială, orice vorbire (despre care, surprin-
zător, domnul Jourdain aflase că e proză curată! – „Par ma foi! il y
a plus de quarante ans que je dis de la prose sans que j’en susse rien…”)
să fie aranjată în formă prozo­dică, rândurile de oralitate ordinară
fiind segmentate, segmentele fiind puse unele sub altele și date,
de autori, dar și de multe reviste, dar și de mulți voluntari-critici
drept poezie (încât, azi, același domn Jourdain deja ar fi putut
spune: „que je dis de la poésie sans que j’en susse rien…”). Pentru că
proliferează (și profanează) genurile de istorioare, de pățanii și
pătăranii întâmplate cuiva (la mult… plural, acest: cuiva) pe stra-
-292-
dă, altora – la bucătărie sau, pardon, la bordel etc., etc. Apoi ele,
bâiguielile, apar în legături tipografice, zise cărți, sunt prezentate
juriilor, unele chiar „învrednicindu-se” de premii. Astfel că, impli-
cit repetitiv, dar din necesitatea de a accentua gravitatea molimei,
trebuie doar să constatăm (nu putem să și… acuzăm, nu, volunta-
rii?) ce uimitoa­re este situația în care criticii literari (-voluntari),
cât de cât recunoscuți ca pricepuți în domeniu, nu au avut, nu au
curajul să spună că versificația românească actuală este invadată
de texte patologic de prozastice, de cea mai banală oralitate.
—2—
Uneori, vreun ziarist mă întreabă: care vă sunt lecturile de
poezie de ultimă oră? La respectiva întrebare răspund și aici, în
acest context al crizei poeziei.
De îndelungă vreme deja, citesc sau doar frunzăresc mai mul-
te volume de versuri, pe care le-am primit cu auto­grafe și care, cu
anii, s-au tot adunat, colateral rafturilor de bibliotecă pe care se
află literatura adevărată. E un proces de lichidare a restanțelor,
să zic, de potolire a remușcărilor că, vezi Doamne, colegii au fost
gentili, mi-au acordat cu autograf, ba chiar cu încre­dere, cărțile
lor, iar eu nu le-am citit. Așadar, pe unele le citesc, pe altele, după
ce „gust” două-trei texte din ele, îmi dau seama că nu pot face
mai mult decât pur și simplu să le frunzăresc. Iar potolirii remuș-
cărilor, precum am zis, îi urmează un proces de evacuare a mai
multor tipărituri cu versuri din biblio­tecă. Vă dați seama, în urma
selecției, valorizării și decepțiilor. Iar această preocupare de… pro-
porții, din ultimul timp, mă face să constat cu regret că, din păcate
(tautologic accentuând, nu?), poezia românească, sau ceea ce este
dat de unii autori ca atare, este inva­dată, atacată de un autenticism
descrip­tiv și decrepit, de un (anti)stil narativ gen reportaj redun-
dant, produs de numeroși autori care nu cunosc nici pe departe
istoria poeziei lumii (ca lectură, lectură, lectură!). Autosuficienți,
aceș­tia acționează fie în chip solitar, fie în grupulețe ce aduc mai
curând a gașcă, fie în cenacluri – numite astfel – ge­neratoare de
inautenticitate (artistică) tocmai prin… autenticism. Fie în și prin
bizare ateliere, zise de „scriere creativă” (ce bizarerie!).
E drept, printre nenumăratele texte, insipide până la abomina-
bil, pe care le frunzăresc, se întâlnesc și din cele bine scrise, ce trag la
-293-
balanța trecerii spre literatură, însă, așa cum sunt, ele nicidecum nu
se înscriu, ca gen, în po­ezie, ci, narative sui generis, pot fi date drept
miniaturi, micronuvelete, povesti­oare despre întâmplările străzii, în
care, de regulă, unul dintre personaje este chiar autorul.
Revin: după părerea mea, în poezie nu oralitatea trebuie să
dețină primatul. Numai că asta e, trăim timpuri de rarefiere a
densităților poetice! E o criză a semnifi­cațiilor. Timpuri anapoda,
propice unei oralități care „decade” până la sen­sul sociologic și
etnologic al noțiunii, funcționând conform normelor comu­nicării
cotidian-sociale, fără apanaje artistice, stilistice, metaforice, pe
care le necesită poezia nedemolată de liberti­nismul coroziv al mi-
nimalismului futil, rutinar și rezidual. Așa încât te întrebi de ce o
astfel de oralitate „versifica­tă” nu a rămas ce este – oralitate, ci a
fost și scrisă, când ea, da, are ceva cu scrisul, dar numai nu cu cel
artistic, cu poezia propriu-zisă. O astfel de oralitate nu adaugă
absolut nimic la pluralitatea modurilor de semnificare artistică.
În aceste cazuri, oralitatea e sinonimă cu, pur și simplu, vorba, nu
cu poezia; nu cu arta rostirii convertită în arta scrisului. În poezie,
oralitatea trebuie să atingă semnificarea, sugestia; să devină operă,
estetică, filosofie.
Oralitatea frustă e de o condiție uzu­ală, pe când cea purtătoare
de poezie se înalță la condiția de cultură, reclamând deja aprecie-
rea, exegeza, valorizarea, compartimentarea literaturologică, este­
tică etc. Și cum să nu-ți amintești de remarca mai tânărului coleg
Clau­diu Komartin care, într-o postfață la o carte a poetului sârb
Dragan Jovanović Danilov, spunea că „poezia românească recentă
este influențată masiv de po­ezia americană, din care a fost reținut
cel mai adesea, în ultimul deceniu, doar un autenticism limbut”?
Justă și judicioasă opinie. Pentru că, indiscutabil, prozaizarea poe-
ziei ro­mânești a pornit de la proza abundentă din texte americane
date drept poezie, dar care nu sunt ceea ce par a fi. Iată un exemplu:
Când Reuben Pantier a fugit și m-a părăsit/ M-am dus la
Springfield. Acolo am întâlnit un fecior de bani gata/ Al cărui părinte
tocmai închisese ochii, lăsându-i o foarte bună situație/ S-a căsătorit
cu mine fiind beat. Viața mi-a fost distrusă/ N-a trecut decât un an și
într-o zi l-am găsit mort/ Asta m-a îmbogățit. M-am mutat la Chi-
cago./ După un timp l-am întâlnit pe scandalagiul de Tylor Rountree/
-294-
M-am mutat la New York. Un magnat cu păr cărunt/ S-a îndrăgostit
nebunește de mine – și iată-mă cu o altă avere,/ Într-o noapte, după
cum știți, a murit chiar în brațe­le mele./ (Ani de-a rândul m-a ur-
mărit fața lui stacojie.)/ A fost aproape un scandal. Și iar m-am mu-
tat,/ De data asta însă la Paris. Eram acum o femeie/ Șireată, subtilă,
versată într-ale lumii și bogăției./ Apartamentul meu dulce de lângă
Champs Elysées/ Ajunsese un loc de întâlnire pentru tot felul de lume:/
Muzicieni, poeți, oameni eleganți, artiști, nobili/ Și se vorbea france­
za, germana, italiana, engleza/ M-am logodit cu contele Navigato, de
fel din Genova./ Ne-am dus la Roma. Cred că m-a otrăvit./ Acum,
de la Campo Santo, privind/ Marea de unde tânărul Columb năzărea
lumi noi,/ Ia uite ce-au gravat pe mormântul meu: „Contesa Naviga­
to/ Implora eterna quiete” (Edgar Lee Masters [SUA, 1868–1950]
– citat din poemul Dora Williams, din volumul Edgar Lee Mas-
ters, Antologia orășelului Spoon River, Editura pentru Literatu­ră
Universală, colecția Poesis, 1968, în românește de Ion Caraion).
Poveste cunoscută: diferiți critici cât de cât literari sau, mai
curând, snobii dați drept exegeți au tot vrăjit referi­tor la astfel de
texte, pentru ca alții să le creadă poezie. Dar nu sunt. E proză sută
la sută și nici pe departe sau întot­deauna o proză bună. Texte de
aceeași condiție au prins a invada literatura română, poeții „in-
spirați din americani” fiind supralicitați, declarați importanți etc.
Minciuni în perpetuare. În condiții de a-poezie, de dezorientare
estetică. Astfel că, zi de zi, seară de seară, în multe orașe, sunt
citite pre-texte lungi, prozaice. În recitaluri, multe, și, din păcate,
tot multe din ele, serbede, sunt lansate în public texte aluvionar-
reto­rice, accidental microautobiografice, lăbărțate în prea-întin-
suri kilometrice de narațiune ce „uită” că autorii intenționau să
scrie totuși poezie. Mai mulți, tot mai mulți „autori”, pare-se, se
conduc de concepte poetice vagi, crunt-precare, până la desăvâr-
șita disoluție a acestora. E o pierdere de sine și de posibilă poe­zie
în sporovăială narativă în doi peri. E o dispariție (a poetului și
eventualei sale poezii) în cantitativ, ca sub mari grămezi de flea-
curi și moloz. Supradi­mensionate platouri ale platitudinii, aceste
întinderi textuale aride și seci.
Din păcate, tot mai puțini sunt cei care să mai țină la me-
taforă, sugestivitate, detalii pregnante, memorabile, poate chiar
-295-
aforistice, caracteristice poeziei de valoare a lumii. Precum opina
și colegul Virgil Diaconu: „...dacă am compara acest poem (Cân-
Regula listei
tarea cântărilor) cu poezia generaționistă de tip postmodernist,
Încă din tinerețe, am tradus din mulți poeți, unii mari, alții
care este în vogă în ultimii aproximativ 30 de ani la noi, vom
foarte mari, iar ceilalți chiar geniali. Traducând, înveți nu doar
constata probabil că nu există poeme care să îi stea, valoric, alături,
meseria „pură”, ci și criteriile, gradele de evaluare, de importantă
pentru că trăsăturile pe care le manifestă în general poezia aces-
artistică în context, în contexte. (De altfel, fără criteriile în cauză
tui timp, și anume vizionarismul gol, fragmentarismul accentuat,
profesie adevărată nici nu există.) Iar după întâlnirile și „colaboră-
caracterul ironic excesiv, bătaia de joc, je m′en fiche-ismul, lipsa de
rile” cu astfel de maeștri de multe ori mi-e jenă, când văd pe cine
tensiune existențială, lirică și poetică, lipsa de originalitate poeti-
îi dau de poeți contemporani importanți unii critici de-ai noștri.
că, caracterul obscur, aspectul biografic, cotidian sau de fapt divers
Adevărat, unii din autorii de poeme îmi sunt buni colegi, dar –
pronunțat, uneori, iar alteori compunerea textului poetic din alte
iertare – dânșii nicidecum nu trag la calificativele supreme. La ce
texte, prin reciclarea, parodierea sau plagierea acestora, nu sunt, de
bun acest joc al exagerărilor, al futilităților? Iar tu, pentru a fi luat
fapt, trăsături de valoare, capabile să exprime și să nască poeme de
în considerare, eventual pentru a câștiga, trebuia să fi fost declarat
valoare, viabile în timp, ci doar trăsături care definesc poezia post-
echinoxist, să fi frecventat Cenaclul de luni sau cel al lui Croh-
modernistă de grup. Uneori, am impresia că bruma noastră de har
mălniceanu, să poți organiza manifestări cultural-literare la care
nu a intrat în contact cu marea poezie a lumii, de aici și de aiurea,
să inviți și să premiezi pe cei de care ai nevoie, ca viitori membri
de azi sau de ieri, și că, în consecință, spiritul acestei poezii nu
in jurii etc. Însă un scriitor din stânga Prutului nu poate „aduna”
ne-a stimulat în niciun fel. Mă și întreb: câți poeți postmoderniști
atâția simpatizanți, deja... montați, printre criticii literari dintr-un
or fi citit Cântarea cântărilor, Eclesiastul, Iov, Psalmii, Plângerile lui
juriu sau altul, dintr-o regiune sau alta a Țării, pentru ca să creadă
Ieremia, Epopeea lui Ghilgameș, Tao Te King (Lao Tse)?...
că ar reuși să întrunească voturi câștigătoare.
Firește, nu citim poezia importantă, de valoare a lumii pentru
Chiar dacă unii confrați, mai onești, sunt cât de cât obiectivi
a ne inspira din ea, pentru a o recicla, rescrie, parodia sau plagia, ci
față de ceea ce se scrie peste Prut, spre Nistru, printre ei fiind și
pentru a vedea la ce cotă valorică și de complexitate a ajuns poe-
Liviu Ioan Stoiciu care, în Jurnal, pe 28 martie 2011, scria: „Am
zia, pentru ca în acest fel să putem ridica valoarea propriei poezii,
spus și eu câteva cuvinte, la invitația moderatorului – am amintit
deci pentru a fi noi înșine la înălțimea poeziei. A crea poezie de
că suntem în ziua unirii cu Basarabia (27 martie) și că basarabenii
valoare înseamnă a avea, pe lângă har, și conștiința poeziei lumii”.
nu sunt nici azi introduși în istoriile literare din România, deși ei
În fine, nu știu dacă există motive plauzibile întru ameliora-
scriu în limba română mai bine decât românii din țară (în schimb
rea valorică și stilistică, ideatică și metaforică a poeziei timpurilor
sunt recuperați români din emigrație care nu mai scriu în limba
noastre și a celor care vin, însă merită să credem că ar fi putut
română)...”
avea dreptate Herbert Marcuse, care prevedea o revoluție poe-
Sau Liviu Antonesei, care se referea la cărți întâmpinate cu o
tică: „Într-o lume căzută în prozaism, e necesară reintroducerea
„tăcere asurzitoare”, după principiul magiei dâmbovițene – despre
dimensiunii poetice”.
ceea ce nu se vorbește nu există. Printre acestea sunt și majoritatea
Revista literară cărților autorilor basarabeni care, nu o singură dată, ca valoare
Nr. 12, 2018; depășesc ceea ce la București este proclamat-aclamat drept... ura!
Cafeneaua literară În întregul ei, literatura de azi și de pretutindeni nu are o va-
Nr. 1, 2019 lorizare obiectivă, iar mai mulți autori beneficiază de bonusuri ami-
cale calpe. Pe ambele maluri ale Prutului, în vârful Carpaților și
-296- -297-
pe meterezele cetății Soroca etcetera, există zeci, sute de ierarhii
personale referitoare la poeții și poezia română. Însă o ierarhiza-
re cât de cât de ansamblu, aproape credibilă, încă nu avem. Sunt
chiar și ierarhii regionale, județene, sau văzute din provincii. Ierarhii
ale grupurilor și prieteniilor de scriitori, critici și poeți de-a valma.
Există ierarhii înjghebate la unele reviste de cultură și literatură.
Probabil, există... – dar există totuși și șubrede ierarhii universitare
și de-a dreptul catastrofale – ierarhiile academice, în special cele de
la Chișinău, unele – de jurii. Astfel, literatura română e derutată
prin ierarhizări confuze, adică nici pe departe credibile.
În ce privește (doar...) specificul „axiologiei” din estul Ro-
mâniei, interriveran, la Chișinău chiar și cei mai răsăriți critici
se țin, strict, de regula listei: primul, al doilea, al treilea scriitor
(poet, prozator/romancier...). De regulă însă, unul zice: cel mai
bun poet este Q, altul – cel mai bun este W, mai celălalt – că vârful
Parnasului din vreo suburbie e R, de te miri ce registru redus al
sensibilității și percepției axiologice au. Acestora să nu le vorbești
de stiluri, personalizări, diversitate, eventuale paralelisme ale mai
multor autori de vârf, ci, strict, spune-le de unu. Rigurozitatea lis-
tei este „armată” de inflexibilitatea dogmatică și lipsa unui demers
creator în textele respectivilor dibuitori critici literari. Opțiunile
lor personale nu sunt în nicio relație cu obiectivitatea. Ei sunt
prinși într-un sport al clasamentelor la nivelul amatorilor de lite-
ratură și nu al exegeților. Din păcate.
Dar în această disonanță sau cacofonie axiologică ce să facă
scriitorul propriu-zis? Nimic altceva decât să se străduie să rămâ-
nă pe orbita sa predestinată, a cunoașterii și literaturii, curiozității
și iluziei necesare, toate concentrate în eforturile de luciditate și
onestitate de a nu se falsifica el pe sine însuși și de a nu se lăsa
falsificat de alții sau de împrejurările sociale. Concomitent, sau
în aceeași ordine de idei, scriitorul de valoare nu trebuie să aibă
pretenția de a fi încadrat de critica profesionistă, găsind destul de
nobilă critica artiștilor, a colegilor. Aceasta, în vectorii cu bătaie
prelungă ai ideii lui Charles Baudelaire că poetul cultivat, inteli-
gent, bineînțeles, este în stare să definească atât propria poezie, cât
și însăși condiția poeziei, în general.
Revista literară
Nr. 3, 2019
-298-
C u p r i n s
Starea de debut(ant)............................................................... 3
Acum 50 de ani, poet român debutant în URSS.................. 11
Dinspre alții – spre mine...................................................... 23
Săteanul de ieri scriind despre oraș....................................... 29
Ghinion și învățăminte......................................................... 34
Liviu Damian: poetul dintr-o generație de prunci cărunți......35
Mărturisiri la rupere de vremi și cutremur de destine*.......... 59
Jurnalul lui Vasile Vasilache (și nu numai...)......................... 76
Ere și epoci pe sponci........................................................... 96
„Junimea” a fost o... gașcă?.................................................. 102
Odiseea ondulațiilor........................................................... 111
Șaptezecist, optzecist?... ..................................................... 113
Mai că boemă, la Chișinău.................................................. 116
Note la ierarhie sau despre numărul 33.............................. 118
Creația și politica sau scurtcircuitul de personalitate.......... 121
Temperarea necesară .......................................................... 126
Cititorii mei/tăi/lui/noștri .................................................. 128
Prietenul, cărțile și întâmplările aproape fantastice ............ 129
Occidentul și limba... moldovenească.
Dramatic, despre un onorariu............................................. 134
Din vremuri în care se modifica paradigma........................ 136
Să te pui sub semnul întrebării .................................................144
În consubstanțialitate.......................................................... 147
Probabilitatea și poezia....................................................... 153
„Metafora absolută” ........................................................... 157
Poezia ca dezvăț de mulțime............................................... 161
-299-

Lev Tolstoi în Moldova și Tara Românească (1854) ......... 164
Panait Istrati - deschizător de drum
spre spațiul literar rus.......................................................... 182
­­­­­­­­Marinetti și avangardismul rus........................................... 193
O reticență moștenită și indusă
față de ideea de avangardă.................................................. 221
De la internaționalizarea stepelor – la postmodernism....... 224
Osip Mandelștam în românește
și umbra lui Nichita Stănescu la Voronej ........................... 232
Nichita Stănescu la Chișinău ............................................. 240
Despre numele bunicilor lui Nichita Stănescu ................... 247
De unde vine și ce înseamnă numele Jivago?...................... 250
Unele din primele mele traduceri....................................... 253
Cânt de slavã pentru căciulița greierașului ......................... 258
Nițică... cenzurare sau firească adaptare,
contemporaneizare?............................................................ 259
De la heralzii negri la troleibuz spre cer ............................ 261
„Viteza” de elaborare literară .............................................. 263
Mult, puțin? ....................................................................... 273
Pripeala genurilor............................................................... 281
Limbajul, stilul. Dar și scriitura... tămbălău ....................... 282
Oralitatea insipidă sau conspirația grafomanilor ............... 287
Regula listei........................................................................ 297
-300-
Referint,e
* * *
Prin scrisul, prin literatura sa Leo Butnaru reprezintă spiritul
de emancipare categorică și definitivă a literaturii dintre Prut și
Nistru de sub dominanța clișeelor tradiționaliste, noua ei imagine
ce se vrea integrată fără rezerve în circuitul de valori general-ro-
mânești. Aceasta îi este caracteristic în mai multe genuri pe care le
abordează, inclusiv în eseuri, precum dovedește și noua sa carte Ve-
derea dinspre alții, vedere spre alții, ce are o dublă turnantă – prima,
despre scriitorii/literatura contemporană („Liviu Damian: poetul
dintr-o generație de prunci cărunți”; „Serafim Saka – Mărturisiri
la rupere de vremi și cutremur de destine”; „Jurnalul lui Vasile
Vasilache”...), despre procesul de debut și maturizare în sumbra
perioadă de acum 50 de ani, despre viața literară din prezent.
A doua parte a cărții este dedicată, în mare, literaturii avan-
gardei (a se vedea eseurile „Avangarda literară rusă ca fenomeno-
logie”, „Contemporaneizarea conștiinței și creativității”, „Mari-
netti și avangardismul rus”, „Doamnele avangardei și dragostea”,
„O reticență moștenită și indusă față de ideea de avangardă”, „De
la internaționalizarea stepelor – la postmodernism”...).
O altă temă de bază abordează traducerea ca artă, domeniu
în care Leo Butnaru excelează, abordată în eseurile „În zodia
tratativelor”, „Despre unele din primele mele traduceri”, „De
unde vine și ce înseamnă numele Jivago?”, „Osip Mandelștam
în românește” ș.a.
Majoritatea eseurilor au fost publicate în cele mai prestigioa-
se reviste (România literară, Revista literară, Contrafort, Luceafă-
rul, Sud-Est etc.
În fine, trebuie menționat că acest volum de eseuri are și certe
calități de document și discurs istorico-literar, ceea ce o face nece-
sară, în primul rând, în bibliotecile publice.
Arcadie Suceveanu
 * * *
Foarte cunoscutul scriitor Leo Butnaru nu are nevoie de pre-
zentare. Cunoscut acasă – în Basarabia, și acasă – în toată România
și Românimea, este într-un continuu proces de spargere a orizon-
turilor culturale, estetice și literare – pe orizontală, câștigând noi
spații de afirmare și încetățenire artistică. (În acest sens, este bine
să fie consultată vasta bibliografie a autorului nostru, în speranța
trezirii/activării sentimentului de mândrie – firească și legitimă,
dacă ești om normal – pentru performanța ilustrului compatriot.)
Pe verticală – în sensul aprofundării în necunoscute/puțin cunos-
cute stratificări de spiritualitate națională și universală. Leo Butna-
ru își merită pe deplin titlul de senior și, parafrazând pe românește,
…să dăm seniorului ce-i a seniorului, meritând el, tot pe deplin,
din partea noastră, o atitudine specială față de scrisul său.
În eseistică, Leo Butnaru este un explorator și un cercetător
care folosește, în cunoștință de cauză, cele mai fine, sofisticate și
moderne instrumente. Or, una este să ai instrumentarul necesar și
alta – capacitatea folosirii acestuia. Exegetul vădește cunoaștere
profundă a obiectului/fenomenului investigat, dar și virtuozitate
în folosirea instrumentelor, astfel că îmi permit să recomand scri-
sul/scrierile lui Leo Butnaru pe post de crestomație. Nu numai
celor care se avântă în domeniul scrisului artistic, ci și cititorului
cu gusturi rafinate – asta, deoarece Leo Butnaru este un maestru
al scrisului frumos.
Vederea dinspre alții, vedere spre alții este o carte despre noi,
cei care am fost și suntem, adică o carte de istorie… cu speciali-
zare în istoria literară și, mai larg, în istoria devenirii artistice a
pârjolitului de invazia bolșevică pământ basarabean și a protago-
nistului însuși. Leo Butnaru face un interesant mozaic existențial:
biografia altora prin prisma propriei biografii și propria biografie
prin biografia colegilor, contemporanilor de pe diverse meridia-
ne, toate intercalate în amplul proces istoric, încă departe de a-i
fi cunoscute resorturile (prin urmare, contribuție la cunoașterea
unei epoci).
Vederea dinspre alții, vedere spre alții este o carte remarcabilă
din toate punctele de vedere.
Ioan Mânăscurtă
 Leo Butnaru
(Notă biobibliografică)

Născut la 5 ianuarie 1949 în comuna Negureni, fostul raion

Răspopeni (act. Telenești), din Republica Moldova. Este licenți-
at în Jurnalism și Filologie al Universității de Stat din Moldova
(1972). A activat în presa periodică, de la redactor la redactor-șef:
Tinerimea Moldovei, Literatura și arta, Moldova. A debutat cu
cartea de versuri Aripă în lumină (1976). În ianuarie 1977 devine
membru al Uniunii Scriitorilor din URSS; în luna septembrie a
aceluiași an, este eliberat din redacția ziarului Tinerimea Moldovei
pentru promovarea spre publicare a unui eseu despre Mihail Ko-
gălniceanu și Grigore Alexandrescu, care contravenea liniei ideo-
logice oficiale. În perioada 1990–1993 este vicepreședinte al Uni-
unii Scriitorilor din Moldova. Din 1993 este membru al Uniunii
Scriitorilor din România. Mai mulți ani la rând, este președinte
al Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România, membru
în Consiliul USR.
A publicat volume de poezie, proză, eseuri, interviuri și tra-
duceri apărute la edituri din Chișinău, Iași, București, Alba Iulia,
Cluj, Timișoara, Nădlac. Volumele sale de autor au fost traduse
și publicate în Franța, Rusia, Germania, Azerbaidjan, Bulgaria,
Serbia, Tatarstan, Ucraina.
Leo Butnaru este preocupat de avangardismul european, în
special cel rus și ucrainean, din care a tradus cărți de autori, a
elaborat antologii.
Distins cu mai multe premii ale Uniunii Scriitorilor din Mol-
dova; Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1998; 2015);
Premiul Național al Republicii Moldova (2002); Premiul Comi-
tetului Director și al Consiliului Uniunii Scriitorilor din Româ-
nia (2008); Premiul Asociației Publicațiilor Literare și Editurilor
din România Scriitorul anului 2009; Premiul „Constantin Stere”
al Ministerului Culturii al Moldovei (2013); Marele Premiu și
Cununa de Lauri la Turnirul de Poezie de la Neptun-Mangalia,
organizat de Uniunea Scriitorilor din România (2016). Distincții
de stat ale Republicii Moldova și României.