Leo BUTNARU

A fi sau a nu fi? – acesta e răspunsul

Alte interviuri din secolele XX-XXI
 Coordonatorii colecţiei:
Simona MODREANU
Lucian VASILIU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BUTNARU, LEO
A fi sau a nu fi? – acesta e răspunsul. Alte interviuri
din secolele XX-XXXI / Leo BUTNARU
Iași: Junimea, 2018
ISBN 978-973-37-2154-3
821.135.1

Tehnoredactare și copertă: Cezar BACIU

Editura JUNIMEA,
Strada Păcurari nr. 4
BCU – Mihai Eminescu
(Fundaţiunea Universitară Regele Ferdinand I)
cod 700 511
Iaşi – ROMÂNIA
tel.: 0232 410 427
C. P. 85, Oficiul Poştal nr. 1
e-mail: edjunimea@gmail.com
revistascriptor@gmail.com

Vă invităm să vizitaţi site-ul nostru,

la adresa www.editurajunimea.ro
(unde puteţi comanda oricare dintre titluri,
beneficiind de reduceri),
precum şi pagina de facebook a editurii Junimea.

Editura Junimea şi revista Scriptor

sunt membre ale Asociaţiei Revistelor, Imprimeriilor
şi Editurilor Literare
(A.R.I.E.L.),
asociaţie cu statut juridic, recunoscută de Ministerul Culturii.

Contravaloarea timbrului literar

se depune în contul Uniunii Scriitorilor

© Leo BUTNARU
© Editura JUNIMEA, IAŞI – ROMÂNIA
Leo BUTNARU

Editura Junimea
Iaşi – 2018
INTERVIURI
 Înaintea şi în urma noastră –
legendele lumii ca o disperare
a frumuseţilor

– Dragă Leo Butnaru, deşi trăieşti la Chişinău, în ciuda atâ-

tor bariere ce cad în calea noastră, parcă eşti tot la fel, adi-
că cu ochii pe literatura română. Cum îţi joacă ea în priviri?
– Stimate coleg Marius Tupan, înţeleg că te referi la în-
treaga literatură română, la existenţa ei de secole, iar dacă e
aşa, s-ar cere, parcă, la început de răspuns, o exclamaţie de fe-
lul: „Ah! Literatura română în totalitatea şi diversitatea ei...” În-
să eu nu mă simt în stare de o retorică înaltă, oarecum adecva-
tă momentului, deoarece vin de la Chişinău, unde câţiva ani la
rând s-au pus în aplicare idei cu rimă şi ritm care, precum
menţiona încă la 1935 Mircea Eliade, sunt atât de agreate de
români (pretutindeni, vede-se). Deci, mai simplu şi mai calm
vorbind, pentru mine primul gând şi primul sentiment îndrep-
tate spre literatura română sunt cele de recunoştinţă, pentru
că Ea, Literatura Română, mi-a oferit ceea ce numea Perpessi-
cius dulcea captivitate a scriscetitului, „captivitate” care m-a eli-
berat, sper, din ignoranţă şi mi-a trasat destinul în ariile verbe-
lor româneşti care, spunea poetul, şi ele sunt patria noastră.
Literatura română mi-a oferit posibilitatea de a fi şi acolo, la est
de Prut, la curent, prin sensibilitate şi instruire, cu sistemul de
manifestare a literaturii şi esteticii moderne, în general. Apoi,
dacă îmi este permis să mă consider şi eu un slujitor al litera-
turii române, sigur că nu sunt unul care cere să i se recunoască
anumite merite, ci sunt cel care are încă ani şi ani să recunoas-

7
că meritele altor scriitori mari, care au lăsat cărţi fundamenta-
le, ce aparţin unui viitor nelimitat.
În ce priveşte prezentul literaturii noastre, el reprezintă
un relief valoric foarte divers, uneori accidentat. Timpurile în
care ne aflăm sunt mult mai proteice decât cele trecute şi exe-
geţii deja nu mai operează cu epoca, să zicem, ci cu ocaua câ-
torva ani care, parcă, ar avea ceva comun între ei. Se schimbă
canoanele estetice şi priorităţile valorice, astfel că, în acest ritm
accelerat, dacă nu luptă unele cu altele generaţiile, se confruntă
aşa-numitele promoţii din diverse generaţii. Unora (şi aici mă
refer la o arie strict basarabeană, pe care o cunosc nemijlocit)
nu li se prea pomeneşte nici numele sau, şi mai drastic proce-
dându-se, nu li se mai alătură numele de botez sau pseudoni-
mul – celuilalt nume, ce-i însoţise o vreme: numelui de scriitor.
Astfel, apar/ dispar destui pierduţi în anonimatul impersonali-
tăţii. Alţii, adepţii cocoşismului prea bunei păreri despre ei în-
şişi sau a principiului „noi şi nimeni alţii”, se autodeclară sau se
declară reciproc plini de talent ca de nişte averi nababice.
Cu toate asta, nu ar trebui să ne îngrijoreze deochiatul curaj al
cutărui coleg de a considera că scrisul său este de maximă va-
loare, la care nu poate ajunge altcineva: procedeul e în concor-
danţă cu apetitul postmodernismului pentru realismul negru...
Însă, dincolo de agitaţiile şi incertitudinile prezentului li-
terar imediat, există cadrul tainic al predilecţiilor noastre, dife-
renţa de nuanţe în gusturi şi pledoarii, orientate spre certele
valori ale literaturii române dintotdeauna, care îşi trăieşte sta-
rea de necurmată aşteptare a marilor, a importanţilor necu-
noscuţi hărăziţi cu talent neordinar. Sigur, ca şi până acum,
această aşteptare nu va fi zadarnică.
– După câteva discuţii ale noastre, ne-am dat seama că
avem idealuri şi furtuni comune. Există şi în România de
dincolo de Prut o emulaţie spirituală care întreţine, vie, cul-
tura română?
– De circa două secole, de la acel sugrumător an 1812,
când ghearele ursului nordic ne-a sfâşiat harta şi destinul,

8
această emulaţie s-a manifestat prin eforturi tragice, uneori di-
sperate, de reintegrare a moldovenilor din stânga Prutului
în contemporaneitatea lingvistică şi civilizatoare românească,
adică firească. În această zonă pruto-nistreană a pătimirilor
s-au găsit mereu făclieri de jertfă care să sfideze barbariile
opresive ale colonizatorilor, pentru ca tot mai mulţi consân-
geni de-ai noştri să cunoască obiectiv elementele, forţele, vec-
torii care au acţionat şi acţionează în cuprinsurile spiritualităţii
şi istoriei româneşti. Într-o succesiune de ştafete încarcerate,
exilate, deportate, surghiunite, umilite sau asasinate, minţile
lucide s-au opus tâmpeniei antiromâneşti, pe care ţarismul sau
sovietele o doreau generalizată până la o subconştiinţă a gloa-
tei, ele, aceste minţi, s-au împotrivit cu încrâncenare agresivi-
tăţii deşănţate a prostiei şi vicleniei politice, pe care coloniza-
torii le inoculau băştinaşilor. E drept că unii dintre cei mulţi nu
au rezistat şi s-au pierdut de ei înşişi, s-au pierdut de părinţi,
de străbuni, de genealogia şi istoria lor adevărată. Ba chiar şi
în timpuri ceva mai de suportat s-au găsit inşi care să se bălă-
cească în igrasia neroziei sporită de cea a inculturii şi a unei
voinţe subdezvoltate. Însă, în mare, basarabenii au rezistat. As-
tăzi suntem la etapa când virusul anticultural este localizat,
oprit, aş zice, dar nu e încă nici pe departe stârpit. În tristul şi
dezgustătorul melanj politic, uneori cetăţeanul de rând nu are
destulă pricepere şi bun simţ care să-l salveze „de omul care
ţine cuvântări stricate”, cum e scris în a doua pilduire a lui So-
lomon, intitulată „Înţelepciunea ne fereşte de cei amăgitori”.
Apoi, se ştie, la noi, unii concetăţeni trebuie să mai prindă
nu doar la minte, ci şi la cuvinte. A prinde (sau a re-prinde)
la cuvinte pline de miez, nealterate de străinisme, înseamnă
a găsi modul suprem de a rezona cu esenţele spirituale ale nea-
mului tău, deoarece, precum susţinea Constantin Noica, unele
performanţe ale culturii se obţin parcă pe ne-ştiute şi că limba
română, printre alte câteva, este prin ea însăşi o performanţă
culturală.
Iar dacă e să ne referim la colegii noştri, la scriitorii ro-
mâni din stânga Prutului, ar fi de spus că ei, în bună parte, com-
9
bat întru sfărâmarea labirinticei arhitecturi vulgar-conştiente
cu care au compartimentat minţile basarabenilor ideologia
imperialistă ruso-sovietică, istoriile ticluite pidosnic, falsele
crestomaţii şi manuale şcolare şi post-şcolare. E drept că în-
cearcă a se revanşa şi unii dintre acei care, vânduţi străinilor
agresivi, în anii comunismului au tot dat maculatură de cir-
cumstanţă festivist-mincinoasă sau încrâncenat-ideologică an-
tinaţională, însă, sunt sigur, este de nestăvilit procesul de sin-
cronizare a noastră într-un orizont istoric, estetic şi cultural
comun. Nu poate fi stins visul basarabenilor spre orizonturi ex-
tra-autohtone, adică spre orizonturi general-româneşti, însu-
fleţitoare de speranţe.
– Câţiva autori de la Chişinău, consideraţi vârfuri acolo, ve-
niţi la Bucureşti, fac unele spectacole curioase, ca să nu zic
altfel. S-au înfrăţit cu naţional-comuniştii, cu fripturiştii,
cu demagogii. De ce crezi că au asemenea opţiuni?
– Dragă Marius Tupan, crezi că face să insistăm şi noi pe
o temă pe care s-a discutat până la ameţeli antiliterare? Ai vrea
să fim noi acei care dau un imbold de relansare a unei polemici
confuze? În chestiunea de care te interesezi, eu cred că doar
pare a se vedea totul pe dinafară, însă situaţia nu e, totuşi, atât
de limpede pe cât dă impresia. Când apreciem comportamen-
tul sau opţiunile celora pe care îi ai tu în vedere, este necesar
să punem surdina corespunzătoare, pentru a anihila stridenţe-
le, abaterile de la adevărul verificabil. În primul rând, la Chişi-
nău colegii noştri au făcut şi lucruri importante pentru renaş-
terea conştiinţei naţionale a basarabeanului. Sunt sigur că şi
astăzi ei pledează pentru reunirea românească. Însă înfrăţirea
lor, cum zici, cu exponenţii spectrului sumbru al politicianis-
mului post-comunist nu le-o pot explica eu, nefiindu-le hagio-
graf, ci aştept propriile lor confesiuni sau, barem, aş putea doar
să le readresez întrebarea ta. Aş îndrăzni numai să invoc
aproape clişeizata idee că totalitarismul comunist a dislocat,
a dezaxat natura umană, iar scriitorul este şi el om, a suferit
şi el opresiunea ce l-a forţat să se abată (depinde în ce măsură)

10
de la verticalitatea unui caracter incoruptibil. Cel puţin, din
câte ştiu eu, pe timpul comuniştilor, colegii pe care îi vizează
întrebarea ta nu erau înfrăţiţi cu totul cu cei de la putere. As-
tăzi, însă, în vremuri tulburi, uneori prea lăsăm paharul deza-
cordurilor să dea pe dinafară. (Paharul ar fi o ustensilă famili-
ară românului, nu?) În zilele noastre post-nu-ştiu-ce-iste vexa-
ţiunile ce duc la decepţii ţin de starea şi stresarea cotidiană a
multor oameni, în special a celor preocupaţi de sforăriile poli-
tice, mai bine zis – aceste vexaţiuni vin din partea lor, a politi-
cienilor.
Eu, însă, m-aş opri mai pe îndelete la o altă latură a com-
portamentului unor colegi „înfrăţiţi”, nu exclusiv a celor veniţi
la Bucureşti, colegi care, la Chişinău, prin excesele orgoliului
lor manifest, aproape că declarau cu obrăznicie că lor le apar-
ţine locul dirijoral în literatura pruto-nistreană şi nu numai. Iar
confraţii care încercau să le obiecteze câte ceva în această pro-
blemă spinoasă le erau un fel de saci de box suspendaţi de
grinda istoriei literare, saci printre care se plimbau ei, mahării,
mai repezind câte un pumn (publicistic) ba în unul, ba în altul,
într-un fel de antrenament al cinismului infatuat. Iar unul, care
nu e nici la Bucureşti, nici la Chişinău, ci în altă urbe importan-
tă, într-un ajun de Crăciun stil vechi, se autodeclara la televi-
ziune demn de întâiul portret în patristica seminţeniei corcitu-
rilor cosmopolitismului ex-sovietic. Fireşte, protagoniştilor de
atare speţă le-ar plăcea falsa etimologie conform căreia se con-
sideră că, în latină, substantivul persona ar fi derivat din verbul
personare, care înseamnă a răsuna.
Respectând cuvenita precauţie, ar trebui să ne oprim aici
cu presupunerile, pentru a nu greşi cumva, însă nu înainte de a
aminti că, declarându-se spiritus rector al literaturii din stânga
Prutului, ei ţineau cu tot dinadinsul la nişte reguli draconice ale
tradiţionalismului pseudoliterar, pe care le promovau şi le mai
promovează cu o inflexibilitate care nu poate cantona creaţia
poetică decât într-un conservatorism steril. Acei care au defi-
nit, un timp, autoritatea în mediul literar basarabean mai să le
refuze altora dreptul de a avea un anumit mod de a concepe
11
şi de a reflecta literatura. (Eu i-am numit: agenţi de circulaţie
în literatură). Însă ne-am apărat şi noi cum ne-am priceput...
Cam astea ar fi de spus, plus constatarea că ar fi necreşti-
neşte dacă nu am privi într-o lumină îngăduitoare pe cel care,
uneori, ne-a căşunat necazuri.
– Ca şi la Bucureşti, la Chişinău politica a ademenit mulţi
scriitori. S-au înrolat cei mai buni sau moda asta nu a ales?
Tu de ce nu eşti acolo, în Sfatul Țării?
– Pentru început, ar fi de constatat că în Republica Moldo-
va îndeletnicirile politice sunt de o puerilitate istovitoare.
De unde să avem noi politicieni, diplomaţi, dacă întreaga jumă-
tate de secol sovietic politica internă şi externă, antinaţională şi
fals-internaţională, se făcea doar de oamenii Moscovei? Pome-
nindu-ne suverani, dar desţăraţi, în continuare separaţi de me-
diul nostru firesc, cel românesc, am constatat că „avem nevoie”
de Talleyrand-zi şi Churchill-i autohtoni. Dar de unde să-i iei?
Și „s-au luat” ce s-a găsit, drept (strâmb) consecinţă ajungân-
du-se la politicianismul buf al veleitarilor „cunoscători-în-
toate. Prin poziţia lor patriotică, prin inteligenţa şi cultura lor,
scriitorii care s-au încadrat în activităţile civice păreau cel mai
bine pregătiţi şi mai bine intenţionaţi în elucidarea probleme-
lor stringente ce bântuiau (şi bântuie) nemilos Basarabia. Con-
ştient şi dezinteresat, dintr-un imbold sui generis patriotic, unii
dintre colegii noştri „au migrat” în politică provizoriu. Alţii au
emigrat într-acolo, rămânând, pare-se, în arealul partinico-par-
lamentar pentru totdeauna. Un regret, unii dintre ei, din mari
idealişti, din mari luptători pentru un ideal înalt, peste noapte
şi peste pragul parlamentului au devenit mari materialişti,
amestecându-se de-a valma cu fripturiştii, punându-se şi ei pe
căpătuială. Alţii, oneşti şi impuşi de vânturi schimbătoare, s-au
retras din viaţa politică. Mai ceilalţi, revanşarzi întru rele şi an-
tiromânism, au luat loc printre agrarieni, modificând constitu-
ţia în mod aproape sovietic.
Precum vezi, situaţia e destul de confuză, politica făcân-
du-se – ştiut lucru – în fluxuri şi refluxuri, într-o continuă răz-

12
bunare a celor aruncaţi în umbră, care iarăşi tind să reapară
în lumina istoriei, în general, şi a microistoriei basarabene,
în particular. De ce mă întrebi de Sfatul Țării, când ştii prea bi-
ne că la Chişinău perorează un parlament-anti-Sfatul Țării?
Vreo 70-80 de deputaţi sunt, vorba unui antic, neam de oameni
croit spre nenorocirea politică. Ăştia, care vorbesc în stil agre-
siv-proclamator – că ei! că să vedeţi! că, vai, ce de-a belşug şi
de-a libertate şi de-a toate celelalte o să fie! –, au în rândurile
lor destui inşi cu conştiinţa corcită, amalgamată de străinism şi
ipocrizie, desfigurată de parvenitism şi orgoliu. Prin viclenie şi
demagogie, paralizate de o calicie a limbajului, ei deplasează
centrul de atenţie al mulţimilor electorale care, pe moment, au
cam uitat proverbul cu vrabia visătoare. Sau... onirică... Iar alţii,
poate că, în fond, de bună credinţă, însă slabi de înger, se lasă
antrenaţi în gudurare, laşitate, în consecinţă ajungând la o ru-
şinoasă linguşire şi lingere (de mâini, vreau să precizez). În de-
pendenţă de dispoziţia pe care o ai, această ne-poziţie a ultimi-
lor poate să te amuze, dar să şi te întristeze prin gogomănia ei,
sper – provizorie.
Mă întrebi de ce nu sunt şi eu acolo? Nu este obligatoriu să
fiu şi eu. Dar presupun că cineva din ai mei vor fi, precum a fost
deputat în Sfatul Țării, la 1918, consăteanul meu din Negurenii
Judeţului Orhei Teodosie Bujeniţă, agricultor-industriaş, deco-
rat cu medaliile „Regele Ferdinand I”, Meritul Cultural pentru
construcţii şcolare şi „Serviciu credincios”. În ceea ce mă pri-
veşte, în această problemă dihotomică, scriitorul şi politica,
prefer să rămân învăţăcelul ascultător de Mircea Eliade care
încă acum şase decenii regreta că atât de multă energie crea-
toare este jertfită aproape pe nimic politicii. Ilustrul nostru îna-
intaş pleda pentru ocrotirea şi susţinerea intelectualilor, pen-
tru ca ei să rămână în albia firească menirii lor – în albia cultu-
rii, deoarece, sublinia Eliade, „Destinele României – cât de
paradoxal ar părea aceasta – nu se decid numai la Londra, Ro-
ma sau Paris, ci şi în mansarda pictorului, a matematicianului,
a gânditorului şi a scriitorului român”. Să dea Domnul să ajun-
gă respectiva idee şi la urechea deformată a politicienilor care,
13
naivii de ei, fiecare în parte se crede un sadea omphalos, ca să
folosesc o noţiune adecvată călătoriei noastre, dragă Marius
Tupan, la Delfi, oraş considerat în antichitate centrul lumii şi
unde, în muzeu, am văzut aievea acel omphalos, zis buricul pă-
mântului. Iar când am întrebat ceea ce am întrebat noi despre
politică şi politicieni, ţii tu minte ce ne-a răspuns celebrul Ora-
col al lui Apollo din Delfi – cam ceea ce i-a spus şi lui Socrate:
Cunoaşte-te pe tine însuţi. (Spre deosebire de unii parlamentari
chişinăuieni, oracolul antic vorbea şi româneşte.)
– Nu cred că duceţi lipsă de disensiuni. Puterea actuală şi-a
cumpărat oportuniştii, în schimb unioniştii rămân încă în
opoziţie. Bănuiesc că ai simpatie pentru ultimii. Vorbeş-
te-mi despre ei.
– Peste viaţa bietului basarabian iarăşi s-au abătut nişte
trăsnete ale destinului său desţărat. Intemperiile de tot felul
nu contenesc să ne bată, ca nişte valuri turbulente, în temelia
fiinţei şi fiinţării noastre, precum se exprimase cineva. Specta-
colul politic, adeseori clovnesc, al vremurilor şi locurilor pru-
to-nistrene mai mult întristează, nu poate fi vorba. Protago-
niştii liliputani ai culiselor politice merită preţul sau dispreţul
ce li se cuvine pentru defularea ambiţiilor lor constrângătoare,
agresiv-totalitariste. Fosta clădire a C.C.-ului este şi cea a cre-
ierului politic flasc de astăzi, rămânând deci locul de vulgari-
zare a limbajului şi a ideilor, care idei, pervertite, sunt ale unui
optimism de comandă care, ca şi pe timpul comuniştilor-co-
munişti, echivalează cu sforăria şi cacealmaua neobrăzată. În-
să sper să nu se ajungă la o totală amorţire a spiritelor lucide,
cultivate, asupra cărora astăzi se abat cârdăşiile negre, orbite
de ignoranţă.
Cu părere de rău, nici în rândurile opoziţiei ceva nu e
chiar în buna ordine firească a lucrurilor. Și e cazul să ne du-
mirim ce anume nu e şi de ce nu e. Unii dintre foştii adepţi ai
unionismului s-au cam vândut, ca şi cu alte ocazii, câştigători-
lor (provizorii). Ei şi alţii de felul lor s-au dedat la intrigi in-
fame şi calomnii pornite din invidie prostească şi sterilitate

14
politică (în opoziţie). Ăştia se bocesc de osânda destinului,
de ghinion personal, de parcă ar fi vinovaţi toţi ceilalţi, numai
ei – îngeri şi eroi ar fi. Chiar dacă nu se dă totul pe faţă, între
anumite grupări opoziţioniste, unioniste domină o animozita-
te sub aparenţe amabile. De, căci români suntem, şi pretutin-
deni... Și nu e a mirării, deoarece între politicieni nimeni nu
iubeşte pe nimeni. Și totuşi, în Basarabia există mulţi români
care ţin cu sfinţenie la ceea ce este important şi însufleţit de
speranţe pentru cauza noastră comună.
– Ai ajuns atât de departe, încât să te simţi un om liber în
care termenii sunt încă prea confuzi? E scriitorul de dincolo
de Prut o fiinţă care-şi poate permite să sfideze presiunile
de tot felul? Cum?
– Stimate coleg Marius Tupan, ştii şi tu prea bine că intui-
ţia şi imaginaţia (şi inspiraţia, – de ce nu?) se manifestă nu
doar ca o libertate, ci, uneori, ca o supra-libertate. Sau, ca o li-
bertate a libertăţilor. În privinţa intuiţiei şi a imaginaţiei, chiar
celui mai umil ins nicio putere nu-i poate fi restrictivă, con-
strângătoare. Și, dat fiind că m-ai luat la ispitit încă de acolo, de
pe tărâmurile de legendă ale ruinelor Anticei Elade, intuiţia mă
dă spre nişte confesiuni parabolice referitoare la libertatea pe
care o are sau o poate avea un scriitor. Rău-nerău, cu destinul
pe care-l are, unui scriitori îi este necesară aspra mâncărime
de limbă, irezistibila ispită de libertate a cuvântului despre ca-
re se poate vorbi clar, răspicat, fără a tresări suspicios cu: Puş-
chea pe limbă-ţi! Poate că astăzi, unul alde mine este liber ca
vulturul cerului care are multe drepturi, inclusiv dreptul de a
se arunca în spumele mării, însă de care drept nu prea are chef
să se folosească, precum nici peştele nu se foloseşte de absurda
libertate de a sări benevol pe uscat. Astfel şi oarecum mai ne-
poetic zis, depinde de cum ştim să înotăm în fluviul posibilităţi-
lor existenţiale, în acest fluviu ce întruneşte posibilităţile
întregii societăţi în care trăim. Sau poate că chiar ale lumii în
care, muncind, perseverând, ne fructificăm şi noi cota de şansă
întru faptă. Evident, trebuie să ţinem cont şi de pânda neşansei,

15
pe când voinţa cască gura, ca peştele ajuns pe uscat şi amenin-
ţat de asfixiere.
Fireşte, acolo, la Chişinău, la câte un filtru de cafea, filtrăm
şi noi cu prietenii veniturile existenţei de scriitori mereu con-
strânşi de ceva şi, în primul rând şi cel mai rău, constrânşi de
puterea ce a pus în aplicare cenzura economică, iar pe alocuri,
şi cea din mass-media, adică şi pe cea ideologică. Însă, gândin-
du-mă înnegurat la pachidermii care îşi cer dreptul de stăpâni-
re asupra artei şi a artistului, în aceste timpuri, când scriitorul,
ca şi muncitorul, trebuie să tragă din greu la galera existenţei
(libere), eu găsesc, cred, forţe de a-mi arde ghemul nesiguran-
ţelor, dându-i dreptate lui Eugenio Montale, din poezia căruia
ţin minte nişte versuri: „Se întâmplă ceva în Univers/ o căutare
de sine însuşi/ a unui sens pentru a reîncepe din nou/ cu noi la
remorcă”... Doar ai văzut şi tu, la Odessa şi Constanţa, la Varna
şi Constantinopol, la Smirna şi Pireu, că şi corabia pe care plu-
team noi, cei circa 400 de scriitori din 30 de ţări, liberi proba-
bil, ai văzut deci că şi acea corabie World Renaissance, nu putea
ieşi din port fără ajutorul unor remorchere – hai să le însufle-
ţim, zicându-le inimoase.
– Am schimbat oarecum ordinea întrebărilor dintr-un joc ce
mi-l îngădui acum, în tangajul acestui vapor, într-o croazie-
ră pe trei mări. Aş vrea, Leo Butnaru, să te arăţi în ipostaza
care-ţi convine, încorporată în grupul celor circa 40 de scri-
itori de limbă română care trăiesc ca într-o adevărată fa-
milie.
– Acum, când mă comunic ţie, Marius Tupan, şi eventuali-
lor cititori ai convorbirii noastre, nu sunt încă sigur dacă, pe
parcursul celor zece zile, cât m-am aflat ca într-o adevărată fa-
milie, precum zici şi zici bine, printre câteva zeci de scriitori de
limbă română, deci nu sunt sigur dacă din experienţa aceasta
m-am ales cu nişte esenţializări, cu nişte concluzii ce ar putea
să-i intereseze şi pe alţii. Pot spune doar că m-am simţit minu-
nat printre aceste demult remarcate personalităţi ale literaturii
române, pe vreo cinci dintre care le-am rugat să-mi dea şi mie

16
interviuri, beneficiind de solicitudinea cu care au depus mărtu-
rii despre sine, viaţă, artă, acolo, printre vestigiile antice, unde
simţi atât de acut istoria (timpul impur) în lucrătura sa (com-
punere-descompunere) eternă. Toţi dimpreună am reuşit, con-
sider, să ieşim, pe un timp, din starea noastră cotidiană, oare-
cum mărunt-complotistă, mărunt agasantă, de perdaf şi răspăr
plicticos. Am avut printre noi şi floretişti de elită, cultivatori de
adagii aproape memorabile, cum ar fi, de pildă, următoarele:
„Eu sunt (stre)sarea şi piperul grupului”, „Aici oile pasc bum-
bac şi daţi-vă seama ce lână fac”, „Am şi eu vreo trei dolari, ca
boierii cei mai mari”, „Din Pergam, dintre ruine, eu scriu,
doamnă, către tine”. Și unii colegi chiar scriau, dedându-se me-
ditativ genului ecografiei – jurnalelor, memoriilor, scrisorilor.
Căci adevăratul scriitor are mereu neadormită conştiinţa că
energiile vitale scad, vederea slăbeşte şi că timpul pentru alt-
ceva prinde a prevala faţă de timpul necesar pentru literatură
şi tot mai acut se simte teroarea cărţilor nescrise (câteva, poa-
te) şi a celor necitite (un potop, nu alta!). Cam la acestea mă
gândeam acolo, la Constantinopol şi Smirna, Efes şi Pergam,
Delfi şi Atena; acolo, unde, înaintea şi în urma noastră, dăinu-
iau legendele lumii, cele de divinitate şi de ispitele irezistibile
ale iubirii pământeşti. Astfel că şi aceste mărturisiri ale mele
sunt nişte sincere amantia verba, cuvinte de dragoste şi înaltă
consideraţiune pentru scriitorii români care – să vezi! – „au ui-
tat” să mă întrebe ceva despre sincronizarea scrisului literar de
pe ambele maluri ale Prutului, primindu-ne printre ei, pe mine
şi pe colegii de la Chişinău, ca pe nişte ne-înstrăinaţi, ca pe niş-
te ne-alţii. Aşadar, dragă Marius Tupan, eu nu mi-am ales o ipo-
stază care îmi convine, deoarece mi-a convenit ipostaza în care
m-am aflat, firesc, printre scriitorii de limbă română, fapt pen-
tru care le exprim sincera mea gratitudine.

Marius TUPAN
Revista Luceafărul
11 ianuarie 1995

17
 Despuiată de cuvinte, comunicarea
umană ar părea una a roboților

– Stimate domnule Leo Butnaru, despuiată de cuvinte, cum

vă pare comunicarea umană?
– Ne rămâne doar să presupunem cum ar fi comunicarea
sau, poate, in-comunicarea umană fără cuvinte, să dăm o ipote-
ză S.F., deoarece e de crezut că nicicând nu se va ajunge la o
dramatică sau, posibil, doar ciudată afazie mondială. Unii ar fi
tentaţi să susţină că o atare comunicare nearticulată prin lim-
baj ar putea fi mai profundă, mai onestă, mai puţin vicleană;
unii, însă numai nu ceilalţi, logofilii, care iubesc savoarea lim-
bajului, complăcându-se în adevărate carnavaluri verbale, pă-
rându-li-se că atare efuziuni ar însemna şi afectivitate recipro-
că. Oricum, chiar dacă respectivele efuziuni ar însemna chiar
aşa ceva, până la urmă partenerii vor ajunge cam dezamăgiţi,
convingându-se că prin cuvinte – oricât de multe şi de alese ar
fi ele – vibraţia sentimentului de dragoste nu-şi găseşte întrea-
ga rezonanţă.
Ei, dar aici intervine mai antica şi nicidecum rezolvabila
problemă a conflictului dintre maxima dorinţă de acoperire şi
redare sensibilă a trăirilor intime şi maxima posibilitate pe ca-
re o poate oferi materialul lingvistic pentru satisfacerea acestei
dorinţe. Rezultatul va fi mereu parţial.
Unii şi-ar fi spus că şi tăcerea ar putea fi un mod de căuta-
re a propriului tău sens existenţial. Au spus, dar nu au încercat
să se reducă la o tăcere absolută. Nici chiar Alfred de Vigny, ca-
re se întreba şi îşi răspundea savuros-retoric: „Cum! Gândirea

18
mea nu e destul de frumoasă pentru a se putea lipsi de ajutorul
cuvintelor şi de armonia sunetelor? Pentru mine, tăcerea e în-
săşi Poezia.” Afirmă ceea ce afirmă nobilul poet, însă eu aş pu-
tea paria că şi el, în cazuri de adânc frământ, chema asupra sa
toate înjurăturile (artistice, zis în paranteză) franceze, fiind si-
gur că le merită, din cauza neputinţei sale de a fi găsit cuvântul
potrivit la locul potrivit (în poezia sa).
E adevărat că şi eu, uneori, m-aş vrea despuiat de cuvinte
şi lipsit de... cuvânt, în special atunci când sunt bun în sens...
rău, împingând replica până pe muchia cuţitului unde, de fapt,
e greu să-ţi menţii simţul de autoconversare. Arunci o replică şi
plăteşti ca pentru o întreagă diatribă... cu toate astea – cu teme-
rile de replici –, la vreo doi-trei colegi de-ai mei care, de ochii
lumii, vor să treacă drept barzi şi barde psalmişti/ psalmiste de
rit ortodox, cade-se a li se adresa invectivele dintr-un psalm al
lui Asaf: „Gura ta a înmulţit răutatea şi limba ta a împletit vicle-
şug.”
... Și totuşi, despuiată de cuvinte, comunicarea umană ar
părea robotizată sau una a roboţilor. Și aici, iertată fie-mi auto-
referinţa, îmi reamintesc un vers în care spuneam că o cicatrice
eterată se prelungeşte din lumea cărnii în conştiinţa cuvântu-
lui, ea unind Logosul care a fost la început de Logosul care va fi
la sfârşit. Adică, la începutul unei alte Scripturi, ticluite cu alte
semne convenţionale ale comunicării umane, va trebui să se
spună că, precum la Început, la Sfârşit a fost Cuvântul...
– Apropo, de convenţional, de convenţionalitate: convenţio-
nalul poate fi noţiune ce include şi viaţa însăşi? Ce ar însem-
na viaţa eliberată de elementul convenţional?
– Convenţional vorbind... Chiar şi noi, în acest caz, conven-
ţional vorbind şi revenind la întrebarea precedentă, pentru a-i
completa răspunsul, trebuie să ni-i amintim pe străvechii indi-
eni, care susţineau că adevărul ultim niciodată nu poate fi re-
dat prin limbaj. Și eu îndrăznesc a mă aventura într-un posibil
răspuns doar din convenţionalul acord că dumneata, Luminiţa
Țâgârlaş, nu-mi pretinzi un adevăr în ultimă instanţă, deoarece

19
ştii bine că nu sunt în stare să-l cunosc nici eu, nu sunt în stare
să-l cunoască nici toţi ceilalţi. Aşadar să ne consolăm că am pu-
tea înfăţişa barem un adevăr convenţional, care poate fi opera-
ţional doar în planul limbajului. Iar viaţa eliberată de conven-
ţional şi convenţionalisme ar însemna ceva de dincolo sau de
după cea mai mare Unire – a mea, a noastră – în faţa celei mai
mari taine care dăinuie în inexplicarea sa: Taina conştiinţei de
sine a... Divinei conştiinţe. Cum a fost posibil sau cum s-a pro-
dus momentul primordial al conştientizării de către Conştiinţa
divină a faptului că ea este o Conştiinţă, o Atotconştiinţă?
O Atotconştiinţă de la care a pornit Universul, cu Pământul şi
cu viaţa omului, şi cu convenţionalismul acestei vieţi, şi al isto-
riei, şi al artei, şi al acestei convorbiri şi... a-a! ca un alt semn de
uimire.
– Egoism sau protejare se numeşte reflexul ce îi asigură
unei personalităţi creatoare o anumită independenţă vizavi
de uzanţele existenţei cotidiene?
– Am impresia că omul de creaţie, inclusiv scriitorul, este
cel mai des pus în faţă cu provocările destinului său, dar şi cu
provocările destinelor altora. Și mai totdeauna e nepregătit
pentru atare provocări. Și, dacă un destin provocat de alte des-
tine este în stare să tragă anumite învăţăminte, scriitorul, să zi-
cem, ar putea ajunge la concluzia că, fără a se izola în turnul de
fildeş...
– De unde fildeş?
– Bine... Adică, rău, dar fie: în turnul de beton, că doar
avem aşa-numite blocuri-turn... Aşadar, fără a se izola într-un
atare turn nemitologic, scriitorul trebuie totuşi să se ferească
de lăcomia de evenimente, să fie oarecum mai puţin la curent
cu bulversările actualităţii sociale, însă absolut la curent cu ce-
ea ce se face şi ce are el de făcut în domeniile vocaţiei sale. Poli-
tica, onorurile publice, succesele reale sau conjuncturiste,
linguşelile, momelile, dulcegăriile – astea şi altele, pe care nu
le-am numit, sunt acaparatoare moduri de a sustrage scriitorul

20
de la rostul său fundamental. Și, dacă scriitorul renunţă, în ma-
re, la implicări de atare speţă, el poate fi considerat de către
unii drept cinic şi egoist, iar de alţii (de foarte puţini) considerat
o personalitate ce luptă pentru libertatea sa spirituală şi pro-
fesională.
– Oare este posibil să rezişti în faţa provocărilor... succesu-
lui, onorurilor?
– Un remediu pentru a te salva de obsesia euforizantă
a succesului (mai ales a succesului pe care-l poţi avea aici, la
Chişinău), a succesului ce, vezi Doamne, a venit şi la tine, este
să nu (prea) crezi în el ca într-un noroc ce te-a pălit, astfel păs-
trându-ţi trează motivaţia de a munci şi mai mult, şi mai peste
nivelul paginilor care ţi-au adus respectiva notorietate.
– Nebunia, scrânteala pot fi fructificate în valoare artistică?
– La această întrebare ar putea răspunde „obiectiv” doar
un fost nebun, care a revenit la normalitatea conştiinţei sale
puse în serviciul artei. Eu nu sunt decât un ins mai mult sau
mai puţin lucid, sper, care nu poate decât să presupună cam ce
şi cum ar fi nebunia sau scrânteala, venite ca o nenorocire, sau
altele de astea, venite, pur şi simplu, din considerente uşor de
depistat, simulate (nebunia, scrânteala) de unii prin emiterea
unei aventuroase ipoteze a presupusei lor genialităţi (presupu-
să de ei înşişi...); scrânteala voită, cabotină a artistului cam far-
sor, zguduit, cică, de inspiraţie supranaturală ca de un curent
de 60 de volţi – artistul zguduit, adică, serios, însă nedoborât
definitiv; sau scrântio-nebunia unor poetaştri înclinaţi spre
scandalizări provinciale, voit indiscrete, voit necuminţi şi nelu-
cide.
Ei, dar să nu punem prea multă patimă şi seriozitate în
nişte opinii care nu sunt decât, zic eu, un fel de divertisment,
un fel de „printre altele”, adică – un pic scrântite...
– Cărei memorii îi dai preferinţă: celei afective sau celei
marcate de luciditate?

21
 – Nu-mi pot manifesta niciun fel de preferinţă, deoarece,
în acest caz, eu nu sunt Mai-marele, ci sunt cel care se află la
discreţia memoriei. Cu luciditate şi afectivitate, încerc să găsesc
carate strălucitoare în ţinuturile ţinerii de minte, atât cât şi
cum este ea; în ţinuturile ei atât de prăfos-nisipoase şi de alu-
necătoare ca dunele pe un traseu în degradare, de la expansiu-
nea viguroasă a tinereţii spre maturitate – la reculegerea în
sine a bătrâneţii care, pentru mulţi dintre noi, deja nu mai este
ceva ce-i priveşte doar pe alţii.
– Simţul, senzorialul, ca orice capacitate de cunoaştere, e
tot un fel de raţiune?
– Cred că m-ai prins într-un moment propice cvasiscrânte-
lii metaforice şi îţi pot vorbi de gânditele mele emoţii şi de sim-
ţita mea cugetare pentru folosinţă de uz intim care (ambele)
îmi asigură libertatea fanteziei unui copil şi siguranţa unui băr-
bat ce profită de sprijinul unei bune aduceri aminte spre ajun-
gerea departe, între Kafka şi realitate, unde se află visteriile
bătrânelor legende împotrivitoare trecerii totale.
– E cam nebulos ceea ce spuneţi, cu sensuri cam greu de
prins, aşa, dintr-o dată...
– Ei bine, s-o luăm pe o pistă mai limpede... În măsura în
care poţi fi conştient, „informat” despre procedeele zămislitoa-
re de literatură ce au loc în intimitatea ta, adică şi de acel senzo-
rial ca... raţiune, eu pot înţelege arta ca pe o explorare estetică
a conştiinţei noastre în totalitatea manifestărilor sale raţionale
şi sensibile pe un plan al inteligenţei superioare, plan sau nivel
la care se converteşte simţul în gând, gândul în sensibilitate,
dând ideea de artă, despre artă şi însăşi esenţa artei. Un fel de
convertor uman, dar care ar acţiona, parcă, în baza aceloraşi
principii precum convertorul – convertor care (hai să deschi-
dem DEX-ul) reprezintă un „circuit electronic cu un singur tub
electric, care realizează transformarea frecvenţei semnalelor
incidente în radioreceptoare”. Astfel, simţul şi gândul ar fi nişte
incidenţi (poate că şi nişte... incidente) care se intercalează

22
în contextul unei singure idei-stări, în cazul scriitorilor: idei-
stări literare.
– O roată – ce imagini, ce asociaţii îi poate sugera unui poet?
– O roată îmi invocă nişte chipuri omeneşti şi, printre ele,
pe cele al lui Horia şi al lui Ion Oargă, pre nume istoric – Cloşca,
trădaţi de ai lor şi frânţi cu roata de către duşmanii noştri acum
două sute şi ceva de ani... Sau imaginea unui popor privit de al-
ţii printre spiţele unei roţi, dar care popor, ce e chiar poporul
nostru, sperăm să nu ajungă nicicând pe această sfârtecătoare
unealtă diabolică.
Iar dacă te-ai interesat şi de nişte asociaţii poetice... Păi,
am şi din astea, precum ar fi următoarele:
Azi chiar un lan de răsărită, Doamne,
aduce-a roţi zimţate, mă-nspăimânt
vorbind astfel, căci poate fac păcate
hulind progresul... Dar văzui un sfânt
cu aripile prinse-ntre transmisii –
ş.a.m.d., căci roata se mişcă şi noi suntem oarecum nemulţu-
miţi că am întârziat, în istorie, la inventarea roţii; şi din acest
motiv roata se mişcă tot mai nervos şi parcă mai necosmic...
– Dacă scrierea este o „închidere” a unor spaţii şi simţuri ne-
vizuale (Marshall McLuhan), cum poate fi definită arta
plastică?
– Presupun că întrebarea porneşte de la faptul că, din vre-
me în vreme, scriu şi despre artele plastice...
De peste un sfert de secol, întreţin relaţii amicale cu mulţi
pictori. Pe unii eu îi consider de prieteni, alţii mă au de o mai
veche cunoştinţă, însă toţi şi totdeauna mi-au deschis cu soli-
citudine uşile atelierelor. Mă refer la doamna Elena Bontea,
la maeştrii Mihai Grecu şi Glebus Sainciuc, la Mihail Petric şi
Vasile Cojocaru, Mihail Statnâi şi Andrei Sârbu, Mihai Țăruş şi
Victor Hristov, Andrei Negură şi Ion Severin, Nicolae Baciu şi
Gheorghe Oprea, Valentina Brâncoveanu şi Victor Marinescu,
Anatol Danilişin şi Anatol Lazarev şi mulţi alţii. Providenţa m-a

23
dus şi în atelierul celebrului deja plastician, regretatul Aurel
David, căruia, într-un ultim interviu ce l-a dat în viaţa sa, i-am
cules vocea pe o bandă magnetică şi de la care, pe o stampă
„Eminescu-Arbore”, am un ultim autograf de-al său, din 12 iulie
1984...
Aşadar scriu despre plasticieni şi arta lor ca dintr-o nece-
sitate de extindere a expresiei mele prin atare inter-relaţionare
a artelor, schimbând o reciprocitate de probe, cum a zis cineva.
Anticii găseau că şi pictura e o poezie. Relativ mai contempora-
nul nostru Voltaire, parcă inversând datele aceleiaşi probleme,
susţinea că scriitura e pictura vocii: „cu cât e mai asemănătoa-
re, cu atât e mai bună”, nuanţa el. Eu, dându-le dreptate tutu-
ror, găsesc o mare asemănare între viaţa scriitorului ca obsesie
a formulării, a organizării limbajului comun în alte structuri şi
mesaje şi viaţa pictorului, în sus-enunţata idee înlocuind doar
noţiunile de scriitor şi limbaj prin cele de pictor şi culoare. Apoi
recunosc că nu am o definiţie a artei plastice, ci am doar o pre-
ferinţă: nu-mi place nici pictura tăifăsuirilor cromatico-tema-
tice neaoşiste, nici cea forţat-estetizantă, ci mă opresc îndelung
doar la pânzele gravelor interogaţii existenţiale. Fireşte, şi la
sculpturile de acelaşi ordin, cum ar fi „Gânditorul” lui Auguste
Rodin – ca să exemplificăm oarecum memorabil şi... vizual.
Amintindu-ne, bineînţeles, şi de „Gânditorul” nostru român de
la Hamangia.
– De câte ori pe durata dialogului nostru aţi fost tentat,
domnule Leo Butnaru, să vă dedublaţi individualitatea, pla-
sându-vă un alter ego şi în postura celui care intervievează?
Sau vă satisface şi rolul de intervievat, tocmai pe dumneata,
autorul a mai multor cărţi de dialoguri?
– Adevărat e şi faptul că de mai multe ori m-am întreţinut
în convorbiri pentru diverse reviste, în care eu eram cel dus în
ispită. În postura care-mi revenise, avui a constata că un inter-
viu e o dublă confruntare a celui care mărturiseşte: primo –
confruntare cu interlocutorul său, secundo – confruntare/ con-
fundare cu el însuşi. Aşa că, reiese, în cazul nostru, eu nu ar

24
trebui să-mi dedublez, ci să-mi... de-triplez individualitatea, la
cele două confruntări deja amintite plusându-se şi tentaţia de
a-ţi pune întrebări dumitale, celei care are iniţiativa prezentu-
lui dialog. Deci, de câte ori am fost tentat să mă scindez? Nicio-
dată, recunoscând că, chiar dacă e cam eterogen alcătuit, ches-
tionarul dumitale nu conţine întrebări din „repertoriul” meu,
ca să zic aşa, cu care ocazie te felicit. Căci, se ştie, nu-i atât de
uşor să formulezi nişte întrebări incitante. Curios lucru – în is-
toria limbajului uman interogativul apare mult mai târziu de-
cât imperativul şi indicativul, pe când aparenţele ar vrea să
susţină că trebuia să se întâmple exact invers. Întâi întreabă,
aşteaptă un răspuns, apoi indică sau cere ceva. Iar G. Révesz
justifica opinia potrivit căreia interogarea este esenţialmente o
producţie lingvistică superioară celorlalte două funcţii prin
exemplul că unii bolnavi atinşi de anumite tulburări ale gândi-
rii şi limbajului mai pot să răspundă la întrebări, însă nu mai
pot să le pună.
– Ce vă stimulează mai eficient imaginaţia: călătoriile, con-
sumul de alcool (eventual, droguri), îndrăgostirea (sau ex-
perienţele sexuale)?
– Din câte pricep eu, aceasta este cea mai îndrăzneaţă în-
trebare (nepolitică!) din câte s-au pus în dialogistica publică
moldo-basarabeană. Dar chiar crezi că trebuie să trasez în pa-
rametrii mărturisirilor subtilităţi atât de intime? Un singur lu-
cru îl pot declara cu francheţe: niciodată nu scriu în imperfec-
tele clipe ale turmentării; efectul drogurilor îl cunosc doar din
lectura „paradisurilor artificiale” ale lui Charles Baudelaire, pe
care le publică de câţiva ani, în foileton, revista „Contempora-
nul – ideea europeană”. Dar, pentru a nu recurge la un deplin
recensământ al vieţii sufletului meu, să mă mai refer şi la alţii,
amintind, spre exemplu, cum, după o noapte de amor, Balzac
calcula cu înfrigurare şi căinţă cam câte pagini de roman „i-a
furat” acea îndeletnicire nocturnă; Alfred de Vigny în „Jurnal”
consemna că pentru el inspiraţia înseamnă un delir care depă-
şeşte cu mult delirul fizic corespunzător, ce îl îmbată în braţele

25
unei femei, conchizând că extazul artistic este superior extazu-
lui erotic.
Cine ştie, poate că amatorilor de evenimente şi comporta-
mente shocking şi biografia mea le-ar putea oferi câte ceva pi-
cant, însă... înainte de toate, imaginaţia mea nu este atât stimu-
lată, cât, mai curând, este întregită de planurile existenţiale pe
care se joacă destinul omului, cu izbânzile, aspiraţiile, nenoroci-
rile şi rătăcirile sale; bineînţeles, şi destinul mereu constrâns şi
chiar ameninţat al scriitorului din timpurile noastre, care ar pu-
tea fi chiar şi propriul meu destin. Încolo, scrisul ca artă de a
exprima/ formula cât mai plastic şi, poate, cât mai neordinar
sensurile/ senzaţiile mi se revelează prin intuiţie, prin experi-
enţă existenţială şi artistică, prin descoperiri neprogramate,
imprevizibile şi, fireşte, prin imaginaţie oportună, sper eu.

Luminiţa ȚÂGÂRLAȘ
Revista Moldova
nr. 7-12, 1995

26
 Nu mă consider ambasador,
ci scriitor român

– Am citit în ultimul număr al revistei „Contrafort” o recen-

zie din care am aflat că ţi-a apărut o nouă carte de dialo-
guri, „Prezenţa celuilalt”. Ce te-a făcut să explorezi atât de
frecvent, în ultimii ani, dialogul, acest gen uneori incomod?
– Am profesat dialogul în virtutea profesiunii mele de zia-
rist. În 1989, am editat cartea „Răspuns şi răspundere”, în care
am dialogat cu personalităţi ale literaturii şi culturii basarabe-
ne. Dar revelaţia dialogului mi-a venit în plinătatea ei după
1990, când, surprinzător, am avut ocazia de a mă întâlni cu
mari personalităţi ale literaturii româneşti, pe care eu, cititorul
de ieri sau de alaltăieri, sau studentul de mai demult, le cre-
deam de-a dreptul legendare. Din simplul motiv că în acele
condiţii de opresiune şi izolare ruso-sovietică sau de claustrare
imperialistă credeam că în vecii vecilor nu le voi putea întâlni.
Să zicem, m-aş fi gândit eu să-i văd şi să discut cu prozatorul
D.R. Popescu, Nicolae Breban, Fănuş Neagu, sau cu poeţii Marin
Sorescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Ioanid Romanescu,
Cezar Baltag, Petre Stoica, Gheorghe Tomozei sau cu exegeţii în
ale filosofiei culturii şi criticii literare Andrei Pleşu, Laurenţiu
Ulici, Eugen Simion, Mircea Martin, Dorin Tudoran?
Aceştia ar fi doar câteva nume care m-au onorat cu bună-
voinţa de a-mi răspunde la – uneori – deloc comodele mele în-
trebări. Dialogurile respective au fost inserate în volumele
„Spunerea de sine” şi „Prezenţa celuilalt”.

27
 – Cărţi apreciate în contextul criticii literare pan-româneşti
şi chiar premiate...
– Au avut noroc, ca şi mine, de a ieşi în lume împreună cu
oameni de o inteligenţă sclipitoare. Și talent neordinar.
– Care ar fi azi motivarea supremă a unui dialog?
– O găseşti în chiar titlul cărţii „Prezenţa celuilalt”. În pri-
mul rând, în aceste convorbiri mă interesează ineditul, capti-
vantul, ca în proză, ca în nuvelă! Și esenţele spirituale pe care
doar nişte personalităţi de excepţie le pot oferi. Apoi, mă inte-
resează şi prezenţa celui de-al treilea, adică a cititorului, pe ca-
re vreau să-l fac părtaş la acest festin, uneori chiar al zeilor. În
fine, trebuie să recunosc că atunci când mă aflu în faţa „legen-
darilor”, de odinioară, astăzi deveniţi bunii mei prieteni şi co-
legi, recunosc că parcă aş ţine post-factum un examen la litera-
tura română şi cea universală. Și chiar mă gândesc că aceste
cărţi ale mele, niţel nemodest vorbind, ar fi foarte necesare
profesorilor de limba şi literatura română, liceenilor, studenţi-
lor care ar găsi în ele un captivant material suplimentar la ore-
le de program.
– Ai şi o definiţie personală a dialogului?
– Una scurtisimă: Suntem liberi atâta timp cât întrebăm şi
răspundem.
– Ce fel de dialog preferi?
– În special dialogul care îşi izvodeşte genul între literatu-
ra propriu-zisă şi documentul literar, între memorii şi jurnal,
eseu şi relatare publicistică. Pentru că e adevărat ceea ce spu-
nea George Steiner: nimic nu ne distruge mai categoric decât
tăcerea altei fiinţe umane.
– Dar în politică, cât e de necesar dialogul, aici şi acum,
vorba lui Serafim Saka?
– Și astfel...
– Vorba lui Leo Butnaru...

28
 – O componentă necesară, nu?... În primul rând, fiind un
adept al tratativelor intern-naţionale, am optat şi optez pentru
o consolidare a forţelor democratice de dreapta şi mă miră oa-
recum poziţia unor colegi (scriitori), ajunşi politicieni, care se
ambiţionează să meargă pe o pistă a monologului, adică, refu-
zând dialogul cu acei care au şi platforme, şi poziţii atât de
apropiate. Dar să nu uităm că de „monologurile noastre” de
ne-solidarizare profită guralivii noştri oponenţi interfrontişti,
care se solidarizează între ei. Păcat că nu ne auzim şi nu ne în-
ţelegem unii pe ceilalţi. Adică, ne lipseşte prezenţa şi umărul
celuilalt, care se ambiţionează să rămână de unul singur şi în
faţa prietenilor, dar în special în faţa inamicilor. Tristă şi dra-
matică lipsă de perspicacitate politică.
– Ți-am apreciat calităţile de diplomat în duelurile literare
şi mai puţin literare dintre colegii scriitori. O faci în calitate
de preşedinte al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din
România?
– Probabil, e un semn că mă maturizez, sau poate chiar –
hai să batem în lemn! – îmbătrânesc. Cu toate că ziceam unde-
va că am învăţat câte ceva din arta de a şti să nu renunţ la ta-
lentul de a fi tânăr. Însă, ca să ne ţinem de temă, consider că di-
plomaţia e la fel de necesară aici, în interiorul Țării noastre, în
inimile şi între inimile noastre, ca şi în exterior. De altfel, de ce
fel, de ce nivel de politică externă... moldovenească se poate
vorbi? Uneori, a avea ca prieten un coleg de reală vocaţie litera-
ră şi culturală înseamnă mult m ai mult, cred, decât a face di-
plomaţie cu Burkina Faso sau Tobago. Pentru că un scriitor ro-
mân în Basarabia, un scriitor de real talent, ziceam, e un cineva,
în timp ce 90 la sută din diplomaţii noştri prin cine ştie ce am-
basade sunt totuşi nişte anonimi. Și aşa vor rămâne.
Am impresia că aceştia din urmă sunt bucuroşi să plece
din Chişinău tocmai din neputinţa de a întreţine un dialog, de a
face diplomaţie. Pentru că aici noi i-am vedea de ce sunt în sta-
re. Acolo, însă, e deplină libertate de a fi mediocru, prost şcolit
şi pe deplin inutil ţării tale şi lumii de asemenea.

29
 – Leo Butnaru cum s-ar defini: ambasador al USM la Bucu-
reşti sau al USR la Chişinău?
– Din abreviere în abreviere, să nu ajungem la tăcere. (Uite
că o dăm şi-n rime). Nu mă consider ambasador, ci scriitor ro-
mân. Lucru ce mi se pare mai important decât cei 30 de arginţi
pe care unii colegi „îi ciupesc” ba dintr-o parte, ba din alta, în
imunde oportunisme şi conjuncturi pseudo-politiceşti. Dar, si-
gur, precum a remarcat şi academicianul Constantin Ciopraga,
uneori definesc puţin altfel situaţia noastră, vorbind şi scriind
despre Estul Moldovei istorice, alias Republica Moldova, pruto-
nistreană, interriverană, şi totuşi, românească, iar literatura ca-
re se scrie în Basarabia este fără „totuşi”. Este obligatoriu ro-
mânească. Zic, ca să nu facem pseudo-diplomaţie, ca semn al
laşităţii de care dau dovadă atâţia „politicieni” şi scriitori din
Interriverania.
– Dacă într-o bună zi, după ce va bate ceasul...
– Te referi la ceasul Convenţiei Democrate?...
–... ţi se propune să-l înlocuieşti pe Grigore Eremei în funcţia
de ambasador la Bucureşti, ce ai zice?
– Nu ştiu dacă domnia sa va fi de acord să mă înlocuiască
la Chişinău. Dacă da, înseamnă că am face, pur şi simplu, un
schimb de scrisori de acreditare şi recomandare de români
(ambii!), ba chiar de buni români get-beget ce suntem. Chiar
dacă aceasta, ideal vorbind, n-ar însemna eminescianul „pe
mine mie redă-mă”. Sau, cum zic într-un poem, „Vieţi neparale-
le”: „Deocamdată, avui a trage concluzia că tu, nepăsare tristă,
pe nimeni nimănui nu-l redai.” Deci, rocada ar fi exclusă. Cel
puţin într-un spaţiu unitar... mioritico-politic.
– Joci şah? Pentru că ai pomenit de rocadă...
– Jucam cu regretatul meu prieten, mare prieten, Nicolae
Vieru. Acum, însă, alţii încearcă să joace şah cu noi, în concepţia
lor noi fiind nebunii, proştii, pe tabla politică pruto-nistreană.
De, au ei nişte iluzii. Să sperăm că le vor fi de scurtă durată.

30
 – Scriitorii trebuie să facă politică? Te întreb deoarece, de la
1989 încoace, colegii noştri sunt criticaţi că prea s-au impli-
cat în politică şi că, zic unii, ei ar trebui să-şi caute de mese-
ria lor...
– De-ar fi aşa, mă gândesc la meseriile de bază ale parla-
mentarilor noştri, din care majoritatea numai politicieni nu
sunt. Scrisul românesc, prin el însuşi, a însemnat şi înseamnă
politică de unitate naţională istorică şi, sui generis, spirituală.
Aşadar, dacă n-aş scrie, n-aş face politică.
– Şi odată ce scrii şi faci şi politică, care ţi-ar fi platforma?
– Una a adevărului. Una fără articolul 13...
– Care, cel din Constituţie?
– Cel din prostia neconstituţională.
– Și dacă e să deschidem parantezele, care-ţi sunt aceste op-
ţiuni politice?
– Le găseşti în platforma Convenţiei Democrate din Mol-
dova. Important e că această formaţiune politică încearcă să
consolideze forţele de rezistenţă şi acţiune naţională în acord
cu adevărul istoric şi situaţia momentului.
– Ce-ai făcut, anul acesta, în afară de dialoguri?
– Am scris/ re-scris o carte de proză, „Îngerul şi croitorea-
sa”, pe care o aştept să apară la editura „Dacia” din Cluj. La Alba
Iulia e pe cale să vadă lumina tiparului cartea de poeme „Vieţi
neparalele”. Am publicat frecvent versuri, proză, eseuri şi, desi-
gur, dialoguri în revistele de prestigiu „România literară”, „Lu-
ceafărul”, „Basarabia”, „Contrafort”, „Vatra”, „Ateneu”, „Convor-
biri literare”, „Sud-Est”, „Limba Română”. Toate acestea mi-au
întregit unele manuscrise pe care le am chiar în masa la care
stai tu acum. Apoi, am întreţinut activitatea cenaclului de lite-
ratură şi cultură „Perpetuum” de la biblioteca „Transilvania”.
Pe urmă, călătorii, simpozioane, proiecte şi iluzii...
– N-ai lăsat nimic de făcut pentru anul viitor?

31
 – Să batem din nou în lemn, pentru că mă consider într-o
bună formă a scrisului. Dar şi a ne-scrisului. Adică într-o bună
formă a cititului şi cumpănirii, deocamdată abstracte, a ceea ce
am de făcut. Apoi, mă bizui pe fidelul meu ocrotitor dintotdea-
una, Bunul Dumnezeu.
– Ce le-ai ura colegilor de breaslă ai dumitale de la USM,
Filiala Chişinău a USR şi celor care încă n-au devenit mem-
bri ai lor?
– Înainte de toate, încredere în propriul talent. Pentru că
mulţi din ei îl au cu prisosinţă. O mai activă colaborare cu presa
literară din Țară şi o permanentă alimentare a vocaţiei lor cu
spiritul şi esenţa de înaltă elevaţie a literaturii universale.
Aceasta, pentru a-şi da seama că şi ei sunt sau pot deveni scrii-
tori de aleasă condiţie românească, alias europeană.
– Dar cititorilor români basarabeni, ce le doreşti?
– În primul rând, le-aş aminti că în alegerile parlamentare
turul doi nu există. Adică să-şi dea seama că dacă mai comit în-
că o greşeală de opţiune, pe parcursul a patru ani de zile vor
resimţi şi mai crunt consecinţele ei. Le urez să trăiască bucuria
venirii la putere a forţelor cu adevărat democrate, de orientare
naţională şi europeană.
– La mulţi ani!
Nicolae ROIBU
Cotidianul Flux,
2 ianuarie 1998

32
 Intelectualul ca personalitate

– Domnule Leo Butnaru, ştiu că întreprindeţi în permanen-

ţă deplasări, vă întâlniţi cu oamenii. În acest context, cum vi
se pare astăzi condiţia intelectualului de la ţară, în special,
a pedagogului?
– Dacă am zice: deplorabilă, am face constatare general
cunoscută. Eu cred că intelectualul nostru deocamdată es-
te nedreptăţit. Convingerea mea este că şi pedagogului şi
medicului, şi bibliotecarului trebuie să i se dea cota parte
de pământ. Intelectualul trebuie încetăţenit, înrădăcinat şi
recunoscut ca atare. Or, când ne dăm seama că fără carte
nu avem nici o perspectivă, când ne dăm seama că am fost
cam prost şi de aceea ieşim greu din cloaca în care ne
aflăm, trebuie să mizăm şi pe Cel puţin eu aş dori ca inte-
lectualul să aibă o prestanţă ca cei din perioada interbeli-
că. Adică valoare netă, o autoritate netăgăduită. Mă gân-
desc la părinţii lui Paul Goma care au fost pedagogi în sa-
tul Mana, judeţul Orhei. Vreau să văd în primul rând pe-
dagogul şi dreptăţit şi îndreptăţit, şi stimat. Și aici depinde
de noi, adică şi de o cultură general valabilă, depinde dacă
revenim la nişte criterii de apreciere a intelectualului, fi-
indcă imperialismul ruso-sovietic a deformat mult optica
prin care privim cărturarul. intelectualul trebuie să aibă
personalitatea sa, rolul său şi, netăgăduit, onestitatea, care
să fie preţuită ca atare.
– Domnule Butnaru, fiindcă aţi pomenit de părinţii lui Go-
ma, care au fost învăţători, îmi amintesc şi eu originalul

33
 roman „Din calidor”. Acolo învăţătorul nu aveau pământ,
deşi nimeni nu-l împiedica să-l aibă...
– La timpul cela învăţătorul era remunerat de statul român
la un nivel superior. Statul a atare, recunoscându-i valoarea şi
necesităţile într-un context rustic, învăţătorul era remunerat pe
potriva muncii şi importanţei sale. Dar astăzi, când statul a uitat
de toate, adică în fond a uitat un parlament aproximativ şcolit,
zic eu în sinea mea. Zecile şi sutele de parlamentari care s-au tot
perindat în cele câteva rânduri de sesiuni, dacă ar fost nişte
elevi recunoscători, se gândeau la condiţia celui care i-a scos în
lume, poate chiar i-a propus în parlament. Dar vedeţi că la noi
recunoştinţa e aproape un tabu...
– Se ştie prea bine că astăzi unii intelectuali, în special de la
ţară, sunt decepţionaţi, nu mai cred în nimic, nu mai cred în
posibilitatea unor schimbări spre bine, din care cauză au şi o
atitudine puţin-spus sceptică faţă de noile alegeri. Lipsa
aceasta de activism social n-ar trebui să ne pună pe gân-
duri?
– Într-un context delicat aş zice c e un păcat o atare atitu-
dine. Dar pe şleau spus, dur spus: e o trădare şi o laşitate. Dom-
nii mei, dacă intelectualul se dedă unei atare apatii, păi ce să
facă bietul moş Ion care aşteaptă sfaturi de la intelectual? Ori-
cum, nu poate să existe o situaţie eternă de indecizie şi confu-
zie. Și intelectualul trebuie să-şi dea seama. Dacă pedagogii se
află pe poziţia indiferenţei, înseamnă că noi suntem încă de-
parte de victorie. Dacă nu ieşi la alegeri, înseamnă că n-ai ce
căuta nici la şcoală. Stai acasă şi aşteaptă să-ţi vină cineva să-ţi
facă lumină şi sa-ţi dea dreptate.
– Un intelectual, dacă se respectă şi este cu adevărat intelec-
tual, fără doar şi poate trebuie să aibă şi o anumită viziune
politică. El nu poate rămânea în afara politicului. Pentru ca-
re forţă politică se pronunţă scriitorul Leo Butnaru şi de ce?
– În primul rând, ataşamentul meu de conştiinţă este legat
de formarea mişcării de eliberare naţionala. Am fost printre cei

34
chemaţi de a sta la temelia Frontului Popular. Martori îmi sunt
doi colegi aflaţi acum pe diferite părţi ale baricadei politice:
Gheorghe Ghimpu şi Iurie Roşca. De atunci le-am spus că sunt
un susţinător al mişcării de eliberare naţională, dar n-am voit
sa-mi trădez masa de scris pentru un loc în parlament. Ca om al
acestui pământ am zis că sunt pentru neam şi am activat în nu-
mele acestui ideal. Și am rămas un om statornic în opţiuni. În al
doilea rând, când s-a format Convenţia Democrată din Moldo-
va, s-a întâmplat această unire şi cu girul Uniunii Scriitorilor.
Am salutat posibilitatea de a ne uni. Cred că această Convenţie
Democrată, indiferent de primele ei rezultate în comun, indife-
rent de alegeri, va rămâne în istorie ca o dorinţă de a ne uni. Fi-
indcă ne dăm seama: fără unire niciodată nu vom izbândi. Vom
avea totdeauna un preşedinte sau un parlament ales de mino-
ritari. Și cred că e o ruşine să ai o conducere alcătuită din se-
cundari.
– Ar avea o perspectivă de viaţă mai îndelungată Convenţia
Democrată şi după alegeri? Tocmai din necesitatea imperi-
oasă de a uni forţele de dreapta...
– În ordinea aceasta de idei, trebuie să luăm exemplu de la
adversarii noştri. Ei ştiu a se uni întru a face rău. Orice diferen-
ţă de platformă ideologică, existentă şi la dânşii, până la urmă
ei ştiu s-o aplaneze. Și devin un pumn strâns. Și interfrontul, şi
comuniştii, şi socialiştii în fond rămân împotriva noastră.
Aceasta-i linia lor strategică. După 22 martie, forţele dreapta,
oricare ar fi numărul de deputaţi ce le-ar reprezenta în parla-
ment, trebuie să ştie să treacă peste ambiţii şi să lase o uşă des-
chisă prin care să-şi dea mina. Dacă vom rămâne răzleţiţi, evi-
dent că avem în faţă patru ani leşin, patru ani de stupizenie, de
nimicfacere, indolenţă şi dezorientare.
La ideea convenţiei ar trebui să adere toţi cei de dreapta,
care se consideră democraţi.
Ion IACHIM
Ziarul Făclia,
7 martie 1998

35
 Turnir poetic la Stockholm

Vitalie Ciobanu: Stimaţi colegi Andrei Burac şi Leo Butnaru,

v-aţi întors relativ recent dintr-o călătorie interesantă, de-a
dreptul insolită, aş spune, în Suedia, unde aţi participat la
un festival de poezie. Aş vrea pentru început să abordăm
puţin preistoria acestui eveniment: cum s-a întâmplat că aţi
ajuns acolo?
Andrei Burac: Pentru a iniţia şi a menţine relaţiile cu lu-
mea este important să fii receptiv, să ai un statut în spaţiul în
care trăieşti şi să ai o adresă. Intelectualii de aici există într-un
cerc destul de limitat. Fără a comunica şi a dezvolta idei cu oa-
menii ce aparţin altor spiritualităţi, existenţa noastră îşi re-
strânge dimensiunile, îşi pierde prospeţimea. În cazul scriitori-
lor de aici, comunicarea este cu atât mai importantă, cu cât nu
am reuşit să găsim puntea ce leagă specificul naţional de spiri-
tul universal. Noi trebuie să arătăm că avem o literatură, o cul-
tură, o comunitate de intelectuali. Anul trecut, suedezii mi-au
trimis o invitaţie de a participa la un eveniment poetic inedit
pentru noi – numit „Poesi-Olimpiaden” – ce s-a desfăşurat anul
acesta la Stockholm.
Leo Butnaru: Să nu uităm că noi avem cu suedezii o rela-
ţie specială. Acum trei ani am călătorit împreună la bordul va-
sului „Word Renaissance”, într-o croazieră pe mările Neagră,
Egee şi Mediterană, la care au participat peste 400 de scriitori,
inclusiv 5 din Basarabia. Delegaţia suedeză a fost numeroasă,
ei fiind propulsorii acestei iniţiative împreună cu grecii, şi s-au
dovedit nişte oameni destul de comunicativi, infirmându-ne

36
clişeele despre firea lor mai închisă. Ne-am simţit bine împre-
ună cu Peter Curman, care este prietenul lui Andrei.
A.B.: Întâlnirea mea cu suedezii s-a clădit de la început pe
o magie. Primii care m-au fascinat au fost vikingii, mai târziu
aventurile militare ale regelui suedez Carol al XII-lea (1697-
1718), care îşi doarme somnul de veci cu tezaurul regal sub
cap (în această „poveste” crede şi până acum toată suflarea su-
edeză), nu în patrie, ci... miracol... la doar câţiva kilometri de lo-
cul unde m-am născut, la Varniţa-Tighina. Mi-a invadat apoi
imaginaţia muzica lui Edvard Grieg, Jean Sibelius, literatura lui
Knut Hamsun, Edith Södergaard. August Strindberg este pen-
tru mine idealul în dramaturgie. Fascinaţia pentru scandinavi
m-a făcut să visez la întâlnirea reală cu aceste locuri. Atunci
când îţi doreşti ceva cu ardoare, acel ceva îţi vine până la urmă
în întâmpinare.
Astfel, cu mulţi ani în urmă, în largul URSS, prin interme-
diul scriitorilor de elită Bulat Okudjava şi Alexandra Afinoghe-
nov l-am cunoscut pe Peter Curman, preşedintele de atunci al
Uniunii Scriitorilor din Suedia. Spre uimirea mea, primele lui
cuvinte au fost: „Încă un cactus... Stranie floare. Cu cât o însetez
mai mult, cu atât mai abundent înfloreşte...” Am înţeles mai târ-
ziu că în cuvintele acelui scriitor occidental era o doză de ad-
miraţie faţă de scriitorii a căror literatură se naşte din anumite
privaţiuni. Iar când perestroika lui Gorbaciov căpăta amploare,
lui Peter Curman i-a venit ideea de a reînfiinţa P.E.N. Cluburile
în spaţiul est-european. În 1990 am primit prima invitaţie no-
minală de a vizita Suedia. A fost o călătorie stresantă pentru
mine, care i-a adus mari neplăceri şi lui Mihai Cimpoi în calita-
te de preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Fiindcă îndrăznisem să
plec în Suedia, fără aprobarea expresă a Moscovei. Era de ne-
imaginat să pleci atunci în Vest, trecând peste capul „ursului”.
La Stockholm, scriitorii de acolo mi-au organizat o întrevedere
cu un reprezentant al P.E.N. Internaţional de la Londra pentru
a trata în vederea organizării unui P.E.N. Club la noi. Există deci
o istorie mai veche.

37
 L.B.: Călătoria noastră la Stockholm a avut un prolog, oa-
recum îndreptăţit, şi mă refer la antologia de poezie româneas-
că La masa tăcerii, tradusă de Ion Miloş care include printre cei
170 de autori şi 20 de basarabeni. Am luat cu noi exemplare
din această ediţie, astfel trezindu-le nordicilor un plus de inte-
res pentru poezia scrisă în partea noastră de lume.
Vit. C.: Cu alte cuvinte, dacă îmi permiteţi metafora, anto-
logia a fost buzduganul care v-a precedat sosirea în această
ţară nordică.
A.B.: Această antologie de poezie românească a fost ca
o carte de vizită pentru noi. Eu am mai avut şi nişte grupaje
de versuri publicate în traducerea distinsei Gabriela Melinescu
şi Inger Johansson, o altă prietenă a literaturii noastre. Vreau
să menţionez că Peter Curman ne-a onorat citindu-ne versurile
în suedeză, în plenul şedinţelor, ceea ce a avut un frumos ecou.
Vit. C.: Să ne oprim puţin asupra statutului acestui festival.
Ce reprezintă el: o întrunire a scriitorilor din toată Europa
sau o întrunire zonală, o reunire pe anumite teme? Care a
fost principiul de selecţie a invitaţilor şi care au fost marii
absenţi, ce ţări au fost lipsă la apel?
L.B.: Ne-am simţit foarte onoraţi să ne numărăm printre
cele şapte ţări participante, deci un cerc relativ restrâns. Din
câte am înţeles noi, acest gen de meetinguri, de întruniri poeti-
ce, a luat naştere în Statele Unite şi, în calitate de fondatori ai
unei atare iniţiative, din America au participat doi scriitori,
domnul Michael Brown şi un tânăr foarte zvelt, tip cowboy. Au
fost poeţi din Suedia, Moldova, Croaţia, Finlanda, Estonia şi
Bulgaria. Reuniunea a reprezentat un turnesol pentru spaţiul
european, pentru că asemenea întruniri au făcut prima dată
acolada peste Ocean, trecând şi în Suedia, ţară care s-a consti-
tuit într-un teren de încercare, o primă branşă europeană, dacă
vreţi. Există perspectiva ca în 1999 Festivalul să se ţină în Bul-
garia sau în altă ţară europeană.

38
 A.B.: Festivalul se numeşte Poetry Olimpics şi a debutat în
1905. E un fel de competiţie a poeţilor care îşi citesc versurile
într-o tentativă de apropiere a poeziei de public. Modalităţile
de expresie au fost diferite. S-a practicat maniera tradiţională,
individuală. Dar şi o altă formă numită „triatlon” – un soi de re-
cital poetic la care mai iau parte un dansator şi un instrumen-
tist. A treia parte a recitalurilor poetice s-a numit Poetry in
motion, un eveniment în care mişcările poetului, gesturile lui în
timp ce-şi recită poemele au fost interpretate ca o componentă
esenţială a expresiei – un fel de a topi barierele dintre cel care
scrie şi cel care consumă poezia.
L.B.: Există în această modalitate şi ceva ce ţine de teatrul
poetic, dar are şi o tangenţă, mai îndepărtată, cu poezia stadi-
oanelor lansată în Rusia. Ce-i drept, americanii sau suedezii
sunt mult mai calmi şi mult mai gravi în a-şi spune textele. Mi-
za este re-apropierea poeziei de marele public. În Occident, ca
şi la noi acuma, cartea de poezie apare într-un tiraj confidenţi-
al, încât problema de a aduce cititorii mai aproape de metaforă
e una pe deplin actuală. Uneori, în acest scop e folosită o recu-
zită „culeasă” din antichitate. De pildă, Erkki Lappalainen, or-
ganizatorul acestui festival, a ieşit însoţit de o nimfă şi de un
satir, încât poemele pe care le citea, agrementate cu gest, core-
grafie şi muzică, erau ascultate cu interes şi chiar „privite”.
A.B.: Aş vrea să adaug că la noi se vorbeşte mult despre
modernism, clasicism, postmodernism – la o astfel de Olimpia-
dă este acceptată orice fel de poezie. Poetul şi organizatorul
acestui eveniment literar de excepţie, Erkki Lappalainen,
a apărut în faţa publicului într-un smoching alb impecabil,
cu papion roşu, în nişte ghete albe de lac, rostind pe parcursul
a 15 minute doar litera „ţ-ţ-ţ...”. Însoţit de un flautist şi o dansa-
toare, autorul şi-a „jucat” poezia cu diferite intonaţii, privind
în stânga şi în dreapta, în tavan – e o expresie poetică absolut
nouă pentru noi. Apropo, cu ocazia acestui festival a fost edita-
tă o antologie a poeţilor suedezi în care pe trei pagini de carte

39
acelaşi Erkki Lappalainen are o poezie ce consistă dintr-o sin-
gură literă: „y-y-y...”.
L.B.: Apoi a fost un colectiv poetic din oraşul Iarna, regizo-
rul şi poetul Goldberg însoţit de actorii săi, care au prezentat
texte teatralizate, cu tam-tamuri, gonguri etc. O poezie de fac-
tură post-modernă, aspirând în structura şi elementele princi-
pale ale curentului: şi cotidianul, şi oralitatea, şi colocvialul,
şi tenta ironică.
A.B.: În contextul acestui „Slam”, poeţii şi-au redat emoţia
fără complexe, într-o transă netrucată, folosind orice mijloace
de expresie: făcând tumbe, sărind, culcându-se...
Vit. C.: Aş vrea să-mi daţi mai multe detalii despre modali-
tatea de desfăşurare a acestui festival. În afara „lecturilor”,
aşa cum le-aţi descris, au existat şi nişte work-shop-uri, adi-
că nişte discuţii ale participanţilor pe tema poeziei moderne
în acest secol sau în acest moment? S-au desfăşurat aseme-
nea dezbateri?
L.B.: Ședinţele se ţineau seara, ziua eram liberi să vedem
oraşul, să ne ducem la prieteni. Am întâlnit foarte mulţi ro-
mâni, cu care am legat relaţii sincere. E în tradiţia suedeză: da-
că la uşa unui cămin sau a unei case arde un foc, ceea ce se în-
tâmplă de regulă, înseamnă că sunt aşteptaţi oaspeţii. În Nord,
depărtările fiind mari între cătune şi între case, omul îşi lăsa
aprinsă o lumină pentru a-l orienta pe cel rătăcit sau pe călăto-
rul aflat la drum. Aşa că elementul poetic apare chiar de la in-
trarea în locuinţă. Discursurile propriu-zise s-au purtat într-o
manieră de talk-show, interlocutorii se alegeau în mod spontan
unii pe alţii şi în acest fel am putut să-i cunoaştem pe toţi parti-
cipanţii. Am discutat cu estonienii, cu bulgarii, cu doi din ei am
fost şi în aceeaşi croazieră de care vă spuneam. Kandinski a
fost unul din cei care a ţinut samizdatul bulgăresc, având şi
cărţi traduse la Paris. Noi am mers pe un filon poetic mai grav,
în tradiţia spaţiului românesc sau basarabean, în particular,

40
dar atmosfera în general te descătuşa, invitându-te, somân-
du-te aproape să devii şi tu un postmodern occidental.
A.B.: În cadrul festivalului a avut loc şi o competiţie cu
premii, care s-au acordat la serata de închidere. La primele trei
premii în bani (coroane suedeze), s-au adăugat ca un simbol al
festivalului şi un teanc de cărţi cu o gheată scofâlcită deasupra,
suflate cu bronz.
L.B.: Eu am regretat că Emil Galaicu-Păun a abandonat în
ultimul moment ideea de a pleca cu noi în Suedia, pentru că el,
cu felul său de a fi şi cu înfăţişarea sa insolită, ar fi putut fi unul
din potenţialii prim-slamişti. Deşi antecedente de slam cunoaş-
te şi poezia românească. Și aş da un nume: Florin Iaru, care, cu
dezinvoltura şi inventivitatea ce-l caracterizează, făcuse acum
vreo 4-5 ani nişte poeme în manieră slam: ieşea să-şi citească
versurile cu un sac plin cu sticle goale şi a avut priză la public.
A.B.: Este foarte important că noi am participat la această
Olimpiadă poetică, fiindcă, în continuare, vor merge şi alţi poeţi
de-ai noştri, care sper să fie mai bine informaţi decât noi şi să
aibă mai mult succes. Suntem într-o perioadă de achiziţie infor-
mativă care ne obligă să ne racordăm la un mod de existenţă
occidental în artă. E bine că luăm în serios poezia, în diversita-
tea expresiei sale. Experienţa suedeză ne-a arătat că acest gen
literar îţi permite să te apropii de public în diverse ipostaze.
Mi-a făcut o deosebită plăcere interesul unor tineri, care au do-
rit să afle cât mai multe lucruri despre Moldova şi România,
despre felul cum se trăieşte aici. Bineînţeles că mulţi suedezi
ştiu despre criza pe care o traversăm în această perioadă de
tranziţie post-sovietică şi mulţi din ei manifestă o compasiune
reală şi chiar o dorinţă de a face ceva pentru noi.
L.B.: Occidentul se interesează în felul său de acest spaţiu
postcomunist. Spre exemplu aici, la Chişinău, mulţi dintre ai
noştri stau cu ochii pe televiziunea rusă, or la Stockholm, pe ce-
le 30 de canale TV, cât timp am stat noi acolo, numai de două
ori s-au făcut referinţe la Rusia: când s-a împiedicat Elţin la

41
Alma-Ata şi o paralelă între carelii din Rusia, deznaţionalizaţi,
şi cei din Finlanda. Interesant că, tocmai atunci, suedezii au
transmis un reportaj de la meciul Moldova-Germania şi, chiar
dacă au pierdut basarabenii, faptul a creat o impresie favorabi-
lă, iar noi, evident, am fost plăcut surprinşi împreună cu gazda
noastră să vedem la televizor imagini de la studioul din Chişi-
nău. Suedia este o ţară a generozităţii şi a carităţii autentice. E
un „land” care de circa 160 de ani n-a cunoscut război pe teri-
toriul său, după cum ne povestea prietenul nostru de la Stoc-
kholm, dl Radu Lăzărescu. Suedezul parcă s-ar simţi într-un fel
vinovat că trăieşte atât de bine, pe când alţii suferă. Suedia ex-
celează în lume prin diverse forme de ajutorare a altor ţări.
Prin învăţământ, medicină sau programe speciale. Aşa că inte-
resul pentru zonele defavorizate este ceva organic, firesc. De
altfel, tradiţia suedeză de a se împărtăşi şi cu alţii şi de a face
bine este cunoscută în lume.
A.B.: Suedezii mai au şi ambiţia de a se prezenta în Europa
ca un imperiu spiritual. Sunt foarte activi în diverse foruri şi au
avut ideea de a organiza gruparea de Nord a scriitorilor şi tra-
ducătorilor cu centrul pe insula Gotland, şi cea de Sud, cu cen-
trul pe insula Rodos – centre care funcţionează sub egida
UNESCO, la activităţile cărora P.E.N. Clubul nostru este de fie-
care dată invitat în calitatea sa de membru fondator.
L.B.: Ar mai fi interesant de spus că la plecare spre Moldo-
va, la aeroport, nu mi s-a cerut paşaportul, ci doar biletul de
avion. Este o ţară care are încredere în oameni, unde legea
funcţionează şi este respectată. Anul acesta Stockholmul a fost
declarat capitala culturală a Europei. Poate, tangenţial, acest
festival a intrat în programul manifestărilor consacrate respec-
tivului eveniment.
Vit. C.: Cum au fost contactele cu românii „suedezi”, ce im-
presie v-au lăsat?
A.B.: Am regăsit la Stockholm sentimentul de perenitate
a relaţiilor cu vechii prieteni. Cu Gabriela Melinescu, pe care

42
o consider ambasadorul extraordinar al literaturii române, cu
familia Lăzărescu şi cu prietenii suedezi Peter Curman, Disa
Hostad, familia Björkegren, Majlis Stensman. Ne-am bucurat de
ospitalitatea poetei şi pictoriţei Pia Kocahärzem, de căldura
poeţilor Erkki Lappalainen. Mats Burman ş. a.
L. B.: În mediile literare sunt cunoscute şi strădaniile lui
Ion Miloş, care a tradus vreo 20 de volume din literatura ro-
mână. Noi am încercat să punctăm la nivelul identităţii noastre
româneşti, explicând corect istoria ce ne e dată într-un cadru
mai general. În ce priveşte contactele pe care le-am avut cu
compatrioţii noştri de acolo, cred că ar fi interesant de spus că
de la aeroport, când am sosit, ne-a dus în oraş un român zis nea
Marin, cu taxiul său, fără plată, întrucât Radu Lăzărescu folosi-
se biletele de taxi ale socrului său. În Suedia, e bine să ştim,
pensionarii au dreptul anual la 20 asemenea bilete. Ei se duc la
biserică, stau în familii în condiţii normale, în timp ce bătrânii
din imensitatea fostei U.R.S.S. scormonesc în lada de gunoi,
pentru a supravieţui cumva. Suedia, practic, şi-a rezolvat pro-
blemele sociale.
Diaspora românească numără în Suedia aproape 11 mii de
oameni, în general bine plasaţi şi buni lucrători, chiar prea
buni pentru normele suedeze. Ne povestea Răzvan Turcea, vă-
rul poetului Daniel Turcea, stabilit în Suedia din 1976, un
prosper om de afaceri, că la un moment dat nişte muncitori de
la sindicat l-au rugat să nu facă exces de zel cu munca, întrucât
serveşte un prost exemplu celorlalţi şi un îndemn pentru ad-
ministraţie să crească normele de lucru.
Vit. C.: Da, este faimosul „socialism suedez”, criticat de mai
mult timp în Suedia, pentru că ei înregistrează o recesiune
economică, din cauza că iniţiativa privată este ţinută în
frâu şi statul operează nişte impozite foarte mari la produ-
cători, cu care până la urmă, se descurajează dezvoltarea.
L.B.: De altfel, aceste proteste se simţeau şi în stradă, un-
de se adunau prin porta-voce semnături împotriva intrării
în NATO şi în Uniunea Europeană.
43
 Vit. C.: Cum se descurcă scriitorii în Suedia, cum sunt „or-
ganizaţi”, dacă îmi acceptaţi cuvântul?
A.B.: În Suedia scriitorul are o poziţie cu totul aparte din
punct de vedere material. Există o categorie de scriitori care au
priză la public şi cărţile lor se vând foarte bine. Alţii, mai puţini,
evident, scriu pentru un cerc de iniţiaţi: filozofie, eseistică, po-
ezie sau proză de experiment – autori fără mare audienţă la
public. În acest caz cărţile sunt achiziţionate de stat pentru bi-
blioteci, iar acestea funcţionează pentru publicul larg pe bază
de abonamente cu plată.
L.B.: Despre modul de a lucra al suedezului putem judeca
şi după ce face Peter Curman. Când ne-am întâlnit, el ne-a dez-
văluit o bucurie a sa: obţinuse de la UNESCO 20 de mii de do-
lari pentru Casa de Creaţie de la Rodos. Casă ai cărei cofonda-
tori, aşa cum spuneam, suntem şi noi, P.E.N. Clubul basarabean.
Vit. C.: Pentru că vorbim de Suedia, ce s-ar putea spune des-
pre „mitologia” Premiului Nobel?
L.B.: Radu Lăzărescu ne-a oferit un moment picant, spu-
nându-ne că, pe unii dintre pereţii palatului unde se acordă
acest premiu, este afişat un panou cu numele unor mari scrii-
tori care nu vor intra niciodată în atenţia Academiei Suedeze.
De ce? Pentru că s-au autopropus la Premiul Nobel.
A.B.: De când s-a constituit P.E.N. Clubul la noi suntem
consultaţi anual printr-o scrisoare semnată de Comitetul Aca-
demiei Suedeze în privinţa Premiului Nobel, pentru a propune
o candidatură a unui scriitor din spaţiul nostru românesc. E o
testare care ne onorează şi la care e bine să răspundem, dacă
vrem să ne arătăm că ne luăm în serios. De altfel, colegii din
Suedia m-au întrebat în câteva rânduri: „Domnilor, aveţi o lite-
ratură importantă, sunteţi un popor destul de mare, şi nu reu-
şiţi să aveţi nici un candidat valabil. Ori nu găsiţi unul potrivit,
ori nu ştiţi să-l promovaţi, adică să-l propuneţi cu o anumită
doză de credibilitate, pentru a fi luat în dezbatere”. Am primit
o asemenea scrisoare şi în acest an şi dorim să ne consultăm

44
cu colegii din P.E.N. Clubul român, ca să propunem un candidat
unic.
Vit. C.: Cum arată o librărie în Suedia şi în general piaţa
cărţii?
L.B.: Cărţile sunt foarte scumpe, dar am văzut biblioteci
mari în casele suedezilor, deci, oricum, cartea se difuzează.
Există o viaţă culturală interesantă. De pildă, am fost invitaţi la
o expoziţie din ajunul unei licitaţii a operelor de artă, unde am
văzut patru pânze de Marc Chagall. E o galerie de artă foarte
veche, de peste 100 de ani, unde erau expuşi mari maeştri, şi în
special scandinavi, mai vechi şi mai noi. Apoi, eram într-o peri-
oadă în care trebuia să înceapă un festival al teatrelor din Eu-
ropa, unde era invitat şi teatrul Bulandra din Bucureşti. Suede-
zii se gândesc ca toate păturile sociale să-şi păstreze o existen-
ţă decentă şi să aibă acces la cultură. Stockholmul este el însuşi
un spaţiu cultural. În timpul liber l-am parcurs în partea lui ve-
che, unde până şi o vitrină bine amenajată e o operă de artă, ca
să nu mai vorbim de monumentele propriu-zise.
A.B.: O ciudăţenie. Stockholmul are un Muzeu al Artei Me-
diteraneene. Într-o casă de o rară eleganţă, o fostă bancă, unde
custode e Radu Lăzărescu, sunt adunate mostre din diverse ex-
pediţii arheologice suedeze. Există sectorul egiptean, cipriot,
roman, elin. Radu Lăzărescu a întemeiat cu 20 de ani în urmă
o bibliotecă a acestui Muzeu, unde am văzut şi multe publicaţii
româneşti.
L.B.: Această clădire are o faţadă care distonează faţă de
ceea ce ar însemna arhitectură clasică. Motivul e următorul: în
anii ’30, când au venit social-democraţii la putere în Suedia,
s-au gândit, mai abitir ca bolşevicii propriu-zişi, să răzuiască
faţadele, să dea jos elementul ornamental, să facă o nivelare de
cartier muncitoresc şi prin asta se vede în ce mod cretinismul
stângii s-a manifestat şi în Occident. Multe clădiri foarte impor-
tante cândva din centrul capitalei sunt cu faţadele netede, în
urma acestui vandalism ideologic. Am văzut multe galerii de

45
artă pe o stradă din Stockholm şi cred că un pictor din sud, cu
simţul lui special pentru culoare, ar avea succes în Suedia, care
e o ţară mai potolită cromatic, deşi îi place inspiraţia sudică.
A.B.: Ar trebui să mulţumim Fundaţiei SOROS Moldova,
care ne-a sponsorizat parţial călătoria.
Vit. C.: Ce a însemnat pentru Dvs. experienţa suedeză?
A.B.: Am înţeles că literatura românească are credibilitate
în Occident şi că trebuie să credem mai mult în ea. Putem su-
pravieţui ca popor, nu prin dezbateri sterile ori manifestări de
cruzime, ci prin talentul şi inteligenţa acelor care se vor opune
exponenţilor noii barbarii postcomuniste.

Vitalie CIOBANU
Revista Contrafort,
nr. 11-12, 1998

46
 Nu am fost niciodată minoritari…

– Ne-am întâlnit cu prilejul colocviului despre literatura

scrisă de minorităţi. De aceea aş dori să te întreb cum
te simţi acum, ca majoritar, după ce până în ’90 presiunea
sovietică fusese cum fusese? Din dominat ai devenit domina-
tor?
– În cadrul imperiului ruso-sovietic noi, ca români, eram
evident, puşi în inferioritate, cu toate că, formal, ne bucuram de
o anumită formă de statalitate: Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească. Dar, ca scriitori în Basarabia, eu şi alţii ca mine
nu ne-am simţit niciodată minoritari în sensul în care mă în-
trebi. Scriitorii români au fost totdeauna în proporţie de 80 la
sută. După 1945 au venit şi scriitori ruşi, unii de o certă valoa-
re, alţii impostori, care vânau aici sinecuri. Până la urmă a do-
minat însă solidaritatea intelectuală. Ei îşi dădeau seama că un
scriitor basarabean de valoare nu poate fi rob. La întrunirile de
Ia Uniunea Scriitorilor discutam lejer, în condiţii de perfectă
egalitate. Ei aveau interesul să traducă din literatura română în
ruseşte şi astfel să ia nişte bani, în acelaşi timp să fie la rândul
lor traduşi în româneşte.
– Câte edituri româneşti şi reviste culturale erau în Basara-
bia înainte de 1991?
– 5 edituri, iar dintre reviste aş numi „Nistru”, „Columna”,
„Literatura şi arta” (fosta „Cultura”). Acestea erau pur literare.
Dar mai apăreau şi vreo 20 de ziare în româneşte. După 1991
s-au înfiinţat şi alte publicaţii, dar au mai şi dispărut. Dintre ce-
le noi aş aminti în primul rând de „Contrafort”, „Sud-Est”,

47
„Limba română”. Au apărut şi cotidiane („Flux”) cu un tiraj des-
tul de bun, apoi ziare de partid („Țara”, „Mesagerul”). Există în-
să şi fenomenul că populaţia mai este încă atrasă de presa ru-
sească, fiindcă are multă informaţie şi publicitate. Dar, sincer
vorbind, populaţia acum e atât de săracă încât nu mai cumpără
nimic.
– Mai există acum în Basarabia edituri ale minorităţilor?
– Editurile particulare care s-au înfiinţat după 1990 sunt
ale românitor. Există şi edituri ruseşti, dar insignifiante. Aceas-
ta nu înseamnă că pe piaţă e lipsă de carte rusească, aceasta
venind de la Moscova e foarte ieftină şi se cumpără. De fapt,
potenţialul editor rus din Basarabia îşi dă seama că nu e nicio
afacere să deschidă propria editură, fiindcă nu poate face fată
atât concurenţei din partea editurilor româneşti, cât şi cărţii
ruseşti care vine de la Moscova.
– Nu se simte el puţin persecutat?
– Nu, e o chestiune pur economică. Rentează, bine, nu ren-
tează, trece la altceva.
– Cam câţi scriitori minoritari sunt acum în Basarabia?
– Ei reprezintă a şasea parte din Uniunea Scriitorilor din
Moldova, adică în jur de 45 de persoane. Înainte reprezentau o
treime. Sunt ruşi, găgăuzi, bulgari, evrei de limbă idiş. Găgăuzii
ies tot mai mult de sub influenţa limbii ruse. I-am sfătuit: de ce
nu alegeţi alfabetul latin, fiindcă în felul acesta vă înţelegeţi mai
bine cu turcii? Ei au fost masiv rusificaţi, ies greu din acest pă-
ienjeniş.
– Dacă locuiai la Bucureşti şi nu la Chişinău, crezi că ai fi
fost mai inspirat, ai fi scris mai bine, ai fi fost altul?
Altui aş fi fost, dar şi concurenţa ar fi fost mai mare. Ce se
întâmplă de fapt? Scriitorii din România ar trebui să ştie că di-
mensiunea unui scriitor român basarabean nu trebuie judecată
doar între Prut şi Nistru, ci pe întreaga suprafaţă a fostului im-
periu sovietic. Scriitorul basarabean cunoştea şi îşi cunoaşte

48
confraţii ruşi, ucraineni, letoni, armeni, georgieni etc. Imperiul
sovietic exprima în fond şi o solidaritate a intelectualilor de bu-
nă calitate. Și această solidaritate a contribuit la destrămarea
URSS. Scriitorul basarabean are deci dedesubturile sale, care
dezvăluie o stratificare complexă. El scoate la iveală acest sub-
text şi-l interpretează într-o psihologie românească. Dezavan-
tajul uriaş însă provine din faptul că mi-am cunoscut ţara abia
în 1987, la 37 de ani, când am venit pentru prima dată in Ro-
mânia, spre care sovieticii ne închisese accesul. Însă colegii mei
de la Chişinău şi Cernăuţi au fost permanent în colaborare
(prin lecturi, bineînţeles) cu scriitorii din România şi au făcut
astfel şcoală la cei mai buni autori de aici. Aş vrea să dau câteva
nume de scriitori basarabeni din generaţii diferite, care, prac-
tic, aparţin unei literaturi române întregi, nefisurate: Mihai
Cimpoi, Arcadie Suceveanu, Gheorghe Vodă, Nicolae Popa, Iri-
na Nechit, Em. Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Teo Chiriac, Iuli-
an Ciocan, Vasile Gârneţ. I-am amintit doar pe o parte din mai
mulţi.
– Acum factorul economic primează. Am înţeles că după en-
tuziasmul care a pornit o dată cu perestroika lui Gorbaciov,
când mulţi basarabeni au călătorit în România şi s-a intro-
dus şi alfabetul latin, situaţia materială s-a înrăutăţit de la
un an la altul şi aceasta, din nefericire, afectează grav sta-
tutul culturii.
– Da, noi, românii de pe cele două maiuri ale Prutului, ne
sincronizăm la necazuri. Ca şi la voi, şi la noi revistele de lite-
ratură nu se prea cumpără, cărţile la fel. Probabil că la noi e
mai rău. Actualmente, în Basarabia sunt 7-8 edituri româneşti,
dar nu mai funcţionează ca lumea. Ele exportă carte în Româ-
nia, fiindcă la noi ea nu se vinde. Organele noastre diriguitoare
sunt afone, nu se implică decât foarte puţin. Printre cei mai
mizerabili plătiţi sunt bibliotecarii. Salariile nu sunt achitate la
timp. În afara Bibliotecii Municipale „Hasdeu” şi a celei pentru
copii „Creangă”, bibliotecile de la noi nu mai achiziţionează
carte. Ministerul Culturii din Republica Moldova nu mai dă

49
nimic. S-a găsit însă o soluţie: s-au fondat o serie de biblioteci
patronate de biblioteci din România. Acestea se numesc:
„Transilvania”, „Târgu Mureş”, „Alba Iulia”, „Târgovişte” etc.
Dacă nu se mai vând cărţile, drepturile de autor sunt minime.
Scriitorul basarabean trăieşte cum poate. Unii au şi renunţat la
scris. Mai e şi soluţia de a edita cărţi în România.
– Nu există acum o nostalgie pentru anii trecuţi?
– Din cei 300 de membri ai Uniunii Scriitorilor din Moldo-
va, după părerea mea, 150 o duceau mai bine înainte, serveau
interesele partidului comunist şi erau plătiţi pentru aceste sa-
crificii lamentabile. Din acest motiv au nostalgia vremurilor de
odinioară. Dar nostalgia exprimă de fapt nonvaloarea lor. Cred
că şi în Uniunea Scriitorilor din România e la fel.
– Mai crezi într-o posibilă unire a Basarabiei cu ţara?
– Cred într-o unire printr-o confederaţie. Sunt de vină
oamenii politici. Există, cum ştii, o vorbă: decât la oraş codaş,
mai bine în satul tău fruntaş. Proverbul acesta spune mult.
Politicienii noştri nu vor să piardă ce deţin aici, pe plan local.
Și, bineînţeles, problema cea mai importantă e legată de pro-
gresul material al României. Nu chiar de la bani pleacă toate,
dar fără ei...

Dan STANCA
Ziarul România liberă,
22 aprilie 1999

50
 Literatura e ca infinitul – cu centrul
pretutindeni și marginile nicăieri

– Stimate domnule Leo Butnaru, anul acesta, pe 5 ianuarie,

aţi împlinit vârsta de 50 de ani. Un prilej fericit pentru a vă
ura „La mulţi ani!”, dar şi pentru a ne spune ce marchează
acest eveniment în viaţa dumneavoastră.
– Fără a fi un adept al filosofiei spaimei, trebuie să constat
că abia după împlinirea a 600 de anotimpuri de viaţă sub-
cerească, realizez aproape... palpabil provizoratul existen-
ţei omeneşti. (Probabil, acesta ar fi un motiv serios pentru
a persevera în scrierea prozei...) Dacă ai totuşi, curajul şi
pacea sufletească necesară şi nu te laşi pradă unui senti-
ment al resemnării, tu, cel care ai fost o fibră musculară
sensibilă să-ţi mărturiseşti senzaţia că, iată, a venit timpul
când te cam încearcă senescenţa ţesuturilor şi a organis-
mului în general. Însă cu acelaşi curaj imperturbabil
alungi sentimentele deznădăjduirii, spunându-ţi că, în
schimb, mai viguroasă, prin experienţă, mai lucidă, prin
acumulări intelectuale ţi-a devenit raţiunea, facultatea de
judecată, discernământul şi organizarea creatoare a ceea
ce discerni. Ca şi cum ai urma sfatul lui T.S. Eliot care spu-
ne: „Noi trebuie să fim calmi şi să ne mişcăm calm/ cu o al-
tă intensitate”. Ar fi vorba de o intensitate majoră a spiri-
tului şi inteligenţei tale care îţi permite să simţi armonia
lăuntricilor tăi ani, vorba unui alt poet.
– Aş dori să facem o incursiune în biografia dvs., pentru a ne
dezvălui câteva din „misterele” ei şi celor ce vă cunosc mai
51
 puţin.... V-aţi născut în comuna Negureni, judeţul Orhei, şi
aţi urmat şcoala de opt ani în această localitate. Ce amintiri
păstraţi legate de copilărie şi câte imagini afective din
această perioadă s-au concretizat în volumul dvs. de debut,
Aripă în lumină (1976)?
– În poemul care deschide cartea mea de debut chiar pri-
mele rânduri par să conţină o... pre-amintire: „Lumina îşi în-
dreptase degetul arătător/ spre cea mai devreme oră a zilei./
Era oră deplină şi nimeni nu căuta/ să-şi fure numele din arhi-
ve/ sau din memoria cunoscuţilor,/ fiindcă nimeni nu voia să
plece”. Ar fi aici, presupun, ceva ce trece peste aspectul imediat
al amintirilor, scrutând, intuitiv, mai în adâncul conştiinţei
noastre. Ceva ce-mi creează impresia că în destinul unui scrii-
tor nicicând nu coincid – suprapuse – timpul cosmic cu timpul
personal şi cu timpul social.
E adevărat că „Aripă în lumină” conţine mai multe infil-
trări memorialistice, remodelate metaforic, din timpurile când
păream să fiu ceva mai misterios şi amintirea cărora, astăzi,
trezeşte inevitabila nostalgie după pierduta fericire infantil-
paradisiacă. Dacă e să exemplific, poemele începutului „au cap-
tat” imaginile aripilor de hulubi ce fâlfâiau în văzduh asemenea
cămăşilor pentru copii întinse la uscat; chipul copilului încă ne-
îndemânatec ce alergă pe imaş cu zgărzi în mână, pentru a le
prinde la gâtul mieilor; sau cum, după trecerea „spălătoresei
lumii”, goi şi mulţumiţi ca paparudele, ne uscam hăinuţele pe
oiştea căruţei; aburul ce urca din corpurile sculpturale ale cai-
lor şi aburul trupşoarelor noastre plăpânde înflorea precum un
vis al sângelui. Țin minte, şi acest lucru este consemnat în unul
din primele mele poeme, cum, toamna, desprindeam cu grijă
aripile albinei care se lipise de marginea căzii cu must, între-
bându-mă: unde s-o duc, în care stup din grădină? Poemele
mele de demult păstrează şi chipul elevului-copil, aflat la vâr-
sta vocaţiilor nedesluşite, care, pe fila cărţii sale dintâi, urmă-
rea solemn cu „firul de mirişte al unui creion galben”, buchi-
sind primele cuvinte, mişcând buzele cu mare atenţie, de parcă

52
literele Abecedarului le-ar fi mestecat ca pe nişte fărâmituri de
pâine neagră. În fine, exact la capitolul imaginilor afective din
copilărie vine şi poemul „Scrisoare către Păcală” din aceeaşi
carte de debut: „Te ştiu din timpul când eram convins/ că Evul
Mediu este fratele mai mic/ al legendarei Eve;/ din timpul când
jeleam şoarecii/ şi, pentru a-i salva,/ încălţam pisica în coji de
nucă,/ scoţând covoarele de pe podea;/ din timpul când cre-
deam plopul înalt/ plin de speranţa/ că tocmai de el fetele vor
lega/ mărţişoarele;/ de-atunci pe când credeam/ că faimosul
Cap al Bunei Speranţe/ îl port chiar eu pe umeri...// Și abia
acum/ nu mai pot de râs!” În aceste şi alte versuri este prezent
copilul ca autor sau, în general, ca artist al propriei sale deve-
niri, dezvoltări. Într-un fel, e copilul însuşi creator de sine.
Aşadar, imaginile afective legate de copilărie confirmă un
mai vechi principiu şi anume că, de la un moment încolo, şi bio-
grafia autorului pare a fi o dublă formă de expresie, simbolică
şi reală, ca şi propriu-zisă a scriitorului respectiv.
– În timpul studenţiei aţi deţinut un post la secţia de arte-li-
teratură a ziarului „Tinerimea Moldovei”. În 1977 însă, aţi
fost destituit din postul de redactor în urma promovării,
spre publicare, a unui articol despre Mihail Kogălniceanu,
articol ce contravenea liniei ideologice oficiale. Care era li-
nia ideologică oficială, vis-a-vis de scrierile lui Kogălnicea-
nu? Despre ce articol este vorba?
– În 1977 se împlineau 160 de ani de la naşterea lui Mihail
Kogălniceanu şi, în calitate de şef de secţie la „TM”, am coman-
dat un articol omagial. L-a scris muzeograful Vasile Malaneţchi.
Articolul a apărut cu bunul meu de tipar.
Să vorbeşti despre Kogălniceanu şi să nu te referi şi la Uni-
re? Mă rog, poate că, indirect, pe filiera „pur moldavă”, ai fi pu-
tut să-ţi permiţi şi atare lucru...
„Dar, tovarăşe, să aminteşti în acest context şi de mun-
teanul Grigore Alexandrescu e prea de tot! Parcă, unii, nu ştiu
că el susţinuse, pe la 1840, politica de rezistenţă faţă de ingerin-
ţele ruseşti în problemele Țării Româneşti şi ale Principatului

53
Moldovei? Să mai aduci, alături de Kogălniceanu, un alt luptă-
tor, şi încă... ne-moldovean (!) care s-a dedicat revoluţiei şi idei-
lor Unirii?! Parcă n-ai văzut, tovarăşe, că pe Aleea Clasicilor din
Chişinău sunt doar «ai noştri», moldovenii? E greu de priceput
ce şi cum?!” – cam astfel judecau, strâmb de tot, diriguitorii
partidului unic, antinaţional, comunist şi agresiv, de tip buldog.
Noi vorbeam de politicăloşia acelor nomenclaturişti „înzes-
traţi” cu o vastă ridicultură. Ăştia, slugarnici şi nepricepuţi,
egoişti şi sfertodocţi, aveau o eroziune până aproape de gradul
zero a conştiinţei lor etnico-istorice. Iar unul dintre ei, Ivan Gu-
ţu, şef-prim la comsomolul MSSR-ist, a insistat să fiu scos din
pâine. De altfel, dânsul revenise demnitar în guvernul de foarte
tristă amintire a agrarienilor, redeşteptându-şi apetitul pentru
vechea putere, comunistă, opresivă şi birocratică, incultă şi
hrăpăreaţă. Sub altă travestire, Guţu face aceleaşi lucruri şi as-
tăzi: împreună cu ciracii săi foşti nomenclaturişti îşi continuă
specializarea nu doar în batjocuri conspirative, ci, profitând de
decenţa noastră, atacă în continuare pe faţă istoria, limba, cul-
tura şi însuşi neamul românesc.
– Aţi suferit repercusiuni după acest incident?
– În răstimpul în care n-am putut fi angajat în vreo redac-
ţie, nu pot spune că n-am cunoscut şi o anumită atare de inco-
erenţă şi incertitudine existenţială. Însă nu voiam să ajung
printre unii confraţi compromişi, prin abdicare în faţa puterii,
cu care prinseseră deja a colabora. Chiar dacă mă simţeam de-
primat, izolat, cu dreptul la semnătură suspendat, uneori mă
pomeneam a fi involuntar confesorul şi consolatorul altor ba-
sarabeni, aproape învinşi. Pentru că, în acea perioadă, mai
mulţi oameni de artă se arătau cuprinşi de un urât de lume. În-
să era de înţeles totuşi, cu luciditatea de rigoare, că, precum
mult timp până atunci, însă destui ani înainte aveam a ne mul-
ţumi doar cu răbdarea şi aparenţa întru mai bine. Oricum, tine-
rii aveau aproape întreaga viaţă în faţă, astfel că, pe moment,
se puteau consola şi cu gândul lui Schopenhauer că răul, dure-
rea, suferinţa ar fi însuşi motorul istoriei.

54
 – Ce înseamnă, de fapt, să practici meseria de gazetar
în Moldova sovietizată? Care au fost interdicţiile la care era
supusă această meserie?
– În evul me(di)u (lui) sovietic RSSM-ist mass-media era
monstruos aservită politicii de unic şi omnipotent partid. Cul-
turii, inclusiv celei scrise (şi a scrisului) i se impunea de a res-
pecta nişte dogme absolute, tiranice ca ingerinţă ideologică şi
minimalism estetic. În grădina zoo-ideologică a lagărului socia-
list contau, în primul rând, vacile lăptoase şi mulgătoarele
fruntaşe. În Enciclopedia Sovietică Moldovenească au fost in-
cluşi foarte mulţi preşedinţi de colhoz, zvenevoi (şefi de echi-
pe), crescători de animale etc., însă nu şi unii scriitori valoroşi,
dar nonconformişti. Presa, mass-media în general nu a fost
niciodată o tribună deschisă protestului eficient. Ea se produ-
cea şi se difuza sub supravegherea puterii şi aberantei ideologii
comunisto-totalitariste, ce miza pe o semantizare sofisticată,
exagerată a insignifiantului, derizoriului moft realist-socialist.
Reprezentanţii (curatorii!) KGB-ului intrau deschis, obraz-
nic la redactorii-şefi ai publicaţiilor periodice, dându-le acesto-
ra „indicaţii preţioase”. Cenzura, numită, în ruseşte, Glavlit (di-
recţia de protejare a secretelor de stat) citea fiece rând din
şpalturile ziarului în pregătire care, până la urmă, fără ştampila
„dezlegătoare” a acestei monstruoase organizaţii, nu ajungea
„în lumină”. O dată în săptămână (la T.M. joia), un reprezentant
slab alfabetizat al acelui Glavlit întrunea colectivul redacţiei,
atrăgându-i atenţia asupra greşelilor pe care le-a comis în tex-
tele originale, însă care, graţiei supra-vigilenţei Ciclopului-şef,
au fost depistate şi eliminate până să ajungă la cititor; atrăgea
atenţia şi asupra inadmisibilei utilizări a unor cuvinte... naţio-
naliste: neam, vatră, român..., ba chiar şi nevinovatul adverb
deja nimerise după gratiile „ohrancei”/ poliţiei comuniste.
Puţini au fost (şi) ziariştii care, în pasiunea riscului, şi-au
manifestat principialitatea de intelectual nesubjugat pramatii-
lor impuse de slabalfabetizaţii C.C.-ului. Multora din ei năzuinţa
de a crea, de a deveni, de a se afirma le-a fost spulberată de

55
umilinţa de a trăi, oarecum în lipsa satisfacţiilor unei vieţi con-
topite cu o vocaţie împlinită. În schimb, ziariştii-grafomani de
mâna a treia (şi stânga), dar cu şcoală de partid la Moscova sau
Rostov-pe-Don (un fel de „Ștefan Gheorghiu” ruso-sovietic) se
învredniceau de o gratificaţie de valoare în plus (posturi, apar-
tamente, călătorii etc.). Era un fel de plusvaloare marxistă, dar
nu în economie, ci în ideologia vorbăreaţă a slugărniciei şi
oportunismului care, de altfel, ducea tot mai spre râpă econo-
mia URSS.
În acele timpuri de plutire în incertitudine şi absurd, de
fapt se practica, uşor deghizat, un eliticid (distrugere a elitei)
care, sigur, nu putea să-i ocolească pe cei mai buni reprezen-
tanţi ai scrisului jurnalistic. Din atare considerent, o parte din
presa basarabeană suportă şi astăzi repercusiunile frustrărilor
şi agresiunilor imperialismului bolşevic şi ale posedantei ideo-
logii a acestuia. Aş vrea însă să cred că predomină publicaţiile
periodice de bună calitate şi de autentic spirit românesc, pre-
cum ar fi revistele „Contrafort”, „Țara”, „Basarabia”, „Sud-Est”,
„Flux”, „Limba română”, „Semn” ş.a.
– Să ne oprim cu dialogul nostru şi asupra poeziei dumnea-
voastră... Ce traseu a urmat ea de la Aripă în lumină (1976)
la Sâmbătă spre duminică (1983), Formula de politeţe
(1985), Duminici lucrătoare (1988) la poezia pentru copii
inclusă în volumul Papucei cu felinare (1989)?
– Rar autor care ar putea da un verdict axiologic, cu atât
mai mult unul valoric asupra propriei sale creaţii. Cu toate că
apar tot mai mulţi exegeţi care susţin că epoca noastră este sin-
gura în care majoritatea artiştilor sunt, concomitent, interpreţi
(analişti) ai propriei lor opere. Astăzi scriitorul nu mai este,
să zicem, de acord cu Goethe care lansase îndemnul: „Tu, artist,
fă tot ce geniul tău îţi impune să faci şi nu încerca să-l înţelegi
sau să-l interpretezi”. În contextul acestei opinii, cu titlu de
dispută, s-ar cere invocate părerile opozite ale pictorilor Geor-
ges Braque – J’aime la règle qui corrige l’émotion, şi Juan Gris
care replica: J’aime l’émotion qui corrige la règle.

56
 În ceea ce priveşte cărţile mele, inclusiv Iluzia necesară
(Iaşi, 1993), Vieţi neparalele (Alba-Iulia, 1997) şi Gladiatorul de
destine (Bucureşti, 1998), cred că ele sunt afine cu placheta-mi
de debut, în care am căutat să feresc poezia de grandilocvenţa
unei proclamaţii sentimentale sau agitatorice. În genere, consi-
der că poeţii care au debutat editorial în anii şaptezeci-optzeci
au venit cu replici serioase date versificaţiilor de o sensibilitate
rudimentară, de un stil nesigur, trudnic, căznit, uneori de-a
dreptul lamentabil. Noi ne-am alăturat câtorva colegi mai în
vârstă ce operaseră sau încercau să opereze deschiderea spre
o estetică elevată, românească şi, deci, europeană (George Me-
niuc, Liviu Damian, Gheorghe Vodă, Ion Vatamanu, Anatol Co-
dru, Anatol Ciocanu ş.a.). Deja eram la curent cu poezia lui
Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ioan Alexandru, Marin Sorescu,
Mircea Ciobanu, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi etc. Apoi, şi
în urma lecturii marii poezii a lumii (să ne amintim de Pano-
rama poeziei universale a lui A.E. Baconsky) aveam a înţelege
că, oricare ar fi epoca, şcoala estetică sau curentul literar, tot-
deauna a existat în firea poeţilor de valoare un dar comun, de
bază, obligatoriu şi definitoriu pentru însăşi identitatea şi mo-
dul de valorizare a Poeziei.
Astfel, fără falsă modestie vorbind, consider că sunt şi au-
torul care a făcut şi face o serioasă şcoală poetică, în particular,
şi literară, în general. Sigur că şi în baza acestor preocupări de
„construire de sine” am ajuns scriitorul care se distanţează
printr-o luciditate moderată de ceea ce se naşte în nerăbdarea,
surpriza, efervescenţa sau pasiunea revelaţiei artistice, declan-
şatoare de idei, subiecte, imagini... himere.
Am şi poeme care merg direct, instantaneu spre înţelege-
rea cititorului. Însă predomină totuşi poemele distanţei, ca să
zic aşa. Sunt poemele unei „grile de selecţie, de trial”. Spre ele
vin nu cei mulţi, ci acei care pot percepe nu doar cu inima, ci şi
cu inteligenţa. Nu e nici manifestarea unei ambiţii, ci consider
că e chiar felul meu de a fi şi de a scrie, anunţat ab ovo de Aripă
în lumină. Poate că odată cu trecerea timpului, în special în ul-
timii ani, aş putea spune că scrisul meu dă destule semne de
57
împotrivire „terorismului metodologic”. Am o conştiinţă critică
şi autocritică „antistructuralistă”, acceptând mai curând desfă-
şurarea de la sine a textului, decât intenţia de programare a lui,
acceptând aşadar frumuseţea şi sugestivitatea „dezordinii” sa-
le, decât rigiditatea ce face concesii... literaturologice.
În concluzie, aş putea spune că fiecare carte pe care am
scris-o este o mărturie a unei oarecare împliniri a spiritului
meu, a aspiraţiilor mele, dar, fireşte, niciuna din ele nu au atins
idealul la care, în ascuns, poate că năzuiesc. De fapt, idealul e
ceva de neatins, totdeauna şi pentru toţi muritorii...
– Sunteţi totodată autorul unor volume de proză, dialoguri,
impresii de călătorie, articole şi eseuri. Există o motivaţie
pentru care aţi ales şi alte „formule” de exprimare literară
decât poezia?
– Am impresia că poezia (şi ea) se naşte graţie unei stări
interogativ-existenţiale a firii sau naturii umane. Calea de ivire
şi de dăinuire a poeziei este una enigmatică, oarecum asemă-
nătoare legendelor despre tunelurile ce duc din cetăţi (pe sub
râuri, prin sau pe sub munţi) în spaţii salvatoare de înfrângeri
sau de lungi asedii; tuneluri presupuse de legende, însă nicio-
dată de nimeni descoperite, văzute şi, deci, nicicând descrise. Și
nu că nu ar fi uşor, ci pur şi simplu este imposibil să stai per-
manent în stare de asediu, căutând misterioasele, izbăvitoarele
tuneluri ale poeziei. Poate că şi din acest motiv, intercolona-
mentul, să-i zic astfel, dintre două cărţi de poezie aparţine pro-
zei, ziaristicii şi eseisticii. Uneori, traducerilor. Și, în mare par-
te, lecturilor şi călătoriilor. Alteori, îmi place să mă pierd (... re-
găsindu-mă) printre mirajele voluptuos-capricioase ale teoriei
literare sui generis, autoexilându-mă voluntarmente prin stra-
niile arhitecturi „ale celor mai puri gheţari ai Esteticii”, precum
spunea Mallarmè.
Dar nu e lipsită de temei nici o constatare a lui Perpessi-
cius care susţinea că, de după romantici spre noi, scriitorul nu
mai este cel ce scrie numai sub pasele magnetice ale inspiraţiei,
el fiind condus de conştiinţa care nu aşteaptă daruri de la...

58
muze; el se organizează şi se orientează lăuntric întru elabora-
re, regie, dacă vreţi – inginerie a creaţiei (scrisului). Ca să nu
mai amintim (amintind totuşi!) de principiul postmodernist al
interpătrunderii genurilor literare, pe care eu l-aş putea com-
pleta cu o presupunere: poate că literatura e ca şi infinitul – cu
centrul pretutindeni şi marginile nicăieri.
– Despre ultima dvs. carte de proză scurtă, Îngerul şi croi-
toreasa (Edit. Clusium, 1998) criticul Mihai Cimpoi scria că
„este un memorial spectaculos al memoriei surprinsă în flux
continuu, generativ”. Credeţi că apariţia acestei cărţi a co-
incis... fericit cu aniversarea dvs. din acest an?
– Cred că humusul prozei şi cerescul poeziei mele se află
într-o organică legătură şi intercomunicare. Și dacă anumite
proze din volumul „Îngerul şi croitoreasa” oferă cititorului
mostre luate din contemporaneitatea noastră, aflate în raport
de pandant cu alte mostre, de sorginte mitologică („Orfeu”,
„Safo”, „Ultima călătorie a lui Ulysses”), trebuie să mărturisesc
că, în egală măsură, în aceste nuvele este implicat şi destinul
meu dintre 5 şi 50 de ani, cât l-am putut eu prinde şi reda, poa-
te că sumar, în diagonala unei idei mult mai ample şi mai pro-
funde: ideea generată de eternul mister al destinului şi memo-
riei lumii.

Cristina CÂRSTEA
Revista Cronica,
nr. 4, 1999

59
 Mă las în libertatea revelației de sine...

– Stimate domnule Leo Butnaru, dacă din punct de vedere

politic există (deocamdată) două ţări, România şi Republica
Moldova, se poate vorbi şi despre două literaturi?
– Se mai face (sau, poate... se făcea?) caz pe seama precon-
ceputei prezumţii că unii scriitori din stânga Prutului n-ar fi
„performeri” în utilizarea limbii române. E de presupus ca,
uneori, să fie chiar adevărat. Dar şi de înţeles, sper. Pentru că
însuşi Mircea Eliade, să zicem, în aprilie 1942, ]i expedia lui
Constantin Noica unul dintre manuscrisele sale, rugându-l să
i-l stilizeze, dându-şi seama că, după o lipsă de doi ani din ţară
(dar câte decenii au lipsit basarabenii din ţară?!), a cam început
să uite spiritul limbii. „De aceea te rog pe tine, ca un bun prie-
ten şi un scriitor cu simţ al limbii, să revizuieşti manuscrisul,
pieptănând frazele prea bolovănoase, suprimând repetările de
cuvinte, înlocuind pe unde crezi de cuviinţă cu sinonime sau
parafraze”. Peste un an, vine cu o rugăminte similară ce se refe-
rea la volumul „Comentarii la Legenda Meşterului Manole”. Iar
Ștefan Bănulescu menţiona că, după invazia comunizantă ru-
so-sovietică, nu doar în Moldova de Est, transpruteană, ci în în-
treg spaţiul românesc, „Nu numai cultura în sensurile ei funda-
mentale a fost alterată, dar a fost litera stricată... A fost un jaf al
literelor româneşti. Al consoanelor, al vocalelor puse anapoda.
Al punctuaţiei, al virgulei, al punctului, al celor două puncte, al
apostrofului şi aşa mai departe. A fost un jaf al limbii române...
De aceea suntem azi aşa de suferinzi şi ne putem pune greu pe
picioare”.

60
 În ce priveşte literatura română care se scrie în Basarabia,
eu cred că, în ultimul timp, unii protagonişti ai ei, ca să folosesc
expresia lui Bănulescu, s-au pus deja bine pe picioare. O con-
firmă cărţile semnate de Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă,
Vasile Vasilache, Serafim Saka, Anatol Codru, Mihai Cimpoi, Va-
sile Romanciuc, Arcadie Suceveanu, Vitalie Ciobanu, Nicolae
Popa, Vasile Gârneţ, Valeria Grosu, Emilian Galaicu-Păun, Irina
Nechit, Nicolae Leahu, Dumitru Crudu, Eugen Cioclea, Eugen
Lungu, Aura Christi, Nicolae Spătaru, Ana Bantoş, Iulian Ciocan
ş.a. care contribuie la unicitatea de ansamblu a literaturii ro-
mâne formată, de fapt, prin concurenţa formulelor individuale,
prin confruntarea particularităţilor artistice, stilistice ale tutu-
ror autorilor din sânul unui singur popor. Pe întreg teritoriul,
dar şi în imensitatea aerului (adică şi extrateritorial) de răs-
pândire a limbii române, a scrisului în această limbă. Probabil,
am avea şi noi de însuşit ceva util din constatarea că, spre
exemplu, în Orient, nici literatura şi nici filosofia nu se studiază
în mod istoric. Să zicem, exegeţii filosofiei hinduse nu pot sta-
bili cronologia autorilor. Nu există istoria literaturii japoneze,
chineze sau persane, întrucât studierea cronologiei li s-a părut
străină sufletului literaturii, poeziei. Acolo, literatura se înţele-
ge ca un tot întreg (nota bene!), prin esenţializările ei, indife-
rent din care perioadă şi teritorii istorice se trage ea. Cu titlu de
concluzie, Borges nota: „faptul de a şti dacă poezia respectivă
este antică sau contemporană, dacă a fost scrisă acum diminea-
ţă sau acum două mii de ani, este aleatoriu... versurile lui Virgi-
liu sună admirabil şi astăzi, ca şi cum au fost scrise în diminea-
ţa aceasta”. Și mai departe: „n-am citit niciodată o carte pentru
că această ar fi veche şi niciodată n-am citit o carte pentru că ar
fi o carte contemporană. Am citit cărţile pentru emoţia esteti-
că”. În cazul nostru, extinzând aria analogiilor, am putea accep-
ta barem să nu ne mai intereseze locul (teritoriul) în care a fost
scrisă cutare sau cutare carte românească. Înainte de toate,
contează valoarea ei. Eu unul, când încerc să evaluez, în măsu-
ra în care sunt în stare, ce se petrece la Iaşi sau Cluj, Chişinău
sau Timişoara, Braşov sau Craiova, mă prind la gândul (eretic?)
61
că, astăzi, literatura română e una care îşi are centrul de greu-
tate la margine. Ar fi un centru asimetric, paradoxal, adică... ne-
regulamentar? Oricum, adevărul nu se schimbă, dar se poate
modifica modul de a-l percepe, de a-l recunoaşte. În numele
unei şi aceleiaşi literaturi române indivizibile.
– Este literatura din Basarabia sincronă cu cea din Româ-
nia, cu cea de pe plan mondial?
– Cineva constata pertinent că România (eu zic: şi Basara-
bia în virtualul cadru pan-românesc) are nevoie de mai multe
eforturi pentru a-şi dovedi geniul. Uneori, trebuie să învingă
prejudecăţile, suspiciunea şi subiectivitatea. Ei bine, deja tot
mai multă lume constată că în ultimii ani se învederează din ce
în ce mai limpede că distanţa dintre cărţile multor autori basa-
rabeni şi timpul cultural-istoric pe care-l trăieşte cultura, lite-
ratura română în general se micşorează progresiv, până la anu-
lare, din acest moment întâmplându-se tocmai ceea ce se înţe-
lege prin sincronizare, unitate în faţa balanţelor axiologice.
Scriitorii din Estul Moldovei istorice au o prezenţă reală, fireas-
că în literatura română, nu una decorativă, de faţadă şi statisti-
că sentimentală.
Pe de altă parte, obiectiv vorbind, bineînţeles că rămâne
problema cu reversul medaliei. Astfel, când îi auzi perorând,
rudimentar-provincialist, pe unii colegi, ai impresia că trăiţi în
epoci culturale diferite. Unii din ei poate că şi sunt înzestraţi cu
har, dar vădesc o insuficientă subtilitate estetică şi intelectuală.
Vorba domnului Nicolae Breban: aceştia ar fi scriitori talentaţi
de mâna a doua. (Da, Doamne fereşte! nu şi de englezesc-ame-
ricănesc second-hand!) De fapt, n-ar fi decât treaba lor, a acelor
care n-au luat în deplină seriozitate literatura, bătând laturile,
cum s-ar zice, abătându-se prin alte domenii, unde au prevalat
altfel de interese decât cele artistice. De ce i-am, chipurile,
mustra că n-au fost consecvenţi, că n-au scris, n-au studiat, nu
s-au cultivat, profesionalizat etc. în literatură? Nu e decât nu-
mai şi numai problema lor personală. Nici că e bine, nici că e
rău, ci e doar aşa cum este. Deoarece literatura română n-o fi

62
ea unica în lume în care se mai întâlnesc condeieri rămaşi in-
solvabili prizonieri ai unei gândiri arhaice, clişeizate, şcolăreşti,
fie aceştia din spaţiul pruto-nistrean, Moldova, Muntenia sau
Transilvania. Important e ca tânărul care abia intră în scrisul
românesc să aplece urechea şi la ceea ce spunea Constantin
acum vreo 75 de ani: „Istoria literară abia începe, şi ea. Să tot fii
erudit în această ţară unde numai teren de erudiţie nu-ţi lip-
seşte”. Implicit, aici e inclus şi tandemul întrebare/ răspuns ce
ţine de a se (a te) lămuri în ce măsură, în propriul tău spirit, în
propria ta conştiinţă şi inteligenţă poţi spori şi diversifica para-
metrii înţelegerii şi acţiunilor socio-culturale intern-naţionale,
trecând cu ele dincolo de un perimetru basarabean şi chiar ro-
mânesc, pentru a te simţi prezent şi necesar în spaţiul opera-
ţional-estetic-cultural internaţional. Eu unul cred că, aidoma
literaturii care se scrie în dreapta Prutului, şi scrisul unor au-
tori din Basarabia ţine de condiţia estetică a paradigmelor şi
exigenţelor universale în câmpul operaţional de forţe gene-
ral-perceptibil de cititori „ne-localizaţi” anume. Scriitorul au-
tentic din Est, deci şi cel din spaţiul pruto-nistrean, până la ur-
mă va fi integrat fără prejudecăţi (şi... prejudicii!) câmpurilor
axiologice unde operează nediscriminatoriu codurile socio-
umane exemplare care guvernează (şi subordonează) existen-
ţa în general, viaţa comunităţilor istorice educate în respect fa-
ţă de valoare şi democraţie.
– În Basarabia, poezia, în special, a fost, de multe ori, un su-
port pentru apărarea identităţii naţionale. Poeţii au aici un
statut privilegiat?
– Adevăratul artist îşi asumă nu acţiunea publică, ci pe cea
existenţială, în sensul camusian, renunţând la contemplativita-
te egocentristă care, de altfel, nu e nici ea de contestat. Dar, de
fapt, opiniile se împart. Adepţii comunităţii susţin că poezia nu
reprezintă doar o chestiune personală. De pe versantul opus,
se înalţă afirmaţii categorice că nici a pieţelor şi stadioanelor
nu poate fi poezia. Însă, de regulă, în întreg spaţiul românesc,

63
discuţiile despre poezia politică, socio-istorică patriotică par de
o incurabilă confuzie exegetică şi afectivă.
În principiu, nu încape îndoială că elanurile străzii în care
se aplaudă cine ştie ce însăilări versificate nu înseamnă şi bo-
tez ce ridică veleitarii la rang de maestru. Pe moment, aici (aco-
lo) se aude, la propriu, ceea ce nu poate constitui decât „bunu-
rile comune” ale mulţimii predispuse la explozii emotive con-
testatare, dar nu şi valori ale literaturii propriu-zise.
Dar, deja poezia a început să fie scuturată de patosul cu-
vintelor „mari”, în conformitate cu mai generala tendinţă a ar-
tei moderne care e în axul fugii de retorică, făţiş, exaltat. În
acest sens, s-au emis chiar – hai să zicem – profesiuni de cre-
dinţă, cum ar fi cea a iugoslavului Milan Komenici, care scrie
că: „Adevăraţii poeţi nu reprezintă poporul, nu se târăsc pe la
reuniuni oficiale/ nu fac troc cu încrederea în om/ adevăraţii
poeţi sunt o stavilă eforturilor nesăbuite/ de a transforma cul-
tura în groapă de gunoi/ adevăraţii poeţi nu apelează la propri-
ile lor cărţi/ soţii, iubite, premii/ nu flutură adeverinţe cum că
sunt prigoniţi în/ patrie/ nu răspund dacă nu sunt întrebaţi/
ei sunt duri, sălbatici, inutili”. Oricum, şi aici ar fi vorba, indi-
rect, de instinctul de conservare, de efortul de rămânere şi dăi-
nuire tacită, încrâncenată, poate că disperată în istorie.
Referitor la apărarea identităţii naţionale ce ar fi de spus?
Eu consider că şi poemul „Faust”, care nici pe departe nu vor-
beşte despre aşa ceva, contribuie la apărarea identităţii naţio-
nale a germanilor. Drama „Hamlet”, care, de fapt, e despre
curtea Danemarcei, „apără” şi identitatea geniului englez. Astfel
că şi poemul „Egipetul” sau „Luceafărul”, bineînţeles că şi „Odă
în metru antic”, protejează, ocrotesc, consolidează consimilitu-
dinea noastră, chiar dacă nu vorbesc, retoric, despre românism,
patriotism, unire etc. Ca şi poezia lui Ion Barbu net detaşată de
acel gen de literatură care dislocă doar cel mai obişnuit orizont
de receptare, ce nu-i cere cititorului o pregătire estetică specia-
lă. În fine, nu se ştie dacă e chiar bine şi de randament intelec-
tual cert că, precum spunea Eugen Lovinescu, amestecăm senti-
mentul naţional în toate manifestările culturale.
64
 Cât despre posibilul statut privilegiat al poeţilor... Nu,
nu există un atare statut, constatare ce mă face să apelez din
nou la o notă de fişier în care, demult, în perioada interbelică,
Mircea Eliade spunea că, la noi, „scriitorului n-are ce să-i fie ru-
şine de meseria lui, de talentul sau geniul lui. Scriitorii nu sunt
nici paraziţi, nici toleraţi. Aşa i-a silit să creadă o sumă de cre-
tini mai mult sau mai puţin guvernamentali. În celelalte ţări,
unde oamenii îşi dau seama de valoarea ofensivă a scrisului, de
verificarea resurselor neamului întreg pe care o aduc artiştii şi
creatorii – scriitorii sunt acoperiţi de privilegii... Cerem, însă să
ni se recunoască aportul adus de atâtea generaţii de scriitori
pentru unitatea sufletească a neamului, pentru creşterea şi în-
florirea limbii româneşti, pentru verificarea geniului rasei
noastre.” Atât. Nu e cazul să mai adăugăm ceva, să comentăm.
– Credeţi că tema idealului naţional s-a demonetizat?
– Nu, nu cred. Cel puţin, în ce-l priveşte pe românul basa-
rabean încercat de sinuoasele căi, totdeauna confuze, ale isto-
riei, mereu cu idealul său bruiat de ideologii agresive, opresive,
ţariste, ruso-bolşevice şi, iată, astăzi, ruso... democratice (!). Si-
gur, între Prut şi Nistru, este necesar un – hai să spun un cu-
vânt gigantic! – eroism al credinţei, al voinţei, al consecvenţei
româneşti. Este necesară o constantă şi o durată de caractere,
de destine particulare, dar şi de istorie naţională comună, uni-
tară. De altfel, ca pe întreg cuprinsul tărâmurilor româneşti.
– Literatura poate face mai mult decât politica?
– N-aş putea opta categoric între da şi nu. Știu doar că lite-
ratura, în special poezia, reprezintă unele modalităţi delicate
de coeziune între sensibilităţi şi inteligenţe cultivate pe care
le-aş numi şi seismografe ale, uneori, greu perceptibilelor mo-
dificări ce se petrec în suprema conştiinţă a societăţilor, a uni-
versalităţii, dacă vreţi. Pentru că, în complexitatea lor etico-
filosofică, existenţială, semnificaţiile pe care le comportă arta,
literară înseamnă o permanentă explorare a genelor mintale,
o explorare a conştiinţei şi sensibilităţii umane în lentul, dar

65
certul ei proces de modificare, nuanţare, departajare de ceea ce
a fost ea într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, nu-
mit civilizaţie, antichitate, ev, epocă, perioadă, eră, istorie nouă
sau istorie modernă. Nu cred ca politica şi politicienii să consi-
dere că unicul act valabil de nobleţe a omului este superiorita-
tea inteligenţei acestuia care, prin înaltă raţiune, se apropie de
spiritul divin. Politica şi politicienii vizează şi urmăresc cu totul
altceva, nu de puţine ori – exact ceea ce contravine inteligenţei
şi nobleţei umane, precum în cadrul spectrului brun-roşu al
nazismului şi comunismului. În literatură, până şi accentuatul
individualism avangardist, animat de voinţa foarte subiective-
lor metamorfoze artistice, merge, de fapt, tot în linia dorinţei
de accelerare a istoriei ca atare. Dar nu e sigur că individualis-
tul politic, alias dictatorul, accelerează ceva... Din contra.
– În momentul de faţă, asistăm la rusificarea şcolii româ-
neşti. Care este părerea dvs. despre această nouă tentativă
de deznaţionalizare?
– Într-adevăr, iată Republica Moldova în această deplora-
bilă perioadă a re-trecerii de la democraţie la... comunism. Ide-
ologia antidemocratică a comuniştilor anulează mutaţiile isto-
rice care păreau logice, fireşti. Ce nenoroc de a ţi se reaminti că,
la comunişti, voinţa de putere echivalează voinţa de rău, voinţa
de anapoda, de ne-ca-lumea... Iar bieţii basarabeni având, încă
de la 1812, o ghinionistă conştiinţă istorico-experimentală, su-
pusă hoţeşte, ruseşte degradării etnice, lingvistice, se află ca şi
cum într-o criză de luciditate, de voinţă, de unitate, de caracter.
Iar deficitul de luciditate (re)naşte monştrii comunismului. Nă-
lucile lor bântuie prin Basarabia, deocamdată neeuropeană.
Sperăm că doar deocamdată, provizoriu. Pentru cât mai grab-
nica lor anihilare trebuie să luptăm, să perseverăm, să ne re-
modelăm în toate ale noastre şi ale istoriei general-româneşti.
– Mulţi scriitori basarabeni se implică în politică. Dvs. sun-
teţi tentat?
– Perioadele de strămutări şi tranzitivităţi sociale scot la
iveală şi pun în valoare atitudini, poziţii, opţiuni ideologico-
66
filosofice, istorice, cultural-hermeneutice care operau latent în
conştiinţa intelectualilor, oamenilor de creaţie, în regimuri
opresive fiind stopate însă, din exterior, de cenzura slugarnică,
dogmatică, mârşavă. Astfel este imposibil ca şi unii scriitori să
nu treacă „dincolo” de domeniul literaturii pure, încât, chiar de
nu se implică declarativ în res publica (afacerile publice, ale
statului, puterii, stăpânirii), ajung să facă şi ei ceva politică, so-
ciologie, civism oarecum mai neortodox, răzvrătit adică.
Nici eu nu sunt prea retras din fire, însă nu am (sau nu am
vrut să-mi încurajez) anumite veleităţi politice sau administra-
tiv-birocratice. Am „ciupit” niţel din ele, dar n-am consimţit să
le jur credinţă pe viaţă, spre a le rămâne ostatic. Mă las în con-
tinuare supus captivităţii scriscetitului care nu te sâcâie cu re-
amintirea diverselor obligaţiuni şi responsabilităţi obşteşti...
plătite. Pentru că nu e exclus să fi avut dreptate esteticianul
Mircea Zaciu spunând că în clipa în care se zămisleşte în tine
ispita puterii, eşti un ins pierdut. (Un ins şi un scriitor pierdut!)
De regulă, conştiinţa şi psihologia scriitorilor-scriitori
sunt defectuos adaptate la griul cotidianului şi clarobscurul şi
uneori obscurantismul politicii. În diverse grade de intensitate,
oamenii de creaţie sunt încercaţi de frica de lume, în subcon-
ştientul lor „lucrând” acea virgiliană aura popularis ce sugerea-
ză inevitabila inconstanţă (şi inconsistenţă!) a favorurilor
populare. Gloria agorei e una zebrată, „dungată” de fluierături
aprobative şi de claxoane cinice.
Deci, nu sunt completamente alergic la implicarea politi-
cului în literatură, dar, în mare, da, sunt. Iar, uneori, am pus şi
eu ceva din scrisul publicistic, eseistic în serviciul cotidianului
şi al necesităţilor social-politice imediate, precum se poate ve-
dea în volumul „Lampa şi oglinda” sau, mai înainte, în cel inti-
tulat „Umbra ca martor”. Dar, în principiu, sunt dintre poeţii
care nu s-au predat ideologicului trâmbiţat şi populismului
aranjat. Mă simt vaccinat împotriva orgoliului tifoid al unor po-
liticieni răsăriţi ca ast’noapte, pentru ca, spre dimineaţă, deja
să cadă în mrejele compromisurilor şi oportunismului.

67
 Apoi, să nu ne temem a constata că anumiţi scriitori îşi
exaltă/ evidenţiază mai mult biografia parţial... politizată, decât
opera parţial.. realizată. Unde mai punem că dânşii suportă
anevoie, vindicativ, nervos diferenţa de tratament dintre ieri-ul
lor pro-leninist şi azi-ul bombastic-patriotard, în ambele ca-
zuri, însă, slab-artistic.
Ar mai fi de spus că sunt cam direct-pieziş în atitudini, în
contratimp cu oportunismul unor conde(ieri) şi mai tuturor
„politicienilor” din Interriverania prutonistreană, care au tot
tras şi trag profit din însumarea pierderilor celorlalţi care,
acum un timp, îi aclamau în pieţele publice. În Basarabia, dar,
uneori, şi pe malurile Dâmboviţei, s-a dovedit, poţi fi hoţ în lege
sau deputat, ceea ce în Balcani nu e totdeauna discordant, stri-
gător la cer.
Aşadar, rămân la părerea că, în special pentru regimurile
politice din Basarabia, intelectualul, scriitorul autentic, nepre-
dispus oportunismelor tranzitivităţii, în recul, de la democraţie
la comunism sau aproximativ invers, este un suspect de servi-
ciu, non-stop şi non-grata. Cu atât mai mult e cazul să-i acor-
dăm dreptate lui A.P. Cehov care susţinea că scriitorul trebuie
să se intereseze de politică în măsura în care să se apere de ea.
Ceea ce nu mi se pare a exclude afirmaţia celor ce susţin că
omul de creaţie ajunge a fi un nucleu de asociaţie umană, o vo-
ce prin care se exprimă năzuinţele, suferinţele şi bucuriile po-
poarelor, lumii... Asta în cazul când, decent, se pune surdina
reductoare de prejudecăţi şi exaltări sterile.
– Se vorbeşte poate prea mult astăzi despre relaţia dintre
literatură şi politică, uitându-se de importanţa unor cone-
xiuni fundamentale cum ar fi cea dintre literatură şi filoso-
fie, literatură şi credinţă. Ce părere aveţi?
– Secolul trecut, dar şi începutul secolului curent care, iată,
nu prea dă semne că ar ţine cont de celebra apoftegmă – cum
să-i zic? – ecleziasto-filosofică (cea cu: va fi religios sau va fi de-
loc); deci, acele/ aceste timpuri implică tot mai mult omul în
politic. Însă într-un grad mai înalt, sau în înaltele gradualităţi

68
de elevare, pentru a se,,îndepărta” cât mai convingător de con-
diţia sa biologico-socială brută (n-ai ce-i face, acesta e terme-
nul), omul cu adevărat lucid, conştient do menirea sa, încearcă
să-şi realizeze deplinătatea existentei prin cugetare, creaţie,
prin permanentă angajare a spiritului său în relaţiile cu arta şi
înţelepciunea. Ar fi aici, sau ar trebui să fie în existenţa omului,
ceea ce s-ar numi filosofia latentă, consubstanţială, metafizica
implicită a oamenilor ce visează, aspiră, năzuiesc, creează,
printre ei protagonişti fiind, bineînţeles, poeţii. În exteriorul
politicii, până la apariţia tertipurilor politice, s-a întâmplat/ se
întâmplă actul creaţiei umane ce este unul de sinteză a sacrului
cu profanul, ca un întreg şir de pandante: asceză şi spirit de ob-
servaţie, meditaţie de eremit şi curiozitate de om de lume, me-
tafizică şi senzaţie dusă până la senzualitate, concentraţia ma-
ximă şi zborul dezinvolt şi „iresponsabil” al imaginaţiei, cosmi-
citate şi comicitate, transcendenţă şi imediatul insignifiant,
parcă, etc. Aceasta e o modalitate dată, predestinată de a des-
curaja sau a escamota contrariile şi paradoxurile, unele dintre
care reprezintă chiar ingratul produs al politicului.
Dar, cu regret, aceste timpuri nici nu mai sunt, precum se
credea, ale unei aşa-numite philosophia garrula – o filosofie a
lui „a vorbi” ce pare a fi cel mai popular gen de manifestare a
inteligenţei lumii contemporane, o modalitate privilegiată de a
spune, cum zicea Heidegger. Mai curând, cel puţin în Estul
postcomunist (iar în Basarabia... actual-comunist...), trăim nişte
timpuri ale unei politica garrula... non-stop. Eu unul nu cred că
nesăţiosul şi vanul apetit pentru politic mai lasă loc şi pentru
semnificaţiile de ordin existenţial-filosofic. Dar asta nu înseam-
nă, totuşi, că poezia va ajunge inutilă, ba că ar putea chiar să
dispară.
– Unde se poate încadra literatura scrisă de Leo Butnaru?
– Fiecare scriitor este instruit (se instruieşte, mai bine zis)
pe un anumit tip de experienţă, de altfel unică, în virtutea căre-
ia îşi fundează propria metodă de creaţie, stilul, tabietul, până
şi... moftul (român). Cel care înţelege acest adevăr, nu este

69
alergic la alte stiluri, metode, experienţe, moduri de a fi în lite-
ratură.
În ce priveşte, pe porţiuni de destin mă văd in-situabil în
aranjări şi aranjamente generaţioniste, în clasificări preconce-
pute de tot soiul, în valorizări trişate de, încă, racilele ideologis-
melor de inspiraţie pseudo-academică. Dar asta nu înseamnă
că mă înverşunez într-o voinţă de diferenţiere, ci încerc doar să
mă las în libertatea propriei revelaţii de sine.
Eu consider că m-am format într-un tardomodernism ce
nu mi se pare încheiat nici astăzi, în plină confuzie postmoder-
nistă. Modalităţile mele de a remodela limbajul, conceptele, de
a merge spre abstracţie şi metaforă uşor absurdă presupun că
îmi fac textele recognoscibile şi necesarmente individualizate.
Neprogramatic, ci, înclin să cred, adecvat structurii mele inti-
me, mă ştiu disponibil pentru neîngrădita libertate a esteticii li-
terare. În principiu, rămân un (tardo)modern care nu renunţă
1a complexitatea psihologică, estetică şi formală a poeziei.
Dar, neam şi temperament latin fiind, când vorbim despre
noi înşine, să renunţăm cât mai des posibil la subiectul sau pre-
dicatul autoreferenţial implicit (ceea ce e în natura limbii noas-
tre), pentru a trece la alţii, la altcineva, la altceva.
– Apropo de confuzia de care vorbeaţi: ce mai înseamnă azi
postmodernismul?
– Într-adevăr, nu cred că greşim dacă, din când în când,
postmodernismul l-am numi... confuzionism. Fiind cam de
toate, postmodernismul e, în primul rând, un inevitabil motiv
de polemică artistică sau culturală, ba chiar sociologică. Și de-
ja e cam obosit de apetitu-i ludic, într-un sui de... comunism al
esteticii, dar nu sub aspect ideologic, dictatorial, ci din princi-
pii „benevol” asumate, ca metodă: „recoltarea” lucrurilor şi
(fostelor) idei comune, alias banale, în acest jeu parodique
avec l'histoire. (Tocmai suflul său uşor parodic mă face să
cred că modernismul ar fi (şi) un dram de farmec într-un bu-
toi de ironie.)

70
 Scriitorii serioşi, totuşi, nu cedează falselor seducţii,
aproximărilor şi incertitudinilor de orice fel, inclusiv teoretice
(dar şi „practice”) ale unui postmodernism pe care anumiţi ar-
tişti de planul trei-patru l-ar dori abuziv generalizat. Aserţiuni-
le lor apăsate, re-luate, accentuate, re-subliniate etc. nu pot
compensa insuficienţa argumentaţiei, inclusiv a valorii ca ar-
gument.
Cert e că astăzi, ca şi în a doua jumătate a secolului trecut,
fenomenologia literară încă nu se află într-o categorică schim-
bare de structură şi definiţii. Postmodernismul n-a oferit, să zic
aşa, noutăţi abrupte, nu şi-a impus o independenţă stilistică,
pentru a nu vorbi de o autonomie estetică. Din aceste şi alte
considerente, nu-i iau în serios pe condeierii făloşi care îşi ţin
scrisul în registrul unei oralităţi triviale, de proces-verbal al în-
deletnicirilor cotidiene, placide şi deloc adiind a artă, contrari-
ind inteligenţa prin insolenţa cu care dau drept literatură
oareşicare taclale. Aici e destul teren de manifestare pentru
grafomani.
Pe de altă parte, nu există dovezi că poţi fi mai interesant
şi valoros în postmodernism decât în modernism.
În fine, m-am referit la unele concepte pe care nu le îm-
părtăşesc, dar pe care nu le exclud din dialog.
– În acest secol, şi el zbuciumat, ce şanse de existenţă,
de comunicare are poezia?
– Încă de la cele dintâi interogaţii asupra esteticii ale lu-
mii, mereu a fost regândit locul poeziei în sfera preocupărilor
afective ale omului, au fost repuse în cauză problemele auten-
ticităţii ei. Acelaşi lucru se (mai) întâmplă şi astăzi, în vremuri
de progresivă degenerare a sensibilităţii artistice a insului
postmodern, în, zice-se, post-istorie. Și astăzi, ca în antichită-
ţile sale poezia reprezintă incertul rezultat al celei mai riscan-
te modalităţi de gândire/ simţire, pentru că obiectul ei n-a
fost şi nu va putea fi circumscris în limitele unui contur defi-
nitiv. Plus la aceasta, cine ar izbuti să prescrie regulile, condi-

71
ţiile, particularităţile, subiectivităţile, relativismele creării şi,
apoi, receptării poeziei?
Iar întrebarea despre şansele existenţei şi comunicării nici
nu poate fi trecută cu atenţia din capitalul motiv că poezia
nu înseamnă o simplă şi singulară trăire, ci numai şi numai du-
blă intensitate a trăirii – cea a poetului şi cea a cititorului. Bine-
înţeles că există şi autori suficienţi loruşi care nu trişează când
afirmă că nu-i interesează cine le este cititorul şi chiar dacă au
cumva vreun cititor Atare poeţi, fiecare în parte, merg spre or-
ganizarea personalizata, până la cifru, a unui sistem de delimi-
tare estetico-ideatică; un mod de separare a lor de codul co-
mun ce presupune relaţiile de relativă comunicare şi înţelegere
cu alţii, cu altcineva. Dar, în fond, poezia rămâne o artă a comu-
nicării, contribuind la modelarea lăuntrică a omului întru rafi-
narea sensibilităţii perceperii estetice a lui.
– Ar reieşi că poezia poate schimba ceva în lume?
– Bineînţeles. În primul rând, ea schimbă înşişi poeţii, re-
modelându-le destinele. Când te gândeşti ce personalităţi de
excepţie se întâlnesc printre poeţii lumii, îţi dai seama că rolul
modificator al poeziei nu e de neglijat. Aceasta, la modul cel
mai uşor de apreciat din punct de vedere logic.
Dar să acceptăm, totuşi, că, pe durata a mii de ani, rolul
poeziei n-a fost unul al inutilităţii... comunitare. Să se ia act ba-
rem de mărturiile atâtor pasionaţi de poezie şi se va înţelege
ceva, poate că destul de multe, despre acest suflu eliberator
pentru frământul intimităţii umane. Precum arta în general, şi
poezia îmbogăţeşte, diversifică şi – după remarca lui Mario
Vargas Llosa – compensează condiţia tragică a omului: aceea
de a dori şi de a visa mai mult decât putem obţine în realitate.
Eu unul sunt şi adeptul lui Boris Pasternak care susţinea că po-
ezia reprezintă modul cel mai esenţializat şi cel mai rapid de a
gândi, ceea ce are o anumită prioritate faţă de ce se consideră,
în chip tradiţional, că este poezia – mod de a simţi. În acest caz,
de ce n-ar fi fost crezut şi Einstein care susţinea că Dostoievski
îi oferă mai mult decât orice savant? Astfel, a oferi, a da ţine

72
chiar de existenţa şi comunicarea poeziei în de-a pururi ziua
cea de azi. Pentru că poezia, pe care unii o definesc şi drept al
treilea sistem de semnalizare, face parte din inteligenţa supra-
vieţuirii perpetue a spiritului uman „înmagazinat” în fapte,
cum ar fi şi cea a scrisului, ca idee şi emoţie fixate, de calitate
specială, în stare să re-lumineze pe nou lucrurile, fenomenele,
existenta noastră.

Victoria MILESCU
Revista Universul cărţii,
nr. 7, 2002;
Revista Limba română,
nr. 4-6, 2002

73
 Cartea sau, poate, iluzia
care ne reprezintă

– Domnule Leo Butnaru, prima dvs. carte aţi numit-o „Aripă

în lumină”. Iată că aveţi vreo trei decenii de când încercaţi
să treceţi „cu mai multe aripi” prin cercuri de lumină. Cum
e să fii un „zburător” modernist?
– Chiar acum pregătesc o antologie pentru o prestigioasă
editură din România, „Junimea”. Va avea vreo 400 de pagini.
Tradiţional, trebuie să includ în ea şi referinţe critice. Mi-am
dat seama că prima referinţă – la care m-am oprit surprins cu
uimire e cea a lui Ștefan Hostiuc din Cernăuţi, publicată în
1976, în revista „Nistru”. Se referea chiar la „Aripă în lumină”.
Am scris cartea într-un stil ne-tradiţional, modern, vers alb.
Nu-l cunoşteam atunci pe Hostiuc, dar, transcriind din recenzia
lui, am rămas surprins că el a intuit unele caracteristici ale
postmodernismului. Mă consider un scriitor modern, în linia
contemporaneităţii artistice. Există o modernitate perpetuă,
însă, unii scriitori, neavând la îndemână un termen mai fericit,
şi-au zis postmodernişti. Astfel, am mers pe o pistă paralelă co-
legilor mei apăruţi în colecţia „Debut”, o colecţie populară în
tinereţea noastră. Îi iubeam pe toţi, împreună făceam şedinţe
de cenacluri, împreună opuneam regimului o anumită rezis-
tenţă prin verbul nostru. Probabil, nu eu am ales, ci stilul m-a
ales pe mine, un stil „nepopular” pe la noi, care nu are priză di-
rectă la cititor într-o societate în care cultura suferă foarte
mult. Trebuie să recunoaştem că suferim de o inaniţie spiritua-
lă, de o perpetuă insatisfacţie în acest domeniu. Din păcate,

74
Dimitrie Cantemir a avut dreptate cu legendara sa expresie de-
spre felul de a fi al moldovenilor cam... leneşi la carte.
– Dacă sunteţi adeptul unui stil literar accesibil doar unei
anumite părţi a intelectualităţii, nu regretaţi că aveţi
un cerc restrâns de cititori?
– Revista „Noi”, pentru care conversăm, este destinată ti-
neretului studios. Iar eu sunt optimistul care mai crede că din
copiii de azi se vor alege minţi luminate şi suflete receptive la
contemporaneitatea lor. Noi, totuşi, rămânem localişti, uşor pă-
şunişti, chiar provinciali. Uneori suntem mulţumiţi de felul de a
fi al nostru, dar deja mulţi tineri, chiar şi de prin sate, înţeleg că
nu mai poţi trăi izolat între Prut şi Nistru. Mă bucur când, în
Franţa sau în Austria, întâlnesc tineri basarabeni de bună probi-
tate intelectuală, tinzând a persevera, a se autodepăşi zi de zi..
De fapt, şi literatura e un anumit mod de comunicare, pre-
cum matematica, filosofia, muzica „grea” sau estetica, numai că
ea are modul şi esenţa sa de influenţă. Și aria sa. Uneori – una
mai restrânsă, pentru că e pentru cei aleşi, pregătiţi. În societa-
tea stratificată după interese şi posibilităţi, fiecare îşi are cercul
său de comunicare. Cei ce merg elitară, dau un impuls de rezis-
tenţă societăţii. Rămânând la puţinul tradiţionalist, autohtonist,
rişti să ajungi izolat de alte societăţi, de lume. Cei care s-au refe-
rit la creaţia mea – personalităţi bine cunoscute, Nicolae Mano-
lescu, Laurenţiu Ulici, Gheorghe Grigurcu, Constantin Ciopraga,
Mihai Cimpoi, subtilii poeţi Gheorghe Istrati, Gheorghe Vodă,
cel care m-a propulsat... – au menţionat norocul meu de a fi
agreat în cercuri mai deosebite. Uşor flatat în tinereţe de ase-
menea aprecieri, ne-am vrut să dau peste cap nişte promisiuni.
– Dar nu înseamnă asta că faceţi artă pentru artă?
– Nu. În creaţia mea mizez pe idei, inclusiv pe cea naţiona-
lă. O altă dovadă e că, prin 1991, cărţile mele pentru copii apă-
reau cu un tiraj de 40 de mii de exemplare. În ultimul timp, la
editurile „Emia” şi „Prut Internaţional” mi-au apărut trei cărţi
pentru copii. Tocmai această categorie de cititori este mai re-
ceptivă, ea escaladează mai repede treptele decât un matur.
75
 – Unde şi cum găsesc copiii cărţile lui Leo Butnaru?
– Multe au avut norocul să intre în biblioteci, deşi, când
trec pe la bibliotecile chişinăuiene „Transilvania”, „Târgu-Mu-
reş”, sau „Hasdeu”, îmi dau seama că au rămas foarte puţine.
Fiind des solicitate, cărţile pentru copii au o viaţă mai scurtă, să
zic aşa. Chiar am fost nevoit să-mi trag câte un exemplar la xe-
rox din volumele „Papucii cu felinare”, poezie, şi „La desfrunzi-
rea brăduţilor”, proză. Le găsesc „reparate, oblojite, bandajate”,
ceea ce înseamnă că sunt citite.
– Sunteţi fondatorul şi moderatorul cenaclului „Perpetuum”
de la Biblioteca „Transilvania”. Îmi amintesc cu drag de ac-
tivitatea cenaclurilor literare „Luceafărul” de la ziarul „Ti-
nerimea Moldovei” şi „Dialog”. Este una dintre cele mai efi-
ciente metode de implicare a scriitorilor în procesul literar
al societăţii. Nu vi se pare că, în ultimii ani, i-am subestimat
rolul?
– Cred că da. Societatea noastră încă n-a atins un nivel de
cultură, când poate să se dezică de nişte focare care iradiază in-
teligenţă. Pe timpuri, chiar dacă existau interdicţii, noi, studen-
ţii eram mai activi în acest sens, invitam scriitorii, participam la
orice eveniment culturale. Astăzi, însă, mi se pare că există şi
un anumit egoism din partea celor care administrează cultura.
De altfel, şi mulţi dintre noi, scriitorii, nu mai susţin rubrici li-
terare, cum o făceau înainte la „Tinerimea Moldovei”, „Cultura”,
„Literatura şi arta”. Începătorii în literatură n-au unde debuta.
Dar tineri care scriu există. Mihai Cimpoi spunea că, anul tre-
cut, au apărut 200 de cărţi de literatură artistică. Păcatul e că
ele nu sânt mediatizate, pentru ca lumea să fie informată cine
şi ce publică. Critica literară este aproape inexistentă, din care
cauză scade nivelul scrisului artistic, apar mulţi grafomani.
– Cea mai bună lecţie pe care v-au dat-o părinţii?
– Respectul faţă de lume, da şi faţă de tine însuţi. Apoi sfa-
turi de bună purtare, acumulate de ei încă în perioada inter-
belică: să ai grijă de haina pe care o porţi, să nu stai cu mâinile

76
în buzunare, să saluţi adulţii. Tata a vrut să fiu un bun gospo-
dar, să rămân în sat şi să-ai duc neamul mai departe. Mama şi-a
dorit un fecior cu carte. După şcoala de opt ani, colhozul îmi
propunea o bursă, să mă fac inginer electrician. Un suflu al des-
tinului m-a adus pe calea cea mai firească a existenţei mele.
– Găsiţi în tineretul de azi spiritul sănătos al societăţii de
mâine?
– Mulţi liceeni sunt derutaţi de mostrele din manuale. Noi
căutam mai mult decât poate să ne dea un profesor. Găseam li-
teratură în afara claselor şcolare. Din păcate, azi înşişi profeso-
rii n-au timp sau... chef să citească reviste bune ca „Sud-Est”,
„Contrafort”... Dar sânt sigur că unii dintre copiii de azi vor
avea un viitor excepţional. Pe mine m-a iniţiat în computeristi-
că un tânăr din clasa a XI-a. Nu l-am întrebat dacă citeşte cărţi,
dar ştiu că e un bun navigator pe Internet, ceea ce înseamnă că
nu duce lipsă de informaţie. Tinerii n-au handicapurile pe care
le-am avut noi în alte timpuri, în altă societate. Mulţi dintre ei
au o ţinută lingvistică românească de invidiat. Alţii au noroc de
licee foarte bune, de călătorii pasionante, instructive. Ei nu mai
sunt ca generaţiile anilor '50 – cu căluşul în creier, bruiaţi de o
ideologie agresivă.
– Am trecut printr-o iarnă rece. A fost frig în atelierul de
creaţie al lui Leo Butnaru?
– Am încheiat anul trecut cu o mică antologie poetică, vo-
lumaş ciudat, să zic, apărut în seria „Carte de vizită”, „gospodă-
rită” de Iulian la Editura „Prut Internaţional”. Se numeşte
„Strictul necesar”, asta şi pentru că am inclus în această mi-
cro-antologie poezia gnomică, fiecare text numărând doar trei-
patru versuri. O idee poţi s-o expui în poeme foarte ample, însă
eu dau vibraţii aforistice, deci strictul necesar. Încep anul cu
o carte pentru copii, de proză, lectorul căreia este prietenul
meu, Vasile Romanciuc, un poet la care ţin foarte mult. Intuitiv,
fără a ne... sfătui, fără a conveni, ne-am dedicat unul altuia
poeme. Sper să-mi apară la Editura „Dacia” din Cluj o carte de

77
poezii care să inaugureze seria „Poeţii oraşului Chişinău”. Am
şi alte proiecte, inclusiv al unei cărţi cu dialoguri, care aşteaptă.
Aş dori să vadă lumina tiparului o carte de traduceri din Hleb-
nikov, un poet grandios, pe care l-am descoperit prietenilor
mei din România. Am muncit cu mult angajament şi din pro-
prie dorinţă la această traducere.
Nu sunt un scriitor cale îşi caută sponsori, aştept să fiu so-
licitat de edituri. Dacă eşti un autor de valoare, cu siguranţă vei
fi solicitat. Îţi vine şi ţie momentul.
– Care amintire din copilărie vă marchează în continuare?
– Cu zâmbetul pe buze, îmi amintesc cum, într-o primăva-
ră, tata a sădit mai mulţi pomi fructiferi în grădină. Iar casa era
înconjurată şi de alţi copaci, aceştia – mari, bătrâni. Eu să fi
avut vreo trei ari. Am luat bărdiţa şi am început să dau cu ea în
unul din pomuleţii sădiţi cu câteva zile în urmă. Când tata m-a
întrebat ce fac, am zis oarecum criptic: „Taie pacii, face focul...”
Crescând, sigur am plantat la baştina mea, Negureni, mai mulţi
copaci. Adică, am sădit, am crescut şi pomii mei fructiferi... Iată,
primăvara încep a se rupe soiurile de gheaţă pe râuri. Pe Răut,
care pe vremurile copilăriei mele era un râu lat, călătoream pe
sloiuri ca... ciorile. Era un joc foarte periculos, dar şi noi eram
foarte îndemânatici. Acum, încerc să călătoresc pe sloiurile vie-
ţii. Deseori, Răutul se revărsa până lângă casele noastre şi, ier-
nile, aveam un fenomenal teren de patinaj. Cu toate că noi, co-
piii satului, eram împărţiţi pe mahalale... rivale, patinajul ne
aduna pe toţi. Acolo avea loc împăcarea, iar părinţii noştri erau
mari meşteri de patine. Alte amintiri?... Mai ţin minte cum l-am
aşteptat pe tata să vină de la Orhei, unde plecase să cumpere
un gramofon. Acasă, când a pus discul să cânte, băgam mâna
până la cot în gramofon – ştiţi, în spate, are o cavitate goală, –
ca să găsesc artiştii care cântau acolo!... Tatăl meu adusese, du-
pă război, o cute nemţească – fină, ce mai! – şi cu ea ascuţeam
acele gramofonului. Acele prime discuri au avut un mare rol
în devenirea mea. Îmi amintesc de ele cu o deosebită plăcere
acum, când folosesc CD-urile, computerul, pentru că mi-au

78
oferit posibilitatea unei mari fascinaţii a comunicării: muzica
este cel mai democrat şi universal limbaj, ca şi pictura.
– Ce regretaţi, atunci când vă amintiţi de părinţii dvs.?
– Am plecat din sat îndată după absolvirea şcolii de opt
clase. După absolvirea Universităţii, după armată, când am ve-
nit acasă, în 1974, mama era foarte bolnavă. A decedat curând,
la vârsta de 55 de ani, şi nu am avut suficient timp pentru a-i
întoarce din căldura şi bunătatea pe care mi le-a oferit, cu care
m-a crescut. Deşi tata a trăit mai mult, totuşi ajungi la o vârstă
când regreţi că ai făcut foarte puţin, totuşi, pentru părinţii tăi.
Rămâne inestimabilă datoria noastră faţă de cei care ne-au dat
viaţă, destin. Chiar prima carte am dedicat-o memoriei mamei
mele Anastasia, ca un prim monument lângă crucea pusă la
mormântul ei.
– Care dintre cărţile dumneavoastră vă reprezintă integral?
– De la „Aripă în lumină”, editată în 1976, până la volumul
„Strictul necesar”, din 2002, bineînţeles că ţin la fiecare poezie.
Dar orice autor de poezie îşi dă seama, mai târziu, că, dintr-o
carte, vor rămâne puţine poeme. Cred că permanent am scris
doar o singură carte, numai ci ea a fost fragmentată în timp de
condiţiile tipografice. De-ar fi să editez un volum care mă re-
prezintă, aş alege doar o sută din cele aproape două mii de po-
eme ale mele. (E o statistică... aproximativă, bineînţeles; po-
etică, mai mult...) Cartea de referinţă s-ar numi „Iluzia nece-
sară”, adică iluzia care cuprinde şi domină toate generaţiile de
poeţi. Astfel, „Iluzia necesară” se scrie în continuare.
– Să aveţi mereu inspiraţia alături şi... solicitări din partea
editurilor.
Gheorghe BUDEANU
Revista Noi,
nr. 4, 2003

79
 Din păcate, unii colegi au trecut brusc
pe alt versant...

– Dragă Leo, noi am fost colegi de grupă la facultate, am lo-

cuit în aceeaşi odaie nr. 34, avându-l alături şi pe Ion Gonţa,
care era un mieluşel blând pe atunci. Ai scris şi o carte,
„Student pe timpul rinocerilor”, în care ţi-ai luat în seamă
colegii şi nu numai. Ai apelat la „Jurnal” sau ai mai răscolit
şi prin memorie?
– Sunt un om al fişierelor şi al carnetelor. Mă gândeam să
arunc foarte mult din cele adunate pe parcursul anilor, crezând
că am şi destul balast. Sincer vorbind, trecând trei decenii, uita-
sem că am avut şi nişte caiete, în care scriam despre voi, des-
pre mine, despre noi, nişte gânduri despre Universitate, despre
anumite atitudini. Ce-i drept, nu făţişe, ci discrete, deoarece
cunoşti prea bine timpurile: erai oricând ameninţat de a fi filat.
În camerele noastre erau răvăşite dulapurile, poliţele de cărţi.
Acele caiete, dacă le scriam într-o săptămână-două, sâmbăta
le duceam la Negureni şi le depuneam acolo. Atunci a început
propriu-zis odiseea jurnalelor mele intime.
– Aceste jurnale constituiau pentru tine, probabil, un refu-
giu din realitatea crudă, din acel imperiu al minciunii...
– Au fost probabil un mod de a-mi oprima o singurătate pe
care o încercam fiecare atunci şi încă necunoscându-ne bine,
neîmprietenindu-ne... Oricum, atmosfera aia de suspiciuni era
ostilă unei deschideri spre lume şi unei existenţe cât de cât ple-
nare a unui tânăr.

80
 Astfel s-au adunat 20 de caiete şi acum regret că sunt oa-
recum fragmentate. Se vede că, probabil, unele din ele le-am şi
pierdut, dar din notiţele care s-au păstrat acolo, din datele din
care s-au regăsit unii am avut impresia că m-am regăsit şi pe
mine şi de atuncea am scris „tone”, ca să zic aşa.
Am avut nişte revelaţii când mi-a telefonat din Germania
colega noastră de la filologie Zina Babian, care şi-a amintit mul-
te lucruri din acea perioadă. Nu cred că e un jurnal prea cura-
jos, dar este un jurnal relativ fidel aplicat realităţii de pe atunci,
oarecum fugitiv, scris repede. Am şi pagini care sunt scrise te-
meinic. Se vede, sunt de cele de pe când mergeam la Negureni.
A fost o revelaţie a mea. Acum, când vreau să-mi fac câte o sur-
priză, iau câte un caiet scris acum 30 de ani şi-l răsfoiesc.
– Eşti mereu prezent în presa din Basarabia, dar şi în reviste
de elită din ţară. Când reuşeşti să scrii atât de mult, dar şi
bine? Ți-a apărut şi o carte de dialoguri. Ai cunoscut şi ai
intervievat figuri proeminente ale scrisului românesc. Deci,
un scriitor n-ar trebui să neglijeze ziaristica?
– Bineînţeles, la un moment dat, când aveam vreo 28-30
de ani, îmi ziceam să acced la o situaţie de scriitor profesionist.
Cred că era un orgoliu uşor exagerat din experienţa pe care o
aveam, dar credeam eu că în acea situaţie aş fi putut materiali-
ceşte să mă descurc, dacă nu aş fi avut prea multe pretenţii de
a ieşi prea des în lume, aceasta fiind acaparatoare, iar în văl-
măşeala ei devii şi tu cam risipitor. Dar condiţiile socio-perso-
nale, să zic aşa, au amânat acea dorinţă a mea de a deveni dis-
ponibil de sine, de a fi propriul meu stăpân, de a lua decizia în
numele meu şi în numele literaturii, precum mă gândeam, unii
crezând că totdeauna am fost un pic vanitos, însă nu e vorba de
vanitate, ci astea ţin de perseverenţă şi accentul pus pe voinţă.
Pentru că, dacă eşti prea blând, literatura nu te recunoaşte. Li-
teratura trebuie ţinută aproape, ca o iubită, în caz contrar fuge,
te părăseşte.
– Vorbeam de personalităţile care te-au marcat.

81
 – Aveam un scop aproape utopic, pe atunci, de a deveni un
bun scriitor, de a fi un scriitor român. Poate nu de vârf, poate
nu de culme, dar un scriitor român. Eram la curent cu presa ca-
re se scria atunci în ţară. Deşi cenzurate oarecât şi ele, însă
„România literară”, „Luceafărul” şi „Contemporanul” erau re-
viste care au marcat şi studenţimea noastră. Iar eu visam, ba
chiar şi mă gândeam aievea la discuţiile cu Fănuş Neagu, Nico-
lae Breban, cu Ana Blandiana, cu Nichita Stănescu... Clar lucru,
gândeam, visam, însă, în firea mea, credeam că nu voi ajunge
niciodată să-i întâlnesc. Noi discutam despre şi presupuneam
căderea ultimului imperiu, pentru că legile istoriei sunt impla-
cabile, însă nu credeam că vom ajunge să prindem acel mo-
ment. Deseori discutam acest lucru cu prietenul nostru Nicolae
Vieru, care era preocupat de istorie şi, jucând lungi partide de
şah, ieşeam la balcon şi ne întrebam când va cădea imperiul şi
ne părea rău că nu vom prinde acea zi. Istoria a fost mai grăbită
şi mai... realistă! decât noi, şi bine a făcut.
Abia în 1987 mi s-a permis cu mare greu să trec Prutul.
După 1990 mi s-a întâmplat să mă întâlnesc cu unii dintre pro-
tagoniştii literaturii române amintiţi, pe Nichita Stănescu având
norocul să-l cunosc, în 1976, la Chişinău. La început, eram oa-
recum nesigur, pentru că trebuia să găseşti şi o formulă adec-
vată de comunicare, un ritm, un stil, ce ştii să le să pui în valoa-
re, când dialoghezi. M-au încurajat cu prietenie şi bunăvoinţă.
Unul din ei aşa şi mi-a spus: „Domnule Butnaru, eu în general
nu acord interviuri, dar dat fiind că eşti de mai departe, dumi-
tale o să-ţi răspund.”
Când trebuia să merg la Neptun, mă interesam cine dintre
scriitori va fi acolo şi de acasă îmi pregăteam un set de între-
bări, să fiu pregătit. La un moment dat, Corneliu Fotea spunea
într-o revistă că Butnaru este cel mai bun dintre români la dia-
log, cu excepţia lui Păunescu. Eu voiam să văd în acel chestio-
nar aproape o nuvelă, cu inerentele surprize pe care ţi le aduce
dialogul pe viu, pentru că apar devieri, intervine ineditul. Și
astfel, la început, când îmi puneam scop să discut cu Fănuş
Neagu sau Marin Sorescu, îmi ziceam: uite, Butnarule, ţi se oferă
82
din nou ocazia de a mai susţine nişte examene la limba şi lite-
ratura română. Adică era orgoliul meu de a fi bun sau de a fi ac-
ceptat în faţa respectivelor personalităţi. Și aceste cărţi au avut
un ecou pe potrivă şi dialogurile au fost acceptate în cele mai
prestigioase reviste. Aici mi-am probat atât curajul, cât şi pro-
fesionalismul.
– Care sunt revistele care ţi-au solicitat să susţii o rubrică
permanentă?
– Întreţin o rubrică permanentă la revista „Ateneu” din
Bacău care se numeşte „Din Basarabia”, scriu cu plăcere la „Lu-
ceafărul” sau la „Ramuri” din Craiova sau la „Poesis” din Satu
Mare, uneori – la „România literară”.
– Anul acesta ai avut şi două cărţi de traduceri.
– I-am tradus pe Velimir Hlebnikov şi Gennadi Ayghi,
bucurându-mă că aceste traduceri, în special din Hlebnikov, au
fost o revelaţie, asta reieşind din mărturiile unor colegi. De
exemplu, Ion Mircea, un poet distins, mi-a spus: „Domnule, da’
ce poet vulcanic este Hlebnikov”. Am fost bucuros, pentru că
temeiul s-a îndreptăţit, aşa gândeam şi eu, intenţionând ca, as-
tăzi, când predomină schematismul, predomină oralitatea dată
drept literatură prima-ntâi, când e tot mai multă desuetudine,
când orice poate fi pus în poem, am vrut să dau proba unui po-
et sui generis, care-ţi oferă şi sugestia, şi metafora, şi posibilul
subiect.
– Știu că nu eşti în dizgraţie nici la revistele noastre.
– La „Contrafort” am rubrica „Cosmograme”. Am avut o
rubrică la „Democraţia”, dar de când acolo s-au infiltrat nişte
foşti colegi repliaţi dintr-un alt partid, ca şi dispărut deja, co-
legi aproximativ instruiţi, am întrerupt colaborarea. Am o ru-
brică la „Sud Est”. Sunt un om al scrisului, chiar dacă nu sunt
un balzacian, adică nu cred că aş scrie prea mult. Dacă ar fi niş-
te reviste aici, o parte din trândăvie aş pune-o de asemenea
în serviciul literaturii, pentru că noi am fost într-un fel frus-
traţi, am fost întârziaţi, marginalizaţi şi este o bucuria să te
83
simţi în apele tale; în apele şi cernelurile limbii române, în lar-
gul culturii româneşti.
– Din aceste multiple colaborări eşti remunerat?
– Da. M-am făcut cam cărpănos şi activez în baza unui con-
tract. Eu fac muncă patriotică suficientă, dar scrisul este o
muncă precum oricare alta. Eu neavând angajări sau sinecuri
care să-mi asigure o existenţă materială pe potrivă, la unele so-
licitări „pe gratis” n-am răspuns. Poate s-au supărat colegii mei,
dar, deocamdată, asta e...
– Ai lucrat la „Tinerimea Moldovei”, „Literatura şi Arta” şi ai
fost redactor-şef la revista „Moldova”. Unde te-ai simţit în
apele tale?
– M-am simţit cel mai bine la „Tinerimea”, fiindcă eram ti-
neri. Pe atunci venea un contingent de prieteni şi viitori scrii-
tori în formare: Nicolae Vieru, Ioan Mânăscurtă, Tudor Marin,
Hary Moraru. Colectivul era de un suflu nemaipomenit. Să ne
amintim de redactorii-şefi A. Ciubaşenco, P. Cristov, erau pe
potriva înţelegerii noastre. Acolo a fost atmosfera cea mai pro-
pice. Dar uite că mulţi colegi au plecat pe căi neîntoarse: Ioani-
chie Stadnicov, Alexandru Mihailov, Andrei Țurcanu, Sergiu
Manea, Pavel Meniuc, Nicolae Vieru, Pavel Cristea...
Din păcate, unii colegi au trecut brusc pe alt versant. Au
fost mari patrioţi, mari români, pentru ca, iată, să se dovedeas-
că a fi nişte ticăloşi şi nişte oameni cu care astăzi nici nu vreau
să mă salut. E trist, dar asta e situaţia reală. Această despărţire
de ape şi de conştiinţă este foarte dramatică şi noi totdeauna
ducem lipsa de caracter.
Chiar te miri uneori, cum cei de la „Moldova Suverană” au
fost sub 4-5 regimuri şi ideologii şi nu mai obosesc a se da cu
minciuna. Îmi pare rău de aceşti colegi care se lasă mursecaţi
nemilos, umiliţi. În Basarabia, deficienţa de conştiinţă civică
mai e dramatică.
– Se relansează revista „Moldova” în frunte cu Boris Marian.
N-ai fost solicitat?

84
 – Astăzi, la vârsta mea de 54 de ani, nu aş mai răspunde la
nicio invitaţie de a face birocraţie. Cred că e suficient postul de
preşedinte al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din Româ-
nia, care este unul mai de creaţie şi mai aproape de mine.
– Ce crezi despre Conferinţa de constituire a aşa-zisei
Uniuni „Nistru”?
– Nu vreau să rostesc numele acestor oameni care nu mi
se par nişte personalităţi. Eu cred că nu trebuie să se facă atâta
vâlvă. Chiar din cadrul Uniunii Scriitorilor putea să se desprin-
dă o parte, să facă asociaţia criticilor. Asta nu-i o mare tragedie.
Dacă-ţi aduci aminte, în 1993 veniseră cei de dreapta să creeze
o uniune „Frăţia”. Pe urmă a venit Viorel Mihail cu Druţă cu
Uniunea Scriitorilor creştini.
Dacă a eşuat Druţă, ăştia nu pot prospera. Chiar cu propte-
le prezidenţiale, nişte oameni îndoielnici, aproape inexistenţi
în artă nu pot crea ceva. Nu ştiu ce cărţi o fi scos ei, că nu se
prea văd nici în literatura rusă, nici în cea română. N-au decât
să se întrunească, să se încălzească, să se laude reciproc.
– Cum arată astăzi Negurenii tăi natali?
– De ce se întâmplă tristeţile în Basarabia? Pentru că 15
ani oamenii au aşteptat că va fi cum a fost. Ei n-au înţeles că nu
poate fi cum a fost. Nici comuniştii nu mai sunt aceeaşi. Ei sunt
primii capitalişti, primii care fură avutul colectiv.
Primul lucru pe care l-a făcut omul nostru, şi nu numai
la Negureni, a dărâmat băile publice. Domnule, dacă dărâmi
o baie, dacă nu ai o igienă, ce igienă a minţii poţi să ai?
Respect gospodarii din Negureni care au găsit un făgaş că
trebuie nu numai să muncească mult, dar să muncească cu cap.
Sunt oameni care au câteva zeci sau sute de hectare pe care
le cultivă. Dar n-o să fiu de partea celor care, pentru o mie de
lei, şi-au vândut hectarul de pământ ca să-l dea pe băut.
– Te-a afectat cumva scumpirea de alaltăieri a pâinii?
– Noi suntem legaţi de pâine şi afectiv, nu numai prin sen-
timentul fiziologic. Oricum, a mai rămas încă această sfinţenie
85
a pâinii. Noi am fost alături de părinţii noştri, de satele noastre.
Și când cu atâta aplomb, puterea aceasta mincinoasă, şi atâta
neruşinare saltă preţurile, mă gândesc la ce crede bietul om ca-
re, la vot, le dă procente comuniştilor. Înseamnă că este ceva
dereglat şi în concepţia noastră despre viaţă. În loc să se facă
tot posibilul pentru a ajuta omul, ei fac invers. Și dacă această
pseudointernaţionalistă şi pseudoumană putere nu se îngrijeş-
te de omul de rând, lăsând la voia întâmplării nişte destine şi
aşa bătute de toată grindina şi toate uraganele, este foarte trist.
Este dramatic.
Pe mine mă supără această atingere a minciunii de cele
sfinte, pentru că tot ce se face astăzi este implicarea minciunii
în lucrurile care ţineau de demnitate, de puritate, de năzuinţă.
Poate că omul se va trezi nu din flămânzenie, ci din letargia
unei conştiinţe care ar putea fi mai luminoasă, mai activă.

Ion PROCA
Revista Glasul Naţiunii,
20 noiembrie 2003

86
 Muzica te face să trăiești mai din plin*

„Personalitatea este pentru om ceea ce e parfumul pentru

floare”, susţinea scriitorul francez Marcel Schwob. Veţi afla mai
multe despre nuanţele unei veritabile personalităţi, care este oas-
petele emisiunii noastre din tradiţionalul chestionar.

– Numele şi prenumele?
– Leo Butnaru.
– Când şi unde a binevoit Providenţa să vă aducă pe lume?
– La 5 ianuarie 1949, în comuna Negureni, Orhei, în seco-
lul trecut.
– Zodia?
– Capricorn.
– Părinţii?
– Mama Anastasia şi tatăl Teodor, ambii născuţi în anul
1920. Decedaţi.
– Universităţile Dvs.?
– Pe cea mai importantă o consider Facultatea de filolo-
gie şi jurnalistică de la Universitatea de Stat. Sunt licenţiat în

*Înainte de publicarea textului în volumul colegei Nina Jovmir „Verificat:

au sufletele inundate de muzică” (2012), nu am avut varianta rostită la
microfonul radio, astfel că unele corectări, nuanţări le-am făcut abia pes-
te 10 ani (L.B.)
87
filologie şi jurnalistică şi ţin mult la asta. Cea de-a doua e chiar
prima! – Academia satului meu natal Negureni, mare şi inteli-
gent filolog care m-a învăţat româneşte, pregătindu-mă pentru
Universitatea propriu-zis, implicit – pentru scris ca profesie.
Plus Biblioteca Naţională, apoi colegii mei de studii, prietenii,
dar şi bunăvoinţa unor scriitori importanţi, cu care am avut
ocazia să mă-ntâlnesc, cu care am dialogat pentru în câteva
cărţi de interviuri, am impresia – vreo cinci volume... Astfel că
universităţile vieţii şi ale creaţiei... E un perpetuum universi-
tar...
– Lucian Blaga ne atenţiona: „Nu-l întrebaţi pe poet
ce profesie are. Îl jigniţi. E tocmai cum ai întreba Soarele
şi Luna ce profesie au.” Eu voi îndrăzni totuşi să vă întreb:
– Profesia?
– Sunt un trăitor întru cosmos şi întru Dumnezeu; întru
această lumină, care ne dă pe pământ împreună cu Binele şi
Răul. Suntem cam la mijloc de bine şi de rău. Aşa mă caracteri-
za şi marele prozator Fănuş Neagu într-o prefaţă la cartea mea.
Am profesia de a mă uimi şi de a nu mă plictisi nicicând. De
a găsi noi revelaţii şi noi dimensiuni, pe care niciodată un biet
om nu le atinge. Însă de a năzui să mergi cât mai adânc în infi-
nitul propriu zis şi în cosmosul tău interior cred că ar fi o pro-
fesie predestinată.
– Distincţii?
– Multe premii literare la care ţin. Unele sunt foarte im-
portante. De exemplu, unul acordat de un juriu format din co-
pii, anul trecut, care mi-a desemnat cartea câştigătoare la Salo-
nul Cărţii destinată celor mici şi preşcolarilor. Bineînţeles că
nu pot să nu amintesc şi de mai multe Premii ale Uniunii Scrii-
torilor din Moldova, şi de Premiul Uniunii Scriitorilor din Ro-
mânia, şi Premiul Naţional al Republicii Moldova. După atâtea
distincţii, ar părea că sunt deja un bătrân, însă încă destul de
tânăr, pentru a primi şi altele.
– Cum vă definiţi temperamentul?

88
 – Sunt diferit în diverse ipostaze... Un scriitor are şi adânci
perioade de însingurare, când este aproape de îngeri. Dar are şi
ieşiri în lume, uneori temperamentale, pentru a-şi elimina
energiile neconsumate în acel compresor al muncii şi al nervi-
lor, al reuşitelor şi nereuşitelor. Aşa că sunt ca un curent alter-
nativ.
– Care dintre virtuţi vă e mai aproape?
– Țin mult la oamenii cu caracter, ţin la cei care au răbda-
re. Să nu crezi că, dacă azi ai pierdut, mâine nu poţi câştiga.
– În ce credeţi cu sfinţenie?
– Cred în marea enigmă, în marea taină, care ne-a creat pe
toţi şi căreia niciodată nu-i vom găsi miezul. E un lacăt cu multe
chei, pe care nu le poate potrivi omul, astfel că acolo nu vom
ajunge. Cred în minunea Dumnezeiască şi în acest Cosmos ce
ne luminează în continuare.
– Care e averea cea mai mare pe care o posedaţi?
– Am avut dragostea părinţilor, dragostea soţiei şi fidelita-
tea ei, am o bibliotecă, am sute de discuri, am nenumărate ore
de muzică, am albume cu picturi, o pinacotecă. Am, ca bogăţie,
ataşamentul prietenilor mei care, din păcate, pe an ce trece, ră-
mân tot mai puţini.
– Se zice că există uşi care se deschid în afară, şi uşi, care se
deschid înăuntru. Aşa sunt şi oamenii. Dumneavoastră sun-
teţi o persoană introvertită sau extravertită?
– Sunt un om greu de citit. Uneori chiar pentru mine în-
sumi sunt imprevizibil. Uneori, pot fi introvertit. Un om cu ex-
perienţa mea de viaţă şi cu experienţa acumulată prin studiu,
prin prietenii, are foarte multe straturi fiinţiale şi de manifes-
tare, să zic aşa. Unele se văd, când eşti extravertit şi se pare –
iată, omul s-a deschis! Dar, în fond, în fiinţa ta, în conştiinţa şi
inconştientul tău ai infinituri, ai abisuri şi... de ne-descrisuri....
Iar atunci când sunt introvertit, poate că sunt introvertit într-o

89
evlavie a dragostei de cosmos, de memoria părinţilor, de lume,
de prietenii mei...
– Poetul Paul Mihnea scria astfel despre muzică:
O, muzică, durută pasiune,
Fug veşnic după marea ta minune,
O caut ca Orfeu pe Euridice,
Eşti, muzică, nădejde temerară,
Eşti, muzică, speranţă şi ispită,
Și dacă făr’ de Euridice sunt pustiu,
Cum fără tine altceva să fiu?
Ce înseamnă muzica pentru poetul Leo Butnaru?
– Mai întâi, vreau să mă refer la poetul Paul Mihnea. L-am
cunoscut personal. Mi-a citit şi din versurile sale franţuzeşti.
A lăsat vreo 73 de poeme scrise direct în limba lui Baudelaire.
Sau, să zicem, Verlaine, pe care l-a tradus. Nu ştiu ce s-a întâm-
plat cu acele poeme, erau de o carte. În ultimul timp al vieţii sa-
le, l-am vizitat acasă de vreo două-trei ori şi am observat acea
comunicare tainică şi profundă a sa cu muzica. A fost un om re-
tras, rupt de lumea asta atât în frământ, acaparată de ritmuri
care, uneori, aduc a nimicfacere...
Iar muzica vine spre tine diferit în diferite perioade, însă
ea rămâne propriu-zis muzică, fie cântecul de leagăn, fie sim-
fonia beethoveniană, ori „Rapsodiile române” ale lui Enescu...
Și atâtea altele. Sunt nişte constante ale armoniei, pe care eu
unul le-am jinduit şi în muzica stelelor, şi în muzica sferelor.
Muzica este o complinire a cosmosului nostru sau este chiar
însuşi cosmosul.
Însă sunt şi oameni care, în interiorul lor, au numai zgo-
mote, au scrâşnete, lovituri. Pe când alţii, asemenea poetului
Paul Mihnea, trăiesc armoniile din propriul univers intim. Sau
interior cosmic, precum spunea într-un titlu de carte George
Meniuc.
Muzica te face atent la multe lucruri, te mobilizează şi te...
dirijează să trăieşti mai din plin.

90
 – Dacă ar fi să vă metamorfozaţi într-o notă muzicală, din
ce creaţie concretă aţi dori să faceţi parte?
– Aşi fi un „mi”, dar cu Y, adică „my”, adică „(m)eu”. Însă
acest Eu să fie unul la plural. Al mai multora.
E greu să spui ce doreşti la un moment sau altul. Dar, în
general, aş corespunde unei note muzicale care i-ar fi mai ca-
racteristică unui om al unui temperament accentuat şi al unei
voinţe perseverente. Ceva ce ar consuna cu corul sclavilor din
opera „Nabuco” de Giuseppe Verdi. Pe care, de altfel, îl reascult
mai totdeauna, când am o problemă grea de rezolvat şi, în in-
timitatea mea, cred că aş putea izbuti.
– Se spune că dacă între o anumită persoană şi muzică are
loc un mariaj fericit, să ştiţi că logodna a avut loc în adoles-
cenţă, iar dragostea s-a produs în copilărie. Aş vrea să vă
amintiţi de muzica copilăriei Dvs. Când a avut loc acel prim
contact cu muzica, dacă vă mai amintiţi?
– Greu de spus, dar e cert faptul că ambii mei părinţi cân-
tau foarte bine şi eu cred că am moştenit această calitate. Pe
atunci în sat, pe la petreceri şi nu numai, se mai cânta. Astăzi,
parcă mai puţin... Și totuşi, după o perioadă în care se părea că
nu se prea cântă, pare a reveni un reviriment. În Negurenii mei
de baştină, rudele mele cântă, şi cântă destul de bine, frumos,
armonios.
Evident, în copilărie, m-au influenţat fanfarele, cea din sa-
tul nostru, cele satele din apropiere, Căzăneşti, Vadul-Leca.
Erau cete de muzicanţi vestiţi. Apoi, nu mai ţin minte câţi ani
aveam, eram mic, când, de dimineaţă până după amiază, la şo-
sea, am aşteptat să vină tata cu patefonul de la Orhei. Atunci
am avut un tremur, un freamăt emoţional special. Am trăit acea
aşteptare, prevăzând un miracol. Copil naiv, cum eram, atunci
aveam impresia că, acolo, în patefon, se află artişti foarte mici,
care cântă. Da, eram candid, prostuţ chiar, să fi avut 4-5 ani.
Nunţile, horele, jocurile din sat se desfăşurau ca nişte
spectacole excepţionale, aveau muzicanţi virtuozi. Erau perso-
nalităţile satelor noastre, ale muzicii noastre populare. Peste

91
ani, am scris chiar o nuvelă, „Orfeu”, în care personajul prota-
gonista ar fi fost chiar din comuna în care m-am născut, adus,
însă, transferat de fantezia scriitoricească, în mahalaua Meles-
teu din Chişinău.
În genere am contactat permanent cu muzica, dar e foarte
important, dacă ai norocul să o ţii şi la un nivel de purificare
sufletească şi de atenţie, să simţi cum ea te influenţează, îţi
modelează firea.
– Documentându-mă pentru această emisiune, am dialogat
cu câteva dintre colegele mele de la departamentul de pro-
fil, emisiuni culturale, care vă cunosc mai îndeaproape,
şi mi-au zis că Dvs. cântaţi foarte bine. V-aş ruga, dacă vă
amintiţi un cântec din copilărie sau unul care vă place foar-
te mult, să ni-l cântaţi, dacă nu vă cer prea mult...
– N-am ştiut că-mi veţi cere să şi cânt. Pentru asta am ne-
voie de o pregătire specială. Astfel că las pur şi simplu aminti-
rea celor, care mă cunosc, dar mă cunoaşte foarte multă lume;
care ştiu că, uneori, cânt. Nepregătit, chiar fără starea de spirit
adecvată, aici, acum n-aş vrea să fac această intruziune inopor-
tună la întâmplare. Las mai bine să mă înlocuiască Jose Carre-
ras cu un cântec napolitan de pe unul din CD-urile mele prefe-
rate. Acest celebru spaniol, celebru european şi celebru cetă-
ţean al lumii, care, astăzi, e unul dintre cei trei mari tenori ai
lumii, alături de Placido Domingo şi Luciano Pavarotti.
Există acuma un foarte bun canal de televiziune, „Mezzo”,
care difuzează permanent muzică şi l-am văzut pe Luciano Pa-
varotti în tinereţe, pe când era roşcat. Se vede că acum îşi as-
cunde cărunteţea, se cătrăneşte. L-am văzut în „Rigoletto” şi
am avut sentimentul că pot compara cum cânta în tinereţe cu
măiestria cu care evoluează azi... Desigur, o celebritate rămâne
incomparabilă, dar şi farmecul juneţii contează mult... Să fii Pa-
varotti la 40 de ani e cava.
Și Jose Carreras îmi place mult. Și imprimările sale de ju-
neţe sună proaspăt. Au şi celebrităţile perioadele lor de vârf.

92
 – Da, mai ales dacă ţinem cont că Jose Carreras a suferit de
leucemie, tragedie din care s-a salvat ca prin minune...
– Da, mare e Dumnezeu şi mai face unele excepţii pentru
somităţi.
– Scriitorul Mihai Ralea era de părerea că stilul fiecărui
scriitor, compozitor, interpret, pictor, precum şi al anumitor
instrumente muzicale, are un anumit timbru. Pe Dvs. v-aş
întreba care este instrumentul muzical, care corespunde
timbrului sufletului poetului Leo Butnaru.
– E complicat să determini, deoarece fiecare instrument
e unic şi are un timbru special. Acum câţiva ani, când am între-
prins o călătorie în China, am văzut 46 de clopote, la care se in-
terpretează melodii. Au fost descoperite de arheologi, sub un
strat gros de pământ, vreo 200 de ani. Bineînţeles, eu ascultam
din curiozitate. Aceste armonii nu erau aproape de sentimente-
le mele, dar eram curios ce simte chinezul. Pentru noi ar fi logic
să fim aproape de vioară, de clarinet, de ţambal – de ceea ce se
întâmplă în tarafurile noastre. Însă mie îmi plac mult saxofo-
nul, chitara, orga.
Muzica este interesantă când este interpretată de taraf,
orchestră, dixieland, cvartet, sextet. Îmi plac toate... În fonoteca
mea există şi multă chitară, şi trompetă, şi pian...
Iar dacă e să revenim la întrebarea propriu-zisă, cred că,
în dependenţă de starea de spirit, aş alege ceva între vioară
şi violoncel.
– V-aş ruga să ne prezentaţi câteva rarităţi din fonoteca Dvs.
– Sigur că am pornit-o de la acele câteva discuri pe care le
adusese tatăl, în copilăria mea, de la Orhei, odată cu patefonul.
Iar în studenţie am început să colectez deja conştient anumite
discuri. Cel mai impresionant a fost un disc excepţional, cu ro-
manţe, al Ioanei Radu, care avea un plic de lux foarte bine lu-
crat, o veritabilă operă de artă. Presupun că fusese făcut pentru
export, conceput într-o atmosferă de epocă interbelică. Apoi
albumul din 5 discuri al Mariei Tănase. Desigur că mă gândesc

93
şi la discul lui Cristian Vasile, cel cu celebra „Zaraza”. Apoi pri-
mul disc al grupului „Mondial”, formaţie pe care am avut noro-
cul să o ascult pe viu, la sfârşitul verii anului 1970, la concertul
de pomină de la Teatrul Verde din Chişinău. Sunt mereu „pe fa-
ză”, cum se zice, solicitate, unul dintre primele discuri ale for-
maţiei „Phoenix”, un LP al grupului polonez „Czerwone Gitary”,
renumit, cunoscut în lume în anii şaptezeci a secolului trecut.
– Ce muzică ascultaţi când eraţi student?
– Mai multă, de mai multă genuri. Dar aici ţin să amintesc
de un faimos ansamblu din Georgia, „Orero”. Avea melodii de o
senzualitate mai specială, care avea trecere la tineri, nu? Îmi
amintesc că puneam discurile „Orero” şi deschideam uşa, să
audă şi alţii. Era, dacă vreţi, ceva plus de libertate în atât de ri-
gida, de constrângătoarea Uniune Sovietică. Ascultam jazz, in-
clusiv ansamblul „Bucuria”, care era foarte bun pentru acea pe-
rioadă. Dar ştiţi cum era cu jazz-ul pe atunci...
– Da, se spunea: „Kto segodnea sluşaet jazz,/ Zavtra rodinu
prodast”....
– Cum ar fi în româneşte?... „Cine cu jazz-ul flirtează,/ Mâi-
ne patria trădează”... Aşa ceva...
Da, ascultam „Mondial”-ul cu momentele lui de glorie de la
Teatrul verde. Îmi amintesc cu mare tristeţe şi nedumerire că,
pentru că a urcat pe scenă şi l-a îmbrăţişat pe solistul Mircea
Drăgan, colega noastră de grupă studenţească, Mariana Ababii,
a fost exmatriculată din universitate...
Mai preferam Armstrong şi ce se mai difuza la serile noas-
tre de dans de la Universitate, dar mai ales la posturile de radio
din străinătate...
– Am mai aflat că Dvs. mai şi desenaţi şi pictaţi foarte fru-
mos şi aş vrea să vă întreb cum se explică că, de la o vreme,
mai mulţi poeţi de la noi au început să şi picteze. Nu demult
Andrei Makarevici, liderul formaţiei „Maşina vremeni”, când
şi-a marcat semicentenarul zilei de naştere, a vernisat o ex-
poziţie proprie, iar la întrebarea similară, adresată de

94
 un ziarist, dânsul a răspunse că, în majoritatea lor, artele
au la bază aceleaşi principii – ritm, proporţie, armonie şi
culoare, dar în muzică e mai complicat, pentru că nu toţi
văd culoarea..
– Într-adevăr, artele sunt înrudite, precum aţi remarcat,
prin aceste constante, pe care le-a amintit. De obicei, un copil
care simte în firea sa vocaţia artistică, iniţial nu ştie ce poate să
devină, cărei arte să i se dedice. Cel puţin, aşa mi s-a întâmplat
mie, celui care a venit spre scris prin intermediul altor tentati-
ve de a crea, de a se dedica artei. Mai întâi au fost desenul, pic-
tura. Acestea au fost primele mele preocupări artistice. Mi–
amintesc de acele 7 creioane de colorat din cutia „Spartac”, pe
care le puteai procura cu două ouă de găină la prăvălia din sat.
Apoi am descoperit cum pot fi confecţionate măştile din
pape-mashe. Am cheltuit multă făină de grâu pentru a face cle-
iul. Am rupt multe ziare, dar nu ştiu dacă am reuşit. Apoi am
încercat cioplitul în lemn, un fel de sculptură foarte primară, să
zic... În fine, mi-am dat seama că e complicat să practici astfel
de arte, odată ce nu poţi frecventa o şcoală în care să fii îndru-
mat, în care să le pătrunzi tainele. Din păcate, o astfel de insti-
tuţie nu exista în apropierea Negurenilor mei de baştină.
În fine, mi-am oprit alegerea la creion şi coala de hârtie, pe
care desenez şi scriu. Nu ştiu, dacă a fost indicat să devin scrii-
tor, dar dacă deveneam pictor, cred că aş fi scris şi poeme, fi-
indcă mulţi pictori şi sculptori au scris versuri, inclusiv Brân-
cuşi, Picasso, Chagall. Dar poate că, în alchimia sa, artistismul
este codificat în firea fiecăruia dintre noi... Mulţi oameni simt
un impuls, doresc să se exprime, dar nu le ajunge insistenţă, ori
curaj, ori voinţă şi dânşii se pierd în cvasi-balcanismul nostru
mirific, mioritic... Suntem cam lăsători, indiferenţi, repede lăsă-
tori de faptă începută, însă arta cere momente de concentrare
maximă, momente nucleice, să zic, în destinul omului. Ele se în-
tâmplă în subconştientul nostru, ca o magmă a ceva greu de
conştientizat, care îşi cere ieşire la suprafaţă, în lume. Aici e va-
labilă şi inspiraţia, dar este valabil şi ingineria, şi travaliul.

95
Atunci când se îmbină aceste toate, când ele conlucrează, un
artist izbuteşte să devină, să se formeze, să se afirme.
– În poemul „Criticilor mei”, Mihai Eminescu spunea referi-
tor la talent:
Multe flori sunt, dar puţine,
Rod în lume au să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.
Pe cine dintre interpreţii Dvs. preferaţi îl consideraţi un ta-
lent desăvârşit?
– Fără comentarii în plus: Frank Sinatra.
– Tudor Arghezi spunea că oamenii de artă vin pe lume
cu un contract gata semnat cu eternitatea. Aşa să fie?
– Și eternitatea este o dulce zăbavă. În revista „Contra-
fort”, eu ţin o rubrică, intitulată „Cosmograme”. Încerc să mă
dumeresc în nişte sfere mai complicate, pe care nu le-am cerce-
tat mai atent în studenţie, fiindcă atunci filozofia se preda
schematic şi paralizant-ideologizată. Nu pot da o definiţie ex-
plicită sui generis a acestor cosmograme, dar, repet, sunt tenta-
tive de dumerire, de avansare în interiorul unor taine. La un
moment dat, îmi telefonează Vladimir Beşleagă şi zice: „Eu am
găsit definiţia cosmogramelor tale. Sunt provocări filozofice.”
Zic: „Nu ştiu ce să spun... Poate că sunt nişte intenţii de a mă
lămuri eu însumi în anumite situaţii şi de a încerca să se lămu-
rească şi pe alţii.”
Bineînţeles, în aceste cosmograme cele mai frecvente te-
me sunt timpul, spaţiul, eternitatea. O enigmă copleşitoare,
magnum misterium, care pe unii îi înspăimântă, pe alţii îi lumi-
nează. Dar eternitate, în pretutindeni dăinuirii ei, vine în con-
tact cu interiorul nostru cosmic. Deoarece cosmosul nostru in-
terior este o continuare a cosmosului real, astfel că există un
singur cosmos. În privinţa contractului semnat etc. Nu se ştie
dacă chiar însuşi geniul semnează un contract cu eternitatea,
odată ce şi moartea, dispariţia au puterile lor decizionale, sunt
96
nimicitoare şi înspăimântătoare. Adică, ele... anulează contrac-
tele bieţilor muritori... Te gândeşti că, peste 3-5 miliarde de ani,
Pământul nu va mai exista... Ei, dar mai e până atunci! Mai e ce-
va loc pentru optimism... În atare cazuri, eternitatea, ca noţiune
şi încercare de a ne o imagina, este stimulatoare de fantezie,
poezie, artă în general.
Să revenim la genii. Să nu să se creadă că ele sunt prea
multe în lume. Nu. Cineva a cercetat şi a constatat că, în întrea-
ga istorie a civilizaţiilor umane, nu au existat mai mult de
400-450 de specimene care să se învrednicească de acest titlu
suprem. Numai că, din câte putem costata, la noi această calita-
te supremă a fost devalorizată grozav de mult. La orice pas, au-
zim cum cineva despre altcineva exclamă: „Geniu! Genial!”
Cu toate astea, geniile adevărate, rar, foarte rar întâmpla-
te, vor exista atâta timp, cât va exista Pământul, lumea sub so-
lară.
– Puteţi numi o creaţie muzicală pe care o consideraţi ge-
nială?
– E complicat. Geniali au fost şi Paganini, Schumann în „Vi-
suri”, Ceaikovski în Concertul Nr. 1 pentru pian, ori Saint-Saens
în „Carnavalul animalelor”. Ating apogeul axiologic majoritatea
creaţiilor lui Chopin, „Rapsodiile române”, „Vox maris” ale lui
Enescu... Și atâta altă muzică uimitoare, de apogeu.
– Domnule Leo Butnaru, ajunşi acum la compartimentul
„Muzică clasică”, ţin să vă întreb care a fost calea Dvs. spre
acest gen de muzică? Vă întreb, deoarece se consideră că
pentru înţelegerea muzicii clasice e necesară o anumită
pregătire.
– E adevărat, fără pregătire nu poţi ajunge prea departe.
În toate. Inclusiv în muzică. Dar trebuie să avem şi dorinţă, şi
ambiţie de a deveni oameni culţi. Posibil, în ce priveşte muzica
clasică, nu face rău nici o mică-mică doză de... snobism, care
trece uneori în organicitatea preocupărilor şi, intrinsec, în acu-
mulare, de aici – în percepere, înţelegere. La începuturile mele

97
literare, pe care mi le doream oarecât altfel configurate, decât
modelele din manualele şcolare, nu pre înţelegeam nici poezia
modernă... Venisem de la ţară, dintr-o şcoală cu modele peri-
mate şi cred că jinduiam o ieşire în lume, râvneam la o acumu-
lare care ar fi... „ademenit” lumea în mine.
Referitor la muzica clasică: am avut norocul să merg (din
proprie iniţiativă!) la unele prelegeri la Biblioteca Naţională,
unde muzicologul Dmitri Prianişnikov iniţia pe cei prezenţi în
muzica marilor compozitori ai lumii. Apoi, curiozitatea, dar,
posibil, mai mult intuiţia, m-a făcut să intru în sala de audiere
a bibliotecii. Uneori, a relaxare, însă, alteori, îmi alternam lec-
turile cu audieri din tezaurul muzicii simfonice, de operă. Și
aceasta se îmbina eficient, credeam, dar şi simţeam eu, cu do-
rinţa mea de reînnoire, e drept – pe atunci, vag conştientizată.
Pot spune că dragostea a fost reciprocă: acele audiţii la 16-17
ani de „muzică grea” m-au condus spre propria mea discogra-
fie cu lucrările celebrilor compozitori. Am început să colecţio-
nez, deoarece doream să am posibilitate audierii muzicii şi
acasă. Astfel că, de la o vreme, ascultam orice-mi poftea inima,
pentru delectare, sau când doream să-mi creez o anume dispo-
ziţie, ori atunci când voiam să-mi atenuez micile mele eşecuri
şi dureri existenţiale.
– Vi s-a întâmplat vreo dată ca, după anumite audiţii, să fi
fost provocat să căutaţi informaţie despre compozitor ori
interpret?
– Destul de frecvent. De cum luam discul, imediat mă ui-
tam pe reversul plicului său, căutând adnotaţia pe care, bineîn-
ţeles, o citeam. Uneori chiar luam şi note. A fost demult, însă,
iată, îmi amintesc că discul grupului polonez „Czerwone
Gitary” nu avea adnotaţie, astfel că am căutat informaţii despre
prin alte surse.
Însă muzica are o istorie şi dincolo de audiţia propriu-zisă.
Bunăoară, legenda lui Mozart şi Salieri. Eram ispitit să aflu cine
a fost, totuşi, Salieri. Făcând mai multe lecturi, am aflat că tra-
gedia cu otrăvirea lui Mozart nu e, de fapt, decât o parabolă.

98
La acel moment Salieri era mult mai vestit ca Mozart, astfel că
nu avea de ce să-l anihileze pe tânărul său confrate.
– Da, Salieri era maestru al capelei imperiale vieneze, era
un pedagog de prestigiu, la care au studiat Beethoven,
Schubert sau Liszt...
– Și încă ceva. În călătoriile mele, mai totdeauna am căutat
să vizitez locurile istorice legate de muzică. Astfel că nu pu-
team eu să ajung la Salzburg şi să nu intru în Casa-muzeu Mo-
zart. Îmi amintesc că eram împreună cu maestrul Eugen Doga
şi Dlui zise: „Ce-ar fi să mă aşez la clavecinul la care a evoluat
Mozart şi să cânt ceva?” Desigur, nu se putea. Piesele de muzeu
sunt intangibile, nu?
Vă povesteam despre cele 46 de clopote chineze. Iar în
Beijing am procurat mai multe CD-uri cu muzică ce răsună în
templele budiste sau daoiste.
– Gustave Flaubert spunea că „Opera se aseamănă cu iubi-
rea: te satură repede, dar revii mereu la ea.” Vă place ope-
ra? Frecventaţi Teatrul de Operă?
– Unora opera le poate părea frivolă, neadecvată stărilor
de spirit moderne. Însă totul depinde de interpret. Dacă este
un mare interpret, el te poate face să îndrăgeşti acest gen.
Aminteam mai sus de trei baritoni de excepţie.
Sunt capodopere şi nu poţi să le ignori. Ele trebuie cunos-
cute. La Teatrul de Operă merg mai rar, însă, spuneam anteri-
or, privesc opere la TV-„Mezzo”. Însă am şi mai multe discuri
cu opere integrale, sau selecţii de partituri interpretate de une-
le celebrităţi ale genului.
– Emisiunea noastră mai are un tabiet ce ţine de un ches-
tionar de final în loc de epilog. Dacă aţi fi în cercul prieteni-
lor şi aţi fi rugat să le cântaţi ceva ce le-aţi propune?
– Da, când ne întrunim cu prietenii mai şi cântăm. Ade-
seori sunt rugat să cânt, dar am şi prieteni, care cântă foarte
bine. Cântăm tangoul „Zaraza” ori romanţele noastre. În re-
pertoriu e şi „Ciobănaş cu 300 de oi”, ba chiar şi tangoul
99
„Aprinde o ţigară” a sus-pomenitului Cristian Vasile... Depin-
de... Cântece de inimă albastră sau melodii de cătănie din ju-
neţea părinţilor noştri, melodii de glumă.
– Dacă ar fi cazul să-i îngânaţi la ureche omului drag o me-
lodie, care ar fi ea?
– Cred că aş alege piesa „Für Elise” de Beethoven, această
mostră de sensibilitate şi simţire.
– Vă place dansul? Care sunt dansurile Dvs. preferate?
– Da, îmi place dansul. Toţi prietenii mei dansează bine,
dar, la un moment dat, cineva dintre partenere mi-a zis:
„Cu d-ta am fi putut câştiga concursuri!”. Și i-am zis: „Posibil.
Numai dacă am fi trăit în alte timpuri”. Însă eram în URSS şi –
nelzea... Dar, fireşte, nu regret că nu m-am făcut dansator, ac-
tor, pictor, fiind pe deplin acaparat de munca scrisului, care îţi
permite o libertate mai specială. Nu depinzi de prea mulţi oa-
meni. Poate că de... neoameni, de cenzori...
– Criticul literar Mihai Cimpoi scria: „Poetul Leo Butnaru nu
urmează niciuna din orientările literare. El şi-a croit un
drum al său. Lipsa de trup a poeziilor sale e completată prin
concentrarea de spirit.”
Originalitate în preferinţele Dvs. muzicale m-a convins încă
odată de justeţea celor afirmate de reputatul nostru critic.
Eu vă mulţumesc pentru participare la emisiune. Mai am
pentru Dvs. încă sute de întrebări, sunteţi un interlocutor
interesant, dar poate vom continua cu alte ocazii. Vă doresc
succese şi fie ca toate proiectele pe care le aveţi, chiar şi cele
mai fantasmagorice, să devină realitate.
– Să vă audă zeii, inclusiv cel al muzicii.

Nina JOVMIR
Radio Moldova,
martie 2004

100
 A fi scriitor român și a te plasa
în câmpul axiologic universal
nu sunt lucruri incompatibile

– Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni

existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea
în viaţa dumneavoastră?
– Pentru a se putea înţelege, dar şi... subînţelege unele da-
te sau doar nuanţe din cele ce voi spune, ar trebui, probabil, să
facem o identificare de adresă, pentru unii dintre cititori preci-
zând, că răspunsul vine din arealul pruto-nistrean, interriveran
– din Estul Moldovei istorice, actualmente – Republica Moldo-
va. Bineînţeles, la Chişinău, ceea ce s-ar numi destin de scriitor,
acum două decenii, se deosebea întrucâtva de destinul
(con)fraţilor din Bucureşti sau Iaşi, Cluj sau Craiova, Timişoara
sau Botoşani etc. Ca să nu intrăm în amănunte – şi ele ar fi mul-
te! – aş spune că, din perspectiva basarabeană spre cea pan-
românească, în stânga Prutului avea să devină şi să rămână
scriitor cel care nu accepta un destin „oferit”, de-a gata, de ex-
trem de „grijulia” putere sovietică. Iar acel a nu accepta reflecta
tocmai opţiunea – a tinde, în pofida rapturilor şi nedreptăţilor
istoriei, să ajungi un scriitor pe potriva confraţilor tăi din
dreapta Prutului. Și, dacă e posibil, pe potriva celor buni şi
foarte buni. Odată opţiunea conştientizată, asumată, mai rămâ-
nea esenţialul – să ştii a te modela, a te construi, a te edifica
(acel self man-made american sau englez, probabil). În cazul
meu, în acea sufocantă atmosferă de „lagăr socialist” se întâm-
plară şi anumite secvenţe de... ocurenţe mai mult sau mai puţin

101
propice, care aveau să-mi marcheze destinul şi să-mi încuraje-
ze opţiunile. Când venii la Chişinău, în 1967 (unde mai avuse-
sem o escapadă de elev în anul de studii 1964-1965), aici se
mai făceau sesizabile unele ecouri ale aşa-numitului „dezgheţ
hruşciovist”, după câţiva ani de relativă libertate, pe care îi tră-
ise intelectualitatea din Uniunea Sovietică. Aceasta se simţea şi
în scrisul unor autori de la Chişinău. Ion Druţă, spre exemplu.
Dintre poeţi – Gheorghe Vodă şi Ion Vatamanu care, în primele
lor cărţi, vibrau, în unison, să zicem, cu poezia lui Nichita Stă-
nescu sau Marin Sorescu – autori populari în mediul nostru
studenţesc. Astfel, scriitorul-debutant (publicasem versuri de
pe când mai eram elev), studentul la jurnalism şi filologie care
devenisem, avea posibilitate să descopere literatura lumii, es-
tetica, filosofia. Pot spune că biblioteca universitară şi cea re-
publicană aveau multă literatură română şi tradusă în româ-
neşte; aveau, la zi, revistele „România literară”, „Luceafărul”,
„Contemporanul”, „Secolul XX” etc., etc. Această situaţie mă aju-
ta – cum ar fi zis Nichita Stănescu – să mă obişnuiesc cu interi-
orul poezie, fiind benefică începuturilor mele literare ce sim-
patizau cu formulele artei moderne, astfel că, în continuare,
cu anii, cu experienţa, cu maturizarea, nu a trebuit să fac modi-
ficări radicale de direcţie (preferinţă), ci doar, mereu, „necesa-
rele corecţii de curs”, în acord cu perpetua contemporaneizare
a discursului estetic.
– Istoria literaturii consemnează uneori arbitrar momen-
tul debutului unui scriitor. Pentru dvs. când credeţi că s-a
produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ce-
va despre primele dvs. încercări literare.
– Pot spune cu oarecare certitudine că versurile de înce-
put le-am scris în toamna anului 1964 sau în iarna-primăvara
anului următor. La Chişinău, undeva mai sus de actuala clădire
a circului, pe strada Abrupta. Locuiam în gazdă la familia Timo-
tei şi Ecaterina Duca. Sau, nu exclud, primele versuri mi-ar fi ve-
nit în minte şi mi-ar fi declanşat prima intenţie „scriitoricească”
în incinta şcolii medii chişinăuiene Nr. 11 „Ion Creangă” de pe

102
chiar strada Școlilor. Aveam în jur de 15 ani. Adică, eram la
vârsta unui... veteran al copilăriei şi, concomitent, a unui efeb
prematur al adolescenţei şi, probabil, al literaturii. Dar, de fac-
to, ca „om al scrisului”, debutasem mai înainte, cu nişte texte
„jurnalistice” inspirate din realitatea „tumultoasă” a comunei
mele de baştină. Le-am publicat în ziarul raional din Sângerei.
Iar primele poeme mi-au fost tipărite în ziarul „Tinerimea Mol-
dovei”, în mai 1967. Debutul editorial avea să mi se întâmple în
1976, cu cartea de versuri „Aripă în lumină”, în colecţia „De-
but”, căreia i se mai spunea şi... „De băut”... Căci, pe atunci, se
cam bea, şi în România, şi în Basarabia. (Aş vrea să mai spun că
acea primă carte i-o oferisem, cu autograf, şi lui Nichita Stănes-
cu, în septembrie 1976, când venise la Chişinău, împreună cu
Mircea Tomuş.)
– Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prie-
teni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om
şi scriitor?
– Mă gândesc cu recunoştinţă la scrisorile „instructive” pe
care, elev fiind, le primeam de la redacţiile revistelor „Tineri-
mea Moldovei” şi „Moldova”, inclusiv de cele semnate de poe-
tul Anatol Ciocanu. Chiar din primele săptămâni de studenţie,
mă angajai cu pasiune în dezbaterile de la şedinţele cenacluri-
lor literare „Eminescu” de la Universitate, „Luceafărul” de la
„Tinerimea Moldovei”, „Mioriţa” de la Biblioteca Republicană
şi, nu în ultimul rând, în cele ale cenaclului de la casa municipa-
lă a tineretului. E drept, nu peste mult timp, activitatea unora
din aceste instituţii ale juneţilor noastre a fost sistată de orga-
nele puterii ruso-sovietice foarte vigilente, imperialiste şi dez-
naţionalizatoare, iar celelalte erau supravegheate „la sânge” de
fel de fel de mahări dubioşi, curatori – aşa se numeau – de la
KGB, de lideraşi comsomolişti... Prin 1968-1969, se înteţiseră
represaliile pe „frontul ideologic”, fiind închis şi raionul de car-
te românească al librăriei „Meridiane”. Cehi, polonezi, nemţi
(democraţi!), cubanezi etc. – poftim, însă români – net, nelzia!
Cărţile româneşti le puteam procura oriunde în altă parte

103
a Uniunii Sovietice, numai nu şi în RSS Moldovenească... Ape-
lam la „Cartea prin poştă” unională, la cunoştinţe şi prieteni din
Cernăuţi, Moscova, Kiev, Leningrad, Odessa, ba chiar, în unele
din aceste oraşe, organizam „desanturi” de „rechiziţionare” a li-
teraturii în limba română. Contra cost, fireşte.
Avui noroc de înţelegerea şi solicitudinea poetului Gheor-
ghe Vodă, care şi-a asumat, ca şi cum, misiunea de a-mi susţine
versurile oarecum „ciudate”, cum li se păreau unora dintre
acerbii slujitori ai realismului socialist. Domnia sa Vodă mă
prezentă cu un amplu grupaj în revista „Nistru”, apoi îmi apără
manuscrisul la dezbaterile de la Uniunea Scriitorilor şi editură,
îmi scrise prefaţa la prima carte, dar şi la... a treia, care era pri-
vită cu suficientă suspiciune la editură şi necesita, deci, pledoa-
ria, „suportul” unei personalităţi.
– Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă
constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste
condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi
scriitor, dintre scriitor şi putere?
– Să începem cu partea a doua a întrebării. Între scriitor şi
puterea oficială există permanent situaţia de a-şi crea mutual
probleme, de a-şi da de furcă unul celuilalt. Spre deosebire de
masele de cetăţeni „obişnuiţi”, scriitorul are o atitudine specia-
lă faţă de societate. Nu de puţine ori, când mulţimea spune
„Da”, scriitorul spune un „Nu!” răspicat. Deoarece, dacă oricare
regim politic consideră cu nelipsită doză de cinism că chiar el
defineşte deplin şi întronează în societate adevărata dreptate,
omul de artă şi, în primul rând scriitorul autentic, este cel din-
tâi care pune la îndoială acest lucru. Fiindcă, oricând şi oriun-
de, idealitatea regimului puterii nu e decât o crasă utopie. Iar
scriitorul nu poate să nu reflecteze asupra atâtor destine ne-
dreptăţite, în suferinţă. Precum filosofia în concepţia lui Theo-
dor W. Adorno, şi literatura este o continuă reflecţie asupra
vieţii mutilate. Iată de ce raportul faţă de putere conţine apri-
ori drama spiritului creator.

104
 În aceste condiţii, cum spuneţi, în abordarea problemei
mai trebuie să ţinem cont, fireşte, că scriitorul român, care nu
are averi, moşii etc., stă sub determinările supraindividuale ale
condiţiilor sociale. Nu e deloc uşor să scrii literatură sub pova-
ra obsedantei preocupări constante (mai adevărat zis, agasan-
te), sub aspect material, faţă de ziua ce vine (dacă mai vine...).
– Literatura – la frontiera mileniului III. Din această pers-
pectivă cum apare pentru dvs. literatura română contem-
porană?
– De o mult mai mare diversitate tematică, ideatică, stilis-
tică. Incluzând aici şi notele, nuanţele, specificul aduse de anu-
miţi autori din Moldova Estică ce nu mai pot fi concepuţi decât
ca scriitori români şi – punctum!
Din când în când, în literatura noastră apar şi tineri fu-
rioşi. Dar – de cursă scurtă. Par a obosi prea repede. Din lipsa
combustiei artistice, a ideilor, stilului care i-ar personaliza?...
Se cam clişeizează. Înde ei. Sau, poate, nu obosesc, ci se maturi-
zează precoce. Renunţă la teribilism. Se cam formalizează. Con-
form regulilor proprii, „de uz intern” generaţionist, cred ei, însă
care sunt ale multora, totuşi, regulile. Majoritatea teribililor de
ieri sunt doctorii în filologie (şi alte ştiinţe) de azi. Iar doctorii
deja nu se mai dedau excentricului. Sunt pragmatici. Și, proba-
bil, nu e rău într-o societate în care scriitorii mai că sunt consi-
deraţi de prisos...
Și mai sigură de sine pare a fi literatura noastră. Chiar da-
că e la fel de neliniştită/ preocupată, ca şi acum 40-50 de ani,
de mirajul unui posibil Premiu Nobel... românesc! (Mereu refu-
zat, din considerente obscure, extraliterare, ar mai fi de adău-
gat... Precum se zice... Nu fără temei...) Însă este important că
tot mai mulţi dintre noi conştientizează „pe bune” că a fi scrii-
tor român şi a te plasa în câmpul ideatic şi modelul stilistic,
axiologic universal, în perpetuă contemporaneizare, nu sunt lu-
cruri incompatibile. Fapt confirmat de tot mai multe traduceri
ce apar în ţările lumii din creaţia condeierilor noştri care, dim-
preună cu confraţii lor de pretutindeni, înţeleg că în starea de

105
evoluţie sau de criză a zilei de mâine vor dăinui multe din pro-
blemele prezentului, inclusiv cele referitoare la dispariţia sau
supravieţuirea literaturii în concurenţa ei cu televiziunea, in-
ternetul, globalizarea.
– Credeţi că există un timp dat pentru creaţie, sau este vor-
ba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi
în prezent?...Pe când o nouă carte?...
– După cum visez eu sau văd la modul superior condiţia
scriitorului, consider că ea îl caracterizează pe cel care simte
necesitatea de a se „suspenda” din cursul obişnuit, „zebrat” al
vieţii, şi chiar reuşind să facă acest lucru, pentru a intra în
cursul mai special al vieţii de creator profesionist. Iar a fi liber
profesionist înseamnă să te autoimpui unei discipline ce se îm-
pacă de minune cu o ordine de preferinţă ce „ţi-o propui” şi
o respecţi parcă fără a mai depune eforturi. Ea îţi intră în fire,
în caracter, în conştiinţă. Aceasta înseamnă o mai largă şi liberă
tratare a statutului scriitorului conform propriilor sale convin-
geri şi nu în baza unor clişee constituţionalizate. Însă, oricare şi
oricum ar fi acest statut, re-văzut sau rău-văzut, în consecinţă
contează opera literară a fiecăruia ca argument, contraargu-
ment sau, pur şi simplu, ca împlinire netrâmbiţată în fel şi fel
de animozităţi, orgolii şi bătălii sterile între cei care ar face bi-
ne cel puţin să mai citească ceva, dacă, totuşi, nu se simt în for-
ma cea bună a scrisului. Apoi, odată cu opera, contează şi cali-
tatea acesteia, de dorit – cât mai convingătoare; contează, pri-
mează dincolo de oricare deliberări teoretice, consideraţii de
ordin socio-artistic, economic etc. Oarecum ludic vorbind, dar
nu şi... neserios, aici ar putea fi atât o metodologie, cât şi... o mi-
tologie personală. Este dorinţa ta de a-ţi spune povestea pro-
priei dorinţe de cât mai multă libertate de dispunere de sine în
numele geloasei vocaţii literare.
În ce priveşte a doua componentă a interogaţiei... Public în
foileton (Revista „Sud-Est”) romanul memorialistic „Copil „la
ruşi”. În iunie-iulie-august am scris şi mai scriu la o carte de
proze scurte şi scurtisime căreia i-am zis „Ruleta românească”.

106
Finalizez trei-patru volume (cred că atât ar putea să aibă selec-
ţiile din creaţia a peste 150 de autori, dintre care, în română,
n-au fost traduşi decât 10-15...) ale unei Panorame a poeziei
avangardei ruse (circa 40 de mii de versuri). Iar la o editură
bucureşteană aştept să apară, în traducerea mea, un volum de
versuri al lui Velimir Hlebnikov şi altul de proză al lui Leonid
Dobîcin. Iar la Nădlac (editura „Ivan Krasko”) e pe cale să fie
publicat o carte versuri a lui Ian Satunovski. Sper că alte două
volume de „Miniatură poetică rusă” vor veni în continuarea
primelor două, deja publicate. Mai am manuscrise (computero-
grame) depuse şi la alte edituri, sperând la deznodăminte pe
potriva speranţelor. Apoi, îmi scriu textele pentru rubricile din
revistele „Contrafort”, „Sud-Est”, „Ateneu”, susţin o antologie a
poeziei de avangardă rusă la „Apostrof”.

Petruţ PÂRVESCU
Revista Hyperion,
nr. 3-4, 2007

107
 Exilul interior sau nevoia de adevăr

1. Ce a însemnat şi ce mai înseamnă să fii scriitor în Repu-

blica Moldova? Vă rugăm să faceţi câteva referiri şi la sta-
tutul limbii şi culturii române din timpul dictaturii comu-
niste şi de acum în Republica Moldova.
2. Ce părere aveţi despre fenomenul cultural actual din Re-
publică şi accesul intelectualului la valorile culturale ro-
mâneşti şi universale, dar al tinerei generaţii? Care sunt
căile de acces la cultura scrisă sau vorbită şi dacă ele sunt
corespunzătoare în comparaţie cu cele ale altor naţionali-
tăţi.
3. Are scriitorul de aici speranţa unei perspective optimiste
în eventualitatea integrării Republicii Moldova în Uniunea
Europeană, dar vreo speranţă a revenirii la patria mamă?

=A=
– Ce înseamnă să fii scriitor în Republica Moldova? Înainte
de toate – dar nu înaintea talentului, harului, vocaţiei, ci, mai
bine zis, dimpreună cu acestea, susţinut şi propulsat de ele –
înseamnă să ştii a profita, dacă – nu din plin, cât mai mult – de
libertatea care, există, bineînţeles, şi în stânga Prutului. Liber-
tatea spirituală într-un context de constrângere (cenzură) eco-
nomică. Autorităţile comuniste, sper – cât mai provizorii, de
aici încolo, nu susţin decât pe cei care le sunt loiali, aceştia, de
regulă – mediocri. Însă nu prea există scriitori care să li se fi an-
gajat lachei la curte. Iar, în general, fenomenul, fenomenologia

108
condiţiei de a fi scriitor român în Interriverania Prut-Nistru e,
în mare, următoarea: mai mulţi colegi de-ai noştri au publicat
deja cărţi la edituri prestigioase de „dincolo”, din dreapta Pru-
tului. Pe ei îi văd numai şi numai în contextul literaturii româ-
ne, în care nu pot fi receptaţi decât ca scriitori români auten-
tici, ceea ce a fost remarcat în mai multe studii critice, apărute
în prestigioase reviste literare din dreapta Prutului.
Astfel că e uşor frivol să vorbim de identificarea cu „litera-
tura care se face la Chişinău”, pentru a afla ce înseamnă să fii
scriitor în Republica Moldova. Literatura e una, română, în caz
contrar (sau... colateral) poate fi altceva, chiar... antiromâneas-
că, în cazul „localiştilor”, „moldoveniştilor” reducţionişti, obiş-
nuiţi cu ţarcul provincialismului, „belşugului” de la Puţintei...
Doar că la Chişinău, în Moldova Estică raportul, raporturi-
le de aflare şi identificare sunt mult mai complexe, dar şi sti-
mulative pentru crearea literaturii. Române, fireşte.

=B=
– Fie, în sens foarte convenţional, să admitem şi sintagma
de „literatură basarabeană” sau de – scriitor român din Basara-
bia... Bineînţeles, aici, uneori, problema sensibilă ţine de... iner-
ţie: mai mulţi reprezentanţi ai respectivei aripi literare româ-
neşti, printre care şi unii cu adevărat dăruiţi cu har, nu au, to-
tuşi, şi aptitudinea de a se actualiza, de a se contemporaneiza,
de a rezona (rezonabil!) cu modificările de sensibilitate care,
ne place sau nu prea, de suntem conservatori, tradiţionalişti
sau mai ştiu eu ce, – ele, modificările, se întâmplă mereu în so-
cietate, în arealul spiritual românesc, cel european, în lume, în
condiţia existenţială a omului ca individ sau individualitate.
Pentru că e o permanentă schimbare de nuanţe; intervin, im-
perios, altfel de accentuări, de dislocări semantico-receptive.
Apoi, la noi, pe ambele maluri ale Prutului, încă nu s-a în-
ţeles, de către mai mulţi, că (şi) scriitorul, creatorul în general
este cel ce trebuie să caute mereu ieşire din impasuri, să evite
înfundăturile plafonării, să descopere şi să evite (cine poate –

109
să dezamorseze) capcanele suficienţei de sine, autoadulării sau
adulării de grup, gaşcă; să evite cerşitul de consideraţie din
partea publicului. Să-şi respecte superioritatea faţă de mulţi-
mea ce reacţionează mai curând instinctual, şi nicidecum exe-
getic, valorizator.

=C=
– În ce priveşte tânăra generaţie, de care vă interesaţi, pot
spune doar ceea ce se ştie: mă bucură prestaţia tinerilor mei
colegi. Nu e o simplă vorbă ce spun, aici-acum-şi-astfel, pentru
că simpatiile, colaborările şi susţinerile noastre mutuale nu ţin
de secrete, ocultism, fiind cunoscute. Sunt solicitat de revistele
construite de tineri din întreg spaţiul cultural românesc, în
unele public frecvent, în altele chiar ţin rubrici... multianuale.
Deloc puţini tineri scriu cu înţelegere despre cărţile mele. Cu
unii dintre ei am întreţinut corespondenţă, cu alţii – şi acum ne
mai aflăm într-un permanent schimb de noutăţi, idei, conside-
raţii. Prin internet, în primul rând, dar şi prin intermediul „cla-
sicei” telefonii sau aproape anticei... poşte, prin care primesc
cărţile, autografele lor, revistele la care scriu dânşii. Unii dintre
ei mi-au solicitat interviuri.

=D=
Iar la ispitirea ce ţine de integrarea în Uniunea Europeană,
vă răspund cu un poem:
În tragicul circ
al politicii mondiale
Basarabia mi se arată drept
acrobată forţată de călăi să meargă
pe sârmă ghimpată.
Iar întru întreţinerea speranţei de revenire la patria ma-
mă, am un mic descântec:
Prutule,
să nu devii apa sâmbetei.

110
 Ceea ce, însă, nu înseamnă că nu cred că, într-un viitor nu
prea îndepărtat, Republica Moldova va intra cu succes în gene-
rala criză mondială, inclusiv în cea din Uniunea Europeană. Sa-
tul globalizat e o realitate. Iar în Europa, poate că şi... s(T)atul
continentalizat.

=E=
P.S. În chestionarul menit colegilor din dreapta Prutului
aveţi şi o întrebare despre unele aspecte concrete ale relaţiei
scriitorului cu sistemul, cu oamenii lui, cu cenzura... Posibil oa-
recum nemodest, îndrăznesc să răspund şi eu, „intrusul”. Cu un
singur moment doar: pe 9 septembrie 1976 (... de Ziua Repu-
blicii Populare Bulgare – precum indica, grijuliu-internaţiona-
list, fila de calendar sovietic), la insistenţa ştabilor comsomo-
lişti, presaţi de securitate, eu am fost dat afară din postul de
redactor la ziarul „Tinerimea Moldovei”, pentru promovarea
spre publicare a unui eseu despre Mihail Kogălniceanu, în care
se spunea că ilustrul înaintaş a fost unul dintre protagoniştii
Actului Unirii Principatelor. Tot acolo se amintea şi de muntea-
nul Grigore Alexandrescu, ceea ce îi înfurie la culme pe băgăto-
rii de seamă: tot ce era „extra-moldovenesc” – muntenesc, tran-
silvan, oltenesc, bănăţean etc. – în RSS Moldovenească era pro-
hibit. Acum, însă, la Chişinău, lumea vine la bibliotecile „Tran-
silvania”, „Alba Iulia”, „Târgu Mureş”, „Târgovişte”, iar cine
doreşte – chiar şi la restaurantul „Transilvania” de pe bulevar-
dul Mircea cel Bătrân... Sau Cuza-Vodă ori Mihai Viteazul, bule-
vardele... Precum s-ar spune la Odessa vecină: astea-s deja
două mai deosebiri... Chiar dacă, de fapt, e una singură. Ca un
început de dreptate ce trebuie să li se facă românilor. Inclusiv,
scriitorilor.
Revista Discobol,
nr. 130-131-132, 2008

111
 Cred că este momentul când se recunoaște
că valorile sunt aceleași, dacă este vorba
de un autor important, oriunde s-ar afla
dânsul în context românesc

– La actuala ediţie a Târgului de Carte Bookfest, care s-a

desfăşurat la Romexpo, a fost prezent şi scriitorul Leo But-
naru, pentru a-şi lansa noul volum de proză „Ruleta Româ-
nească”. L-am întrebat pe cunoscutul scriitor cât de vizibilă
a fost cartea editată în Republica Moldova la târg.
– Cartea editată în Republica Moldova, cu ţinută elegantă
şi valoare pentru întreg spaţiul românesc, a avut ca totdeauna
succes, în caz contrar, nu cred că prezenţa editurilor ar fi meri-
ta riscul unor asemenea deplasări, fără a-şi justifica cheltuieli-
le. Aşadar, prezenţa editurilor din stânga Prutului a fost, ca
totdeauna, remarcată.
– Acum e şi o nouă tradiţie de-a scoate cărţi cu două moaşe-
edituri, una din Chişinău şi alta din România. Și cartea ta
tot aşa a apărut?
– Da, cred că este momentul când se recunoaşte, de facto,
că valorile sunt aceleaşi, dacă este vorba de un autor impor-
tant, oriunde s-ar afla acesta în context românesc. Dar aici con-
tează şi valoarea editurilor, care nu sunt unele întâmplătoare.
„RAO” este o celebră editură din Bucureşti. „Prut internaţional”
are deja un loc aparte în contextul bio-bibliografic panromâ-
nesc. Și s-au găsit ca parteneri pentru o mai prestigioasă pro-
movare a cărţii şi într-un spaţiu şi în celălalt, deschizând o pia-
ţă comună.
112
 – Ce titluri au făcut furori în cadrul târgului?
– Spre exemplu, volumul „România şi comunismul. O isto-
rie ilustrată” de Dinu Giurescu, care a adunat un auditoriu foar-
te numeros. Pe urmă, Grigore Cartianu cu „Sfârşitul Ceauşeşti-
lor”. E foarte documentată această lucrare care, sunt sigur, va
trezi şi discuţii, dar aduce şi multe noutăţi în acest domeniu. Ca
totdeauna, holdingurile ca „Humanitas” sau „Curtea Veche” au
prezentat autori celebri ce au trezit interesul. De mai mult timp
încoace, în zona editurilor din România s-au întâmplat nişte
despicări de apă: cele foarte importante, cele importante şi cele
care vin puternic din urmă, chiar în pofida caniculei şi crizei.
Aşa că s-a lansat multă carte bună.

Dumitru CRUDU
Radio Europa Liberă,
iunie 2010

113
 Simbioze românești în concordanță
cu suflul și pulsul general-european*

– Care a fost momentul în care aţi avut primul contact cu

literatura/ poezia?
– Odată ce basmele, poezia obiceiurilor populare, a sărbă-
torilor de iarnă, folclorul oral în general, sunt considerate şi, pe
drept cuvânt, literatură, înseamnă că acel contact s-a întâmplat
de când mă ţin minte, de când am primele amintiri. Dar nu este
exclus minunea/taina (... împărtăşaniei cu literatură) să se fi în-
tâmplat mai de demult, deoarece cântecele de leagăn ţin şi ele
de folclor, de arta rostirii şi a scrisului, iar melodiile de liuliuit
intră, probabil, în conştiinţa încă... inconştientă a copilului, chiar
din primele sale zile, săptămâni, luni de viaţă pământească.
Aşa se face că şi până astăzi îmi răsună în... amintiri acele
prime secvenţe de literatură incipientă, pură, care mi-au au-
reolat copilăria, fie îmbietoarele vorbe rostite cumva... artistic
ale părinţilor sau ale bunicii Catinca, în seama căreia rămâ-
neam, când mama şi tata erau plecaţi de acasă: „Tăpuşele,
tăpuşele, mititele, frumuşele!”, „Huţa, huţa cu căruţa până la le-
lea Măriuţa”, „Gâd, gâd, gâdilici, gâdilici tot pe-aici!”, „Crenguţă,
dă-mă huţa!”, „Lună nouă, lună nouă, taie pâinea-n două, ia-ţi
şi ţie, dă-mi şi mie!”, „Joacă bine, Moş Martine, că-ţi dau pâine

* Dialogul a fost prilejuit de apariţia în limba bulgară a antologiei de poe-

zie a lui Leo Butnaru „Jefuindu-l pe Picasso”. Interlocutorul este eminen-
tul traducător şi estetician Ognian Stamboliev care, decenii în şir, a fami-
liarizat cititorul bulgar cu creaţia lui Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Marin
Sorescu, Nichita Stănescu, Mircea Eliade, Matei Vişniec etc.
114
şi măsline”, „Iepuraş cu coada scurtă, a venit şi el la nuntă, s-a
aşezat în capul mesei şi a mâncat turat miresei”, „Melc, melc
codobelc, scoate coarne boureşti!”, „Cocostârc, stârc, n-ai văzut
pe lelea-n târg?”, „Susai, susai, fă-te dulce, că te tai!”, „Auraş,
păcuraş, scoate apa din urechi!”, „Cioară, cioară, cu făina-n poa-
lă, n-aţi un dinte de os şi-mi dă altul de oţel!”, „Vine moşu’ de la
vie cu cireşe-n pălărie”... – Să vedeţi – şi să auziţi! – deloc puţin
folclor, poezie sadea ne-a pigmentat intrarea în lume!... Îţi spun
asta în româneşte, fiind sigur că există analogii şi în folclorul
bulgar, pe care le poţi utiliza aici. În genere, copilăria mi se pa-
re vârsta cea mai... internaţională!
Da, e multă literatură, poezie adevărată în/ din acea epocă
în care, odată în viaţă, cum s-ar spune, îţi este dat să fii mai
mult decât om – să fii Copil! Cel care, în genialitatea lui de până
la 3 ani, deprinde, învaţă, însuşeşte, în mare, lumea: se zice că,
până la 36 de luni de existenţă, pruncul „acaparează” cu avidi-
tate, cu nesaţ cam 60 la sută din toată ştiinţa care-i va fi nece-
sară în viaţa de om matur.
Apoi mai era şi o literatură nescrisă, nerostită, care îmi
oferea mai mult spaţiu, mai multă acţiune, mai multă aventură,
mai mult bine şi frumos! – ea se întâmpla din abundenţă pe ta-
vanul iatacului în care îmi aveam patul – pe ecranul de var al
acelui dreptunghi de sus fantezia şi-a proiectat miile de filme!
O, cinemateca mea de aur!... Cinemateca fanteziei şi viselor co-
pilăriei!... Iar, precum se ştie, şi „cinematografia” are la bază un
scenariu, un fel de literatură... Aveau multă literatură în ele –
teme, subiecte, dialoguri etc. – şi jocurile copilăriei noastre, nu?
Erau şi ele nişte scenarii sau mici piese în care noi, gâgâlicii,
eram şi autori, şi personaje. Dar parcă nu erau impregnate, să
zic, de literatură şi şezătorile celor vârstnici, la care, până să ne
prindă somnul, asistam şi noi, copiii? În mare, conform... litera-
turii, dramaturgiei, se desfăşurau şi horele, nunţile, cumetriile,
înmormântările din satele copilăriei noastre.
Apoi a fost ziua oficială, în care am pornit la cartea – carte:
1 septembrie a anului 1955 când, cu nesigurele învăţăminte ale
propriei mele experienţe de viaţă, venisem în faţa celor dintâi
115
pripoare ale ştiinţei de carte... conştiente, nu aşa, la întâmplare,
din pretutindenea liberalei şi liberei infantilităţi; trepte pe ca-
re, mai întâi, încerci să salţi, după care învăţătorul te îndeamnă
să le asaltezi.
Prin urmare, mamele şi taţii, ţărani crescători de pâine, îşi
încredinţau odraslele învăţătorilor, meniţi a fi crescători de
oameni.
Deci, primul contact cu literatura scrisă mi l-a asigurat
chiar Abecedarul care, şi azi, prin consecinţe directe sau im-
plicite, are darul să rămână un bun curent, la zi. De acolo por-
nea scrisul, cititul! Țin minte cum, sub creionul meu – aşa se
începea atunci, cu mina bine ascuţită, nu cu stiloul (până la
pix nu se ajunsese; pur şi simplu, atare unealtă încă nu fusese
inventată) – fixam, urmăream cu atenţie de ceasornicar acele
câteva clipe în care litera pe care o încondeiam era un fel de...
desen animat dat ralanti. Da, caligrafierea unei litere – cel mai
scurt film de desen animat, căruia tu, copilul, îi eşti regizorul,
făptuitorul.
Sigur că îmi amintesc, în unele cazuri – foarte explicit, de
primele cărţi pe care le-am citit deja... niţel şcolit: „Ghiocel-
voinicel”, „La balul coţofenelor”, „Andrieş”, „Prinţ şi cerşetor”
de Mark Twen. Citisem Koţiubinski – o proză despre filoxeră în
Basarabia („Pe cuptor” – tot el), „Motanul încălţat” de Jukovski,
„Cetatea albă”, „Golgota”, „Nicoară Potcoavă” de Sadoveanu,
ceva din Brovka, „Păsări aptere” (Vilis Lācis), Gorki (nu mai ţin
minte ce anume), „Ciuk şi Ghek”, fabule de Krîlov, Donici,
Ostrovski (Nikolai; peste ani, aveam să aflu că romanul „Aşa s-a
călit oţelul” este „istoria succesului unui handicapat...” Crudă
definiţie!...)... Iar în biblioteca, deja personală, intraseră şi două
volume de versuri, piese şi vodeviluri ale lui Vasile Alecsandri,
„Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir (mda, nu prea pen-
tru priceperea lui Lică cel de 8-9 ani), pe care tatăl, ca mecani-
zator, le primise premiu. Cărţile erau editate superb, în imitaţie
piele, cu ornamente în relief. Adică, primele cărţi mi-au conso-
lidat contactul cu literatura, chiar relaţiile cu ea.

116
 – Vă rog să ne povestiţi pe scurt despre cariera Dvs. de scrii-
tor de până în prezent – debut, premii etc.
– Autorii primului meu volum de bibliografie, apărut în
anul 1998 (al doilea, 2005), iniţial îşi anunţaseră ambiţia de-a
înregistra cam tot ce a publicat cel ce-ţi vorbeşte, de la primele
până la cele mai recente texte ale sale. Însă zeci de titluri au ră-
mas în afara celor 160 de pagini de „contabilitate” biografică,
printre ele fiind şi 3-4 articolaşe – primele – pe care, prin 1963,
pare-se, le acceptase ziarul raional din Sângerei. Respectivele
file de „jurnalistică” erau nişte relatări oarecare despre unele
întâmplări din comuna mea de baştină. Însă primele versuri
le-am scris la Chişinău, prin 1964; eram elev la şcoala medie
„Ion Creangă”. Iar la începutul anului 1967, mi-au fost publica-
te şi primele versuri, în ziarul republican Tinerimea Moldovei.
În luna iunie a aceluiaşi an, la Chişinău, am participat la un co-
locviu al tinerilor scriitori, unde sosisem direct de la balul de
absolvire... După aceea, studentul ce eram, publicam în ziarele
şi revistele Cultura, Moldova, în aceeaşi Tinerimea Moldovei.
Scriu şi primele nuvelete cărora, din varii motive, le amân pu-
blicarea, până ajung să le pierd prin căminele studenţeşti sau,
pur şi simplu, mă dezic de ele.
Am editat circa o sută de cărţi, ceva mai puţin de jumătate
din ele fiind traduceri. Iar pentru a fi laconic şi, concomitent,
pentru a se înţelege, implicit, un răspuns mai amplu, pot spune
că, printr-o împrejurare imprevizibilă şi benefică, am ajuns
să-mi reeditez creaţia în colecţia „Opera omnia”, la Iaşi, unde
deja am publicat antologiile personale: „Poeme din secolele XX-
XXI”, „Proze din secolele XX-XXI”, „Eseuri din secolele XX-XXI”,
„Interviuri din secolele XX-XXI” (astea, pe care le-am acordat
eu; cele pe care le-am luat eu altor colegi, mulţi din ei – iluştri
în contextul literaturii române, le-am publicat în cinci cărţi
aparte). Plus „Traduceri din secolele XX-XXI”, în care am adu-
nat textele pe care le-am românizat timp de peste patru decenii
din autori din 36 de ţări, inclusiv de unii din Bulgaria.

117
 – Vă rog să vă referiţi la poeţii de la care aţi învăţat anumi-
te lucruri...
– Aş putea spune că sunt coleg de destin literar cu Mircea
Dinescu care spunea că a învăţat să scrie poezii citind proză de
Caragiale şi comentarii critice la poezia modernă. În tinereţe,
eu citeam altceva decât Caragiale. Într-o enumerare restrictivă,
aş aminti de Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Bunin şi Șklovski.
Ei bine, citind în original, adică, începusem a pricepe că dife-
renţa între un Maiakovski (post-futurist) şi Mandelştam sau
Esenin ar fi cam cea dintre un tam-tam (revoluţionar!), o man-
dolină sau balalaică. (În cazul lui Mandelştam, s-ar potrivi şi vi-
oara ori pianul, iar în cel al lui Esenin – armonica, bineînţeles...)
Începând cu 1967, când devin student, cantitatea de eseistică
şi critică literară pe care am citit-o a fost copleşitoare (revista
Secolul 20!). Deopotrivă cu poezia, „devorată” şi ea în cantităţi
apreciabile. Pe atunci, la Bucureşti apărea celebra colecţie edi-
torială „Luceafărul”, dar şi altele, de-a dreptul renumite: „Cele
mai frumoase poezii”, „Poesis”, „Orfeu”. Spre exemplu, „Poesis”
dădea mari autori universali, cum ar fi Ruben Dario, Bertolt
Brecht, Paul Celan, Arthur Rimbaud, Emily Dickinson, Eugenio
Motale...
Și totuşi, aş îndrăzni să cred că stilul tinereţilor mele s-a
orientat, cvasiconştient, spre poezia spaniolului Juan Ramon
Jimenes şi spre cea a lui Paul Celan. Nu i-aş exclude din prim-
planul preferinţelor nici pe Desnos, Vallejo, Quasimodo, Ritsos,
Apollinaire ori B. Fundoianu. Iar o anumită „mutaţie” sau, poa-
te, completare, a pledoariilor mi s-a întâmplat după ce am cu-
noscut modernismul rus, în special pe cubofuturistul Velimir
Hlebnikov, din care, peste ani, am şi tradus, şi studiile lui Viktor
Șklovski. Menţionez cu acribie aceste detalii, pentru că, la sfâr-
şitul anului ’69, în capitala Republicii Sovietice Socialiste Mol-
doveneşti a fost interzisă realizarea cărţii româneşti şi abona-
rea la presa din dreapta Prutului. În acea „foarte democratică”
URSS, românii transpruteni fuseseră închişi într-un fel de re-
zervaţie, precum indienii din preriile americane. Însă marea

118
poezie, marii autori trec prin orice impedimente, ajungând la
cel care îi caută, îi aşteaptă, îi venerează.
– Activitatea Dvs. de scriitor este legată de celebra Avan-
gardă rusească. De ce? Cu ce v-a impresionat ea atât de
mult?
– Dragă Ognian Stamboliev, cu această întrebare îmi oferi
şansa să continui răspunsul de mai sus, amintind că din fasci-
nanta literatură a avangardismului rus am editat în România
mai multe antologii de gen: poezia, proza, dramaturgia, mani-
festele; apoi o antologie intitulată „Avangarda – jertfa Gulagu-
lui”, în care am inserat pagini din creaţia a 52 de poeţi ruşi care
au murit în lagărele staliniste de concentrare sau au trecut prin
ele, supravieţuind ca prin minune. Am publicat antologii şi
cărţi aparte din celebri autori, cum ar fi Velimir Hlebnikov, Vla-
dimir Maiakovski, Leonid Dobîcin (proză), Marina Țvetaeva,
Osip Mandelştam, Aleksei Krucionîh, Nina Habias, unii cu câte
2-3 volume, apărute la Bucureşti sau Iaşi, Constanţa sau Nădlac.
Apoi antologia „100 de poeţi ai avangardei ruse”. Îşi aşteaptă
momentul editării cărţile lui Boris Pasternak, Annei Ahmatova,
Tatianei Veciorka, Boris Poplavski etc., etc.
Cum s-a întâmplat apropierea mea de avangarda ruseas-
că?... Pe la 14-15 ani, deprinsesem ceva ruseşte. Și uite aşa, ca
din senin, mă pomenesc ispitit de dorinţa de a traduce un po-
em de Serghei Esenin – „Beriozka” („Mesteacănul”). Mi se pă-
rea simplu, dar, trebuie să recunosc, nu mi-a ieşit pasienţa. La
acea vreme, la ţară, nu dispuneam barem de un dicţionar rus-
român. Pe atunci, nu eram la curent că, provizoriu, şi Esenin se
încadrase avangardei literare, împreună cu Anatoli Mariengof
lansând, în 1914, manifestul imagismului.
Iar când am devenit student la jurnalism şi filologie, îm-
preună cu unii colegi recitam, sacadat, din metaforele futuriste
ale lui Maiakovski:
На чешуе жестяной рыбы
прочел я зовы новых губ.
А вы

119
 ноктюрн сыграть
могли бы
на флейте водосточных труб?
Aceste şi alte versuri pe care aveam să le traduc peste
aproape patruzeci de ani:
Pe solzii peştelui, lucios, de tablă
am citit chemări de buze diafane.
Dar voi
nocturne aţi putea cânta
la flautul
înaltelor burlane?
Apoi, prin 1967, unele memorii despre avangardă şi avan-
gardişti le-am citit în cartea lui Valentin Kataev „Trava zabve-
nia” („Iarba uitării”). La acea vreme, şi revista „Secolul 20”
publicase texte despre şi din avangardele europene... Cam de
pe acolo, de pe atunci a pornit ataşamentul meu pentru feno-
menologia novatoare, nonconformistă, verbocreatoare a avan-
gardismului.
Dar, în mod concluziv, ar fi de constatat că motivaţiile ne-
cesităţii avangardei în preocupările tale, în destinul tău le iden-
tifici prin intuiţii, lecturi, studiu, empatie, în retro(per)spective-
le istorice, dar, ce este important de reţinut, le sesizezi şi în
prezentul propriilor atitudini şi predispoziţii creatoare, prefe-
rinţe şi ataşamente artistice afine autorilor, lumii de până la ti-
ne. Implicit... explicit vorbind, eu sunt dintre cei care cred în
validitatea percepţiei, modului-metodei (ambele la plural) de a
crea şi în contemporaneitatea noastră în spiritul (şi spectrul)
novatoarelor stilistici imprevizibile, surprinzătoare. În genere,
avangarda mi se pare a fi dinamica necesară unei perpetui con-
temporaneizări a conştiinţei şi creativităţii umane.
– Traduceţi din mai multe limbi. Ce ne puteţi spune despre
arta traducerii?
– Cred că am teoretizat suficient de mult despre arta tra-
ducerii în unele eseuri inspirate de această temă, iar, rezumativ,
ce aş putea spune? Să-mi încep şi eu răspunsul cu o întrebare:

120
Ce ar fi traducerea, artă sau meşteşug? E o interogaţie ce susci-
tă şi astăzi tot alte şi alte răspunsuri, unele dintre ele fiind pur
şi simplu poetice, bazate pe comparaţii ingenioase sau pe para-
doxuri. Cineva susţinuse că a citi poezia în traducere ar fi de
parcă a-i săruta o femeie printr-un voal. Sau că e un sărut mai...
rece, mai insensibil, prin sticlă. Sau, ca să rămânem la doamne,
s-a emis părerea că traducerea ar fi ca femeia: dacă e fidelă, nu
e frumoasă, iar dacă e frumoasă, nu e fidelă. Cercetându-i-se
descendenţa literară, s-a afirmat că o traducere reuşită ar fi
mai curând sora decât fiica originalului, deoarece şi una şi cea-
laltă acced spre o singură idee transcendentală care ar fi ade-
vărata mamă a ambelor. Există şi constatări eminamente... ar-
tistice, cu evidente calităţi literare, atunci când se afirmă, să
zicem, că traducerea ar semăna cu ornamentul de pe cealaltă
parte a broderiilor pe canava ori că nu ar fi decât o gravură, co-
loritul rămânând ceva de nereprodus. Apoi, în unele asociaţii
mai dure, aproximându-se că traducerea ar fi „un atac armat cu
condeiul” sau un duel fatal în urma căruia este înfrânt ori cel
care traduce, ori cel tradus. „Mai aproape de temă”, s-a afirmat
că traducerea nu e decât un comentariu sau că nu ar fi, de fapt,
o operă, ci doar o cale spre operă.
Iar eu sunt de partea celor care concep traducerea ca
aparţinând organic procesului literar propriu-zis, fiindcă şi ea
presupune actul de creaţie. Este creaţie în limbaj, prin limbaj,
un proces constructiv în baza unui proiect – cel al originalului.
Ca şi cum s-ar realiza un fenomen/ eveniment artistic paralel
şi, parcă, totuşi acelaşi, însă fiind definitiv exclus cazul ideal
când originalul s-ar vedea „în oglindă” în altă limbă, putân-
du-se contempla pe sine însuşi ca mărime valorică egală, „din-
colo”. În principiu, sarcina traducătorului e de a transmuta, cu
cât mai puţine pierderi, armonia, frumuseţea, tensiunea se-
mantică, mesajul ideatic, plasticitatea metaforică, fiorul liric –
în aria altui sistem lingvistic. Deci, sub oricare aspect teoretic
sau practic ar fi cercetată traducerea, ea trebuie înţeleasă drept
depăşire a limitelor printr-un act de coparticipare a unui coau-
tor la plasarea creatoare a operei unui coleg într-un alt mediu,
121
în atenţia altor cititori, toate astea însemnând extinderea ariei
de viabilitate şi influenţă a creaţiei respective. Când traduci, e
ca şi cum ai fi implicat într-un ataşament faţă de opera ce te-a
atras, te-a convins, determinându-te s-o re-plăsmuieşti în lim-
ba naţiunii (şi... noţiunii!) tale. E un legământ, tacit şi implicit,
cu un camarad de strădanie creatoare. De nu este aşa, tradu-
cătorul ajunge – precum s-a tot spus italieneşte, şi nu numai –
„traditore”.
– Jean Paul Sartre spunea: Trebuie să creăm, să reflectăm
sau să descoperim? Dumneavoastră, ca poet, ce preferaţi?
– Consider că în actul plăsmuirii artistice există o simbi-
oză, ce reiese tocmai din concomitenţa şi „conlucrarea” crea-
ţiei, reflecţiei, descoperirii. Fiecare din astea, nu pot exista
separat, autonom, când e vorba de naşterea artei din spuma
eternităţii, dar şi a marelui mister al fiinţării umane. Misterul
existenţei cu componenta sa obligatorie: angajare în conlu-
crare cu opera ziditoare a naturii, a cosmosului. La dimen-
siuni infime, omul este calfa creatoare a Marelui Creator. Infi-
mă, dar, totuşi, existentă.
– Credeţi că Subconştientul lucrează în Poezie?
– Este incertitudinea cea mai... certă, este subiectivitatea
cea mai... obiectivă că poezia apare la suprafaţa conştientului
pe aripile inconştientului. Eu sunt dintre cei (puţini, mulţi?) ca-
re mai cred în inspiraţie. Sunt în stare să mă mir ca pentru pri-
ma oară la a mia apariţie a unei sau altei poezii aşa, ca din se-
nin, ca din neant, ca din mister! Deoarece, după o astfel de înfă-
ţişare a unui poem, ad hoc, de stai şi meditezi puţin, îţi dai sea-
ma cu siguranţă că, acum câteva clipe, tu nici bănuiai că porţi în
adâncurile firii tale acel poem. În adâncurile tale ca ceea ce
numim inconştient.
– Vă simţiţi legat de generaţia Dvs. în poezie?
– La începuturile afirmării unui sau altui grup de tineri
scriitori, aceştia se simt făcând parte dintr-o „structură” biolo-

122
gică, dar şi spirituală, căreia i se spune generaţie. Și eu am fost
într-o grupare relativ omogenă, unită cât de cât, lansată încă la
cenaclurile „Eminescu” de la Universitatea din Chişinău şi „Lu-
ceafărul” de la ziarul „Tinerimea Moldovei”. Ne înţelegeam, ne
susţineam reciproc, îndârjindu-ne să nu facem concesii banali-
tăţii. Nu doream să ne împăcăm cu gândul de a ne lăsa răpuşi
de nenorocosul circuit de piedici, pus la cale de supravegheto-
rii lipsiţi de cultură şi de elementară omenie, şi asta ne ţinea
oarecum inimă lângă inimă. Apoi nimbul biologic şi cel de crea-
ţie al generaţiei a prins a se segmenta, lucru ce nu mi se pare
tragic, ci firesc. Am început să ne căutăm nu numaidecât colegi
de generaţie, ci de formaţie.
Iar ca să fiu ceva mai personal, pot spune că mă consider
a face parte din generaţia Iluziei necesare (am publicat o carte,
la Iaşi, apoi o antologie cu acest titlu, la editura „Eminescu” din
Bucureşti). Din această generaţie... fără frontiere au făcut, fac şi
vor face parte mulţimi întregi de scriitori... singulari, personali-
zaţi. Pentru că de ce n-am cădea de acord cu cei care apreciază
scriitorul din punctul de vedere al particularităţilor acestuia,
nu din cel al aşa-ziselor generaţii; scriitorul ca personalitate, în
afara şcolilor, curentelor? Poate că indiferent de acestea sau în
pofida lor, scriitorul drept conştiinţă şi talent irepetabile.
Apoi, ca şi mulţi colegi care au astăzi între 20 şi 90 de ani,
aş fi, şi sunt chiar, un scriitor trans-regimistic, care a trăit şi
trăieşte în diverse regimuri politice, sociale, unul al cenzurii, al-
tul al libertăţii. Cu alte cuvinte, noi, cei între 20 şi 90 de ani, am
fi nişte euribionţi – organisme ce suportă mari variaţii ale con-
diţiilor de mediu (social). Statornicia, însă, mi-o văd în modul
de-a exista ca persoană ce scrie literatură.
– Sub jugul sovietic Moldova a fost separată de România
şi Europa... Ce credeţi despre poezia tânără din Moldova?
Pe cine aţi putea aminti din reprezentanţii ei?
– Mă bucur pentru mai tinerii mei colegi care, de mai mulţi
ani deja, au fost remarcaţi şi apreciaţi pentru talentul lor inge-
nios, creator, de a schimba ceva din paradigma prozodică

123
pan-românească. Au remarcat-o exegeţi, mai în vârstă, mai ti-
neri, de la Bucureşti şi Cluj, Iaşi şi Timişoara, etc. S-a vorbit
şi se vorbeşte despre suflul altfelului introdus în poezia româ-
nă din autorii din stânga Prutului, cum ar fi Emilian Galaicu-
Păun, Vasile Gârneţ, Mihail Vakulovski, Dumitru Crudu, alţii.
Un alt argument forte: anul acesta, în urma unei concurenţe
general-româneşti, Premiul Naţional pentru debut i-a fost
acordat tânărului poet din Chişinău Anatol Grosu. Iar Maria
Pilchin, tot din stânga Prutului, a câştigat cea mai mare distinc-
ţie a concursului tradiţional panromânesc „Porni Luceafărul”
de la Botoşani.
– Aţi tipărit multe cărţi. Care vă e totuşi cea mai dragă?
Nu cât să mizaţi totul pe ea, ci cât să vă regăsiţi cel mai
mult în ea ca suflet şi existenţă.
– Ar fi greu să aleg o singură carte, deoarece am volume
la care ţin şi care consider că mă reprezintă nu numai în poe-
zie, ci şi în proză, în eseu. Prin urmare, hai să dau câteva titluri
din întregul... Leo Butnaru: „Iluzia necesară” (prima carte de
poeme pe care mi-a publicat-o o editură din România, în 1993),
„Gladiatorul de destine” (de asemenea poeme); proză – roma-
nul memorialistic „Copil la ruşi” şi volumul de nuvele „Ruleta
românească”; eseuri – „A opta zi”. Dar, sigur, aş putea trece şi
în ariile jurnalelor, interviurilor, traducerilor, unde de aseme-
nea am cărţi la care ţin mult.
– Ce muzică vă place? Care e compozitorul dvs. preferat?
– Nu poţi să nu aminteşti de Beethoven sau Mozart, Enes-
cu sau Chopin... Dar şi de genialul estonian Arvo Part, de „Spie-
gel im spiegel” a lui. Mereu mă cheamă spre el jazzul, univers
muzical infinit. Am scris despre el, inclusiv poeme. Am tradus
şi poemele inspirate de jazz ale avangardistului Valentin
Parnah. Ascult şi muzica de estradă, în special cea italiană şi
franceză, plus ceva latinoamericană. Retro românească. Uneori,
dar mai rar, muzica populară (folclor). Dar şi ea, fireşte.

124
 Însă cine poate mărturisi, aminti cât de cât echitabil oma-
giul său pe care ar vrea să-l aducă atâtor şi atâtor mari compo-
zitori ai lumii?!
– Ce citiţi acum cu plăcere? Ce scrieţi acum cu plăcere?
– Lecturile sunt diverse şi relativ multe. Cărţi tradiţionale,
de hârtie, cărora, astăzi, li se adaugă şi „suratele” lor audio, ca-
re îţi înlesneşte deloc uşoara muncă a unei lecturi atente, crea-
toare. Și într-un domeniu/ compartiment şi în celălalt de lectu-
ră (ca formă), sunt în momentul unor relecturi, la fel de capti-
vante şi antrenante, de parcă acele cărţi le-aş citi pentru prima
oară. Din prozatori (audio): Dostoievski, Cehov, Viktor Erofeev,
Kobo Abe. Poezie (aici, numai varianta cărţii paper): Fernando
Pessoa (în româneşte, dar şi în ruseşte), poezia contemporană
americană (am la îndemână câteva antologii), poezia franceză
şi italiană şi, bineînţeles, avangarda, poezia rusă în general.
Eseu – Marcel Raymond, „De la Baudelaire la suprarealism”,
Hans Robert Jauss, „Experienţa estetică şi hermeneutica litera-
ră”. Plus Umberto Eco, inclusiv a treia sau a patra recitire a
„Operei deschise”. Apoi ţin să mai adaug că, azi, prin minunea
internetului, care ne deschide atâtea posibilităţi de informare
şi instruire, găsesc şi vizionez multe filme excelente, care au la
bază opere literare celebre din întreaga lume. Cititorul şi cine-
filul din mine se împacă de minune, colaborează.
În ce priveşte ce scriu cu plăcere... Sunt un scriitor liber
profesionist şi nu scriu decât din plăcere, ceea ce-mi creează
plăcere. Permanent, rămân în fidelă legătură cu poezia. Aş dori
să revin la volumul de proză abandonat, din motivul că unele
fericite întâmplări editoriale m-au solicitat pe mai mult timp
pentru redactarea finală a unor cărţi sau antologii, care au apă-
rut sau sunt pe cale să apară. Scrise în anii trecuţi, ele şi-au aş-
teptat, răbdător, momentul apariţiei pe lume, moment care,
iată, a venit. Duc spre final fantastica „Panoramă a poeziei
avangardei ruse”, care cuprinde peste 200 de autori şi ar trebui
să apară în patru volume sau, dacă editorul e ambiţios, în unul
singur, monumental.

125
 – Spuneţi-mi, vă rog, un loc în Chişinău pe care îl iubiţi mult.
Un trotuar, o stradă, un gang de casă etc.
– În primul rând, de ani şi ani, aproape zilnic, eu fac
o plimbare de circa cinci kilometri, având ca traseu străzile
Sadoveanu (pe care locuiesc), Alecu Russo, bulevardul Mircea
cel Bătrân, cu biblioteca „Transilvania”, unde circa două dece-
nii am ţinut cenaclul literar-artistic „Perpetuum”, strada Igor
Vieru, amonte, casa.
Despre alt spaţiu îndrăgit din Chişinău am mai vorbit.
În tinereţe, era, indiscutabil, lacul de la Valea Morilor, pe atunci
numit al comsomoliştilor. De mult nu am mai fost pe acolo.
Azi însă, aş aminti de un tetragon, în cuprinsul căruia se află,
concentrată, cea mai mare parte a culturii, arhitecturii (demnă
de atenţie), frumuseţii parcurilor, etcetera. S-o începem de la
intersecţia străzilor Bucureşti şi Creangă, coborând spre bule-
vardul Ștefan cel Mare, până la strada Alexandru cel Bun, apoi,
în lungul acesteia, până la strada Maria Cebotari şi, iar în sus, –
până la strada Bucureşti. În acest spaţiu se află câteva teatre
dramatice, biblioteci, printre care – cea naţională şi cea munici-
pală, o universitate, Sala cu Orgă, Teatrul de Operă şi Balet, mo-
numentul lui Ștefan cel Mare, Piaţa Marii Adunări Naţionale,
palate, Aleea Clasicilor, câteva biserici, muzee şi multe altele.
Chişinăul merită dragostea noastră.
– Credeţi că într-o zi Moldova se va uni definitiv cu Ro-
mânia?
– Din câte înţeleg eu, astăzi, statul naţional îşi modifică
aspectele sale, şi structurale, şi spirituale. Mă gândesc la glo-
balizare, la internaţionalizarea inevitabile. În cadrul Uniunii
Europene, România şi Bulgaria sunt deja altfel de Românie şi
Bulgarie, faţă de cele de până la intrarea lor în această comu-
niune de state. Ele au „cedat” ceva din rigorile statului emi-
namente românesc sau bulgăresc, primind altceva, care le
face, ca state, mai deschise către lume, mai românesceurope-
ienesc, bulgăresceuropeienesc. Astfel, fiind, în fond, aceeaşi
naţiune, aripile româneşti de pe o parte şi cealaltă a râului

126
Prut, în Europa Unită, vor trebui să bată în acelaşi ritm, con-
comitent înălţându-se cu celelalte păsări-state, păsări-patrii,
respectând legităţile stolului. Plus că, sub aspect spiritual, in-
clusiv literar, între România şi Moldova s-a reconstituit deja
acelaşi spaţiu entropic, bazat pe istorie, tradiţie, dar şi pe con-
temporaneitate. E o simbioză în deplină concordanţă cu suflul
şi pulsul general-european.
Ognian STAMBOLIEV
Revista Vatra veche,
nr. 2, 2016

127
 Scriitorul este construcția operei sale,
precum și opera este construcția
scriitorului

– Domnule Leo Butnaru, aţi început anul cu bine: de Ziua

Naţională a Culturii veţi primi Premiul Ministerului Culturii
al Republicii Moldova pentru volumul „Lista basarabeană.
Copil la ruşi” (Ed. „Cartea Românească”). Vă felicit din toată
inima!
– Aşa e. Hermes-heraldul – şi al culturii, al literaturii –,
mi-a adus această veste care, bineînţeles, nu mă poate lăsa rece
în această iarnă atât de blândă, de călduroasă. Mulţumesc pen-
tru felicitări.
– Cine au fost, dacă ştiţi, membrii juriului din acest an?
– Mai întâi, e de remarcat că premiile anuale ale Ministe-
rului Culturii se acordă în mai multe domenii: literatură, teatru,
muzică, cinematografie, coregrafie, arte plastice, restaurare şi
conservare de patrimoniu cultural şi muzeografie. Premiile
poartă numele unor ilustre personalităţi ale istoriei şi artelor
româneşti, respectiv Constantin Stere, Valeriu Cupcea, Gavriil
Musicescu, Emil Loteanu, Spiridon Mocanu, Mihai Grecu, Ștefan
Ciobanu, Gheorghe Cincilei. Premiile sunt acordate în urma vo-
turilor membrilor Colegiului Ministerului Culturii, Colegiu care
are un mandat pentru patru ani, în componenţa căruia intră şi
preşedinţii uniunilor de creaţie.
– Pentru cei care doresc să citească această carte, ce în-
seamnă... lista basarabeană?

128
 – Să răspund chiar cu un pasaj din această carte. Iertare,
e ceva mai amplu, însă cred că sunt lucruri demne de a fi reţi-
nute, de a nu fi uitate. Este vorba despre deportările masive ale
populaţiei din stânga Prutului, pe care le-a făcut regimul bolşe-
vic-stalinist în iunie 1941:
„Sufocantele vagoane de animale în care erau înghesuiţi,
ucigător, zeci şi zeci de persoane, înclin să cred că aduceau deja
cu anticamerele camerelor de gazare! Iar pentru a readuce la
tribunalul istoriei aceste ferocităţi nu ar fi cazul să se implice
cineva dintre celebrii regizori de la Hollywood sau «Mosfilm»?
Pentru că, domnilor, în acele vagoane pentru vite au fost umi-
liţi, au fost nimiciţi şi zeci de mii de conaţionali de-ai celora ca-
re, neintrând în Lista lui Schindler, ar trebui să figureze în «Lis-
ta din iunie 1941, Basarabia»! Vă asigur, la cele 7 Premii Oscar
(dacă nu e cumva trivial doar să şi... amintim de aşa ceva... de
recompensă, adică... pentru că, totuşi, se tot aminteşte...) pe ca-
re le-a luat filmul marelui regizor Steven Spielberg, Lista basa-
rabeană ar putea spori numărul supremelor distincţii...
Aşadar (aşa... dar, Doamne!) unde e marele regizor al «Lis-
tei din iunie 1941»?! Să-şi treacă privirea peste posibilul scena-
riu din care eu, cititor înfrigurat, cutremurat, oripilat, îmi per-
mit să-i atrag atenţia la unele scene de neimaginat, însă care
avuseseră loc, aievea, în acel vagon, destinat transportului de
animale – unul dintre miile de mii de vagoane în care era batjo-
corit omul, creaţie divină...”
– În cât timp aţi scris cartea?
– Chiar dacă suntem în economie de piaţă, în ce priveşte
scrierea unei cărţi, cel puţin la noi, nu se leagă de conceptul:
timpul înseamnă bani. Iar în cazul acestei cărţi, în special a com-
ponentei ei, romanul memorialistic „Copil la ruşi”, noţiunea
cronologică este indefinită, deoarece el este despre propria mea
copilărie. Prin urmare, aş putea spune că, mai întâi, naraţiunea
pur şi simplu a fost trăită aievea cândva, apoi invocată în amin-
tiri, ba chiar, nu o dată, şi... visată. În ce priveşte procesul tehnic,
să zic aşa, al scrisului propriu-zis, mi-a luat cam jumătate de an,

129
însă cu reveniri ulterioare, completări, precizări etc. Însă, iniţial,
nu scrisesem decât 4-5 pagini de text, pe care le-am publicat în
revista „Sud-Est”, după care colegul, prozatorul Serafim Saka,
spunându-mi că i-a plăcut, mă întreabă dacă public continua-
rea. La care eu strâng din umeri: „Dar nu am o continuare...” În-
să m-am oprit la timp, fără să mai zic: „Atâta e...”, pentru că,
brusc, mai întâi în subconştient, probabil, apoi şi în deplină con-
ştientizare, mi-am dat seama că, într-adevăr, acel subiect liri-
co-memorialistic ar putea să aibă continuare. M-a stimulat
„în realizarea practică” a acelei revelaţii ad hoc şi opiniile cole-
gului Arcadie Suceveanu, care mi-a vorbit despre ce citise în
„Sud-Est”, presupunând şi el că aş avea continuarea naraţiunii.
Încât, neamânat, am început... să mă redau mie-mi, fascinat, ui-
mit de câte păstrase şi ce păstrase memoria mea din realitatea,
poezia şi basmul copilăriei, petrecută în comuna natală Negu-
reni, pe malurile râului Răut (Ozana mea!), care mi-a fost/ i-a
fost un adevărat leagăn şi undă de... creştere, înţelegere, dume-
rire etc. Astfel că, peste vreun an, am început să public, în foile-
ton, romanul memorialistic „Copil la ruşi”.
Însă volumul mai cuprinde şi trei subiecte de o structură
eseistică, în care, însă, de asemenea e prezent filonul autobio-
grafic: „Românii şi enciclopedia sufletului rus”, „Lista basara-
beană”, „Gombrowicz: idei şi pentru realitatea românească”,
texte nedelimitate de literatură, stil, metaforă, mod de a crea/
regiza beletristic în comunicare feed back cu tine însuţi. Este
spunerea de sine ce întruneşti şi tezaurizează experienţele şi
darurile oferite de copilărie, apoi maturitate în panoramă prin
care trec senzorii literari, ai lucidităţii sau subliminalului; pa-
noramă creatoare/ re-creatoare prin recursul la infinita diver-
sitate de opţiuni, subiecte, întâmplări, „proiecte” pe care nu
numai ţi le (re)propune copilăria şi juneţea, ci o parte a cărora
„le-au (şi) realizat” ele însele – prin şansa, norocul de a fi fost,
de a-ţi fi fost date ţie, predestinat, ca destin, ca existenţă sub-
cerească.
– Pentru că vorbim despre realizări, cum a fost anul 2013?

130
 – Douăsprezece luni cu vectori în dublă orientare, să zic
aşa. Ba nu, chiar în triplă orientare. Pentru că este vorba de
cărţile mele la prima ediţie, apoi de volumele-retro, adică anto-
logii care au inserat texte din ediţiile publicate pe parcursul a
câtorva decenii şi, în fine, cărţile traduse. Primul vector indică
spre „Lista basarabeană. Copil la ruşi” şi „Dincolo de suprafaţă”
(aceasta, o carte de eseuri şi corespondenţă), antologiile
(la prima ediţie) „Interviuri din secolele XX-XXI”, „Traduceri
din secolele XX-XXI”, editate, respectiv, la Bucureşti, Chişinău
şi Iaşi. Apoi vin două cărţi cu caracter... intermediar, care se re-
feră în egală măsură la trecutul şi la prezentul creaţiei celui ca-
re vă răspunde. Este vorba de volumele de poeme „Noyau” şi
„Строго необходимое/ Ин зарури ишгърият” („Strictul ne-
cesar”), apărute, primul, la editura „Poètes à vos plumes”, Paris
(în traducerea Lindei Bastide, Elisabetei Bogăţan şi a lui Geor-
ge Astaloş) şi la Kazan-Tatarstan, al doilea, acesta în ediţie bi-
lingvă ruso-tătară.
Am publicat şi două antologii cu textele anilor trecuţi:
„Proze din secolul XX-XXI” şi „Eseuri din secolele XX-XXI”. Dar
şi cărţile de poeme ale doi autori ruşi: cea a celebrei Marina
Țvetaeva, „Cortina sfâşiată” (Bucureşti), şi „Soarele cartofilor”
(Iaşi), semnată de un autor contemporan, Aleksandr Veprev.
Adică, anul 2013 a focalizat în destinul meu de scriitor şi
ideile, metaforele, dar şi timpurile. Dar şi... meridianele, orizon-
turile transfrontaliere. Mulţumesc ocrotitorilor scriitorului ro-
mân, unul dintre care, cândva, îl definisem astfel:
„Sfinte Terapont reazem al/ poeţilor români din Terra-
pont-euxină/ pari a fi unica sanctitate ce ştie că poezia/ este
zona de tropice a acestor suflete care/ rând pe rând nu cred să
înveţe a muri vreodată/ zona abundenţelor de tot felul – cu/
jungle de semnificaţii cu/ îndoieli luxuriante/ uneori dadaiste
şi/ lianele disperărilor din care maimuţe clinice/ covrigesc
ştreanguri/ arătându-ni-le cu subînţelesuri. Dar/ poeţii rezistă
tentaţiilor macabre/ unii dintre ei – o ştii prea bine/ Bunule
Sfinte Terapont – chiar/ din unealta supliciului bahic şi-au fă-
cut/ pahar pentru candelă/ reîntorcându-se la psalmii poeziei
131
care/ în egală măsură merg spre zeu şi/ spre om efemer –
acesta/ stârpitor de singurătate prin harul ctitoritului/ oare-
cum mai norocos decât zeii noştri de tranziţie la/ ei înşişi/ ne-
preocupaţi de evoluţie ci de/ statornicie cică preocupaţi drept
clişeu multiplicat la/ xeroxul albastru al Cerului. Auzi-mi ruga/
şi iartă-mă pre mine maculatul că/ te-am decretat Sfinte drept
părinte proteguitor al/ merituoasei dar nedreptăţitei Poezii
Române în care/ îndrăznesc să cred că se află şi inima mea
cum/ în mijlocul unei uriaşe rodii una din seminţe se află în-
tre/ două elipse împurpurate... însângerate...” (1996).
– În titlurile mai multe antologii e prezent tandemul „seco-
lele XX-XXI”.
– De netăinuit. Mai înainte am publicat „Poeme din secole-
le XX-XXI”. Ar fi propria-mi serie de autor ajuns la vârsta şi ex-
perienţa... antologărilor masive. E un bilanţ de etapă, să zicem.
După care sper să urmeze noi perspective, cel puţin la fel de
ademenitoare şi de generoase.
– Fiind implicaţi în interviu, e firesc să vă întreb: cine vă
sunt interlocutorii din antologia „Interviuri din secolele
XX-XXI”?
– Interlocutorii?... Doar câteva zeci de ziarişti sau colegi
care, pe durata a exact trei decenii, m-au întrebat ei pe mine.
Eu sunt cel care am răspuns, care răspund. Pentru că am con-
siderat de datoria mea să nu o fac pe mofturosul, când mi se
pun nişte întrebări, şi să răspund la ele. Odată ce eu, pe parcur-
sul foarte multor ani, am tot ispitit lumea, am întrebat zeci de
personalităţi, din această comunicare alegându-mă cu cinci
cărţi de dialoguri/ interviuri, era firesc să-mi întorc, onest, da-
toria.
– Ce aţi putea spune despre cele cinci cărţi de interviuri/ di-
aloguri pe care le-aţi publicat?
– Sper să reiasă răspunsul chiar din titlurile lor: „Răspuns
şi răspundere” (1989), „Spunerea de sine” (1994), „Prezenţa
celuilalt” (1997), „Micşorarea distanţei” (2004), „Răspund, deci
132
exist” (2008). Mai spunând doar atât: îmi consider încheiată
cariera mea de intervievator.
–... după ce aţi dialogat cu atâtea personalităţi...
– Dumnezeu mi-a scos în cale multe nume importante ale
culturii şi literaturii, care s-au arătat înţelegătoare cu solicita-
rea mea de a-mi răspunde. În aceste volume se regăsesc confe-
siunile celor mai importanţi scriitori români din stânga Prutu-
lui, dar şi ale lui Marin Sorescu, Fănuş Neagu, Dumitru Radu
Popescu, Andrei Pleşu, Aurel Rău, Dimitrie Vatamaniuc, Gheor-
ghe Tomozei, Mircea Tomuş, Petre Stoica, Laurenţiu Ulici, Mir-
cea Nedelciu, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Ana Blandiana,
Nicolae Breban, Mircea Ciobanu, Mircea Martin, Ioanid Roma-
nescu, Eugen Simion, Dorin Tudoran, Eugen Uricaru, Alexan-
dru Balaci, Ioan Moldovan, Mircea Petean, Sorin Alexandrescu,
Matei Călinescu, Gheorghe Crăciun, Barbu Cioculescu, Gabriel
Dimisianu, Paul Goma, Gheorghe Grigurcu, Ion Horea, Marin
Mincu, Octavian Paler, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu,
Mircea Sântimbreanu, Radu G. Țeposu etc., etc.
– Impresionantă galerie!
– Din păcate, în ea şi cu chipuri, cu ilustre spirite care, în-
tre timp, peste timpuri, s-au călătorit în stele. Mă gândesc
la un volum antologic, intitulat „Voci din câmpiile Elizee”,
pentru care am ales de motto următoarele mele versuri:
„fluturele se aşază/ pe orizontala crucii/ acoperind cifre-
le/ anului morţii...” Carte în care să readuc mărturisirile
celor trecuţi peste apele Styxului...
– Am remarcat că, pe blogul dvs., postaţi, în foileton, jurna-
lul scris de-a lungul anilor. Dacă ne gândim că deja aţi pu-
blicat două volume din jurnalul începuturilor, „Student
pe timpul rinocerilor” şi „Perimetrul cuştii”, putem vorbi de
o coerenţă, de o continuitate în scrisul diaristic al lui Leo
Butnaru, nu?

133
 – În vara anului 2012, cât a ţinut ea, am trecut în variantă
electronică jurnalul de pe o durată destul de întinsă, din 1980
până pe la sfârşitul anului 2002, când m-am decis să încerc mi-
nunea computerului. Iar cele vreo douăsprezece caiete volu-
minoase aş dori, la un moment dat, să le depun la Muzeele Lite-
raturii Române, cel din Chişinău şi cel din Bucureşti. De câţiva
ani, public în presă secvenţe din jurnal, pe care, precum ai re-
marcat, le inserez apoi pe blog sau Facebook.
În (foarte) mare, am respectat protocolul textului în ade-
vărul mesajului şi doar în anumite (puţine) locuri am interve-
nit uşor, pentru coerenţă şi cursivitate stilistică, dar refuzând
tentaţia abaterilor „profitabile” din albia originalului din tim-
pul în care a fost scris.
Cred că sunt pagini de mai larg interes, eu unul găsind că
multe din ele dovedesc că, de fapt, eu nu am scris un ego-text,
o literatură sau o diaristică a auto-subiectului. (E bine să ai gri-
jă să nu cazi, în jurnal, în narcisism autoscopic.) Apar în ele
mulţi colegi, personaje de pe ambele maluri ale Prutului. Apare
însăşi istoria. Cultura, literatura. Dar şi geografia românească.
Lectura de jurnal „intim” (totdeauna şi în cazul autorilor
ce s-au dat mari discreţi acest „intim” trebuie luat între ghili-
mele) e parcă un fel de spionaj... autorizat, o privire (şi ea auto-
rizată) prin „gaura cheii” în sufletul mărturisitorului. E o in-
stanţă de judecată fără dare de sentinţă.
Însă pe lângă jurnalul „ordonat, metodic (scris)”, am bine-
înţeles şi blocnotesuri, multe, cu notaţii fugare şi fruste, pe alo-
curi însă şi cu pasaje cu aplicaţie literară propriu-zisă – versuri
disparate, scurte dialoguri pentru eventualele proze, notaţii de
apreciere a scrisului altor colegi, trăsături de portret ale unora
dintre aceştia.
– Paralel cu jurnalul „intim”, scrieţi şi jurnale de călătorii.
– Multe dintre acestea le-am inserat în volumul „Drumuri
cu şi fără hieroglife”, ce are şi un subtitlu: „Jurnale (Yes-eu) de
călătorie, 1989-2011”, apărut la „Fundaţia Culturală Poezia” din
Iaşi. Între timp, mi s-a întâmplat să scriu şi altele, unele dintre

134
care le-am publicat sau le public în presă. Ele ar fi expresia bu-
nei înţelegeri (şi... colaborări) dintre scriitorul şi jurnalistul Leo
Butnaru.
– Atât romanul memorialistic „Copil la ruşi”, cât şi jurnale-
le pe care le publicaţi, dovedesc că în cazul lui Leo Butnaru
biograficul intră... abundent în scrisul său. V-aţi gândit la
o explicaţie a acestei interacţiuni?
– Da, e mult (şi „captivant”) spaţiu de mediaţie între bio-
grafie şi textul artistic... Deoarece, ca persoană istorică, adică
(şi) fizică, scriitorul este, precum toţi ceilalţi oameni, cel din ac-
tele civile, din cronologiile timpului său, în care a studiat, a
scris, a publicat, a ieşit – dacă a! – la pensie, a... Dar, ca persona-
litate, scriitorul este construcţia operei sale, precum şi opera sa
este construcţia lui, a scriitorului. Este o mutualitate de edifica-
re şi autoedificare, de construire (formare) a ceva care, la rân-
du-i, te construieşte (te formează) pe tine. Personalitatea şi
opera ei nu ţin de o interpretare biografistă, ci de una, mai
mult sau mai puţin, intimistă. Scriitorul nu este, cum s-a mai
spus, o „fiinţă-de-hârtie”, ci fiinţa – din hârtie, din hârtii (cărţi,
biblioteci), dar, bineînţeles, fiinţa-personalitatea (dacă a ajuns
aşa ceva) din... spirit – de cititor, critic literar; în genere, fiinţa
din memoria cultural-istorică a neamului său. „Corpul” perso-
nalităţii sale e, de fapt, spiritul/ suflul corpului propriei sale
opere. Biografia de creaţie (nu cea de... vegetaţie, de simplă
existenţă ca om) este în (inter)dependenţă cu/ de imprevizibi-
litatea, poate că fascinaţia desfăşurării, înfăţişării, afirmării
operei sale. Viaţa intimităţii (spiritualităţii) sale este modelată
şi de opera sa. Zic „şi de”, pentru că în afara operei sale se în-
tâmplă evenimente spirituale care nu intră în operă, dar care
rămân a-i modela scriitorului personalitatea. Și nici nu este
obligatoriu ca sursele care alimentează opera scriitorului şi
personalitatea acestuia să se fileze „direct” din viaţa cotidiană,
socială, din biografia lui obişnuită, terestră, – astea, în cazul
mai multor personalităţi, putând fi de-a dreptul sărace în
evenimente, sau abundente în „evenimente”... insignifiante,

135
ele ţinând de un schematism clişeistic, de anodin, comun.
În timp (şi... peste timpuri) ce opera sa, a scriitorului ca perso-
nalitate, poate fi captivantă, densă-intensă, fertilă în semnifica-
ţii, emoţii, cugetări, poezie, filosofie etc. Aici este tocmai vorba
de lumea din interiorul personalităţii sau de lumile pe care,
prin opera sa, le poate inventa, edifica, propune Personalitatea
Scrisului. Calea spre propriul chip şi propria valoare de creator
nu e nicidecum la suprafaţă, ci înăuntru, şi nu ţine de materi-
al-carne, ci de simbolic, metaforă şi... anaforă artistică. Numai
acolo, dincolo de lumea exterioară, poţi ajunge şi tu la ceea ce
conştientiza Nietzsche, când menţiona, într-o scrisoare din
1882: „Am atins un punct în care trăiesc cum gândesc.” Adică
tu, scriitorul, acolo, în lumea intimităţii şi firii tale, atingi punc-
tul în care trăieşti precum... ticluieşti! – iertat fie acest sinonim
„de jos”, oarecum, pentru ceea ce ar însemna: scrii, creezi, in-
ventezi, idealizezi...
Da, e mult (şi „captivant”) spaţiu de mediaţie între biogra-
fie şi textul artistic... Chiar în imposibilitatea realizării unor sin-
teze comparative cât de cât obiective între – pe de o parte –
conţinutul (şi frământul) terestru al(e) vieţii personalităţii cre-
atoare şi conţinutul ei simbolic, să zicem, iar când simbolul
ajunge „la strâmtoare” – dezlănţuind zborul metaforic al suges-
tivităţii, străduindu-te, totuşi, să „te ţii” de succesiunea, evolu-
ţia, avatarurile, culmile şi disperările operelor respectivei per-
sonalităţi, iar – pe de altă parte, ce pot fi şi – plurale (reale şi
ireale) alte părţi – diferitele perspective şi retrospective de in-
terpretare ale textelor, probate istoric, dar mai ales –valoric-
transtemporal.
– Prin ce faceţi, dar şi prin pledoariile pe care le aveţi referi-
toare la artă, sunteţi un autor care îşi ia menirea în serios.
Într-un mod clasic, să zic, chiar dacă aveţi un travaliu preg-
nant în valorificarea literaturii avangardei, în special a ce-
lei ruse şi ucrainene. Pornind de la seriozitatea actului
scriitoricesc, cum vedeţi, pe de altă parte, parcă minimali-
zarea lui de tot mai mulţi autori?

136
 – Eu unul consider că minimalismul, acceptat cu atâta
uşurinţă de lumea care nu mai e predispusă la efort în creaţia
artistică, dar nici la efort în receptarea artei „grele”, nu înseam-
nă decât absenţa stilului, acesta presupunând crearea unui
limbaj „străin” în limba în care scrii (ca să ne amintim de „Abe-
cedarul” lui Deleuze); adică, înseamnă crearea altor posibilităţi
de manifestare lingvistică în timp ce creezi (scrii). Este creaţie
în timpul creaţiei, concomitenţa a două aspecte ale izvodirii ar-
tistice. Prin urmare, în minimalismul care înseamnă absenţa
stilului, lipseşte crearea de noi structuri lingvistice în tentativa
minimalistului de a forma artisticeşte. Minimalismul în poezie,
să zicem, de regulă se rezumă la oralitate, la discursul brut al
străzii, prin care autorul intenţionează „să creeze”. Uneori, în
urma unor potriviri cât de cât ingenioase de oralitate, de dis-
curs brut, vreun autor chiar reuşeşte să dea senzaţia unui anu-
mit grad de creativitate. Dar – de puţină sau de foarte puţină
creativitate/ creaţie. Minimalismul este amestecul de perle,
foarte puţine, cu foarte multe... căcăreze. Neghină ce prevalea-
ză net asupra infimei cantităţi de grâu. Pleavă prin care e greu
să descoperi rarele boabe pentru pâine. Plus că acest manie-
rism la voia întâmplării a ajuns să fie refugiul multor neche-
maţi, multor nedotaţi cu har creator. Dar, ca şi în democraţie
pe plan social, mulţimea nechemaţilor covârşeşte la scrutin,
astfel că minimalismul, derizoriul este crezut, cel puţin la un
anumit moment, poate chiar cel al prezentului, fruncea artei.
E o eroare. Dar fără democraţie nu se poate nici în literatură,
în artă în general. Este ca şi inutil să încerci să dai ripostă – mi-
nimalizatorii sunt tot mai mulţi, parcă solidari între ei. Parcă
solidari... – până la momentul în care din gloata lor se vor des-
prinde autorii cu adevărat talentaţi, în stare să abordeze stilul,
ba chiar să-şi creeze un stil personal. Pentru că în minimalism
aproape că nu există personalizare – toţi actanţii seamănă
crunt, iremediabil între ei ca scriitură, ca oralitate, ca relatare
jurnalistică primară pe care vor să o dea drept artă.
Mie unuia o pledoarie pentru reîntoarcere la arta autenti-
că, la stil mi se par până şi celebrele entimeme din „Ecleziast”.
137
Spre exemplu, acestea: „...un timp pentru a ucide şi un timp
pentru a vindeca; un timp pentru a dărâma şi un timp pentru a
zidi (...) un timp pentru a rupe şi un timp pentru a coase; un
timp pentru a tăcea şi un timp pentru a vorbi” (3/3;7). Aici, a
vorbi – ca sinonimie a pledoariei pentru creaţia adevărată,
pentru arta la nivel maxim.
– Ce pregăteşte scriitorul Leo Butnaru pentru viitorul
apropiat? Sunteţi cunoscut ca un autor extrem de „disci-
plinat” şi, cu siguranţă, deja v-au venit noi idei de cărţi
şi proiecte personale.
– Nu voi da titluri de cărţi, deşi le am, atât în fişierele –
„manuscrisele” electronice, cât şi în edituri, pe unele dintre ele
criza şi strâmtorile financiare trecându-le din anul 2013
în 2014. Sper ca lucrurile să se întâmple în acelaşi mod de ori-
entare şi acţiune a vectorilor, precum vă spuneam într-un răs-
puns precedent. Și tot aşa, la Chişinău, Bucureşti, Iaşi şi, poate,
dacă dă Cel de Sus sau Sfântul Terapont, proteguitorul scrisului
românesc, vreo carte ar putea să-mi apară şi peste hotare,
în altă ţară, în altă limbă. Știu doar că ea este tradusă şi îşi aş-
teaptă şansa editorială.
– Vă mulţumesc.
Angela BACIU
Revista Spaţii culturale,
nr. 32, 2014

138
 Lectură, cititor, carte

– Există o seducţie a lecturii? Din ce ingrediente e alcătu-

ită aceasta?
– Bineînţeles că există. Deoarece cunoaşterea prin lectură
are seducţia ei. Plăcerea lecturii ca divertisment sau amuza-
ment este şi ea nelipsită de seducţie. Unii cititori pasionaţi (pa-
siunea e rudă cu seducţia) simt necesitatea lecturii ca pe o do-
rinţă irezistibilă. Da, lectura atrage, captează, ca să dau două
dintre sinonimele, „mai pe înţeles”, ale seducţiei.
– Dincolo de amprenta sa bovarică, de donquijotismul pe ca-
re îl generează, are lectura capacitatea de a schimba lumea?
– Dar scrisul poate schimba lumea? Dacă admitem că da,
apoi scrisul poate face această modificare doar dacă ajunge...
lectură; dacă e cunoscut şi „aplicat practic”, ca idee, ca „pro-
iect”, de mai multă lume. Se spune că unele revoluţii au fost de-
clanşate de diferite tratate socio-politice, de declaraţii, adre-
sări, ba, poate, şi de poezie, de melodii, cum ar fi „Marseilleza”.
Dar şi de „Capitalul” lui Marx. Ei bine, pentru ca toate astea să fi
putut ajunge să impulsioneze mişcări sociale, ele trebuiau să
devină mai întâi lectură şi după – apăsare pe trăgaciul armei,
nu? Dar parcă operele anticilor, tratatele lor de filosofie nu au
schimbat mentalităţile, iar acestea – lumea? Apoi, nu în ultimul
rând, să ne gândim la „Biblie” ca lectură... A schimbat multe
în lume...
Lectura intră sine qua non în procesul de educaţie a omu-
lui, a lumii, deci şi de schimbarea a unităţii, dar şi a colectivită-
ţii (lumii).

139
 Ce ne împiedică să credem că lectura, ca studiu, dar şi ca
„plăcută zăbavă”, nu face parte intrinsecă din condiţiile unei
vieţi normale, civilizate, plenare, dacă vreţi, a omului şi societă-
ţii? Nu cred că azi poate fi luată în seamă o societate, un stat,
o ţară în care interesul pentru lectură ar cădea sub cota mini-
mă de atenţie.
Lectura formează inteligenţa, cultura, civilizaţia, în acelaşi
timp fiind parte componentă importantă, poate că chiar de ba-
ză, a acestei trinităţi. Lectura ne formează sentimentul frumu-
seţii vieţii, sentimentul estetic. Dar şi simţul responsabilităţii,
în genere a bunei ţinute cetăţeneşti, a bunei conduite umane.
Lectura ţine de tonusul vital (în amplitudinea om – lume),
de buna şi nobila calitate a acestuia. Ea este fluidul care circulă
între şi leagă absolut toate, cred, componentele vieţii umane,
sociale, la nivel global, interstatal.
Lectura este un mijloc, dar şi un instrument de reglare
a unor obiective ale vieţii omului, profesionale, culturale; deci
şi a vieţii lumii. Ea înseamnă calea spre competenţă.
Lectura ţine de fluxurile comunicative, implicite sau direc-
te, nu doar dintre cititor şi scriitor, ci dintre mai mulţi oameni,
contribuind la comuniunea spirituală a acestora.
Apoi lectura permanentă, ca o ştafetă predată între gene-
raţii, duce la modificarea canoanelor, a gustului elevat, educat,
mereu evolutiv spre un mai mare rafinament.
Pentru un om obişnuit, lectura trebuie să intre în esenţa
existenţei sale. Ceea ce e sub nivelul obişnuitului (aici cu sensul
de normal) e deplorabil, plicticos şi agresiv.
– Care este, în opinia dvs., portretul cititorului ideal? Ce cali-
tăţi trebuie să posede acesta: inteligenţă, sensibilitate, tan-
dreţe, pasiune, fidelitate? Criticul, ca cititor profesionist,
se încadrează în datele acestui model?
– E de presupus că deloc puţini cititori obişnuiţi au în min-
tea lor modelul cititorului ideal, care ar vrea să ajungă, în par-
te, şi ei, cititorii obişnuiţi. Fiecare îşi imaginează în felul său ce
calităţi trebuie să posede acest confrate ideal, însă unul dintre

140
criterii ar fi ca şi comun în năzuinţele obişnuiţilor: cititorul ide-
al ar fi acela, care reuşeşte să ia, să extragă folosul maxim posi-
bil din lectură. În genere, cititorul obişnuit e unul empiric, iar
cititorul ideal mai că ar ţine de conceptual. Cititorul ideal ar fi
parcă un analog al autorului; un analog multiplicat al autorilor
din stirpea celor mari, necesari, „eficienţi”, pe care îi citeşte, fi-
ind, ca şi aceştia, purtătorul concepţiilor, esenţelor nemuritoa-
relor, binefăcătoarelor, „idealelor” lor opere. Ar fi un interlocu-
tor al autorilor, discutând cu aceştia de la egal la egal. Cititorul
ideal e, s-ar spune, coautorul cărţilor importante, prin înţelege-
rea, „descifrarea” şi popularizarea lor.
Ca simbol al eficienţei cu care se poate alege omul în urma
lecturilor, cititorul ideal ar fi un obiect de studiu al sociologiei,
culturologiei şi antropologiei culturii. El este coautorul opere-
lor altora, dar şi autorul propriei edificări, creatorul unor con-
cepţii unice care îl ajută să extragă mult mai mult din ceea ce
confratele său obişnuit se alege cu ce dă Dumnezeu.
Dar nu cred că cititorul ideal e cel care, în socialism, era
conceput ca identificare perfectă cu eroii ideali din cărţi; ba
chiar dorind să substituie unul sau alt personaj literar „ideal”,
pentru a transforma însăşi viaţa în literatură. Pur şi simplu, ci-
titorul bun, foarte bun (unul ideal probabil nici nu există) e cel
care ştie „să includă” literatura/ lectura în propria viaţă, mode-
lând-o în conformitate cu idealuri mai speciale decât cele ale
omului comun, „fără însuşiri”, cum ar fi zis Robert Musil. Spun
astea, pentru a nu cădea pradă ispitei de a rezuma eseul lui
Umberto Eco „Lector in fabula” care, din câte îmi amintesc,
abordează, implicit, şi problema cititorului ideal. Sau să mer-
gem ceva îndărăt, spre o altă carte a acestui autor, din care
aflăm că „opera deschisă” nu presupune decât o realizare (fina-
lizare) intermediară, de unde şi rolul principal care i se acordă
cititorului; în cazul „operei deschise” acesta, cititorul, fiind
chiar unul exemplar/ „ideal”, care poate depista întreaga diver-
sitate a posibilelor moduri de lectură a operei respective, ne dă
de înţeles Eco, citând un fragment din „Veghea lui Finnegan” a
lui Joyce despre „imaginar-idealul cititor, care suferă din cauza
141
unei ideal-imaginare insomnii”. Probabil, insomnia fiind pro-
vocată şi de dorinţa de a găsi o formulare cât de cât convingă-
toare despre... cititorul ideal pe care încercau să şi-l imagineze,
să-l portretizeze în felul lor şi marii teoreticieni ca Jap Lintvelt
(„cititorul abstract”), Wolfgang Iser („cititorul implicit”), Anto-
ine Compagnon („cititorul conceptual, fenomenologic”) şi, pre-
cum am spus, Umberto Eco. Între toate aceste căutări de defini-
ţii bântuie un ecou al neliniştii ca cercetare, ca dorinţă de eluci-
dare în estetica receptivităţii, care studiază viaţa textului în
timp, modul receptării lui în diverse perioade (epoci), depen-
denţa elucidării lui în dependenţă de situaţiile socioculturale;
estetica dialogului dintre text (autor) şi cititor.
– Au existat, pentru dvs., cărţi formatoare, modelatoare?
Dacă da, care sunt acestea?
– Nu putem şti cu precizie cum ne influenţează/ ne for-
mează o carte sau alta, dar adevărul, în subconştient sau con-
ştient, ne face să presupunem că unele opere scrise au avut o
contribuţie mai mare sau mai mică la constituirea noastră ca
persoană sau personalitate. Înaintea tuturor acestor cărţi bine-
înţeles că stă, cum a şi stat, Abecedarul. În diverse epoci de şco-
larizare, oricum ar fi fost el întocmit, pentru omuleţii intraţi
pentru prima oară într-o clasă de şcoală Abecedarul rămâne
drept documentul (şi poate... monumentul!) identităţii lor de
oameni sadea de peste ani, ajunşi instruiţi. Pentru că Abeceda-
rul, prin consecinţe directe sau implicite, – în pofida erorilor pe
care le-ar fi conţinut, – are d(h)arul să rămână un bun curent,
la zi: scrisul, cititul!
Probabil, în copilărie au lucrat în firea mea, întru modela-
rea predilecţiilor ei de viitor (poezie, literatură), celebrele na-
raţiuni „Căpitan la 15 ani” şi „Copiii căpitanului Grant” de Jules
Verne, dar, mai ales, cartea care mă ţinuse într-o maximă ten-
siune sufletească – romanul (ca şi cum... detectivist) „Prinţ şi
cerşetor” al lui Mark Twain.
De la sine înţeles că primelor mele lecturi li se adăugau
obligatoriu folclorul şi lecţiile de limba română pe care mi le

142
„preda” anonimul filolog al neamului, comuna Negureni şi
negurenenii mei care, dacă mă gândesc mai bine, nu au fost
nici pe o clipă... anonimi! Dar, fireşte, mai adecvat ar fi să spun
că acele prime lecturi veneau în continuarea vorovitului nostru
în familie, pe uliţă, lecţiilor de limbă, folclorului etc., toate lu-
crătoare în taina conştiinţei omului în creştere, în devenire.
Apoi aş îndrăzni să cred că stilul tinereţilor mele s-a orien-
tat, cvasiconştient, spre poezia spaniolului Juan Ramon Jimenes
şi spre cea a lui Paul Celan. Nu i-aş exclude din prim-planul pre-
ferinţelor nici pe Robert Desnos, César Vallejo ori B. Fundoianu.
Iar o anumită „mutaţie” sau, poate, completare a pledoariilor mi
s-a întâmplat după ce am cunoscut modernismul rus, în special
pe avangardistul Velimir Hlebnikov din care, peste ani, am şi
tradus, şi studiile lui Victor Șklovski. Apoi Opera deschisă a lui
Umberto Eco, apărută la Bucureşti în 1969 şi procurată, încă la
librăria „Meridiane” din Chişinău, cu, mă rog, 55 de copeici.
Menţionez cu acribie aceste detalii, pentru că la sfârşitul anului
’69 în capitala Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti a
fost interzise desfacerea cărţii româneşti şi abonarea la presa
din dreapta Prutului. În acea „foarte democratică” URSS, basa-
rabenii fuseseră închişi într-un fel de rezervaţie, precum indie-
nii din preriile americane. Oricum, aiurea, în Țara Sovietelor,
puteai achiziţiona cartea şi presa românească, în RSSM – ba!
Despre unele aspecte ale acelor vremi am depus mărturii
în jurnalul intitulat Student pe timpul rinocerilor.
– Care e raportul optim dintre scriitor şi cititor, dintre lec-
tură şi scriitură?
– Nu e vorbă în vânt sau de dragul vorbei spusa că litera-
tura ar fi o creaţie comună, a autorilor şi cititorilor. Scriitorii
care susţin că ei nu scriu decât pentru ei înşişi sunt cu un picior
dincolo de hatul adevărului. Da, contribuţia unuia şi a celuilalt,
a scriitorului şi a cititorului, la viaţa (activă) a operei sunt dife-
rite ca aport, dar mai important e că fără cititor opera respecti-
vă ca şi cum nu ar exista. Deci, lectura este, concomitent,
creaţie şi punere în circulaţie; creaţie tocmai ca raport şi cola-

143
borare autor propriu-zis – coautor, (măria sa) cititorul.
Aşadar, problema scriitor–cititor este una de referenţiali-
tate versus funcţionalitate. Aici referenţialitatea o iau în sensul
în care o înţelegeau scriitorii de romane în foileton, pentru a
asigura consecutivităţii publicării fragmentelor naraţiunii inte-
resul cititorilor. Adică, autorul ţinea cont de necesitatea/ do-
rinţa cititorului de a recunoaşte în cele povestite referinţe la
viaţa societăţii şi în experienţele sale de viaţă ca membru al
acestei societăţi. Deci, referenţialitatea e printre procedeele
poetologice ale scrisului, care contribuie la determinarea spe-
cificului relaţiilor mutuale dintre autor şi cititor, care „se in-
clud” în textura romanului. De unde, încă din antichitate, dar şi
astăzi, aşa-numitele adresări către cititori, invocarea acestora,
parcă dialogul naratorului cu ei etc., semn că cititorul este luat
drept constructor al obiectului estetic. Formulele de genul „pri-
etene cititor”, „dragă cititorule” ţin de procesul intimizării rela-
ţiilor scriitorului cu cititorii, predispun autorul să creeze chipul
„cititorului cunoscut”, „cititorului înţelegător şi confident”, „ci-
titorului ironic” sau „sensibil”, chiar sentimental etc., în depen-
denţă de suflul naraţiunii.
Astăzi se vorbeşte şi despre pragmatică (parte a semioticii
ce studiază modul în care omul înţelege şi foloseşte semnele),
pentru a se putea cât de cât înţelege şi explica ce se întâmplă în-
tre text şi receptor, în directă legătură cu cele trei domenii din
teoria artei: psihologia creaţiei, compoziţia operei de artă şi –
domeniu mai puţin cercetat – ce primeşte de la opera de artă
cel care intră în contact cu ea, precum s-a discutat mult în este-
tica receptivităţii la hotarul anilor ’60-’70 ai secolului trecut, în
special în Germania. Estetica receptivităţii porneşte de la pre-
miza că opera nu ar fi „un monument literar”, ci o partitură, ca-
re se modifică mereu în rezultatul „întâlnirii” dintre cititor şi
autor. Iar fiecare partitură-text, proză sau poem, nu poate să ai-
bă o singură citire/ înţelegere ideală, unică în corectitudinea ei,
precum nu poate avea o interpretare ideală nici o partitură mu-
zicală. Iar fondatorii esteticii receptivităţii au inversat parcă lo-
curile, pe primul din ele situând cititorul, pe al doilea – autorul,
144
rocadă sugerată (impusă?) de creşterea interactivităţii în co-
municările de masă la hotarele de secole XX-XXI.
În lectura unei opere literare adepţii esteticii receptivităţii
nu s-au oprit la ceea ce s-ar numi interpretarea mai mult sau
mai puţin convingătoare a intenţiilor auctoriale, ci au depistat
în ea un proces de mai multe nivele, care se modifică de la epo-
că la epocă pe durata vieţii cititorului şi chiar în decursul câ-
torva ore, în care este citită o carte sau alta. În elucidarea aces-
tei situaţii, unii exegeţi pornesc de la o comparaţie a literaturii
cu legităţile economice: dacă în economie scopul nostru e de a
aboli principiul socialist al „dictaturii producătorului”, în litera-
tură – abolirea principiului „dictaturii autorului”; dacă în eco-
nomie cumpărătorul este „cel care are mereu dreptate”, în lite-
ratură trebuie să funcţioneze principiul „cititorul e cel care are
totdeauna dreptate”. Deja relaţiile autor-cititor nu mai sunt
privite drept unele dintre magistru şi ucenic, precum se înţele-
gea în filologia clasică, în acelaşi timp ne mai fiind doar relaţii
dintre producător şi consumator: într-un anumit sens, produ-
cător e şi însuşi cititorul, deoarece, după unii exegeţi, el con-
struieşte opera, ordonând-o într-o formă accesibilă înţelegerii
sale. Pentru că opera are o formă pe care i-o oferă autorul, dar
care nu totdeauna poate coincide cu forma pe care i-o oferă ci-
titorul în procesul lecturii şi perceperii ei. Cititorul poate con-
strui arhitectura unei lucrări literare în dependenţă de gradul
său de emoţionalitate, de pregătire estetică. În dependenţă de
„orizontul său de aşteptare”, noţiune propusă de Hans Robert
Jauss, unul din fondatorii esteticii receptivităţii, pentru deter-
minarea relaţiilor dintre autor şi cititor. Orizontul de aşteptare
presupune „un complex de reprezentaţii estetice, socio-politi-
ce, psihologice şi altele, care determină... raportul cititorului fa-
ţă de operă, manifestat prin caracterul acţiunii operei asupra
societăţii şi receptării ei de către aceasta”. Însă nu are un ori-
zont de aşteptare (pe ce se contează în cazul operei abordate)
doar cititorul, orizontul său de aşteptare avându-l şi autorul
care în creaţia sa „include” şi chipul cititorului implicit, strădu-
indu-se să intre cu el în interacţiune. Important e ca cititorul şi
145
autorul să nu fie indiferenţi unul faţă de celălalt, comunicarea
dintre ei ducând şi la apropierea orizonturilor lor de aşteptare.
Tocmai apropierea cât mai mare dintre orizonturile de aştep-
tare în cauză ar şi duce la raportul optim dintre scriitor şi citi-
tor, dintre lectură şi scriitură.
– De ce nu se mai citeşte, acum? De ce ar trebui să se citeas-
că mai mult? Cum am putea să-i readucem pe cititori în bi-
blioteci?
– Ar trebui să facem o concretizare de termeni: de ce nu se
mai citeşte în mod clasic? Pentru că, sigur, azi, acum, se citeşte
mult mai mult decât cândva/ ieri, până la apariţia internetului.
Da, aşa e, cărţile apar în tiraje mici şi foarte mici, dar vedeţi câ-
te adrese cu poezie, proză, filosofie etc., etc., există pe internet.
Și nu doar există, ci chiar demonstrează, prin evidenţă, elec-
tronică şi ea, că sunt accesate, adică – deschise şi – de ce nu am
crede? – chiar citite. Pe timpuri, formularele de cititori în bibli-
otecile tradiţionale nu ar fi demonstrat un astfel de interes
pentru lectură. Da, repet, lectura oarecum „netradiţională”, în
faţa ecranului, nu a cărţii de hârtie.
– Există scriitori nedreptăţiţi de cititori? Există cititori
dezamăgiţi de scriitori?
– Simplu: da. Și una şi cealaltă. Din fericire, însă, în relaţiile
globale şi trans-seculare scriitor-cititor nu domină dezamăgiri-
le, ci bucuriile întâlnirilor, dialogului, însuşirii de carte bună.
– În ce constă puterea cititorului, în raport cu prerogativele
autorului?
– Aici nu există un raport de putere, ca „antagonism”,
ci doar de asociere autor-cititor, confirmând justeţea versului
din „Hora Unirii” a lui Alecsandri: „Unde-s doi puterea creşte...”
E un raport de colaborare şi intercomunicare virtuală întru bi-
nele tuturor, al scriitorilor şi cititorilor.
– În ce condiţii s-ar putea produce o întoarcere a cititorului?
– Realitatea confirmă una şi bună (sau: una şi... rea?):
cititorul „migrează” masiv spre textul afişat pe ecranul
146
computerului sau cel care se aude din boxele elegante ale aces-
tuia. Posibila întoarcere a cititorului (numeros, bineînţeles) e
pur şi simplu imposibilă. Bibliotecile se vor reorganiza şi ele, în
mare fiind de asemenea digitale, mult mai eficiente în deservi-
rea cititorilor care, la rândul lor, vor fi alţii în modul de a recep-
ta operele de orice fel: altele îi vor fi şi altfel i se vor mobiliza
energiile psiho-intelectuale în relaţiile cu cartea tot mai puţin
de... hârtie. Astea întâmplându-se în linia constatării că, dacă
secolul trecut a fost, după o expresie a lui Adrian Marino, unul
al abuzului hermeneutic, secolul în care am intrat se prefigu-
rează a fi unul al abuzului de comunicare. Posibil, în detrimen-
tul lecturii...
– Cartea de hârtie, ca suport al operei, tinde să fie tot mai
mult concurată de alte modalităţi, moderne; formatul elec-
tronic, e-book-ul câştigă tot mai mult teren. Care va fi,
în opinia dvs., până la urmă, destinul cărţii şi cum va influen-
ţa acest destin protocolul lecturii şi fizionomia cititorului?
– Deja au fost scrise şi, bineînţeles, se vor scrie de aici în-
colo studii despre cum influenţează internetul situaţia cărţii în
format clasic, dar, legat de aceasta, şi despre cum se modifică
raportul dintre scriitor, cititor, critic în procesul literar contem-
poran. Lanţul noţional e destul de logic, deoarece cartea, de
hârtie sau în format electronic, îi are de plăsmuitori, dar şi de
adresanţi tocmai pe aceştia: scriitorul, cititorul, criticul (exege-
tul). Iar problema nu poate fi abordată fără a se ţine cont de
realităţile aproape... ireale ale virtualităţii digitale, ale modifi-
cărilor radicale în structura entropiei universale, datorate
creşterii vertiginoase a circulaţiei informaţiilor, a noilor moda-
lităţi de mediatizare a lor. Încă acum două decenii, comunica-
rea dintre cititor şi scriitor se făcea în cel mai „tradiţional”
mod: cartea de hârtie, revistele, ziarele. În timpurile noastre,
însă, performanţele în domeniul tehnicii comunicării au activi-
zat un impresionant număr de cititori care caută să se includă
în procesul de intercomunicare cu autorii de literatură. În
această ipostază, cititorul îşi modifică statutul, situaţia, ca şi

147
cum ieşind din anonimat şi singurătate, într-o anumită măsură
devenind şi... critic (literar), având posibilitatea de a a-şi plasa
în subsolul cărţii citite pe internet impresiile, doleanţele, deza-
cordurile. Ba mai mult: stimulaţi de noua virtu-realitate, anu-
miţi cititori încearcă (unii chiar cu succes) să treacă de la rolul
de cititor la cel de autor, scriindu-şi propriile texte, unele din
care pot fi chiar opere în toată lege, şi propunându-le unui ma-
re număr de adresanţi virtuali, care chiar i-ar putea asigura un
anumit grad de popularitate. Cum s-ar spune, în internet scrii-
tura e una totală, intercomunicarea fiind şi ea modificată, por-
nind de la realitatea că, la rândul lor, scriitorul şi criticul ajung
şi dânşii în rolul de cititori ai textelor altora, concomitent, gra-
ţie posibilităţilor oferite de internet, cititorul şi scriitorul se pot
manifesta în rol de critic. (Nicolae Manolescu scria că „wikipe-
dia înseamnă moartea criticii” profesioniste.) Unde mai punem
că operele/ textele de valoare provoacă multe reacţii care apar,
practic, în timp real, ceea ce creează efectul comunicării pe viu.
Forumurile web se transformă în conferinţele prin corespon-
denţă ale cititorilor. Și astfel de manifestări au un anume rol în
popularizarea unor opere literare.
E adevărat că lectura internautică are şi minusul ei, fiind
una mai puţin concentrată, profundă, meditată. Însă nu s-ar
putea spune că cititorul internaut e mai puţin competent, ci
doar e ceva mai grăbit în a-şi exprima opiniile.
Să ne amintim de ideea „morţii autorului”, lansată de Ro-
land Barthes pe când încă nu exista internetul. Însă în timpu-
rile cyber-raturii (în anul 1997, în internetul rusesc a apărut
noţinnea sete-ratura, ceea ce ar fi tocmai cyber-ratura la noi)
ideea morţii autorului a devenit destul de populară, accentua-
tă de părerea că textele publicate în internet sunt oarecum
depersonalizate, de parcă „în spatele lor” nu s-ar vedea omul,
plus că aceste texte sunt atât de multe – noian, noiane! –, încât
este imposibil să depistezi şi să memorezi fiece autor valoros.
Dacă e să ne reamintim de tehnicile tipografice, de
construcţiile de caligrame sau de poezia vizuală ale avangar-
diştilor de acum o sută de ani, putem lega de ele, implicit şi
148
imprevizibil, textele din internet care, într-o anumită măsură,
se contopesc parcă într-un adevărat potop de litere şi simboluri
şterse, din care e greu să înţelegi ce ţine de rezultatul eforturi-
lor intelectuale-creatoare ale omului şi ce-i revine, ca merit, ma-
şinii. De aici şi ideea că cyber-(lite)ratura ar atesta scăderea ni-
velului profesionismului. Sau, profesionismul e în imediata ve-
cinătate a amatorismului, inclusiv în cazul când critica literară
trebuie să-şi împartă teritoriul şi influenţa de-a valma cu opini-
ile cititorilor, nu de puţine ori acestea din urmă predominând.
Însă, de pe alt versant, se ivesc unele raze de optimism, ce
vor să ne convingă că lucrurile nu sunt chiar atât de triste, cum
cred unii. A trecut perioada de incertitudini şi nelinişti pe care
le-a adus odată cu el internetul, încât literatura contemporană
a supravieţuit, deconstrucţia (moartea) personalităţii autorului
fiind stopată. Pentru că, de fapt, internetul nu depersonalizea-
ză, ci pur şi simplu face ca selecţia să fie mai severă tocmai din
cauza că numărul participanţilor la procesul literar a crescut
considerabil. Astfel că s-a atenuat, iar unii chiar susţin că deja
a dispărut noţiunea de cyber-atură. Iar cei mai optimişti sunt
de părerea că internetul se înscrie armonios în procesul literar,
devenind parte componentă a acestuia. Ba chiar că publicaţiile
apărute eminamente, ca proces, în reţeaua internautică nu ar fi
decât unele facultative, autorii (serioşi...) preferând acestora
plasarea în spaţiu virtual a operelor lor care, iniţial, au fost edi-
tate (pe hârtie). Cum s-ar spune, internetul ar ţine de informa-
ţie, iar opera tipărită în format clasic, apoi plasată în cyber-
spaţiu – ţine de creaţie (propriu-zisă).
Pe de altă parte, scriitorii (puri...) internautici azi caută
posibilitatea să-şi publice pe hârtie textele, ceea ce, la prima
etapă, a cyber-aturii, nu se întâmpla. Astfel, internetul este
treapta/ trambulina spre cărţile de hârtie. Multe din acestea
deja au şi apărut, ba chiar au fost şi premiate.
În final, o întrebare la întrebarea la care răspund: Cartea
trăieşte în bibliotecă? Da. Iar internetul e şi el un mediu de exis-
tenţă a cărţii, a literaturii. Da, e un altfel de mediu. Adică, încă
unul. Și nu cred că e în plus. Nu trebuie să deplângem destinul
149
cărţii de hârtie că, chipurile, va dispărea, parţial sau total, ci
să-i oferim şansa să cunoască o viaţă deplină şi în acest, alt
mediu: virtual, cibernetic. Unde cartea de hârtie valoroasă poa-
te să devină o audio-carte, care înlesneşte lectura, dar mai ales
recitirile marilor opere. (O spun din proprie experienţă.) Și ci-
ne poate exclude faptul că internetul ca formă de editare şi lec-
tură a cărţii nu se va... clasiciza, nu se va... academiza şi el, deve-
nind, pe bune, parte componentă a preocupărilor (artistice)
serioase, valabile, valoroase ale lumii? Că doar fotografia nu a
anihilat pictura, filmul – teatrul, televiziunea – pe toate cele
amintite la un loc, precum se prorocea/ cobea destul de naiv şi
neinspirat. Totul intră în procesele generale de diversificare şi
îmbogăţire a entropiei globale, dar şi a modalităţilor operaţio-
nale de accesare (!), receptare şi aplicare (inclusiv creativă) a
ceea ce te interesează pe tine personal din imensitatea entro-
piei. În cazul nostru, ceea ce ţine de carte, în toate formele sale,
ca obiect sau ca virtualitate, ca prezent şi viitor.
– E cititorul un personaj al lecturii, al operei pe cale de a fi
recreată prin citire/ recitire? Este el un erou al propriilor
opţiuni intelectuale, existenţiale, ideologice? Cât de „ino-
centă” este lectura, cât de „inocent” este cititorul?
– Acum mai mulţi ani, eu am scris o „Odă Marelui Cititor”.
Posibil ca şi din acest fragment de poem să se poată deduce,
implicit, un răspuns la această întrebare:
O, cititorule, meriţi şi tu o odă! Prin
forţa lucrurilor şi a lecturilor
eşti complicele autorului înduioşat la gândul
de a trăi prin poemul său un transplant
din sine în altul – acestuia
oferindu-i dezinteresat ocazia de a fi
şi el (tu) CINEVA.
O, cititor talentat
ce mai! Cititor atât de bun încât
n-ar fi păcat ca numele tău să fie tipărit pe carte
alături de cel

150
 al autorului; în egală măsură
voi daţi valoare literaturii – presupun, pentru că
în poezie nici un prepus nu e de neglijat
el, prepusul, armonizând perfect cu incertitudinea
atotdevoratoarei conştiinţe a lumii şi scriptorului
ce-ţi închină, o, cititorule, oda în care
se află cu o idee mai mult decât
sentimentele pe care le emană; ideea cu
Heraclit ce te poate învăţa a străbate drumul de la
un nimeni-anonimeni la un erou, – o
talentatule, priceputule cititor despre care
n-au aflat doar analfabeţii,
de parcă
întreaga-ţi viaţă tu ai trăit în interiorul poemului care
trebuie obligatoriu citit, deoarece
Marele Cititor nu se poate percepe la auz
după ureche...
– Practicaţi relectura? Cum aţi defini şi caracteriza aceas-
tă procedură lectorială?
– Recitesc statornic. Azi, cu un avans de... confort, să zic,
dat fiind că există foarte multe cărţi importante în variantă au-
dio, pe care, nu o singură dată, ţi le citesc actori destul de talen-
taţi în acest gen de artă. Am recitit/ ascultat mult Cehov, Dosto-
ievski, Kobo Abe, „Iliada”, „Odiseea”, multe capitole din „Biblie”,
poezie în lectura autorilor (români, francezi, ruşi, italieni...).
Cum aş defini şi caracteriza această procedură lectorială? –
Una superioară faţă de lectura iniţială, deoarece, după ani, une-
ori destul de mulţi, revii la aceleaşi opere cu un alt nivel de pre-
gătire nu doar pentru înţelegerea lor, ci şi pentru o eventuală
reflecţie teoretică, eseistică despre ele. Știu asta mai ales scrii-
torii-cititori care ţin un jurnal.
Iulian BOLDEA
Revista Vatra,
nr. 1, 2014

151
 Despre agenții „noștri” de circulație
în ale... patriotismului clamoros

Una dintre distincţiile „Constantin Stere”, acordate de

Ministerul Culturii de Ziua Naţională a Culturii, i-a revenit
scriitorului Leo Butnaru. „Numele său este rostit cu consideraţie
cel puţin în trei capitale – Chişinău, Bucureşti, Moscova. Poet,
traducător, exeget în ştiinţa literaturii, eseist...” (Chiril Covalgi).

– Stimate domnule Leo Butnaru, ce semnificaţie daţi pre-

miului care vi s-a acordat de Ziua Naţională a Culturii?
– Răspunsul nu e unul simplu, cere precauţie, pentru ca nu
care cumva să scape de sub cuvinte aburii egolatriei subterane,
adică... sub-fireşti. Astfel că mă rezum doar la constatări ce pot
pretinde că au o valoare (strict) documentară. În primul rând,
premiul are valoare şi prin faptul că poartă numele lui Con-
stantin Stere, personalitate remarcabilă a culturii şi vieţii so-
cial-politice româneşti. Apoi, în linia importanţei, el vine ime-
diat după Premiul Naţional. Și, poate în primul rând, pentru că
este decernat în Ziua Naţională a Culturii (perfect valabil şi: Zi-
ua Culturii Naţionale), care e un altfel de a spune Ziua Geniului
Românesc, în general, şi cel al lui Mihai Eminescu, în special.
– Cum apreciaţi propria activitate şi în ce măsură acest
premiu valorifică calitatea dumneavoastră de om al cultu-
rii, de intelectual?
– Consideram că suntem colegi buni şi n-o să-mi adresezi
întrebări atât de... complicate, delicate, chiar inconvenabile.

152
Cum adică să-mi apreciez eu însumi activitatea?!... Hai să pro-
cedăm în felul următor: cei care ar dori să afle răspunsul la
această ispitire, pot trece, eventual, pe la Biblioteca Naţională,
unde este vernisată o expoziţie biobibliografică Leo Butnaru.
De acolo se poate afla şi măsura, şi valoarea, şi cultura, şi inte-
lectul. Bineînţeles, în parametrii în care există, pot exista ele.
– Majoritatea avem tendinţa să idealizăm când vorbim de-
spre copilăria noastră, în pofida contextului istoric în care
am trăit. În ce cheie sunt amintirile dumneavoastră despre
perioada în care aţi fost „copil la ruşi”?
– Aici permite-mi să mă ajute remarcabilul nostru coleg,
prozatorul Ioan Groşan, care, în revista „Viaţa românească”,
„răspunde” în locul meu: „Leo Butnaru scrie sine ira et studio,
poate şi pentru că descrie vârsta paradisiacă a copilăriei, peri-
oadă în care părinţii lui s-au comportat la fel cu ai noştri, ai ce-
lor ce, azi, se apropie de 60 de ani sau deja i-au depăşit, părinţi
care, în teribilii ani ’50, ne-au ferit, ne-au apărat cât au putut de
intruziunile brutale ale ideologiei comuniste. Și-apoi autorul
nu poate arunca toate anatemele chiar asupra epocii în care,
intelectual vorbind, s-a format ca poet, prozator şi eminent tra-
ducător al unei întregi pleiade de scriitori din spaţiul ex-so-
vietic. Iar copilul (copilul universal, ca al lui Ion Creangă) nu
vede în primul rând Răul, ci trăieşte Încântarea descoperirii
lumii.” Eu aş mai adăuga că romanul memorialistic „Copil la
ruşi” este un imn înălţat părinţilor mei, satului meu de baştină
Negureni, Răutului, apă limpede pe atunci, care a fost Ozana
mea, leagănul copilăriei mele. În genere, copii care cresc pe
malul unei ape, într-o apă caldă şi prietenoasă (mai totdeauna,
dar şi cu supărări, revărsări, luare de vieţi omeneşti, alteori) se
deosebesc de semenii lor din alte spaţii geografice. Cred că şi în
literatură, dacă unii dintre ei ajung scriitori, au un stil mai...
cursiv.
– În exegeza eseistică „Lista basarabeană”, vorbiţi despre
deportările masive ale populaţiei din stânga Prutului, din
iunie 1941, întrebându-vă dacă „nu ar fi cazul să se implice
153
 cineva dintre celebrii regizori de la Hollywood sau «Mos-
film»„ în abordarea acestui subiect. N-ar trebui mai degra-
bă regizorii noştri să se ocupe de aceasta?
– Sigur, m-am referit şi la ei, la regizorii români de pretu-
tindeni. Iar scenariul e ca şi scris, zic, gândindu-mă la memorii-
le Eufrosiniei Kersnovskaia, din Ocolina-Soroca, deportată în
iunie 1941. În cele 12 caiete ale volumului „Cât valorează un
om”, fosta moşiereasă invocă zeci, sute de scene cutremurătoa-
re din care se înţelege că, în sălbăticiile sale antiumane, bolşe-
vismul-stalinismul-comunismul a fost primul – înaintea nazis-
mului! – cel care a început a împinge omul în animalitate, a-l
arunca în abjecţie, în insignifianţă! A-l lichida.
– Ce afinităţi aţi descoperit între gândirea polonezului
Gombrowicz şi „realitatea românească”?
– Mai bine zis, aş fi dorit să existe unele afinităţi. Pentru că,
la un moment, mă bucur că Witold Gombrowicz nu intră în ra-
za de autoîmputernicire a agenţilor „noştri” de circulaţie în ale...
patriotismului. Mă refer şi la cazul, când marele scriitor mărtu-
riseşte/ comentează: „Mi s-a întâmplat odată să particip la una
dintre reuniunile poloneze consacrate reconfortării reciproce
şi încurajării spirituale.... unde, după ce s-a intona «Rota» (imn
patriotic polonez – L.B.) şi după ce s-a dansat un cracoveac,
a fost ascultată prelegerea în care vorbitorul glorifica poporul
pentru că «noi l-am dat pe Chopin», pentru că «o avem pe Ma-
ria Curie-Sklodowska», precum şi pe Slowachi şi pe Mickewicz,
ba că am fost şi bastionul creştinătăţii (atenţie! Ce spunem noi
despre un român atlet al creştinismului? – L.B.)... Vorbitorul îşi
explica sieşi şi celor adunaţi acolo că suntem un popor mare,
ceea ce poate că nu mai stârnea entuziasmul ascultătorilor (că-
rora le era cunoscut acest ritual – luau parte la el ca la o slujbă
religioasă de la care nu trebuia să te aştepţi la surprize), dar
era acceptat un soi de satisfacţie că a fost îndeplinită o îndato-
rire patriotică. În ce mă priveşte, resimţeam ritualul ca prove-
nit din iad, iar această slujbă religioasă naţională devenea
pentru mine satanic batjocoritoare şi răutăcios grotescă.

154
Glorificându-l pe Mickiewicz, ei înşişi se umileau, lăudându-l
pe Chopin, demonstrau tocmai faptul că nu erau pe măsura lui
Chopin – şi desfătându-se cu propria lor cultură, îşi dezvăluiau
propriul lor primitivism”. Ajuns aici, mai că-mi vine să-i calmez
pe agenţii noştri de circulaţie în ale patriotismului, ce-şi exhibă
merite peste merite (inexistente!), că nici pe o clipă nu mi-a ve-
nit în minte să substitui numele lui Mickewicz cu cel al lui Emi-
nescu, pe cel al lui Chopin – cu al lui Enescu... «Nu, noi nu avem
nevoie de un Gombrowiczescu!» – ar fi strigat agenţii „noştri”.
Cam pe aici ar fi cheia răspunsului.
– E o ironie, sau vorbiţi serios despre „sufletul rus”? Dacă da,
atunci cum arată „sufletul rus”?
– Mai întâi, este vorba de ironia, ba chiar de satira lui Vik-
tor Erofeev la adresa îngâmfării slavofile, şovine, din naraţiu-
nea „Enciclopedia sufletului rus”. Eu însă mă întreb, dacă noi,
în spiritul lui Alecsandri, putem face realitate dezideratul: „Iar-
ba rea din holde piară!/ Piară duşmănia-n ţară!” Să stârpim
mai multe lucruri negative care ne înseamnă ca naţiune, pen-
tru a evolua, a ne civiliza întru unitate şi spirit. Astfel că eu pun
problema, dacă e posibilă şi crearea unei enciclopedii a sufletu-
lui românesc. Sigur, spunând adevărul. Spre pilduire şi auto-
corijare de popor, naţiune. Adevăr care, natural, nu va fi nici de
această dată –... al „Enciclopediei sufletului românesc” – pe pla-
cul celor non-stop înregimentaţi patriotismului clamoros, con-
duşi de comandamente mesianice pe care le terfelesc în repli-
cuţe bicisnice, politicianism de doi bani, scârboşenii pseudo-
poeticeşti, cântecele împeliţate de rime etc.

Aurelia BORZIN
Ziarul Naţional,
24 ianuarie 2014

155
 Cultura trebuie susținută
în regim maxim, precum
securitatea națională

– Dragă Leo Butnaru, Festivalul de literatură Bucureşti –

Chişinău – Orheiul Vechi şi-a bifat o primă ediţie. Mie însă,
recunosc, mi-a părut de la bun început un proiect foarte
ambiţios, având în vedere încercările eşuate de mai înainte
de a-l pune „pe linia de plutire”. Au venit scriitori din princi-
palele centre culturale româneşti, am avut lecturi, recitaluri
de poezie, dezbateri şi, fireşte, o rodnică socializare de la om
la om, de la confrate la confrate. Ție, ca preşedinte al Filialei
Chişinău a USR, ţi-a revenit principala responsabilitate
a acţiunii, povara amfitrionului. Cum a fost cu organizarea
festivalului, eşti mulţumit de ce a ieşit?
– Mai întâi, să amintim că Filiala a mizat pe susţinerea
Uniunii Scriitorilor din România, a cărei parte componentă es-
te. Proiectul nostru a fost depus la ICR şi, graţie autorităţii
domnului Nicolae Manolescu, s-a obţinut finanţarea pentru
realizarea lui. E drept, mizam pe mai mult, însă criza mondială
nu poate să nu afecteze şi iniţiativele culturale naţionale sau
pe cele locale. Un al treilea protagonist în derularea Festivalu-
lui a fost Uniunea Scriitorilor din Moldova, care a contribuit
atât sub aspect financiar, cât şi organizatoric, actanţii fiind co-
legii Arcadie Suceveanu, preşedintele organizaţiei, şi Nicolae
Spătaru. Iar pentru a nu da un răspuns frontal-nemodest la în-
trebare, pot spune doar că toate acţiunile, pe care ni le propu-
sesem în program, am reuşit să le facem realitate: simpozionul

156
„Două state – o singură literatură”, întâlnirile cu studenţii Uni-
versităţii de Stat şi ai Universităţii Pedagogice „Ion Creangă”,
unde amfitrioni şi organizatori au fost colegii noştri, profesorii
universitari Maria Șleahtiţchi şi Alexandru Burlacu; recitaluri-
le poetice, unul dintre care l-am ţinut într-un spaţiu cu adevă-
rat predestinat metaforei, pe culmi, la Butuceni, în curtea bise-
ricii „Sfânta Maria”, manifestare încheiată cu decernarea pre-
miului învingătorului în acea competiţie a verbului artistic (un
tablou al pictorului Anatol Danilişin, căruia îi mulţumesc pen-
tru generozitate) şi a premiilor Filialei Chişinău a USR. Plus
componenta relaxantă, să zic aşa, a vizitării complexului mu-
zeal „Orheiul Vechi”, cât şi excursia pe străzile fascinante ale
celebrei vinării de la Cricova.
– Să vorbim puţin despre sponsori. ICR a avut o contribuţie
esenţială la finanţarea festivalului. Crezi că se poate obţi-
ne pe viitor o cofinanţare şi de la Ministerul Culturii de la
Chişinău?
– De regulă, până acum un an-doi, astfel de activităţi erau
susţinute de însăşi USR care, din păcate, la acest moment trece
prin dificultăţi financiare de neglijat care, sperăm, sunt provi-
zorii. Astfel că, dacă bugetul organizaţiei noastre scriitoriceşti
îşi va reveni, pentru viitor vom conta, într-o anumită măsură, şi
pe el. Ne vom gândi şi la colaborarea mai practică şi eficientă
cu Filialele-surori din dreapta Prutului care, cu înţelegere şi
spirit de solidaritate, să-şi asume şi ele o cotă-parte de coparti-
cipare, să zicem – decontarea cheltuielilor pentru transport co-
legilor care le vor reprezenta. În ce priveşte Ministerul Cultu-
rii... Suntem într-un an electoral, să vedem ce guvern va avea
Moldova, dacă va fi cazul să contăm pe susţinere din partea lui.
Concomitent, ne vom strădui să fim delicaţi, să nu-i facem con-
curenţă USM care ar fi bine să beneficieze de sprijinul ministe-
rului, cum, de altfel, s-a întâmplat şi, poate, se va mai întâmpla
în anul în curs. Apoi, va conta şi implicarea personală, dar şi co-
lectivă a membrilor Comitetului Filialei noastre, contribuţia lor
la logistica şi practica unei manifestări literare de amploare,

157
cum ar fi bine să devină Festivalul „Bucureşti – Chişinău – Or-
heiul Vechi”, aflat la prime bilanţuri, prime experienţe, prime
concluzii drept suport mai sigur pentru ediţiile sale viitoare,
pentru întemeierea unei tradiţii. Situaţia reală, din care reies
posibilităţile, sigur că impune să ne gândim şi la eventualitatea
unei alte durate a festivalului, doar două zile părând a fi insufi-
ciente; şi la periodicitatea acestei manifestări literare panro-
mâneşti. Anuală? Sau bienală? Decizia va fi luată de comun
acord cu conducerea USR.
– Publicăm în acest număr de revistă mai multe opinii ale
scriitorilor de peste Prut, prezenţi la Chişinău în zilele de
19-22 iunie. Ce crezi că se poate modifica la ediţiile viitoare,
în aşa fel ca festivalul basarabean să capete un blazon dis-
tinct al său pe fundalul altor evenimente similare din Țară?
Te întreb, gândindu-mă şi la experienţa ta de participant
la numeroase manifestări culturale organizate de USR, cum
a fost, de exemplu, festivalul „Zile şi nopţi de literatură de la
Neptun”... Am putea invita şi scriitori străini?
– Mă gândesc că ar fi bine ca Festivalul să se ţină ceva mai
devreme, decât la prima sa ediţie, pentru a prinde în plin anul
de studii în licee şi universităţi, noi constituind mai multe echi-
pe de scriitori, care aibă întâlniri cu tinerii studioşii, cu profe-
sorii. Iar lansările de carte să le facem în incinta unor biblioteci,
în primul rând la cea naţională, cea municipală.
Nu ne putem compara cu ex-festivalul „Zile şi nopţi de li-
teratură de la Neptun”, care avea un adevărat stat major or-
ganizatoric, un buget de invidiat, premii solide. Astăzi, punga
se tot strânge la gură, cum se zice. Însă, în dependenţă de des-
chiderea de orizonturi post-criză, ar fi bine să invităm şi co-
legi din alte ţări. În primul rând, pe cei care şi-ar putea plăti
cheltuielile de transport, precum am propus unora dintre in-
vitaţii la Festivalul „Primăvara europeană a poeţilor”, pe care
i-am avut de oaspeţi, de participanţi. Dar fără a face abstracţie
de rezultatul de bază: iniţierea şi realizarea în comun a mai
multor proiecte, în primul rând editoriale, de traducere, de

158
popularizare a literaturilor noastre în ţările ai căror cetăţeni
şi scriitori suntem. Pe scurt, vom cumpăni asupra unor moda-
lităţi „din domeniu”, să zic aşa, pe care ni le va sugera... deli-
cat, sau ni le va impune, riguros, situaţia socio-economică
reală, posibilităţile pe care ni le va îngădui ea.
– Leo, ce se poate face ca integrarea culturală românească
să depăşească stadiul bunelor intenţii sau al unor cazuri in-
dividuale fericite, ci să fie o realitate palpabilă, inconturna-
bilă, care să redea basarabenilor – şi nu mă refer aici doar
la scriitori, la intelectuali – siguranţa apartenenţei la o na-
ţiune română unită, cel puţin „în cuget şi simţiri”, în cadrul
Europei civilizate?
– Din păcate, provizoratul în alternanţele de guvernări,
instabilitatea, ba chiar şi... superficialitatea, amatorismul, une-
ori iresponsabilitatea politică cam anulează într-un an ceea ce
părea să se fi întemeiat, consolidat în anul precedent. Ce se
convine, se proiectează şi începe a se realiza sub o guvernare,
se risipeşte odată cu venirea la cârma ţării a altor politicieni.
O ştii bine, Vitalie, precum s-a întâmplat şi cu suportul acor-
dat revistelor din stânga Prutului care, iată, de atâta timp, nici
măcar iluzoriu nu mai pare. Lipseşte statornicia şi strategia
naţional-opţională asumată de întreaga clasă politică româ-
nească (mai parţial, de cea din Republica Moldova, se ştie din
ce motive), indiferent de coloratura politică de moment, pen-
tru înaintarea în proiectele comune transprutene, în ambele
sensuri, care ne exprimă ca popor, ca istorie, spirit, cultură,
civilizaţie. Chiar îmi vine să spun că, indiferent de cine obţine
mandatul decizional în intervalele dintre două campanii elec-
torale, cultura, inclusiv artele, trebuie susţinute în regim ma-
xim, non-stop, precum armata, securitatea naţională. Când un
guvern depune jurământul, să se ştie că el va continua, va
dezvolta, va îmbunătăţi ceea ce s-a făcut până la el şi în dome-
niul consolidării unităţii româneşti, prin învăţământ, cultură,
drept cele mai eficiente forme de integrare. Integrarea spiri-
tuală, mentală, de caracter, dacă vreţi, stimulează obligatoriu

159
toate celelalte componente ale înglobării generale, panromâ-
neşti. Pentru cei ce vin la guvernare, e necesar un detector la
proba de onestitate, responsabilitate şi – să zic un cuvânt ma-
re, cam „demodat” – patriotism. Prin faptă, nu prin cuvântul
care, din gura atâtor politicieni, de atâtea ori a zburat în vânt.
Și în van. E necesară o strategie riguroasă, pentru totdeauna.
Vitalie CIOBANU
Revista Contrafort,
nr. 7, 2014

160
 Două state – o singură literatură

(Festivalul de Literatură
„Bucureşti – Chişinău – Orheiul Vechi, 2014”)

– Stimate domnule Leo Butnaru, cum s-a născut acest Fes-

tival de literatură? Când a apărut ideea şi cum a început
să prindă contur?
– Ideea vine de mai demult, însă posibila realizare a ei s-a
întrevăzut după alegerile, relativ recente, de la Uniunea Scrii-
torilor din Moldova şi cele de la Filiala Chişinău a Uniunii Scrii-
torilor din România. În discuţiile cu Arcadie Suceveanu, cu alţi
colegi, a apărut intenţia, apoi proiectul care, iniţial, mergea pe
linia USM, însă criza de tot felul, inclusiv cea care afectează dur
cultura, literatura, a impus să căutăm o ieşire din impas, astfel
că, precum e anunţat, Festivalul uneşte forţele mai multor in-
stituţii de pe ambele maluri ale Prutului – Uniunea Scriitorilor
din România, Institutul Cultural Român, Filiala Chişinău a USR,
Uniunea Scriitorilor din Moldova. Să amintim că toţi cei circa
o sută de membri ai Filialei USR de la noi sunt şi membri ai USM.
– Care este conceptul şi care sunt intenţiile acestui Festival?
– Firul director, conceptual al Festivalului îl conţine chiar
tema colocviului „Două state – o singură literatură”. Este dova-
da unităţii spirituale, interdependenţei întru unitate a conştiin-
ţelor, inclusiv a manifestărilor lor artistice; dovada interdepen-
denţei şi intercomunicării transfrontaliere, sub aspect politic
(e vorba de două state, totuşi), însă a comuniunii indubitabile

161
a literaturii române, care e una singură, unitară, şi care (deja!)
nu poate fi oprită, ba mai mult – înstrăinată prin vămi.
– Ce aduce nou Festivalul în viaţa culturală a Chişinăului?
– Pulsul şi suflul de ultimă oră al literaturii române dintre
Dunăre, Tisa şi Nistru prin prezenţa celor mai valoroşi ctitori
ai contemporaneităţii ei. Nou e şi prezenţa literaturii în spaţiul
libertăţilor cosmice, acolo, pe stânci, la Butuceni şi Trebujeni.
În premieră e şi întâlnirea studenţilor şi profesorilor de la două
importante universităţi din Chişinău cu grupuri cu adevărat
valoroase de oameni ai scrisului – poeţi, prozatori, dramaturgi,
critici literari.
Mă gândesc că o astfel de întrunire le va fi utilă şi tinerilor
scriitori, care îşi vor putea elucida mai multe chestiuni ce ţin de
un destin şi o vocaţie în formare.
– Ne puteţi dezvălui câteva detalii din programul de eveni-
mente?
– Tema colocviului am anunţat-o deja, manifestările pre-
supunând discuţii, lansări de carte, recitaluri de poezie, unul
dintre acestea intitulându-se „Pe stânci” şi derulat în aer liber,
pe culmile cu schitul călugăresc şi Biserica „Sfânta Maria” de la
Butuceni. Este inedit şi faptul că cel care va fi declarat laureatul
recitalului atipic, să zic, odată cu diploma-blazon, va primi şi
o operă a unuia dintre maeştrii penelului de la noi, căruia îi pot
dezvălui şi numele, Anatol Danilişin, care va înmâna personal
rodul inspiraţiei sale. Tot pe culmi, pe stânci vor fi decernate şi
două premii ale Filialei Chişinău a USR. Precum vedeţi, vom fi,
dimpreună, creatorii şi, concomitent, participanţii la eveni-
mente de gală în spaţiul binecuvântat al Orheiului Vechi, nume
ce spune atât de multe inimii şi cugetului nostru. Apoi, scriito-
rilor li se alătură cunoscutul actor al Teatrului „Radu Stanca”
din Sibiu Constantin Chiriac, care va prezenta recitaluri din po-
ezia marilor noştri poeţi, inclusiv Eminescu şi Blaga. Unul din-
tre ele va avea loc în Sala Mică a Teatrului Naţional „Mihai
Eminescu”, altele două – la universităţile sus-amintite.

162
 – La ce public vă aşteptaţi? Aveţi în minte un mic portret
al participantului la festival?
– Graţie contribuţii de co-organizatori a colegilor noştri
Maria Șleahtiţchi şi Alexandru Burlacu, scriitori şi profesori
universitari, publicul va fi unul ales – studenţi şi cadre didacti-
ce de la Universitatea de Stat din Moldova şi de la Universitatea
Pedagogică de Stat „Ion Creangă”. Ne gândim că şi acolo, pe
stânci la Orheiul Vechi, ni se vor alătura mai mulţi dintre vizita-
tori, turişti. Iar la manifestările de la USM (programul a fost
mediatizat şi prin reţelele electronice, şi prin presa scrisă) sunt
invitaţi toţi cei interesaţi de literatură. Cum s-ar spune, nu ne
încearcă teamă singurătăţii scriitoriceşti.
– Aveţi o listă impresionantă de nume mari de scriitori
din România. De ce aţi preferat să-i aduceţi într-un număr
atât de mare la un festival de doar trei zile? Va reuşi fiecare
să se manifeste în asemenea condiţii?
– A fost, în mare, o decizie a conducerii USR, a dlui preşe-
dinte Nicolae Manolescu şi a vicepreşedintelui Gabriel Chifu.
Sunt colegi din multe centre cultural-literare din România –
Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova, Sibiu, Piteşti, Oradea,
Braşov etc., nu doar scriitori valoroşi, ci, unii dintre ei, direc-
tori, redactori-şefi de reviste literare, edituri. Vă daţi seama că
dialogul colegilor din stânga cu cei din dreapta Prutului va fi şi
unul al colaborărilor de perspectivă, cu publicaţii, editări, orga-
nizări de manifestări în comun. În ce priveşte doar cele două
zile, şi acest fapt vorbeşte, implicit, despre consecinţele crizei
în care se află economia lumii, dar, sper, nu şi literatura ei.
– Invitaţilor care nu cunosc Chişinăul cum le-aţi descris fes-
tivalul?
– Sunt puţini colegii care încă nu au fost niciodată la Chişi-
nău, alţii vin a multipla oară, dovadă că le place oraşul nostru,
că au deja prieteni aici, cu care colaborează întru binele litera-
turii şi cititorului român de pretutindeni. Argumentul e susţi-
nut şi de faptul că, acum o lună, unii dintre prietenii noştri

163
au participat şi la Festivalul „Primăvara Europeană a Poeţilor”,
însă nu au declinat o nouă posibilitatea de a revedea Chişinăul,
de a participa la acest eveniment literar important de rezonan-
ţă panromânească. Iar în eventuala descriere a Chişinăului pe
oricine dintre noi îl ajută internetul, şi prin text, şi prin imagini.
Însă, înainte de toate, contează fondul său spiritual, cultural, iar
scriitorii români de aici, în bună parte, sunt deja cunoscuţi citi-
torilor români de pretutindeni.
– Care au fost autorii cel mai uşor de convins să vină la fes-
tival şi care au fost autorii cel mai greu de convins?
– Din câte ştiu, majoritatea colegilor din dreapta Prutului
au răspuns prompt şi cu bucurie invitaţiei de a participa la Fes-
tival. Ba ne-au parvenit şi alte solicitări de participare, însă, din
păcate, de data aceasta nu le-am putut da curs la toate. Din mo-
tive ştiute: diverse limitări, restricţii financiare în timpuri de
criză. În viitor, sperăm să fim pe picior mai larg.
– Veţi mai organiza festivalul şi în alţi ani? Cu ce periodi-
citate?
– Am dori ca Festivalul să devină unul tradiţional. După
prima sa ediţie vom cumpăni, reieşind din experienţa şi rezul-
tatele manifestărilor, vom analiza posibilităţile de perspectivă,
vom stabili, eventual, şi periodicitatea.
Aurelia BORZIN
Ziarul Naţional,
20 iunie 2014

164
 „Douămiiștii ăștia sunt foarte supărați
și pesimiști...”

(scurt interviu Facebook)

Astă seară, am avut o conversaţie Facebook cu tânăra

colegă Crista Bilciu, poetă, regizor de teatru. (Am cunoscut-o
personal la Sibiu, acum vreo doi-trei ani. Energică, plină de idei,
agreată de colegii de generaţie şi nu numai.)

– Aveţi timp 2 minute? Vreau să vă întreb ceva în legătură

cu poezia douămiistă.
– Salut, Crista. Întreabă, însă, din păcate, nu sunt sigur că
ştiu prea multe despre douămiism. Despre poezie, cu toate ale
ei, de la începuturi – spre noi, parcă aş cunoaşte mai multe...
În segmente, însă, parcă mai puţine...
– Păi, încerc să înţeleg de ce Doina Ioanid şi Ioana Nicolae
sunt considerate douămiiste. Au debutat amândouă în 2000
şi discursul lor e mai apropiat de 90ism, cred eu. (Încerc
să-mi finalizez teza de doctorat, dar cred că voi muri cu ea
de gât.)
– O, sunt sigur că vei scoate-o la mal cu teza. Numai că eu
nu prea mă pricep la parcelări, delimitări: o iau pe vechi, chiar
pe... antic – încerc să depistez poezia bună – în orice timp, în
orice epocă, la autori de orice vârstă, din orice parte a lumii. Știi
doar, unii la 16 ani sunt foc de buni! Rari, dar există şi din ăştia.

165
 – Ceea ce mă sperie este că nu am cum să acopăr tot ce s-a
scris bun în ultimii 20 de ani şi nu ştiu cum să selectez. Din-
tre 90işti am luat pe Cristi Popescu, Iustin Panţa, Ioan Es.
Pop, Bănulescu, Gălăţanu, Baghiu. Pe cine să mai iau?
– Sunt sigur că ai mulţi colegi inteligenţi care te-ar putea
sfătui. Eu sunt un cuprinzător de mult şi alegător de puţin, iar
în ultimii ani – preocupat-acaparat de avangardismul literar,
care mi se pare atât de... (şi) douămiist.
– Cine este considerat avangardist între douămiişti? Mă
descurc prost cu categoriile, dar văd că majoritatea sunt
consideraţi fie postmoderni, fie neoexpresionişti. Am citit
(Dumitru Chioaru zicea) că există şi unii neoavangardişti,
dar nu ştiu cine.
– Ei, aici nu mai merge etichetarea aceasta rigidă; mă refe-
ream la suflul avangardei care e în toată poezia bună a vremu-
rilor noastre. Să ştii că nici eu nu depun eforturi să mă descurc
în atât de relativele categorisiri, delimitări. Dacă o dau şi eu
uneori în teorie, o fac ca un ins absolut liber de influenţe şi au-
torităţi, de pălăvrăgeli despre canon şi.... canonizaţi (ca autori).
Dacă ai timp şi chef, vezi antologia „Manifestele avangar-
dei ruse”, să reţii cum teoria devine... literatură propriu zisă:
http://monoskop.org/images/b/b8/Butnaru_Leo_ed_Manifest
ele_avangardei_ruse.pdf
– Mulţumesc
– !!!
– Nici mie nu îmi plac categorisirile, mintea mea nu prea e
capabilă de sinteză (nici măcar de analiză), dar m-am bă-
gat în doctoratul ăsta ca să mă oblig să fiu cu lecturile la zi,
iar acum nu am ce face. Fac un fel de antologare a ceea ce
s-a scris, dar o idee originală, de doctorat, nu am; una ori-
ginală. Mai rău e că tot ce citesc mă complexează. Nu pen-
tru că mă consider o poetă mai proastă decât ceea ce citesc,
ci pentru că nu mă recunosc deloc în douămiism şi mă simt
cumva pe lângă fenomenul literar actual. Parcă aş trăi
166
 într-o lume paralelă şi aş scrie despre o lume paralelă...
Am un volum de poezie aproape gata şi sunt foarte nesigură
pe el... Douămiiştii ăştia sunt foarte supăraţi şi pesimişti.
– Da, e o întâmplare literară (în general) recentă, încă ne-
decantată, cu multe aproximări, incertitudini de tot soiul. De-
cantarea ideatică urmează. Poate tu vei fi unul dintre autorii
care limpezesc anumite momente. Iar dacă vrei să te mai deta-
şezi de douămiişti, reciteşte spaniolii, francezii, italienii dintre
cele două războaie mondiale. Vei găsi poezie ce te duce spre...
poezie autentică, inclusiv personală.
– Ce anume să citesc exact? Ce autori?
– Poeţii mari, moderni, ai Italiei, Spaniei, Franţei. Ți-i indi-
că orice antologie. Dar eu pot zice de Sabo, Ungaretti, Quasimo-
do, Apollinaire, Juan Ramon Jimenes etc., etc. Vezi un mexican
de excepţie – Montes de Oca. Dar parcă putem să uităm de un
alt mare latinoamerican, César Vallejo? Știi şi tu, sunt mulţi.
Vezi-l pe grecul Yannis Ritsos... Dar, repet, bineînţeles că ştii şi
tu, sunt mulţi şi e bine, din vreme în vreme, să-i recitim. Ne îm-
prospătează, ne primenesc.
– Mulţumesc, abia aştept să îi citesc.
– O să găseşti lucruri absolut potrivite stărilor tale de spi-
rit. Cele bune!
– O seară frumoasă în continuare!
Crista BILCIU
10 septembrie 2014

167
 „Junimea” a fost o... gașcă?

Pe la 1863, la Iaşi apare o gaşcă literară elitară (orice

gaşcă este deschisă doar iniţiaţilor) numită „Junimea”.
Mircea V. Ciobanu
Jurnal de Chişinău, 27.IX.2014

Leo Butnaru. Text bine scris. Însă eu nu aş atribui, retro-

activ, termenul de cartier „gaşcă” unor asociaţii scriitoriceşti,
inclusiv orientărilor avangardiste de o eficienţă înnoitoare ex-
cepţională. Au fost mişcări, şcoli, cu program, manifeste, ceea
ce nu are nicidecum o... gaşcă. Azi, găştile sunt profitoare
(de ceva etc.), pe când asociaţiile, şcolile literare combăteau,
afirmau, creau, ofereau. Severianin nu a avut nimic în comun
cu Maiakovski şi Hlebnikov, el fondând, împreună cu Konstan-
tin Olimpov, aşa-numita academie a ego-poeziei, ego-futuris-
mului. Textele sale sunt mai cerând neoclasice, decât futuriste
(avangradiste). Zaboloţki e Nikolai, nu Nikita. Încolo – jos „găş-
tile”, trăiască şcolile literare!
Mircea V. Ciobanu. Leo, sigur că aici mai este câmp de
discuţii, spaţiul de emisie al rubricii însă este limitat. Și nici nu
era vorba numaidecât despre avangardă (şi LEF, şi alte mişcări
au fost eliminate din circuit cu apariţia UNIUNII SCRIITORILR).
Mă mir că te deranjează termenul „de cartier”, mişcările avan-
gardiste nu au pretins la glorie clasicistă. Gaşca, ca şi boema,
e un soi de aristocratism cu reguli esoterice, cu restricţii pen-
tru cei neiniţiaţi. Sigur că eu am forţat nota, pentru că ceea ce

168
se defineşte azi prin „gaşcă” mâine va fi grupare, poimâine –
şcoală estetică, pleiadă etc... Zaboloţki e Nikolai, desigur, îţi
mulţumesc. A fost din inerţia pixului, nu din ignoranţă. Iar
Severeanin a rupt-o repede cu „egofuturismul” (ca grup) şi a
hălăduit prin Rusia cu futuriştii „clasici” („cubofuturiştii” noştri
dragi) Hlebnikov şi Maiakovski. Dar asta e o altă poveste, care
depăşeşte limitele intenţiei mele... Mulţumesc pentru interven-
ţie.
L.B. Nu e nimic bătut în cuie. Însă eu consider cu fermitate
că, odată ce „Junimea” a făcut epocă, a modernizat civilizaţia
românească (la compartimentul estetică, emisie şi recepţie li-
terară, filosofică), odată ce futurismul/ avangardismul a avut
o influenţă globală, înnoind, revigorând lumea pe multe pla-
nuri, e oarecum ciudat să le băgăm în atât de minorul, neserio-
sul, terfelitul termen „gaşcă”.
M.V.C. Leo, eu prefer „găştile” în locul „uniunilor de crea-
ţie”. Literatura o mişcă înainte individualităţile... sau GĂȘTILE.
Care devin, cu timpul, şcoli. Mai bine zis, ele se consideră de la
bun început şcoli şi grupuri cu pretenţii estetice, dar sunt con-
siderate găşti de cei din afara grupului. Tu, Leo, ştii mai bine
decât alţii că toate mişcările avangardiste erau considerate te-
ribilisme, nihilisme, imposturi... şi găşti, bien sur.
L.B. Mircea, noi vorbim de la distanţa în timp, când deja
s-au scris biblioteci întregi despre „Junimea”, avangardă etc. şi,
uite, invocăm un sfârâiac, un purice: gaşca... Nu, nu, alăturările/
comparaţiile de acest soi, chiar numai aluzive, să zicem, nu se
potrivesc nicicum. (Nu am atins problema uniunilor de creaţie,
ci a fenomenelor, fenomenologiilor care sunt peste astea şi al-
tele de genul lor.)
M.V.C. Leo, eu am impresia că îmbătrâneşti... sau că te-ai
clasicizat. Care „gaşcă” te deranjează, că nu pricep nicidecum
de ce „fenomenul” nu-ţi place?
L.B. Nu e rău să ai impresii, dar atenţie la expresii: „Pe la
1863, la Iaşi apare o gaşcă literară elitară (orice gaşcă este des-
chisă doar iniţiaţilor) numită «Junimea»”. Scriind asta, se vede
că tu reîntinereşti cam mult.
169
 M.V.C. Leo, mie nu-mi vine a crede ochilor! Tu eşti cel care
scriai despre avangardă? Ori tu accepţi spiritul de avangardă
numai retrospectiv, când fenomenul se clasicizează?
L.B. Mircea, mie îmi cred ochii: „Junimea” e considerată...
gaşcă.
M.V.C. Tu, Leo, din ce manuale ai învăţat istoria „Junimii”?
Nu cred că NUMAI din cele sovietice. Ai uitat, probabil că, până
la „Junimea”, literatura era prezentă doar în saloanele aristo-
cratice, boiereşti (de la Văcăreşti şi Conachi, la Asachi). Că prin-
cipiul esenţial al societăţii era unui critic şi chiar nihilist. Că ei
îşi doreau „mai bine fără cărţi, şcoli etc., dacă ele reprezintă
o formă goală”... etc. Revoluţionari, romantici, avangardişti
(moderaţi). Iar dacă ne amintim că exponenţii ei absoluţi au
fost Creangă, Caragiale şi Eminescu... ce te deranjează? ori vrei
să spui că toată ţara (şi mai ales lumea academică) era încânta-
tă de scriitura lor? Aşa că ei erau o gaşcă de oameni normali,
nu nişte tipi sforăitori, cum îi reprezintă uneori istoria literatu-
rii. Fără „găşti”, literatura stă pe loc. Dovadă... literatura sovie-
tică moldovenească.
L.B. Mircea, tu îi bagi pe Maiorescu, Eminescu, Creangă
sub şapoul gaşcă? Păi, iată ce zice DEX-ul despre gaşcă:
„GÁȘCĂ, găşti, s. f. (Fam.) Grup restrâns de oameni, uniţi între
ei prin preocupări, mai ales în vederea săvârşirii unor acţiuni
reprobabile; grup de oameni care se află la periferia societăţii.
◊ Expr. A (se) sparge gaşca = a (se) risipi, a (se) destrăma o câr-
dăşie, o clică. – Et. Nec”. Adică, „Junimea” era o cârdăşie de pe la
periferiile societăţii şi punea la cale acţiuni reprobabile... Cu-
rios din ce manuale înveţi tu, dacă preferi nobilului termeni
„Societate” depreciativul „gaşcă”, preferat, mai ales, de slab-al-
fabetizaţi, de boschetari...
M.V.C. Hai să facem câteva precizări. Știu ce este gaşca
(inclusiv, conform DEX), ştiu ce este Junimea, ştiu ce este trafic
de influenţă şi deturnare de fonduri. Dar „gaşca” niciodată
nu se autonumeşte aşa, e un titlu de „nobleţe” pe care i-l acor-
dă cineva. În acest sens, TOATE mişcările avangardiste erau
DIN PUNCTUL DE VEDERE AL ARTEI ACADEMICE găşti care
170
„săvârşeau acţiuni reprobabile”, era un „grup restrâns”, aflat
„la periferia societăţii”. Un grup onorabil, care face o artă
haute-couture, dar care nu e înţeles de societate, e privit de ea
ca „gaşcă”. Din punctul de vedere al unor LITERAȚI BASARA-
BENI, grupul de la Contrafort sau de la Semn poate fi (şi este!)
privit ca „gaşcă”. Acum dacă „gaşca” se mai şi susţine reciproc,
mai şi propovăduieşte o anume religie literară şi îi ţine la dis-
tanţă pe alţii, atunci imaginea lor nu e cea mai favorabilă în
grupul celor respinşi. Sigur că această „gaşcă” îşi convertesc, cu
timpul, „porecla în renume”, vorba clasicului, dar până atunci...
Ah, da! Și dacă aceste grupuri mai fac nişte proiecte prin care
obţin finanţarea revistelor, atunci... ei intră sub incidenţa defi-
niţiei lui Ilie Iliex. Eu înţeleg perfect ce ziceţi voi şi EVIDENT că
eu forţez nota, pentru limpezirea demonstraţiei. Inclusiv, în ca-
zul „Junimii”. Dar eu zic să privim lucrurile în contextul subiec-
tului. Și să demitizăm istoria literară. Și viaţa literară. Pentru că
privită cu ochelarii unei statui, orice altă religie literară decât
cea pe care o propovăduim ne va apare ca „gaşcă”. Dar găştile
nu numai diversifică peisajul literar, ci şi mişcă literatura, nu o
lasă să lâncezească în autosuficienţă. Ca să facem diferenţa: jos
spiritul de gaşcă! Trăiască găştile/ alias grupările/ societăţile/
şcolile literare!
L.B. Îmi imaginez cum ar suna în istoria literaturii româ-
ne, scrisă de Călinescu sau Manolescu, Ștefănescu sau Holban,
în studiile lui Dimisianu, Simion, Ungureanu, Simuţ, Negrici
etc., etc. termenul „gaşcă” atribuit „Junimii” etc. Ce s-ar bucura
şaizeciştii, şaptezeciştii, optzeciştii să fie descalificaţi până la
condiţia de... gaşcă... Ce să mai vorbim, veselie mare.
M.V.C. Dar nouăzeciştii pot să fie gaşcă? Dar douămiiştii?
Și în genere, eu vă rog de multă vreme să-mi daţi exemple de
vreo gaşcă literară... indezirabilă. Aşa cum o înţelegeţi voi. Ca
să înţeleg gândirea voastră. Orice cuvânt e o abstracţie şi tre-
buie asociat cu ceva. Ce aveţi VOI în vedere când ziceţi „gaşcă
literară”?
L.B. Bine, mă retrag. Prea de tot ai îndrăgit (şi aperi îndâr-
jit) o noţiune cam – pardon – stupidă...
171
 M.V.C. Nu am îndrăgit-o, Leo. Am auzit-o, pronunţată cu
dispreţ şi am încercat să presupun ce o fi cu ea. Dar tu te-ai fi-
xat pe Junimea, mai bine zis, pe o imagine monumentală a ei.
Eu vorbeam de realităţile noastre. Când cineva te atribuie
CHIAR PE TINE unei găşti. Fără ca tu să bănuieşti. Și poate cla-
sificându-i la rândul tău pe alţii... Ok, punem punct.
L.B. Ei, dacă e vorba de relaţiile curente... Însă tu ai pornit
nu de la ele, ci de la relaţiile serioase, când se produceau litera-
tură şi filosofie, idei şi proiecte excepţionale. De aia nu am prea
înţeles melanjul.
M.V.C. Nu te cred. Pentru că eu am pornit mai mult de la
avangardă, pe care tu o cunoşti mai bine decât mine. Și care nu
a fost privită altfel decât ca nişte găşti, iar manifestele care au
creat şcoli – ca nişte ciudăţenii. Între noi doi, cel puţin, nu prea
există divergenţe în înţelegerea lucrurilor. Poate doar în inter-
pretarea lor. Cine altul dacă nu tu trebuie să ne aminteşti că
practic toţi avangardiştii au fost priviţi în epocă nu altfel decât
ca găşti de impostori.
L.B. Mircea, să fim serioşi: nici pe timpul „Junimii”, nici pe
timpul avangardiştilor nu exista noţiunea curentă şi atât de
banalizată „gaşcă”. În cazul utilizării ei atât de arbitrare, ina-
decvate, ar reieşi că şi academiile filosofilor antici erau găşti,
că Socrate era un găşcar... Când spui „gaşcă” (ca şi „manea”),
se înţelege exact ce se înţelege, curent, cel mai des: mai că hai-
manale de cartier, inşi neserioşi etc.
M.V.C: Exact! Hărmălaie de cartier, cum zici tu, poate fi o
mişcare avangardistă pe care tu azi nu o percepi şi nu o ac-
cepţi. Nu există pe lume un obiect concret care s-ar numi gaşcă.
E o producţie mentală sută la sută. E un cuvânt cu care îţi ex-
primi atitudinea faţă de ceva ce tu (sau altcineva) consideri a fi
minor, reprobabil, marginal, gălăgios etc. Iar băieţii ăştia de
cartier vor deveni, eventual, un Tristan Tzara sau Marcel Du-
champ. Iar pisoarul lui, pe care tu îl priveşti cu dispreţ, astu-
pându-ţi nasul, va deveni capodopera emblematică a mo-
dernităţii. Găştile artistice (în sens peiorativ) nu există decât în
mintea celor care vor să-şi afişeze dispreţul şi superioritatea.
172
În lipsă de imaginaţie, rostesc execrabilul cuvânt „gaşcă” şi
cred că au spus totul cu asta.
L.B. Mircea, în avangardă au fost oameni selecţi, adevăraţi
domni ai culturii, oameni atinşi de geniu – Marinetti, Hlebni-
kov, Mandelştam, Maiakovski, Pasternak (la începuturi), Ma-
levici, Chagall etc. Nu, nu, ei nu veneau din „găştile” de cartier,
ci din şcoli serioase, din har incontestabil. Nu veneau din ar-
gou, manea, kitsch. Istoria culturii, a artei are noţiunile ei con-
stituite şi acceptate, nu e cazul să reducem multe din ele la
plebiscitul „gaşcă”.
M.V.C. Tu te faci a uita declaraţiile lui Marinetti şi, mai
ales, uiţi cum erau priviţi ei de arta oficială, academică. Și nu
mi-ai dat replica la „Fântâna” lui Duchamp... pe lângă care cu-
vântul kitsch (azi – un element al culturii, poate îţi scapă...) sau,
în sfera literaturii, argou... sună încă nobil.
L.B. Eu sunt educat pe alte principii, ţin la ele şi nu încerc
să împart ideile despre artă cu găşcarii. E dreptul tău să te po-
ziţionezi cum crezi de cuviinţă. Iar Marinetti a procedat exact
cum era cazul – ca un reformator autentic şi viguros, ca un spi-
rit ce a redat mişcare, acţiune limbajului, poeziei; ca un teoreti-
cian ce crea literatură chiar şi atunci când teoretiza. Nu uit, ci
ştiu că el chiar a fost şi preşedintele Academiei Italiene. Nu are
nimic cu reducţionismul găşcar. Dar, zic, să ne respectăm pozi-
ţiile.
M.V.C. Îţi mulţumesc pentru Marinetti, e un bun exemplu.
Cred(eam) că ai glumit când l-ai numit academician (la Accade-
mia d'Italia, cea fondată de Mussolini, care a existat din 1929
până în 1944, dacă nu mă înşel), NUMIT (nu ales!) prin decret
de ducele Benito Mussolini. Cred că îţi aminteşti de celebrele
declaraţii din Primul manifest al futurismului (citez după ediţia
de la ART din 2009, la un secol de la celebrul manifest):
„O operă care nu are spirit agresiv, nu poate fi capodoperă.”
Sau: „Noi vrem să glorificăm războiul – unica igienă a lumii...”
Sau: „Noi vrem să distrugem muzeele, bibliotecile...” Sau: „Cei
mai vârstnici dintre noi au treizeci de ani... Când vom avea 40...
alţi bărbaţi mai tineri... să ne arunce la coş! – Noi o dorim!”
173
Adevărat, nu s-a dat aruncat la coş, a devenit... academician.
În schimb au rămas manifestele lui, ale unui teribilist, dintr-o
gaşcă care voia să arunce în aer trecutul (îţi aminteşti: „Jos cu
clarul de lună!”). De altfel, manifestele au fost şi SINGURELE
(SUPERBE, E O FASCINAȚIE SĂ LE RECITEȘTI AZI!) CAPODO-
PERE ALE CURENTULUI.
L.B. Nu doar îmi amintesc, am scris despre astea şi altele,
o parte din eseu a fost publicat pe 2 pagini în „RL”, o a doua ju-
mătate aşteaptă momentul şi spaţiul. Însă tu foloseşti cu atâta
ostentaţie şi inadecvare noţiunea „gaşcă”, încât cedez, mă re-
trag. După tine, totul poate fi redus la gaşcă şi asta descurajea-
ză. Despre Junimea, avangardism s-au scris biblioteci întregi,
iar tu bagi totul sub noţiunea-gânganie „gaşcă”. Dat fiind că nu
discutăm în ganguri cu găşti de cartier, bicisnice ca intelect,
stupide ca preocupări, gata, pun punct.
M.V.C. OK, punem punct (desigur, în momentul cel mai in-
citant, conform rigorilor genului...). Ceva mă depăşeşte. Și sunt
absolut dezolat că nu am înţeles ce au în vedere oponenţii mei
când spun „gaşcă”. Măcar un exemplu! Ca să văd cu ce se deo-
sebesc de „găştile” mele. Ziceam că Leo nici nu bănuieşte de câ-
te ori cineva l-a băgat în „Gaşca contrafortiştilor”, în „Gaşca
postmoderniştilor” etc.
L.B. Mircea, eu am discutat la un obiect (sau două). Cele-
lalte mă interesează mai puţin. Dar, dacă istoria literaturii
(şi disputei) române nu doarme, probabil ea va înregistra fap-
tul că azi, 27 septembrie 2014, pentru prima oară pe durata ei
cineva a scris: „Pe la 1863, la Iaşi apare o gaşcă literară elitară
(orice gaşcă este deschisă doar iniţiaţilor) numită «Junimea»”.
Încolo, Dumnezeu ştie ce va fi...
M.V.C. OK, Leo, fie şi aşa. Cu condiţia că definiţia cuvântu-
lui „Gaşcă literară” ar fi una în perspectivă sociologică (cea de
dicţionar e literă moartă şi fiecare o înţelege cum vrea): „Gaşcă
literară – cuvânt de ocară, folosit de bătrânii «clasicizaţi» şi ur-
suzi pentru a-i numi pe tinerii teribilişti şi avangardişti.”
L.B. Eu zic de „Junimea”, de nişte... bătrâni, nu de tineri. Iar
tu poate deja ai şi convins pe cineva că e bine să se spună Gaşca
174
„Junimea”. Pe mine, nu. Mai zici: definiţia de dicţionar e literă
moartă, fiecare o înţelege cum vrea. Din contră, ea e definiţia
vie, actuală, care reglementează, exclude arbitrarul „cum vrea”.
M.V.C. OK, ai şi tu dreptatea ta, bătrâne... apropo, despre
care „bătrâni junimişti” vorbeşti tu? Maiorescu avea 23 de ani,
Iacob Negruzzi – numai 21, Carp şi Rosetti – câte 26 şi doar Po-
gor – „tocmai” 30! Numai că dacă din tot textul tu ai reţinut
numai sintagma cu „gaşca literară ELITARĂ (sic!)” pe nume Ju-
nimea (şi mai ales ai înţeles-o – tu, specialistul în avangardă! –
privită de pe turla bătrânicios-academică)... Te priveşte. Citeş-
te-l pe Negrici (d.e.), ca să scapi de interpretarea monumen-
tal-solemnă a literaturii.
L.B. Mircea, ţi se pare că ai citit foarte mult şi-mi tot dai
sfaturi, dar fugi mereu de accentele pe care le pun. Eu nu diva-
ghez, nu o iau pe de lături, ci spun concret ce mi se pare o
enormitate: gaşca „Junimea”. „Bătrânii” e un fel de a spune, re-
trospectiv, în contra pondere cu grija ta nemărginită pentru
tinerii teribilişti şi găşcari, de parcă Chişinăul ar dudui de ei.
Dânşii, pur şi simplu, trebuie orientaţi spre o şcolire serioasă
şi nu menajaţi. Nu amesteca gangul lor de gaşcă cu, cel puţin,
Casa Pogor.
M.V.C. Despre cine vorbeşti, că nu pricep. Spune concret,
care-i gaşca ce te deranjează, altfel batem apa-n piuă. Eu doar
mi-am numit „găştile” mele.
L.B. Mă deranjează ceea ce ai numit tu „Gaşca «Junimea»”.
Am spus-o deja de multe ori până aici.

Discuţie Facebook,
27 septembrie 2014

175
 Țin la prieteniile literare, la afinitățile
elective, inclusiv transfrontaliere...

– Domnule Leo Butnaru, aţi debutat în anul 1976 cu plache-

ta de poeme „Aripă în lumină”. Ce s-a schimbat în viaţa lite-
rară şi culturală a Republicii Moldova de atunci şi până
astăzi?
– Ar fi multe, foarte multe de spus-răspuns la această în-
trebare laconică. Important e că astăzi scriitorul poate crea în
libertate, dispune de sine, de harul său, atât cât îi este dat, fără a
fi trecut prin malaxorul cenzurii ideologice, care ataca nu doar
conţinutul, ci şi ţinuta stilistică, artisticul, esteticul scrisului de
acum câteva decenii. Azi, scriitorul de valoare de la noi este in-
tegrat circuitului literar panromânesc. Există şi Filiala Chişinău
a Uniunii Scriitorilor din România. Sunt altele relaţiile cu editu-
rile, cu librăriile, cu bibliotecile, din păcate la acest capitol exis-
tând carenţe de diverse motivaţii, însă acolo unde există
libertatea, există mereu speranţa întru mai bine. În principiu,
azi, scriitorul este propriul său manager, promotor, astfel că es-
te important ca, odată cu calităţile sale artistice, să însuşească şi
anumite abilităţi de propulsie practică a rodului muncii sale.
Apoi e o perioadă de deparazitare a bibliotecilor de jegul ideo-
logic care, programat-fariseic, a fost depozitat în ele. Au ieşit din
circuit „opera” multor „clasici” ai realismului socialist, ba chiar
nici numele lor nu mai spun mare lucru, ba nimic nu mai spun:
Barski, Lipcan, Cruceniuc, Darienco, Balţan, Istru etc.
În altă ordine de idei, scriitorul, dacă este omul contem-
poraneităţii sale, nu poate să nu fie implicat în noua ordine

176
relaţional-comunicativă, entropică, dar şi creativă, să zic, in-
staurată odată cu internetizarea lumii, în care altele sunt mij-
loacele şi metodele de propagare a cărţii, altele sunt formatele
acestora (electronice, audio, video etc.). Ce să vorbim! – multe
s-au modificat categoric în viaţa literară, în spiritualitatea
noastră, ca parte integrantă a spiritualităţii panromâneşti, dar
şi europene versus cea universală.
– Mai multe referinţe biobibliografice precizează că Dvs.
sunteţi un scriitor, eseist, traducător de elită. Există o litera-
tură elitistă care se opune cumva literaturii underground,
literaturii de gaşcă? Cum, de fapt, vă poziţionaţi?
– Propun să luăm noţiunile elită, elitist în sens de bun, me-
ritoriu sau, cine ştie, când e cazul – foarte bun, valoros. Zic, când
e cazul, referitor la toţi scriitorii, nu eminamente la L.B. Iar ter-
menul underground eu îl înţeleg încă în accepţia pe care o avea
în comunism: literatura neoficială, nonconformistă, nesupusă
cenzurii, ideologiei partidului buldog etc. Azi, am impresia,
sensurile underground-ului s-au modificat spre minimalizare,
spre insignifiant, ba chiar – pardon! – trivial.
Cum mă poziţionez?... Da, sunt adeptul şi, cred, plăsmuito-
rul scrisului de o stilistică, dar şi de un metaforism ce tind spre
originalitate, noutate, în răspăr cu discursul ordinar, pătără-
nos, păşunist, sau spre unul stradal-povestitor despre te miri
ce, dat drept proză sau chiar poezie. Sunt cumva un lup singu-
ratic, astfel că, prin firea mea incomodă, şi atunci, şi azi, nu pot
fi dus la grămadă, în găşti. Țin la prieteniile literare, la afinităţi-
le elective, inclusiv transfrontaliere, dat fiind că, în travaliul de
traducător, colaborez cu colegi din mai multe ţări, în unele din
care am editat şi cărţi personale, în traducere. Însă mai distinct
s-ar putea înţelege ceea ce spuneţi, poziţionarea, din portretele
pe care mi le-au tot făcut unii colegi. Probabil, mă pretez la aşa
ceva, astfel că am beneficiat de încondeierile laconice, dar ex-
presive, ale scriitorilor colegi de mare fineţe – Fănuş Neagu,
Alex Ștefănescu, Adi Cusin, Arcadie Suceveanu, Cezar Ivănescu,

177
Gellu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Chiril Covaldji (Moscova),
Serge Van Duijnhoven (Olanda) etc.
– Fiind licenţiat în jurnalism, aţi activat mulţi ani în presa
periodică. Cum descrieţi evoluţia mass-mediei din ţară în
ultimii ani?
– Pestriţă această mass-media, o parte din ea reuşind cât
de cât să-şi menţină o aparenţă a libertăţii de expresie, însă, în
mare, ea depinde de ceea ce se numeşte „sacul cu bani”. În co-
munism, ea era subjugată de partidul bolşevic, de ideologia
otrăvitoare a acestuia, azi presa înghite noduri din alte consi-
derente, din cauza mai multor... partide. Însă există şi excepţii.
Nu le voi da aici, ca să nu vă pun în dificultate în relaţia cu alte
publicaţii.
În ce priveşte condiţiile în care se scrie presă astăzi, bine-
înţeles că ele diferă extrem de mult de cele de acum 30 de ani.
Presa se elaborează la computer, dar, din păcate, şi mai mult –
din computer. Rar jurnalişti care sunt cei ai deplasărilor pe te-
ren, ai investigaţiilor. De aia cele mai multe texte din mass-me-
dia moldovenească, dar şi românească în general, sunt un fel
de comentarii la alte comentarii. De aia şi s-au plodit atât de
mult cei care, cu de la sine investitură, îşi spun comentatori
(politici, economici, sociologici...). Supără şi limbajul sărăcăcios
al unor ziare şi reviste. Apoi erorile elementare, clişeele, tauto-
logiile, mai ales în textele traduse din rusă, engleză. Posibil că
motivele ţin şi de starea de fapt de la facultăţile de jurnalism
care pregătesc cadre pentru mass-media. Din câte ştiu, la acele
facultăţi predau „meseria-măiestria” şi unii din cei care sau că
au fost ei înşişi nişte jurnalişti mediocri, sau nici nu au activat
în presa periodică. Altfel spus, în aceste domenii mai e loc mult
de înaintat spre bine.
– Există reprezentanţi ai noii generaţii de scriitori cărora
le puteţi prezice un viitor strălucit în această meserie?
– Indiscutabil, există. Nu prea mulţi, dar ei se afirmă. Sunt
cei care reuşesc să nu cadă în capcana uşurinţei cu care, le pare

178
unora, se poate scrie literatură. Pentru că a scrie încă nu este
egal cu a crea. Sunt cei care izbutesc să nu se lase prinşi de mo-
lima cam generalizată printre tineri, care a transformat poezia
în simplissimă versificaţie, în care orice bâiguială, orice vorbire
(care, surprinzător, domnul Jourdain aflase că e proză curată! –
Par ma foi! il y a plus de quarante ans que je dis de la prose sans
que j'en sache rien...) este aranjată în formă prozodică, rânduri-
le de oralitate searbădă fiind segmentate, puse unele sub altele
şi date, de autori, dar şi de multe reviste, dar şi de mulţi volun-
tari-critici drept poezie (încât, azi, acelaşi domn Jourdain deja
ar fi putut spune: que je dis de la poésie sans que j'en sache
rien...). De unde şi atâtea istorioare întâmplate cuiva pe stradă,
altora – la bucătărie sau, pardon, la bordel care sunt publicate
la rubricile „Dintre sute de catarge”, „Muguri”, „Poesis”, „Prima
verba” etc., etc.
Iar dacă doriţi câteva nume, le pot da: Svetlana Corob-
ceanu, Ion Buzu, Ecaterina Bargan...
– Colegii de breaslă v-au descris ca un luptător şi un fin
intelectual. Dacă aruncaţi o privire în trecut, cum v-aţi
descrie cariera şi activitatea?
– E şi aici ceva din portretistica de care vorbeam mai sus...
Eu le sunt recunoscător unor iluştri colegi, care îmi caută şi-mi
găsesc locul în literatură. Un loc onorant. Însă ar fi ingrat să în-
cerc să-mi caracterizez eu însumi activitatea. Pot doar să dau
unele „adrese”, de unde s-ar înţelege câte ceva, adecvat unei
atare descrieri. În primul rând, zic de cele două volume de
„Biobliografie”, pe care Biblioteca Municipală „Hasdeu” mi le-a
elaborat şi editat în anii 1999 şi 2005. Acum, e pe cale să apară
al treilea volum, de data aceasta la Biblioteca Naţională. Sunt
trei părţi, în continuare, ale respectivei activităţi. Probabil, se
pot trage unele concluzii din abundenţa de referinţe bibliogra-
fice despre mii şi mii de texte (poeme, proză, eseuri, traduceri
etc.) publicate în zeci de reviste de prestigiu din câteva ţări. Se
poate trage unele concluzii fie şi din trecerea în revistă a titlu-
rilor celor peste 90 de cărţi pe care le-am publicat; volume

179
personale sau traduse. Posibil, ar putea nuanţa „privirea în tre-
cut” şi mai multe premii literare importante, de care s-a în-
vrednicit umila mea persoană. Să zic, unele premii... transfron-
taliere... Și, poate, câteva versuri autoreferenţiale, pe care le
scriam acum un sfert de veac: „Mi-a spus norocul: „Nu ţi-am
dat nimic,/ ca mai apoi să nu am ce-ţi lua –/ mi-ar fi fost milă
să te jefuiesc...// Nu i-am răspuns,/ căci nu aveam motiv/ nici
să-l înjur/ şi nici să-i mulţumesc...”
– Astăzi, la un secol de la apariţia akmeismului, futurismului,
avangardei ruse, din care aţi tradus cu fervoare, cui îi pasă
de aceste şi alte curente artistice? Pentru cine traduceţi?
– Probabil, întrebarea ar trebui adresată editorilor din
Bucureşti, Iaşi, Chişinău, Constanţa, Bistriţa-Năsăud, Nădlac,
chiar din Madrid, unde am publicat cărţile traduse... Adresată
bibliotecarilor care au solicitat şi solicită antologiile de poezie,
proză, dramaturgie, manifeste ale avangardei, pe care le-am
editat. Eu consider că, în existenţa lumii, spiritul avangardist
a fost şi a rămas unul, latent sau extravertit, de diferite inten-
sităţi în manifestare, în dependenţă de epoci şi de priorităţile,
de tendinţele acestora spre înnoire, remodelare, reorientare,
repoziţionare, mereu în mod creator, valorizant. Azi, post-
avangardismul este sau devine partea structurală, componentă
a psihodinamicii creatoare-receptoare-emiţătoare a psihologi-
ei noastre, a oamenilor, dar mai ales a psihologiei artiştilor
acestei contemporaneităţi „imediate”, de la care, înainte, mai
are deschise durate/ perspective, până să apără inerente modi-
ficări de paradigmă, de canon, ce vor fi diferite de cele ce ne
sunt caracteristice nouă. Sub aspectul corelării operei celor
mai valoroşi avangardişti cu cele mai adânci timpuri ale lumii,
cu mitocreaţia, cu alchimia limbajului, cu filosofia, cu ştiinţa în
general, trebuie menţionat că această operă conţine elemente
active şi decantate (deja!), ce reprezintă valori perene. Ca fe-
nomen artistic, prin dinamica sa permanentă, avangarda mai
poate oferi exemple artelor (şi... arterelor!) prezentului nostru,
fiind înţeleasă şi acceptată drept starea de spirit şi de creaţie

180
a necontenitelor transgresări de limite, fiind mereu declanşa-
toare de sugestii întru inovaţie şi originalitate.
– Credeţi că poezia are viitor în Republica Moldova?
– De ce doar în... Republica Moldova?... Poezia are viitor
în întreaga lume. Ea este o componentă sine qua non a spiritua-
lităţii universale. Dar să nu ne referim numai la poezie, ci la li-
teratură în general, la raporturile dintre ea şi societate, care,
din câte înţeleg eu, seamănă tot mai mult cu cele dintre muzica
zisă grea, simfonică şi societatea (noastră). Adică, de regulă,
orchestrele simfonice din Chişinău, Bucureşti, Iaşi, Cluj, Bacău,
şi din ce oraşe româneşti ar mai fi ele, nu aduc venit (material)
societăţii, însă societatea conştientizează că fără ele nu se poa-
te, simfonicul ţinând şi el de componentele de bază ale spiritua-
lităţii, culturii, contemporaneităţii (şi continuităţii) unei na-
ţiuni. Mai explicit, ce vreau să spun? Că şi amatorii (versaţi!) de
literatură par a se împuţina tot mai mult, până, sub aspect nu-
meric, ar putea ajunge la fel de ne-numeroşi, ca şi iubitorii (as-
cultătorii) de muzică simfonică. Însă ei vor exista în orice... for-
mat; un „format” predestinat elitar, care însă, paralel, nu va ex-
clude, ca şi în muzică (ascultătorii), cititorii de texte uşoare sau
horror, texte triviale sau de-a dreptul nocive etc. Iar această
varietate de implicare a literaturii, a poeziei în societate, prin
diverse categorii de cititori (dar şi de scriitori!), prin diverse
grile şi niveluri semantice, ideatice, artistice, estetice, în gene-
ral, sau chiar prin lipsa acestora (pentru că multe inepţii sunt
date încă drept literatură, poezie, proză...) va face ca totul să fie
şi mai diversificat, şi mai antagonic în definirea-categorisirea
artisticului (literarului) şi receptarea acestuia. Dispersia va vi-
za (modifica) atât expresia (generală a literaturii), cât şi axio-
logia, modul de evaluare a artisticului, esteticului. Astfel că,
în viitor, literatura va acţiona în societate şi va influenţa socie-
tatea exact în măsura în care o face şi o va face muzica simfoni-
că. Sau – de ce nu? – cât o fac preocupările şi competiţiile de
diverse nivele la şah, într-o societate ori în întreaga lume. Plus,
aici, un scurt poeme care mi s-a relevat:

181
 În sfârşit, daţi-vă seama
că veţi plăti foarte scump
lipsa dragostei
(voastre)
faţă de poezie...
– Ce carte păstraţi acum pe noptiera dumneavoastră?
– Mai multe, inclusiv, pentru recitire, „Nopţile atice” ale lui
Aulus Gellius, ediţia bilingvă francezo-rusă a volumului de po-
eme „Pour un brasier dans un désert” a lui Victor Serge. Dar
sunt şi la o etapă a lecturii audio, ascultând, segmentat (sunt
necesare circa 30 de ore!), romanul excepţional al lui Alek-
sandr Zinoviev „Зияющие высоты”, titlu tradus în româneşte
„Înălţimile găunoase”, bineînţeles mult mai adecvat decât ceea
ce citesc pe pagina web „Radio Europa liberă” – comica şi ina-
decvata traducere... „Înălţimile radioase” (!). Audio-cărţile „mi-i
recitesc” pe Dostoievski şi Cehov, dar şi – în româneşte – pe
Homer, Eminescu, Camil Petrescu.
– La ce lucraţi în această perioadă? Planificaţi lansarea
unei noi cărţi?
– A fost o perioadă a... chestionarelor, la care am răspuns
pentru revistele „Apostrof”, Cluj, „Discobolul”, Alba-Iulia, „Deti
Ra” din Moscova. Scriu pentru revistele „România literară”,
„Contrafort”, „Argeş”, „Moldova”, „Bucovina literară”, Hyperi-
on”, „Sud-Est cultural”... Mă gândesc să trec la asaltul final în
organizarea-regizarea unui volum de proză, la care scriu de 2-3
ani, dar şi a altuia de poeme. Aştept de la editura „Prut” „Cartea
de leologisme” (ziceri, adagii), de la Bucureşti – volumul de po-
eme al Annei Ahmatova „Mătănii”, pe care l-am tradus pe dura-
ta mai multor ani.
– O ultimă întrebare, sugerată de finalul la o recenzie a lui
Adrian Alui Gheorghe la volum Dvs. de poeme „În ambuteiaj
& Partiţiuni Nabokov”: „L-aş fi văzut pe Leo Butnaru nomi-
nalizat la Premiul Naţional «Mihai Eminescu», de exemplu,
o şansă de a fi adus decisiv în poezia românească a acestei

182
 perioade sau promovat până la nivel de manual şcolar.
Din păcate literatura/ cultura noastră şi-a creat un pante-
on extrem de îngust, cu locuri limitate, în care nu găseşti în-
totdeauna valorile reprezentative. Aleatoriul lucrează şi el
cu măsura lui prea adesea în artă ca şi în viaţă, într-o lume
a relativizării valorilor poţi să spui (cu amărăciune) pre-
cum filosoful odinioară: în lumea noastră de azi de prea
multe ori nu contează că alergi minunat, că treci primul li-
nia de sosire, dacă (mai) nimeni nu pariază pe tine. Oricum,
cine pariază pe poezia lui Leo Butnaru, la bursa instituită
pe termen lung a poeziei române, câştigă.”
– Bineînţeles că mă... încălzesc şi mă flatează (de ce aş as-
cunde?) astfel de aprecieri. Eu însă le-aş extinde raza de acţiu-
ne, gândindu-mă că, până la urmă, critica literară panromâ-
nească se va preocupat în mod constant şi profesionist de scri-
sul scriitorilor români din stânga Prutului. Eu unul consider că
în Moldova Estică, cel puţin în poezie, există autori indiscutabil
mai valoroşi decât unii dintre confraţii lor din Țară, care sunt
mereu gratulaţi, incluşi în istorii literare (şi mondene), premi-
aţi, daţi drept exemplu. Este a mirării cu câtă impasibilitate
trec membrii juriului USR peste cărţile propuse de autori de la
Chişinău sau Bălţi, să zicem. Este a mirării că în topul poeţilor
propuşi la Premiul Naţional Eminescu nu a fost admis niciun
pruto-nistrean care, sunt sigur, nu ar fi fost cu absolut nimic
mai puţin valoros ca ceilalţi nominalizaţi. Cum s-ar spune
şi s-ar putea trage concluzia, în ochirea sa exegetica literară
românească are nevoie şi de o lărgire de orizont. Inclusiv,
a orizontului de aşteptare, dar şi de simpatie.

Doina STIMPOVSCHI
Ziarul Adevărul (Moldova),
30 martie 2015

183
 În pofida cosmopolitismului,
trebuie să rămâi fidel sieși,
dacă e posibil – original, irepetabil,
interesant

– Dragă Leo, te-am auzit spunând vehement în Consiliul

USR, atrăgând în fond atenţia urechilor care trebuiau să
audă, că în R. Moldova sunt cel puţin trei poeţi care merită
să între în orice discuţie la nivel cu poeţii importanţi ai Ro-
mâniei. Mi s-a părut firească atitudinea ta, care a trecut pe
la acele urechi nepăsătoare. Ai putea să-mi spui care sunt
poeţii din Basarabia şi să spui şi câteva vorbe despre ei? Pen-
tru că eu sunt chiar interesat de fenomenul poetic din Mol-
dova de peste Prut, unul extrem de evolutiv, avansat, de la o
zi la alta. Există posibilitatea, în timpul recent, a unei para-
digme poetice dincolo de Prut?
– Dragă Gellu Dorian, în fond problema ţine, totuşi, nu de
o atenţie şi de o reacţie... colectiviste, chiar dacă e vorba că sun-
tem, cei care suntem, inclusiv mai mulţi colegi din stânga Prutu-
lui, membri ai USR. Uniunea nu poate impune cuiva ca acesta
să-l includă în antologia „sa” (probabil, acest pronume posesiv,
sa/ lui, poate fi dat aici şi fără ghilimele) pe Arcadie Suceveanu
sau Vasile Gârneţ, Vasile Romanciuc sau Em. Galaicu-Păun, pe
Marcela Benea sau Teo Chiriac, Dumitru Crudu sau Nicolae Esi-
nencu, Irina Nechit sau Nicolae Popa, Grigore Chiper sau Nico-
lae Leahu... – (ca să mă opresc aici, şi dând deja mult mai multe
nume de poeţi „de la noi”, decât „cei trei”, care, am certitudinea,
sunt mai buni sau, unii, mult mai buni decât mai jumătate din

184
poeţii din dreapta Prutului antologaţi, răzgâiaţi, premiaţi, tra-
duşi, duşi prin străinătăţuri etc.) Eu am clamat, vehement, cum
ai reţinut tu, nu că aş fi fost la Consiliul USR, ci pentru că venise
vorba de o antologie recentă de poezie românească (antologa-
torul se pare că era şi el de faţă) care trebuia să apară nu mai
ştiu pe ce continent, dar în care, eram sigur fără să mă fi „docu-
mentat”, vârfuitorul ei nu ar fi inclus niciun poet din, cel puţin,
cei pe care i-am amintit, în schimb, iarăşi sunt sigur, şi trist, fi-
gurează şi autori îndoielnici din dreapta Prutului. Ca să nu vor-
bim (sau să vorbim, totuşi?) de lucida indiferenţă cu care trec
membrii juriilor USR peste cărţile propuse de autori de la Chi-
şinău sau Bălţi, să zicem. Este a mirării (aici te rog să fii foarte
atent şi... obiectiv, poate chiar solidar...) că în topul poeţilor
propuşi la Premiul Naţional Eminescu nu a fost admis niciun
pruto-nistrean care, bineînţeles, nu ar fi fost mai puţin valoros
decât alţi nominalizaţi deja.
Ce ar fi la mijloc? Comoditatea, nepăsarea, aroganţa sau ig-
noranţa? (Sau... – he, he – lipsa de... patriotism panromânesc?...)
Greu de spus, însă cazul recidivează de la antologie la antologie;
de la o decizie la alta a Juriului USR, din care lipsesc poeţi auten-
tici din Estul Moldovei Istorice, alias României. Repet: nimeni
nu are nicio obligaţie faţă de un poet sau altul de a-l include în
vreo antologie. Însă bunul simţ trebuie să le amintească respec-
tivilor antologatori că o selecţie, la vârf, de poezie românească,
dacă vrea îngrijitorul ca ea chiar să fie aşa ceva, e, înainte de
toate, un act valorizant, exegetic, nu unul aleatoriu, ce ţine de
simpatii şi antipatii, de gaşcă şi... pleaşcă (de importanţă, ca ce-
va nemeritat!) ce le revine unor autori mai slabi, însă care sunt
din dreapta Prutului sau de prinprejurul antologatorului.
Ceea ce clamam, scurtissim, la acea întrunire am spus-o
şi în scris, cu alte ocazii. Însă trebuie să reiterez că antologatorii,
ca şi criticii literari, sunt persoane particulare şi nicidecum
supuse colectivismului. Ca şi actul critic, regizarea unei anto-
logii ţine de voluntariat, de proprie iniţiativă şi perspectivă de
a căuta editura, sponsorizarea, traducătorul etc. Slavă Domnu-
lui, niciun antologator nu poate fi „tras la răspundere” pentru
185
subiectivismul sau şubrezenia cu care ctitoreşte (sau doar în-
jgheabă) un volum colectiv. Altceva e că antologatorii prea ne-
respectuoşi faţă de valorile autentice lăsate pe dinafara selec-
ţiilor pe care le operează pot fi oarecum... admonestaţi, aşa,
colegial, de la obraz. Ceea ce am făcut şi eu, probabil, încă odată,
latineşte şi biblic, cu – mă tem – acea: vox clamatis in deserto.
Mă consolez cât de cât, Gellule, constatând, implicit, că tu
eşti dintre cei care cunosc şi apreciază valoarea colegilor noştri
ce ţin de, precum zici, fenomenul poetic din Moldova de peste
Prut, unul extrem de evolutiv, avansat, de la o zi la alta. Ai perfect
dreptate, dacă mă gândesc că şi unii dintre tinerii scriitori basa-
rabeni au câştigat cu brio, la vârf, concursuri serioase, inclusiv
la Botoşani, premiul Eminescu pentru debut, premiul „Porni
Luceafărul”...
Cele spuse îmi dau certitudinea că, dacă ar fi să propună
o antologie a poeziei contemporane româneşti, Gellu Dorian
s-ar gândi şi la poeţii pe care i-am amintit eu, dar şi la alţii.
Iar răspunsul la interogaţia despre posibilitatea apariţiei
unei paradigme poetice în stânga Prutului nu trebuie localizat,
particularizat, ci trebuie „extras” din contextul general al litera-
turii române, deoarece eu unul cred că scriitorii buni „de la noi”
sunt integraţi, firesc şi fără... convulsii, paradigme sau paradig-
melor transprutene, în ambele direcţii. Deocamdată, până la pa-
radigmă, să ne gândim la – nu mă tem să zic – un fel de pacoste
care atacă fenomenologia creaţiei poetice şi care transformă
prozodia – pentru tot mai mulţi – în versificaţie anostă dată
drept poezie, încât, azi, acelaşi domn Jourdain deja ar fi putut
spune: que je dis de la poésie sans que j'en sache rien...
– Tu reprezinţi, prin activitatea ta literară, atât prin creaţia
proprie cât şi prin cea a traducerilor, un nume care ocupă
un vast areal poetic universal. Trasează-l cu creionul tău,
să le amintim iubitorilor de literatură de el.
– Să fiu... topograful propriului areal, cum zici, poetic uni-
versal?... Măgulitoare ispită, iar dacă mă decid să spun ceva aici,
o fac numai şi numai cu un irezistibil sentiment de recunoştinţă

186
pentru toţi şi toate care m-au familiarizat cu globalitatea litera-
turii ca fascinaţie şi impulsuri pentru propria mea creaţie (con-
siderând că şi actul traducerii tot de creaţie ţine). Hai să-ţi spun
ce cred eu despre traducere, în general, dar şi emblematic, poa-
te. Atunci când un foarte bun traducător transpune în limba na-
ţiunii sale o mare operă a unui scriitor dintr-o altă ţară, când
acea operă apare de sub tipar sau e prezentată în librării, ar
trebui să se intoneze imnurile celor două ţări ai căror cetăţeni
sunt scriitorul şi traducătorul, doi binefăcători, doi învingători.
De ce doar sportivii să aibă parte de atare solemnităţi înălţătoa-
re, la care unii, mai sentimentali, chiar lăcrimează?
Mă gândesc cu recunoştinţă şi la norocul care, prin 1967,
m-a dus la Biblioteca Naţională din Chişinău, spre fişierul cu
numele revistei „Secolul 20”, care – iarăşi noroc! – era abonată
curent de această instituţie, iar eu iscodeam şi colecţiile anilor
trecuţi. Cu timpul, am început să colecţionez excelenta revistă,
ea însăşi valoroasă operă literară, editorială, exemplară. O re-
vistă model. Deţin cam 350 de numere „Secolul 20”, care mi-a
fost un adevărat şi generos profesor de iniţiere în literatura lu-
mii, îndrumând ţărănaşul de ieri să afle ce a fost şi ce este avan-
garda, cum au apărut şi au evoluat importantele mişcări poetice
moderne în Italia, Franţa, Spania, Anglia, America Latină etc.
Astfel că, pot spune, şi eu mă trag de la Râm, dar şi de la revista
„Secolul 20”. Apoi fascinantele colecţii ale editurilor din Țară –
„Poesis”, „Orfeu”, „Cele mai frumoase poezii”. Sclipitoarele răsă-
rituri şi ascensiuni de destine poetice care au fost cele ale lui
Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru (cel din „In-
fernul discutabil”), Mihai Ursachi, Fănuş Neagu (şi pe el îl con-
sider un mare poet), Ion Gheorghe etc., etc. Și, bineînţeles,
descoperirea creaţiei iluştrilor noştri poeţi interbelici – Barbu,
Arghezi, Bacovia, Blaga, Minulescu, Fundoianu, Voronca...
Plus că, în URSS, se traduce foarte mult din poezia moder-
nă a lumii, inclusiv din poezia nouă românească, lucru ce ar pu-
tea să pară straniu pentru „bastionul realismului socialist”.
Apăreau, în ruseşte, colecţii superbe – „Maeştri ai traducerii po-
etice”, „Clasicii şi contemporanii”, „Poezia ţărilor lumii”, „Poezia
187
Americii Latine”, „Poezia Oceaniei”, volume de haiku şi tanka ja-
poneze etc.
Apropierea de altfelul poeziei moderne mi-au însoţit-o, din
câte aveam să înţeleg ceva mai târziu, şi muzica „grea”, pictura.
Țărănaşul de ieri, născut şi crescut la 70-80 de kilometri nord
de Chişinău, studentul ce ajunsesem, era abonat la prelegerile
despre muzica clasică la care audia mostre din creaţia Titanilor
Armoniei, adăsta în sala-audio a Bibliotecii Naţionale. Nou-veni-
tul la oraş a avut şansa să fie acceptat ca „unul de-al casei” în
Hollywood-ul (comparaţia îi aparţine unui coleg din Estonia)
pictorilor chişinăuieni, un bloc de ateliere moderne, spaţioase şi
suspicioase faţă de flăcăi cu ochi albaştri, spaţii prin care îmi fa-
ce plăcere să hălăduiesc şi astăzi. Apoi, mai cred că şi matemati-
ca mi-a ajutat să-mi... imaginez poezie, metafore. Eram cu ade-
vărat fascinat de geometria spaţială, vibram la gândul că aş fi
putut merge spre ea, concurenta opţiunii pentru jurnalism şi fi-
lologie, unde aveam să mă statornicesc.
Graţie celor amintite, dar şi altor întâmplări-întâlniri me-
morabile, care au lucrat în spiritul meu de student la Universi-
tate, dar şi student-bis, autodidact, ancorat-nemişcat prin bi-
bliotecile Chişinăului (spuneam de cea naţională, apoi bibliote-
ca universitară şi cea municipală), mă făceau ca şi... transfronta-
lier (cu spiritul şi visul) în statul acela draconic cu hotarele înţe-
sate de păianjenii sârmei ghimpate, dincolo de care mi-a permis
să trec abia în august 1987, când, împreună cu Vitalie Ciobanu,
Vasile Gârneţ şi Teo Chiriac (ce tineri erau aceşti colegi ai noş-
tri!), am intrat în Țară, ne-am odihnit la Mamaia, iar la Bucu-
reşti, la început de septembrie, i-am întâlnit pe marele regizor
de film Ion Popescu-Gopo şi pe colegul nostru Matei Vişniec ca-
re, peste vreo zece zile, aflam de la „Europa liberă”, avea să ră-
mână în Franţa. Uite, el a fost mai norocos, nouă însă, chişinău-
ienilor, nepermiţându-se să rămânem nici măcar în... România!
Și de atunci, din secolul XX, spre acest mijloc de deceniu
secund al secolului XXI, tot am cutreiera prin spaţiile literatu-
rii universale. Am cutreierat, dar, metaforic vorbind, am şi...
arat, am semănat, am recoltat-treierat, zic, dacă mă gândesc la
188
antologiile şi florilegiile pe care le-am alcătuit şi le-am tradus, la
atâtea cărţi ale marilor poeţi de pe alte meridiane pe care le-am
românizat. În primul rând, este vorba de cei care au înnoit şi di-
versificat spiritul poetic atât în ţara lor, cât şi în Europa, în Lu-
me, autori ai modernismului şi avangardismului. La Bucureşti,
am editat antologiile avangardei ruse – de poezie, proză, teatru,
manifeste. La Iaşi am publicat antologia „Avangarda – jertfea
Gulagului”. La editurile importante din Țară au apărut volume
şi antologii ale lui Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Osip
Mandelştam, Marina Țvetaeva, Anna Ahmatova, Aleksei Krucio-
nîh, Ninei Habias, Tatianei Veciorka-Tolstaia. În româneşte, dar
la Madrid, l-am publicat pe Igor Bahterev. Apoi ampla antologie
„Traduceri din secolele XX-XXI”, în care am inclus poeţi din cir-
ca 35 de ţări. (Îţi imaginezi de câte zeci de ori, în onoarea litera-
turii şi a poeţilor ei, ar fi trebuit să se intoneze imnurile, conco-
mitent cu arborarea drapelelor României, Franţei, Statelor
Unite, Rusiei, Ucrainei, Italiei, Bulgariei, Mexicului etc., etc.?!)
Am tradus şi am editat cărţile poeţilor contemporani, printre
care unii foarte interesanţi – Ian Satunovski, Ghennadi Ayghi,
Vera Pavlova, Viaceslav Kuprianov, Aleksandr Tkacenko, Ev-
gheni Stepanov etc. Mă gândesc şi la „Panorama poeziei avan-
gardei ruse” (circa 1500 de pagini format A4), „Panorama
poeziei avangardei ucrainene”... (Pentru ca, în loc de punct,
ferm, la acest răspuns, să las în volnicie de perspective tradiţio-
nalele trei puncte...)
– Aminteşte-le cititorilor revistei „Hyperion” despre debutul
tău literar.
– Ce să spui despre propriul tău debut? O legendă, nu alt-
ceva... În jocul de lumini – ale tinereţii şi creaţii – şi umbre – ale
timpurilor sovietice când, citindu-te, cei de la Comitetul de Stat
pentru Presă îi spuneau redactorului cărţii tale că, poate, ar fi
bine să fie stopată, „uitată” acea „Aripă în lumină” (aşa s-a nu-
mit prima mea carte; titlu extras din imaginea: „Prin rotocoale
de soare/ şi ceaţă/ zborul păsării/ se vede/ pe jumătate/ – o ari-
pă-n lumină,/ cealaltă-n/ obscuritate”), iar colegul, redactorul,

189
criticul literar Ion Ciocanu, să reuşească totuşi să-ţi apere ieşi-
rea editorială în lume. Când, nedumerit, parcă, un critic literar
exclama despre debutul tău: „Ce poet ambiţios, pe parcursul în-
tregii cărţi nu a comis nicio pereche de rime!”, de parcă lipsa ri-
melor, verslibrismul ar fi fost duşmanii realismului socialist.
(Cum naiba să fii realist în visul, fascinaţia, irealitatea metafore-
lor?! Și totuşi, eu „comisesem” o pereche de rime, cea din versu-
rile citate mai sus. Criticul fusese... neatent şi, deci, nu avea
dreptate.) De la debutul în presa republicană, adică „serioasă”,
pe 5 mai 1967, până la apariţia cărţii de debut trecuseră 11 ani,
bineînţeles, cu un stagiu de amânare în sertarele editurii (vreo
2 ani).
– Dar şi poemul cu tractoristul şi cântecul ciocârliei...
– Da, e unul din textele din prima carte, scris însă, am im-
presia, cam pe la finele studenţiei mele. Iată că, peste ani (vreo
30!), acest poem a început să-şi încropească şi o „biografia”
drept-pruteană, prin faptul că a fost memorizat şi, deseori, soli-
citat „la bis” (de altfel, de fiecare dată când ne întâlnim, mă roa-
gă să-l mai spun şi Ion Mureşan). Situaţia şi reacţia, să zic aşa,
mă duc la gândul că acest poem laconic se împrieteneşte instan-
taneu cu omul, cu cititorul, cu ascultătorul. Adică, este un po-
em... sociabil (nu ştiu dacă este şi social ca... ideaţie, atitudine).
Iar odată ce e „biografie”, să dau şi unele detalii ce ţin de CV-ul
acestei metafore impresioniste, presupun (dacă e să mă gân-
desc la cromatica impresioniştilor francezi, dar şi la distihul lui
Esenin: „Parcă-n răsunătoare dimineaţă/ Aş galopa pe-un cal
trandafiriu”): poemul se intitulează „Peisaj” şi se află la pagina
18 a cărţii. E acesta:
Peisaj
Purpuriu e tractorul
trecând peste câmp – enorm
mac sunător
ce afânează solul din
jurul propriei sale tulpini.

190
 Hei, hei!
Cum e,
trac-to-ris-tu-le,
ziua întreagă să vezi ciocârlia
dar
să n-o auzi?!
Ceea ce, însă, nu înseamnă să nu le fac dreptate şi altor po-
eme din acel volum dintâi. Permite-mi să mai reproduc 2-3 tex-
te laconice: „Precum pumnalul: Către amurg/ priveam neprihă-
nitele roze/ în infime clipe simţind/ marile daruri ale odihnei/
pe care ţi le-ar putea oferi/ o îndelungă duminică doar... // Dar
subit şi crunt/ erupse furtuna: izbit orbeşte/ ramul îşi repezi
spinul/ în inima privighetorii oploşite în/ boschetul de tranda-
firi...” Sau acest – „Motiv hispanic: Lăsând toreadorul nemişcat/
reuşi să fugă din arenă./ Îşi spunea că la sfârşitul străzii/ vor în-
cepe/ libertatea lui şi tihna...//...dar i-apăru în faţă câmpul
roş’-aprins/ andaluzul câmp împurpurat/ şi-nnebunitul taur îşi
înfipse/ coarnele-n ţărână/ aruncând spre ceruri/ rădăcini şi
floare/ sângele de maci”. Există în „Aripă în lumină” şi alte sec-
venţe dramatic-impresioniste, să zic, cum ar fi: „Undeva oame-
nii şi-au ucis speranţa/ şi până la mine ajunge/ sângele cada-
vrelor albastre,/ ajunge ceaţa...” (Să vezi! Aici ar fi a doua pere-
che de rime de pe toate cele 82 de pagini ale debutului meu
editorial! Ce neatentă era critica sovietică moldovenească...)
Am dat aceste exemple, pentru a completa, poate, răspun-
sul la precedenta întrebare despre cum se putea debuta în
stânga Prutului şi, cu gând ascuns, dar, iată, făcut public, de a
spulbera unele prejudecăţi ce mai există în mintea unora că,
chipurile, la Chişinău chiar ar fi fost cel mai... realist şi crunt rea-
lism socialist... În orice caz, la Chişinău nu au exista autori care
să le fi dedicat „poeme” lui Hruşciov sau Brejnev, în timp ce...
Dar să lăsăm deschise parantezele aluziei...
– Ai scris la început în chiriliţă, să-i spun aşa alfabetului ru-
sesc. Câte cărţi ai publicat aşa? A fost mai simplă, mai
aproape de suflet, trecerea la scrierea cu caractere latine?
191
 – Să o încep cu finalul întrebării. Chiar dacă, în şcoli şi uni-
versităţi, se studiau limbile franceză, spaniolă, germană, adică
chiar dacă noi, elevii, studenţii cunoşteam şi utilizam alfabetul
latin, acesta era totuşi ca şi stric interzis celor care intenţionau
(doreau!) să scrie cu el cuvinte... româneşti! Puteai să scrii în ca-
ietul tău „maman”, dar nu şi „mamă”, „patriote”, dar nu şi „pa-
triot”, „affirmation”, dar nu şi „afirmaţie” etc. Trebuia să scrii
„corect-sovietic-imperialist”: „мамэ”, „патриот”, „афирмацие”...
Paginile pe care le scriam româneşte, adică în alfabetul firesc
nouă, le tăinuiam de ochii ciclopilor kagb-işti, delatorilor, le du-
ceam la ţară, acolo, departe de Chişinău, alfabetul latin (româ-
nesc) fiind mai în afara pericolului. Studenţii care aveau ne-
norocul să le fie interceptate paginile de conspect scrise româ-
neşte, pur şi simplu erau exmatriculaţi din instituţii. Pentru
alfabetul latin se duceau adevărate, aprige lupte ideologice,
în special la întrunirile scriitoriceşti. La acest capitol ar fi multe
de retro-povestit, cu abundenţă de exemple, aspiraţii şi nedrep-
tăţi comuniste care curmau acele aspiraţii, frângeau destine
omeneşti, zângănind lacăte de închisori.
Bineînţeles, pe atunci, unele poeme le-am scris cu alfabet
latin, însă ele nu puteau să vadă lumina zilei (redacţionale, edi-
toriale) decât în grafia impusă, cea chirilică, în care eu am pu-
blicat cinci cărţi de poezie (1976; 1983; 1985; 1988; 1989, una
din ele pentru copii), o carte de proză, „De ce tocmai mâine-poi-
mâine?” (1990) şi alta de interviuri, „Răspuns şi răspundere”
(1989). Iar primele cărţi cu alfabet latin le-am editat începând
cu anul 1991. În ce mă priveşte, alfabetul latin s-a dovedit a fi
de (foarte) bun augur, părându-mi-se că el conţine şi emană o
energie mai specială pentru omul scrisului, ajutându-l, sugerân-
du-i nuanţe ideatice, chiar orientându-l spre spaţii... mănoase în
poezie, filosofie. Și, probabil, e firesc să simtă aceasta cel care,
îmbrăţişând alfabetul latin şi fiind îmbrăţişat de acesta, a trăit
momentul respectiv ca pe o descătuşare, ca pe o eliberare a
conştiinţei, a sufletului său. Eliberare din glaciaţie, din străinie,
din anormalitate.

192
 – Dacă ar fi să-ţi iei de la început cariera literară, cum
ai proceda? Ai fi acelaşi, altul? (Ca să folosesc sintagma unui
titlu de antologie pe care ai publicat-o).
– Dat fiind că, de fapt, este exclus un astfel de reînceput, fi-
ecare om, de e întrebat ce sunt întrebat eu, bineînţeles că îşi
alege şi îşi poziţionează răspunsul cu o anumită tactică, strate-
gie, convenabile lui, să pară mai... – cum? – mai deştept, inteli-
gent? Dar, dacă am şti că e posibilă, totuşi, o astfel de reluare,
fireşte că fiecare dintre noi ar gândi îndelung, înainte să facă
primul, al doilea, al treilea pas. Asta, dacă, bineînţeles, nu a uitat
cum a fost în prima... variantă. În ce mă priveşte, cred că aş fi
rămas, şi la... reluare, la fel de pasionat de dezinvoltura poeziei,
de metaforă, de poemul de proporţii restrânse, însă dens în
conţinutul său ideatico-metaforic, pasiune susţinută, poate, de
mai multă clarviziune, înţelepciune.
– Eşti mulţumit de prezenţa literaturii scrise dincolo de Prut
în paginile de critică şi istorie literară de dincoace de Prut?
– Ar putea fi mai bună, mai amplă (dacă nu... panoramică)
prezenţa. Însă aceasta trebuie să ne preocupe pe noi mai puţin,
grijile şi acţiunile căzând în cea mai mare parte pe seama (per-
sonală) a unui autor sau altul, în ipostază solo. Mai întâi, dânşii
să-şi facă scrisul... transfrontalier, dintr-un spaţiu în altul româ-
nesc, să şi-l propună redacţiilor, editurilor, criticilor.
Literatura nu e ceva instituţionalizat, etatizat, dirijat, aşa că
prezenţa la care te referi pune eminamente în ecuaţie talentul/
valoarea cu libertatea de decizie, acţiune. Azi, indivizii/ cetăţe-
nii (...patrioţii), inclusiv criticii, scriitorii sunt tot mai egocen-
trişti, astfel că nu se vor găsi altruişti care să treacă Prutul, să
vină la Chişinău, să caute scriitori talentaţi, pentru a-i promova,
pentru a le asigura prezenţă în pagini, antologii, monografii, te-
orii şi chiar utopii...
– Este vorba cumva de două literaturi? De două moduri de a
înţelege literatura?

193
 – Cum să fie vorba de două literaturi? În acest caz, eu şi cu
tine unde ne-am situa, unde şi despre ce am dialoga? Întrebările
tale, toate, poate cu excepţia acesteia, constituie tocmai răspun-
sul, că suntem în unul şi acelaşi spaţiu spiritual, literar, că ne în-
ţelegem bine şi sperăm să ajungem a ne înţelege dacă nu per-
fect, cel puţin de minune (sau minunea e ceva mai mult decât
perfecţiune?... Uite, nu-mi dau seama...). Ne întâlnim pe paginile
aceloraşi reviste, în incertitudinile aceloraşi edituri, înăuntru
sau pe dinafara aceloraşi antologii, înjurăm aceleaşi jurii, ne în-
doim de competenţa aceloraşi critici (din păcate, nu prea mulţi
demni de atenţie)... Nu ştiu de unde, asociativ, îmi vine să com-
par situaţia cu „două literaturi” române (una mai română decât
cealaltă şi invers) cu mărturisirea unuia care spunea: Știi, prie-
tene, uneori eu joc şah de unul singur, cu mine însumi, şi tot-
deauna câştig...
– Cum decurge, în fond, viaţa literară la Chişinău? Seamănă
cumva cu cea de la Bucureşti? Este Chişinăul o provincie
a Bucureştilor, aşa cum toate celelalte oraşe mari din Ro-
mânia sunt considerate provincii de către Bucureşti? Vorbim
aici de provincii culturale, nu geografice.
– Zău că-mi vine să zic: Tocmai de la tine, Gellule, nu mă aş-
teptam la una ca asta! Tu, care cunoşti destul de bine ce se în-
tâmplă la Chişinău, Bălţi, Soroca, Orhei te prefaci că nu ştii abso-
lut nimic. Dar nu zic, pentru că am realizat şi eu zeci de inter-
viuri cu interlocutori pe care îi cunoşteam bine, însă, când îi
întrebam, parcă aş fi fost unul căzut de pe lună. Cum s-ar spune,
convenţiile şi intenţiile meseriei.
Lucru cunoscut: tot mai multe evenimente literare de la
Chişinău se întâmplă şi cu participarea colegilor, prietenilor
noştri din Iaşi, Bucureşti, Cluj, Botoşani, Timişoara, Oradea, Pia-
tra Neamţ, Alba Iulia etc. Și ele seamănă, cumva, cu cele de la
Bucureşti, dar şi din oraşele amintite aici, din altele (Craiova,
Suceava, Târgu Jiu, Galaţi, Brăila, Târgovişte, Focşani...). Azi,
când scriitorul e liber de a sfida şi transgresa orice fel de hotare,
inclusiv prin fantasticul internet, a vorbi despre provincie pare

194
a fi uşor anacronic. Prin skype poţi pune la cale o conferinţă in-
ternaţională, transprovincială, dar şi transmetropolitană, la ca-
re să participe scriitori importanţi din Bălţi, Havana, Botoşani,
Novosibirsk, Berlin, Roma, Caracal... Sau, poate, în măsura în ca-
re deprovincializează într-un fel, libertatea şi internetul provin-
cializează în alt fel?... Libertatea şi contemporaneitatea înseam-
nă descentralizare sau policentrism, inclusiv literar. Rămâne să
studiem fenomenul, din care s-ar putea fila, cred, şi teme pentru
literatură.
– Când călătoreşti, unde te simţi mai bine, în spaţiul ex-so-
vietic sau în România, Europa?
– Nu cred că am motive şi repere de a compara, deoarece
România e chiar casa, patria mea. E spaţiul meu ontologic, vital
şi de creaţie. Iar spaţiul sovietic nici măcar „ex” nu mai poate fi
numit, deoarece există, distinct, Letonia şi celelalte două ţări
baltice, Ucraina, Gruzia, Armenia etc. Există ca entităţi, ca parti-
cularităţi, ca diferenţe etnice, spirituale în libertate, în statalita-
te, în legalitate. Pentru că Uniunea Sovietică a fost, de fapt, un
stat ilegal; în ilegalitate politică. A fost un imperiu, iar toate im-
periile sunt nelegitime.
Mă simt bine şi în Europa cu România parte componentă a
ei. Însă jurnalele mele de călătorie (dar am scris multe; jurnalis-
tul din mine nu aţipeşte, nu cade în grevă chiar şi atunci când
intră în grevă aeroporturi, porturi) sunt mărturii că nu m-am
simţit rău nici în Mongolia, China, Turcia orientală, Tatarstan,
Tadjikistan, Uzbekistan... Vorba aia a lui McLuhan cu global
village. Dar, în pofida cosmopolitismului, scriitorul trebuie să
rămână fidel sieşi, dacă e posibil – original, irepetabil, intere-
sant. Pentru că ce tainică e această noţiune, categoric-dihotomi-
că, odată ce, într-un singur rând, DEX-ul o explică în cheia
„înţelege cum vrei”; mai bine zis, alege ce-ţi place: „cosmopoli-
tism 1. participarea la bucuriile şi durerile întregii ome-
niri; 2. lipsă de iubire de patrie”. Ei bine, fără emfază vorbind,
eu sunt cel care-şi iubeşte patria, participând la bucuriile şi du-
rerile întregii omeniri, adică – ale satului global. Sunt cel care,

195
de cele mai multe ori, când călătoreşte, cel mai bine se simte
tocmai în... călătorie.
– Care este diferenţa între receptarea scriitorului de blog
şi cea a scriitorului pe hârtie? Deşi este clar care este, cum
o percepi tu, care eşti un blogger activ, consecvent? Satisfac-
ţia este aceeaşi?
– Parcă ar mai persista impresia că blogul nu ar însemna
ceva (chiar) serios, cu atât mai mult – temeinic. Poate şi din
considerentul că sunt rare cazurile scriitorilor de blog, care pla-
sează în spaţiul virtual nu orice le vine în minte, ci lucruri seri-
oase, de literatură, exegetică, eseistică, poate şi de filosofie. Sunt
puţine şi persoanele care ştiu că unii dintre cei mai... serioşi
oameni ai planetei, matematicieni de un prestigiu indiscutabil
ca personalităţi unice, îşi au bloguri în care îşi publică uluitoare-
le, uneori, descoperiri. Cel mai jos-pălăria! exemplu îl oferă ma-
tematicianul japonez Mochizuki care, în august 2012, a postat
pe blog 4 articole ştiinţifice despre noile sale descoperiri în teo-
ria numerelor, care până astăzi, chiar dacă rămân oarecum
într-un con de umbră pentru cei mulţi, întreţin spiritul polemic
sau colocvial-ştiinţific. La rândul lor, alţi doi matematicieni ce-
lebri, tot pe bloguri personale, opinează despre teoriile colegu-
lui lor japonez. Este vorba de Jordan Ellenberg care, referitor la
textele lui Mochizuki, concluzionează: „Privindu-le, te simţi un
om care citeşte un articol scris în viitor sau pe o altă planetă”,
celălalt bloger „activ” fiind renumitul fizicianul Peter Woit, care
reflectă la rezultatele descoperii încă... „secrete”, codificate ale
japonezului. Însuşi Mochiuzuki spune că, pentru a-i pătrunde în
corpusul de texte pe care l-a elaborat, un matematician profesi-
onist ar trebui să studieze circa 1500-2000 de pagini, iar profe-
sorul Ivan Fesenko de la Universitatea din Nottingem, cunos-
când precedentele lucrări ale japonezului, susţine că, pentru a
înţelege teoria lui Mochiuzuki, un bun specialist ar avea nevoie
de 250-500 de ore.
De ce dau aceste exemple? Pentru ca, implicit, să spun
că eu sunt dintre cei care iau un blog în serios, contează pe

196
eficienţa lui, pe modul de a înmulţi şi de a propaga ideile prin-
tre cei interesaţi de ele, în societate, în lume (dacă nu cumva
scriu un cuvânt prea mare). Și pentru a le sugera, delicat, unor
colegi la care ţin, adică buni şi foarte buni, că nu este bine că nu
au şi ei bloguri, că din acest motiv pierd ceva ei, creaţia lor.
Deja au fost elaborate mai multe studii despre cum influ-
enţează internetul situaţia cărţii în format clasic, dar, legat de
aceasta, şi despre cum se modifică raportul dintre scriitor, citi-
tor, critic în procesul literar contemporan. Deci, problema nu
poate fi abordată fără a se ţine cont de realităţile aproape... irea-
le ale virtualităţii digitale, ale modificărilor radicale în structura
entropiei universale. Încă acum nu prea mulţi ani, comunicarea
dintre cititor şi scriitor se făcea în cel mai „tradiţional” mod:
cartea de hârtie, revistele, ziarele. În timpurile noastre, însă,
performanţele în domeniul tehnicii comunicării au activizat un
impresionant număr de cititori care caută să se includă în pro-
cesul de intercomunicare cu autorii de literatură. În această ipo-
stază, cititorul îşi modifică statutul, situaţia, ca şi cum ieşind din
anonimat şi singurătate. Apoi, stimulaţi de noua virtu-realitate,
anumiţi cititori încearcă ei înşişi să treacă de la rolul de lector la
cel de autor, scriindu-şi propriile texte, unele din care pot fi
chiar opere în toată lege.
E adevărat că lectura internautică are şi minusul ei, uneori
fiind una mai puţin concentrată, profundă, meditată. Însă nu
s-ar putea spune că cititorul internaut e mai puţin competent, ci
doar că e ceva mai grăbit în a-şi exprima opiniile.
Dacă e să ne reamintim de tehnicile tipografice, de con-
strucţiile de caligrame sau de poezia vizuală ale avangardiştilor
de acum o sută de ani, putem lega de ele, implicit şi imprevizi-
bil, textele din internet care, într-o anumită măsură, se conto-
pesc parcă într-un adevărat potop de litere şi simboluri şterse,
din care e greu să înţelegi ce ţine de rezultatul eforturilor inte-
lectuale-creatoare ale omului şi ce-i revine, ca merit, maşinii. De
aici şi ideea că cyber-(lite)ratura ar atesta scăderea nivelului
profesionismului. Sau, profesionismul e în imediata vecinătate a
amatorismului.
197
 Însă, de pe alt versant, se ivesc unele raze de optimism, ce
vor să ne convingă că lucrurile nu sunt chiar atât de triste, cum
cred unii. A trecut perioada de incertitudini şi nelinişti pe care
le-a adus odată cu el internetul, încât literatura contemporană a
supravieţuit, deconstrucţia (moartea) personalităţii autorului
fiind stopată. Pentru că, de fapt, internetul nu depersonalizează,
ci pur şi simplu face ca selecţia să fie mai severă tocmai din cau-
za că numărul participanţilor la procesul literar a crescut con-
siderabil. Iar cei mai optimişti sunt de părerea că internetul se
înscrie armonios în procesul literar, devenind parte componen-
tă a acestuia. Ba chiar că publicaţiile apărute eminamente, ca
proces, în reţeaua internautică nu ar fi decât unele facultative,
autorii (serioşi...) preferând acestora plasarea în spaţiu virtual a
operelor lor care, iniţial, au fost editate (pe hârtie).
Pe de altă parte, scriitorii (puri...) internautici caută posibi-
litatea să-şi publice pe hârtie textele, ceea ce, la prima etapă,
a cyber-aturii, nu se întâmpla. Astfel, internetul este treapta/
trambulina spre cărţile de hârtie.
Prin urmare, internetul e şi el un mediu de existenţă a căr-
ţii, a literaturii. Nu trebuie să deplângem destinul cărţii de hâr-
tie că, chipurile, va dispărea, parţial sau total, ci să-i oferim şan-
sa să cunoască o viaţă deplină şi în acest, alt mediu: virtual,
cibernetic. Unde cartea de hârtie valoroasă poate să devină o
audio-carte, care înlesneşte lectura, dar mai ales recitirile mari-
lor opere. (O spun din proprie experienţă.) Și cine poate exclu-
de faptul că internetul ca formă de editare şi lectură a cărţii nu
se va... clasiciza, nu se va... academiza şi el (de altfel, ca şi avan-
garda, zisă istorică, nu?), devenind, pe bune, parte componentă
a preocupărilor (artistice) serioase, valabile, valoroase ale lu-
mii? Că doar fotografia nu a anihilat pictura, filmul – teatrul, te-
leviziunea – pe toate cele amintite la un loc, precum se pro-
rocea/ cobea destul de naiv şi neinspirat.
Gellu DORIAN
Revista Hyperion,
nr. 4-6, 2015

198
 Harul de a te contemporaneiza,
de a rezona cu modificările
de sensibilitate care se întâmplă
mereu în lume

– Dragă Leo Butnaru, chiar în ziua aceasta de septembrie,

când aştern întrebările pentru un dialog amânat de mine o
vreme, participi la Festivalul de Literatură „Bucureşti-Chişi-
nău-Orheiul Vechi”. Ai fost printre poeţii selectaţi şi aplau-
daţi la „Gala Poeziei Române Contemporane” la Alba Iulia,
în urmă cu puţin timp, după ce ai fost la Bucureşti în calita-
te de nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor pe 2014,
pentru masiva traducere din Osip Mandelştam. Eşti „aici” şi
„acolo”, cu o energie pe care şi-o doresc mulţi, mereu gene-
ros, zâmbitor, fratern. Nu duc mai departe portretul, fiindcă
au făcut-o înainte-mi domnii Grigurcu şi Ștefănescu, în rân-
duri memorabile. Coincid impresiile lor cu întâlnirea noas-
tră „pe sticla” TVR, în urmă cu vreo 20 de ani. Între timp,
au apărut în cascadă cărţi de poezie, eseuri, traduceri, in-
terviuri, ai la ora aceasta o bibliografie care ar pune pe gân-
duri un confrate atent la tot ce se întâmpla în jur. De unde
vine această putere de muncă în care împarţi cu sârg pro-
priile tale roluri? Au fost la început, poetul, poezia...?
– În iunie 1928, Nikos Kazantzakis îi scria fratelui său:
„... cu tensiunea care mă caracterizează mă grăbesc să epuizez
micul fulger al vieţii”. Să admitem că acesta e şi motoul la răs-
punsul care urmează.

199
 În perioada debutului oarecât avansat, adică după ce pu-
blicasem deja unele texte, încurajatoare prin însăşi faptul
că îmi fuseseră publicate, mintea înfierbântată îmi era plină cu
titluri de cărţi şi de ardoarea dorinţei de a le scrie cândva. Pro-
babil, acea ardoare era un fel de motricitate care mobilizează.
Nu doar mă punea la muncă, ci mă şi învăţa cum să o fac. O sta-
re care devenea un modus vivendi de „pe mine mie redă-mă” în
libertatea dumnezeiască a scriitorului, ca un continuum; un
mod de alegere, de opţiune voluntară. Iar în volumul meu de
debut înclin să cred că se aflau in nuce cărţile-mi ce aveau să
urmeze, în care pasiunea pentru avangardă, pentru viziunile ei
nu ţine de subsidiar, de subtext doar, ci de arsenalul activ al
scrisului.
Nu o dată unii colegi amintesc că, în stânga Prutului, eu aş
fi cel mai fecund, cel mai modern sau cel mai clasic (ca spirit)
etc. Dacă o fi aşa, probabil e din motivul că am priceput limpe-
de ce trebuie să facă un scriitor, cum să facă şi să înţeleagă ce-i
stă în puteri, ce are în dotare şi să nu trândăvească.
Nu este exclus să fiu asemeni celui care a înţeles şi faptul
că el trebuie să devină propriul său... vechil! Care are grijă –
mare şi principială – să nu cedeze „perfidelor, iresponsabile-
lor” stăruinţe ale cotidianului de a-l scoate de la locul de mun-
că, din lectură, studiu. Pentru că nu sunt a bune cedările scri-
itorului în faţa ispitelor cotidianului, în faţa stăruinţelor lui...
(Uite un caz evident de delimitare între stăruinţă şi străduinţă:
stăruinţele cuiva întru a te pierde şi străduinţele tale de a te
forma, întrupa, consolida.) De cum ieşi mai des din casă decât
strictul necesar, este imposibil să nu dai şi „să-ţi dăruieşti”
timpul zădărniciilor.
Dar la început, precum zici, dragă Lucia Negoiţă, a fost po-
ezia. Nu ştiu dacă e adevărat că poezia e superioară logicii, iar
unirea lor e filosofie, după cum afirma cam pe la începutul sec.
XIX John Stuart Mill, însă ea îţi oferă, prin sugestie, alte linii
ideatice de urmat, de dezvoltat, mai ales dacă, într-o anume
măsură, te simţi şi tu legat atât de poezie, cât şi de filosofie.
Acelaşi John Stuart Mill îi recomanda lui Tennyson să devină...
200
filosof, deoarece în creaţia sa lirică poetul nu poate evita com-
pletamente prezenţa meditaţiei teoretico-filosofice şi, aşadar,
trebuie să aibă grijă ca „teoria lui despre viaţă şi despre lume
să nu fie o himeră a creierului său, ci rezultatul temeinic al unei
gândiri solide şi mature; el trebuie să cultive, cu toată devoţiu-
nea, atât filosofia, cât şi poezia”. În virtutea unor simbioze per-
sonale, ce mi se întâmplă în travaliul poetic şi cel eseistic, pre-
cum în seria de texte intitulată „Cosmograme”, spre exemplu,
bineînţeles că împărtăşesc o astfel de opinie, poate că nu în
mod atât de tranşant, dar, în principiu – da, este necesară nun-
tirea lui Orpheus cu Sophia (alias – Înţelepciunea).
– Despre locul naşterii aş vrea să vorbeşti în continuare:
Negureni, Teleneşti, Orhei. Aceasta e zona geografică,
pe care o identific pe hartă, dar ce îmi spui tu care ai trecut
prin „mica istorie” şi prin „marea istorie”? Și ce duci mai
departe din istoria părinţilor tăi? Pentru mine, Basarabia
se încarcă de o emoţie copleşitoare.
– Reiterând banalitatea că nimic nu poate să rămână ne-
schimbat în trecerea timpului, în cazul Negurenilor pot consta-
ta că, pe durata a şaizeci de ani, multe din cele care au fost oda-
tă acolo, la baştina mea, – configuraţia satului, felul de a fi al lo-
cuitorilor, împrejurimile, Răutul cu luncile sale etc. – nu au ră-
mas fixate decât în romanul meu memorialistic „Copil la ruşi”.
Nu, nu o spun din orgoliu, însă acesta e un dar pe care memoria
unui om, a fiecăruia dintre noi, îl poate face unei comunităţi
în perpetuare de generaţii.
Iar istoria părinţilor mei e, completamente, existenţial,
emoţional şi a mea. Numele părinţilor mei, Anastasia şi Teodor,
rostuite şi rostite cu amăruia miere din paradisul cuvintelor;
numele celor graţie cărora, în 1949, când se împliniseră exact
două mii de ani (ca s-o încep şi eu grandios, triumfător, nu?!)
din vremea în care Iulius Cezar exclamase: Alea jacta est!, tre-
când Rubiconul, apărut-am şi eu pe lume, în Zodia lui Pan ajuns
capro-delfin sprijinit pe aştrii Vega şi Altair, susţinuţi de aripile
clipocitoare ale Constelaţiei Vulturului. Adică era în ianuarie,

201
când Capricornul îşi scapără coarnele de cremenea Carpaţilor
sau de gheaţa Răutului, pe atunci râu încă important. Nu sunt
bântuit de himerele heraldice ale unei (posibile) genealogii
aristocratice, deoarece consider că nobleţea necertificată a
scriitorului ce aveam să devin este în afara tabieturilor eredita-
re (sau e una arTistocratică), precizând că părinţii mei erau
simplissimi ţărani proaspăt şi dureros desproprietăriţi de co-
lectivizarea şi colonizarea ruso-sovietică.
Memoriei mamei, plecată de tânără spre pulberea stelelor,
i-am dedicat cartea mea de debut. Tatăl se regăseşte şi el în
multe cărţi ale mele, dar şi în poemul „Hypatia”, dedicat memo-
riei bunicului meu Ipatie Butnaru. Și toţi dimpreună, cu celălalt
bunic, Chiril Munteanu, cu cele două bunici, Magdalena şi Ca-
tinca, se regăsesc, ca la noi acasă, ca la noi în sat, în romanul
memorialistic „Copil la ruşi”, vibraţiile imnice ale căruia le in-
vocă destinele pe care le-a prelungit şi viaţa mea, şi scrisul
meu, ca formă a memoriei şi recunoştinţei.
– Are legătură formaţia ta umanistă cu destinul tău literar?
Ce rol a avut şansa în existenţa ta?
– O şansă ar fi că formaţia umanistă te învaţă şi cum să
ajungi un cititor bun, cum să-ţi câştigi controlul asupra practi-
cilor tale de lectură, beneficiind cât mai mult din urma lor ca
viitor scriitor. O astfel de formaţie este una generoasă, nu ego-
centrică, îndemnându-te spre deschideri comparatist-inter-
disciplinare, spre istoria ideilor, mentalităţilor, creativităţii etc.
Formaţia umanistă e poate cea mai eficientă care duce de la in-
formare – la formare. De la informaţie – la formaţie.
Dacă nu spun vorbe mari, totuşi, cred că tocmai formaţia
umanistă m-a... întrupat în literatură şi a... întrupat literatura în
firea mea, în destinul meu. E o intercomunicare interior-exteri-
or ca o infinitate de forme de cunoaştere şi de izvodire a unor
noi imbolduri ego-epistemologice în diversitatea existenţei şi
filosofiei date omului. De aici, graţie literaturii, am ajuns şi în
sfere entropice foarte „diferite” de ea, literatura. Chiar şi filoso-
fia, muzica, artele plastice, chiar şi împătimirea de computer,

202
internet etc. le-am abordat şi graţie literaturii, cu „metodele”,
tactica şi strategia ei, cu plasticitatea stilului şi metaforei litera-
turii. La rândul lor, spaţiile informaţional...-existenţiale spre
care m-a îndemnat literatura (ca modus vivendi spiritual, men-
tal, socio-comportamental) mi-au sugerat multe stări şi pricop-
siri literare, teme, subiecte, metafore. Astfel că ceea ce gândesc,
scriu şi găsesc de cuviinţă să mărturisesc e ceva ce se întâmplă
ca stare literară de predestinaţie-creaţie, ca filosofie a existen-
ţei mele în corelaţie cu alţii, întru alţii, dinspre alţii. Atât cât îmi
este dat a semnifica ceva din ale existenţei umane, cosmice, şi
aş însemna şi eu ceva, în fantastica ei spaţio-temporalitate ca o
fugă de valuri în permanentă ruinare şi reîntrupare; în taina di-
ferenţierii/ dispersării şi iarăşi-întrupării.
Alte şanse?... Mai multe. Din care să amintesc doar câteva,
legate şi ele de calea spre literatură. Să zicem, existenţa în
URSS a sistemului „subversiv” „Kniga pocitoi” („Cartea prin
poştă”), graţie căruia reuşeam să primesc de la librăria „Druj-
ba” din Moscova cărţi interzise la Chişinău – aici fusese lichida-
tă secţia română de la librăria „Meridiane”; doar secţia de carte
românească, pe când celelalte secţii... frăţeşti (bulgară, ungară,
poloneză etc.) erau bine, mersi, deschise. Dintre coletele (me-
morabile!) primite de la Moscova a fost şi cel cu setul (negru!)
din cinci mari poeţi europeni, în ediţie bilingvă: Quasimodo,
Lorca, Ungaretti, Eluard, Apollinaire, cărţile cărora – uimitor! –
(mi) s-au păstrat până în prezent şi la care, mai ales în juneţe,
am tot apelat, slavă Domnului.
Începând cu 1967, când devin student, cantitatea de eseis-
tică şi critică literară pe care am citit-o a fost copleşitoare.
Deopotrivă cu poezia. Pe atunci, spuneam, apărea celebra co-
lecţie editorială „Luceafărul”, dar şi altele, de-a dreptul renumi-
te: „Cele mai frumoase poezii”, „Poesis”, „Orfeu”. Spre exemplu
(îţi aduci, desigur, aminte) în „Poesis” au apărut, în acei ani,
Ruben Dario [am la îndemână volumele respective şi, cu titlu
de exotism, îţi pot spune chiar şi cât costau ele, în bani sovietici
sau româneşti; aşadar, Dario (24 copeici), Georg Trakl (22
cop.), Bertolt Brecht (24), Paul Celan (62), Arthur Rimbaud
203
(33), Emily Dickinson (14,50 lei româneşti), Eugenio Montale
(8,50 lei), Alain Bosquet (53 cop.)...] Odată ce am dat şi preţuri-
le de atunci, parcă am veni în contextul afirmaţiei Juliei Kris-
teva conform căreia textul ca literatură – ca... produs, ca marfă,
nu? – se zămisleşte şi se deschide „sub constrângerea structurii
biologice şi sociale”. (Noi să încercăm a transfera biologicul
mai spre materie cenuşie, spre psihologie, sensibilitate, cuget,
iar... constrângerea socială... s-o ia naiba...)
Am avut şansa ca, la Biblioteca Naţională din Chişinău, să
descopăr şi să citesc ca într-o transă a... modernităţii spiritului
revista „Secolul 20”, căreia îi datorez mult în autodidaxia mea
Pot spune că revista „Secolul 20” a fost unul din marii mei ma-
giştri.
Iar una din uriaşele şanse ale destinelor noastre a fost
dispariţia Uniunii Sovietice!
– Trecând şi eu ca diletant prin prefaţa la antologia „Avan-
garda ucraineană” mai că îmi vine a crede că s-au spus încă
de la începutul secolului trecut multe adevăruri despre poe-
zie, despre poeţi. Cu ce este mai receptiv începutul acestui
secol din noul mileniu în care trăim?
– Nu ştiu dacă timpurile în care trăim sunt mai receptive,
dar, fără îndoială, sunt altfel decât cele de până la ele. Altfel
chiar decât unele din proximitate, de acum două-trei decenii
sau, poate, şi mai puţin. Iar cei care au trăit atunci, trecând cu...
traiul şi în noul mileniu, printre alte calităţi care le caracteri-
zează persoana/ personalitatea trebuie să aibă şi harul de a se
actualiza, de a se contemporaneiza, de a rezona (rezonabil!) cu
modificările de sensibilitate care, ne place sau nu prea, – se în-
tâmplă mereu în lume. E o permanentă schimbare de particu-
larităţi, de altfel de nuanţări, de dislocări semantico-receptive.
Mi-am pus această întrebare şi eu, în unele eseuri, ca do-
rinţă, devenită tendinţă lucidă, de a încerca să înţeleg ce se în-
tâmplă cu omul timpurilor noastre, ce se întâmplă în lume,
mai ales în spiritualitatea ei. Să mă dumeresc asupra stării
de fapt a contemporaneităţii noastre, în care se întrepătrund

204
biologia cu mitologia, tradiţia cu inovaţia, cultura cu kitschul,
dar nu în formule de accedere şi utilitate generală, ci prin
exemple şi detalii concrete, culese din propriul meu destin sau
cele ale unor semeni. Astfel de texte sunt ale unor introspecţii,
ale privirii în sine a autorului, şi nu din motivul că eu m-aş con-
sidera o persoană importantă pentru sine şi pentru alţii,
ci pentru că găsesc potrivit şi indicat să mă sprijin pe realităţi,
care mi-au fost şi mi-au rămas accesibile.
Deja altfel se discută despre receptivitate şi ceea ce o sti-
mulează, dar o şi... reformulează, o contemporaneizează: în
primul rând, se discută despre lectură (cât şi cum se mai citeş-
te), carte (condiţia ei în epoca digitală). Cu ceva timp în urmă,
revista „Vatra” a publicat un număr cu genericul „Literatura ci-
bernetică”. Ei bine, „şahul semiologic”, ludicul ca element sine
qua non al textului artistic, ne-ar fi permis să derivăm de aici
interogaţia dacă nu ar exista cumva şi literatura... ciber-etnică.
Trec pe virtual şi galeriile de arte, monumentele, şi ele
formatoare şi re-formulatoare de receptivitate. Azi, omul are
oricând la dispoziţie web-ul cu entropia sa – potop-ştie-tot!
Este numai şi numai de lăudat hărnicia şi eficienţa lumii de a
transfera ceea ce cunoaşte deja, ba, se pare, – de a se transfera
chiar pe sine însăşi din paginile cărţilor, din comorile bibliote-
cilor în „abstracţiunea”, virtualitatea web.
Atunci când se tot trâmbiţează că deja nu se mai citeşte
cum se citea, ar trebui să se facă o concretizare de termeni:
de ce nu se mai citeşte în mod clasic? Pentru că, sigur, în timpu-
rile noastre se citeşte mult mai mult decât până la apariţia in-
ternetului. Da, aşa e, cărţile apar în tiraje mici şi foarte mici, dar
vedeţi câte adrese cu poezie, proză, filosofie etc., există pe in-
ternet. Și nu doar există, ci chiar demonstrează, prin evidenţă,
electronică şi ea, că sunt accesate, adică – deschise şi – de ce nu
am crede? – chiar citite.
Dacă, postând pe blogul personal sau pe pagina sa FB
un grupaj de poeme care are, să admitem, 100-200 de accesări,
cu ce n-ar fi aceasta o întâlnire a poetului cu cititorii? E o altfel
de întâlnire decât una tradiţională, însă reală în... virtualitate.
205
 Realitatea confirmă că cititorul „migrează” masiv spre
textul afişat pe ecranul computerului sau spre cel care se au-
de din boxele elegante ale acestuia (cărţile audio). Bibliotecile
(şi ele modelatoare de receptivitate) se reorganizează, în ma-
re având şi componente digitale, mult mai eficiente în deser-
virea cititorilor, aceştia, la rândul lor, vor fi alţii în modul de a
recepta operele de orice fel. Astea întâmplându-se în linia
constatării că, dacă secolul trecut a fost, după o expresie a lui
Adrian Marino, unul al abuzului hermeneutic, secolul în care
am intrat se prefigurează a fi unul al abuzului de comunicare.
Posibil, în detrimentul lecturii... Dar nu se ştie dacă şi în de-
trimentul receptării.
Însă cine poate exclude faptul că internetul ca formă de
editare şi lectură a cărţii nu se va... clasiciza, nu se va... acade-
miza şi el, devenind, pe bune, parte componentă a preocupări-
lor (artistice) serioase, valabile, valoroase ale lumii?
– Despre colegii tăi de scris din Basarabia aş vrea să vor-
beşti. Ar fi vorba de o generaţie sau mai degrabă despre
un mod de a scrie poezie liber, fără îngrădiri?
– Și azi, pretutindeni în literatura română, continuă alcătu-
irea listelor cu generaţii, cu cei care fac parte din ele. Multă lu-
me se doreşte pomenită în liste de orice fel, de valoare sau doar
de prietenie, simpatie, asta însemnând că este băgată în seamă.
Rar scriitor român care se simte confortabil cu el însuşi, care nu
se teme de ceva în prezenţa propriei sale persoane. Hai la me-
leu, în liste, în generaţii! Nu contează originalitatea, unicitatea,
ci sfânta listă, clasificările efemere, semnul că nu eşti uitat,
ci adus la grămadă, pentru că unde-i unu nu-i putere, unde-s
mulţi etc. Dar numai nu în artă, nu în literatură!
Deci, eu sunt printre cei care rămân la ideea că se cam
exagerează în „detectarea” apartenenţei unui grup sau altuia
de creatori la o „generaţie”. Sunt căutate şi, concomitent, inven-
tate, nedeclarat, sau poate neconştientizat, elemente canonice,
asemănări de tot soiul, „contexte”, repere, ideaţie, descendenţe
comune, astfel împingându-se adânc în planuri secunde ceea

206
ce era şi ar trebui să fie considerat primordial pentru fiecare
scriitor în parte: originalitatea, personalitatea, tocmai ceea ce-l
singularizează, îl deosebeşte de alţi confraţi şi nu ceea ce-l în-
regimentează în monotoniile nu atât ale comuniunii, cât ale co-
munului, în griul generaţionist. Ba chiar trebuie să ţinem cont
că ar exista o doză de adevăr atunci când se spune că cineva e
născut poet. Iar poeţii nu se nasc gemeni, nici chiar fraţi de la
aceeaşi părinţi (olimpieni, parnasieni...).
Prin urmare, dorinţele-tendinţele-obsesiile de ordonare
în clişeul unei sau altei generaţii sunt artificioase, tendenţioase,
pe cât de subiective – pe atât de naive, ba chiar nocive.
Spre exemplu, să remarcăm încă o dată cât de diferite – ca
stil, tematică, ideaţie, în fine – canon, – sunt personalităţile care
„fac” parte din „generaţia Nichita Stănescu”. Dacă nu am lua în
calcul vecinătatea sau chiar coincidenţa anilor de naştere, nu
cred că ar cuteza cineva să peroreze despre comuniunea gene-
raţionistă a lui Marin Sorescu şi Nichita Stănescu, Cezar Baltag
şi Mircea Ciobanu, Gheorghe Tomozei şi Ana Blandiana, Ghe-
orghe Pituţ şi Ion Gheorghe, Ioan Alexandru (în special cel din
tinereţe) şi Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu şi Horia Zilieru
etc., etc. Conform scrisului fiecăruia dintre ei luat în parte, cum
e bine şi indicat (dar se cam uită, nu?) pentru poeţi, s-ar putea
spune că dânşii aparţin de generaţii diferite. Fiecare personali-
tate face parte din propria sa generaţie, cea a unui singur poet.
Acelaşi lucru se întâmplă şi în/ cu unele „generaţii” din
stânga Prutului. Spre exemplu, care sunt coordonatele canoni-
ce definitorii pentru creaţia autorilor personalizaţi, atât de di-
feriţi, Vasile Romanciuc şi Arcadie Suceveanu, Marcela Benea şi
Eugen Cioclea, Leonida Lari şi Leo Butnaru şi a celorlalţi şapte
colegi care, în „chip generaţionist”, apăreau, în 1989, în antolo-
gia, tradusă în limba rusă, „13 poeţi din Moldova”? Încât, azi, nu
e deloc întâmplător faptul că anumiţi exegeţi literari ne-au scos
pe unii din artificiosul ţarc-generaţie, subsemnatul şi Arcadie
Suceveanu, să zicem, fiind deja definiţi drept intergenera-
ţioniştit. Situaţia este asemănătoare şi în contingentul venit du-
pă noi, în care elementele particularizatoare ale poeţilor-
207
corifei exclud asemănarea lor sub aspectul creaţiei, iar coinci-
denţele biologice de deschidere a CV-urilor mie unuia nu mi se
par relevante. Este zadarnic să se caute similitudini, chiar şi
general-canonice, între poezia/ poeziile autorilor pe care,
în 1995, Eugen Lungu îi includea în volumul „Portret de grup”.
Ba chiar unii intergeneraţionişti, precum Arcadie Suceveanu şi
Eugen Cioclea, păreau „sustraşi” şi încadraţi forţat optzecişti-
lor, „pomenindu-se” cot la cot cu mai tinerii lor confraţi, unii
dintre care „sfidează” poezia autentică. Pe de altă parte, nimic
deosebit în această „pomenire”, odată ce elementele postmo-
derniste ale contemporaneităţii noastre „imediate” apăruseră
mai înaintea unor autori din stânga Prutului şi aici nu poate fi
vorba de „monopolizarea” cu orice preţ a priorităţilor. Pur şi
simplu, în orice epocă poeţii-personalităţi s-au deosebit unii de
ceilalţi, concomitent dând suflul, „ozonul” poeziei în general,
care, ca şi peisajele terestre sau cereşti, este atât de diferită în
componentele sale, situate şi la diverse niveluri (ca înălţime
sau profunzime). De unde şi formula conciliantă, de apropiere,
de solidaritate, să zicem, a mai multor autori din diverse „gene-
raţii”, ba chiar epoci: poeţi care nu aparţin unei grile biologice
comune, însă sunt uniţi de ceea ce vrea să spună noţiunea de:
generaţie de creaţie. Cu alte cuvinte, un poet-individualitate
valoros e o personalitate intergeneraţionistă integrată... în toa-
te generaţiile de creaţie, de la Homer încoace. Iar autorii care
sunt uşor de identificat conform criteriilor generaţioniste ela-
borate forţat, opintit, sunt mai puţin sau deloc originali, mai
puţin sau deloc interesanţi.
În fine, e de spus că, predestinat, un creator de artă este
un solitar, dar în acelaşi timp un solidar, ca să folosim aici
un cvasiparadox. Sau poate chiar un paradox deplin.
– Când ai trecut Prutul? Ai simţit mireasma florilor rămasă
într-o metaforă a începutului de ani ’90?
– Pentru prima oară mi s-a permis să trec Prutul la sfârşi-
tul lunii august 1987. Chiar dacă eram în perestroika, băgătoa-
rea de seamă la paşapoarte mi-a căşunat totuşi ceva nervi...

208
Eram împreună cu colegii şi prietenii Vasile Gârneţ, Vitalie Cio-
banu şi Teo Chiriac. Surprinşi şi derutaţi, am văzut aievea coş-
marul care se întâmpla, timp de două ore, la vama Ungheni.
Partea tehnică a săltării vagonului de pe şine, ca să i se pună
roţi pentru ecartament european, ne-a interesat mai puţin, de-
oarece am simţit sporita atenţie agresivă a vameşilor, care par-
că nici nu auziseră că în URSS e în plină desfăşurare perestroika,
dânşii manifestându-se pe vechi – cinic, obraznic, provocator.
Ne-am odihnit două săptămâni la Mamaia. Sigur, mirosul
algelor şi mireasma florilor de... spumă le mai simt şi acum.
Apoi, revenind la Bucureşti, pe 4 septembrie, dintre con-
generi i-am cunoscut pe Matei Vişniec şi Daniela Zeca, în casa
actorului şi poetului Arcadie Donose, unde mai venise şi cele-
brul regizor Ion Popescu Gopo. Peste două săptămâni, aveam
să aflu de la „Europa liberă” că Vişniec rămăsese în Franţa.
Iar eu doar visam, încă, să ajung pe acolo...
Până în 1989, fusesem publicat cu un singur poem în re-
vista „Convorbiri literare” şi cu alte câteva texte în antologia
„Constelaţia lirei”, apărută la Bucureşti.
Însă, cu unsprezece ani mai înainte, la Chişinău, i-am cu-
noscut pe Nichita Stănescu şi Mircea Tomuş. Iar pe 12 decem-
brie 1989, în drumul lor de întoarcere de la Moscova spre
Bucureşti, la Chişinău se opriseră Dumitru Radu Popescu, An-
ghel Dumbrăveanu şi Mircea Radu Iacoban. Țin minte ca astăzi,
şi există martori – colegii prezenţi atunci şi acolo, că cineva
dintre noi le spuse confraţilor ce plecau în dreapta Prutului –
mai mult, în glumă, fireşte, – „Vă lansăm în revoluţie!”, fără
a şti, bineînţeles, ce avea să se întâmple la Timişoara pe 16 de-
cembrie. Astfel că, uneori, intuiţiile scriitorilor sunt remarcabi-
le seismografe ale istoriei...
Ah, da! Poate e cazul să mai amintesc chiar de prima-pri-
ma mea întâlnire cu un scriitor român. Nu a fost nimeni altul
decât... Mihai Novicov! Unul dintre stâlpii realismului socialist
în literatura română, nu? Era pe la mijlocul lunii februarie a
anului 1971, eu fiind încă student. Nu ştiu cu ce ocazie se afla dl
Novicov la Chişinău, dar a fost prezent şi la una din şedinţele
209
cenaclului literar „Luceafărul” de pe lângă ziarul „Tinerimea
Moldovei”. Momentul l-am fixat şi în jurnalul meu, „Student pe
timpul rinocerilor”, publicat în anul 2000. Musafirul spusese
cam aşa: „Fiţi siguri că o să vorbesc în Țară despre dumnea-
voastră. O atare audienţă pentru poezie impresionează. Să stea
lumea două ore în picioare, să asculte versuri...”
Mai ţin minte că în acea seară Petru Zadnipru (autorul po-
emului imnic ce conţine şi celebrul catren „Moldovenii când se
strâng/ Și-n petreceri se avântă,/ La un colţ de masă plâng/ La
alt colţ de masă cântă”) ne-a vorbit despre o conversaţie a sa
cu Ana Blandiana, pe atunci populară şi în Basarabia.
– Care au fost scriitorii de aici cu care ai simţit că ai afini-
tăţi? S-au împăcat sentimentele cu valorile literare la care
aspirai atunci?
– Dat fiind că ţin jurnal încă din 1969, prin ani, găsesc în el
şi numeroase întâlniri pe care le-am avut cu scriitorii din
dreapta Prutului.
Indiscutabil, în apropierea de confraţii din Țară, apoi şi în
integrarea mea în literatura panromânească am fost un noro-
cos, poate chiar un privilegiat. Încă din primii ani de deschide-
re a românilor către români, 1990 şi 1991, am avut şansa să-i
cunosc pe doi critici importanţi, Laurenţiu Ulici şi Nicolae Ma-
nolescu. Domniile lor mi-au propus să-mi publice poeme în
„România literară” şi „Luceafărul”. Iar când „Luceafărul” îşi reia
premiile, care un timp nu fuseseră acordate, am fost unul din
cei invitaţi să primesc onoranta distincţie pentru anul 1992,
alături de ilustrul coleg Cezar Baltag.
În 1993, la Iaşi, regretatul poet şi prieten Ioanid Romanes-
cu îmi editează volumul de poeme Iluzia necesară, în prefaţa
căruia mă îmbărbăta mult, scriind: „Leo Butnaru e autorul unei
poezii fără complexe (...) şi e foarte posibil ca sunetele originale
pe care le-am sesizat să anunţe o spectaculoasă evoluţie”.
Cum s-ar spune, astfel mi s-a săvârşit al doilea botez în
numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh şi al Spiritului Litera-
turii Române.

210
 Apoi, ţinând cont că am editat şi cinci volume de intervi-
uri, pot spune că întâlnirile memorabile cu confraţii din Țară
au fost nu doar numeroase, ci şi afectiv-generoase. S-o iau în
ordine cronologică, dând numele celor cu care am avut norocul
să dialoghez: Andrei Pleşu, Marin Sorescu, Dumitru Radu Po-
pescu, Aurel Rău, Fănuş Neagu, Dmitrie Vatamaniuc, Mircea
Tomuş, Gheorghe Tomozei, Petre Stoica, Laurenţiu Ulici, Sorin
Alexandrescu, Ion Miloş, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Ana
Blandiana, Octavian Paler, Nicolae Breban, Mircea Sântimbrea-
nu, Mircea Ciobanu, Mircea Martin, Fănuş Neagu, Paul Goma,
Matei Călinescu, Ioanid Romanescu, Eugen Simion, Dorin Tu-
doran, Gabriel Dimisianu, Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu,
Victor Ivanovici, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, Radu G.
Țeposu, Marius Tupan, Eugen Uricaru, Sorin Preda, Mircea Ne-
delciu, George Țărnea, Constantin Abăluţă, Petre Anghel, Florin
Iaru, Carolina Ilica, Ioan Moldovan, Mircea Petean, Cassian Ma-
ria Spiridon, Lucian Alexiu, Magda Cârneci, Barbu Cioculescu,
Gheorghe Crăciun, Ion Horea, Rodica Iulian, George Vulturescu,
C.D. Zeletin...
E de înţeles, dragă Lucia Negoiţă, că aspiram să întâlnesc
scriitori valoroşi. Cu mulţi din ei, indiferent de vârstele pe care
le-am avut, pe care le avem, am fost şi am rămas prieteni. Celor
plecaţi dintre noi le păstrez un ataşament confratern perpetuu,
îmi amintesc de ei cu admiraţie şi căldură sufletească, le reci-
tesc cărţile.
Mă mai întrebi, dacă mi s-au împăcat sentimentele cu va-
lorile literare la care aspiram atunci. Ce să spun?... Sunt un no-
rocos că, alături de unii colegi amintiţi mai sus, mă regăsesc nu
o singură dată în antologii, pe pagini de reviste, în România sau
în lume.
– Am citit unele grupaje din poemele tale şi mi-am notat ca
în liceu poeziile memorabile. Nu sunt puţine, dragă Leo
Butnaru. Cine are nevoie de poezie în lumea atât de grăbită
şi de asaltată în faţa unor schimbări abrupte a modului
nostru de viaţă?

211
 – Da, de la Hölderlin citire: „La ce bun poeţii la vremuri să-
race?” Mai ales la vremuri sărace cu duhul. Însă nu sunt sigur
că acest început de mileniu ar fi chiar sărac cu duhul. Pur şi
simplu e altfel. E drept, el pare a continua o tradiţie, conform
căreia, pe timp ce trece, cultura, literatura par a fi considerate
un moft. Eu unul cred că le consideră astfel în primul rând niş-
te mofturoşi şi neputincioşi în a fi cineva în ale culturii. Dar şi
în a înţelege pur şi simplu ce e cultura, la ce foloseşte ea. La ce?
La înnobilarea specimenului, luat aparte, dar şi a speciei uma-
ne în totalitate.
Poate fi adevărată şi supoziţia că a spune azi cititor subţire
nu mai înseamnă ceea ce însemna altă dată – cititor cultivat, ra-
finat etc., ci înseamnă trecerea pe registrul cantitativului, adică:
cititor puţin, tot mai puţin.
Motivele unei atare stări de lucru pot fi multiple, inclusiv
abundenţa textelor patologic de prozastice date drept prozo-
die, adică poezie. Și este stupefiantă ne-reacţia criticii literare
la potopul unor astfel de producţiuni care nu au nici în clin, nici
în mâneca mânii care scrie nimic cu poezia. Este uimitor ce to-
lerantă este aşa-zisa exegetică a postmodernismului cu tot mai
răspânditul minimalism, elementarism ce doresc a fi recunos-
cute de artă adevărată.
Bineînţeles, la această pluri-temă s-ar putea discuta/ ar-
gumenta la nesfârşit, eu însă ţin să iau firul subiectului din alt
punct. Să fim siguri că, de când a apărut pe lume muzica simfo-
nică, mereu s-a tot întrebat cineva (chiar multă lume!): „La ce
bun şi asta, zisă muzică simfonică?”. Chiar şi astăzi mulţi nu gă-
sesc îndreptăţite subvenţiile de stat pentru întreţinerea or-
chestrelor simfonice, mai mari sau mai restrânse, dintre care
cam 95 la sută nu aduc venit. Material. Însă câştigul e de altă
natură. Prin urmare, în pofida insistentelor şi răuvoitoarelor
întrebări, muzica simfonică există. Pentru că ea este ceea ce
vreau să spun şi despre poezie: o componentă sine qua non a
existenţei spirituale, emoţionale a lumii. Fără de poezie lumea
a fost, este şi va fi de neconceput. Fără poezie lumea ar fi o in-
firmă. O dezorientată în reacţiile sale. Ar fi confuză în reacţiile
212
sale faţă de... sine, să zic. Cu alte cuvinte, ar fi dezorientaţi, con-
fuzi oamenii în comunicarea unuia cu altul, a unora cu alţii. Re-
acţiile, emoţiile lor ar fi cam... re-sălbăticite. Re-primitivizate.
Mai aproape de fosilele de hominid, de Neanderthal. Niţel sau
mai mult. Reapropiate.
Prin urmare, Homer şi Eminescu sunt necesari celor care
au nevoie de Beethoven şi Enescu, de Picasso şi Luchian,
de Michelangelo şi Brâncuşi...
Împreună cu muzica, pictura, sculptura, artele în general,
poezia contribuie la crearea unei identităţi, la împlinirea unei
comunităţi. Și – de ce nu? – a unei civilizaţii. Ba chiar, în pofida
oricăror mutaţii în civilizaţia contemporană electronizată,
în pofida întrebării de la care am pornit aici, poezia/ poetul
mai păstrează aureola unei taine, dar şi a unui prestigiu spiri-
tual, a unei distincţii necesare omului, creatorului, dar şi comu-
nităţii umane în totalitatea ei. Poezia ca funcţie, acţiune, pre-
zenţă şi capacitate de a se propaga din suflet în suflet, din con-
ştiinţă în conştiinţă. Poezia ca sentimente şi semnificaţii, în
stare (prin menire şi mirare!) de a stimula dialogul, reciproci-
tatea. Și – de ce nu? – simpatia, atât de necesară în această lu-
me cam grăbită. Și, într-o anumită măsură, adumbrită. Astea şi
atâtea altele, în spiritul a ceea ce Benedetto Croce numea „îm-
bogăţirea poeziei prin îmbogăţirea conştiinţei umane” în fasci-
nanta şi misterioasa alchimie a „perpetuei creşteri a spiritului
din el însuşi”. Pentru a ne aminti şi de sonorul, bine temperatul
distih autohton: „Creşterea limbii româneşti/ Și-a patriei cin-
stire”. Cinstirea patriei prin poezia libertăţii în reciprocitate
imanentă, chiar obligatorie, cu libertatea poeziei.
– După ce l-am pus pe Mandelştam şi chiar pe Nadejda lui
într-un loc privilegiat, aş vrea să îl aud pe traducătorul-poet
pledând pentru personajul-obsesie. Pentru cel pe care a în-
cercat să îl transpună în altă limbă...
– Poezia avangardismului rus, incluzându-se în aşa-nu-
mitul veac de argint, a avut protagonişti de geniu sau atinşi de
geniu, printre care i-aş aminti pe Velimir Hlebnikov, Vladimir

213
Maiakovski, Seghei Esenin (imagismul), Anna Ahmatova, Mari-
na Țvetaeva, Boris Pasternak, Osip Mandelştam... În „Panorama
poeziei avangardei ruse” am antologat peste 250 de autori,
numele celor mai mulţi dintre ei, în comunism, fiind interzise
decenii la rând. Pentru că, odată cu generalizarea pandemiei
represive bolşevice, spre mijlocul-sfârşitul anilor ’30 ai secolului
trecut, scriitorii modernismului rus, şi nu numai, începuseră a
se împuţina, unii sinucigându-se (ori fiind... sinucişi; oricum,
atare supoziţii persistă în ce priveşte tragicul sfârşit al lui Ese-
nin sau Maiakovski). Unii emigrează. Alţii au fost lichidaţi de
NKVD sau au murit în GULAG, printre aceştia fiind şi Osip Man-
delştam (1891-1938).
Odată cu dispariţia lor, în modernitatea literară rusă se în-
stăpânea „golul istoric”, despre care vorbeşte, implicit, un vers
bacovian. Și astăzi, cei care citesc sau recitesc poezia, proza şi
eseistica celor mai reprezentativi autori ai „destinelor frânte”
rămân surprinşi de contemporaneitatea lor (ne-dezamorsată!),
sub aspect estetic, şi de valabilitatea lor axiologică incontesta-
bilă. Este creaţia care, parcă, nu a fost supusă patinei (brumei!)
timpului. Plus dinamismul ei ce acţionează ca impulsuri gene-
rativ-primenitoare, care pot stimula artistul timpurilor noas-
tre, sugerându-i noi deschideri de orizonturi ideatice şi stilisti-
ce pentru propria operă. Sigur, şi graţie creaţiei lor post-avan-
gardismul este sau devine partea structurală, componentă a
psihodinamicii creatoare-receptoare-emiţătoare a psihologiei
noastre, a oamenilor, dar mai ales a psihologiei artiştilor aces-
tei contemporaneităţi „imediate”, de la care, înainte, mai are
deschise durate (perspective), până să apără inerente modifi-
cări de paradigmă, canon ce vor fi diferite de cele caracteristice
nouă. Adică, sub aspectul corelării operei celor mai valoroşi
avangardişti cu cele mai adânci timpuri ale lumii, cu mito-
creaţia, cu alchimia limbajului, cu filosofia, cu ştiinţa în general,
trebuie menţionat că această operă conţine elemente active şi
decantate (deja!) ce reprezintă valori perene. Ca fenomenologie
artistică, prin dinamica sa... non-stop (!), prin faptul că, sub anu-
mite aspecte, mai poate oferi exemple artelor (şi... arterelor!)
214
prezentului nostru, avangarda e înţeleasă şi acceptată drept
starea de spirit şi de creaţie a permanentelor transgresări de
limite, fiind mereu declanşatoare de sugestii întru inovaţie şi
originalitate. Astea, şi graţie operei lui Mandelştam. Și a ope-
rei lui Hlebnikov, Maiakovski, Ahmatova, Krucionîh, Țvetaeva,
Bahterev, Habias, Veciorka-Tolstaia etc. ale căror cărţi le-am
tradus şi editat în româneşte. Iar Pasternak, Harms, Po-
plavski, pe care de asemenea i-am românizat, îşi aşteaptă edi-
torii.
Astfel, dragă Lucia Negoiţă, pledoaria mea este pentru
marii protagonişti, marii poeţi pe care i-am şi invocat aici.
Pentru că eu nu ocazional-sentimentală, ci dramatic-semni-
ficantă găsesc posibilitatea de a traduce opera acestor şi altor
poeţi căzuţi jertfă totalitarismului, dat fiind că scriitorii au
nevoie de solidaritate chiar şi atunci când, fiziceşte, unii din-
tre ei nu mai sunt în viaţă; au nevoie de perpetua solidaritate
întru spirit, în lupta cu răul, întruchipat hidos de bolşevism/
comunism.
Lucia NEGOIŢĂ
Revista Acolada,
nr. 10, 2015

215
 Memorie, identitate, literatură

În modelarea identităţii, memoria joacă un rol extrem de

important. Iar demersul deconstructivist este, în sine, şi o decon-
strucţie a sistemelor şi mecanismelor memoriei culturale, prin
reevaluarea diferenţei şi a alterităţii, dar şi a faliilor ce se con-
stată între realitate şi limbaj. Deconstructivismul promovat de
Derrida promovează o deconstrucţie logică a gândirii dihotomi-
ce şi a limbajului, prin detaşarea, identificarea şi analiza unor
strategii discursive, prin de deplasarea sistemului de referinţe şi
prin jocul strategiilor şi semnificaţiilor, stimulându-se, astfel, di-
namismul diferenţelor, în dauna centralismului, a logocentris-
mului, a identităţii încremenite în proiectul său, validând, în
schimb, concepte precum diferenţa, alteritatea, marginalitatea
sau interferenţa. Literatura şi memoria sunt două entităţi para-
digmatice ale culturii, aflate într-o relaţie de consubstanţialitate
benefică. Identitatea literaturii, în absenţa unei memorii mode-
latoare, este cu totul problematică sau iluzorie. Dacă cititorul
model trebuie să se adapteze la un „ansamblu de condiţii ferici-
te”, „cititorul actual vrea să fie informat la nivel enciclopedic
decât să probeze satisfacţii estetice tradiţionale” (Umberto Eco).
Literatura este, înainte de toate, o formă persistentă, tiranică,
imperativă, de memorie, de ascultare a propriei fiinţe şi a pro-
priei identităţi, de acum şi de odinioară, cu ceea ce are ea mai
bun, mai autentic, mai frenetic. Literatura nu acordă, însă, doar
dimensiunea esenţializată a existenţei, ci şi o altă noţiune a
emoţiei, o altă percepţie a raportului dintre vis şi veghe, dintre
prezent şi trecut, dintre auz şi văz, ca instanţe supreme ale sen-
zorialităţii umane redundante. Lectura, cu aspectul ei dual, ju-
mătate ştiinţă, jumătate artă, cu seducţiile şi frustrările pe care
le imprimă memoriei cititorului, are aspectul unei rătăciri în-
tr-un labirint inconsistent al sensurilor neştiute şi al imaginilor
invocate suav, dar niciodată înregistrate cu acuitate. Lectura

216
 e apel la memoria imaginarului şi redesenare a contururilor
fiinţei. La fel, literatura, cu mirajul ei reiterat, cu strategiile de
rafinament şi de seducţie pe care le pune în joc, are capacitatea
de a releva cititorului o promisiune de real, de a sugera noi
peisaje ale memoriei individuale sau colective, redesenând harta
unei lumi ipotetice, un orizont al imaginarului în pragul căruia
cititorul adastă cu nesaţ neostoit. Ancheta Memorie, identitate,
literatură, pe care revista Alpha o propune cititorilor săi, are
drept finalitate trasarea câtorva repere – necesare, credem, ale
modului în care identitatea literaturii îţi regăseşte timbrul etic
şi estetic prin apelul, mereu reînnoit la provocările memoriei.

– Care consideraţi că este raportul dintre memorie şi lite-

ratură?
– Nu ştiu dacă în primul rând, însă cred că trebuie neapă-
rat să amintim de faptul că, de când a apărut sub soare (sau
sub lună, ca în romantism; poate că la focul din peşteră a omu-
lui primar), literatura face parte din memoria genetică a ome-
nirii. Însă literatura are şi propria sa memorie genetică. E ceva
de dincolo de posibilitatea unor explicaţii. Sunt nişte „apropieri
stranii”, nişte „paralele libere” (S. Bociarov) ca inter-comuni-
cări, apelări/ apeluri mutuale între operele din diverse epoci,
fenomen (sau fenomenologie) de neexplicat prin moştenire
(ereditate?) şi citate-exemplificări. Iar memoria genetică pare a
fi chiar o hipermemorie/ hipermnezie (în consens cu hipertex-
tul, probabil, la nivel planetar, transepocal). În literaturologia
rusă se discută despre (ceea ce mi se pare adecvat în căutare
unui răspuns la întrebarea pe care o puneţi) „memoria genu-
lui” (literar), „«telepatia» cultural-istorică” (M. Bahtin), „spaţii
rezonatoare” (A. Pancenko), (re)”amintirile literare” („литера-
турные припоминания”, A. Bem) ş.a., când literatura este
percepută drept „o pânză, pe care au ţesut-o meşteri diferiţi”
(M. Bociarov) în timpuri (epoci), dar şi civilizaţii diferite. Me-
moria genetică a literaturii înseamnă un câmp semantic co-
mun, o permanenţă în „ping-pong”-ul (uneori... pugilismul)

217
întrebări-răspunsuri, rocade imprevizibile între interogaţii şi
răspunsuri, rocade întrebări – întrebări, răspunsuri – răspun-
suri, în modificări de accente şi priorităţi – toate astea, şi altele,
întru căutarea şi afirmarea general-înţelesului (nu obligatoriu
şi general-acceptatului) în contextul hipermemoriei sau hiper-
textului (de când este ea, lumea nu a făcut decât să scrie la o
singură carte – câteva teme în diverse parafraze care, se ştie,
cutreieră teoretizările literaturologice). Îmi vine să adaug: şi
hipersubiectivităţii, însumată din subiectivitatea aparte a epo-
cilor, civilizaţiilor, naţiunilor (ca specific), a autorilor singulari
(dar mari!), în contribuţia creării acestora toate etc. Pentru a se
tinde spre canonul hiperindividual, hiper-/ sau trans/-epocal,
prin asta literatura (tuturor) ţinând să intre în dialog/ comuni-
care cu „interlocutorul suprem” (M. Gasparov). În structura sa
greu de imaginat, de receptat, memoria genetică ar însemna şi
o istoriosofie a literaturii ca apariţie, devenire, diversificare.
[Într-un context mai larg, s-ar cere intrarea în domeniile con-
cepţiilor lui Nicolas de Condorcet (1743–1794), supranumit
creator al noii istorii a culturii.] Iar istoriosofia e ceea ce amin-
teşte că scrisul, „simplu” sau „literar/ artistic”, înseamnă da ca-
po memorie, conservarea urmelor, efigiilor, mărturiilor în
nobila sa înfruntare a dispariţiei (morţii), anihilării, neantizării.
Hiperliteratura se opune hiperamneziei. De unde şi supravie-
ţuirea, perpetuarea memoriei culturale, fiinţiale (existenţiale) a
omului, a umanităţii.
– A reuşit cultura/ literatura română de după 1989 să valo-
rifice consistent tema memoriei (individuale sau colective)?
– Aici nu există reuşită, ci doar continuitate. Există non-
stopul revelării din memorie, prin memorie. Important e că au
apărut mai multe cărţi memorialistice, jurnale, studii care au
trezit şi retrezesc interesul cititorilor, dar şi pe cel al scriitori-
lor, confraţilor celor care le-au dat la lumină. Nu atât tema, cât
categoria memoriei este una dintre cele inepuizabile, nedeter-
minate atât în spaţiu afectiv, existenţial, cât şi în spaţiu editori-
al, tipografic, internautic (virtual). Este categoria-matrice

218
a spiritului uman, a devenirii şi afirmării acestuia. Memoria de-
ţine minele de zăcăminte ale civilizaţiilor, ale experienţelor
emoţionale din care se nasc miturile, literaturile lumii; minele
cu minereurile înţelepciunii, filosofiei – existenţiale, dar şi celei
pure – a filosofiei pentru filosofie. Iar valorificatorii, explorato-
rii şi exploatatorii acestor mine nu vor lipsi niciodată. Nici
chiar în ultima zi de existenţă a civilizaţiei terestre sau a celor
transplanetare. Am impresia că însăşi cosmosul, cu foarte va-
gele şi greu de imaginat componente ale sale – infinitul, eterni-
tatea –, nu înseamnă decât memorie sui generis; memorie ca
spirit şi materie, ca foc, apă, pământ şi văzduh (de la Empedo-
cle vorbire). Iar omul, întreg, ca biologie şi conştiinţă, e parte
a acestei memorii, e una din infinitul număr de forme pe care
le poate îngloba Cosmosul-Memorie.
– Cât din domeniul identităţii (unei fiinţe, unei naţiuni, unei
culturi) e alcătuit din memorie?
– În aceste domenii fantastic de întinse, intim-cosmice,
când e vorba de o singură fiinţă, transpersonală-nemărginită,
când e vorba de o naţiune, când le căutăm în parametrii cultu-
rii umanităţii; deci, în acest caz, în aceste domenii nu pare
adecvată prepoziţia folosită în comparaţii. Aici e incomparabi-
lul, dar şi indicibilul (chiar aşa!). Aici e etericul, e... mistericul
(iertaţi abaterea gramaticală!), e chiar şi ceea ce... nu e. Proba-
bil în această zodie mi s-a întâmplat şi un poem care, am im-
presia, nici el nu vizează „o cantitate”, nu se referă la dimen-
siuni, ci mai curând la absenţele acestora. Nu este exclus că şi
acest poem, pe care l-am numit „Imn trans-ortodox”, ar putea
complini unul dintre răspunsurile implicite:
Tu umplând Totul
chiar dacă Totul nu există
Tu infinitul
Tu eternitatea umplându-le
Tu neîncăpător niciunde
în nemărginire neîncăpător
Tu peste nemargini revărsându-te ca

219
 răzbind dintr-o mare nestrâmtoare
sufocantă
Tu paradoxul din care au început fără început toate ca
o evadare din evadare – probabil
viaţa care are unde vieţui
probabil
moartea care are unde muri
pentru ea murirea viaţă însemnând
probabil probabilitate era
Tu oboseală atât de energică şi
niciodată energie atât de obosită
Tu neîncăpător în perpetua dezmărginire
Tu infinit
Tu eternitate ca Parte a definitivei lipse de Părţi
ca neîncăpere în nemărginire
iată tot ce se spune despre Tine
ce se cântă despre Tine
şi care niciodată nu va avea sfârşit
revărsându-se peste nemarginile nemărginirii Tale
(20.VII.2014)

– Ce rol joacă memoria în metabolismul nostru cultural

şi afectiv?
– Pentru un creator de artă, în special de literatură, între
memorie şi cultură se produce, inerent şi în firea... biografiei
umane, o simbioză, ajungându-se la memoria culturală. Iar
când memoria culturală participă la crearea operelor artistice,
deja apare aspectul pe care l-aş numi cultura memoriei. Și chiar
inteligenţa memoriei. Cultura/ inteligenţa memoriei în interac-
ţiune cu talentul (sau pusă în mişcare de acesta), experienţa de
viaţă (şi de artă!), cu măiestria, stilul individual etc. Toate astea
ţin, intrinsec, de biografia interioară a creatorului, deosebitoa-
re în multe de biografia lui „exterioară” [cronologie, fapt de via-
ţă, istorie (ca importanţă) şi cotidian (ca întâmplare de duzină,
„neimportantă”)]. Iar metabolismul existenţial, afectiv, cultural

220
reprezintă depozitul sau modalitatea de recepţionate şi „stoca-
re”/ păstrare a memoriei. Rolul acestui metabolism e de a fi
mereu „treaz”, de veghe, mereu la dispoziţia creatorului, atunci
când acesta se angajează în travaliu artistic, în elaborarea unei
sau altei opere. Din cât s-a tot teoretizat pe tema în cauză sau
în liniile branşamentelor ei, ar reieşi că respectivul metabolism
a fost diferit de la epocă la epocă, de la un nivel la alt nivel de
civilizaţie, astăzi, spre exemplu, culturologii lansând ipoteza că
evoluţia biologică este înlocuită de evoluţia culturală, de unde
şi apariţia noţiunii de „genom cultural”. În acest caz, genomul
nu mai poate fi perceput doar ca „totalitate a genelor prezente
în cromozomii unui organism sau în setul haploid de cromo-
zomi, care conţine informaţia genetică necesară formării unui
organism”, ci acestui genom deja îi este caracteristică „mişca-
rea”, acţiunea, de la formarea organismului trecându-se la ceea
ce poate forma acest organism – cultură, civilizaţie, literatură,
opere de artă etc. Se mai spune că literatura poate „secţiona” şi
cerceta genomul cultural, ceea ce este important atât pentru
studierea trecutului (inclusiv sub aspect civilizator, de creaţie
umană în general), cât şi pentru înţelegerea mai adecvată (ple-
nară ar fi, totuşi, imposibilă!) a prezentului. Trebuie să reţinem
că literatura este înţeleasă şi ca mecanism al memoriei cultura-
le; mecanism care, precum o cameră video minusculă introdu-
să în organismul omului, poate fi introdus în ceea ce aţi numit
metabolismul nostru cultural şi afectiv.
Dar, odată ce toate în lume par a fi dihotomice, apare şi
presupunerea că timpurile noastre sunt deja (sau încep să de-
vină)... aculturale; sunt ale uitării, ale slăbirii memoriei cultura-
le şi e posibil să intervină rupturi cu trecutul, adică şi cu
metabolismul cultural al civilizaţiilor, al geniilor care au vârfuit
aceste/ acele civilizaţii, le-au profilat culmile insurmontabile
de cele mai multe spirite creatoare, gânditoare din lume, ca să
nu mai vorbim de cele obişnuite, numite, la hurtă, masă umană.
Cu toate că eu unul cred că metabolismul cultural, memoria co-
lectivă din conştientul, dar şi din subconştientul epocilor, civi-
lizaţiilor, constituie un „păienjeniş” (benefic!) atât de acaparant
221
şi puternic, încât nu va lăsa să-i scape din fantasticele reţele
lumea, încât aceasta să ajungă la o ruptură dramatică, absurdă
chiar, cu propria precedenţă, naştere, devenire, împlinire prin
continuitate de experienţă, cunoaştere, aspiraţie, neîncremeni-
re în proiecte de etapă, după care s-o ia, altfel, de la început.
Memoria, metabolismul cultural (inclusiv filosofic) constituie
liantul sine qua non al lumii, al alcătuirii spirituale a omului,
umanului în general.
– Cum vă raportaţi la memoria dvs.? Care e amintirea ce vă
defineşte cel mai pregnant conturul fiinţei?
– Probabil, am dat un test (nu primul; au mai fost şi altele)
mai convingător în romanul meu memorialistic „Copil la ruşi”,
în care, pe calea ţinerii de mine, prin ţinerea de minte [în alian-
ţă – să recunosc – cu imaginaţia, cu modalităţile de a crea, re-
crea, întregi, reîntregi în propria mea fiinţă, pe cât de concretă,
pe atât (şi) de „inventată”] m-am „recrutat” pe mine, copilul,
apoi preadolescentul, aduşi, pe rând, în faţa regelui şi ascultaţi
de acesta ca pe un Șeherezad, fratele Șeherezadei. Aşadar, pot
spune că la memoria mea mă raportez creator, împreună cu ea
reîntregind aspecte, secrete, pe acestea, concomitent, decrip-
tându-le şi... descriindu-le, adică făcându-le literatură, travaliul
„de laborator” întâmplându-se exact cum spun chiar în primul
pasaj din romanul memorialistic, pe care: „îl scriu cuprins par-
că de febră şi acaparantă fascinaţie. Rememorez oriunde, ori-
când, notând, zvâcnit-laconic, detalii, momente din copilărie,
surprins – chiar aşa! – şi recunoscător (cui?) că nu le-am uitat,
că ele nu s-au «desprins» de mine, nu m-au părăsit, spre a se
pierde pe sinuoasele drumuri ale vârstelor, dispărând sub nă-
meţii altor întâmplări, evenimente, perindări de anotimpuri şi
decenii. Revenind acasă din călătorii, de la întruniri, din redac-
ţii de reviste şi edituri, pur şi simplu din oraş, de la sat, trec no-
tele de pe bucăţele de hârtie în fişierul-blocnotes din calcu-
lator, iar altele se întâmplă să le inserez direct în canavaua
naraţiunii, dezvoltându-le, oferindu-le spaţiul şi acordându-le
atenţia pe care, în virtutea importanţei lor, le pretind, le merită.

222
Mă trezesc din somn, revin din vis, povestindu-mi ce mi s-a în-
tâmplat chiar mie, astfel populând după-miezurile nopţilor şi
pre-zorii cu luminoasele amintiri ce revin din vârsta conştiinţei
avide de a cunoaşte; vârsta sufletului deschis (apertus animus)
spre lume. Ar fi în toate astea o tensiune dintre atenţie şi pro-
iecţie, precum ar fi zis Matei Călinescu. Astfel că metoda de
amintire/ scriere a cărţii e una simplă, alias clasică.”
Încoace, după copil, după preadolescent (adică, nu prea...
adolescent, încă), mi-ar veni parcă mai uşor să apelez la memo-
rie, dat fiind că ea este susţinută de jurnalul pe care am început
să-l ţin din februarie 1969 (eram student la anul doi jurnalism
şi filologie), componente/ compartimente din care deja le-am
şi publicat în cărţi aparte, „Student pe timpul rinocerilor” (Chi-
şinău, 2000) şi „Perimetrul cuştii” (Bucureşti, „Cartea româ-
nească”, 2005). De la aceste volume încoace, tot public în presă,
în foileton, secvenţe de jurnal, deja ajungând cu ele la începutul
anului 1994.
Iar pentru a defini conturul fiinţei, precum ziceţi, nu poate
fi revelatoare doar o singură amintire, oricât de pregnantă;
în acest caz e valabil doar... noianul, cosmosul, constelaţiile de
amintiri, irezistibila lor aglomerare, ce duce, apoi, la ordonare,
la „închegare”, sinteze, alchimii artistice, din care se întrupează
textul memorialistic „concret”, dar, de regulă, şi literatura de
ficţiune, care nu poate să nu aibă legătură indisolubilă cu me-
tabolismul tău cultural, cu experienţa ta latentă, cu filosofia ci-
vil-existenţială a propriei tale persoane, dar şi cu cea colectivă.

Iulian BOLDEA
Alpha,
nr. 4-5-6, 2015

223
 Istoria avangardei ucrainene
este una sângeroasă...

– Domnule Leo Butnaru, lumea literară vă cunoaşte nu

doar ca pe un poet talentat, eseist şi prozator, dar şi ca pe
un strălucit traducător din diferite limbi. În afară de aceas-
ta, sunteţi un cercetător pasionat şi un promotor al avan-
gardei poetice, îndeosebi a celei ruse şi ucrainene. Nu de-
mult i-aţi oferit Ucrainei un dar fenomenal: la editura ieşea-
nă „Tipo Moldova” a apărut, tradusă în limba română, lu-
crarea dumneavoastră monumentală, la care aţi lucrat
mulţi ani, cu altruism, cu generozitate, aş spune eu, – anto-
logia „Avangarda ucraineană”, cu o prefaţă monografică ce
vă aparţine. Desigur, aş vrea să-mi spuneţi de unde aveţi
această mare pasiune pentru avangardă, inclusiv pentru
a noastră, a ucrainenilor?
– O să încep prin a informa eventualul cititor ucrainean al
acestui interviu că, în prima jumătate a secolului trecut, cultura
română a fost una dintre cele mai prodigioase pentru avangar-
da europeană, ba chiar pentru cea universală. România a dat
pe unul dintre fondatorii teatrului absurdului, Eugen Ionescu.
O contribuţie covârşitoare la înnoirea limbajului şi viziunii
plastice în sculptura contemporană a adus-o Constantin Brân-
cuşi. Tot din România, ca un uragan, a pătruns în avangarda
europeană Tristan Tzara, unul dintre fondatorii dadaismului.
Există multe asemenea exemple.
Prin preferinţele şi orientările mele literare din tinereţe, am
fost un fan pasionat al avangardiştilor şi moderniştilor, astfel că,

224
pe lângă cursurile universitare ideologizate, realist-sociologiza-
te, am studiat fenomenologia artelor contemporane din vest,
luându-mi ca punct de referinţă, dar şi ca „profesor”-model, re-
vista Secolul XX, unică în felul ei din România şi poate cea mai
bună din Europa la capitolul publicaţiilor de literatură şi cultură.
În perioada studenţiei mele, literatura română îşi relua le-
găturile cu tradiţiile sale din perioada interbelică, aducând în
prim-plan protagonişti, creatori de stilistici contemporane,
moderne, inclusiv pe valoroşii scriitori care au intrat în litera-
turile altor ţări, cum ar fi Eugen Ionescu, Paul Celan, Emil Cio-
ran, Mircea Eliade, Benjamin Fondane (Fundoianu), Gherasim
Luca, Ilarie Voronca, alţii. S-a născut şi s-a format foarte rapid
o nouă generaţie de scriitori, recunoscuţi în străinătate: Nichita
Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Nicolae Breban, A.E.
Baconsky... Reintrau viguros în noua epocă avangardiştii din
prima jumătate a secolului – Gellu Naum, Geo Bogza, Virgil Te-
odorescu, Ion Vinea, Virgil Gheorghiu...
În acelaşi timp, prin samizdat-urile antisovietice am de-
scoperit noi orizonturi care m-au atras spre avangarda rusă, pe
atunci încă interzisă.
În ceea ce priveşte avangarda ucraineană, întâlnirea cu ea
a fost pentru mine o surpriză totală!... Asta s-a întâmplat deja
după ce am tradus şi publicat în România antologiile avangar-
dei ruse (de poezie, proză), despre care am scris de multe ori
în presa literară, precum şi volume individuale de poeme ale
lui Velimir Hlebnikov, Aleksei Krucionîh, Vladimir Maiakovski,
Leonid Dobîcin, ale post-avangardiştilor remarcabili Ghennadi
Ayghi, Ian Satunovski, ale altora. S-a întâmplat să primesc un
mesaj de la criticul literar, profesorul universitar, redacto-
rul-şef adjunct al revistei „Vatra” Alexandru Cistelecan, ideea
colegului fiind următoarea: iată, spunea el, noi, am publicat în
revistă variante ale posibilelor antologii ale avangardei ma-
ghiare şi sârbe. Știm câte ceva despre avangarda rusă. Oare nu
ai putea să faci o selecţie din avangarda ucraineană, să o tra-
duci în limba română şi să ne-o prezinţi?

225
 Sincer vorbind, la acel moment nu ştiam aproape nimic de-
spre avangarda ucraineană. Îmi erau cunoscuţi doar doi dintre
avangardiştii ucraineni – Mihail Semenko şi Leonid Cernov, însă
doar prin textele lor scrise în limba rusă. Citisem, bineînţeles, câ-
te ceva de Pavlo Ticina, însă nu ştiam că înainte de perioada so-
vietică dânsul a fost un avangardist prolific. Prin urmare, am
început să caut, să mă interesez cine m-ar putea ajuta în această
cercetare de-a dreptul inedită pentru mine. Am apelat la Serghei
Jadan (îl cunoscusem la Moscova, apoi ne-am întâlnit la Kokte-
bel/ Crimeea) care, după cum s-a dovedit, îşi susţinuse teza de
doctorat chiar pe tema avangardei ucrainene. Dacă vă mai amin-
tiţi, Galina Timofeivna, am apelat şi la ajutorul dumneavoastră.
– Desigur, îmi amintesc... M-a impresionat foarte mult in-
tenţia dumneavoastră de a elabora, în româneşte, un volum
atât de mare de poezie ucraineană, din păcate aproape ui-
tată, însă foarte interesantă, în unele cazuri genială, însă
dificil de tradus, din cauza stilului, formei şi o mulţimii de
neologisme, de cuvinte noi create ad hoc de autori, multe
dintre care, de altfel, ulterior au îmbogăţit limbajul uzual al
ucrainenilor. De bucurie, am apelat după ajutor la Institutul
de Literatură „Taras Șevcenko”, la cercetătorii avangardei
ucrainene, însă ei nu s-au arătat prea entuziasmaţi (cu toa-
te acestea mi-au pus la dispoziţie o ediţie rară, ce apăruse
într-un tiraj foarte mic, care cuprindea creaţiile poeţilor
avangardişti). Atunci am decis să-mi aprofundez cunoştin-
ţele despre acest fenomen spectaculos al literaturii noastre
şi, desigur, în măsura în care puteam să vă ajut pe dumnea-
voastră, am făcut-o.
Știu însă că, în afară de mine, aţi avut şi alţi consultanţi...
– L-am amintit deja pe Serghei Jadan. De asemenea m-au
ajutat mult şi cu generozitate angajatele Centrului de Informa-
ţie Știinţifică şi Bibliografică al Bibliotecii Naţionale a Ucrainei
„Volodimir Vernadski” Tetiana Dobko şi Iulia Levcenko, tutu-
ror exprimându-vă recunoştinţa în scris în antologia Avangar-
da ucraineană care, după cum s-a spus deja, a fost publicată la

226
editura „Tipo Moldova”. Însă prima variantă a ei a apărut în
numerele 3-4 din anul 2010 ale revistei Vatra. Desigur, îi mul-
ţumesc prietenului meu de la Târgu Mureş Alexandru Cistele-
can pentru iniţiativa sa, pentru susţinerea şi apariţia în revistă
a proiectului în cauză.
– Cu mare bucurie vă aduc la cunoştinţă că opera poetului
şi traducătorului român din Chişinău Leo Butnaru este cu-
noscută în Ucraina. Și dumneavoastră, după câte ştiu, cu-
noaşteţi procesul literar ucrainean, cu mulţi dintre poeţii
noştri vă leagă o prietenie încă din anii tinereţii şi o colabo-
rare în ceea ce priveşte traducerile. Spuneţi-mi câteva cu-
vinte despre sentimentul dumneavoastră pentru avangarda
ucraineană şi în general pentru literatura ucraineană...
– Să ne oprim pe scurt asupra cunoştinţelor mele generale
despre literatura ucraineană, înainte de a fi descoperit avan-
garda. Pe când mai eram elev, în ultimele clase de liceu, în bi-
blioteca comunală (destul de bogată) mi-a atras atenţia o cărti-
cică, foarte frumos concepută, care s-a dovedit a fi antologia
unei singure poezii. Era vorba de Testamentul lui Taras Șevcen-
ko, tradus în mai multe limbi, inclusiv în română. Aşa că nu
doar am citit Testamentul, în mod intuitiv-autodidact (fiin-
du-mi singur profesor de limba ucraineană...), ci l-am şi învăţat
pe de rost. Îl ţin minte şi azi:
Як умру, то поховайте
Менe на могилі,
Серед степу широкого
На Вкраїні милій,
Щоб лані широкополі,
І Дніпро, і кручі
Було видно, було чути,
Як реве ревучий.*

* De-oi muri, îmi vreau mormântul/ Pe-o movilă lină/ Din nemărginita
stepă-n/ Dulcea-mi Ucraină./ Ca să văd, s-aud în taină/ Lanu-ntins cum
creşte/ Și, zbătându-se-ntre maluri,/ Niprul cum vuieşte. (Traducere
de Ion Cozmei)
227
 În anii studenţiei, am corespondat cu Stepan Trubici din
Lvov, care studia la facultatea de drept. Eram de aceeaşi vârstă.
Ne-am cunoscut la Chişinău, după care am corespondat mulţi
ani, Stepan mă ajuta să obţin literatură română de la librăria
„Drujba”, deoarece, după 1968, bolşevicii au interzis la Chişi-
nău vânzarea literaturii apărute pe malul drept al Prutului.
În anul 1972, l-am cunoscut pe poetul Oles’ Lupiy, care a
tradus o parte din poeziile mele şi le-a publicat în Literaturna
Ukraina, iar mai târziu în volumul Vesniani Kodrî (Poezia tână-
ră din Moldova), apărut în anul 1973 la editura Molod’ din Kiev.
În 1976, la Duşanbe, capitala Tadjikistanului, la Festivalul
Tinerilor Poeţi Sovietici, am făcut cunoştinţă şi cu colegii ucra-
ineni Mihailo Șevcenko din Poltava şi Anatoli Kicinski din Her-
son. Ceva mai târziu, am devenit prieten cu unii literaţi din Cer-
năuţi, printre care vă număraţi şi dumneavoastră, doamnă
Tarasiuk. Aşadar, se poate spune că am început să mă interesez
de literatura ucraineană datorită clasicului ei Taras Șevcenko,
ulterior traducând din mulţi contemporani de-ai mei – poeţi
ucraineni, după care, precum am povestit, m-am apropiat şi de
perioada avangardei. A fost o apropiere şi familiarizare destul
de fireşti a celui deja îndrăgostit de literatura şi limba dum-
neavoastră. Plus că am călătorit relativ mult prin Ucraina. Am
vizitat Crimeea, despre care, în anul 1976, am scris un jurnal
de călătorie. Cunosc oraşele Kiev, Odessa, Voroşilovograd (Lu-
hansk), Kramatorsk, Sloviansk, Krasnîi Don, Krasnîi Luci, altele.
Altfel spus, ca tânăr jurnalist, am călătorit de-a volna prin
Donbas. Ultimele mele jurnale de călătorie alarmante le-am
scris în Crimeea în septembrie 2011 şi în 2012... Au fost publi-
cate în presa românească. Primul jurnal a apărut şi în masivul
meu volum de scriitor călător „Drumuri cu şi fără hieroglife”,
editat la Iaşi. În acele pagini eu preziceam ce avea să se întâm-
ple în Crimeea, am scris despre asta, însă...
– Îmi pare rău că nu aţi publicat notele dumneavoastră din
Crimeea în presa ucraineană... Uneori, ca vecini şi prieteni
în fosta „fericire” sovietică, ar trebui să comunicăm mai

228
 mult şi se ne împărtăşim experienţele şi observaţiile cu pri-
vire la procesele care au loc în ţările noastre... Cazul cu Cri-
meea o să ne fie de învăţăminte...
– Se pare că despre simpatia mea pentru Ucraina şi litera-
tura ucraineană am spus totul. Cât despre cunoaşterea lor... Să
nu mă consideraţi lipsit de modestie, însă până-n ziua de astăzi
am rămas un veşnic student. Pur şi simplu învăţ nu numai isto-
ria literaturii române, ci şi pe cea din alte ţări. Iar în descoperi-
rea avangardiştilor, după cum am mai spus, m-aţi ajutat atât
dumneavoastră, cât şi alţi prieteni ucraineni. În afară de cerce-
tările pe care le-am făcut prin biblioteci, mai întreţineam co-
respondenţă cu unii din cunoscătorii avangardei, amintiţi deja,
printre numele cărora trebuie să-l adaug şi pe cel al tânărului
meu prieten Oleh Kuţura, care împreună cu Iulia Stahivska au
publicat în anul 2014 antologia Poezia avangardei ucrainene
(anii 1910-1930). Această lucrare fundamentală m-a ajutat şi
ea în elaborarea antologiei, editate la Iaşi.
– Ce vă atrage cel mai mult la avangarda ucraineană şi da-
că există asemănări cu avangarda română.
– Fiecare literatură naţională se dezvoltă în felul său, de-
seori chiar conform propriilor sale legi, în acelaşi timp luând în
consideraţie canoanele artistice generale ale procesului literar
universal. Acestea se referă şi la natura ei, la particularităţile
sale, precum şi la unele puncte similare, aspecte structurale,
stilistice, formale şi organice.
Despre avangarda română am vorbit ca despre un feno-
men care a apărut şi s-a dezvoltat în tumultul avangardismului
european comun al începutului şi mijlocului primei jumătăţi a
secolului trecut. Mulţi reprezentanţi ai avangardismului român
au creat, ca să spunem aşa, în cadrul avangardei europene,
uneori influenţând orientarea şi îmbogăţind spectrul respecti-
vei fenomenologii. L-am dat deja exemplu pe Tristan Tzara –
unul din protagoniştii dadaismului, pe Eugen Ionescu – unul
din fondatorii teatrului absurdului, pe Constantin Brâncuşi –

229
reformatorul sculpturii moderne, pe Emil Cioran care „a întors
filosofia pe dos”, pe alţii.
În ceea ce priveşte avangarda ucraineană, din păcate ea
a fost supusă unor încercări ideologice imperialiste acerbe, iar
liderii ei au fost încarceraţi, schingiuiţi sau lichidaţi. Acest pro-
ces de înnoire şi modernizare, de contemporaneizare, dacă se
poate spune astfel, se pomeni destrămat de mizeriile ideologi-
ce. Dar să ne amintim că unul din sloganurile avangardei ucra-
inene era: „Să ajungem din urmă ziua de astăzi. Ne alăturăm
căutărilor moderne ale Europei!” Apoi, au dispărut nu numai
avangardiştii, ci şi o mare parte din arhivele lor personale.
Concomitent, avangardismul se plusa eforturilor la nivel
naţional şi spiritual de autodeterminare, de apărare a limbii, de
identificare ontologică şi istorica a naţiunii ucrainene. Eforturi
de combatere a morbului malorus, de îndepărtare de umbra ve-
licorusă, apăsătoare, umilitoare, roşie şi sângeroasă, a „fratelui
mai mare”. În acest sens, este emblematic, dur şi convingător
eseul lui M. Hviliovi „Malorusia sau Ucraina?”. În afară de aceas-
ta, scriitorii avangardei se străduiau să îmbogăţească limba
ucraineană, să-i consolideze independenţa. Să nu uităm că mulţi
dintre ei, urmând standardele limbilor europene moderne, au
creat pentru limba lor maternă sute de cuvinte noi. În general,
verbocreaţia a fost unul dintre principiile de bază ale futurişti-
lor ruşi, preluat de panfuturiştii ucraineni. Aceste trăsături
şi multe altele le-am analizat pe larg în prefaţa antologiei.
Un alt aspect important al avangardei ucrainene este, in-
contestabil, faptul că ea face parte din mişcarea generală a
avangardei europene şi, axiologic, trebuie pusă în raport cu
aceasta.
Din păcate, datorită persecuţiei şi prohibiţiei criminale a
respectivei perioade prolifice din istoria, spiritualitatea şi cul-
tura dumneavoastră, virtuţile, valorile ei sunt descoperite cu
întârziere. Chiar mulţi dintre adevăraţii patrioţi ucraineni nu
ştiu despre eroica – o spun fără afect – luptă a avangardiştilor
ucraineni pentru identitatea poporului ucrainean, pentru liber-
tatea lui. Altfel duşmanul nu ar fi apelat la extreme, distrugând
230
floarea culturii ucrainene, inclusiv pe scriitori, dintre care
mulţi au creat în spiritul avangardismului european. S-a în-
tâmplat o dramă incredibilă, una dintre denumirile căreia este
„Generaţia împuşcată”. Între cei ucişi au fost şi minunaţii scrii-
tori avangardişti M. Semenko, Geo Șkrupiy, Iulian Șpol, Oleksa
Slisarenko, alţii. Într-adevăr, istoria avangardei ucrainene este
una sângeroasă, de sacrificiu...
– Vorbiţi ca un adevărat patriot ucrainean, nici nu ştiu cum
să vă mulţumesc...
În afară de numele celor pe care i-aţi amintit, cine a mai in-
trat în antologie?
– Bogdan-Igor Antonici, Gro Vacar, Oleksa Vlizko, Me-
ceslav Gasko, Maik Iogansen, Gheo Koleada, Valerian Polişciuk,
Leonid Cernov, Mikola Tereşcenko. Andriy Ciujiy... O cohortă
frumoasă! Totuşi, dintre aceste talente originale l-aş evidenţia
pe M. Semenko, pe care îl consider un poet remarcabil şi un te-
oretician de nivel european. Mă impresionează mult şi poezia
lui Leonid Cernov...
– Recent, după cum m-au informat scriitorii ucraineni din
România, aţi lansat cu mare succes lucrarea dumneavoas-
tră „Avangarda ucraineană” la Bucureşti, mai exact la Uni-
unea Ucrainenilor din România... A fost prima lansare?
– Este trist ceea ce voi spune, însă nici nu se poate trece
sub tăcere... Când a apărut antologia avangardei ucrainene
în revista Vatra, am semnalat despre această apariţie mai mul-
tor redacţii, biblioteci, organizaţii culturale, nu mai vorbesc
despre Uniunea Scriitorilor ş.a.m.d. Nu o făceam, pentru că
această lucrare este a lui Leo Butnaru. Nu despre mine este
vorba. Eu pur şi simplu eram bucuros, vrând să-i bucur şi pe
colegii, prietenii, vecinii mei. Însă, spre mare regret, nu a reac-
ţionat nimeni la această apariţie neordinară, pe care eu (repet:
dincolo de numele Leo Butnaru) o consider în continuare im-
portantă pentru literatura ucraineană. E un moment de pre-
zenţă a ei în lume, nu?

231
 Chiar mă încercă straniul sentiment că, în Ucraina, con-
temporaneitatea nu preţuieşte trecutul, care chiar el a izvodit
şi propulsat această contemporaneitate! Ca şi cum copii nu
şi-ar respecta părinţii... Straniu şi dureros, nu?...
Avangarda ucraineană aproape că nici nu a fost publicată
în Ucraina. Prima antologie a avangardei ucrainene a apărut în
Ungaria, iar pe urmă, se pare, în Canada. Am simţit că aceste
sincope dramatice, „detaşările şi dezbinările” mai persistă ne-
fast în ceea ce ar trebui să fie integritatea culturii şi literaturii
dumneavoastră. Aceasta este o temă serioasă, dureroasă pen-
tru reflecţie, care să ducă, pe cât o fi posibil, la „vindecarea” ră-
nilor trecutului. Și ale prezentului.
În ceea ce priveşte lansarea, cu patru ani în urmă, prima
versiune a antologiei din revista Vatra a fost prezentată la Cen-
trul Cultural şi de Informare al Ambasadei Ucrainei la Bucu-
reşti. Se pare că au vrut să mă invite şi pe mine, dar până la ur-
mă au uitat. Nu a avut sorţi de izbândă nici încercarea mea de a
înştiinţa Ambasada Ucraineană din Chişinău, eu unul gândin-
du-mă la un motiv de bucurie reciprocă: apariţia în limba româ-
nă a antologiei avangardei ucrainene. Din nou – nici o reacţie.
De ce şi-ar bate cineva capul cu nişte avangardişti? Nu-i aşa?
– Este trist să auzi acest adevăr amar... Din păcate, diplo-
maţii ucraineni actuali sunt foştii comsomolişti pe care i-a
învăţat partidul comunist să urască literatura ucraineană
şi să-i suspecteze de toate păcatele ideologice pe creatorii
ei, mai mult sau mai puţin progresivi. Astfel de apucături
pernicioase nu le scoţi din capul lor cu nicio revoluţie şi
pledoarie pentru demnitatea naţională. Dimpreună cu alte
deraieri, şi o atare atitudine a funcţionarilor, autorităţilor
faţă de literatură „nu ne permite” să intrăm în Europa,
să ne integrăm lumii contemporane...
Dar să ne întoarcem de la lucrurile mărunte la cele mari,
la legăturile literare dintre popoarele noastre.
– Știţi, dragă colegă, ce cred eu despre traducători şi mun-
ca lor?... Lucru cunoscut: dacă un sportiv român sau ucrainean

232
a câştigat locul întâi la o întrecere internaţională, în onoarea lui
se intonează imnul ţării sale. Aşa a fost şi aşa este. Iar eu cred
că atunci când apare în limba ucraineană traducerea unei ope-
re importante din literatura engleză (română, germană, fran-
ceză) sau invers, când apare în Anglia (Franţa, Germania, Ro-
mânia, Spania...) o traducere din limba ucraineană a unei opere
remarcabile, la lansările acestor cărţi ar trebui să răsune imnu-
rile celor două ţări, cetăţenii creatori ai cărora generează astfel
de evenimente comune memorabile.
– Cuvintele dumneavoastră ar trebui să le audă activiştii
noştri de stat. Totuşi, eu sper că, odată şi odată, chiar aşa
se va întâmpla. Să dea Dumnezeu.
Ar fi interesant să ştim cum au primit această antologie
ucrainenii din România, care sunt cititori bilingvi şi pot să
aprecieze atât originalele ucrainene, cât şi traducerea lor?
– Am fost bucuros că primele apariţii în presă ale traduce-
rilor mele din avangarda ucraineană au fost observate şi apre-
ciate în mediul cultural al ucrainenilor din România. De exem-
plu, Mihai Hafia Traista mi-a cerut permisiunea republicării în
revista Mantaua lui Gogol a unor selecţii de poeme, articole,
manifeste, precum şi a prefeţei-studiu. Iar când antologia a
apărut la Iaşi, editorul a lansat-o mai întâi la Suceava, unde tră-
iesc mulţi ucraineni, după care în ziarul Naş holos a apărut
un articol detailat semnat de Ioan Chideşciuc, intitulat: Leo
Butnaru: „Avangarda ucraineană” sau Generaţia împuşcată în
luptă pentru modernism.
Pe autor l-am cunoscut personal ceva mai târziu, la Bucu-
reşti, chiar cu ocazia lansării antologiei. Domnul Chideşciuc a
vorbit detailat, cunoscând bine subiectul. Am observat stilul
european al ucrainenilor din România, aş spune chiar o favora-
bilă influenţă franceză, un rafinament al gândirii şi exprimării
teoretice elevate. M-am convins încă odată de acest lucru, as-
cultându-i în acea seară pe scriitorii Mikola Corsiuc, Mihai
Hafia Traista, pe diplomatul Teofil Rendiuc, reprezentantul
Ambasadei Ucrainei la Bucureşti. La lansare au participat şi

233
scriitori români. Despre problemele noastre comune şi posibile
perspective de colaborare inter-literare au vorbit Aurel Ștefa-
nache, poet şi editor, Florentin Popescu, redactorul-şef al revis-
tei Bucureştiul literar şi artistic, Aurel Maria Baros, preşedinte-
le Filialei Proză (Bucureşti) a Uniunii Scriitorilor din România,
fiica lui, poetă şi traducătoare venită din Paris, Linda Maria Ba-
ros, preotul şi prozatorul Corneliu Irod, prozatorul Nicolae
Stan şi alţii. De asemenea, antologia Avangarda ucraineană
a fost prezentată pe postul naţional TVR 1, la fel şi în spaţiul
mass-media din Republica Moldova. Bineînţeles că ne bucură
o astfel de receptare a ei.
– Este o veste frumoasă pentru noi, cei din Ucraina, totoda-
tă fiind şi un îndemn implicit la o strânsă colaborare litera-
ră, editorială, culturală dintre ţările noastre.
Am o întrebare pentru dumneavoastră... strict profesională:
Câţi poeţi de limbi străine aţi tradus şi cum reuşiţi nu numai
să lucraţi atât de intens, de fecund, dar să vă şi editaţi tra-
ducerile?
– Ah, această statistică literară! Pentru mine este cu sigu-
ranţă plăcută, deoarece am găsit şi găsesc înţelegere, susţinere
din partea editurilor prestigioase cărora le-am propus şi le
propun traduceri din limbile rusă, ucraineană sau franceză. În
ultimii douăzeci de ani, am publicat la Bucureşti, Iaşi, Constan-
ţa, în alte oraşe, antologii de poezie, proză, dramaturgie şi ma-
nifeste ale avangardei ruse. Am editat volumele antologice
„Avangarda – jertfa Gulagului”, „100 de poeţi ai avangardei ru-
se”, „Panorama poeziei avangardei ruse” (peste 200 de autori,
1600 de pagini). În volume aparte (unele reeditate) am publi-
cat operele lui Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Marina
Țvetaeva, Osip Mandelstam (2 volume), Anna Ahmatova, Alek-
sei Krucionîh, Leonid Dobîcin, Nina Habias, Tatiana Vecior-
ka-Tolstaia şi altora. Din autorii post-avangardişti am publicat
creaţiile lui Ghennadi Ayghi (trei cărţi), Ian Satunovski, Veace-
slav Kuprianov, Aleksandr Tkacenko, Evgheni Stepanov ş.a.m.d.
La Iaşi am publicat un volum de poeme a colegului leton Leons

234
Briedis, altul al unei poete tătare, Liliya Gazizov, care scrie în
limba rusă.
Câţi autori întrebaţi?... Spre exemplu, doar în două volume
de miniatură poetică rusă am inclus mostre din creaţia a mai
bine de 400 de poeţi...
Am mai publicat antologia Traduceri din secolele XX-XXI,
care cuprinde poeţi din 35 de ţări, inclusiv din a dumneavoas-
tră. Și, desigur, antologia Avangarda ucraineană, despre care
discutăm...
Prin urmare, precum se poate înţelege, eu nu mă simt sin-
gur în lumea literară în care, uneori, e atât de frig şi atâta singu-
rătate... Pentru mine traducerea e ca lumina şi căldura de pri-
măvara, vară, sau fructele toamnei... Ale noastre, universale...
– În trecut, am avut o tradiţie – nu numai de a ne traduce
reciproc, ci şi pe clasicii noştri. Din păcate, o astfel de cola-
borare aproape că s-a întrerupt... Dar, din fericire, există
oameni gata să-şi sacrifice timpul lor preţios, cei mai buni
ani din viaţă, pentru ca această relaţie spirituală între na-
ţiunile noastre să se consolideze. Pentru binele comun, cum
spuneţi, pentru binele universal. Vă am în vedere pe dum-
neavoastră, domnule Leo Butnaru, şi deşi sună naiv, vă în-
treb: cum au fost pentru dumneavoastră anii în care aţi
lucrat la această antologie a avangardei ucrainene sub di-
verse aspecte: creativ, omenesc?...
– Poate că acest lucru va suna patetic, şi totuşi mărturisesc
cu mâna pe inimă că majoritatea cărţilor traduse de mine le iu-
besc şi le preţuiesc ca pe ale mele personale. Pentru că eu sin-
gur îmi aleg, ca să spun aşa, interlocutorii de „creaţie în co-
mun”: inteligenţi, talentaţi, uneori chiar geniali.
Astfel, cu marii mei colegi din alte literaturi am constituit
propria noastră comunitate de frumuseţe şi pace, înţelegere şi
inspiraţie, confesiune şi libertate. Suntem într-adevăr prieteni,
deoarece arta, literatura, în pofida aparenţei fragile a naturii
lor, reprezintă liantul puternic între indivizi şi chiar între naţi-
uni. Traducerea fiind în sine un proces de creaţie, desigur,

235
se întâmplă „să îţi arate” şi „să-ţi deschidă” căi pentru propriile
tale pagini, chiar te inspiră. Uneori, chiar ţi se întâmplă să-l
abandonezi pe binefăcătorul tău, poetul tradus, şi să te dedici
plenar propriilor tale creaţii, sugerate de... „străin”. Acest lucru
e valabil, fireşte, şi în fructuoasa relaţie de creaţie pe care o am
cu poeţii şi teoreticienii avangardei ucrainene.
– Intenţionaţi să lansaţi antologia şi în Ucraina?
– Sigur, aş dori să împărtăşesc cu colegii mei ucraineni bu-
curia descoperirii fertile a operelor unor autori atât de dotaţi şi
de temerari, care au fost şi vor fi poeţii avangardişti. Dar, după
cum vă puteţi da seama, eventuala lansare a antologiei în Ucra-
ina nu depinde doar de mine...
– În fine, tradiţionala întrebare banală, fără de care însă
nu se poate: la ce lucraţi în prezent?
– Nu este simplu să te confesezi la acest capitol... Zilele
acestea trebuie să apară la una din editurile din România noua
mea carte de poeme „Instructajul santinelei de sine”, iar la edi-
tura bucureşteană „Tracus Arte” sunt în lucru două volume
(poezie şi proză) de Daniil Harms, pe care l-am tradus. La alte
edituri sunt în pregătire cărţile pe care le-am românizat din
creaţia lui Boris Poplavski, unicul autor rus cu adevărat super-
realist. I-am tradus Versurile automate. Poate îl voi reedita pe
Osip Mandelstam... Apoi este gata pentru a porni către editori
un volum de poeme de Boris Pasternak.
Nu-mi tăinuiesc intenţia că mi-ar plăcea să public în limba
română o carte din versurile lui Mihail Semenko şi deja între-
văd perspectivele de a duce la capăt acest proiect. Mă gândesc
să completez şi să mai scot o ediţie a antologiei Avangardei
ucrainene completată substanţial, definitivată până la un con-
tur de panoramă.
Și să mă tângui niţel... – mă aflu în imposibilitatea de a gă-
si atâta timp liber, dar şi inspiraţia adecvată, necesare pentru
acordul final al noii mele cărţi de proză (este scrisă deja, în-
să...).

236
 În afară de acestea, de câţiva ani scriu, ţin rubrici pentru
unele reviste literare de pe ambele maluri ale Prutului. Fără
îndoială, vă este cunoscută situaţia analogică pe care noi ro-
mânii o numim contracronometru, englezii – timed, iar france-
zii – contre le temps. Cu alte cuvinte, nimănui nu-i ajunge tim-
pul, dar asta nu înseamnă că lumea se va opri în loc, să se plân-
gă de atare lipsă.
– În primul rând, ţin să vă mulţumesc pentru fapta dum-
neavoastră de curaj, civică, de creaţie, soldată cu antologia
avangardei ucrainene.
În al doilea rând, gratitudinea mea pentru această convor-
bire foarte interesantă, educativă şi sinceră, care sper că
va găsi o continuare în proiectele noastre de creaţie şi edi-
toriale comune.
În al treilea rând, omagiu pentru exemplu relevant de dăru-
ire literaturii, în numele literaturii. Să vă însoţească în con-
tinuare succesul şi recunoştinţa cititorilor.
Galina TARASIUK
Всесвіт, nr. 9-10, 2016;
Буковинське віче, 2 februarie 2016

237
 Posteritatea și dreptatea
la toate timpurile...

– Posteritatea ocupă un loc important în proiectele dum-

neavoastră? Scrieţi ceea ce scrieţi şi cu gândul la urma
pe care o lăsaţi pentru viitorime?
– Să fim rezonabili: cei care ne vor urma în timp, la o dis-
tanţă de 50 de ani, să zicem, vor avea deja altfel de sensibilitate
decât cea specifică, în mare (pe cât se poate generaliza, dar nu
se poate, totuşi, prea mult), timpurilor pe care le vieţuim noi;
oarecât altfel decât trăirile contemporanilor noştri. E greu de
presupus în ce măsură vor concorda cu poezia de ieri, de azi
sufletul, intelectul, caracterul, preocupările, dar şi... dotările
hiper-digital-electronizate ale urmaşilor şi nu se ştie dacă va
mai fi unul de molcum entuziasm trans-epocal versul lui Stă-
nescu „dulcea mea antichitate dintr-un secol viitor”. Ba putem
presupune că chiar noţiunea de „entuziasm” va fi un arhaism
de care rar cine ar putea să-şi amintească. Să zicem, şi în tim-
purile noastre, se fac totuşi progrese, avansări evidente în cu-
noaşterea umană, dar parcă această cunoaştere mai că nu are
nimic cu ceea ce acum câteva decenii se înţelegea prin vibran-
tul suflu al entuziasmului, „avântului, însufleţirii, fervenţei, în-
flăcărării, patosului, înaripării” etc. Deja, în progresul uman e
mai mult rutină, decât bucuria descoperirii, sau – vă aduceţi
aminte? – a uimirii, a fascinaţiei.
– Ce aţi dori să nu lipsească nicidecum din fişa dum-
neavoastră inclusă într-un, să zicem, Dicţionar universal?
(o carte, un gând, o obsesie, o izbândă etc.)

238
 – Provocaţi uşoara lipsă de modestie, nu? Dacă ar fi vorba
cu un adevărat de un „Dicţionar universal”, care se va referi la
arta întregului „sat global” (McLuhan), nu aş avea şi alte pre-
tenţii, dacă acolo, la pagina X, va fi scris pur şi simplu: Leo But-
naru, scriitor român.
– Descrieţi-vă (ca scriitor şi ca om) prin cinci substantive;
apoi prin cinci adjective.
– Pentru a evita uşor incomodanta situaţie de a vorbi eu
însumi despre mine, mi-am amintit că unii colegi m-au portre-
tizat, văzându-mă „de la o parte”, astfel că propun ca respecti-
vele substantive şi adjective să fie identificate în trei excerpte,
pe care le reproduc aici.
„Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din co-
pite de sidef la mijloc de rău şi de bine, adică într-o lume din
scoarţă de măr domnesc plutind pe creasta valurilor ce le înal-
ţă Prutul. Se vrea gladiator de destine, dar nu ştie să şi-l pă-
zească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat.”
(Fănuş Neagu)
„Leo Butnaru este un luptător. L-am cunoscut rostindu-se
ca un fin intelectual, l-am văzut dansând, dezlănţuindu-se fre-
netic, trăind bucuria dansului. Un anume savoir-vivre îi lumi-
nează chipul şi versul... Constituţia sa fizică şi spirituală expri-
mă tandreţe şi forţă. Intransigent cu sine, intransigent cu cei-
lalţi, iubitor de sine, dar iubitor de prietenie. Trăieşte totul cu
intensitate, încât ai crede că până şi supărarea îi face plăcere.
Toate aceste însuşiri şi defecte fac din Leo Butnaru un poet ve-
ritabil, ce îmbină, în proporţii care dau verbului prospeţime,
ironia cu liricul, lucidul cu dramaticul.” (Adi Cusin)
„Poetul însuşi emană o energie debordantă, indică un spi-
rit dezinhibat, ludic. Mâinile şi picioarele sale muşchiuloase,
ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice, trădează forţă
şi vitalism, barba scurtă ca de satir înmuiată în prima cărunteţe
pare să personifice ironia şi persiflarea, iar limba-i izvoditoare
de calambururi şi şolticării verbale se află non-stop în regim de
replică.” (Arcadie Suceveanu)

239
 – S-a întâmplat să se scrie într-o cronică la cărţile dumnea-
voastră o frază/o sintagmă pe care o asumaţi fără rest?
– Voi da trei fraze, deoarece pentru un scriitor din stânga
Prutului mai este necesar un exerciţiu de situare, să zic aşa.
Se va înţelege de ce chiar din cele citate.
„Leo Butnaru i-a dedicat (Hypatiei) un poem pe care l-ar
semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu
Naum la Lucian Vasiliu...” (Cezar Ivănescu, Bucureşti)
„Numele său este rostit cu consideraţie cel puţin în trei ca-
pitale – Chişinău, Bucureşti, Moscova.” (Kiril Kovalgi, Moscova)
„Alchimist solitar, raţionalist şi ingenuu, cu o viziune filo-
zofică asupra existenţei, hrănindu-se cu «iluzia necesară»
a scrisului, extrăgându-şi poezia din minereuri lingvistice topi-
te în creuzete livreşti, alternând cu aceeaşi potenţare între po-
et, prozator şi eseist, între publicist şi traducător, Leo Butnaru
este prin excelenţă un poet al texistenţei, fascinat deopotrivă
de spiritul bibliotecii şi de realitatea «reală», un remarcabil
creator de valori artistice contemporane.” (Arcadie Suceveanu,
Chişinău)
– Care e lucrul cel mai neconform cu realitatea (în opinia
dumneavoastră, fireşte) care s-a scris despre dumneavoas-
tră?
– Că aş fi făcut parte din aşa-zisa „generaţie a ochiului al
treilea” (N. Dabija, L. Lari...). Însă, peste ani, exegeţii au revenit,
definindu-mă drept inter-generaţionist, una din explicaţii reie-
şind şi din următoarele opinii ale lui Kiril Kovalgi: „Poezia sa e
modernă cu desăvârşire, e toată într-un format al contempora-
neităţii. Se pare că ea ar fi trebuit să fie afină căutărilor semeni-
lor şi confraţilor săi. Dar nu! Leo Butnaru e categoric individual
(personalizat). În poemele sale se îmbină organic şi fericit ceea
ce s-ar părea că reprezintă calităţi incompatibile – gândirea
metaforică, receptarea emoţional-plastică a lumii şi ironia şfi-
chiuitoare, uneori dură până la sarcasm. Ba zborul inspiraţiei,
ba înţepătura ingenioasă. Leo Butnaru e, concomitent, şi clasic,
şi avangardist.”

240
 – Există un scriitor al cărui urmaş vă consideraţi, măcar
în parte? Dar vreun scriitor tânăr pe care credeţi că l-aţi
putea socoti, la o adică, urmaşul vostru?
– Am citit, ba chiar am studiat creaţia multor mari poeţi ai
lumii de pe întregul mapamond. Le sunt recunoscător tuturor,
în egală măsură şi Zeiţei Sintezelor (dacă o fi una), care a su-
pravegheat în subconştientul meu, în firea mea alchimia per-
sonalizării propriei mele literaturi, constituirii caracterului şi
stilului meu de poet, de beletrist.
În ce priveşte mai tinerii confraţi... Ani de zile, cam din
1974 până prin 1997, din redacţiile ziarelor şi revistelor la care
am funcţionat am scris mii de scrisori de îndrumare, de posi-
bilă dumerire întru poezie, proză, literatură în general, adresa-
te celor care râvneau să devină scriitori. Pe cei care consi-
deram că merită, i-am publicat, ulterior unii chiar ajungând
poeţi. Apoi, aproape două decenii, la biblioteca „Transilvania”
din Chişinău, am moderat cenaclul literar-artistic „Perpetuum”,
prin care au trecu mulţi tineri care scriau versuri. Posibil, unii
dintre ei au învăţat, au deprins anumite lucruri de la mine. Ur-
maşi însă nu-mi pot fi din simplul considerent că un poet
se maturizează doar atunci, când îşi confirmă personalitate,
individualitate, neasemănarea cu alţi poeţi.
– Ce scriitor român credeţi că a avut parte de cea mai ne-
dreaptă posteritate?
– Mulţi. Nu trăim timpuri propice studiilor de istorie lite-
rară, în urma cărora să se întâmple reevaluări memorabile, re-
aduceri în atenţia prezentului a scriitorilor valoroşi, ajunşi
pe nedrept într-un con de umbră. Dar cel mai tragic e că chiar
urmaşii-legatari, rudele unor mari scriitori, fel de fel de nepoţi
şi strănepoţi, au îngrădit şi îngrădesc accesul la opera părinţi-
lor, bunicilor; operă la poarta căreia, ca pe un semn prohibitiv,
e plasat oribil-egoista siglă ©! Pretind sume fabuloase pentru
ca unele lucrări ale părinţilor, bunicilor să fie introduse în ma-
nuale, să fie răspândite, inclusiv prin intermediul web-ului.
Mă gândesc la foarte redusa circulaţie a operelor lui Sadoveanu,

241
Arghezi, Sorescu, la cea a avangardiştilor români, „monopoli-
zaţi” de te miri cine. E greu, e amar de vorbit la acest capitol
jalnic din istoria literaturii române, inclusiv componenta lui
contemporană...
Pot să vă spun doar că opera marilor scriitori ruşi de un
leat cu Sadoveanu sau Arghezi, Stănescu sau Sorescu etc. se
află aproape integral postată pe internet, orice cercetător sau
cititor de rând având accesul la ea. Ca şi în cazul lui Sadoveanu
sau Arghezi, plecaţi pe tărâmurile umbrelor în, respectiv, 1961
şi 1967, nu s-au împlinit 70 de ani de la trecerea lor în nefiinţă
nici în cazurile lui Boris Pasternak (1960) şi Annei Ahmatova
(1966), însă opera acestora, precum şi cea a altor mari colegi
de-ai lor, vă stă la dispoziţie în format electronic, inclusiv
audiobook. La fel e şi cu moştenirea literară a marilor scriitori
din generaţia lui Stănescu, Sorescu – Robert Rojdestvenski
(1932-1994), Andrei Voznesenski (1933-2010). E generos ofe-
rită pe web şi opera lui Evgheni Evtuşenko (n. 1932), Venedikt
Erofeev (1938-1990), aproape completamente cea a lui Iosif
Brodski (1940-1996), Viktor Erofeev (n. 1947) etc., etc. Pe in-
ternetul „nostru” ce găsiţi din opera scriitorilor români care
au creat sau creează în timpurile amintiţilor lor colegi ruşi?
Mai nimic. De parcă urmaşii, rudele, moştenitorii de orice soi
le-ar organiza uitarea, depărtarea scrisului lor de cititor. Astfel
că, din păcate, şi de azi înainte vor exista destule motive de a
vorbi despre scriitori români care au avut şi au parte de cea
mai nedreaptă posteritate...
– Ce scriitor român de azi vi se pare subevaluat? Dar supra-
evaluat?
– Subevaluaţi, în primul rând, câţiva colegi de-ai mei din
stânga Prutului. Mai toţi numele cărora e cunoscut deja în plan
panromânesc, însă nici pe departe pe cât ar merita-o.
Supraevaluaţi?... Mai fiecare oraş important din România,
dar în deosebi trei-patru filiale ale USR, şi-au tot împins şi îşi
împing în prim-plan câte un autor-doi, prin solidaritate in-
ter-provincială, inter-filiale, inter-reviste (eu îl susţin pe al tău,

242
tu îl susţii pe al meu; eu scriu despre tine, tu – despre mine)
reuşind să-i facă mari, importanţi, hiper-premiaţi.
– Credeţi în puterea Timpului de a face, chiar cu mare în-
târziere, dreptate?
– Și da, şi nu. Am impresia că o aşa-numită dreptate pos-
tumă, care li se face unor autori, e mai mult una... post-spumă.
Cam ştiindu-se ce incompatibilitate există între istorie şi ade-
văr, spusa gen „Istoria ne va da dreptate” uneori nu e decât una
în vânt.
– Propuneţi, vă rugăm, un aforism pe tema posterităţii
(scris de dumneavoastră sau de oricine altcineva).
– Două de ale mele:
O moştenire săracă îmbogăţeşte fantezia moştenitorilor şi
vocabularul avocaţilor.
Unele testamente dovedesc că emiţătorii lor au fost dacă
nu mincinoşi, cel puţin mari fantezişti.

Irina PETRAŞ
Revista Apostrof
nr. 3, 2016

243
 „A fi sau a nu fi?” –
acesta e răspunsul...

– „Pe cei care îmi doresc binele îi rog respectuos/ să mă pri-

vească de la oarece distanţă”. Asigurându-vă că vă doresc
tot binele din lume, vă rog totuşi să-mi îngăduiţi, stimate
domnule Leo Butnaru, să vă privim mai de aproape şi mai...
pe interior!
De la început trebuie să vă mărturisesc ezitarea mea în sta-
bilirea „scenariului” pentru acest dialog – sunteţi un redu-
tabil „întrebător” (cam cinci-şase volume parcă), precum şi
un foarte solicitat „răspunzător” (cum ziceaţi? „Răspund,
deci exist!”). Răspundere, nu glumă, pe capul meu!
– O situaţie ce m-ar tenta să parafrazez niţel celebrul imn
„Gaudeamus”, punând la un moment dat refrenul: Vivat qui
quaerit,/ Vivat qui respondet! Adică, Trăiască cel care întreabă,/
Trăiască cel care răspunde. Prin urmare, aştept întrebările.
– Recunosc că nici în acest moment nu mi-am limpezit în-
trebările – ştiu doar că mi-aş dori să obţin de la dvs., con-
tând pe spiritul ludic ce vă caracterizează, un... „cu-cu-rri!-
culum vitae” care să fie, pe dedesubt, o „spunere de sine”!
Să purcedem la drum şi-apoi, om mai vedea (sau vide)!
„Fiind copil/ de la un moment încolo chiar simţeam/ chiar
auzeam cum creşteam” – cum a crescut copilul născut,
la început de ianuarie, la 57 m deasupra nivelului mării, adi-
că în comuna Negureni, raionul Teleneşti, aflată la 69 de km
de Chişinău? Purtaţi în ADN-ul spiritual ceva din amprenta

244
 locului în care v-aţi ivit în lumină? „Verbocreaţia” de-aici aţi
moştenit-o?
– La această întrebare (inevitabilă, să zicem) am dat cel
mai mare... ba nu, cel mai... uriaş... ba nu, cel mai extins răspuns
în volumul meu memorialistic „Copil la ruşi”, care a avut mai
multe ediţii: mai întâi, una de revistă, apoi altele două la Bucu-
reşti, în 2008, la „Ideea Europeană”, şi 2013, la „Cartea Româ-
nească”, evident, de fiecare dată cu unele intervenţii, comple-
tări, însă neajuns încă la varianta... definitivă. Poate că aşa ceva
nici nu există. Aşadar, răspunsul e de... 437 de mii de semne/
caractere fără spaţii (ca să folosim măsurătorile moderne, mai
înainte volumul unei cărţi calculându-se în coli de autor, coli
editoriale...). E o mărturisire-rememorare despre copilăria mea
de la A la Z, dacă se poate spune aşa, cu toate ale ei şi ale fami-
liei în care am apărut pe lume, cu ale satului natal şi ale leagă-
nului sau de vară, mângâiosul râu Răut care, spune Cantemir în
„Descriptio Moldaviae”, cândva ar fi fost navigabil.
Reproduc aici un alineat, care ar sugera ceva despre
ADN-ul şi celelalte ale începutului fiinţării mele de prunc, copil,
om (scriitor, poate):
Cândva, provincia a fost Evul (meu) Mediu sau, altfel în-
condeiat: E(v)UL ME(di)U. (Bineînţeles, eludându-se trio-ul de
litere dintre paranteze, se citeşte: Eul Meu.) Înaintea lui însă, au
fost şi au rămas numele părinţilor mei, Anastasia şi Teodor, ros-
tuite şi rostite cu amăruia miere din paradisul cuvintelor;
AU FOST CEI graţie cărora, în 1949, când se împliniseră exact
două mii de ani (ca s-o încep şi eu grandios, triumfător, nu?!)
din vremea în care Iulius Cezar exclamase: Alea jacta est!, tre-
când Rubiconul; atunci apărut-am şi eu pe lume, în Zodia lui
Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe aştrii Vega şi Altair susţinuţi
de aripile clipocitoare ale Constelaţiei Vulturului. Adică era în
ianuarie, când Capricornul îşi scapără coarnele de cremenea
Carpaţilor sau de gheaţa Răutului, pe atunci râu încă important.
Nu sunt bântuit de himerele heraldice ale unei (posibile) genea-
logii aristocratice, deoarece consider că nobleţea necertificată

245
a scriitorului ce aveam să devin este în afara tabieturilor eredi-
tare (sau e una arTistocratică), precizând că părinţii mei erau
simplissimi ţărani proaspăt şi dureros desproprietăriţi de co-
lectivizarea şi colonizarea ruso-sovietică...
Cam atât, ca un succint prolog la ceea ce Ion Creangă spu-
nea-îndemna: Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci
ea este veselă şi nevinovată şi drept vorbind, acesta-i adevă-
rul...
– Am mai încercat un astfel de exerciţiu, vă rog şi pe dvs.
să vă imaginaţi ce au menit ursitoarele la căpătâiul pruncu-
lui Leo într-o geroasă zi (sau noapte?) de iarnă – 5 ianuarie,
în ajun de Bobotează cum ar veni, din anul 1949!
– Imaginându-mi atâtea posibile situaţi, dar şi... aspiraţii,
pe care le presupune poezia, proza, dar şi eseul, sigur că, într-o
anumită măsură, ochii minţii mele pot crea un spectru cu ursi-
toarele ce menesc ceva, cum ziceţi, la căpătâiul... întâiului... eu,
cel de prunc, care am fost şi am mai multe motive să cred că-mi
urseau să devin oarecât asemănător lui ArTistofan. Adică, cine-
va din viitoarele calfe ale muzelor. Posibil, prealesul, protejatul
lor. Deoarece de la cea mai fragedă vârstă eram ispitit să pictez,
să brodez (artistic!), să sculptez, să confecţionez măşti papier
mâché. Ajungând elev, „dominam”, ca interpret (cântam, dan-
sam, spuneam poeme) şi moderator, scena şcolii şi a satului,
astfel că mă gândeam şi la o eventuală carieră actoricească... –
aceste şi alte aptitudini sau, poate, doar intenţii artistice ale
mele ţinând de o autodidaxie ingenuă. Însă, fără şcoli pe aproa-
pe, unde aş fi putut să intru, pentru a învăţa pictură, sculptură,
muzică, actorie, toate astea – sub aspect de „realizare profesio-
nală” într-un mediu rustic s-au esenţializat, ca de la sine, în op-
ţiunea pentru coala de hârtie, creion şi cuvânt scris. Simplu, nu?
Abia mai târziu aveam să înţeleg că fiecăruia dintre noi îi este
dat un spaţiu de interes şi manifestare mai propice decât alte
spaţii, sau el însuşi, copilul, tânărul, şi-l alege, modelându-şi-l
şi automodelându-se. Spaţiul meu (ce noroc! zic astăzi) a fost
să fie cel al scrisului şi mediului (inclusiv de solitudine) pe care

246
îl creează literatura. Pe scurt, mediul unui modest ArTistofan...
Probabil, mediu menit de ursitoare.
– De unde prenumele? E cel din acte? Cum se împacă un Leo
cu un Capricornus?
– Acasă, mama şi tata îmi spuneau, respectiv, Licuşor şi
Lică. În tabelele şcolare eram Leonid. În carnetul de ofiţer so-
vietic (mda, mi s-a întâmplat această neplăcere, după facultate
fiind „arcănit” la oaste, unde nu mă trăgeam, ca şi bădiţa Vasile
din „Amintirile...” lui Creangă) eram Lev, iar în unele liste de
contabilitate ale USR regretatul Mihai Chicuş mă trecea mereu
Leon, cu toate că îi tot atrăgeam atenţia că, în acte (buletin
şi paşaport) sunt Leo. Odată, un coleg burzuluit remarcase ca-
ustic, credea el, că în livretul militar am fost trecut drept: Lev.
L-am întrebat: Ție, ca scriitor, nu-ţi place Lev... Tolstoi? (Ei bi-
ne, francezii îi spun şi îl trec pe cărţi drept Leon, englezii – Leo.
Noi îi spunem, ca în original, Lev. Însă nuanţele onomastice
nu influenţează deloc esenţele literaturii tolstoiene.)
Referitor la cum se împacă un Leo cu un Capricornus...
Probabil cunoaşteţi rezolvarea problemei omului care avea de
trecut de pe un mal pe altul de râu o capră, un lup şi o varză. În
barca şubredă puteau încăpea doar omul şi una/ unul din ce
avea de trecut. Cred că în zodiac pot apărea multe combinaţii
de incompatibilitate cărora, până la urmă, li se pot găsi finaluri
armonioase. Poate că, uneori, chiar... apoteotice. Ca şi în cazul
Leului şi Capricornului... mei.
– Cum aţi ajuns... ofiţer sovietic? Spuneţi, fără voie perso-
nală.
– În instituţiile de învăţământ superior din URSS existau,
obligatoriu, aşa-numitele catedre militare, la care, pe lângă li-
cenţa de bază (a mea a fost una dublă, de jurnalist şi filolog),
studentul se alegea şi cu gradul de locotenent. Astfel, 4 din cei
5 ani de facultate, şi eu, în fiecare zi de marţi, de dimineaţă pâ-
nă după amiază, am fost instruit să-i... instruiesc pe alţii (even-
tualii mei ostaşi din subordine) cum să lupte cu eventualii

247
agresori şi ne-iubitori de URSS care, în primul rând, erau Sta-
tele Unite şi Turcia, apoi, în general, NATO. Studiam de-a
fir-a-păr cum sunt organizate şi dotate armatele yankeilor şi
otomanilor; armatele moderne, fireşte. O parte din cei cu grad
de ofiţer nu erau recrutaţi (pe doi ani, iar dacă doreai, semnai
un contract pe 25 de ani – un sfert de secol şi toată... tinereţea,
nu? –, pentru ca să ajungi... general sau mareşal sovietic!), aceş-
tia, nerecrutaţii, sau fiind în graţiile puterii oficiale, sau în cele
ale securităţii (KGB-ului) sau pur şi simplu slabi la militărie. În-
să pe mine m-a păscut nenorocul destinului... dungat kaki... Mai
multe, se pot afla din jurnalul meu de cătănie, „Perimetrul cuş-
tii”, publicat la Editura „Cartea Românească” acum unsprezece
ani. Aici reproduc doar finalul prolegomenei: „Iar dacă ar fi să
dedic cuiva anume jurnalul de faţă, primul gând mă duce la
Domnia Sa Prozatorul Liviu Rebreanu şi la demnul, bărbatul,
dar nefericitul său personaj Apostol Bologa, locotenent de ori-
gine română, cătănit într-o repugnantă armată imperială”.
– „Maică Literatură Română/ iartă-i poetului/ involuntara
neascultare/ de-a se fi născut în Basarabia/ şi nu/ la Bucu-
reşti”. Aţi simţit/simţiţi naşterea în Basarabia drept un han-
dicap sau un avantaj?
– Nu naşterea în Basarabia, ci în Uniunea Sovietică am
simţit-o ca pe ceva nedrept, nefast. Partea estică a României,
componentă a Moldovei Istorice, este impropriu numită Basa-
rabia. Pe mine unul, această confuzie istorică prin atribuirea
unui nume nepotrivit unei părţi de Moldovă, de Românie, mă
supără. Și vă rog să-mi suportaţi un răspuns mai pe îndelete,
chiar dacă, pe alocuri, cam aspru.
Când spui Basarabia, apare – brusc! – umbra cortinei de
fier. A primei cortine de fier, pe care o instalase, la Prut, Rusia
ţaristă, în blestematul an 1812. A doua oară, cortina de fier
a fost înstăpânită deja de URSS, declarată succesoarea de drept
a nedreptului imperiu rus, precum astăzi Rusia este succesoare
(de drept) a strâmbei URSS.

248
 Această rocadă nefastă aminteşte mereu de cortina de fier.
Și trebuie să ne revoltăm când, de la o vreme, sau cam de acum
circa două secole, dar mai ales în ultimul timp, uneori parcă
din... bune intenţii, patrioţii, totdeauna din rea intenţie – hoţii
abuzează, iresponsabil(i), de rocada greşită: Moldova – Basa-
rabia, după care în locul reginei/regelui pe tabla de şah a isto-
riei apare Basarabia care, de fapt, nu a fost gândită decât ca un
simplu pion pe tabla de schimb şi împilări a imperiului rus.
Numai că noi (cu şi fără ghilimele, acest: noi) continuăm
să perpetuăm abuzul, dându-i prioritate Basarabiei (– cal tro-
ian) în faţa Moldovei lui Ștefan. Dacă s-ar trezi Domnitorul din
mormântul său de la Mănăstirea Putna şi i-ar vorbi cineva de-
spre... Basarabia, Ștefan nu ar şti ce i se spune, la ce se face re-
ferinţă-tendinţă şi – de ce! Cronicarii noştri, Ureche, Neculce,
Costin, habar nu ar avea de Basarabia, la auzul acestui nume ri-
dicând din umeri şi strângându-şi dezamăgiţi penele de scris,
depăşiţi de atare confuzii. Domnitorul şi cronicarii nu ar putea
să-şi imagineze că cetăţile din Est, de la Nistru, se află în... Ba-
sarabia.
Și nu doar Domnitorul, nu doar cronicarii noştri, ci nici
vecinii, leşii şi ungurii, înşişi ruşii de până la 1812, nici Dimi-
trie şi Antioh Cantemir nu ar fi priceput ce e cu atare... ţară,
Basarabia.
Când se spune Basarabia, această „nevinovată” noţiune în-
seamnă resemnare, uitare, parcă renunţare. Când spui Moldo-
va, acest nume din legenda cu Dragoş descălecătorul se lipeşte
indivizibil de Țară, prelungeşte România spre hotarele ei fi-
reşti, pământeşti şi cereşti.
Prin urmare, să spunem şi să scriem Moldova, pentru că,
astfel, spunem şi scriem, implicit, România. Pentru că, dacă vă
imaginaţi că spuneţi întreg adevărul, ceva fundamental – Basa-
rabia, de fapt, de asemenea implicit, în imaginaţia istoriei (nu
o singură dată – bolnavă) parcă aţi trasa, involuntar, un hotar
între ce a fost până la şi după primele decenii ale secolului no-
uăsprezece moldo-românesc. O delimitare ca o înstrăinare.
De parcă partea aceasta de Moldovă ar fi avut ceva predestinat
249
legat de ruşi, „consimţind” să fie ruptă din integritatea ei, ce tot
Moldova se numeşte, ajunsă, firesc şi binecuvântat, parte a uni-
tăţii româneşti.
Să nu uităm că cel care venise cu intenţii de aliat mai apoi
s-a înstăpânit aici, în Moldova pruto-nistreană, ca necruţător
cuceritor.
Când spui Moldova, acest pământ, cu cealaltă jumătate a
sa, de asemenea Moldova numită in integrum, este cuprins sub
nimb românesc, iar când Moldovei din stânga Prutului i se spu-
ne Basarabia, parcă i se slăbesc legăturile cu Țara. Apoi, când
se spune Basarabia, parcă nici Cernăuţiul, Hotinul, Nordul Bu-
covinei nu mai au nimic cu noi, cu Moldova, cu România a căror
părţi componente au fost, singulare sau plurale.
Deci, să nu abuzăm de nefireasca, totuşi, noţiune Basara-
bia, când ea, imaginat şi istoriceşte, e ceva supradimensionat:
un clin de pământ dinspre marea (care ne-a fost şi ea furată)...
înclină să dea „lăbărţat” peste toate celelalte hotare naţionale,
din sud şi din nord, pentru ca să anihileze – cel puţin, aceasta a
fost tendinţa impusă! – numele adevărat al acestor teritorii –
Moldova, România.
Crede cineva, inclusiv de la Bucureşti, că Basarabia sună
mai frumos (ca să nu mai vorbim de... adevărat!) decât Moldo-
va? Din contră, – sună nu numai inadecvat, ci şi neadevărat,
atunci când este „revărsat” neîntemeiat peste cuprinsul său re-
al – ca istorie şi teritoriu.
Când spui Moldova, te gândeşti, dar şi visezi, la România.
Când spui Basarabia, îţi aminteşti, precum e ne-cazul, de Rusia.
Plus la toate, este curios că, astăzi, ruşii folosesc mai frec-
vent denumirea Moldova/Moldavia, decât Basarabia. Mai frec-
vent decât înşişi românii care ţin, greu de înţeles de ce, la im-
pusa-impostoarea noţiune Basarabia. Această supralicitare
„basarabeană” spune ceva despre şubrezenia conştiinţei şi me-
moriei carpatine, nu?
– Minunată lecţie de patriotism! Paranteză: „Curva de pu-
tere sovietică” mai preacurveşte?

250
 – În mai recenta mea carte „Protestatarul şi orga” am un
poem care, implicit, răspunde acestei întrebări. Se intitulează
„Cetăţenie sovietică”:
Chiar şi astăzi
unii ar dori să fie oameni sovietici.
Însă URSS nu mai e
a murit.
Astfel că ambasadele Rusiei
au început să acorde cetăţenie sovietică
post-mortem.
Aş mai putea recurge la o paralelă: sigur, precum, pe 26 ia-
nuarie, la mormântul lui Ceauşescu se adună mulţi inşi nostal-
gici, la monumentele lui Lenin din fosta URSS lăcrimează alţi
nenorociţi rătăciţi prin hăţişurile istoriei, memoriei şi neaşeză-
rilor lumii. Nu e simplu, nu...
– Să continuăm a scotoci prin „stupii memoriei”! „Uneori/
viaţa mea a fost/ foarte dură”... V-aş ruga să rememoraţi
un astfel de moment.
– Cineva care simţea cumplita nedreptate imperialistă ce
i se făcea lui şi naţiunii din care se trage, conştientizând că „re-
publica” sa „unională” e ruptă de apartenenţa ei firească la o ţa-
ră, întreagă, pre nume România; cineva care simţea că patria sa
e limba română, vorba poetului, limbă care însă este prigonită,
marginalizată, ba chiar mutilată „academiceşte”; cineva care
conştientiza că-i este dat doar ceea ce spuneam eu într-un titlu
de carte, perimetrul cuştii, etc., etc. sigur că simţea viaţa ca pe
ceva extrem de dur, necruţător. Mai ales că, în tinereţe, el este
scos din pâine, fiind eliminat din redacţia ziarului „Tinerimea
Moldovei”, unde funcţiona, pentru un articol despre Mihail Ko-
gălniceanu, în care figura şi numele unionistului muntean Gri-
gore Alexandrescu. Precum mi s-a întâmplat mie în septembrie
1977, când, de altfel, mi-a fost suspendat şi dreptul la semnă-
tură. Precum vedeţi, nu poate fi vorba de un singur moment, ci,
din păcate, de o înşiruire (ca o sârmă ghimpată!) de momente

251
feroce pentru un destin de om, scriitor şi jurnalist, pe care
le-am trăit, le-am înfruntat, „escaladat”, cam pe durata a trei
decenii. Asta, dacă punem la socoteală că, în 1985-1986, înce-
puse restructurarea, perestroika.
– Vă propun să clarificăm o problemă de genealogie! Până
la urmă, aţi lămurit gradul de rudenie cu literatura? „Eu aş
fi feciorul ei/ sau ea este fiica mea?...” (Am ales această rela-
ţie, şi nu pe aceea cu... cobaiul!!)
– Sigur, am revenit de multe ori asupra unor astfel de di-
leme sau... multileme (fie-mi permisă această uşoară... barbarie
lingvistică), în poezie, în eseuri, în proză etc., şi, chiar dacă ar fi
să rezum „foarte strâns” gândurile care m-au bântuit despre
atare fenomenologie, tot ar fi necesar un spaţiu ce tot dă peste
propriile-i margini, mereu în extindere. Iată de ce găsesc potri-
vit, din nou ca un posibil răspuns implicit, să reproduc aici po-
emul care mi s-a întâmplat chiar în ziua în care răspund la
chestionarul dvs., dragă colegă. E acesta:
Coautori
În genere, uneori eroii şi eroinele mele fac atare isprăvi,
pe care eu unul nu mi le-aş fi dori.
Lev Tolstoi

Precum, în timp ce sunt create,

unele personaje de roman nu mai ascultă de autor
făcându-şi de cap
adică făcându-se pe ele însele altfel
se întâmplă ca, în timp ce sunt create,
şi unele poeme s-o ia razna
parcă părăsindu-şi autorul
neascultătoare de muza inspiratoare ca nişte
copii la grădiniţă neascultători de educatoare.
Am putea crede că
în proză sau poezie
atare spirit de independenţă presupune

252
 şi un strop de frumoasă demenţă
a personajelor
şi a metaforelor ciudate care parcă
ar lăsa autorii, muzele cu buzele umflate.
E drept
muzelor-cucoane
buzele umflate chiar le merg, dacă
astea sunt naturale
precum naturalul florilor pistil
şi nu – bucşite cu silicoane
în saloane de înfrumuseţare sau de
desfigurare
(precum există figuri de stil
există şi oribile desfigurări de stil...).
În fine
în timp ce cobor pe
treptele
fusceii
versurilor
de până aici
şi de ceva mai jos
din deplin şi ambiţios autor
uşor avangardist
uşor boem
cu inima înflăcărată
însă cu mintea rece
iată-mă în final ajuns coautor
chiar cu acest poem
pe care îl creez
care mă creează...
26.IV.2016

Adică, suntem doi coautori ai unui unic sine. Un sine co-

mun, al ei, literatura, şi al meu, scriitorul.

253
 – Întreb şi eu: „– Magistre, de fapt/ poemele ce sunt?” Știm
răspunsul lui Trismegistos, îl aştept pe al dvs.!
– Ca şi precedenta, şi această întrebare ar putea avea ne-
numărate răspunsuri. Iar ceva din răspunsul anterior poate fi
valabil şi aici. În primul rând, să reamintesc că vorbeam de un
sine la... doi. De un sine comun al poemului şi poetului. Când
vorbim de unul din ei în ecuaţie este implicat, predestinat, şi
celălalt.
Prin urmare, încerc să dau unul din multiplele răspunsuri
posibile. (Poate că chiar o infinitudine, posibile.)
Poetul e un pământean, uneori cu capul în nori, care poate
intui şi chiar distinge ceea ce-i rămâne ascuns unui ochi obiş-
nuit şi să transforme cele văzute în idee, imagine, metaforă,
sentiment, pe care le poate transmite altora printr-un limbaj
deosebit – limbaj, nu cuvinte răzleţe. Poetul distinge poemul,
nu? Ceva (un discurs, să zicem) care diferă de expresia comu-
nă. Poetul este naivul care se încăpăţinează să creadă că netre-
cătoarea valoare a limbajului există dincolo de interesele şi ne-
cesităţile momentane ale omului, dar şi ale lumii. El utilizează
un altfel de limbaj decât cel comun, limbaj care, în afară de po-
ezia propriu-zisă, nu mai e operativ/valabil şi pentru altceva.
Astfel că izvoditorul de poezie nu este subiectul de bază în ceea
ce am numi cunoaşterea neajutorată. Neajutorată din motivul
că el nu dispune de niciun fel de instrumentar, ci doar de un
imprevizibil şi capricios dar al harului său – intuiţia de, uneori,
misteriozitate dezarmantă. Și niciodată nu a fost cazul de a se
aştepta de la poet dezlegări-dezvăluiri deosebite, acestea, de
regulă, fiind „substituite” de racursiuri estetice neobişnuite, zi-
se şi originale, şi sugestii care nu este exclus să fie în stare să
predispună pe oarecare cititor mai dezgheţat la cine ştie ce me-
ditaţii, idei, ce s-ar solda cu anumite descoperiri. Poeţii buni/
autentici sunt şi nişte cugetători, iar a gândi/ a cugeta înseam-
nă, inclusiv, să te pui sub semnul întrebării pe tine însuţi, cu tot
ce ai făcut, faci sau intenţionezi să faci. Astfel că ceea ce părea
propria ta poziţie poate fi, în realitate şi... irealitate, o supoziţie.

254
De fapt, înainte de toate, orice poem pare a fi o supoziţie, ca
unul din mijloacele, ca una din posibilităţile de a vedea şi de a
trăi mai din plin, mai divers, mai interesant, mai instructiv. In-
tuiţia-creaţia ca stare de supoziţie ar fi ceea ce uneşte, prin
„suduri”, prin sinteze, esenţele conştiinţei, spiritualităţii, civili-
zaţiei, limbajului trecutului, prezentului şi viitorului în forme
noi. Graţie acestei stări de supoziţie, de cele mai multe ori „pre-
lungite” în vârful de lance al premoniţiei, poetul intuieşte îna-
intea altora ce are a se întâmpla în jurul său, în lume. Poetul
captează impulsul noutăţii, iar nu o dată acesta pare a-i fi „dă-
ruit” ca din senin, însă ducând la descoperiri cruciale, în poezie,
dar şi în demersul psiho-creator uman în general.
– Aţi fost transpus în numeroase limbi. În care dintre mul-
tele şi diferitele limbi, vi se pare că „sună” cel mai frumos/
melodios/ sugestiv poeziile dvs.?
– Să zic, în franceză? Sau în bulgară? Rusă? Tătară?...
În aceste limbi mi-au apărut cărţi la Paris, Sofia, Moscova, Ka-
zan. Dar parcă ar suna mai puţin armonios limbile armeană,
lituaniană, letonă, gruzină, turcă, ungară, ucraineană, beloru-
să, cehă, engleză, suedeză, spaniolă, germană, albaneză, sârbă,
macedoneană, slovenă etc. în care au fost traduse secvenţe
din cele scrise de mine?... De mai multe ori, am avut ocazia să
aud cum îmi citesc textele mele în limbile lor mai mulţi tradu-
cători şi tuturor le-am mulţumit, le-am rămas recunoscător.
De fapt, pentru a se înţelege solidaritatea autor-traducător,
eu am alcătuit o mică parabolă. Lucru cunoscut: dacă un sportiv
român sau francez (englez, american, german...) câştigă locul în-
tâi la o întrecere internaţională, în onoarea lui se intonează im-
nul ţării sale. Aşa a fost şi aşa este. Iar eu cred că atunci când
apare în limba română traducerea unei opere importante din li-
teratura engleză (germană, franceză, rusă...) sau invers, când
apare în Anglia (Franţa, Germania, Spania...) o traducere din
limba română a unei opere remarcabile, la lansările acestei
cărţi/traduceri ar trebui să se intoneze imnurile celor două ţări,
cetăţenii creatori ai cărora generează astfel de evenimente

255
comune memorabile. Ascultând imnul, să stăm cu mâna la ini-
mă pentru literatură, pentru limba ţării, pentru ţară...
– La rându-vă, aţi „aşezat în limba română” (cum frumos
zice maestrul Radu Cârneci) mulţime de opere şi autori.
Ne-aţi împărtăşit „Din experienţa unui traducător”, care
„bate cap în cap două poeme – cel original/ cu cel tradus”,
iar rezultatul „e un cu totul alt poem/ ce mai că (maică!)
nu are nimic în comun/ cu originalul şi traducerea acestuia”.
E un alt fel de a formula ecuaţia traduttore – traditore?
– Ca şi cum mi-aţi propune să extrag din tratate – rezuma-
te, îmi zic, gândindu-mă că, la viaţa mea, am scris multe eseuri,
chiar studii despre traducere şi traducător. Evident, în niciunul
din ele nu am reuşit (pentru că nici nu mi-am pus acest scop
sau chiar... hiperscop!) să întrunesc toate ideile care au bântuit
despre artist şi arta sa, adică despre traducător şi traducere.
Dar totuşi, să ne mai întrebăm o dată: Ce ar fi traducerea,
artă sau meşteşug? E o interogaţie ce suscită şi astăzi tot alte şi
alte răspunsuri, unele pur şi simplu poetice, având la bază com-
paraţia ingenioasă sau paradoxul. Cineva susţinuse că a citi po-
ezia în traducere e ca şi cum a-i săruta o femeie printr-un voal.
Sau că e un sărut şi mai... rece, mai insensibil, prin sticlă. Apoi
s-a spus că traducerea ar fi ca femeia: dacă e fidelă, nu e fru-
moasă, iar dacă e frumoasă, nu e fidelă. Cercetându-i-se des-
cendenţa literară, s-a afirmat că o traducere reuşită ar fi mai
curând sora decât fiica originalului, deoarece şi una şi cealaltă
acced spre o singură idee transcendentală care ar fi adevărata
mamă a ambelor. Există şi constatări eminamente... artistice, cu
evidente calităţi tipologice literare, poetice, afirmându-se, să zi-
cem, că traducerea ar semăna cu ornamentul de pe cealaltă par-
te a broderiilor pe canava ori că nu ar fi decât o gravură, colo-
ritul rămânând ceva de nereprodus. Nu s-au putut evita nici
asociaţiile mai dure, belicoase, aproximându-se sinestezic că
traducerea ar fi „un atac armat cu condeiul” sau un duel fatal în
urma căruia este înfrânt ori cel care traduce ori cel tradus. Mai
aproape de temă, adică mai în preajma literaturii opinându-se,

256
s-a afirmat cu suficientă neîncredere că traducerea nu e decât
un comentariu sau că nu ar fi, de fapt, o operă, ci doar o cale
spre operă. Frumos, ingenios. Dar numai atât. Pentru că pro-
priu-zis traducerea a beneficiat şi beneficiază de o serioasă
abordare teoretică ce operează cu categoriile poeticii, având
multe puncte tangenţiale cu semiotica ce studiază sistemele de
semne şi raporturile dintre ele, mai aplicate temei fiind stilistica
şi poetologia comparative. Din acest unghi de abordare şi apre-
ciere teoretică, traducerea e concepută drept sistem coerent de
cunoştinţe şi particularităţi sub diverse aspecte – lingvistic, lite-
rar (artistic), istorico-cultural, estetico-filosofic în care sunt an-
grenate, mutual-creator, două sisteme lingvistice. Astfel că nu
sunt deloc puţini exegeţii care plasează necondiţionat postu-
latul apartenenţei organice a traducerii la procesul literar pro-
priu-zis, fiindcă şi ea presupune actul de creaţie. Asta în cazul
rezultatelor de ordin superior, când şi traducerea întruneşte ca-
lităţile unei opere de artă, nefiind doar o transpunere/ transmi-
tere de informaţie. Este creaţie în limbaj, prin limbaj, un proces
constructiv în baza unui proiect – cel al originalului. Pentru că,
în fond, opera-matrice nu oferă şi „materialul de construcţie”, el
rămânând în seama traducătorului, căruia îi pune la dispoziţie
doar carcasa, schelăria delicată a ideilor, metaforelor, adică – un
fel de propus în esenţele sale „constante”, dat fiind că şi în vari-
anta tălmăcită ideile, metaforele trebuie să fie, în mare, aceleaşi
– ale originalului. De parcă s-ar realiza un fenomen/ eveniment
artistic paralel şi, parcă, totuşi acelaşi, însă fiind definitiv exclus
cazul ideal când originalul s-ar vedea „în oglindă” în altă limbă,
putându-se contempla pe sine însuşi ca mărime valorică egală,
„dincolo”, în principiu, sarcina traducătorului e de a transmuta,
cu cât mai puţine pierderi, armonia, frumuseţea, tensiunea se-
mantică, mesajul ideatic, plasticitatea metaforică, fiorul liric –
în aria altui sistem lingvistic.
Departe de a se reduce la latura bucheristică, semantică,
o traducere bună este fidelă mai curând atunci când, cu toate
micile (relativele!) libertăţi, eventual cu anumite abateri in-
signifiante de la textul primar, în re-crearea originalului redă
257
atmosfera, spiritul şi pulsaţia acestuia. Căci cea mai adecvată li-
teraturii propriu-zise e considerată traducerea sub aspectul
similitudinii funcţionale, când sunt evidenţiate atribuţiile in-
formaţionale ale unor sau altor elemente lingvistice din matri-
ce şi se caută, creator, mijloacele semantice care ar îndeplini
magistral aceeaşi sarcină (comună) în re-interpretare, păstrân-
du-se nu atât sensul denotativ, cât cel conotativ.
Însă, sub oricare aspect teoretic sau practic ar fi cercetată,
interpretarea va fi înţeleasă drept o depăşire a limitelor prin-
tr-un act de coparticipare a unui coautor la plasarea creatoare
a operei unui coleg într-un alt mediu, în atenţia altor cititori,
toate astea însemnând – lesne de înţeles – extinderea ariei de
viabilitate şi influenţă a creaţiei respective. În cazuri exempla-
re, traducerea denotă ataşament şi fidelitate faţă de opera ce
te-a atras, te-a convins, determinându-te s-o re-plăsmuieşti în
limba naţiunii (şi... noţiunii!) tale. E un legământ, tacit şi impli-
cit, cu un camarad de strădanie creatoare, când tinzi a-i păstra/
acorda faptei sale superioritatea, ca artă, într-un mediu spiri-
tual ce operează cu alte coduri lingvistice. În caz contrar, tra-
ducătorul ajunge – precum amintiţi că s-a tot spus italieneşte,
şi nu doar – „traditore”, el fiind infidel nu doar faţă de opera
„reformulată”, ci şi faţă de confratele său de muncă, de profe-
sie, ceea ce e mai grav decât nesocotinţa cu textul ca atare.
– La ce unghi de înclinare a ajuns declinul interesului cul-
tural?
– Lumea se află într-o modificare de paradigmă psiho-
existenţială, psiho-entriopică, aş zice. Lumea parcă e tentată să
gândească în alte categorii, şi le elaborează, le probează, le
ajustează. Experimentează şi rătăceşte, spiritul ei e unul care
pune la îndoială, parcă ar dori să nege ceva mai apăsat, însă se
mulţumeşte, deocamdată, cu dezacordul moderat cu ziua de
ieri. Contemporaneitatea noastră presupune o abordare şi eva-
luare oarecât modificată a culturii, a artelor, în general. Lucru-
rile nu par a fi atât de simple. Se zice, şi nu fără temei, că
kitsch-ul se extinde, cuprinde tot mai multe spaţii. Dar, să fim

258
drepţi, spaţiile pe care le cuprinde kitsch-ul nu au fost „popula-
te” de artă, de literatură, de înaltă ştiinţă de carte. În vremuri
mai vechi kitsch-ului i se spunea (altfel) – analfabetism, bigo-
tism, vânătoare de vrăjitoare aproape generalizată, proastă al-
fabetizare, culturalizare bicisnică, mizerie proletară sau rurală
(lipsa accesului la cultură, spirit civilizator, la nobleţea existen-
ţei etc.). La începutul secolului trecut, se vorbea, se scria alar-
mant despre dezumanizarea lumii, societăţii, iar răspândirea
atitudinilor şi făptuirilor avangardiste erau considerate catas-
trofale, ca moarte a artei. Se credea că umanismul este asasinat
de proliferarea tehnicii în toată diversitatea ei, care va nimici
capodoperele trecutului, va reifica spiritul uman, deformându-l
monstruos. Pe scurt, se considera predestinat nimicirii tot ce a
fost geniu, valoare, frumos. Într-un alt mod, cu un alt nume,
kitsch-ul domina şi începutul secolului trecut. Evident, i se spu-
nea altfel, însă ideea nenorocirilor, disoluţiilor, trivialităţilor,
putrefacţiei socio-umane pe care le aducea el erau, implicit,
aceeaşi, ca şi cea pe care o propagă alarmaţii „puritani” din
contemporaneitatea noastră.
În timpul comunismului, deloc mai puţin extins decât
kitsch-ul astăzi, era varianta sa ideologizată, igrasia duhului zi-
să realism socialist, jurnalismul mincinos, găunos, angajat, ser-
vil... A, că era o parte din populaţie care citea cărţi bune, mer-
gea la teatru, la concertele de muzică simfonică, la expoziţiile
de pictură etc., păi acea parte de populaţie există şi astăzi. De-
loc diminuată, cred eu, ci, din contră, cât de cât sporită. Iar cea-
laltă parte, majoritară, care pe timpuri era analfabetă sau prost
alfabetizată sau mizerabil instruită, intoxicată, dezorientată de
realismul socialist, de presa ideologizată, găunoasă etc. există
şi azi, numai că interesul ei e acaparat de incultura în variantă
kitsch. Altceva e că preocupările kitsch-iste sunt mai sesizabile,
mai vizibile, mai evidente, „contabilizate” de tv-pierdere-de-
timp, de accesările web, de... de... Dar, domnii mei, televiziunea
propune şi spectacole, filme, concerte de excepţie, pe care le
vizionează cu mult mai multe milioane de amatori de artă, de-
cât până la varianta contemporană, digitală a pachetelor de
259
programe recepţionate prin antene parabolice via satelit. Parcă
internetul este accesat doar de obsedaţii de jocuri penibile, de
filme porno, de clipuri bizare?... Internetul instruieşte multă
lume, cu internetul poţi accesa marile biblioteci de pe glob, poţi
viziona expoziţii de excepţie, poţi călători, poţi... De ce ne refe-
rim, alarmaţi, doar la fenomenele care îi vizează pe slab-alfabe-
tizaţii din timpurile noastre? De ce ne interesează ce face vul-
gul, accesând kitsch-ul, şi nu ne gândim că azi poezia, spre
exemplu, se află într-un adevărat paradis pe internet. Cine do-
reşte poate găsi în imperiul web creaţia tuturor marilor poeţi
ai popoarelor lumii. Poate asculta simfoniile, sonatele şi recvi-
emurile tuturor compozitorilor celebri. Poate viziona excepţi-
onalele filme din cinematografia clasică din toate timpurile.
Și să vedeţi (ca să ne rezumăm la aceste domenii), şi cărţile (in-
clusiv în variantă audio), şi paginile cu poezie veritabilă, şi sim-
foniile, şi filmele înregistrează milioane de accesări, de deschi-
deri spre inima şi cugetul, intelectul şi rafinamentul sutelor de
mii, milioanelor de cititori, melomani, cinefili.
Apoi, din sutele de mii, poate chiar milioanele de români
care vizitează Italia, Franţa, Germania, Franţa, Anglia, Grecia
etc., nu toţi sunt afoni la cultura adevărată, consacrată valoric
în istorie, clasicizată, nu toţi sunt kitsch-mani, astfel că unii din-
tre ei, să sperăm că mulţi, vizitează celebrele muzee, galerii de
artă, ceea ce concetăţenilor noştri realist-socializaţi le era in-
terzis pe timpul comunismului.
Sute de mii de vizitatori fac cozi la Luvru, Muzeul Vatica-
nului, Ermitaj, British Museum, Museo del Prado etc. etc., la ca-
re biletele de acces nu costă puţin. Nu încape îndoială că pe
unii îi duce spre capodopere doar simpla formalitate de a-şi sa-
tisface orgoliul de turist, pe alţii, poate că chiar pe foarte mulţi,
– snobismul, alţii îşi plimbă pe acolo curiozitatea ingenuu. Dar
se ştie că unii oameni îşi fac rezerve de bani tocmai pentru
a merge să admire Capela Sixtină sau pe Mona Lisa; sau pentru
a trăi, „pe viu”, fiorul întâlnirii şi inter-comunicării intime cu
picturile din adâncul piramidelor egiptene sau cu fresca din
Pompei care-l reprezintă pe Alexandru Macedon...
260
 Nu, aici nu e un strigăt de... optimism. Este convingerea
mea că... – precum am spus în entimema inclusă, cred, în răs-
punsul de până aici. Care, bineînţeles, ar putea fi amplificat,
continuat pe mai multe piste, de atâţi alţi confraţi, cu alte ocazii.
Însă, ca un P.S. la acest răspuns, ar fi invocarea uneia din-
tre cele mai recente ştiinţe, numită neuroestetica. Posibil ca
una dintre funcţiile sale să fie elaborate, programate şi orienta-
te tocmai spre ceea ce menţionam la început: modificările de
paradigmă a creaţiei în general, dar şi a modalităţilor de recep-
tare a ei în oarecare altfel de nuanţare de la o epocă la alta, a
manifestării esteticii în lume, inclusiv a poluării acesteia de
igrasia kitsch-ului.
La o adică sau, poate, în primul rând, ştiinţa prin sine în-
săşi, deci şi neuroestetica e, de fapt, o critică formalizată, ca o
suită de procedee prin care se elaborează/ se dau mai multe
reguli, inclusiv cele de formare a principiilor, enunţurilor şi de
derivare a lor unora din altele, pentru a esenţializa, a explica
diverse fenomene ce apar şi se propagă în noosferă, în ansam-
blul sistemelor entropice, de cunoaştere, creaţie şi valorizare
ce ţine de Zeitgeist – spiritul timpului, azi atât de influenţat de
realitatea zisă virtuală a internetului. Oricare ar fi timpul şi spi-
ritul său, eu unul cred că, în pofida răspândirii kitsch-ului, în
evaluări de civilitate şi nobleţe valorică lumea nicicând nu va
renunţa la criteriile supreme, ce ţin de excelenţă, meritocraţie,
de înalt discernământ în creaţie şi receptarea acesteia.
– Dar cel al relaţiilor dintre confraţi? Până când, până un-
de...? (Uneori, mi-amintesc de zicerea lui Rebreanu – scrii-
torii se ceartă şi-n cimitir, ca ţiganii, numai că sfada lor
se numeşte polemică – şi mă întreb dacă-i mai putem zice
polemică...)
– În cazul relaţiilor dintre scriitori, eu unul cred că nu e
vorba de vreun unghi (alarmant) de înclinare la care să fi ajuns
declinul. Niciodată în România nu au apărut mai multe reviste
de cultură şi literatură. Nicicând altădată nu s-au întâmplat mai
multe manifestări literare de diverse formate şi anverguri.

261
Niciodată nu s-au acordat mai multe premii de diversă valoare
şi importanţă. Și e firesc ca ele să trezească discuţii, chiar ani-
mozităţi. Și toate astea nu s-ar întâmpla, înainte de toate, fără
de solidaritate confraternă între scriitori, diverse instituţii care
sprijină literatura, cultura. A, că această... abundenţă trezeşte şi
nemulţumirea unora, nimic grav. De regulă, nemulţumiţii nu
sunt personalităţi de prim-plan ale culturii sau literaturii, mu-
zicii sau teatrului. Altceva e că unii slujitori cam fără talent ai
mass-media au nevoie de senzaţii, de scandaluri, şi pun titluri
oripilante, titluri-bombă (şi bombastice) peste gestul de sfârâ-
iac al oarecui, care, în vizibilitatea axiologică a literaturii sau
culturii române, nici nu există. Iar dacă lui Rebreanu i se părea
că scriitorii se ceartă etc., păi pe timpurile sale erau doar o sută
sau poate două de scriitori, aşa că la miile de scriitori de azi,
membri sau nemembri ai USR, cearta, contrările la care se fac
trimiteri-bombă în mass-media, nici nu sunt de luat în seamă.
Constat astea, sperând să pot convinge pe cineva dintre cititori,
care au căzut pradă zgomotoaselor manifestări de orgolii uria-
şe ale unor pigmei sadea şi care ar dori să le cunoască... sadis-
mul cei cu adevăraţi importanţi, care contează în cultura şi
literatura română. Unde mai pui că, din câte înţeleg eu azi, 26
aprilie, când vă răspund, dragă Rodica Lăzărescu, cearta a cam
luat sfârşit, spiritele revoltaţilor au fost potolite de argumente,
care ţin atât de profesie, cât şi de competenţa titanidei Themis,
una dintre sfătuitoarele lui Zeus.
– Înainte de a încheia, vă propun un fel de ping-pong inter-
vievistic...:
– Inspiraţie sau transpiraţie?
– De ce nu şi: trans-inspiraţie şi... Spiraţie (universală)?
– Ipatie sau Hypatia?
– Ambii: bunicul meu de ţărănie, Ipatie, şi stră-stră-bunica
mea de... intelighenţie, geniala doamnă bizantină Hypatia, care
s-a arătat generoasă cu mine, „consimţind” să fie eroina poemu-
lui meu omonim, despre care Cezar Ivănescu scria în prefaţa

262
la antologia pe care mi-a editat-o la „Junimea”: „poem pe care
l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la
Gellu Naum la Lucian Vasiliu...”
– Cricova sau Odobeşti?
– Și Panciu, unde, în cartea casei, am scris... biblic: „Panciu
vouă, Panciu vouă, Panciu tuturor!” (Eram acolo cu regretatul
Domn Mircea Sântimbreanu...)
– Cuvânt sau linie?
– Cuvânt... nealiniat (ideologiceşte)...
– Moscova sau Bucureşti?
– Vă răspund cu un scurt poem:
Uneori se întâmplă să mai şi ies
din metropola sufletului meu
în provinciile din jurul său – Bucureşti
Moscova
Paris
Chişinău...
– Franţa sau Mongolia?
– Satul planetar, sau satul global, vorba lui McLuhan.
– Nichita Stănescu sau Velimir Hlebnikov?
– Plus Nichita Stănescu în ruseşte şi Velimir Hlebnikov
în româneşte, traduşi... dumnezeieşte în limbajul astral.
– Rebreanu sau Dostoievski?
– Ion al Glanetaşului şi Ivan Karamazov.
– Hamlet sau Godot?
– Să răspund cu un monostih din recenta mea carte, „Pro-
testatarul şi orga”: „«A fi sau a nu fi?» – acesta e răspunsul...”.
– ... Şi o rugăminte: caracterizaţi-vă în trei cuvinte!
– Leo Teodor Butnaru. [Ca în buletin(ul)... de ştiri despre
sine...]

263
 – Stimate domnule Leo Butnaru, permiteţi-mi să încheiem
cu un poem – Judecata de apoi:
„Dumnezeu va pune întrebări/ şi/ întru oarece foloase/
omul va răspunde. Dar/ la un moment dat îl va umfla râsul/
dându-şi seama că dă/ răspunsuri atât de mărunte/ pentru
întrebări supra-fabuloase!”
Nefiind eu Dumnezeu şi, desigur, negăsindu-ne la Judecata
de Apoi, sper că n-am pus întrebări supra-fabuloase care să
(vă) stârnească râsul! Vă mulţumesc pentru răbdarea de a
ne răspunde şi vă doresc să nu ajungeţi vreodată (sau
să ajungeţi cât mai rar) în acea „stare” în care „câteva luni
la rând să nu-ţi vină un poem/ cu/ sau fără rime”!
Rodica LĂZĂRESCU
Revista Pro Saeculum,
nr. 3-4, 2016

264
 Despre alegorie

Bună ziua şi Hristos a înviat!

Mult stimate Domnule Leo Butnaru!
Mă numesc Braicov Tatiana şi sunt o cititoare a cărţi-
lor dumneavoastră. Studiez în anul II masterat, la Faculta-
tea de Litere a USM. Acum lucrez la teza de master şi, pentru
că apreciez mult ceea ce scrieţi, mi-am ales tema: „Alegoria
postmodernă în proza lui Leo Butnaru”!
Aş fi recunoscătoare dacă mi-aţi răspunde la câteva
întrebări.
Sper să nu vă supere întrebările, şi vă mulţumesc anti-
cipat.
Cu respect şi admiraţie,
Braicov Tatiana

– Consideraţi proza pe care o scrieţi se încadrează postmo-

dernismului?
– Pe când debutam ca scriitor, cel puţin în stânga Prutului
încă nu se vorbea de postmodernism. Însă dat fiind că eu mă
consider un student, un licenţiat, un intelectual (dacă nu zic un
cuvânt prea mare) care, în mare, s-a format extra-cursuri uni-
versitare (sovietice, deformatoare sau anost formatoare), am
urmat, iniţial intuitiv, apoi programatic, autodidaxia, universi-
tatea liberă a bibliotecilor, unde am şi dat de primele texte de-
spre postmodernism în limba română. Ocazia şi surpriza mi-o
oferise revista „Secolul 20” puţin spus excelentă, ci chiar emi-
nentă, exemplară în întreg contextul revistelor literare, artisti-
ce din Europa acelor vremuri. Am spus de mai multe ori
265
şi reiterez: consider că această revistă a fost marele meu profe-
sor, mentorul generos.
Ei bine, dar în „Secolul 20” despre postmodernism se vor-
bea nu ca despre un fenomen care a intrat în literatura româ-
nă, ci care se manifesta în Occident, în special în SUA.
Eu unul însă nu ştiu dacă mă încadram postmodernismu-
lui [mai mulţi exegeţi susţin că da, aş fi (şi) un postmodernist],
dar pot spune cu certitudine, bazându-mă şi pe cele scrise de-
spre primele mele cărţi (de poezie mai întâi) de cei care le-au
recenzat. Să vă dau un exemplu din revista „Nistru” de la înce-
putul anului 1977. Ștefan Hostiuc scria despre volumul meu de
debut, „Aripă în lumină”:
„Leo Butnaru, autorul cărţii Aripă în lumină din seria
Debut, este creatorul unor structuri poetice originale... Scrisă
într-un limbaj îndrăzneţ, împrumutat de la uzul cotidian,
această poezie se angajează să restituie cu un surplus evident
de sens ceea ce a luat de la realitatea obiectivă în scopul edifi-
cării sale pe cale lirică. Aici doza de poezie o constituie acele
procente de sens conotativ, care au fost obţinute prin explora-
rea poetică a limbajului de toate zilele...
Axul majorităţii poeziilor este asociaţia semantică. În rare
cazuri – acea fonică: Scrisoare lui Păcală, Peisaj... Poetul ne tre-
zeşte emoţia prin neaşteptata soluţie ce o dă în ultima instanţă
textului, soluţie care este derutantă pentru acel care se apropie
de poezie cu certitudinea că aceasta trebuie să fie «clară» de pe
poziţiile logicii noţionale. Metamorfoza efectului (cauzei) din
propriu-zis în cel poetic (Metamorfoză în apropiere de Baku,
de exemplu) este la L. Butnaru un mijloc eficient în obţinerea
emoţiei estetice. Altă calitate nu mai puţin importantă este
plasticitatea creaţiei sale. Metaforele sunt aproape în întregime
vizuale. Din toate figurile de stil comparaţia e cea mai frecventă
(încă un argument în favoarea oralităţii poeziilor)”.
Cred că aici, avant la lettre, colegul cernăuţian (acum bu-
cureştean) Șt. Hostiuc anticipa unele sintagme-precepte, noţi-
uni, pe care aveau să le folosească şi le folosesc până azi
exegeţii postmodernismului. Eu însă nu credeam că sunt un
266
postmodernist, deoarece nu ştiam prea multe despre această
zicere (...abstractă), mai mult, decât reală, ci mă consideram un
scriitor modern, de o altfel de stilistică artistică, decât cea a re-
alismului socialist.
Iar peste un timp, unii exegeţi (primul fiind M. Cimpoi, am
impresia, după care mai mulţi din dreapta Prutului) au remar-
cat că tipologia mea de poet şi de prozator nu se încadrează
modelelor cunoscute în generaţia biologică din care fac parte.
În fine, ei au zis că sunt un: intergeneraţionist. Ei bine, în
intergeneraţionism poţi fi calificat şi ca postmodern, nu? Chiar
am fost antologat, la Bucureşti, Cluj sau Iaşi, în antologiile post-
moderniştilor. Pe mine însă nu mă flatează, nu mă încălzeşte
această poziţionare, de postmodernist, eu contând pe ceea ce a
făcut şi face scriitorul dintotdeauna ca personalitate, individua-
litate. Mă interesează elementele de bază ale literaturii de când
o fi apărut ea pe lume, însă într-un context anume, cel din a
doua jumătate a secolului XX şi, iată, din primele decenii ale se-
colului XXI.
– Sunteţi de părerea că scriitorii postmoderni apelează
la alegorie?
– La acest capitol, scriitorii postmoderni nu sunt deloc ori-
ginali. Alegoria a intrat în literatura lumii chiar o dată cu texte-
le de început ale acesteia (care se cunosc, fireşte, pentru că nu
este exclus ca până la ele să fi fost şi altele, de asemenea impor-
tante). Ce exemple să dau? „Iliada” şi „Odiseea”? Iar până la ele,
prima capodoperă din istoria literaturii universale, „Ghilga-
meş”, de unde s-au inspirat şi ctitorii-„alegorişti” ai „Bibliei”?
[Și o paranteză sugerată de context: se creează impresia
că unii adepţi ai minimalismului (sau, nu o singură dată, ai...
nimicspunismului), când sunt trecuţi la postmodernism, consi-
deră, uşor aroganţi, că astfel li se acordă un titlu de nobleţe şi o
garanţie a talentului. Însă o atare încadrare, ca şi cele la clasi-
cism, simbolism, avangardism, post-avangardism etc., nu are
a face cu talentul. Altfel spus, harul nu depinde de încadrare ci,
uşor tautologic vorbind, de dotare.]

267
 Scriitorii din orice epocă nu au putut să nu apeleze la ale-
gorie, care este şi ea un apanaj şi un rod al imaginaţiei, fantezi-
ei creatoare în general. Prin urmare, şi scriitorii din contempo-
raneitatea noastră (nu sunt sigur că postmodernă, cum i se mai
spune) nu pot face excepţie, ba nici nu încearcă să o facă, chiar
dacă unii dintre ei, orgolios şi fals, cred că dau gaură în cerurile
literaturii. Alegoria e şi basm, iar basmul este cel care creşte şi
formează copilăria şi alină bătrâneţea lumii, oricând şi oriunde.
Apoi, să reţinem: unii autori (buni), chiar dacă vieţuiesc
în timpurile zise postmoderne, în... post-istorie (ce prostie spu-
sa aia „filosofică” cu sfârşitul istoriei!), scriu cu destul succes
(de public) în cheie clasicistă, nuvelistică înrudită celei a lui
Maupassant sau Cehov, romane balzaciene sau dostoievskiene
(riscantă îndeletnicire, nu?). Alţi autori rămân în avangardism
sau modernism, ori bâjbâie prin diformul textualism.
– În care lucrări artistice aţi apelat la procedeul alegoriei
şi cu ce scop?
– O, în multe! Iar scopul a fost cel de căpetenie al literatu-
rii, al scriitorului: să fie interesantă/ interesant, pe cât se poate
– original(ă) ca stil şi expresie, în concordanţă (presupusă, in-
tuită) cu modificările de recepţie a scriitorului căruia i se adre-
sează, dintr-un timp istoric şi de civilizaţia real. Pentru că, de la
epocă la epocă, în modul de recepţie şi preferinţele cititorilor
se întâmplă modificări. De altfel, ca şi în capacitatea de expre-
sie, emisie artistică a scriitorilor.
Alegoria, de ce? M-am referit la unele lucruri în răspunsul
precedent. Altele: necesitatea ei este imanentă şi din conside-
rentul că omul cunoaşte, totuşi, prea puţine din misterul pro-
priei sale existenţe, din curgerea destinului său, cu destule mo-
mente imprevizibile. Cunoaşte extrem de puţin din Magnum
Misterum universal, al Pământului şi Cosmosului, în general.
Nu se ştie dacă ceea ce ni se întâmplă nouă zi de zi, concret,
adică, nu ar fi de fapt o alegorie non-stop, la altceva, despre alt-
ceva. De unde (sau: de unde şi) un fel de alegorie in-
ter-raţională, să zic, sinestezică. Dar şi ironia, umorul, mitizarea

268
pe nou, ceea ce nu exclude şi dreptul de a mitiza „pe vechi”. Eu
unul pledând pentru o proză poetică, pigmentată consistent cu
pastă eseistică, invenţia ludică, verbocreaţia, „osatura” intelec-
tuală etc. Prin astea şi altele se poate diversifica paleta narati-
vă, procedeele de individualizare a personajelor. Naraţiuni în
care nu lipseşte „stropul de eternitate”, metafora, ea însăşi ca
un nucleu SF, o germinare alegorică a... alegoriei.
În care lucrări am apelat etc.? Chiar în prima mea carte de
proză, „De ce tocmai mâine-poimâine?” (1990; fireşte, textele
fuseseră scrise mai înainte cu câţiva ani) se află... prologul mul-
tor naraţiuni alegorice din viitoarele volume. Este vorba de nu-
veleta „O mie de cuvinte sau viaţa lui Flu”, care a fost mereu re-
marcată de colegi, de exegeţi, de antologatori. Tot în acest vo-
lum mai sunt două texte exemplare la capitolul alegorie:
„Orfeu”, în care realitatea dintr-o simplă cafenea în care îşi beau
paharul tinereţii studenţii (chiar noi, cei care am fost) se împle-
teşte, invocator, cu mitul anticului Orfeu, recitit, reformulat, pe
alocuri, reprodus în canavaua naraţiunii. Un alt subiect aproape
că-şi dezvăluie tipologia (alegorismul) chiar din titlu: „Însemnă-
rile Omului-Cangur sau intimitatea în jumătate de oră”. În ur-
mătorul meu volum de proză, „Îngerul şi croitoreasa”, alegoria e
la ea acasă în multe nuvele, în zeci de pagii: „Safo”, „Păpuşa-
boccea”, „Îngerul păzitor părăsindu-şi postul”, „O ecuaţie”. „În-
tre paranteze de speteze”. Apoi „Ultima călătorie a lui Ulysse”,
care avea să fie antologată de Dan-Silviu Boerescu printre cele
mai bune nuvele româneşti publicate în 1998. Iar în celelalte
cărţi ale mele alegoria curge cu... nemiluita, ca din cornul abun-
denţei zodiei din care fac eu parte: Capricornului!
De altfel, unele aspecte similare le-a analizat şi Victoria
Fonari în volumul „Proiecţii ale mitului în creaţia lui Victor Te-
leucă, Leo Butnaru şi Arcadie Suceveanu” (2013).
Iar concluzia mea e că reinterpretarea miturilor duce la
noi lăstăriri, noi iniţieri şi dezvoltări de branşamente ale teme-
lor, subiectelor.

269
 – Prin ce se deosebeşte alegoria postmodernă de cea tradi-
ţională?
– Prin, aproape, nimic, aş zice. Și totuşi, sunt necesare une-
le nuanţări şi distincţii. Alegoria din timpurile noastre (repet,
nu sunt sigur că definiţia „postmoderne” e cea mai indicată,
deoarece consider că există o modernitate perpetuu, mereu ac-
tualizată, contemporaneizată) reiese din conştiinţa şi civilizaţia
specifice epocii în care trăim şi scriem. Temele/ subiectele ale-
goriei din primele decenii ale secolului XXI pot fi şi unele de
acum 3 sau 4 mii de ani, din mituri şi basme de pe întreg ma-
pamondul. Numai că aceste subiecte sunt integrate, agregate,
sub aspect istoric, cultural/ literar, mental, de conştiinţă, în
conformitate cu sensibilitatea omului (post)modern, cu excep-
ţionala deschidere entropică asupra cosmosului, existenţei şi
comunicării umane pe care o aduce internetul, cu poştele sale
electronice, cu skype-ul, cu Facebookul cu... etc., etc.
Lumea se află într-o modificare de paradigmă psiho-exis-
tenţială, psiho-entriopică, fiind, parcă, tentată să gândească în
alte categorii, pe care şi le elaborează, le probează, le ajustează.
Lumea experimentează şi rătăceşte, spiritul ei e unul care pune
la îndoială, parcă dorind să nege ceva mai apăsat, însă se mul-
ţumeşte, deocamdată, cu dezacordul moderat cu ziua de ieri.
Contemporaneitatea noastră presupune o abordare şi evaluare
oarecât modificată a culturii, a artelor, în general. Lucrurile
nu par a fi atât de simple.
Putem invoca aici şi una dintre cele mai recente ştiinţe,
numită neuroestetica. Posibil ca una dintre funcţiile sale să fie
elaborate, programate şi orientate tocmai spre modificările de
paradigmă a creaţiei în general, dar şi a modalităţilor de recep-
tare a ei în oarecare altfel de nuanţare de la o epocă la alta,
a manifestării esteticii în lume, inclusiv a poluării acesteia de
igrasia kitsch-ului.
La o adică sau, poate, în primul rând, ştiinţa prin sine în-
săşi, deci şi neuroestetica e, de fapt, o critică formalizată, ca o
suită de procedee prin care se elaborează/ se dau mai multe

270
reguli, inclusiv cele de formare a principiilor, enunţurilor şi de
derivare a lor unora din altele, pentru a esenţializa, a explica
diverse fenomene ce apar şi se propagă în noosferă, în ansam-
blul sistemelor entropice, de cunoaştere, creaţie şi valorizare
ce ţine de Zeitgeist – spiritul timpului, azi atât de influenţat de
realitatea zisă virtuală a internetului.
Tatiana BRAICOV
Revista Scriptor,
nr. 7-8, 2016

271
 Poezia strictului necesar înseamnă
să ajungi la sinteze, la esențe
întru eleganța simplității
și simplitatea eleganței

– Domnule Leo Butnaru, vă defineşte în continuare ceea ce

puneaţi pe o copertă de carte: Spunerea de sine?
– Cred că da. Asta în cazul în care, cu timpul, îţi dai seama
că nu este importantă doar spunerea de sine, ci şi sUpunerea de
sine.
– Și dvs. aţi opinat, aţi scris despre ceea ce se numeşte, vrea
să se numească în literatură generaţie. Cu anii, vi s-au modi-
ficat opiniile?
– În stânga Prutului, ar fi fost greu să vorbeşti de generaţii
din simplul motiv că scriitorii de aceeaşi vârstă biologică se di-
ferenţiau mult şi ca formulă literară cultivată, şi ca stil, dar şi ca
opţiuni estetice sau mai puţin estetice. Unii au amestecat în
scrisul lor politicul, angajamentul, uneori de-a dreptul compro-
miţător, servind partidul comunist şi organele de cenzură,
de represiune, ideologice. Alţii (e drept, foarte puţini), au încer-
cat să meargă în albia modernismului, la care, ulterior, aveau să
renunţe, alăturându-se majorităţii colegilor lor, care au preferat
redutele tradiţionalismului. Astfel că, dacă luăm perioada anilor
’60-’80, mai curând am putea vorbi despre o generaţie a afinită-
ţilor elective ca aspiraţie spre elevaţie estetică, inovaţie, genera-
ţie în care intrau autori cu vârste cuprinse între 27 şi 75 de ani,
să zicem.

272
 Dar, în genere, dorinţele-pornirile-obsesiile de ordonare
în clişeul unei sau altei generaţii sunt artificioase, tendenţioase,
pe cât de subiective – pe atât de naive, ba chiar nocive (dacă
ne gândim la efectele lor fals-uniformizatoare, însă atât de vehi-
culate totuşi prin exegetica noastră mai puţin dotată pentru
analizele fenomenologice, dar şi... particularizatoare).
– Mai mulţi exegeţi, au revelat unele trăsături care vă parti-
cularizează în contextul debutanţilor, cu prima carte, din
anii 1973-1976. Aţi fost mai mulţi, la acele începuturi. Una
din trăsăturile distincte e că, atunci, nu aţi mers pe o cale
tradiţională, ci aţi ales o formulă modernă puţin abordată
la acea vreme în stânga Prutului.
– Cu alte cuvinte, doriţi să întrebaţi de ce nu am mers
pe calea conservatorismului în poezie?... Nu aş putea explica în
detalii, însă bineînţeles că secretul e chiar în firea mea, în felul
meu de a fi.
Ei bine, multă lume şi prin stânga Prutului foloseşte cu şi
fără îndreptăţire noţiunea de estetică referitoare la diverse
producţiuni ale scrisului, însă mult mai puţini sunt conştienţi de
încărcătura iniţială a termenului, aesthetic însemnând filosofia
sensibilităţii. Deci, pe lângă suflul misterios al artei, pe care îl vi-
zează-înregistrează, estetica îl şi cercetează, ca o ştiinţă a sensi-
bilităţii, a afecţiunii ce este, odată determinată ca: filosofie.
Probabil, eu am fost mai în interiorul acestui suflu misterios.
– Credeţi că vă deosebiţi de confraţii dvs. de generaţie de la
Bucureşti, Iaşi, Cluj etc.?
– Nu aş putea spune prin ce mă deosebesc, dacă admitem
că mă deosebesc, totuşi. Ci doar pot presupune. Eu vin dintr-o
lume mai complexă decât confraţii mei din dreapta Prutului.
Vin dintr-o lume cu mult rău socio-politic, rău imperialist, care
însă nu te putea lipsi de anumite avantaje culturologice şi lite-
rare. Bineînţeles, dacă tu însuţi râvneai aceste avantaje, le cău-
tai şi le converteai esenţele în spiritul tău, în creaţia, în exis-
tenţa ta.

273
 Care ar fi fost acele avantaje într-un mediu atât de deza-
vantajos pentru buna condiţie umană? În primul râd, cunoaşte-
rea unei limbi de largă circulaţie, limbă de legătură între alte
limbi, alte literaturi, alte culturi. Apoi marea literatură a lui Tol-
stoi şi Dostoievski, Goncearov şi Bunin, Turgheniev şi Saltîkov-
Șcedrin, Cehov şi Gogol (dau marile nume într-o... dezordine
axiologică, aşa cum îmi vin în memorie); literatura fenomenalei
avangarde ruse, cu Hlebnikov şi Maiakovski, Burliuk şi Kru-
cionîh, Mandelştam şi Țvetaeva, Pasternak şi Ahmatova etc.,
etc., unii dint-aceştia, ca şi predecesorii lor, de-a dreptul geniali
sau atinşi de geniu. Apoi Nabokov, Platonov... Mai târziu,
Erofeev (Veniamin), Șukşin...
Alte privilegii? Samizdat-ul tăios, vârf de lance al intelectu-
alităţii sovietice în lupta cu bolşevismul. Exemplele marilor di-
sidenţi de la Moscova sau Leningrad. În pofida constrângerilor,
opresiunilor, – pulsaţiile unei mari literaturi (Voznesenski,
Voinovici, Aitmatov, chiar Druţă, la începuturile sale şi spre ma-
turizare).
Altele?... Pe la 17-18 ani, trăisem ciudat-înfiorătorul senti-
ment al străbătătorului de distanţe mari, de mii de kilometri,
prin aer, pe ape, cu trenul, avionul, vaporul. S-o fi „insinuat” ce-
va în poezia mea din cele trăite? Acele trăiri mi-o fi „reglat” op-
tica imaginaţiei, fanteziei? Nu putea să mă lase acelaşi, românaş
dintre Nistru şi Prut, posibilitatea de a călători în mai multe sta-
te (zise: republici unionale), de a cunoaşte tezaurul naţional al
diferitor popoare. De a vizita oraşe minunate şi atât de diferite
– Riga, Tallin, Vilnius, Kiev, Odesa, Minsk, Duşanbe, Taşkent,
Samarkand, Kazanul tătăresc, Habarovsk, bineînţeles Moscova
şi Leningrad etc., etc.
Marile filme. Da, produse în URSS, dar totuşi mari, impor-
tante, realizate de regizori de excepţie: Tarkovski, Danelia, Lo-
teanu, Žalakevičius, Șukşin, Koncialovski, Reazanov, Mihalkov,
Gaidai, Bondarciuk...
Marile teatre din Moscova sau Leningrad, din Țările Balti-
ce, Gruzia, Armenia... Unele dintre ele au avut turnee şi la Chişi-
nău. În altele am intrat chiar acolo, în sediul lor naţional.
274
 Muzeele celebre în lume, ca să amintim fie doar de „Puş-
kin” din Moscova şi Galeria Tretiakov, Ermitajul din Leningrad,
de Lavra Pecerska din Kiev...
Fel de fel de lanţuri muntoase şi fluvii grandioase, de la
Bug la Amur, „trecând” peste Volga, Don, Nipru etc.
Siberia, Orientul Depărtat, în poală cu gheţarii Oceanului
de Nord...
Nu, nu zic că mi-aş fi dorit acele... – avantaje? privilegii? –
acele vastităţi şi puneri pe gânduri... Nu! Însă, în concluzie, nu
pot să nu-i fiu recunoscător Spiritului Suprem că m-a îndrumat
ce să fac cu ele, cum să profit de esenţele lor.
Nu, nu aş fi vrut să fiu altfel decât colegii mei de generaţie
care frecventau cenaclurile lui Crohmălniceanu, Manolescu,
Martin... Însă, odată ce n-am avut posibilităţile lor, le-am folosit
pe cele pe care mi le sugera destinul nemulţumit de puterea so-
vietică, de imperialism, posibilităţi din care, o parte, le-am enu-
merat mai sus.
Altceva, alt noroc: totuşi, în pofida cortinei de fier, te puteai
ţine la curent cu ce se întâmplă în literatura română, în cultura
română în general. Îi cunoşteai pe Voznesenski, Ahmadulina,
Vîsoţki etc. concomitent cu atât de fireasca pentru tine cunoaş-
tere a lui Stănescu, Sorescu etc. Citeai „Literaturnaia gazeta”,
revistele „Novîi mir” sau „Inostrannaia literatura”, însă, spre fe-
ricirea ta, aveai acces şi la „Secolul 20”, „România literară”, „Lu-
ceafărul”, „Contemporanul”...
– S-ar putea spune că nici până astăzi nu s-a produs o – cum
să zic? – unificare în evaluarea exegetică a scriitorilor de
aceeaşi vârstă, ca generaţie, sau de vârste diferite, dar uniţi
de ceea ce se numeşte o generaţie estetică, de pe ambele ma-
luri ale Prutului.
– Din păcate, cam aşa stau lucrurile, răzleţite... Când am în-
ceput să pătrundem şi noi în literatura română, criticii impor-
tanţi de la Bucureşti încetaseră să mai citească literatură pentru
documentare, evaluare. Nu mai citeau pentru aşa ceva nici ce se
edita în dreapta, ca să nu mai vorbim de cărţile publicate

275
în stânga Prutului. Era absolutul drept al domniilor lor cum
procedează, de unde, pentru unii, mai întâi, proiecte şi angaja-
mente politice de partid, după care au venit funcţii mai mult sau
mai puţin importante socio-culturale sau diplomatice. Reduta-
bilii exegeţi se opriseră la vrafurile de fişe, presupun, despre li-
teratura română, pe care, „topindu-le” în studiile şi portretele
de autori comentaţi până la acel moment, purcedeau la elabora-
rea istoriilor literaturii române. Astfel că unii scriitori din stân-
ga Prutului, nefiind citiţi până la acel moment, nici nu au intrat
în respectivele tomuri. Și nu e strop de rea intenţie când spun
că, în fine, istoriile scrise în dreapta Prutului, fără scriitorii
pruto-nistreni, nu sunt împlinite. Unde mai punem că în ele au
intrat destui autori din dreapta Prutului care sunt inferiori ce-
lor mai buni colegi ai lor de la Chişinău. E o stare de fapt şi nu
una care să provoace nemulţumiri, animozităţi etc.
La o adică, pe când se scria Dicţionarul lui Zaciu, în patru
volume, la Cluj nu se ştia mai nimic despre literatura scrisă în-
tre Prut şi Nistru.
Cu timpul, lucrurile au început a se mai aşeza, mai multe
dicţionare de literatură editate la Bucureşti dând şi informaţii
despre fenomenul literar din stânga Prutului, despre scriitorii
din Estul Moldovei/ României istorice. În istoria sa, Ioan Holban
a introdus mai multe portrete ale scriitorilor de la Chişinău.
– Plus vechea problemă a antologiilor panromâneşti, din
multe lipsind poeţii foarte buni din stânga Prutului...
– Da, un plus ca un... minus... Să dau un exemplu relativ re-
cent: a apărut, în variantă bilingvă (cu traducere în engleză) ce-
ea ce se numeşte „Antologia de poezie a Uniunii Scriitorilor din
România pentru anul 2015”, incluzând 31 de poeţi „aleşi de
Uniunea Scriitorilor”, care, se zice în scurtissima precuvântare,
„sunt chiar şeherezadele tranziţiei”. Ei bine, şi aici e rău: nu este
inclus niciun poet român din Interriverania Pruto-nistreană,
chiar dacă, exact în primăvara acestui an, într-o competiţie cu
confraţi redutabili din dreapta Prutului, echipa Filialei Chişinău
a USR câştigase Turnirul de Poezie de la Balcic, organizat

276
de USR! Păi, din cei care au fost „învinşi” există în enciclopedie,
însă dintre învingători – ba! În schimb, există o autoare de care,
în tot timpul tranziţiei (luat de măsurător în precuvântare)
şi până la el, cam nimeni nu a ştiut ceva de doamna respectivă,
inclusă – să vezi! – atât de „brusc!” – chiar printre cei mai im-
portanţi, cei mai barosani, „aleşi de Uniunea Scriitorilor”. Plus
că – un uriaş minus: ce fel de poetă română e doamna, dacă pu-
blică în această „antologie” un text pe care l-a ticluit în... limba
engleză, text care nu are varianta originalului acestei selecţii –
româna? Ce a povestit cititorilor, literaturii române timp de
25 de ani, ba chiar mai mulţi, îndărăt, această Șeherezadă, care
nu a apărut cu texte nu că în cărţi, ci barem în presă?
Pentru a îndreptăţi astfel de bizarerie, e dat un argument:
„Câteva (texte – n.m.) au fost scrise direct în limba engleză, lu-
cru care se întâmplă din ce în ce mai des la poeţii români de la o
vreme încoace.” Chiar aşa, tot mai des?... Nu-mi vine a crede...
Poeţii români buni scriu în româneşte, nu? Iar dacă sunt autori
din România care scriu în engleză – să fie sănătoşi! Însă dânşii
deja nu mai sunt autori români. Aşa înţeleg eu.
Dar nici în similara Antologia 2014 nu fusese introdus
vreun poet redutabil de la noi!
Aşadar, pe vechi, stăm prost cu principiile, criteriile de an-
tologare... Apoi stăm prost nu doar cu valorizarea, ci şi cu ones-
titatea... Pentru că, dacă valorizezi incorect, ori eşti incompe-
tent, ori neonest...
Cine ştie, poate cineva dintre cei 31 de colegi incluşi în an-
tologie s-o fi gândit să cedeze spaţiul pentru un text de-al lor
vreunui poet bun din stânga Prutului... Da, nu este exclus să se fi
gândit... Dar... Poveste veche: nu până la capăt şi nu suficient de
generos s-o fi gândit...
Pentru că antologatorii pruto-danubieni, uneori şi ei autori
ai antologiilor pe care le regizează cum le regizează, nu sunt co-
recţi cu poeţii pruto-nistreni, unii dintre care, fără îndoială, sunt
superiori negeneroşilor, egoiştilor, poate că chiar infatuaţilor,
aroganţilor. E drept, aceste anti-calităţi, numite ultimele aici,
nu prea sunt exteriorizate, însă uneori pot fi citite pe chipul
277
vreunui coleg, ce se arată mereu nemulţumit sau doar plictisit
de viaţă şi literatură. De propria viaţă şi de literatura altora. El,
plictisit, lăsând din nou să se înţeleagă că dânsul, în persoană şi
creaţie, ar fi un fel de magistru, de mentor, de expert infailibil,
ce ia 10 pe toate liniile (versurilor pe care le comite).
– Dar s-a solidarizat cineva dintre colegii din dreapta Pru-
tului cu opiniile pe care le-aţi emis referitor la trecerea cu
vederea a poeţilor români valoroşi din stânga Prutului?
– Am publicat părerea mea pe FB, primul dintre colegi in-
tervenind Liviu Ioan Stoiciu, care a scris: „Sigur, Poete Leo, poe-
ţii de dincolo de Prut fac parte din aceeaşi mare literatură scrisă
în limba română... Apropo: voi, când publicaţi antologii ale Uni-
unii Scriitorilor din Moldova, publicaţi în ele şi poeţi din Româ-
nia?” Eu l-am pus la curent că, spre exemplu, în „Cartea Poeziei”,
care se editează anual la Chişinău, sunt incluşi şi colegi din
dreapta Prutului. Din câte ştiu, la editura „Cartier” urmează să
apară o antologie (poate un florilegiu, să zicem; pentru că nici
cea de la USR nu e, totuşi, o antologie, ci o selecţie-florilegiu) de
traduceri în limba rusă, în care sunt incluşi şi unii poeţi din Ța-
ră. Dar, pe de altă parte, din USR fac parte şi circa 100 de trans-
pruteni, pe când în USM nu există membri din dreapta Prutului.
Nu poate fi vorba de o paritate... perfectă.
Apoi Liviu reveni pe FB la problema cu antologia USR, sub-
liniind că „E impardonabil că poeţii basarabeni nu sunt cuprinşi
în general în antologii şi în istorii literare din România”.
Poetul Vasile Dan subliniază că: „Nu există decât o singură
literatură română. În rest: discuţii critice legitime, gusturi, opţi-
uni (corecte sau incorecte, argumentate sau arbitrare, în cunoş-
tinţă de cauză sau infatuat ignorante, relaxate sau complexate).”
Dacă e să „extrag” solidaritatea din accesările şi aprecierile
acestei postări pe FB, printre cei care sunt de acord cu nedume-
ririle mele sunt poeţii Ioan Matiuţ, Ion Cristofor, Paulina Popa,
Paul Eugen Banciu, Francisca Ricinsky...
Însă, înainte de toate, problema îi vizează chiar pe autorii,
poeţii din stânga Prutului care, cu excepţia Silviei Caloianu,

278
Călinei Trifan şi a lui Vitalie Răileanu, ca şi în alte cazuri, nu au
reacţionat, rămânând în expectativă, probabil. O fi şi ceva pol-
tronie la mijloc, presupun. Pentru că, se gândesc dânşii, un
semn de solidaritate pe FB ar putea să aibă urmări nefaste pen-
tru glorioasa lor carieră poetică; urmări ce li s-ar putea trage de
acolo, „de la centru”, unde, obligatoriu, numele lor va fi înregis-
trat şi introdus în condica neagră... Dacă ar fi să judece chiar
aşa, sigur că o dau grav în prostie...
– Dar să sperăm că nu e chiar asta din urmă.
– Să sperăm... La un moment dat, am avut un schimb de
mesaje cu Maria Șleahtiţchi. Iniţial, discutam ceva politică, eco-
nomie, întrebându-se colega mea cine suntem noi, ca popor şi
caracter. Eu însă i-am propus să restrângem noţiunea de noi, ca
naţiune, rezumând-o, la acel moment, la noi, la scriitori, amin-
tind că, vreo 2-3 zile în urmă, eu publicasem pe FB o nedumeri-
re, intitulată „Antologie nouă, probleme vechi”, în răstimpul
trecut convingându-mă că iubiţii noştri colegi tac mâlc (chiar
dacă eram sigur că văzuseră postarea; unora le-o trimisesem
personalizat): tac, de parcă nici nu ar exista. „Au caracter, pro-
babil...”, conchideam. La care Maria îmi răspunde că, da, văzuse
postarea, „dar mi se pare, cum să zic? umilitor şi nedemn – cam
aşa – să tot spunem că sunt şi aici poeţi, de vreme ce «negocia-
torii de imagini şi valori» de pe Dâmboviţa cred că nu sunt şi
chiar dacă, prin absurd, vor fi fiind, nu vor să ştie de ei. Nu vor şi
asta-i tot. Cum zici tu – povestea e veche. Nu e mai bine să scrii,
dincolo de canoane şi antologii? Eu cred că este o soluţie de luat
în seamă.”
Oricum, şi aceasta e o poziţie, deja. Și are rezonul ei. Însă
eu cam cunosc dedesubturile, „caracterele”, gândindu-mă şi la
altceva...
– Astăzi, aveţi şi dvs. obsesia... postmodernismului?
– Nu aş zice că îi port grija. Dar, uneori, mă gândesc la el,
reflectez şi eu cam la ce ar fi cu postmodernismul.
– Aţi ajuns la oarecare concluzii?

279
 – Da, pe unele le-am expus în diverse texte cu tentă teoreti-
că. Iar acum le pot completa, să zic aşa, cu nişte opinii cvasi-
teoretice, cvasi-poetice. Astfel, fie la singular, fie la plural, textu-
alismul-textualismele îl/ le concep ca pe nişte câmpuri minate
(şi niţel... mâniate) ale semnificaţiilor sau a lipsei acestora (po-
sibil, părelnice); părelnice, pentru că până şi un textualism
abracadabrant tot semnifică ceva, – însă altceva e că noi nu pri-
cepem ce anume semnifică, el ţinând de subliminalul entropiei
cosmice. Iar când se-ntind spre poezie, câmpurile minate (deja
mai puţin... mâniate) ale semnificaţiilor devin câmpuri mânate
spre păşunile prozei sau ale anchilozei exegeticii literare tot
mai neconvingătoare în posibile mişcări ideatice, emanaţii este-
tice, cam totdeauna mergând pe lângă acestea, pe lângă litera-
tura demnă de atenţie.
– Am reţinut din eseurile şi interviurile dvs. referinţele elogi-
oase, pline de recunoştinţă la dresa revistei „Secolul 20”.
Continuitatea ei în „Secolul 21” cum vi se pare?
– Revista „Secolul 20” mă familiariza sau, poate, mă învăţa
să mă familiarizez cu pulsul şi scrisul modernităţii, avangar-
dismului, în cele mai variate forme şi variante, apărute şi afir-
mate în veacul trecut, să cunosc direcţiile-traiect ale literaturii,
artelor din ţările lumii. Trecerea acestei publicaţii în veacul nos-
tru şi împrumutându-i acestuia numărul de ordine a fost şi, pa-
re-se, este oarecum anevoioasă, cu sincope şi mai mari, precum
i se întâmpla, uneori, „Secolului 20”, care îşi scotea câte un nu-
măr destul de... pirpiriu, sau concentra alte 2-3, ba chiar 4 nu-
mere într-un singur volum barosan. Astăzi, nu mai este posibil
să ţii la o revistă un grup de personalităţi, care să o ctitorească,
precum erau Dan Hăulică, Șt. Augustin-Doinaş, Geo Șerban etc.
Motivele sunt uşor de dedus, inclusiv precaritatea financiară.
Dar, posibil, şi practica de a privatiza până şi publicaţiile libere,
ale tuturor, de altă dată. Pe scurt, „Secolul 21” are încă a se ridi-
ca la nivelul valoric, pe care îl avea, când se numea „Secolul 20”.
– Probabil, „Secolul 20” ajuta la ceea ce unii numesc supra-
vieţuirea prin cultură.
280
 – Supravieţuirea prin cultură... Nu este exclus. Dar cu men-
ţiunea că, totuşi, intelectualii, ca şi întreaga societate, au fost
oarecum repliaţi din faţa eventualilor sancţiuni din partea sis-
temului care ar fi fost de atacat. Neputându-ne revolta atunci
[orice tentativă de nemulţumire socio-politică era îndată repri-
mată, sancţionată în fel şi chip, de la „simpla” puşcărie la com-
plicata şi sălbatica psihiatrie (internare)] şi astăzi mai rămâ-
nem, mai mult sau mai puţin tragic, nişte victime ale lipsei de
libertate în expresie. Gesturile noastre de revoltă de cele mai
multe ori se terminau în coadă de... şopârlă, ce abia de se vedea
dintre filele vreunui volumaş de versuri ca un obişnuit semn de
carte – în cartea neputinţei. Cei din breasla noastră, în afară de
nomenclaturiştii colectivişti în debitare şi apărare de inepţii
socio-perverse, încercam osânda mocnită a condiţiei de scriitor
într-un regim strâns, sufocant, în pintenii aberaţiilor ideologice.
Dar subliniez: o astfel de stare de – cum să-i zic? – erme-
tism... anti-disidenţial (demenţial!) era resimţită acerb în special
la Chişinău. La Moscova şi Bucureşti – da şi la Bucureşti, şi o să
se înţeleagă de ce din ce voi spune în continuare, – situaţia era
oarecum alta, se mai puteau găsi breşe în ciclopica supraveghe-
re kaghebistă, securistă. Situaţia, ba chiar situaţiile cu particula-
rităţile lor, am încercat să le explic într-un eseu mai amplu,
dedicat lui Liviu Damian. O porneam de la premisa că, din păca-
te, la Chişinău, ca şi în toate capitalele fostelor republici sovieti-
ce, cu excepţia Moscovei, lipseau „dotările” şi condiţiile necesa-
re unor contacte ale eventualilor disidenţi, opozanţi faţă de
regim, cu Occidentul. Spre deosebire de metropola sovietică, în
aceste capitale naţionale nu erau acreditate ambasade, consula-
te; de regulă, în Chişinău sau Riga, Kiev sau Frunze (capitala
RSS Khirghize), Tallin sau Erevan etc. le era interzis accesul co-
respondenţilor de peste hotare, teatrelor din Occident etc.
Pe când disidenţii ruşi, dar şi cei din Ungaria, Cehia, Polo-
nia, să zicem, cu mai multe amendamente, şi cei din România,
de la Bucureşti, se făceau cunoscuţi printre funcţionari, repre-
zentanţi ai unor instituţii străine, care îi şi popularizau în Occi-
dent, unde întru susţinerea lor luau atitudine şefi de state,
281
agenţii de presă, organizaţii de apărare a dreptului omului.
(Cum s-a întâmplat cu academicianul Andrei Saharov, ca să ne
amintim de un celebru exemplu. Sau cu Paul Goma.) Prin unii
diplomaţi, oameni de presă sau editori, peste hotarele URSS pu-
teau trece scrieri contestatare, care înfierau regimul bolşevic
totalitar, cum s-a întâmplat cu unele romane ale lui Aleksandr
Soljeniţîn, iar mai înainte – cu „Doctor Jivago” al lui Boris Pas-
ternak. Ba chiar şi cu unele pagini ale lui Paul Goma.
Pe când în capitatele republicilor unionale sovietice nu se
putea face niciun pas contestatar, pentru ca următorul pas de
acelaşi gen să nu fie anticipat, curmat de organele represive.
Iar poşta sovietică totdeauna a fost supravegheată cu deosebi-
tă ferocitate ciclopică de KGB, care citea tot ce era expediat
peste hotare şi de acolo spre URSS. În aceste sub-capitale peri-
ferice nu erau posibile, ca la Moscova, „samizdat”-ul (auto-
editatul) sau „tamizdat”-ul (dincoloeditatul; adică texte ale
autorilor din URSS publicate în Occident). Astfel că unele (rare)
spirite relativ curajoase, talentate, dar şi cât de cât în răspăr cu
puterea republicană, plecau la Moscova, unde se manifestau ca
nişte cvasidisidenţi, care, de fapt, nu erau în disensiune cu „în-
treaga” putere sovietică, ci doar cu partea ei cea mai restricti-
vă, mai laşă, mai perversă – chiar din republicile din care ple-
cau (cum au fost, să ne amintim, cazurile lui Ion Druţă din RSS
Moldovenească şi Cinghiz Aitmatov din RSS Khirghiză). Iar di-
sidenţii „plini” puteau fi doar din metropola sovietică. Astfel că
existau parcă două specii de curaj şi disidenţă – unele de „cali-
bru unional” şi altele de „calibru local, autohton”, republican.
Acestea din urmă se manifestau oarecum de la... distanţă, de la
Moscova, şi criticau spaţiile din care plecaseră benevol sau se
văzură nevoite să plece; mai bine zis, criticau puterea de acolo.
De fapt, şi primul gen de curaj, cel „unional”, general-anti-
sovietic, se manifesta tot de la distanţă, însă de la una trans-
frontalieră, „de după dâmb” (из-за бугра), cum i se spunea ver-
santului occidental al Europei, al lumii, aflat în contrare cu
socialismul mereu... înfloritor (fără, parcă, să ajungă şi la roade;
numai şi numai în floare).
282
 – Odată ce ne-am referit la revista „Secolul 20”, ajunsă în
secolul 21, am discuta sau ne-am referit, implicit, la lectură.
Mai rămâne lectura e o preocupare importantă a scriitoru-
lui din zilele noastre?
– În lecturile, pe care trebuie să ţi le doreşti cât mai frec-
vente şi, bineînţeles, cât mai eficiente, tu te poţi redescoperi, din
interior pe tine însuţi. Trezeşti idei, gânduri, sentimente, făcân-
du-le dornice de a ieşi la suprafaţă, în lume, în poeme, proze,
eseuri. Lectura e o modalitate de a-ţi trece în revistă propriul
for interior creator, în care sugestiile din exterior, cum ar veni,
pot genera impulsuri ale propriei tale creaţii. Urmărindu-i pe
alţii prin lectură, te urmăreşti, dar mai ales te mobilizezi pe tine
însuţi. Lectura nu-ţi lasă spiritul să trândăvească, să lâncezeas-
că. Îl face să se bucure că el, spiritul, e în stare să creeze, să in-
venteze, să regizeze-ordoneze, să selecteze şi să dăruiască
altora rodul acestor capacităţi ale sale.
Fără cititul din literatura altora, de peste vremi şi din vre-
me imediată, fără cititul filosofiei etc., scriitorul e mai împuţinat,
decât l-ar fi putut propulsa harul său, capacităţile sale de crea-
ţie, dacă acestea nu sunt private de suportul acumulărilor, sin-
tezelor entropice permanente, ca studiu, instruire, inclusiv în
cultura generală.
– Vă remarcaţi prin deloc puţine poeme laconice, miniatu-
rale ca formă, dar, nu o dată, ample ca sugestie, metaforă.
Îmi amintesc titlul unei cărţi a dvs., „Strictul necesar”.
– „Strictul necesar” nu e pur şi simplu un titlu de carte. Pe o
copertă, el spune, totuşi, ceva, dar, parcă, nu tot la ce am cumpă-
nit eu, când mi-a venit în minte. În strictul necesar e o atitudine
şi o motricitate literară, care ţin de intensitatea şi densitatea
concentraţiilor ideatice, de distincţia configuraţiilor prozodice
lapidare şi cea a articulaţiilor metaforice. Nu ştiu dacă astea toa-
te sunt şi programatice, însă rezultatul acţiunilor lor e frecvent
în scrisul meu: poemul laconic, concis, aproape (uneori chiar)
aforistic. Voi relua acest titlu pentru o antologie personală,

283
amplă, în care să domine poemul compact, poemul-impact care
apăru, în pluralitatea sa, cam din 1970 încoace.
– Deţineţi vreun secret în arta strictului necesar?
– Îmi zic, uneori, că, probabil, conştiinţa mea, firea mea au
un mod aparte de a capta semnalele lumii şi ale spiritului, ale is-
toriei şi artei, civilizaţiilor de demult şi contemporaneităţii şi de
a le condensa, a le focaliza în spaţii semantico-prozodice re-
strânse. Condensare poetică e şi ea un mod de manifestare a vi-
ziunii, a harului tău de artist al metaforei. De captator şi, conco-
mitent, de gânditor.
Apoi, nu obligatoriu programatic, ci, probabil, prin structu-
ra propriei mele conştiinţe, dar şi a subconştientului, poezia mi
s-a întâmplat ca o permanentă convergenţă a ei cu filosofia.
Uneori, convergenţa înseamnă şi renunţare la desfăşurare tex-
tuală „acaparantă”, la amploare prozodică, textul parcă restrân-
gându-se (în sine!), concentrându-se până la un anumit punct
de maximă presiune semantică, precum ar fi aforismul. Aforis-
mul-metaforă, aş ţine să accentuez. Sobrietate formativ-stilisti-
că, subtilitate asociativă, densitatea semantică şi maximul efect
expresiv (estetic, artistic, filosofic). Amploare ideatică, dar, când
e cazul, şi nepretenţioasă, însă sugestivă juxtapunere a imuabi-
lului şi efemerului. Imuabilul ca revelarea, în metaforă, a eter-
nelor constante cosmice, filosofice, şi efemeridele grijii de zi cu
zi ale omului, poetului. Este arta generalităţii şi complexităţii
cosmice, existenţiale, dar şi a detaliului, metaforei memorabile.
Arta şi filosofia conştientizării, dar şi a sondării şi formulării,
„întrupării ideatice” din subconştient – spre exterior, spre ex-
plicitate, oferind posibilitate de a citi şi înţelege chintesenţe ra-
finate în baza moştenirilor culturale, religioase, filosofice şi,
bineînţeles, estetice, poetice, literare în general.
Lejeritate şi joc, ingeniozitate, inteligenţă a spiritului, şi de
spirit, adică uşor ironică şi autoironică întru dezamorsarea
eventualelor note patetice, tentaţiei grandilocvenţei.
– Probabil, aceste idei poematice, atât de concentrate, ţin
de scânteia momentului, de revelaţia blitz?
284
 – De regulă, poemele laconice, mai mult sau mai puţin sen-
tenţioase, înseamnă focalizarea inteligenţei, înţelepciunii şi ex-
perienţei, în primul rând a celor artistice, „depozitate” în noi,
cu anii, şi parcă necunoscute, ne-revelate înţelegerii auctoriale
chiar până în momentele în care se întrupează în text, în litera-
tură. E o formă de inspiraţie, relevaţie şi concentraţie în unul
din momentele supreme de creaţie.
– S-ar putea spune că, în ce vă priveşte ca autor, ceea ce nu-
miţi strictul necesar ţine nu doar de fond, ideaţie, metaforă,
ci şi de stil?
– Presupun că eu sunt printre scriitorii al căror stil indivi-
dual a trecut de dogmă graţie inventivităţii, metaforismului,
dezinvolturii lingvistice operaţionale dincolo de banalităţi, cli-
şee, „cotidianisme” înşiruite în formă de reportaj, însă date – de
atâţia autori de-a dreptul... iluzorii! – drept poezie.
În poezie, stilul ar însemna să ajungi la sinteze, la esenţiali-
zări întru eleganţa simplităţii şi la simplitatea eleganţei care, în
această dublă ipostază complinitoare, s-ar numi poezia strictu-
lui necesar.
– Există vreun raport mai special între artist şi arta sa?
O apropiere, o detaşare?
– În istorie, în cunoaşterea şi activitatea practică a omului
(cunoaşterea ar fi o practică... spirituală) lucrurile se leagă.
De la ideea lui Buffon că „stilul este omul însuşi” (ca să rămâ-
nem în raza întrebării şi răspunsului precedente) este imediat
disponibilă şi ispititoare concluzia că: Artistul este chiar arta sa.
Și invers, ar trebui să adăugăm, pentru a merge spre Heidegger,
în stilul, în maniera/ metoda căruia am putea spune că actul ar-
tistic la cel mai înalt grad de manifestare a omului ca spirit crea-
tor e şi el o „dobândire-conferire a Propriului” ca „domeniu ce
vibrează în sine”, prin care omul şi arta pe care o creează (în ca-
zul nostru: Poezia) „ajung fiecare în esenţa celuilalt, îşi dobân-
desc fiinţarea esenţială”. Creaţia este evenimentul şi cazul
(şi cauza!) „de sinteză”, de coeziune, când tu însuţi, creatorul,

285
poetul ajungi la co-apartenenţă, la dimpreună (laolaltă)-aparte-
nenţă cu arta pe care o creezi; ajungi la o coeziune de subordo-
nare reciprocă întru unitate liberă în lume, în spirit tocmai prin
multiplicitatea unificatoare a acestei dedublări, s-ar părea,
uşor... eterogene. Conştiinţa artistului şi rodul ei, arta, fac un
imaginar corp comun. Sau să mergem în adâncuri de vremi şi
cuget uman, spre Parmenide, care spunea: „Acelaşi este va să
zică atât gândirea cât şi fiinţa”, însă înlocuind „gândirea” cu
„produsul” acesteia, arta. Iar „Problema despre sensul acestui
Acelaşi este problema despre sensul existenţei”, opina Heideg-
ger. Iar noi nu putem face abstracţie de ideile marilor somităţi
în inteligenţa lumii.
– Dle Leo Butnaru, aţi tradus imens! De nespus. Ce sentiment
încercaţi, când contemplaţi această imensitate?
– Dacă e permis, o să schimb registrul, de la sentiment la
vecinul lui de mai sus, la gând. Vreau să zic că, dacă ar fi să fac o
ochire retrospectivă, negrăbită, asupra zecilor de antologii, cărţi
de autor şi sutelor, poate chiar miilor de publicaţii în reviste
a traducerilor pe care le-am dat, ar putea să apară una din două
situaţii. Prima: să se sparie gândul, cum zicea cronicarul. Sau:
să se bucure gândul. Dar, sigur, aş încerca, precum încerc
şi acum, un adânc sentiment (şi gând!) de recunoştinţă pentru
pronia care m-a îndrumat în aceste spaţii mirifice ale altora
şi mi-a dăruit intenţia, inspiraţia şi forţele necesare întru a per-
severa, a duce la bun sfârşit cele propuse.
– Când traduci, mai şi înţelegi ceva, mai şi înveţi lucruri
necesare acestei arte. Dvs. ce aţi înţeles, ce aţi învăţat?
– Multe. Și ceea ce mi se pare de căpeteniei din „multe” e că
traducătorul trebuie să aibă un simţ acut şi intuiţie subtilă în
perceperea textului şi contextului în care se află originalul aces-
tuia, dar şi a contextului lingvistic, literar în care intenţionează
să-l transpună. Repet: simţ şi intuiţie, care se fundamentează pe
profesionalism. Sau, poate, aici e o fundamentare reciprocă, de

286
ai putea spune că e vorba de două... fundamentări. Și jos fun-
dament, şi sus fundament. E construcţie unitară.
Apoi, profesionalismul ce mai înseamnă, pe lângă multe
care se pot spune despre el? Însemnă acutizarea conştiinţei şi
autoimpunerea de a urma dezideratele acestei conştiinţe aug-
mentate. Profesionalismul traducătorului nu se poate limita
doar la o parte sau câteva părţi ale problemei. Iar înainte de
toate, el trebuie să fie la fel de responsabil în conştientizarea
faptului că traduce o operă nu doar dintr-o limbă în alta, ci şi
dintr-o epocă în alta.
– Sunteţi de partea celor care consideră că traducerea nu ar
fi atât „imitaţie”, cât creaţie. Prin ce se exprimă contribuţia
creatoare a unui traducător în transpunerea creaţiei altora?
– Uneori, să zicem, în cazuri cu adevărat benefice artei,
traducătorul nu e doar ingenios, ci de-a dreptul radical-curajos
în renunţarea, parţială sau totală, la căutarea, stricto modo,
a echivalentului unei sintagme, unor versuri din limba din care
traduce în limba în care traduce, conducându-se de cu totul alte
raţionamente, apelând la sugestii şi asociaţii „depărtate” de
context, dar izbutind incontestabil să nu fie un traducător... tră-
dător, ci un traducător-creator. E cazul rusului Grigori Krujkov
care, căutând echivalente versurile poetului american Wallace
Stevens „The river is moving./ The blackbird must be flying”
(al XII-lea subcapitol din poemul „Treisprezece moduri de a ve-
dea mierla neagră”), ce s-ar traduce ca: „Râul este în mişcare./
Mierla neagră trebuie să zboare”, parcă le-ar fi... dezaxat, le-ar fi
abătut de la albia lor iniţială, ducându-ne cu gândul hăt spre He-
raclit din Efes, cel cu Panta rei, traducându-le textual(ist)-
aforistic, extrem de laconic (şi de plastic, ar fi de adăugat):
„Totul curge./ Mierla neagră nu se schimbă”. Traducătorul a
„jertfit” ceva din original, pentru a ajunge la foarte sugestiva sa
traducere? Sigur, „infidelitatea” este evidentă. Dar oare ar fi mai
scumpă exactitatea ideii că „mierla trebuie să zboare” în com-
paraţie cu aproape antipodul ei: mierla rămâne neschimbată?
Sigur, aici, mi se pare, poezia a câştigat mult, trimiţându-ne

287
cu gândul sintetic spre celebrul şi infinit-citatul Παντα ρει και
ουδεν μενει (Totul curge, totul se schimbă). Curajul traducăto-
rului e unul perfect... poetic, când ne propune opusul, ca şi cum,
originalului: mierla neagră nu se schimbă. Însă în această „ne-
schimbare” se subînţelege, bineînţeles, că mierla totuşi zboară,
rămânând statornică în ceea ce-i este dat de la natură: să zboa-
re. În fine, îl poţi „admonesta” (foarte... uşor, jucăuş) pe Grigori
Krujkov, pentru că nu a fost fidel originalului englez, însă, nea-
mânat, trebuie să-l lauzi că, prin curajul şi harul său, parcă unei
poezii i-ar mai fi plusat poezie. Și ceva filosofie, să zicem, odată
ce, în context, apare şi presocraticul Heraclit.
– Ce raport sau interacţiune există între lucrările dvs. şi cele
traduse?
– În primul rând, vreau să spun că la antologiile pe care
le-am realizat din literatura avangardismului rus şi ucrainean
sau la cărţile traduse din creaţia lui Hlebnikov, Țvetaeva, Maia-
kovski, Krucionîh, Mandelştam, Ahmatova, Pasternak, Bahterev,
Dobîcin, Harms, Poplavski etc. eu ţin ca la propriile mele scrieri.
În interacţiunea literară original-traducere nu poate exista „se-
paratism”, precum se întâmplă în politică. Ca să fiu laconic, citez
dintr-un poem al meu, intitulat chiar aşa: „Din experienţa unui
traducător”, în care există şi următoarele versuri: „când traduc
din poezia lumii/ mă gândesc naiv că/ şi libera circulaţie a poe-
ziei/ ar putea modifica oarecum/ starea de spirit din vămi –
mereu/ apăsătoare/ pentru bietul ins cu paşaportul în mână”...
– Se spune că, în ultimele două decenii, cultura, inclusiv lite-
ratura română au trecut şi trec printr-un benefic proces
de descentralizare, că centre culturale care să concureze
cu Bucureştiul au apărut în mai multe oraşe, Iaşi, Cluj, Cra-
iova, Timişoara, Chişinău... În acest context, se mai poate
vorbi despre provincialism?
– Există un gen de provincialism care ţine doar de geogra-
fie. Iar provincialismul înţeles în sensul mai general al cuvântu-
lui ţine şi de geografie, şi de mentalitate, de valoare, de calitate,

288
să zic aşa. Provincialismul doar geografic e unul compatibil şi
comparabil cu centrul referenţial. Poate sta împreună cu acesta
ca valoare. Ca spirit şi nivel de civilizaţie. Deci, şi de creaţie.
– Simplificând uşor lucrurile, am putea spune că provincia
ţine mai curând (cât mai ţine încă) de tradiţie, iar descen-
tralizarea duce la modernizare, modernitate, cosmopoli-
tism etc.?
– În marile centre culturale, orice mişcare literară sau doar
un gest artistic cu totul neobişnuit, orice curent sau generaţie li-
terară, oricât de radicale, nu pot fi concepute şi înţelese, cât de
cât, decât în raport cu ceva de până la ele. E aici tocmai ceea ce
spunea Martin Heidegger cu două propoziţii până în finalul
eseului „Principiul identităţii”: „Orice şi oricum încercăm să
gândim, gândim în spaţiul de joc al tradiţiei. Ea domină când ne
eliberează dintr-un mod de a gândi asupra trecutului înspre un
mod de a gândi asupra viitorului”.
Am mai putea aminti că, în marile centre culturale ale lu-
mii, inclusiv în cele româneşti, au devenit deja tradiţie şi mo-
dernismul, şi avangardismul, şi postmodernismul. Totul se
triază, se clasicizează. E adevărat, s-ar putea crea impresia că
din avangardism au rămas mult mai puţine opere valoroase, de-
cât din clasicism, romantism, simbolism. Dar, totuşi, este impor-
tant că au rămas, fiind şi ele contribuabile la diversificarea,
îmbogăţirea şi reactualizarea tradiţiei/ tradiţiilor unei culturi,
literaturi, civilizaţii etc.
Am putea spune că, astfel, tradiţia, ba chiar şi clasicitatea,
ca mod de a fi percepute, interpretate şi... aplicate, se contem-
poraneizează mereu.
– Cum poate fi înţeleasă, definită această contempora-
neizare?
– A fi la zi sau cât de cât la zi cu receptivitatea, cu mobilita-
tea conştiinţei şi sensibilităţii omului în general, în timp, în civi-
lizaţie. A manifesta bunăvoinţă sau doar simplă înţelegere în
acceptarea transformărilor, dislocărilor de idei şi tabieturi,

289
formule noi şi clişee (vechi, bineînţeles) etc. Aici, vine de minu-
ne următoarea meditaţie a lui Sain-Exupéry: „Pentru a intui lu-
mea de azi, întrebuinţăm un limbaj stabilit precum lumea de
ieri. Și ni se pare că viaţa trecutului răspunde mai bine naturii
noastre pentru unicul motiv că răspunde mai bine limbajului
nostru. Fiecare progres ne-a gonit puţin mai departe de lucruri-
le pe care abia le căpătasem şi suntem cu adevărat nişte emi-
granţi care încă nu şi-au întemeiat patria”. Sagace remarcă
demnă de toată atenţia creatorilor, dar şi a teoreticienilor, citi-
torilor (inteligenţi).
– De obicei, în finaluri de interviu sunt adresate şi întrebări
de divertisment, să le spunem aşa. Spre exemplu: aveţi vreun
hobby?
– Probabil, am câteva. Unul din ele e plăcerea... molcumă
de a-mi confecţiona fişe pentru notiţe. Tai tot ce e spaţiu alb
de filă (cât o mai fi rămas din filă, nescris; din fila „netrebuin-
cioasă” deja). Din aceeaşi plăcere, patrulaterez până şi plicurile
albe care mi-au adus reviste, scrisori. E ceva departe de un fel
de ciudată... economie. E o pregătire pentru faza (şi fraza!) ur-
mătoare...
Numai că, de la o vreme, în această îndeletnicire calculato-
rul a prins a mă forţa la... şomaj: şi fişele, tot în fişierele lui le or-
donez...
– Vă mulţumesc.

Silviu BĂCĂUANU-NEAMŢ
Revista Conta
nr. 27, 2017

290
 Format într-un spațiu și eminescian,
și urmuzian, și caragialian,
dar și – dostoievskian

– Aţi debutat în 1976 cu placheta de versuri „Aripă în lumi-

nă”. Cum erau debuturile în acea perioadă în Moldova?
– Probabil, debuturile de pe atunci erau asemănătoare al-
tora, care se mai întâmplaseră pe lume. Și unor tineri, în gene-
raţia biologică a cărora mă încadram, post-adolescenţi cu
destine fragile încă, dar supuse, sau autosupuse deja tentaţiei
de manifestare irezistibile, li se potriveau consideraţiile lui
Lusi Lavelle despre junele nerăbdător, „însetat să constrângă
cursul duratei şi să treacă peste etapele schimbării, pentru ca
să obţină, fără nicio maturizare, efectele cele mai noi şi cele
mai impunătoare”. Vibram şi eu, probabil, de acea nerăbdare,
de ispita de a face, de a crea. Mă automobilizam, mă autosu-
pravegheam, mă autoanalizam (...chiar, după un manual al unui
psiholog sovietic, Levi, făceam... auto trening/ autosugestii!),
uneori simţind „clar” că firea mea e cuprinsă, parcă, de o intui-
ţie „neclară”, de o vagă înfiripare a acesteia ca o scriitură încă
neformulată. Eram, concomitent, ţărănaşul de ieri, romantic,
visător, însă deja ispitit de modernitatea scrisului, chiar de
avangardă. Îmi găsisem şi un profesor de nădejde: revista „Se-
colul 20”, pe care nu că o citeam, la Biblioteca Naţională, ci, nu
exagerez, o studiam. Ea îmi deschisese alte piste de intrare, ca
lector, dar şi ca poet debutant, în misterioasele împărăţii ale li-
teraturii universale înfăţişate, în special, în modernitatea, ex-
perimentalismul şi filosofia ei cu totul diferit de ceea ce ni se

291
spunea la cursurile de la jurnalismul şi filologia universitară
chişinăuiană.
Astfel că, vorbind de formarea unui june poet care chiar a
ajuns aşa ceva, Poet, să nu se ia în consideraţie strictamente
perioada opresiunilor ideologice (uneori, dure de tot) în care i
s-a întâmplat debutul, pentru că lecturile, dacă erau alese în al-
te perspective estetice, ideatice, în general artistice, în ce mă
priveşte îmi permiteau o evoluţie în paralel cu stupizenia pse-
udoartistică, pe care partidul buldog o dorea generalizată. Aş
zice că eram ţărănaşul care se debarasează, în mod accelerat,
de naivitate.
Astfel că, din aproape în aproape... infinit, al firii, al sub-
conştientului tău şi al generalei entropii literare universale,
avea să vină şi momentul de la care încolo începi să ai mai mul-
tă încredere în propriile tale păreri despre cele citite, despre
un poem sau altul, o nuvelă sau alta, un eseu sau altul. Chiar
despre propriul tău scris. Atunci, în firea ta, debutezi, prinzi
contur ca exeget, ca evaluator, să zicem... auto-autorizat în artă,
estetică etc. Atunci prinzi a pricepe că poezia ştie şi spune de-
spre noi ceva, de care noi înşine nu bănuiam că ar exista în
conştientul, subconştientul, raţiunea şi sensibilitatea noastră.
Ceea ce mărturisesc, constat acum nu cade sub incidenţa
laudei de sine din motive ce pot fi certificate, verificate, puse în
relaţii cu probe scrise, să zic aşa, cu şirurile de note din tabelele
şcolare şi matricola universitară, dar, bineînţeles, şi cu cele din
opiniile criticilor literari. Vreau să spun că am fost un adoles-
cent, un tânăr atras irezistibil de studiu, de cercetare, experi-
ment, toate intersectate şi de preocupările pentru filosofie, pe
care, în măsura în care mă pricepeam şi aveam vocaţie, m-am
străduit să le infiltrez, să le dozez în ceea ce scriam – poezie,
eseu, proză, opinii literaturologice. În măsura în care nu riscam
să iau o notă care să-mi ameninţe bursa studenţească, mă es-
chivam de la „plenitudinea” unor anoste cursuri universitare,
superficiale, tendenţioase, stupid ideologizate, şi rătăceam prin
libertatea de expresie a lumii ca literatură, istorie, filosofie, an-
grenaje ideatice captivante, respiraţii la zi cu scrisul românesc,
292
care, la începutul anilor şaizeci, îşi recăpăta stilistica şi dezin-
voltura din interbelic.
În studenţie, eram continuu emoţionat într-un netrecător
freamăt al speranţei că natura primordială a predestinaţiei po-
etice mi s-ar putea releva şi mie, în chip ocult, poate, – de ce
nu? – precum zeului Odin din poemul nordic „Havamal” din
Cōdex Rēgius, în care el, Odin, vorbeşte despre sine, concomi-
tent, la persoana întâi şi persoana a doua, întru integritatea
aceluiaşi: „rănit cu lancea şi sacrificat lui Odin, eu însumi sacri-
ficat mie însumi, fără să mănânc şi fără să beau, iată că ruinele
la chemarea mea se revelară”. (Mie însă mi se revelau con-
strucţii fastuoase, printre care, probabil, erau şi turnuri, con-
traforţi care speram să mă ocrotească şi să mă înalţe...) Astfel
se ajungea, parcă, în cuprinsul misterelor şi la darul poeziei, ca
într-un ritual de iniţiere para-şamanică. Recunosc şi îmi amin-
tesc cu intensă emoţie cu câtă înfrigurare parcurgeam zeci de
cărţi „de specialitate”, în tainica iluzie că mi s-ar putea revela
tocmai rădăcina rădăcinilor din care purcede poezia; să aflu
cum se întâmplă acest miracol şi, eventual, să însuşesc şi eu ce-
va din cvasiocultismul lui. Cred că e o stare de cândva, despre
care ar putea mărturisi mai mulţi poeţi la maturitate.
Iar debutul propriu-zis mi s-a întâmplat încă pe când eram
elev în anul terminal al şcolii medii şi când colegul şi prietenul
meu Costică Munteanu, prin clasa noastră, dar şi prin celelalte
două clase de-a zecea paralele flutura (Vedeţi ce avem noi? Un
poet!), ca pe un drapel, ziarul republican „Tinerimea Moldo-
vei”, în care, pe 5 mai 1967, îmi fuseseră publicate primele ver-
suri. Pe urmă, am frecventat mai multe cenacluri – „Eminescu”
la Universitate, „Luceafărul” la ziarul „Tinerimea Moldovei”,
„Mioriţa” la Biblioteca Republicană, cel de la Casa Municipală a
Tineretului, în unele din ele fiind printre protagonişti. Ba chiar,
pe atunci, se ţineau şedinţe de cenaclu şi la Politehnică, Medi-
cină. După care chingile ideologice prohibitive au prins a se
strânge tot mai mult. Manuscrisul primei tale cărţi putea să aş-
tepte câţiva ani în sertarele editurii. Aşa s-a întâmplat şi cu
prima mea carte pe care, totuşi, a izbutit să mi-o promoveze
293
criticul şi redactorul de editură Ion Ciocanu. După apariţia ei,
cineva scrisese: „Ce poet ambiţios acest L.B.! Pe parcursul în-
tregii cărţi nu a comis nicio pereche de rime”. Adică, versul li-
ber mai era privit cu destulă suspiciune de ciclopii realismului
socialist.
Hai să-ţi dau un exemplu din acel prim volum al meu, un
poem pe care mă tot roagă să-l citesc prietenul Ion Mureşan. E
la pagina 17 a cărţii „Aripă în lumină” (a doua aripă e în obscu-
ritate, în întuneric, în neştiinţa ce se poate întâmpla mâine):
„Purpuriu e tractorul trecând peste câmp/ ca un enorm mac
sunător/ ce-şi afânează solul din jurul/ propriei sale tulpini.//
Hei, hei! Cum e,/ trac-to-ris-tu-le,/ ziua întreagă să vezi ciocâr-
lia,/ dar să n-o auzi?”
Peste decenii, aveam să mă întâlnesc în acea idee de de-
mult (din... socialism!) cu un ţăran din Țara Loviştei care,
într-un dicţionar folcloric de investigaţie, la întrebarea „Cum se
nasc balaurii?”, a dat următorul răspuns: „Din oameni care,
timp de şapte ani, n-aud cântec de privighetoare”.
Ei bine, satrapii de la ideologie de pe atunci decenii la rând
nu auziseră vreo ciocârlie, vreo privighetoare. Tocmai ei, în
septembrie 1976, m-au scos din pâine de la ziarul „Tinerimea
Moldovei”, pentru promovarea unui eseu, în care era pomenit
şi munteanul pro-unionist Grigore Alexandrescu, prieten cu
moldoveanul pro-unionist Mihail Kogălniceanu...
– Aveţi o strânsă legătură cu scriitorii din România, sunteţi
prezent la majoritatea evenimentelor literare importante...
Ba mai mult, Mihail Gălăţanu afirma prin 2008 că „Leo
aparţine organic literaturii române. Ai spune că trăieşte la
Bucureşti, Rădăuţi sau Râmnicu Sărat”. Nu v-aţi pus nicio-
dată problema (la modul foarte serios) de a vă muta în Ro-
mânia?
– În ianuarie 1992, mi s-a acordat premiul revistei „Lucea-
fărul” pentru poezie, serie nouă, şi revista, şi premiul, acesta
reluat după ani de ne-acordare. După ceremonie, Laurenţiu
Ulici, care avea să-mi devină unul din marii şi generoşii prie-

294
teni (atunci, am fost găzduit în apartamentul său de pe strada
Apolodor), la un moment dat îmi spuse: „Vino la Bucureşti. Te
angajez în redacţia Luceafărului. Peste un timp vom putea să-ţi
găsim o locuinţă”.
E de înţeles că o astfel de ofertă nu putea să nu mă... cu-
tremure, cumva. Din mai multe motive. Astfel că m-am gândit,
am cumpănit. În fine, pe cei mai mulţi prieteni din dreapta Pru-
tului urma să mi-i fac (şi, mulţumesc Domnului, în ani, peste
ani, aveam să mi-i fac, deloc puţini, şi ei sunt o adevărată bogă-
ţie a destinului meu de om şi scriitor), pe când cei de la Chişi-
nău... nu mă lăsau, sufleteşte, să mă despart de ei. Aveam uşor
peste patruzeci de ani, fiind intrat până peste cap în toate ale
lumii, ale destrămării URSS, ale necesităţii independenţei, li-
bertăţii şi demnităţii în Estul Românesc, zis Republica Moldo-
va. La Chişinău se trăia şi periculos, dar şi antrenant, captivant,
instructiv pentru un scriitor. Încât, la un moment dat, mi-am
zis: Dar Chişinăul, având o populaţie în jur de un milion de su-
flete, e de fapt al doilea oraş românesc important, după Bucu-
reşti. Are cam 10-12 teatre, sală cu orgă, cam zece universităţi,
ambasade, chiar şi... circ etc., etc. Cine vrea să priceapă şi să se
afunde în existenţa sa, va înţelege că, pe lângă faptul că e, ca
mai toate oraşele româneşti, şi eminescian, şi urmuzian, şi ca-
ragialian, e şi – dostoievskian. E urbea cu substraturi, unele
dramatice, care nu pot să nu-l ademenească pe un scriitor ro-
mân care, la Chişinău, bineînţeles că îşi va contura un destin
oarecum diferit, dar deloc mai puţin interesant decât al colegu-
lui său din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Craiova, Oradea... Astfel că, dra-
gă Hristina, eu nu doar am legături strânse cu confraţii din
România, ci chiar sunt unul dintre ei. Deloc puţini colegi cred
că aş locui la Bucureşti sau în alt oraş din dreapta Prutului, în-
cât, când ne întâlnim, cineva dintre ei mă întreabă: „Când ai
mai fost pe la Chişinău? Ce mai e pe acolo” Motivul ar fi legat şi
de faptul că cele mai multe cărţi ale mele, personale sau tradu-
se, apar la Bucureşti, Iaşi... Că deloc puţine rubrici pe care reu-
şesc să le ţin sunt în unele reviste tot din dreapta Prutului, pe
care, într-un poem, îl conjuram să nu devină... apa sâmbetei. Iar
295
pentru ca să nu devină, totuşi, cred că şi locul meu e la Chişi-
nău, unde mai e, mai e de combătut răul propriu-zis sau doar
rea-intenţia, minciuna.
– V-aţi dezvoltat într-un spaţiu multicultural, complex, dar
şi dificil din punct de vedere politic. Cât de importantă a fost
multiculturalitatea în devenirea dumneavoastră ca scrii-
tor?
– Probabil, unele momente ale răspunsului le-am anticipat
în cele spuse mai sus. Nu ştiu dacă multiculturalitatea este im-
portantă, poate chiar o fi într-o anume măsură, mai însemnat
părându-mi-se ca scriitorul să înţeleagă că, odată aflându-se în
cuprinsul acestui fenomen pestriţ, uneori discordant cu el în-
suşi şi cu cele pe care le înglobează, trebuie să „profite” de el în
formarea sa ca profesionist al scrisului, în primul rând... chiar
scriind. Poate, intuitiv, de aici porni şi imboldul ţărănaşului ce
prinsese a se orăşeniza să ţină un jurnal, începând cu anul
1969, pe când era student la jurnalism, anul trei (Student pe
timpul rinocerilor).
Multiculturalitatea (la sovietici...) însemna şi mult rău
socio-politic, rău imperialist, însemna deznaţionalizare, cărora,
în măsura curajului şi abilităţilor tale de tânăr scriitor, jurnalist
încercai să te opui. Concomitent, căutând celălalt capăt al pan-
dantului, întru echilibru (iluzoriu, probabil, dar totuşi jinduit),
îţi dădeai seama şi de unele foloase pe care le-ai putea avea
pentru creaţia ta, pentru formarea ta ca literat, de dorit – nu
unul de duzină (fie aia sovietică sau socialist românească, din
respectivele timpuri). Unele din acele avantaje, foloase (e greu
să le zic... privilegii, dar poate, unele din ele, chiar erau), cum ar
fi fost şi cunoaşterea unei limbi de largă circulaţie (ne era im-
pusă, o blestemam sau doar ironizam, însă nu puteam nicide-
cum să nu ţinem cont de ea), limbă de legătură între alte limbi,
alte literaturi, alte culturi, alte prietenii. Da, şi prietenii, pentru
că şi până astăzi eu unul am rămas prieten cu mai mulţi tineri,
debutanţi colegi de pe atunci, cu care ne întâlneam la festiva-
luri ale tineretului de creaţie din ex-URSS. Să zicem, Antanas

296
Joninas, poet cu care ne-am întâlnit, în 1976, în Tadjikistan, ac-
tualmente el fiind preşedintele Uniunii Scriitorilor din Lituania,
academician. Ne vizităm reciproc, punem la cale fapte literare
româno-lituaniene. Sau Leons Briedis din Riga, pe acest amic
leton cunoscându-l încă din studenţia noastră, el făcându-şi
studiile la... Chişinău. Astăzi Leons e un reputat poet leton, tra-
dus şi în româneşte, eu unul editându-i la Iaşi un volum de ver-
suri. David Muradian din Armenia. Țin legătură cu vechii/
tinerii mei prieteni ucraineni şi ruşi, pe care i-am cunoscut încă
pe la sfârşitul anilor şaptezeci, secolul trecut, astăzi colaborând
la traducerea mai multor antologii, ei fiind generoşi, ajutân-
du-mă.
Alte avantaje/foloase ale multiculturalismului? Fenome-
nala literatură a lui Tolstoi şi Dostoievski, Goncearov şi Bunin,
Turgheniev şi Saltîkov-Șcedrin, Cehov şi Gogol (dau marile
nume într-o... dezordine axiologică, aşa cum îmi vin în memo-
rie). Creaţia uluitoarei avangarde ruse, cu Hlebnikov şi Maia-
kovski, Burliuk şi Krucionîh, Mandelştam şi Țvetaeva, Gumiliov
şi Harms, Pasternak şi Ahmatova etc., etc., unii dintr-aceştia, ca
şi predecesorii lor, de-a dreptul geniali sau atinşi de geniu.
Apoi Nabokov, Platonov... Mai târziu, Erofeev (Veniamin),
Șukşin...
Alte privilegii? Samizdat-ul tăios, vârf de lance al intelec-
tualităţii în lupta cu bolşevismul.
Apoi, pe la 18-20 ani, trăisem ciudat-înfiorătorul senti-
ment al unui posibil globtroter, care străbătea deja distanţe
fascinante ca mărime şi diversitate peisagistică, dar mai ales
umană. Călătoream cu avionul, vaporul, cu trenul, cu automo-
bilul.
S-o fi „insinuat” ceva în poezia, în literatura, în eseisti-
ca/jurnalistica mea din acele întâmplări şi deplasări prin... mul-
ticulturalitate? Mi-or fi ele descătuşat, dar şi „reglat” optica
imaginaţiei, fanteziei, visului, dorinţei de libertate, diversitate?
Sigur, mişcarea prin şi întru metamorfoze era imposibil să
mă lase acelaşi moldovean/român dintre Nistru şi Prut.
Iar pentru un poet, pentru un jurnalist şi un viitor prozator şi
297
traducător însemna ceva posibilitatea de a vizita mai multe
state, zise republici sovietice socialiste unionale. Bucuria, curi-
ozitatea, aviditatea de a hălădui prin oraşe excepţionale şi atât
de diferite (de... multiculturale, nu?) – Odessa, Riga, Tallinn,
Vilnius, Kiev, Minsk, Duşanbe, Taşkent, Samarkand, Kazanul tă-
tăresc, Habarovskul de pe malul Amurului, bineînţeles Mosco-
va şi Leningradul etc., etc. Privilegiul de tânăr poet căruia îi
sunt traduse şi publicate, chiar în antologii, poeme la Tbilisi,
Riga, Kiev, Moscova, Erevan...
Și astăzi se întâmplă să discut cu colegi de-ai mei din Bu-
cureşti, Iaşi sau din Paris (Bujor Nedelcovici) despre marea (în
momentele în care era, totuşi) cinematografie a regizorilor de
genul şi geniul unor Tarkovski, Danelia, Loteanu, Žalakevičius,
Șukşin, Koncialovski, Reazanov, Mihalkov, Gaidai, Bondarciuk...
Dar ce filme aveau georgienii!
Marile teatre din Moscova sau Leningrad, din Țările Balti-
ce, Gruzia, Armenia... Unele dintre ele au avut turnee şi la Chi-
şinău. În altele am intrat chiar acolo, la vatra lor. Cu unii dintre
actorii lor am dialogat pentru presă.
Muzeele celebre în... univers, ca să amintim fie doar de
„Puşkin” din Moscova şi Galeria Tretiakov, Ermitajul din Le-
ningrad, Lavra Pecerska din Kiev... Muzeele istorice cu uimi-
toare tezaure naţionale şi internaţionale din capitalele republi-
cilor-state, de care spuneam ceva mai sus.
Lanţuri muntoase şi fluvii grandioase, de la Bug la Amur,
din Carpaţi la Pamir, „trecând” peste Volga, Don, Nipru etc. Ma-
rea Neagră, Marea Baltică, Lacul Sevan, Lacul Baikal, Siberia,
Orientul Depărtat, în poală cu gheţarii Oceanului de Nord...
Nu, nu zic că mi-aş fi dorit acele şi alte... – foloase? avanta-
je? –, inclusiv cele ale multiculturalismului. Însă, în concluzie,
nu pot să nu-i fiu recunoscător Spiritului Suprem şi muzelor
Olimpului, lui Hermes, în mod special, că m-au îndrumat ce să
fac cu ele, cum să convertesc esenţele lor tari în destinul meu
întrupat în cuvânt, în literatura română (dacă nu spun totuşi
nişte vorbe prea mari...).

298
 Onest vorbind, eu mi-aş fi dorit să fiu printre colegii mei
de generaţie care studiau la Universitatea din Bucureşti sau la
cea din Iaşi şi care frecventau cenaclurile lui Crohmălniceanu,
Manolescu, Martin; care scriau la curajosul „Dialog” ieşean sau
la „Echinoxul” clujean, la „Familia” în care debutase Eminescu...
Numai că, fiind privat de privilegiile pe care le aveau ei, am ţi-
nut, chiar metodic, pot spune, să le folosesc pe cele pe care mi
le sugera destinul nemulţumit de puterea comuniştilor, de im-
perialismul ruso-sovietic.
În pofida sârmei ghimpate de la Prut, dacă renunţai la ilu-
zii de avansare nomenclaturistă, puteai să-ţi pui la cale tu în-
suţi propriul noroc de a uni fenomene într-o sinteză intelec-
tuală personală, dat fiind că erai la curent cu ceea se întâmplă
în literatura română, în cultura română în general. Îi cunoşteai
pe Voznesenski, Ahmadulina, Evtuşenko etc. concomitent cu
atât de fireasca pentru tine cunoaştere a lui Stănescu, Sorescu
etc. Citeai „Literaturnaia gazeta”, revistele „Novîi mir” sau
„Inostrannaia literatura”, însă, spre fericirea ta, aveai acces şi la
„Secolul 20”, „România literară”, „Luceafărul”, „Contempora-
nul”, la superbele colecţii editoriale „Poesis”, „Cele mai frumoa-
se poezii”, „Orfeu”, „Romanul secolului XX”, „Eseu”, „Cogito”,
„BPT”, „Clasicii filosofiei universale” etc.
– Mai mulţi critici literari (Răzvan Voncu, Natalia
Lihtenfeld etc.) au observat preferinţa pentru metaforă, iar
Cristina Chiprian vă defineşte lirismul (în revista „Scriptor”)
astfel: „o poezie ce transfigurează metaforic orice element
al realităţii contemplate, supus interpretării. Ca un alt rege
Midas..., pe orice pune mâna, înţelegând prin aceasta că ori-
ce idee izvorâtă din contemplarea universului, se transfor-
mă în imagine poetică”. Puteţi comenta... comentariul?
– Am vrut să încep cu „probabil”, dar nu: sunt sigur că, în
comparaţie cu alţi confraţi (e drept, nu puţini din ei numiţi pe
nedrept poeţi, în special cei care, nefiind în stare să dea bijute-
ria vreunei metafore, „excomunică” metafora din poezie, încer-
când să spună că ea... nu e bună, că nu e...); aşadar, în

299
comparaţie, sau ne-comparaţie cu alţi poeţi, firea mea e una,
cred, modelată altfel, cu un apetit necurmat pentru asociativ,
comparaţia neordinară, în fine – pentru metaforă. Nu ştiu dacă
astfel de calităţi, de disponibilităţi pot fi modelate, orientate,
stimulate, însă ele confirmă una şi bună: lumea, cosmosul, des-
chisul şi tainicul sunt inepuizabile pentru travaliul metaforic,
pe care eu îl consider superior în artă. Metafora oferă semnifi-
caţii noi unor alte semnificaţii. Le dublează sau poate chiar le
multiplică.
Pentru mine metafora rămâne a fi dominanta trans-
nucleară a poeziei. Ea este câmpul, spaţiul imens dintre princi-
piul prim (arche) şi esenţa ultimă (dacă putem cuteza a ne ima-
gina posibilitatea acesteia) a poeziei. Ideea de frumuseţe
supremă, de act pur, dar şi de „substanţă” (idee), de ideal poe-
tic, dacă vreţi.
– Grupurile literare există peste tot şi se formează cu sco-
puri pozitive, dar uneori mai alunecă şi pe o pantă a orgolii-
lor. Cum sunt acestea în Moldova? Ele ajută sau îngre-
unează evoluţia literaturii şi a scriitorilor săi?
– Încă de acum câţiva ani, se mai vorbea despre imperati-
vul sincronizării literare româno-române de pe cele două ma-
luri ale Prutului. Azi s-a ajuns deja la concluzia că această
sincronizare s-a şi produs. A spus-o inclusiv Nicolae Manolescu
la o emisiune a redacţiei Chişinău a TVR, domnia sa vorbind de
la Bucureşti, eu cu Arcadie Suceveanu fiind chiar în studio. Cei
mai buni autori din Interriverania pruto-nistreană sunt luaţi în
serios de cei mai titraţi exegeţi literari din pretudindenea ro-
mânească şi nu numai. S-au învrednicit de Premiile USR, de
Cununa de Laur a Turnirului de Poezie al USR. Tineri colegi
chişinăueni au câştigat Premiul Naţional de Poezie „Mihai Emi-
nescu” – Opus Primum (pentru debut literar). Astfel că, dacă
scriitorii noştri intră în vreun grup literar, acesta este unul
panromânesc, fie de la Braşov, Bucureşti, Cluj... La Chişinău, un
„grup” nu are suficientă combustie artistică şi număr de posi-
bili constituanţi ai săi, încât scriitorii buni sau doar... ambiţioşi

300
se alătură colegilor lor din Țară, ba chiar unii, în tandem mol-
do-român, chiar lansează manifeste, pe care, precum se întâm-
plă de obicei cu manifestele (ne-au demonstrat cu prisosinţă
avangardiştii!), mai apoi nu le mai respectă/ urmează nimeni.
Acele „principii” ajung (dacă ajung, totuşi) a fi nimic mai mult
decât o pagină-două de literatură propriu-zisă. Cel puţin, astea
sunt fascinantele manifeste ale avangardiştilor ruşi, din care
am editat o antologie la Bucureşti...
– Sunteţi pasionat de avangardismul european (mai ales
ucrainean şi rus), aţi editat şi tradus numeroase volume de
avangardă. De unde pasiunea pentru acest curent?
– Dacă am fost pasionat, deja, asta e, nu e nimic de făcut –
acum sunt ca şi legat... indisolubil de avangardă. „Convieţuim”
şi făptuim de mai multe decenii, graţie acestui fapt în româneş-
te apărând panorama poeziei avangardei ruse şi panorama po-
eziei avangardei ucrainene, antologii de proză, teatru, manifes-
te din creaţia novatorilor neliniştiţi, dar şi talentaţi, din primele
decenii ale secolului trecut. Apoi antologia intitulată „Avangar-
da – jertfa Gulagului”, care inserează pagini din creaţia a 52 de
poeţi ruşi care au murit în lagărele staliniste de concentrare
sau au trecut prin ele. Am editat antologii şi cărţi aparte din ce-
lebri autori, cum ar fi Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski,
Leonid Dobîcin (proză), Marina Țvetaeva, Osip Mandelştam,
Aleksei Krucionîh, Daniil Harms, Nina Habias, Boris Poplavski,
Tatiana Veciorka-Tolstaia şi alţii. O altă antologie, „100 de po-
eţi ai avangardei ruse”.
Deci, de unde a venit, cum s-a întâmplat, mi s-a revelat in-
teresul, pasiunea, apropierea mea de avangardă?...
În adolescenţă, prin ultimele clase ale şcolii medii, învăţa-
sem ceva ruseşte. Unde mai pui că, un an, studiasem chiar la
Chişinău, în şcoala „Ion Creangă”. Și uite aşa, ca din senin, mă
pomenesc ispitit de dorinţa de a traduce un poem de Serghei
Esenin – „Beriozka” („Mesteacănul”). Mi se părea simplu, dar în
viaţa mea (cât o avusesem până atunci, la 15-16 ani), nu văzu-
sem ceva mai complicat de realizat în prozodie românească.

301
Atunci, la ţară, nu dispuneam barem de un dicţionar rus-
român. Nici nu ştiam că, provizoriu, şi Esenin se încadrase
avangardei literare, elaborând cu alţi colegi manifestul imagiş-
tilor (la 1914). (Recitiţi şi convingeţi-vă că poemele sale „Omul
negru” sau „Spovedania unui huligan” sunt sui generis avan-
gardiste.)
Iar când am devenit student la jurnalism şi filologie, îm-
preună cu unii colegi recitam, sacadat, din metaforele futuriste
ale lui Maiakovski, pe care, peste decenii, aveam să le traduc
chiar eu şi să le public la Bucureşti într-o antologie a acestui
autor:
Pe solzii peştelui, lucios, de tablă
am citit chemări de buze diafane.
Dar voi
nocturne aţi putea cânta
la flautul
înaltelor burlane?
În studenţie, am dat şi de unele memorii despre avangar-
dă şi avangardişti, cum ar fi cele din volumul lui Valentin
Kataev, „Trava zabvenia” („Iarba uitării”). La acea vreme, şi re-
vista „Secolul 20” publica texte despre şi din avangardele eu-
ropene... Cam de pe acolo, de pe atunci a pornit ataşamentul
meu pentru fenomenologia novatoare, nonconformistă, verbo-
creatoare, energică a avangardismului. Chiar dacă la jurnalism
şi filologie nu ni se amintea de avangardă. Era ceva cvasi-pro-
hibit în URSS. Însă, autori aparte, sau secvenţe din creaţia lor
se puteau găsi.
Iar eu, peste ani, aveam să trec în cea mai amplă selecţie
din poemele mele mai multe texte din prima-mi carte, Aripă în
lumină, texte în care nu doar implicit, ci şi... explicit apare pasi-
unea mea, simpatia mea pentru avangarda poetică, pentru te-
matica, procedeele stilistico-metaforice şi viziunile ei tehni-
cist-urbaniste.
Astăzi, ca şi acum patru decenii, am convingerea că poezia,
proza şi eseistica unor avangardişti au o contemporaneitatea
perpetuă (ne-dezamorsată!), sub aspect estetic, şi o valabilitate
302
axiologică incontestabilă. Ele ţin de creaţia care, parcă, nu a
fost supusă patinei (brumei!) timpului. Plus motricitatea, di-
namismul – să zic aşa – respectivei arte literare ce acţionează
ca impulsuri generativ-înnoitoare, care îl poate stimula pe ar-
tistul timpurilor noastre, sugerându-i noi deschideri de orizon-
turi ideatice şi stilistice pentru propria sa operă.
De aia cred că fenomenologia avangardismului, cu toate
(sau cu cât mai multe) ale ei este absolut necesar să o cunoas-
că, chiar să o studieze, orice autor tânăr. Astfel dânsul va afla că
ceea ce, uneori, e dat drept noutate, originalitate, drept
cu-cu-ri-gu literar inimitabil în zilele noastre, a fost pus pe rol
încă acum 100 de ani. Însă mai important e că avangarda, în
special protagoniştii ei, i-ar putea sugera junelui autor piste
faste de evoluţie a propriului său har, de descoperire şi afirma-
re a propriei sale vocaţii.
Concluziv, ar fi de spus că, în tinereţe, ni se pot întâmpla
lucruri, care abia peste decenii îşi învederează adevărata lor
importanţă. Cred că pentru mine o astfel de întâmplare a fost
chiar întâlnirea cu avangarda, de care m-am şi ataşat, mai cu-
rând intuitiv, ca de o fenomenologie magistrală în orientarea
generală a artelor, dar şi a... modelului de civilizaţie a lumii
noastre, din lumea noastră, pentru lumea noastră.
– Dacă nu ar fi fost avangarda, ce aţi fi preferat? Dar dacă
nu ar fi fost literatura, ce aţi fi ales?
– În copilărie, în juneţe, pictam, încercam să sculptez, con-
fecţionam măşti papier mâché, cântam la un instrument muzi-
cal, jucam teatru, eram moderator la concertele elevilor...
Probabil că, ab initio, Cel de Sus mă menise artelor şi, dacă în
apropiere de comuna mea, Negureni, ar fi existat vreo şcoală
de arte plastice sau de muzică, nu se ştie dacă nu mergeam pe
o altă cale a Muzelor. Și nu este exclus ca, în pictură, sculptură,
în muzică să prefer de asemenea modernitatea descinsă din
avangardism, preluând de la acesta tot ce e mai bun. Apoi mi
s-a întâmplat să traduc şi din poezia avangardistă a unor mari
pictori – Malevici, Chagall, Guro, Kandinski, Filonov... În genere,

303
şi mulţi scriitori ai avangardei desenau sau pictau destul de bi-
ne, pentru a ne aminti de Maiakovski, Hlebnikov, Burliuk...
Cu o mai mare doză de certitudine încerc să cred că aş fi
rămas tot în vastele şi fascinantele domenii ale artelor...
– Aţi semnat cărţi de poezie, proză, eseuri, interviuri, tradu-
ceri. Care este activitatea care vi pe potriveşte cel mai bine
sau care vă oferă cea mai mare satisfacţie?
– Este importat ca, în toate, să rămâi în aria literaturii. De
dorit, cu o prestaţie convingătoare. Aici nu ar fi operantă, pro-
babil, remarca lui Schopenhauer, conform căreia orice limitare
ne-ar face mai fericiţi. Filosoful susţinea că, dacă sfera noastră
de atingere este mai concisă, suntem mai fericiţi. Ei bine, feri-
ciţi ar fi un termen prea grav aici. Probabil, cu atât ne simţim
mai bine. Dar dacă preocupările omului, deci şi ale scriitorului,
sunt mai diversificate, cu atât acesta este mai expus nelinişti-
lor, supărărilor. Noi însă trăim în timpurile permanentelor di-
versificări, extinderi a sferei activităţii noastre. Și s-ar spune că,
din contră, limitarea cuprinsului activităţii omului i-ar pricinui
acestuia nelinişti, insatisfacţii.
– Sunteţi un traducător foarte implicat şi valoros; procesul
traducerii diluează sau potenţează mesajul şi valoarea unei
opere literare?
– E o problemă pe care mi-am pus-o încă din adânci... tine-
reţi, dovadă stându-mi sutele de fişe din plicuri mari cu menţi-
unea „Traducere”, „Despre traducere”. Acum, peste decenii, îmi
cad sub ochi şi unele conspecte, reinterpretări după mari teo-
reticieni ai genului. Spre exemplu, în martie 1974 notam în
Jurnal unele idei sugerate de anumite opinii ale lui Steiner, care
se referea la unul din exemplele cunoscute din traducerea Bi-
bliei. Astfel, într-un număr de limbi africane nu există noţiunea
de zăpadă şi, deci, niciun cuvânt corespunzător, încât, să zicem,
echivalentul convenţional pentru alb ca zăpada nu e decât alb
ca penele de egretă.
Dar, combinat, alb-rece, cum e zăpada? Adică, unde e aici
şi sugerarea frigului? Pentru că, pardon, în opoziţie cu zăpada,
304
penele „fac”... căldură, doveditoare/ mărturisitoare de/ despre
eterna parţialitate în traducere. Pentru că nu există traduceri
totale, dat fiind că limbile lumii diferă între ele. Fiecare limbă
reprezintă un agregat de valori complex, istoric şi determinat
de colectiv. Plus că, din experienţa creaţiei se poate concluzio-
na, fie şi oarecât metaforic, că există limbaje dincolo de cuvin-
tele noastre.
Argumentul împotriva traducerii rămâne irefutabil numai
dacă avem – folosind expresia lui Ibsen – „pretenţiile idealului”.
Și totuşi, în mod inevitabil, traducerea este un element
major, poate că predominant în cultura omenirii, în ţesătura
conştiinţei noastre. Fără ea, am trăi în mici parohii înfumurate,
înconjurate de tăcere.
Prin definiţie, poezia luptă contra atingerii cu obişnuitul.
Această revoluţie creatoare stă chiar la baza unei poezii, poetul
caută să şocheze prejudecăţile noastre, să ne împrospăteze
percepţia, să ne-o revoluţioneze. Pe când traducerea poetică ne
îmbogăţeşte prin dezvăluirea propriei noastre... sărăcii. Iar sin-
teza specifică dintre conflictul şi complicitatea care se produc
între un poem şi traducerea sa creează impresia celei de-a tre-
ia limbi.
Cu titlu de concluzie: De la traducere nu putem pretinde
atât noutate în formă, cât, obligatoriu, – noutate de conţinut, de
idei, pe care n-o avusesem, până la acel moment, în limba (cul-
tura) noastră. Chiar dacă în limba/cultura noastră avem lu-
cruri spuse cu mult mai plastic, mai măiestrite în toate ale lor,
traducerea are „avantajul” de-a aduce din alte spaţii sensuri
noi, „dezvăluiri” estetico-psihologice inedite, pe care, cine ştie
peste câtă vreme, le-am fi descoperit noi înşine.
Pentru ca să ne apropiem de concreteţea fenomenologiei
abordate, în întrebare şi răspuns în curs, pot spune că, atunci
când lucrezi la transpunerea în româneşte a unor texte mai
speciale, cum sunt multe din cele ale lui Velimir Hlebnikov sau
Aleksei Krucionîh (ca să dau doar o pereche de nume din zeci-
le posibile), te poţi surprinde la gândul că, traducând, tu pro-
pui cititorului o partitură, o interpretare. Pe baza textelor lui
305
Hlebnikov tu orchestrezi, apoi interpretezi româneşte câmpuri
semantice, armonii sau dodecafonii. Elaborezi modul prin care
să potriveşti cât mai adecvat, după înţelegerea şi priceperea ta,
modulele, părţile originalului dislocat din sine şi plasat în albii-
le limbii, prozodiei, stilisticii româneşti. În muzică există note
ca dat imuabil, pe când spiritul limbii, al semanticii trecute,
cumpănite în registru artistic, poetic e departe de rigiditatea
portativelor notelor din partiturile muzicale.
Spre exemplu, transraţionalistul Aleksei Krucionîh a izvo-
dit mai multe cuvinte. În ruseşte, acest proces se numeşte
„slovotvorcestvo”, pentru care eu am propus noţiunea româ-
nească de „verbocreaţie”, chiar îndrăznind să cred că, până la
urmă, ea va fi adoptată şi de DEX. Igor Terentev zice într-un
poem: «Ваше Зиятельство», pentru care am propus „echiva-
lentul” românesc: „Gluminăţia Voastră”. Iar când, peiorativ, iro-
nic (să vezi, până la postmodernism!) zice «Гнига» în loc de...
(sfânta) «Книга», eu m-am gândit că glumeţul român ar putea
spune „Tarte” în loc de „Carte”, ceea ce se înţelege din contex-
tul general al respectivului discurs semantic. Dar, bineînţeles,
uneori recurg şi la parafraze sau explicaţii de subsol, precum,
de pildă, în cazul neologismului verbocreat de Maiakovski
«овазится», pe care, în poemul tradus, îl dau ca „a se învăza”
(Insula arşiţei./ Învăzată cu palmieri.), dar şi cu explicaţia că
autorul a vrut să ne spună că insula aduce a fabuloasă vază cu
palmieri în ea.
Însă la acest capitol se pot scrie tratate întregi, iar eu, în
prefeţe sau postfeţe, i-am dedicat traducerii şi verbocreaţiei, în
special, pasaje ample, subcapitole.

Hristina DOROFTEI
Revista Familia,
nr. 9, 2017

306
 Sub aspect valoric, literatura
presupune înălțimi și orizonturi
mereu deschise

– Domnule Leo Butnaru, sunteţi cunoscut ca un reputat

poet, prozator, eseist, traducător, autor de jurnale şi dialo-
guri. Aţi publicat un mare număr de cărţi. Ele au apărut la
Chişinău, Iaşi, Bucureşti, Alba Iulia, Cluj, Timişoara, Ma-
drid, Moscova, Ruse (Bulgaria), Paris, Niš (Serbia) şi Ka-
zan (Tatarstan). Ce nu aţi reuşit încă să faceţi, ca scriitor?
– Nu am reuşit să fiu mai... tânăr, când a venit democraţia,
libertatea. Aş fi dorit să mai fac vreo facultate-două, ceea ce
în URSS nu se prea admitea. Aş fi vrut să cunosc câteva din ma-
rile universităţi din lume, dar şi celebre biblioteci. Aş fi vrut să
studiez mai temeinic cele câteva limbi pe care le vorbesc şi din
care traduc.
În fine, sper să realizez, totuşi, ceea ce nu am reuşit încă să
fac. Numai că omul râvneşte să facă tot alte şi alte lucruri în
mai deplina facere de sine... Prin urmare, reuşita deplină, mul-
ţumirea de sine ar fi ca şi cum excluse. Pentru că o împlinire
de dorinţe presupune apariţia orizonturilor mişcătoare, în per-
spectivă, ale altor dorinţe, scopuri...
– Aţi fost distins cu mai multe premii. La care dintre ele ţi-
neţi cel mai mult şi care vă reprezintă plenar?
– Cred că, în ce mă priveşte, juriile nu au fost doar gene-
roase, ci şi obiective. Țin la majoritatea distincţiilor care mi
s-au acordat, dar, toate, încadrate între cea din 1992, Premiul
revistei „Luceafărul” din Bucureşti, şi Cununa de Laur de la
307
Tomis în Turnirul Poeţilor Români, 2016. Sigur, aş fi... nerecu-
noscător, dacă nu aş aminti de mai multe premii ale Uniunii
Scriitorilor din România, de Premiul Naţional al Republicii
Moldova, de cel al Ministerului Culturii, de altele. Iar cel mai aş-
teptat premiu ar fi, totuşi, o carte nouă, care să se alinieze celor
mai bune de care am fost în stare. Sau – de ce nu? – să ridice
ştacheta. Pentru că, sub aspect valoric, literatura presupune
înălţimi şi orizonturi mereu deschise.
– Dacă voi parafraza un titlu de carte care v-a apărut
chiar în anul curent, spunând că vă place să fiţi şi călător
în Țara piticilor, ce ne spuneţi despre Leo Butnaru, scriitor
al copiilor şi, în genere, cum apreciaţi actuala literatură
pentru copii?
– Am scris şi cărţi pentru cei mici, pornite ca şi cum din
fascinaţia şi reverberaţiile de ecou, în timp şi în suflet, ale pro-
priei mele copilării, căreia, de altfel, i-am dedicat şi romanul
memorialistic „Copil la ruşi”, care a avut două ediţii la Bucu-
reşti. Iar cea mai recentă înfăţişare a mea în faţa cititorilor-
ascultătorilor preşcolari şi elevi în primele clase e poemul „Că-
lător în Țara Piticilor”, lansat de editura „Junimea” din Iaşi, un-
de, de altfel, sper ca în 2018 să-mi apară un amplu florilegiu de
ghicitori.
Cum apreciez actuala literatură pentru copii? Suntem buni
şi bogaţi, odată ce avem poeţi ca Vasile Romanciuc şi Arcadie
Suceveanu care, sunt sigur, fericesc mii şi mii de copii cu fieca-
re carte nouă pe care o publică.
– Vestitul Fănuş Neagu, în prezentarea cărţii „Gladiatorul
de destine”, pe care aţi semnat-o în 1998, scria: „Leo Butna-
ru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef
la mijloc de rău şi de bine (...) Se vrea gladiator de destine,
dar nu ştie să şi-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că
este un poet adevărat”. Poetul Leo Butnaru nu ştie să-şi pă-
zească destinul?
– Îi mulţumesc destinului că mi-a oferit ocazia să mă aflu
de multe ori în dialog cu fascinantul Fănuş Neagu, care mi-a
308
dăruit prietenia sa. El mi-a adresat o metaforă-portret memo-
rabilă, cum a făcut-o şi cu alţi colegi în cărţile sale cu prieteni.
O metaforă cu subtexte, cu taină, pe care eu nu doresc să încerc
a o diseca, pentru a nu-i spulbera farmecul, poezia sui generis.
Poate că şi graţie chezăşiei lui Fănuş Neagu volumul în cauză
a fost apreciat cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România.
Din alt unghi de apreciere, trebuie spus că, în genere, ar-
tiştii, creatorii de artă nu se prea gândesc să-şi protejeze cum-
va în mod osebit destinul, de regulă ei trăind intens clipa, ziua,
anul, anii. Mulţi din ei, cu o intensitate chiar periculoasă. Dar,
vorba anticilor: arta cere jertfe.
– În 2013, aţi fost ales preşedinte al Filialei Chişinău a Uni-
unii Scriitorilor din România. Cum colaborează această fili-
ală cu comunitatea scriitoricească din dreapta Prutului?
Oare nu e mai bine ca întreaga Uniune a Scriitorilor din
Moldova să fie o filială a Uniunii Scriitorilor din România,
căci ne leagă aceeaşi limbă şi avem aceleaşi scopuri?
– Filiala Chişinău este parte integrantă a USR şi trăieşte cu
întreaga intensitatea a acesteia, inclusiv prin manifestările de
genul Festivalului Bucureşti-Chişinău, ce are genericul „Două
state – o singură literatură”.
Deja mai mulţi scriitori din stânga Prutului sunt receptaţi
ca unii dintre cei mai buni în întreg spaţiul literar românesc, au
fost distinşi cu premii, publică în cele mai prestigioase reviste
din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara etc. În ce priveşte „totalita-
tea”, ea ar fi bună dacă ar oferi, de asemenea integral, calitatea.
Adică, nici chiar toţi scriitorii din România nu fac parte din
USR, comisia de validare a căreia veghează la nivele şi balanţe.
Dar cei mai buni au uşile şi braţele deschise pentru a intra în
această prestigioasă instituţie care este una a unităţii noastre
naţionale.
– Din ce trăiesc azi poeţii şi prozatorii, dacă ei nu primesc
onorariu pentru textele publicate, în plus – plătesc tipogra-
fia la fiecare ediţie, iar cititorii au cam uitat drumul la li-
brărie?

309
 – Să nu se creadă că, în comunism, cei mai mulţi scriitori
trăiau din munca literară. Nici pe departe. Astăzi, eu unul îi ad-
mir pe colegii care îşi pot asigura o existenţă decentă prin acti-
vităţi serioase, fructuoase: profesori universitari, angajaţi
în câmpul culturii, editori, diriguitori de reviste etc. Dar şi tra-
ducători. Adevărat, o parte din reviste nu plătesc onorarii, dar
e bine că, o altă parte, a celor mai bune publicaţii, o fac. În cazul
scriitorilor, autorilor de valoare, de care nu se pot lipsi. Apoi
nu toţi scriitorii îşi publică volumele în regie proprie, adică
şi pe cheltuieli personale. Iarăşi cei mai buni sunt solicitaţi şi
publicaţi de edituri prestigioase. Aceasta însă nu înseamnă că
situaţia ar fi una roz. E şi multă tristeţe, decepţie în domeniu,
să zic aşa. A trăi şi a crea, inclusiv literatură, înseamnă a acu-
mula experienţă. Să sperăm, şi acumularea unui gen de experi-
enţă care ar educa cititorul, l-ar readuce în librării.
– Ce note lua elevul Leo Butnaru?
– Mi s-a întâmplat să învăţ în mai multe şcoli, inclusiv în
Școala nr. 11 din Chişinău „Ion Creangă”. Astfel că, în diferite
clase, în diferite şcoli notele erau oarecum altele. Însă, în final,
am închei şcoala medie cu medalie, întâmplându-se ca, în iunie
1967, chiar în seara-dimineaţa absolvenţilor, să vin la Chişinău,
invitat la o întrunire unională a tinerilor scriitori. Coincidenţă,
ce mai! Încă nu aveam paşaport, astfel că, la hotel (ţin minte, pe
strada Panfilov nr. 8!; primul hotel din viaţa mea, nu?), la re-
cepţie, ca... act de identitate am prezentat atestatul cu înscris
strălucitor (ca pentru eminenţi) şi medalia. Recepţionera m-a
lăudat şi mi-a dat cheia de la cameră. Atunci m-am convins aie-
vea, printr-un exemplu concret, că a învăţa bine înseamnă to-
tuşi ceva!
– Ce pasiuni aveaţi, când eraţi adolescent?
– Depinde la ce perioadă de vârstă fragedă, să zic aşa,
ne referim. Pentru că, să ne amintim, Organizaţia Mondială a
Sănătăţii defineşte adolescenţa ca fiind perioada dintre 10 şi
19 ani, dar în unele ţări occidentale se consideră că adolescen-
ţa începe între 14 şi 18 ani la fete şi 12-14 ani la băieţi,
310
terminându-se în jurul vârstei de 19-21 de ani. Prin urmare,
mă voi referi la perioada de 12-15 ani, jalonarea de 15 fiind cea
la care m-am desprins de pragul casei părinteşti şi am plecat
să-mi urmez studiile în lumea mare. De fapt, cu această vârstă
se încheie şi naraţiunea din cartea mea de memorii din adâncă
juneţe „Copil la ruşi”, care a susţinut două ediţii la Bucureşti. În
ea povestesc amănunţit ce şi cum. Aici, însă, scurtissim, pot
spune că pe atunci pictam, încercam să sculptez, confecţionam
măşti papier mâché, dansam, cântam la un instrument muzical,
jucam teatru (şcolar), eram moderator la concertele elevilor...
Probabil că, dintru început, Cel de Sus mă menise artelor şi, da-
că în apropiere de comuna mea, Negureni, ar fi existat vreo
şcoală de arte plastice sau de muzică, nu se ştie de nu mergeam
pe o altă cale a Muzelor. Și nu este exclus ca, în pictură, sculp-
tură, în muzică să prefer de asemenea modernitatea descinsă
din avangardism, preluând de la acesta tot ce e mai bun, pre-
cum cred că am făcut-o în poezia, în literatura mea.
– Cunoaşteţi debutanţii în literatura din ultimii ani? Consi-
deraţi că literatura română care se scrie la noi e pe o cale
bună?
– Cred că unii dintre debutanţii de la noi sunt printre cei
mai valoroşi viitori scriitori români de pretutindeni. Unii din-
tre ei s-au învrednicit deja de recunoaştere şi apreciere – să zi-
cem, premiul de valoare panromânească „Opera prima”, care
se acordă în spaţiile eminesciene Botoşani-Ipoteşti. Premiile de
debut ale unor edituri, care le scot la lumină primele cărţi. Unii
din ei, imediat trecuţi de pragul debutului, confirmându-şi va-
loare în alte două-trei cărţi publicate, au devenit membri ai
USR. Da, ei sunt pe o cale bună, cred în steaua lor.
– Ce i-aţi putea sfătui pe condeierii-debutaţi de astăzi?
– Pe când eram angajat la ziarul „Tinerimea Moldovei”,
în care, de altfel, debutasem ca poet în mai 1967, am răspuns
la mii şi mii de scrisori ale elevilor, tinerilor din acele vremuri,
care năzuiau să devină scriitori. Unul din sfaturi e... nemuritor,
valabil peste secole: să citească mult, foarte mult literatură
311
bună. Să o citească ca într-o stare de studiu, de a se dumeri şi
a asimila ceea ce ţine de poezie, proză, în mare, ca măiestrie,
stil, ideaţie, metaforă. Să se întrunească în cenacluri şi să-şi
discute reciproc cele scrise. Iar dacă unii dintre cititorii acestui
interviu ar dori să le spun mai multe referitor la, încă, misteri-
oasa profesie de scriitor, ar putea să-mi scrie. Am un blog,
dar şi o pagină de facebook dedicate, în mare, literaturii.
– Sunteţi fiul lui Teodor şi al Anastasiei Butnaru, care v-au
născut la Negureni, Teleneşti. Ce vreţi să le spuneţi atunci
când mergeţi la mormintele lor?
– Recapitulări, recapitulări... De destine, ale părinţilor,
copiilor... Pe cât sunt în stare, le perpetuez memoria şi în scri-
sul meu. Chiar prima carte pe care am publicat-o acum patru-
zeci de ani a fost dedicată memoriei mamei. Tatăl, bunicul,
bunicii se regăsesc în prozele mele sau în poeme, precum cel
intitulat „Hypatia”... Portretele lor reapar mereu, vii, din
amintitul deja roman memorialistic „Copil la ruşi”, înscris şi el
în fapte de infinită recunoştinţă de pare o datorează fiece co-
pil părinţilor săi.

Gheorghe BUDEANU
Revista Noi,
nr. 2, 2018

312
 Maeștri și discipoli

– Se știe – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea

într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenți-
ale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul
Valéry a avut un fel de „șoc existențial”, care avea să-i
schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproa-
pe două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând
la tipar La Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40
de exemplare), devenea el însuși un maestru. Ați trăit
și Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul
Dvs.? Vă rog s-o istorisiți.
– Diferența de vârstă dintre Mallarmé și Valéry era de 30
de ani fără unu. Fac acest calcul, pentru a-mi aminti cine,
la vremea debutului meu (în presă, în mai 1967), la Chișinău,
ar fi putut să-mi devină, eventual, maestru de direcție, să zic
așa. Fie și la distanță, să-mi fie, prin creația sa, exemplu, punct
sau traseu de orientare. Dar nu face să-mi amintesc un astfel de
decalaj de vârstă între colegii mei de debut și posibilii maeștri
ai scrisului moldovenesc-socialist-realist de atunci. Eu unul
nu găseam repere pentru admirație, venerație și jind de a mă
lipi de vreun magistru. Pur și simplu, aceștia nu existau, scrii-
torii aflați cam la cincizeci de ani de existență fiind angajați în
servirea pe cinste (partinică!) a celor ce elaboraseră așa-zisul
cod al constructorului comunismului. Iar decalajul dintre noi,
cei la 17-18 ani, și colegii din generația ’60, unii dintre care fă-
ceau tentative de înnoire a discursului literar dintre Nistru și
Prut, era, în medie, una de cincisprezece ani. Ei bine, acei colegi

313
se aflau încă ei înșiși într-o perioadă de formare și consolidare
de destin literar, abia de-și publicaseră câte 2-3 cărți care, bi-
neînțeles, nu făcuseră găuri în cerul literaturii române. Da, să
o luăm în totalitatea literară panromânească, la vremea debu-
tului nostru deja afirmându-se distinct mai mulți autori, pe ca-
re îi citeam, și cu care „ai noștri” ar fi concurat cu mare dificul-
tate. Știam și admiram cărțile lui Nicolae Labiș, Nichita Stă-
nescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Ștefan Augustin Doinaș,
Geo Dumitrescu, Cezar Baltag, dimpreună cu cele ale marilor
nume afirmate în interbelic – Arghezi, Barbu, Blaga, Bacovia,
Bogza etc., etc. Dintre aceștia, posibil să se fi găsit cineva care,
dacă mi-ar fi fost dat, la capătul unei întâlniri providențiale,
să-mi fi devenit idoli. Însă pe colegii mai în vârstă de la Chiși-
nău doar îi urmăream cât de anevoios se maturizau, având și ei
restricții impuse de cenzură, ideologia bolșevică, resimțind
presiuni partinice, din păcate majoritatea din ei angajându-se
deja cu trup și suflet în serviciul realismului socialist, fideli par-
tidului unic și buldog. Personal, simpatizam formulele ceva mai
moderne ale prozodiei lui Gheorghe Vodă și Ion Vatamanu, pri-
mul dintre ei având a-mi deveni un susținător pe față, ajun-
gând, să zic, filotimul meu. Îi rămân mereu recunoscător.
Din păcate, însă, cu timpul, ambii au cam renunțat la prozodia,
la metafora modernității.
Cred că în formarea, în orientarea mea estetică un rol
de neglijat l-au avut două cărți deosebite în contextul post-
dezghețului hrușciovist: „Oameni, ani, viață” a lui Ilya Ehren-
burg și „Iarba uitării” a lui Valentin Kataev (pe 27 aprilie 1970
notam în Jurnal: „Am început să-l citesc pe Ehrenburg, «Oameni,
ani, viață». Prologul sesiunii de examene e destul de ame-
nințător.”) Întâmplarea făcuse ca, pe când consultam colecția
revistei „Novîi mir” la Biblioteca Republicană pentru o teză de
curs, am dat și de numerele în care fusese publicată respectiva
carte a lui Ehrenburg. Nu știu dacă aș fi citit-o, dacă nu mi-ar fi
atras atenția o notă circumspectă, în care redacția lua distanță
față de teme, idei, nume apărute în virtutea subiectivismului,
dar mai ales a experienței și personalității autorului. Însă
314
pe atunci Ehrenburg era considerat un clasic în viață al litera-
turii sovietice, uns cu toate alifiile aprecierilor oficiale, predat
în școală etc., și nu putea fi stopat chiar la fiece semafor al ideo-
logiei pernicioase.
De ce o fi fost oare circumspect până și redactorul-șef
de la „Novîi mir” Aleksandr Tvardovski, care ceva mai târziu
avea să-l publice pe însuși Aleksandr Soljenițîn? Curiozitatea
m-a pus pe lectură atentă a acestei opere a lui Ehrenburg,
în care mă captivau cu adevărat memoriile sale pariziene, vi-
ziunea sa destul de neortodoxă asupra artei occidentale, în ca-
re protagoniști apăreau Picasso, Renoir, Cézanne, Mane etc.,
scriitori francezi, actori. Ehrenburg invoca și numele unor scri-
itori ruși/ „sovietici” despre care nu se prea știa – Mandelștam,
Țvetaeva, Babel... Plus că, în întregul ei, ca stil, atmosferă, sub-
stanță memorialistică, dar și poetică, narațiunea emana un es-
tetism aparte, o pledoarie pentru altfel de artă/ literatură
decât cea a realismului socialist.
Era manifestată prudență și față de „Iarba uitării” a lui
Kataev, și acesta un stâlp de nădejde al regimului, se părea,
dar care, iată, punea probleme (se subînțelegea din nota redac-
ției „Novîi mir”) ideologiei, realismului socialist. Narațiunea lui
Kataev avea fler, antren, ținea mereu aprinsă curiozitatea, îi so-
licita cititorului chiar abilitatea de a descifra unele momente,
detalii, de a ghici cine ar fi cutare personaj (Komandorul, Prin-
țișorul, Ochi albaștri, eteronime sub care un cititor cât de cât
avizat îi „depista”, respectiv, pe Maiakovski, Hlebnikov, Bur-
liuk, Mandelștam, Esenin, Bulgakov, Bagrițki...).
Din aceste cărți ale lui Ehrenburg și Kataev un student,
precum mă aflam, descoperea o lume a literaturii și scriitorilor
necunoscută până la acea lectură ce părea realizarea unei șan-
se cu adevărat norocoase, ce-l făcea să înțeleagă că, de fapt,
nu este chiar totul cum se spune în manualele de istorie sau
în istoria literară din prima jumătate a secolului XX bolșevic.
Era o lectură care te făcea să înregistrezi anumite disonanțe...
instructive, fără de care destinul, la cei 18-19 ani ai tăi, ar fi pu-
tut s-o ia în cu totul altă parte. Din acele cărți pricepeai că există
315
și altceva, totuși, în raport cu cursul ideologic și cu dezghețul
hrușciovist care, din păcate, deja era stopat. (De altfel, terme-
nul dezgheț/ оттепель îi aparținuse de asemenea lui Ehren-
burg și tot în revista „Novîi mir” fusese lansat, în 1956.)
Prin urmare, la nivelul de instruire și inițiere a unui debu-
tant de la Chișinău, pentru mine un rol de neglijat l-a avut și
„Iarba uitării” a lui Valentin Kataev, pe care, de la un moment
dat, o conștientizam și o „asimilam”, în anumite pasaje cu tentă
teoretică chiar o studiam, ca pe o irepetabilă prelegere capti-
vantă, instructivă. Mai bine zis, lecțiile despre literatură pe care
i le dădea Ivan Bunin, academician la 42 de ani (în Odessa alb-
gardistă), tânărului Valentin Kataev încercam să le însușesc
și eu. Printre altele, Bunin îi spunea ucenicului său ascultător:
„Să scrii zi de zi, ca și cum te-ai afla la muncă, la serviciu.”
Altfel spus, dar în același sens, maeștrii, profesorii întru
ale literaturii i-am aflat altundeva decât printre membrii Uniu-
nii Scriitorilor din Moldova – în bibliotecă, unul din ei fiind un
profesor... colectiv, celebra revistă „Secolul 20”. Poate de pe
acolo și orientarea mea oarecum „deviată” față de cursul gene-
ral al debuturilor de pe atunci, prima mea carte fiind ușor
„mustrată” că în ea nu se regăsea... nicio pereche de rime.
E drept, în a doua carte aveam să includ și vreo 15 sonete,
ca dovadă că, în ce privește stăpânirea formelor prozodice cla-
sice, nu aveam probleme. Însă imboldul formativ al devenirii
mele sigur că a fost și a rămas în volumul de debut.
La Chișinău, chiar dacă nu găseam pe cineva care aș fi do-
rit să-mi fie maestru, îndrumător, în sinea mea, în felul meu de
a mă edifica țineam să mă asemăn (... imaginar...) cu virtualii
mei colegi de studenție, de debut, de generație literară din Bu-
curești, Iași, Cluj. Îmi dădeam seama că am avea și unele puncte
de contact în ce privește citirea cărților și publicațiilor româ-
nești, însă erau inevitabile și deosebirile care ne-ar fi marcat
orientarea artistică, în general, formarea, preferințele, nuanțele
canonice, de stil. Eram sigur că ședințele de la „Cenaclul de
luni” al lui Nicolae Manolescu sau cele vârfuite de profesorii
Ovid S. Crohmălniceanu sau Mircea Martin erau de un cu totul
316
alt nivel, temperament, registru tematic abordat, în discuții sau
recitaluri, decât cenaclurile noastre chișinăuiene. Acolo, la ei/
la ai mei din dreapta Prutului, era totuși mai multă libertate,
dexteritate în plăsmuirea de sine a unui june poet sau prozator,
decât le aveam eu într-un regim imperial-bolșevic, opresiv,
deznaționalizator. Adică, trebuia să mă edific într-un mediu
mai complex, mai dur până la ostilitate în comparație cu me-
diul cultural-artistic (bineînțeles, nici el ideal!) în care avansau
în destin artistic colegii mei bucureșteni, ieșeni, băcăuani, cra-
ioveni, clujeni, timișoreni... Citeam, scriam, studiam într-un fel
de cvasiilegalitate pe care mi-o impunea acea lume a răului
socio-politic, rău imperialist, antiromânesc chiar. Și din acea
constrângere, limitare în acțiuni îmi ziceam că trebuie să pro-
fit, implicit, de unele avantaje culturologice și literare de care
nu mă putea priva, totuși, malefica putere sovietică. Râvneam,
căutam aceste oportunități ne-dragi ideologiei oficiale, încer-
când să le convertesc esențele în spiritul meu, în creația,
în existența mea.
De fapt, mai pricepeam că trebuie să-mi creez eu însumi
acele prerogative într-o societate atât de dezavantajoasă pen-
tru buna condiție umană a unui reprezentant al ei, dar care nu
făcea parte din națiunea sus-pusă (rusă), imperialist-bolșevică.
Trebuia să profit, întâi de toate, de cunoașterea unei limbi
de largă circulație, de legătură între alte limbi, alte literaturi, al-
te culturi. Să „rătăcesc” extra-ideologic, extra-realism socia-
lism, extra Brejnev și KGB, – în marea literatură a lui Tolstoi și
Dostoievski, Goncearov și Bunin, Turgheniev și Saltîkov-
Șcedrin, Cehov și Gogol. Să beneficiez de faptul că un Valentin
Kataev sau Ilya Ehrenburg îmi deschid ochii minții asupra lite-
raturii avangardei ruse, cu Hlebnikov și Maiakovski, Burliuk și
Krucionîh, Mandelștam și Țvetaeva, Pasternak și Ahmatova
etc., etc., unii dint-aceștia, ca și predecesorii lor, de-a dreptul
geniali sau atinși de geniu. Apoi Nabokov, Platonov… Mai târ-
ziu, Erofeev (Veniamin), Șukșin… Atmosfera, entropia, să zic
așa, o diversifica mult și samizdat-ul ca vârf de lance al intelec-
tualității sovietice în lupta cu bolșevismul. Exemplele marilor
317
disidenți de la Moscova sau Leningrad. În pofida constrângeri-
lor, opresiunilor –, pulsațiile unei mari literaturi (Voznesenski,
Voinovici, Aitmatov, chiar Druță, la începuturile sale și spre
maturizare).
Pe scurt, fără să-mi fac idoli, cred că am avut un maestru...
colectiv, un destin exemplar și demn de urmărit și de urmat în-
tru proprie edificare de sine, discipolul. (Că, oricât de orgolioși
am fi, nu am putea spune că am fost propriii noștri... discipoli...)
– Acum, că sunteți unul dintre cei mai apreciați scriitori
români contemporani, rogu-Vă să-mi spuneți dacă ați avut
șansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie”
la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine din-
tre autori ați fi vrut să-l vedeți pe post de „tânărul Paul
Valéry”?
– S-a întâmplat că, pe la anul 3 universitar, am fost invitat
de redactorul-șef al ziarului „Tinerimea Moldovei” pentru dis-
cuție, care avea să se încheie cu o angajare pe jumătate de sala-
riu, ceea ce, pentru un student, nu era rău deloc. Presupuneam
că mă recomandase cineva ca potențială persoană, care ar pu-
tea face față sutelor de scrisori trimise redacției de cei care ti-
cluiau în special versuri – erau mulți, noian! Pe atunci, cei de
sus o țineau morțiș ca redacțiile să le răspundă tuturor „cores-
pondenților voluntari”, printre care erau, bineînțeles, și o mul-
țime de grafomani, agramați etc. De acolo, apoi de la cenaclul
„Luceafărul” de la „Tinerimea...”, am intrat în legătură cu mulți
autori care îi cereau redacției păreri, sfaturi. Iar redacția
eram... eu! Cum eram văzut de ei?... Am la îndemână un extras
din dialogul dintre doi colegi, Vasile Nedelescu și Nicolae Rusu,
publicat în revista „Orizont” din 1988:
„– Printre altele, la multe din ședințele «Ramurilor» (cena-
clul de cândva de la Politehnică – L.B.) îi aveam oaspeți pe mem-
brii cenaclul «Mihai Eminescu» de la Universitate…
– Eu mi-l amintesc în mod deosebit pe foarte tânărul pe
atunci poet Leo Butnaru, discursurile căruia erau lungi și spec-
taculos de savante. Iar eu mă străduiam să-i înțeleg spusele

318
și mă gândeam: «Strașnic deștept băiatul ista! Se vede că așa
trebuie să fie un poet adevărat…»” (zice Rusu).
Nu știu dacă cineva mă consideră un maestru de la care
a avut de învățat lucruri esențiale în devenirea sa de scriitor,
însă deloc puțini tineri mi s-au adresat pentru a-i susține, a le
prezenta grupaje de poeme în reviste sau a le prefața cărțile.
În unele cazuri, chiar am făcut-o.
Apoi, cu modestia de rigoare, presupun că i-am ajutat pe
unii tineri scriitori în oarecare modelare, nuanțare de destin
prin traducerile din literatura universală, în special prin cele
din avangarda rusă, pe care le-am editat. Cu aceeași modestie,
îmi permit să-mi amintesc că, mai mulți ani, am coordonat ce-
naclurile literare „Luceafărul” de la „Tinerimea Moldovei”
și „Perpetuum” de la Biblioteca „Transilvania” din Chișinău,
frecventate de mulți tineri, unii dintre care au ajuns să-și pu-
blice cărțile.
Mi s-a întâmplat ca, uneori, alți tineri să-mi semnaleze că
un X sau un Y mi-au „furat” texte, republicându-le sub numele
lor. Numai că plagiatorii nu pot ajunge... discipoli! Discipolul
presupune... disciplină și corectitudine, nu?
În continuare, sunt solicitat să citesc computerograme/
manuscrise de posibile cărți și să opinez sau chiar să le scriu
un cuvânt însoțitor. Însă în aceste cazuri ar fi mai curând vorba
de relațiile dintre un scriitor ceva mai experimentat cu mai ti-
neri colegi. Doar atât.

Emilian GALAICU-PĂUN
Radio Europa Liberă,
5 ianuarie 2018

319
 Literatura română dintre
Prut și Nistru, la un secol de la Unirea
din martie 1918

Din 27 martie 1918, când semnalul Marii Uniri s-a dat

dincolo de Prut, când Sfatul Țării a decis că românii trebuie
să stea într-o singură graniță – și Punctum! –, scriitorii basa-
rabeni, care au trecut de mai multe ori prin modalități de
grafie, și-au scris cărțile cu pasiunea, talentul și misiunea
grea de a păstra vie și curată limba română, la fel cum au fă-
cut cei din imperiul de peste Carpați, dar și cei din regat.
În acest scop, de a afla cum și-au păstrat scriitorii ba-
sarabeni limba curată și vie literatura între atâtea vicisitu-
dini impuse de bolșevismul recent instalat, cu toate formele
lui de agresivitate, cu ieșiri din granițele patriei și reveniri
temporare la matcă, cu rănile adânci ale războiului, dar și
cu „fericirile” oferite de Marea Patrie Natală, cum era numi-
tă U.R.S.S., cu inima la Kremlin, încercăm, prin câteva între-
bări să creionăm profilul unei istorii separate a literaturii
române vii, cea dintre Prut și Nistru, care, azi, se simte din ce
în ce mai integrată în spațiul larg al literaturii române din-
totdeauna. Iată-le:

– Cum priviți, voi cei ce ați trăit-o zi de zi, prin ochiul istoriei
de un deceniu, literatura scrisă între Prut și Nistru, din 1918
încoace?
– Literatura contemporană dintre Prut și Nistru e una din-
tre cele mai interesante și valoroase care se scriu în provincii-
le-centre culturale din întreaga geografie și istorie românească.

320
Să ne amintim că poeții de la Chișinău au câștigat Turniruri
de Poezie organizate de USR. În traducere, cărțile lor au apă-
rut în mai multe țări. Unii dintre ei sunt deținători ai Premiilor
USR. Chiar și la concursurile organizate de Fundația Hyperion,
inclusiv la „Opera prima”, unii din tinerii noștri colegi au ieșit
în prim-plan. Altceva e că, totuși, de mai mulți neștiutori sau
chiar rău intenționați literatura română scrisă în Interrivera-
nia pruto-nistreană este apreciată prin lentilele deformatoare
ale prejudecăților, orgoliilor localiste sau de gașcă. M-am refe-
rit la astfel de apucături chiar și într-un dialog publicat de
„Hyperion”...
– Ce scriitor clasic de acolo a ținut stindardul alături de ma-
rii clasici ai literaturii române de dincoace de Prut?
– Nu știu dacă putem vorbi de clasici, dar de Bogdan Petri-
ceicu Hasdeu (mai înainte), Constantin Stere, Alexe Mateevici,
Pan Halipa, Ion Buzdugan etc. putem aminti cu toată recunoș-
tința și venerația.
– Cum a evoluat la început literatura basarabeană, sub in-
fluențele proletcultiste impuse de vioii scriitori sovietici, prin
care ideologia bolșevică s-a impus cu rafturi întregi de cărți
care acum nici măcar istorie nu mai sunt?
– Păi, din păcate, nu a evoluat, ci a involuat. Scriitori demni
de tot respectul până la 1940, cum ar fi fost Liviu Deleanu, Ale-
xandru Robot, Bogdan Istru ș.a., odată cu instaurarea comu-
nismului au deviat de la canonul european-românesc al litera-
turii, ticluind și texte oribile ca (dez)orientare ideologică. Obe-
dienți, înfricoșați, unii chiar trimiși în Gulag (Nicolai Costenco,
Nicolae Țurcanu, Mihail Curecheru, mort în detenție...). Unele
similitudini pot fi găsite și în involuția literaturii române
în dreapta Prutului. Iar în anii 60 au prins să apară primele
semne de reabilitare a esteticului, a literaturii în general.
– Ce s-a făcut din punct de vedere literar în perioada de re-
venire între granițele României Mari, nu pentru mult timp,
ce-i drept?

321
 – Pur și simplu s-a scris literatură (poezie, proză, critică li-
terară, la revista „Viața Basarabiei”) de o bună condiție esteti-
că, axiologică, unele momente fiind remarcate de însuși George
Călinescu.
– Cum s-a simțit influența literaturii române în rândul ace-
lor scriitori care nu se puteau decide încotro să o ia, spre so-
viete sau spre literatura consacrată și renăscută a României,
după dezghețul din anii șaptezeci?
– Voi da seamă doar în ce mă privește, iar unele din cele pe
care le voi invoca aici sigur că au fost comune mai multor colegi
de-ai mei de la Chișinău.
Așadar, eu unul mă gândesc cu recunoștință la norocul ca-
re, prin 1967, m-a dus la Biblioteca Națională din Chișinău, spre
fișierul cu numele revistei „Secolul 20”, care era abonată curent
de această instituție, ca și alte publicații prestigioase – „Româ-
nia literară”, „Contemporanul”, „Luceafărul”, „Viața româneas-
că”, „Magazin istoric”... „Secolul 20” mi-a devenit un adevărat și
generos profesor de inițiere în literatura lumii, îndrumând ado-
lescentul ce eram să afle ce a fost și ce este avangarda, cum au
apărut și au evoluat importantele mișcări poetice moderne în
Italia, Franța, Spania, Anglia, America Latină etc. Apoi fascinan-
tele colecții ale editurilor din Țară – „Poesis”, „Orfeu”, „Cele mai
frumoase poezii”, „Romanul secolului XX”. Sclipitoarele răsări-
turi și ascensiuni de destine poetice care au fost cele ale lui Ni-
chita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru (cel din „Infernul
discutabil”), Mihai Ursachi, Fănuș Neagu (și pe el îl consider un
mare poet), Ion Gheorghe etc., etc. Și, bineînțeles, descoperirea
creației iluștrilor noștri poeți interbelici – Barbu, Arghezi, Ba-
covia, Blaga, Minulescu, Fundoianu, Voronca…
Plus că, în URSS, se traducea foarte mult din poezia mo-
dernă a lumii, inclusiv din poezia nouă românească, lucru ce ar
putea să pară straniu pentru „bastionul realismului socialist”.
Apăreau, în rusește, colecții superbe – „Maeștri ai traducerii po-
etice”, „Clasicii și contemporanii”, „Poezia țărilor lumii”, „Poezia

322
Americii Latine”, „Poezia Oceaniei”, volume de haiku și tanka
japoneze etc.
– A schimbat grafia latină și fondul literaturii scrise în
R. Moldova după 1990?
– Sigur că alfabetul „se insinuează” neuronic, psihologic în
munca scrisului, a creației literare; în destinul scriitorului.
Schimbarea poate fi caracterizată astfel: faptul că mulți scriitori
români din stânga Prutului sunt cunoscuți și apreciați în spațiile
spirituale panromânești într-o bună parte e datorată revenirii
la, cum spunea regretatul Valentin Mândâcanu, veșmântul fiin-
țării noastre – alfabetul latin.
– Ce nemulțumiri aveți față de receptarea scriitorilor basa-
rabeni în spațiul actual al istoriei literare scrise la noi?
– Eu unul nu am nemulțumiri, ci doar nedumeriri, când îmi
dau seama că, nu o singură dată, colegii mei valoroși de la Chi-
șinău nu sunt observați ca demni de a intra la nominalizările
pentru premiile naționale de orice gen, proză, poezie, exegetică
literară etc. Apoi există și o mutualitate amical-nocivă între di-
rectorii, redactorii șefi de revistă: eu te gratulezi pe tine, tu pe
mine, rețea din care, de regulă, chișinăuienii sunt excluși...
– Ați putea face un clasament sau măcar o enumerare a ce-
lor mai buni scriitori basarabeni de azi?
– Nu e cazul ca, atunci când vorbim despre Unire, să pro-
cedăm nediplomatic și să ajungem la hora... dezunirii. Pe calea...
clasamentelor. Mulți colegi valoroși de la noi sunt deja cunos-
cuți și apreciați, uneori aproape obiectiv, la Iași, București, Cluj,
Botoșani, Craiova, Timișoara, Bacău, Brașov, Pitești, Galați etc.,
etc. Numai că, din păcate, există și egoismul... confratern față de
pruto-nistreni al unor bucureșteni, clujeni, timișoreni.
Situația îmi amintește de un poem al lui Andrei Vozne-
senski în traducerea lui Mihail Ion Ciubotaru, „Furnicul”, alego-
ria căruia mi se pare atât de... românească, în cazul cu unirea
sau nu prea a scriitorilor:

323
 El m-a-nsoțit de pe celălalt mal, prin vâltoare,
rătăcindu-mi-se-n barca jucată pe val.
Furnicile nu l-au primit în fraternele furnicare.
El e-un furnic de pe celălalt mal.
Negru e, iar saci poartă albi, albi foarte,
poate mai albi chiar, albi total.
Atât doar că el e un furnic din cealaltă parte,
furnic de pe celălalt mal (...)
Mi te-aș duce eu, tartor fugar, necruțându-mi puterile,
însă în forfotă greu distingi inamic de amic.
Însumi eu nu mai știu de reperele
malului celălalt, frate furnic (...)

– Ce ar trebui să se facă în privința integrării complete

a scriitorilor basarabeni în spațiul curent al literaturii ro-
mâne?
– Să scriem bine. Eu unul cred că deja mulți scriitori dintre
Prut și Nistru par a fi mai mult dintre Prut și Dunăre. Se simt în-
tre și în apele lor. Chiar dacă anumite reviste, care obișnuiesc să
dea pe coperta lor, pe pagina de deschidere portretul vreunui
scriitor român contemporan, un cuvânt despre el, cred că scrii-
torii de la Chișinău nu sunt... fotogenici. Chiar dacă unii dintre ei
sunt deținătorii Cununii de Laur de la Turnirul de Poezie sau ai
Premiilor USR, ei rămân pe dinafară, prim-planul mediatic fiind
oferit unor colegi din București, Cluj, Timișoara etc. care,
la drept vorbind, nu rup stele de pe cer. O constată unul ca mine
care, nemodest vorbind, a tradus și editat antologii consistente,
însoțite de sudurii exegetice, ale lui Hlebnikov, Char, Mandel-
ștam, Lorca, Maiakovski, Țvetaeva, Pasternak, Ahmatova,
Harms, Mariengof etc.; panorame ale poeziei avangardei rusești
și celei ucrainene. Cam pricep eu care ar fi valoarea unor poeți
români dați mari, când, de fapt, ei nu trag nici barem la impor-
tanți.

324
 – În ce relație sunt revistele literare din R. Moldova cu cele
din România? Dar scriitorii din cele două țări care vorbesc
și scriu în limba română?
– Bune. Dar mai e până la: foarte bune. Ca să nu vorbim de
– excelente, minunate. Eu unul mă simt acasă pe ambele aripi
revuistice, să zic așa, panromânești și, în măsura în care reu-
șesc, îi încurajez, îi ajut și pe alții să se simtă la fel.

Revista Hyperion
nr. 1-3, 2018

325
CHESTIONARE
 În ordinea priorităților

– Cum aţi vedea, în ordinea priorităţilor, mişcarea noastră de

revenire la o normalitate culturală, socială, etnică?
– Fără a intra în toate detaliile şi implicaţiile temei aborda-
te, găsesc prioritară munca, munca în comun în câmpul vieţii
publice a neamului, dar, simultan, şi înlăuntrul tău, pentru a ob-
ţine dreptul de a interesa lumea cu plinătatea faptei spiritului de
care suntem capabili. Atât neamul, cât şi majoritatea reprezen-
tanţilor săi, fiecare în parte, să-şi asume nu oricare angajamente,
ci angajamentele esenţiale. E foarte important să înţelegem
aceste lucruri anume astăzi, când ne aflăm la decisivele răspântii
ale destinului nostru etnic, însă când, cu părere de rău, procen-
tul de fapte şi acţiune, în raport cu impresionantele roiuri de cu-
vinte, este minim, când densitatea de reprezentare a noastră
în civilizaţia modernă a lumii e încă estompată. Nu care cumva
să rămânem doar nişte inşi sau câteva milioane de inşi care
la ceasuri mari fac lucruri mărunte, trăind doar o democraţie şi
o filozofie civilă iluzorii, ale cuvintelor, nu ale faptelor. Însă mă
tem că anume atare pericol ne pândeşte, dacă mai fiecare dintre
noi şi cu toţii la hurtă vom discuta la nesfârşit politică împieliţa-
tă, nefăcând de fapt altceva decât să scoată aburi pe gură. Pretu-
tindeni întâlneşti o risipă de zel demn de cauze şi scopuri mai
folositoare sufletelor de oameni obosiţi, care suntem.
Apoi, continuăm a fi, orbeşte, creduli, şi din acest motiv nu
ne prea dumerim că, uneori, leacul ce ni se propune e mai rău
decât boala. Vreţi să mă întrebaţi pe cine îi am în vedere că ne-ar
propune un „leac” nociv? Vă spun. Mă refer cam la... aceiaşi. Da,
la aceiaşi care ieri-alaltăieri, ajunşi sus prin privilegii de anchetă
329
şi psihologie corporativă de clan, acolo au şi rămas, sus, reorga-
nizându-se într-o neo-nomenclatură criptocomunistă hrăpărea-
ţă, foarte materialistă (case, vile, maşini, depozite, uşi pretutin-
deni deschise etc.)şi deloc idealişti fiind (întru ideal de neam şi
de ţară), precum se jurau că vor fi, atunci şi acolo, în marile pieţe
ale adunărilor de tot soiul, la tribune de diferite înălţimi, în ca-
drul campaniilor electorale în care am investit atâtea şi atâtea
speranţe zadarnice. Anume neo-cripticii re-înalţă abitir barica-
dele birocraţiei eşalonate: cade o baricadă, însă altele nouă se
menţin, pe când în spatele lor se înjgheabă în grabă o a zecea, în
locul celei doborâte. Când forfotesc pe sus atâţia materialişti
karlmarxişti, de unde n-ar apărea actuala hibridizare a ideilor de
direcţii (disensiuni) diferite? Din capul locului, este dezaxat po-
sibilul consens. Credeţi că eminenţele (demenţele) cenuşii ale
ierarhiei de odinioară, menţinute astăzi, ar putea ajunge la con-
ştiinţă în stare să înregistreze cu simpatie schimbarea de vre-
muri? Ca să nu mai vorbim de angajarea lor în această schimba-
re... Hai s-o spun mai pe faţă: nu, nu sunt ei cei chemaţi, nici
în stare să analizeze fenomenul istoric actual în dreapta lui înfă-
ţişare. Nu, nu sunt ei pentru activismul solidarităţii şi comuniu-
nii (unirii) de acţiuni întru reaşezarea lucrurilor sub adevărata
lor zodie: cea a dragostei de neam (întregit)şi libertate de ţară.
În orice caz, aşa cred eu, şi nu le cred lor, „emanaţilor” şi „menţi-
nuţilor”.
Însă asta nu înseamnă că sunt un pesimist incurabil. Chiar
de va fi oarecum întârziată, mişcarea de revenire la o normalita-
te socială, culturală şi, în general, etnică se va realiza. Fiindcă,
din fericire, neamul românesc are destui fii pentru care patrio-
tismul echivalează cu patrio-teismul, cu îndumnezeirea dragos-
tei de ţară. Numaidecât vor apărea destule minţi lucide care le
vor forma celor mulţi o concepţie clară asupra rosturilor vremii
noastre. Vor apărea adevăraţi corifei ai democraţiei (nu alde cei
de operetă) de la care oamenii de rând vor învăţa că numai prin
concesii reciproce, din aproape în aproape, avem să ajungem
la sublima poziţie comună care înseamnă: unitatea neamului
românesc. Ca forţă motrice a vieţii noastre sociale, va apărea
330
o opoziţie care nu va avea doar forţă, în general, ci forţă de con-
vingere va avea, ceea ce e cu totul altceva decât presiunea haoti-
că, ţipătoare până la ridicol. O atare opoziţie va poseda o înaltă
diplomaţie. Și talent, dacă vreţi. Talent pentru a înţelege şi a apli-
ca istoria drept omniprezentă energie animatoare a înaltelor
funcţii spirituale ale firii popoarelor.
Și un moment exclusiv despre revenirea noastră (a basara-
benilor am înţeles, nu?) la o normalitate culturală. De fapt,
nu trăim noi chiar într-o „anormalitate” atât de provincială, pre-
cum li se pare unora, în special – autorilor de texte bosumflate în
care nu se întrevede nobilul sentiment şi predispunerea de a ne
înţelege pe noi, interriveranii. Evident, în culturalizarea români-
lor este destul (foarte destul!) loc pentru mai bine. Și noi, dim-
preună cu toate părţile care alcătuiesc neamul românesc, vom
progresa. Iar fiecare, în parte – dintre oamenii de artă – are a în-
ţelege sau deja aşi înţeles că numai cu ajutorul unei serioase cul-
turi asimilate se realizează deşteptarea şi orientarea instinctului
spre menirea şi împlinirea esenţială a destinului său ce poate
ajunge să stea nestingherit, îndreptăţit adică, alături de destinele
creatorilor ne-provinciali de pretutindeni. Cu titlu de comenta-
riu parabolic, găsesc potrivit să reproduc aici două sintagme
de-ale lui Emil Cioran, una dintre care trebuie să ne pună pe
gânduri, iar cealaltă să ne îndemne la acţiuni cutezătoare. Prima
se referă la starea „când trăieşti în interiorul şi la marginea fiin-
ţei tale”, iar a doua zice memorabil despre momentul în care
„am făcut o săritură în afara soartei mele”. Aşa ar fi şi cu moldo-
veanul pruto-nistrean: parcă ar vieţui în interiorul neamului său
şi totuşi se simte la marginea fiinţei sale etnice. Iar acel salt în
afara destinului său al înţeleg ca pe o rupere de fatalitatea mar-
ginalizării şi reîntoarcerea în mijlocul românismului autentic,
pentru a-şi demonstra ceea ce nemţii numesc „Istigkeit” – esenţa
existenţială. Și, numaidecât, zbuciumata strădanie de a ne lămuri
nouă înşine sensul spiritualităţii noastre şi încercarea de a-i
prevedea evoluţia se va solda anume cu normalitatea de care în-
trebaţi, pe care eu o văd sinonimă esenţei existenţiale în tripla ei
ramificaţie: etnică, socială şi culturală (spirituală).
331
 – Va suporta modificări de fond poziţia – şi condiţia – omului
de cultură în noul context de relaţii sociale?
– Deja au fost înregistrate nu că modificări (blânde sau nu
prea), ci de-a dreptul răsturnări de poziţie şi de condiţie. Ba
chiar lucrurile au ajuns la o evidenţă suprapusă, aproape, banali-
tăţii. Să zicem, unii din cei decretaţi cândva clasici ai scrisului
moldovenesc contemporan (aveau o poziţie, nu?) au ajuns, astăzi,
figuri jalnice în marginile culturii, „longevitatea” istorică a aşa-
ziselor lor opere (alese, complete) curmându-se brusc, ca după
un necruţător atac de cord al tuturor „eu”-rilor şi personajelor
false pe care le plăsmuiseră. Autori care, când unul, când altul,
când celălalt, când patru-cinci împreună, s-au bucurat de prio-
ritate în aprecierea publică (ideologizată, organizată şi impusă
de se ştie cine), socotindu-se plăcut sortiţi de a sugera monu-
mente şi monumentalitate, cam în aceeaşi ordine au prins să
ajungă personaje „literar-culturale” obişnuite. Adică, au fost în-
cetate – şi pe drept – lucrările la edificarea soclurilor artistice
proiectate conjuncturist, în pripăşi pipernicit. Oare nu e o crun-
tă, dar justă, ne-situaţie şi ne-poziţie ce ar veni sub definiţia a
ceea ce americanii numesc „identity crisis” – criză de identitate?
Cu toate că în estetică bântuie o conştiinţă difuză, cu toate
că „gingaşa” noastră critică literară s-a retras în peşterile
embrionismului ei neajutorat, astăzi este iminentă o reaşezare
valorică a ideilor şi principiile culturale şi artistice ca o respin-
gere a prescripţiilor îngheţate prin false tradiţii şi canoane. Din
vreme în vreme se mai dă câte o... admirabilă replică admiraţiei
nefireşti simulate, care vrea să umfle autorităţi iluzorii, cărora
felul de a fi al artei contemporane le contrazice flagrant sistemul
gândirii şi sensibilităţii rigide, bazat pe concepte învechite, dete-
riorate în şcoală, în piaţă, pe scenă sau mai ştiu eu unde. Nu e
vorba că li s-a dat replici tăioase poeziei sau dramaturgiei cele-
brării energiilor vitale şi optimismului necondiţionat, că „i s-a
închis robinetul” publicitar prozei ce ţinea cu tot dinadinsul să
ne înfăţişeze doar contemporani de paradă sau falşi eroi pe cai
albi, copleşiţi de sentimente festivist-patriotarde fără capăt. Im-
portant mi se pare ca astăzi, în evaluarea artei sau pretinsei arte,
332
am încetat de a ne folosi de aprecieri ce puteau fi trasate doar
prin fineţe diplomatică şi exces de precauţie. Au apărut persoa-
ne curajoase care, când e cazul, o spun pe şleau: „Dom’le, ceea ce
dai dumneata drept dramaturgie (poezie, proză, simfonie, can-
tată, imn...) nu merită acest calificativ, deoarece ea (ele) repre-
zintă o bicisnică reducere la mijloacele vulgare de propagandă
ad-hoc, în funcţie de ideile care animă, la zi, strada sau parla-
mentul palavragiu”. La urma urmei, chiar dacă nu e nimeni în
stare să stăvilească efuziunile pseudoartistice generate de re-
vărsările tulburi ale politicului nenorocitor de suflete şi conştiin-
ţe, barem să se poată declara deschis şi cu certitudine că ceea ce
ni se prezintă, uneori, drept artă bună pentru Panteon, este de
fapt supusă necondiţionat inflaţiei imediatului pe care îl conţine,
ca un fel de jurnalism ceva mai elevat. Adică, dom’le, fă ce socoţi
şi ce poţi să faci pentru moment, însă nu pretinde, obraznic, bi-
necuvântări pentru eternitate.
Apoi adevărul i se spune şi autorului care, fiind necondiţio-
nat „consacrat”, în ceea ce ne propune n-ai putea zice că nu e ce-
va artă, însă ea, această „ceva artă”, nu satisface mulţumitor inte-
ligenţa şi sensibilitatea, altfel zis – exigenţele de calitate ale omu-
lui avizat care aşteaptă efecte estetice valoroase, nu intenţii
amatoriste, fie profesioniste, însă neduse până la capăt. (Dar se
ştie că la noi se suferă încă mult de plaga amatorismului încrân-
cenat sau a semi-profesionalismului. Din această cauză – nu e
mare taină – nu numai unor (multor) cititori (consumatori de
artă, în general), ci şi unor artişti inteligenţa şi rafinamentul le
trezesc suspiciuni, ba chiar revoltă).
Este firesc ca inevitabilele modificări de poziţie şi de situa-
ţie să depindă de dificultăţile de re-adaptare ale omului de cul-
tură. Cine ar putea contesta că arta, cultura oferă sugestii dife-
rite în funcţie de schimbarea contextului istoric, dar şi în
funcţie de sistemul social? În Estul totalitar şi în Occidentul li-
beral s-a înţeles diferit simbolul statuii lui Laocoon, cel învăl-
măşit, dimpreună cu fiii săi, de sugrumătorii şerpi. Deci, noi ne
re-adaptăm percepţia istorică, socială, dar şi pe cea artistică.
S-a zis cu traiul unora într-o continuă şi mieroasă liniştire de
333
sine. S-a zis cu auto-complezenţa nesăţioasă. S-a zis cu „lipsa de
griji în plus” a talentelor native, dar limitate în achiziţii inteligen-
te care, precum se ştie, se obţin prin muncă şi perseverenţă.
Da, în aprecierea noilor condiţii şi poziţii a apărut deja şi o
terminologie nouă, uzuală, ce a reuşit deja să se banalizeze în
urma frecventei ei abordări. Se vorbeşte, se vorbeşte, se vorbeş-
te despre cenzura economică ce nu e cu nimic mai puţin acerbă
decât cenzura ideologică de ieri-alaltăieri; despre cărţile şi spec-
tacolele perdante (care nu aduc beneficiu); despre dispariţia co-
lectivelor artistice; despre diversiunile afaceriste cu peliculele
video şi broşurile subculturale; despre energii furate creaţiei (ca
pe timpuri sau şi mai şi) de rutină sau de zbaterea pentru a pla-
sa, a publica, a lansa; despre lipsa de hârtie, lipsa de bani, lipsa
de... de... de... E o situaţie reală, e un adevăr necruţător, însă cine
a spus că libertatea şi democraţia se obţin fără jertfe, fără cău-
tări, fără muncă şi angajare net superioare celor letargice din to-
talitarism? Cine a spus că artistul, omul de cultură trebuie să fie
numaidecât mulţumit, liniştit, optimist? Poate din esenţialul mo-
tiv că artistul nu e atât un om ca unitate socială, cât o fiinţă ca
unitate spirituală, rămâne valabilă pentru vecie, cred, prorocirea
pe care o făcu acum o sută treizeci de ani Alfred de Vigny: „Dacă
ei (scriitorii, artiştii – n.n.) ar fi uniţi, ar deveni stăpânii lumii şi
ai secolului. Dar sunt agăţaţi de putere, ispitiţi, cumpăraţi şi
re-vânduţi (!!). Jumătate din această haită este asmuţită împo-
triva celeilalte jumătăţi. Sunt învrăjbiţi şi apoi conduşi”.
Deci, ce ne rămâne şi nouă de făcut, în condiţiile necesităţii
unei imperioase re-adaptări? Din logica bazată pe evidenţele
trecutului şi prezentului să încercăm a prefigura o logică a pro-
babilului, o logică evoluţie a destinului nostru şi a artei.
Cam astea ar fi fost de răspuns, cu adaosul esenţial că arta/
cultura reprezintă aura supra-biologică a existenţei noastre
omeneşti, rânduită între animalitate şi divinitate. Depinde spre
ce înclinăm mai mult...
Revista Sud-Est,
nr. 2, 1992

334
 D’ale literaturii române
dintre Prut și Nistru

– Ce consideraţi a fi demn de reţinut din literatura română

din Basarabia la sfârşit de secol XX: autori, titluri, concepte
artistice, grupări literare? Ce tip de judecată critică ar fi
mai potrivită în evaluarea acestora? Schiţaţi o ierarhie va-
lorică personală.
– Nu ştiu dacă ar fi cineva în stare să răspundă idealmente
la această întrebare. Însă, până a merge spre esenţe, adică spre
„demnul de reţinut”, m-aş referi la ceea ce priveşte o caracte-
ristică generală a procesului literar curent de la noi, care are
o temperatură existenţială scăzută, dacă nu foarte scăzută.
E greu să recunoaştem acest fapt, dar am minţi dacă am găsi
vreo formulă ocolitoare, pentru a nu spune că în societatea
prutonistreană comunicarea spirituală se reduce tot mai mult,
ajungând la un grad minim. Astăzi, viaţa noastră spirituală,
deci şi cea literară, are puţine zone active, deruta şi apatia fiin-
du-i caracteristicile cel mai uşor de depistat. Apoi, oricât de or-
golioşi şi de trăgători de jar la turta proprie am fi noi, literaţii,
trebuie să recunoaştem că ceea ce scriem sau ceea ce discutăm
nu sunt probleme care ar putea sta în raza de interes a omului
comun. În Moldo-Basarabia nu se poate vorbi, cred, de un de-
mers mai mult sau mai puţin general de înnoire, de împros-
pătare a discursului literar întru sincronizare cu literatura ro-
mână. Despre tentativele singulare de sincronizare – da, se
poate vorbi, deoarece unii dintre noi au evadat încă acum mulţi
ani din prizonieratul pseudocultural sovieto-rusesc, însă alţii

335
„n-au plecat” de acolo nici până astăzi, când URSS nu mai există
şi nu-i mai obligă nimeni să stea obedienţi în prizonierat.
Nu avem motive sigure să credem că deja am depăşit timpurile
împotrivirii, căci, într-un mod sau altul, unii artişti se împotri-
veau ca ieri-alaltăieri comunismului, comuniştilor, astăzi însă
timpul împotrivirii continuă cu datele problemelor sale, una
dintre care ar fi şi fariseica provocare cu limba moldovenească.
Aşadar, şi cu literatura moldovenească, nu? Iar dacă în întreba-
re se vorbeşte despre literatura română din Basarabia... De ce
nu am spera, ba chiar de ce nu am fi siguri că până la urmă ie-
şim noi de sub patronajul nefericit al Sfântului Ioan-fără-de-
Țară?...
„Autori, titluri, concepte artistice, grupări literare...”.
Se ştie că valoarea artei este direct proporţională (chiar dacă
această sintagmă sună oarecum ciudat) cu valoarea... conştiin-
ţei artistice, cu valoarea sau măsura bunului său simţ. Calitatea
artei reflectă calitatea spiritului celui care o creează. Iar noi, în
plin secol XX, am avut destui creatori de verbe încopciate husă-
reşte în regularitatea cadenţelor oratorice sovietofile. Zicân-
du-şi poeţi, sectarii ocultismului partinic dădeau texte demago-
gice de un mesaj scârbavnic de mincinos, pe care, dacă le-am
citi astăzi, cu glas tare, am pricepe că ele nu sunt decât nişte
poluante „pete fonetice”. Păi, zic eu, din majoritatea numelor şi
textelor incluse în manuale şi crestomaţii până în anul 1990 la
capitolul „literatura sovietică moldovenească” nu rămâne
aproape nimic. Și, dacă aveau dreptate anticii zicând nomina
odiosa, de ce aş da eu numele-nenumele celor care odinioară
s-au dorit a fi, ba chiar se autodeclarau drept un fel de monarhi
ai literaturii RSSM-iste? Las’ să nu audă de ei şi cititorii mai ti-
neri. În genere, aici, la noi, ar fi foarte actuală lozinca pe care
o lansase într-un manifest (acum circa şapte decenii) Ilarie
Voronca: „Cetitor, deparazitează-ţi creierul!”.
Nu cred să rămână prea mult nici din versurile sentenţioa-
se ale unor colegi, versuri pline de invective la adresa altor co-
legi, ba uneori la adresa lumii întregi în care, să vezi, numai ei,
stihuitorii, proclamatorii ce sunt, au dreptate... În arlechinadele
336
astea pseudopoetice barzii noştri îşi povestesc autobiografic
mai că fiece zi a lor, desigur – zi istorică. Eu sunt cam în răspăr
cu acei care ne tot povestesc, cu şi fără ocazie, cât de scriitori şi
de eroi ai neamului sunt ei. Din acest motiv, uneori mă pome-
nesc vizat, alegoric, în invectivele lor declamator-bombastice.
Numai că nu am vreo pricină serioasă să acord atenţie ideilor
de autoritate ale vreunui X sau Y tribunard.
„Concepte artistice”? Greu de spus, deoarece – cine nu
ştie? – ideile literare curente nu sunt asimilate oarecum sincro-
nic aici, la Chişinău, ca şi acolo, la Paris sau Bucureşti... Majori-
tatea colegilor noştri par a fi fără preferinţe sau apartenenţe
pronunţate de şcoală, de curent, de concepţie. Unde mai pu-
nem că spiritul unora dintre ei trăieşte parcă într-o necurmată
stare de vacanţă, în care efortul gânditului, cititului, scrisului
ş.a. nu au ce căuta. De circa 5-6 ani, nu se mai aude de numele
a vreo 200 de membri ai Uniunii Scriitorilor din Moldova (din
cei 240...). E de presupus că apatia epocii de tranziţie de la co-
moditatea partinico-socialistă spre altceva le-a moleşit total-
mente pofta de a reveni la masa de scris.
Referitor la judecata critică, ofer cu titlu de exemplu o opi-
nie de-a lui Alfredo Giuliani pe care o împărtăşesc şi o consider
valabilă pentru o posibilă cernere şi discernere valorică în lite-
ratura basarabeană: ar fi necesar „un tip de critică radicală,
nemiloasă din punct de vedere intelectual, lipsită de complă-
ceri”, critică în ţesuturile căreia să circule o mare libertate inte-
lectuală, caracterizată prin „căutarea spasmodică a unui nou
limbaj” – anume asta ar constitui premisele care să scoată în
evidenţă perspectiva pe care, „cu tăieturi brutale în poezia tre-
cutului”, cât şi în cea a prezentului, s-o vedem înglobată (cu ce-
ea ce rămâne după „extirpări”) în perspectiva generală a litera-
turii panromâneşti. Sau s-o lăsăm puţin mai moale, venind cu
un exemplu conciliator din Borges? Iată ce afirma latinoameri-
canul universal (ca importanţă): „... din moment ce toţi poeţii
sunt buni în felul lor, cred că nu trebuie considerat nici unul ca
fiind poetul „principal”... Cred că şi cei mai slabi poeţi, cum aş fi
eu de exemplu, au reuşit din când în când câte un vers foarte
337
frumos. În cartea oricărui scriitor (...) de mâna a treia poţi găsi
un vers deosebit”. Iată, cam astea ar fi din modestul rând al ce-
lor ce ne alimentează ultimele iluzii în vremuri când suntem
aproape ruinaţi de o criză a sensibilităţii, când e foarte greu să
presupunem cam pe câţi oameni şi pe cât îi poate interesa şi
energiza literatura...
– Care ar fi şansele literaturii basarabene în crearea unei
paradigme proprii în contextul culturii române? Cum se va
modifica percepţia acestei literaturi prin contribuţia gene-
raţiei tinere de scriitori de la noi?
– Cred că nu e obligatoriu ca literatura care se scrie între
Prut şi Nistru să aibă propria ei paradigmă în contextul culturii
române. Acest context trebuie să fie unul şi indivizibil, nesupus
parcelărilor, autonomizărilor, specificărilor regionaliste. Sincer
vorbind, cam se ştie că Bucureştiul, ceva mai mult, Chişinăul,
ceva mai puţin, suferă de trufie, ceea ce prelungeşte existenţa
unei dezbinări şi a unei neînţelegeri mocnite. Să ne amintim ce
spunea Perpessicius nu doar despre Hortensia Papadat-Ben-
gescu, ci, cred, o spunea cam despre toţi scriitorii români, fie
aceştia bucureşteni, ieşeni, chişinăuieni, clujeni, timişoreni etc.;
spunea că avem de suferit blestemul locului de a scrie într-o
ţară cu mai multe limbi şi nu, ca Proust, într-o limbă cu mai
multe ţări.
Cu toţii dimpreună, într-un efort panromânesc, trebuie să
ne obligăm să edificăm sau să acceptăm o structură culturală
(decişi literară) dacă nu cu desăvârşire nouă, sigur una diferi-
tă de cea (sau de cele) care funcţiona (funcţionau) în diverse
spaţii ale românismului. Să nu ne credem, ca scriitori, ireme-
diabil cantonaţi în conservatorismul vreunei viziuni localiste,
vreunei formule „specifice” regionale, vreunui stil „bucureş-
tean” sau „basarabean”. Să fim convinşi că în lume, decişi în
spaţiul românesc, operează nu numai puterea de a face şi de a
consolida tipare, dar operează şi marea forţă de a preface, de a
revedea, de a relua întru noi deschideri, întru noi posibilităţi şi
diversităţi.

338
 Referitor la mai tinerii scriitori basarabeni: unii dintre ei
au intrat deja sau vor intra într-un contact decisiv cu esenţele
literaturii române, la care au sau vor avea partea-le de contri-
buţie prin valoarea scrisului lor. Însă alţi tineri, care se consi-
deră literaţi români postmodernişti, nu sunt ceea ce se cred
din simplul motiv că nu sunt tobă de carte, tobă de lecturi, lu-
cru fără de care nu este acoperit unul din principiile de bază
ale artistului postmodernist, căruia i se cere să fie hiper-
livresc, fiind un mare cititor înainte de a se crede scriitor.
(„De aceea va trimite cu detaşare, cu ironie, cu toleranţă la bi-
blioteca uriaşă care-l precedă. Procedeul se numeşte intertex-
tualitate şi exploatează referinţele livreşti până la dimensiu-
nea unui stil”, menţiona Irina Petraş). În ceea ce mă priveşte,
anume că împărtăşesc şi promovez ideea conform căreia scrii-
torul zilelor noastre este (sau ar trebui să fie) un hiper-livresc
care nu mai are vreo îndoială că noutatea virginală absolută a
oricărui text este exclusă. De aici şi autoironia cu care îmi pla-
ce să mă auto-glosez în raport cu imensităţile bibliografice
la care lumea a tot salahorit până la noi prin marii ei scriitori,
la amintirea numelor cărora să avem curajul de a recunoaşte
că suntem aproape nişte anonimi (bucureşteni, clujeni, chişi-
năuieni sau ieşeni). Ori poate că deocamdată suntem nişte
anonimi... (Observaţi, vă rog: aici, acest deocamdată contează
mult şi vizează, cum ar fi spus cineva, prezentul sinelui propriu
din unghiul şansei viitoare, adică din unghiul cauzei lui finale).
Revista Contrafort,
nr. 1, 1994

339
 Criterii și valori în literatură

– În câţiva ani cadrul, ce părea imuabil, al vechiului sistem

de criterii şi valori în literatură s-a prăbuşit. Simţiţi nevoia
să revizuiţi, să redactaţi, să rescrieţi sau să adaptaţi lucrări-
le pe care le-aţi semnat cândva sau le consideraţi un capitol
încheiat al biografiei Dvs. de creaţie?
– Întrebarea e cu o pistă dublă, vizând devenirea scriitoru-
lui în existenţa sa prin auto-interpretare şi auto-interpretarea
scriitorului-în-existenţă. Mai simplu vorbind, în primul caz se
are în vedere ceea ce a creat autorul, iar în al doilea – ceea ce
crede el despre rezultatul muncii sale. Această subtilă diferenţă
este urmată de un anumit pericol: pânda orgoliului de a fi com-
plezent cu sine. Din acest motiv, s-o începem cu o categorică in-
terogare care, implicit, conţine şi o doză de autocritică: de ce
adică nu am simţi necesitatea despre care se vorbeşte în între-
bare? Deoarece, acum trei decenii, primele noastre pagini de li-
teratură conţineau şi anumite verbe intimidate sub sancţiunea
nulităţilor ideologice şi a cenzurii dezmăţate. Pe scurt, în aceste
pagini era mult tact şi atenţie care, uneori, strecurate şi în pri-
mele noastre cărţi, aminteau de un fel de precauţie nostimă.
Evident, din unele poezii de juneţe a rămas doar vagul
mister al impulsului artistic iniţial pe care, dacă ar fi să-l re-tră-
iesc astăzi de la „vârsta” lui de o clipă şi de un fulger, de la „vâr-
sta” declanşării instantanee a inspiraţiei sau revelaţiei, aş relua
acest impuls poetic la un alt grad de intensitate emotivă, cono-
tativă şi la un nivel superior al tehnicii literare.
Pe de altă parte, cu pierderile şi slăbiciunile-i inerente,
cred că scrisul meu s-a aflat şi se află sub un triplu semn: cel
340
al evoluţiei, al diversităţii şi al radicalizării semantice şi esteti-
ce. Apoi, dacă, obligatoriu, nivelul de cultură şi de pregătire
profesională a scriitorului condiţionează nivelul şi entropia
operei sale, să ne gândim că ar putea avea deplină dreptate
acei care se întreabă dacă opera nu ar fi doar un pretext şi o
modalitate de edificare a personalităţii autorului. (Subînţeles,
răspunsul este, fireşte, unul afirmativ).
În fine, cum să nu simţi necesitatea de a reveni cu severi-
tate asupra cărţilor tale, când atâţia iluştri predecesori „ţi-au
lăsat moştenire” inevitabilul binom îndoială-izbândă, care
în ale scrisului să te poarte mereu de la marea fericire la dez-
nădejdea cea mai crâncenă?
(Astfel, în loc să dau un răspuns, am mai pus şi eu nişte în-
trebări...)
– Aveţi sentimentul că aparţineţi unei literaturi minore?
Care este, după opinia Dvs., problema-cheie (sau, dacă vreţi,
dilema) cu care se confruntă ea la această oră şi în această
situaţie?
– Să încerc să răspund prin NU. Însă ar fi posibil să nu am
dreptate, dacă ne referim la literatura moldovenească, şi să am
totuşi dreptate, dacă ne gândim la scriitorii basarabeni care,
prin valoarea operei lor, se încadrează literaturii române. Nici
pe departe literatura română nu este una minoră, deoarece
în deplinătatea ei sunt întemeiate nobile tradiţii ale scrisului
în funcţie de necesităţile epocilor şi ale curentelor literare ca
diversitate de expresie în plan valoric universal.
Și totuşi, îmi dau seama că întrebarea cu „minoratul” lite-
raturii se referă în exclusivitate la spaţiul pruto-nistrean. Esen-
ţializat şi bine articulat, răspunsul l-am găsit într-un interviu
pe care, încă în anul 1991, distinsul critic literar Al. Călinescu
l-a acordat revistei băcăuane „Ateneu”. Iată opiniile care ne in-
teresează: „Chestiunea decalajului valoric e delicată şi nu sunt
în măsură să mă pronunţ în deplină cunoştinţă de cauză. Exis-
tă, din start, un decalaj cantitativ. Există, apoi, o anume „întâr-
ziere” datorită condiţiilor dramatice în care au trăit, au creat

341
şi au publicat scriitorii de dincolo de Prut. Dacă se pune însă
problema de a aprecia şansele integrării lor fireşti în cultura
română, cred că avem toate motivele să fim – şi noi şi ei – opti-
mişti. Am văzut o revistă de foarte bun nivel, care se cheamă
Sud-Est. Am întâlnit câţiva scriitori tineri promiţători, cultivaţi,
surprinzător de vehemenţi faţă de generaţiile mai vârstnice. Și
acolo lumea literară începe să se divizeze, şi acolo e pe cale să
izbucnească – dacă n-a izbucnit deja – un conflict între genera-
ţii. Au început să cunoască şi ei dificultăţi materiale (subvenţii,
hârtie etc.). Suntem tot mai aproape unii de alţii – şi în bine,
şi în rău”. E de înţeles din subtextul acestor mărturisiri că, în
urma unor discerneri riguroase, anumiţi scriitori din partea
stângă a Prutului vor apărea nu atât de neimportanţi cum unii
„ar avea interesul” s-o declare nu se ştie din ce considerente,
şi cum alţii n-o spun decât în neştiinţă şi necunoaştere a ceea
ce se scrie în Basarabia.
Problema, problemele? În primul rând, consider că destui
condeieri s-au lăsat moleşiţi sub vremi, „capitulând” mai uşor
decât se putea presupune. Greutăţile acestei perioade, zise de
tranziţie, le-au anihilat aproape totalmente ostentaţia creaţiei
şi voinţa de a reveni la masa poeziei sau prozei, criticii sau
dramaturgiei, eseului sau jurnalisticii. Chit că sunt cu adevărat
fariseice cenzura economică şi, de la un timp încoace, cenzura
ideologică, partinică, revenită în arenă o dată cu noul grup de
guvernământ care nu se deosebeşte mai cu nimic de cel de pâ-
nă la 1990.şi, în aceste vremuri de agresivitate asupra culturii,
unii colegi au căzut în leşinul demnităţii lor de scriitor. Apoi,
tristeţea mai e că unii nici nu au cu ce face faţă celor necesare
pentru a corespunde, în accepţie profesională supremă, noţiu-
nii de literat.
Am putea pune speranţe în scrisul unor autori relativ ti-
neri şi tineri, care sunt firi dăruite cu har artistic, dar şi cu ape-
tit în ale cărturăriei. Prin perseverenţa lor s-ar putea atinge
momentul în care şi la noi condiţia cultural-literară va fi în con-
cordanţă de nivel cu cea exemplară din metropolele model ale
lumii.
342
 – Credeţi că modificarea sensibilă a statului social al scriito-
rului în această perioadă de tranziţie va afecta în vreun fel
destinele de mai departe ale literaturii? Și dacă da, sub care
aspecte?
– Găsesc potrivit să mă refer doar la statutul scriitorului,
deoarece despre condiţia şi posibila evoluţie a literaturii în pe-
rioada de tranziţie am opinat în răspunsul precedent.
Scriitorul este omul care se află neîncetat într-o complica-
tă reţea de interacţiuni şi influenţe reciproce cu lumea, cu lu-
crurile. E o permanenţă a interacţiunilor şi a celor mai diverse
şi, uneori, imprevizibile mişcări şi schimbări de ritmuri, de ten-
siuni, de direcţii şi de energii. De cele mai multe ori, aceste me-
tamorfoze şi instabilităţi pot fi numite necesităţi silit-impuse,
extraartistice ale cotidianului, la care creatorul de artă reacţio-
nează cu o silă mocnită concomitent poate că şi mai mocnit, şi
mai tihnit visând la modul extrem de sine, ca la o totalitate a
energiilor spirituale de care dispune şi pe care, într-un cadru
de împrejurări favorabile, să le exteriorizeze prin opera sa vii-
toare. Aşadar, aflându-se şi astăzi în acea stare-dorinţă de eli-
berare sau de degajare a potenţialului său creator, scriitorul
este nevoit să suporte grosolana apucătură lumească de a
aprecia arta conform efectului ei „palpabil”, „vizibil”, conform
utilităţilor materiale imediate. Este aproape imposibil de obţi-
nut articularea spiritului unui scriitor cu cotidianul social (şi)
în „perioada de tranziţie”. În special, dacă scriitorul are o func-
ţie obştească, cea mai mare parte a vieţii trăindu-şi-o într-o
dezarticulare şi cu propriul ideal profesional, neavând, precum
am spus, nici timpul, nici bunăstarea sufletească de a atinge
acest ideal. Iar „bunăstarea sufletească” e un fel de a zice, fără
însă a face abstracţie de bunăstarea sa materială. Salariul unui
scriitor nu este obligatoriu atât pentru supravieţuirea biologică
a acestuia, cât pentru supravieţuirea sa spirituală, ca senti-
ment, ca idee, ca metaforă, ca artă. Însă astăzi rar scriitor poate
trăi din scrisul său, fără a se subjuga unui funcţionarism biro-
cratic neînrudit cu literatura, ucigător prin monotonie şi, câ-
teodată, trivialitate. Unde mai punem că în zilele noastre, ca şi
343
acum câteva decenii, artistul, precum spunea Eugen Jebeleanu,
va trebuie „să lupte şi să învingă într-o lume compusă în consi-
derabilă majoritate din negustori care precupeţesc la milime-
tru pânza decorurilor, din cocote nerespectuoase şi din uran-
gutani care smulg mărgăritarele scoicilor, sfărâmându-le în loc
de seminţe”. (Ca să vorbim, adică indirect, şi de problemele
mecenatului, sponsorizărilor şi... „spânzurătorilor” de limbă...).
Și totuşi, în ceea ce mă priveşte, în pofida atâtor motive
de dezolare, îmi trăiesc propriul suflet care, cred, nu este doar
o (anumită) reflectare a acestui lumi „de tranziţie”, ci şi o pre-
lungire în infinitul altei lumi, ideale, divine, cunoscute doar
prin intuiţie creatoare. Îmi trăiesc propria conştiinţă, existând
în acea altă lume, fruntariile căreia le depăşesc cu lumina reve-
laţiei, imaginaţiei, iluziei necesare. Mă trăiesc pe mine însumi
ca pe un cu totul altcineva decât mă cred alţii. Mă trăiesc în li-
bertatea mea interioară, care nu poate fi curmată sau (doar) al-
terată de constrângerile realităţii „de tranziţie”, care este
a multora, dar, de fapt, a nimănui. (Fireşte, eşti scriitor doar
în cazul în care îţi poţi păstra autenticitatea existenţei dincolo
de situaţiile de viaţă triviale, comune multora.)
Revista Sud-Est,
nr. 3, 1994

344
 Sentimentul naţional al românilor
în epoca totalitară

– Cum aţi caracteriza sentimentul naţional al românilor

în epoca totalitară? Ce forme a luat el şi ce efecte a avut
în mobilizarea rezistenţei anticomuniste la noi, în compara-
ţie cu alte ţări din estul Europei?
– Dacă privim lucrurile spre înăuntrul basarabean şi nu cel
general românesc, într-o atmosferă de rarefiere intelectuală şi
de înspăimântare proletar-metodică, promovată de bolşevismul
imperialist, realitatea era aşa precum era şi cam puţini cetăţeni
(!) încercau să întreprindă ceva pentru a o schimba. Dar, chiar şi
în acele tragice situaţii ale represaliilor politice, ale asupririi
ideologice antinaţionale, de epurare etnică a românilor basara-
beni, când „cuvintele (existau) pe şoptite, lucrurile – pe ascuns şi
oamenii – între gest şi tăcere”, precum spunea poetul catalan
Raimon, disperarea sau curajul lucid generau atitudini noncon-
formiste, uneori făţişe, soldate cu promovarea ideilor în răspăr
cu ne-ideile oficialităţilor aservite imperialist-mancurte. (Să ne
amintim de dramaticele, uneori însângeratele lupte date de
creştini pentru apărarea bisericilor atacate de ateii comunişti; să
ne amintim de procesul Moroşanu, de cazul Usatiuc, de acţiunile
elevilor chişinăuieni de la Școala Nr. 1, de acei care cutezau a-şi
face „afişiere” pentru revendicări politice din zidurile cazema-
telor nomenclaturiste.) În acest context de rezistenţă antitotali-
tară se manifestau unii intelectuali şi, în special, unii scriitori
care „puseseră la cale” o subversiune a estetismului, îndrepta-
tă contra kitsch-ului sovietizat, a pseudoculturii, a pseudo-

345
alfabetizării, împotriva sadismului verbal care asasina demnita-
tea, frumuseţea, cursivitatea şi plasticitatea limbii române. Para-
frazând un gând de-al Monicăi Spiridon, e de remarcat că în me-
diul realismului socialist r.s.s.m.-ist estetismul lingvistic sau
estetismul în general conta extrem de mult, ca un veto nedecla-
rat ingerinţelor românofobe, însemnând o neacceptare a puterii
oficiale, angajată, la Chişinău, caş i în întreaga fostă Uniune So-
vietică, în tragi-comicele vânzoleli ale politicaştrilor k.g.b.-işti
de foarte tristă, dar totuşi, parţială amintire, deoarece nu puţini
din ei se mai manifestă şi azi printre „iluştrii” reprezentanţi ai
moldovenismului de supuşenie ruso-sovietică, inşi de o conşti-
inţă naţională 0 (zero)şi de un subconştient comunist absolut.
Anume printre ei se plodesc acei care plăsmuiesc iluzii... inadmi-
sibil de obraznice, cea mai deocheată dintre ele pledând pentru
reîntoarcerea la totalitarismul bolşevico-internaţionalist. Apoi,
mai stăruie destui factori perturbatori în psihologia viciată
a multor basarabeni, aceştia nereuşind să elimine din conştiinţa
lor toxinele comunismului. Nici nu prea vor să le elimine, pentru
că, deocamdată sau pentru cât le va fi veacul, nu văd alte droguri
cu care să înlocuiască otrăvurile obedienţei, autosuficienţei
şi egalitarismului parazitar şi lichidator de capra vecinului. Din
acest motiv anume, al rătăcirii şi pasivităţii cetăţeneşti, agrarie-
nii... agreează şi agresează societatea de selecţie inversă: e bun
ceea ce e mai laş, mai agramat, mai deznaţionalizat, mai... ca pe
vremuri. Și, chiar ca pe vremuri, la Chişinău clădirea „cu ambra-
zuri” a fostului c.c.-eu comunist astăzi adăposteşte creierul poli-
tic flasc, parlamentar, cică, rămânând în continuare locul (cu
multe etaje şi... subniveluri) de vulgarizare şi profanare a verbe-
lor româneşti de către internaţionalişti sfertodocţi.
...Și totuşi, există vreo speranţă de reviriment? Păi da,
aceasta, speranţa care moare ultima...
– Care este relaţia dintre patriotism şi naţionalism astăzi
în România şi în Basarabia?
– Astăzi, naţionalismul nu mai este o problemă a unui
sau altui popor, ci e o mapamondoproblemă, permisă fie-mi

346
expresia. În funcţie de unghiul, gradul şi gravitatea abordării
acestei probleme, se fac intervenţii până şi în Cartea cărţilor.
Deja Biblia a fost supusă corectărilor din punct de vedere poli-
tic, ideologic ş.a., lucru întâmplat la Editura Oxford University
Press care şi-a fericit-liniştit clienţii evlavioşi cu o nouă versiune
biblică, în care în fel şi chip sunt evitate afirmaţiile care, chipuri-
le, ar putea fi interpretate ca rasiste, xenofobe sau anti-semite.
Astfel, din respectiva variantă nu se ştie cine l-a ucis pe Hristos,
ca să dăm doar un singur exemplu.
Ei bine, dar ce se întâmplă în Republica Moldova? Nu pot
şti câtă apropiere există între Cartea cărţilor şi Cartea cetăţilor,
cum îmi vine exact acum să-i zic Constituţiei, însă din pruto-
nistreana Carte a legilor se fac stupide epurări, eliminându-se
noţiunea de român în întreaga polivalenţă a manifestărilor ei
prin derivate directe sau implicite, legate de naţiune, limbă, is-
torie, cultură etc. Hăcuitorii istoriei ar vrea să-i menţină pe ba-
sarabeni constanţi şi loiali adepţi ai unei concepţii sclerozate
despre ceea ce ca ieri se credea că este chiar... patriotism (in-
ternaţionalist!).
Aşadar, în această harababură politică interriverană, când
cataracta ignoranţei mai opacizează cristalinul minţii multora,
când mişcarea de eliberare naţională se aseamănă mişcării de
maree în aflux şi coborâre de energie, aici, la noi, printre noi,
patriotismul este una dintre noţiunile capital-româneşti cărora
avem a le întoarce demnitatea şi fermitatea. Și nu este uşor să
facem acest lucru, deoarece, cu regret, peste mulţi ani, sună
de-a dreptul actual concluzia lui Mircea Eliade conform căreia
„avem una din opiniile publice cele mai laşe şi cele mai never-
tebrate”. Dar speranţa, de care am mai amintit, se întrevede şi
în continuarea reflecţiei lui Eliade, care mai scrie: „şi totuşi,
această opinie publică simte perfect nevoia unei renaşteri, a
unei prefaceri radicale”. Nu sunt sigur dacă în contextul basara-
bean se potrivesc categoricele epitete perfect şi radical, dar, si-
gur, patriotismul general-românesc va obţine consensul unei
tot mai largi adeziuni civice. Anume el va putea riposta conclu-
dent ridicolelor bolboroseli ale unor agrarieni-socialişti-
347
interfrontişti, înrolaţi în formaţia de batjocură a minciunilor de
mahala bolşevică. Poate că se vor găsi tot mai puţine feţe biseri-
ceşti aservite care să dea cu mătăuzul peste mutre neocomunis-
te, blagoslovindu-le pentru viitoarele alegeri. În caz contrar, ar
trebui să ne resemnăm la gândul că piticismul politic, incultura
şi agramaţia antipatriotică ar putea fi de o durată incalculabilă
şi, deci, puterea confuziei şi românofobiei ar putea să dureze
extrem de mult timp. Și ce ne-ar mai rămâne? Iarăşi speranţa...
Însă o speranţă nesigură, „a unei izbăviri miraculoase”, precum
scria George Călinescu, referindu-se la cei care se clatină între
tristeţea mediocrităţii şi suprarealismul nădăjduirilor pasive
într-o societate crâncenă. Vede-se, acesta ar fi un principiu mai
general, zic, amintindu-mi că la el s-a referit şi filozoful Lev Șes-
tov, apelând la străvechile pilduiri testamentare prin interme-
diul cărora destinele profeţilor ne înclină să considerăm că
salvarea nu se află în revoltă, ci în minune.
Fără a contrapune modestele mele opinii milenarelor înţe-
lepciuni, consider că patriotismul înseamnă şi revoltă. Cred eu,
cel care se revoltă împotriva xenofobiei şi şovinismului, deghi-
zate de comunişti în noţiunea de internaţionalism care aşi fă-
cut din atâţia basarabeni nişte inşi cu caractere imprecise, difu-
ze, schematice şi rătăcite, care, nefiind caractere de oameni
demni, reprezintă de fapt degradările subconştiente ale unor
indivizi care, precum ar spune poetul, încă nu realizează faptul
că parcă nu ar fi născuţi pe deplin (ca români!). Astăzi, când
mizeriile umblă dezmăţate şi nesancţionate pe stradă, mă mai
gândesc cu speranţă totuşi, (şi) la aceşti inşi rătăciţi cu chipuri-
le pline de mustrare pe care ei nici nu ştiu cui ar adresa-o. Îmi
mai zic că, până la urmă, unii se vor dumerişi vor şti cui să-şi
adreseze mustrările şi pentru ei ziua de mâine nu va ţine de o
utopie social-politică nebuloasă şi aspră, ca o cometă adunată
din nisipurile pustiilor, cometă care în trecerea ei le zgârie
obrajii, chipul, destinul.
Revista Contrafort,
nr. 8, 1995

348
 Literatura și conștiința cititorului

– Există o tendinţă de a explica caracteristicile literaturii

noastre prin contextul cultural şi istoric în care aceasta s-a
dezvoltat în ultimele decenii. Dar e posibilă şi relaţia inver-
să. În ce măsură „explică” literatura moldovenească ceea ce
s-a întâmplat cu sufletele, cu minţile, cu energiile noastre în
segmentul de istorie marcat de totalitarism? Oferă ea o
imagine adevărată a omului sau doar una realist-socia-
listă? Pune nişte întrebări valabile, de principiu? Dă nişte
răspunsuri esenţiale?
– O bună parte, adică partea cea mai... rea sau ne-bună a
aşa-numitei (dacă doriţi!) literaturi moldoveneşti zace sub stri-
vitoarele dezamăgiri ale viitorului ce s-a tot făcut prezent, apoi
trecut şi, în fine, din acest trist şi obiectiv motiv, ea nu poate de-
pune mărturii despre sufletele, cugetele şi energiile noastre în
respectiva perioadă de timp. Iar protagoniştii acelei pseudoli-
teraturi nu doresc nicidecum o relaţie inversă, ci, cu insistenta
impertinenţă ce-i caracterizează, tot pe contul timpurilor nefa-
vorabile şi a regimului opresor (pe care, de altfel, le-au servit cu
fidelitate comunistă) pun lipsa imaginii valide şi a răspunsuri-
lor esenţiale din cele tipărite de ei. Pe aceeaşi seamă pun până
şi lipsa lor de profesionalism în ale scrisului şi chiar lipsa-le de
har căreia ei îi spun, fireşte, oarecum altfel, mai nobil şi mai su-
portabil ca semnificaţie dezavuatoare. Acea literatură (nefiresc
numită astfel) sufocată de convenienţe era „îmbogăţită” şi de
persoane cu ceva mai mult, uneori chiar cu destul talent, însă

349
ajunse talente deformate de laşitate şi care n-au putut da, la
rândul lor, decât texte (literare...) mutilate, lipsite de valabilitate
şi autenticitate artistică. Anume că laşitatea, dar şi parvenitis-
mul, inoculate în conştiinţa lor (slabă de înger) de epocă şi re-
gim, cică, le-a alterat demnitatea, făcându-i să „persevereze” în
sens anormal, pentru a-şi alcătui o „impersonalitate”, pentru –
vorba unui publicist – a fiinţa fără ei înşişi. Adică tovarăşii con-
deieri ajungeau autori de un talent spălăcit, ce le arunca peste
conştiinţă povara eşecurilor artistice stupide ale retorismului
bolşevic rimat şi ritmat, ale pramatiei de proză despre chiaburi
şi colectivizare, ale opusculelor antiromâneşti de tot soiul şi gu-
noiul mizeriei lor morale. Numai că astăzi, „ai noştri” au rămas
a fi orgolioşi nevoie mare chiar cu ei înşişi, „ne-coborând” până
la nivelul (unui!) Mircea Eliade care era terorizat de sentimen-
tul de culpabilitate că şi-a bătut (zicea el pe nedrept) joc de pro-
priile sale posibilităţi, de nenumăratele şanse pe care le-a avut
„de a spune ceea ce trebuie spus”, de a face ceea ce fusese pre-
gătit să facă; terorizat de penibilul sentiment că nu şi-a împlinit
vocaţia... Nu, „ai noştri” consideră că au, ca pe timpurile realist-
socialiste, dreptate. Din acest motiv au şi devenit ei, internaţio-
naliştii focoşi de ieri, naţional-moldoveni în toate. Adică, şi în li-
teratură.
– Aşa-numita formă naţională care trebuia să înveşmânte-
ze „conţinutul socialist” a fost pentru literatura noastră,
privită retrospectiv, o salvare sau, uneori, o capcană?
– Forma naţional (-internaţionalistă, nu?) şi conţinutul... de
formă (formal, de ochii lumii) ale literaturii „noastre” (lor) a fost
pacostea de o imensă ostilitate faţă de spiritualitatea ce ne este
intrinsecă, ostilitate soră cu obraznica mediocritate provincială
a etno-centrismului (cu orice preţ!) moldovenesc. Anume ideea
tembelă cu formaşi conţinutul socialist cloceşte astăzi alţi pui
ai prostiilor incurabile, cea mai crasă dintre ele fiind legată de
nefastul articol 13 ce măsluieşte adevărul despre limba ro-
mână. Situaţia rămâne confuză anume (şi) prin concursul unor
Icşi şi Ygreci care insistă în neîndreptăţita ambiţie de a se crede

350
scriitori. Aceşti inşi extravagant de lipsiţi de har, care, pe vre-
muri, deţineau posturi şi postuleţe c.c.-iste, şi-au zis – de ce nu? –
să prindă şi la năravul literaturii, prin această îndeletnicire nein-
terzicându-şi nici un fel de eşec, de la grosolana lipsă de inteli-
genţă, de la raptul literar, până la grafomania stângace şi de
stânga a scrisului involuat. Mereu şi pentru totdeauna, ăştia vor
fi terorizaţi, până la deznădejde, de criza neputinţei de a se apro-
pia de unica vocaţie posibilă care nu le-a fost dată: cea de auten-
tic scriitor român. Modul lor neîndemânatic de a ideologiza mol-
doveneşte este aservit reminiscenţelor imperialist-intimidatoa-
re, prin care încearcă să re-impună altora principiile blegist-
comuniste de factură sovietică, normative şi constrângătoare în
toate. Inclusiv pramatiile fals-naţionaliste (moldoveneşti, şi ga-
ta!) puerile sau nostalgice neo-neaoşiste (sau neaoşiste-bis!).
Adică e cam ceea ce însemna ieri forma naţională şi conţinutul –
ce mai! – rusesc, sovietic. Să le fie de bine! Dar nu aici...
– Ce înţelegeţi, de fapt, prin sincronizarea literaturii noas-
tre cu literatura de dincolo de Prut?
– Fără a recurge la ambiguităţile controlate ale limbajului
diplomatic, ar fi de spus, răspicat, că sincronizarea i-ar oferi
scriitorului din Moldova de Est starea de conştiinţă necesară
pentru a-şi păstra un nivel superior de libertate spirituală şi de
creaţie în faţa conjuncturilor politice de pe toate malurile Dâm-
boviţei, Prutului, Nistrului şi râului Moscova. De aici vor reieşi
şi alte dovezi fundamentale prin care să se înţeleagă definitiv,
fără drept de apel, că energiile perpetuării româneşti în timpu-
rile şi spaţiile istoriei sunt cele spirituale, culturale, şi concomi-
tent universale, prin Eminescu sau Brâncuşi, Enescu sau
Eliade, Ionescu sau Cioran etc. Prin sincronizare, s-ar urgenta
stabilirea aici, la noi, a unui climat artistic elevat şi permanen-
tizat de factură superioară, astfel re-câştigându-se sau câşti-
gându-se o demnitate a inteligenţei şi esteticii funcţionale în
frontiere neprovinciale.
– Cum credeţi, aprecierea literaturii moldoveneşti din ul-
tima jumătate de secol trebuie făcută conform aceloraşi

351
 criterii, cu care se operează astăzi în literatura română,
sau sunt necesare nişte criterii mai speciale, condiţionarea
actului critic ţinând de o serie de factori extraliterari şi ex-
traestetici?
– Conştiinţele noastre, decişi literatura ca rod al acestor
conştiinţe, vor trăi tot mai plenar imperiosul proces de dez-li-
mitare basarabeană, de prelungiri şi întrepătrunderi ale vecto-
rilor culturii şi civilizaţiei româneşti peste inexistentele – la
înălţimi spirituale – hotare la Prut. Se ştie că riscul, şi uman şi
estetic, este un element indisolubil al existenţei şi afirmării
unui sau altui scriitor. Unii sau alţii nu vor beneficia de şansa
sincronizării, neavând cu ce şi prin ce face respectiva operaţiu-
ne. Însă aceasta nicidecum nu înseamnă că trebuie schimbate
sau diversificate criteriile. Or, cine ar contesta că scrierea şi
afirmarea valorică a literaturii este posibilă fără tensiuni, dis-
pute, contestări şi reevaluări? Criteriile sigure şi ne-condescen-
dente ne vor face să înţelegem că evoluţia scriitorului român
de oriunde nu se întâmplă doar graţie maturizării, acumulării
de experienţă – de viaţă şi profesională –, ci că ea vine şi ca un
rezultat al permanentului reformism interior al scriitorului, ca-
re-l împrospătează şi-l contemporaneizează mereu, pentru a-i
sensibiliza percepţia estetică, pentru a-l feri de complexe, con-
formisme şi clişee obosite de ţarc provincial. După o vârstă,
după o anumită înţelepciune acumulată, în socialism sau în pe-
rioada de tranziţie, vine (dacă vine!)şi momentul în care, ur-
mând un postulat biblic, ne dezbrăcăm de vieţuirea noastră de
mai înainte, ne despărţim (sau poate că ne debarasăm, deloc
uşor) de omul cel vechi care am fost, derutat şi stricat prin nă-
zuinţe şi făptuiri înşelătoare de sine, astfel primenindu-se în
spiritul înţelegerii noastre ca unitate şi nedezbinare, inclusiv li-
terară şi întru literatură.
– Dincolo de principiile universale, în interiorul oricărei
culturi, oricărei literaturi există o „unitate de măsură” ge-
neral-naţională, o ierarhie a valorilor care se impune în-
tr-un moment sau altul. Integrarea, sau luarea în calcul a

352
 autorilor basarabeni ar putea produce vreo schimbare
sensibilă în această ierarhie?
– E greu să faci pronosticuri astăzi, când (şi) literatura a
intrat în inventarul crizei de tranziţie şi când în artele din Est
scările valorice sunt încă anchilozate. Dar totuşi, şi cei care
practică scrisocultura (îndrăznesc să propun acest termen) au
dreptul la anumite speranţe, chiar dacă ele sunt vagi şi, poate,
foarte îndepărtate. Astăzi, când sunt reduşi la şomaj de ideal
până şi puţinii optimişti dintre noi, aş zice că cea mai bună par-
te a literaturii ce se creează în Basarabia, adică partea ei româ-
nească, sincronizată deja, trăieşte, cred, între speranţe, vise şi
năluciri (frumoase...). Dar încă nu-l văd pe acela în faţa căruia
am putea exclama: Ecce somniator! – Iată-l pe tălmăcitorul de
vise! Pentru că, într-adevăr, chiar la nivel de supoziţie, ideea că
autori basarabeni ar putea interveni sensibil în ierarhia valori-
că a literaturii panromâneşti nu ţine decât de un onirism pro-
vincialist. Cu toate că – de ce am ascunde-o? – în anumite
grupuleţe de condeieri este la modă uşurinţa şi fără-de-grija de
a investi unii în alţii credite întru viitoarele explozii de har şi
inteligenţă. Dea Domnul să se întâmple anume aşa. Dar totuşi,
să nu cădem în ceea ce s-ar numi supraevaluarea de sine sau în
mediocritatea unei autoadmiraţii (visătoare) pruto-nistrene
necondiţionate. Să tindem doar spre supravalorificarea harului
nostru. Această muncă, această strădanie ne-ar îndepărta în
modul cel mai serios de gândul de a căuta locuri confortabile,
dincolo sau dincoace de principiile general-valabile, fie ele na-
ţionale sau universale. Să mai îngăduim cu radicalismul meta-
morfozelor pe care le-ar putea produce cineva din dreapta sau
din stânga sus-amintitelor râuri. E bine şi frumos să credem că,
oricât de mare ne-ar fi orgoliul, nu trebuie să-i permitem să ne
izbească spre nechibzuita părere că unii dintre noi ar fi nişte
potenţiali descoperitori în lumea scrisului, unde de fapt, în chip
firesc, suntem reprezentanţii unei continuităţi.
Revista Sud-Est,
nr. 1, 1996

353
 Crezul intelectual

– Cum aţi putea defini noţiunea de crez intelectual? Ce în-

tâmplări – fapte de viaţă, întâlniri memorabile, cărţi, eveni-
mente culturale – credeţi că v-au structurat în mod decisiv
personalitatea?
– În general, noţiunea de crez (de credinţă sau profesiune
de credinţă) se defineşte într-un singur mod: ca totalitate
a principiilor sau convingerilor cuiva; drept concepţia despre
lume a cuiva. Aşadar, consider că noi ar trebui să reflectăm
propriu-zis nu la elaborarea vreunui adagiu, a vreunei definiţii
speciale, ce le-ar da unora himerica impresie că au găsit supre-
ma semnificaţie, aproape cvasi-divină, ci, pur şi simplu, simpli-
ficându-ne (de fapt... complicându-ne) misiunea, să încercăm
a ne dumeri asupra temeiurilor ideatice pe care le-ar conţine
crezul intelectualului ca poziţie de viaţă a acestuia.
Personal, forţa motrice a unui posibil crez de intelectual
o presupun deja în postulatul formulat încă de Pindar, care re-
flecta asupra tendinţei de a deveni ceea ce eşti, aspirând spre
perfecţionarea cât mai înaltă a ceea ce reprezinţi tu în mod na-
tural, adică – imperfect. O atare dorinţă de devenire presupu-
ne, cred, o nestrămutată voinţă de a te autodepăşi prin perma-
nenta lărgire a orizonturilor tale interioare; voinţa de a te
edifica prin cultură şi de a crea cultură; voinţa echivalând cu
o benevolă şi voluptoasă subjugare prin devoranta pasiune
spirituală a cărturăriei, artei, muzicii, mitului, legendei şi... ilu-
ziei (rafinate!). Atare auto-edificare se va face în pofida terori-
lor istoriei, impedimentelor sociale sau ostilităţilor pe care ţi le
demonstrează nomazii şi străinii sau chiar unii consângeni.
354
De fapt, aspiraţiile unui intelectual pur-sânge nu coincid tot-
deauna cu vectorii istoriei, cu cursul ei real (fie în plan univer-
sal sau local), curs care, de regulă, este unul la întâmplare, im-
previzibil şi brutal. Pentru că este un curs al mulţimilor
manipulate, pe când crezul intelectual este, totuşi, al unor per-
sonalităţi ce s-au îndepărtat de insul ordinar multiplicat de co-
lectivităţi. Numai că în acest crez este inclusă şi obligativitatea
intelectualului de a şti să apere şi să aibă curajul de a apăra ca-
uza defavorizaţilor care sunt chiar cei mulţi, din rândul cărora,
de altfel, fac parte deloc puţini intelectuali.
În conştiinţele înalt intelectualizate veghează necurmata,
neadormita (adică şi în vis lucrătoarea) speranţă că mâine (ah,
mâine!) va fi ziua cea mare, ziua zenitului ca simbol al împlini-
rilor sacramentale. Iar această necurmată perpetuare nu a fost
şi nu va fi nicicând altceva decât întristătoarea, totuşi, dovadă
că (încă) nu suntem, nu suntem, nu suntem (!) şi pururea nu
vom fi deplini ca spirit, intelect şi posibilitate de a crea în um-
bra lumii eterne. Nicicând nu ne va fi dată ideala reîncarnare în
zei sau heruvimi, aflaţi în unul din cercurile cele mai apropiate
de Divinitate...
În măsura în care un intelectual din Moldova de Est se
poate vedea şi înţelege ca misiune şi valoare nu din miezul so-
cietăţii basarabene, ci din lăuntrul lumii contemporane, el se
poate deja considera absolvit de modul destul de neîndemâna-
tic, aservit unor reminiscenţe imperialist-intimidatoare, ce-l
împiedica să gândească şi să se comporte europeneşte aici, la
Chişinău, în „capitalie” vasăzică. Dar şi la Bucureşti, unde Ga-
briel Liiceanu a scris următoarele: „Acest intelectual din Est vă
va povesti cum pentru el cultura Europei nu a fost (...) ritmul fi-
resc al respiraţiei spiritului, ci un soi de oxigen furat, asimilat şi
depozitat clandestin, o variantă a supravieţuirii într-un univers
asfixiat de minciuni, ideologie şi vulgaritate.”
Aşadar, prin propriul său exemplu, activ socialmente, inte-
lectualul şi-ar ajuta conaţionalii să-şi dezinfecteze conştiinţa
de rusism şi de complexele aborigenităţii şi provincialităţii sa-
le. O atare dezinfectare va genera în conştiinţa celor mulţi
355
o certă reacţie de răzvrătire contra hirii grosolane a internaţi-
onaliştilor şi interfrontiştilor boreali, apriori refractari la afla-
rea cu altcineva pe un plan egal, aceşti inter-boreali sfidându-i
pe basarabeni prin particularisme etnice şi lingvistice, trans-
formate agresiv în politică anti-toţi-ceilalţi.
Acum, când trec la a doua parte a întrebării, nu reuşesc
să abandonez în totalitate tema sau doar noţiunea de imperia-
lism, mărturisind că foarte multe întâmplări şi întâlniri memo-
rabile mi le-au oferit bibliotecile. Aceste instituţii au exercitat
cea mai mare putere de anexare a conştiinţei mele care, sigur,
poate fi considerată o colonie benefică a imperiului cărţilor.
Anume bibliotecile mi-au conturat interiorul fiinţei şi linia fiin-
ţării, în special prin tezaurul lor de literatură română şi de lite-
ratură tradusă în româneşte. Iar revista Secolul XX – am mai
spus aceasta –, ca valoare şi diversitate, ca inteligenţă şi rafina-
ment cultural, a constituit capitolul de bază din catehismul ti-
nereţii mele literare. Din numerele acestei publicaţii am însuşit
principii de estetică literară modernă şi din sumarele ei am
aflat tonusul contemporan al vieţii literare universale. Apoi, în
babilonia „unitară” a conştiinţei mele profesionale au lucrat,
cred, şi ideile elitei literare ruseşti, la care am avut acces fără
traducător: Gogol, Dostoievski, Cehov, Bunin, avangarda de la
începutul secolului, în special Velimir Hlebnikov şi Victor
Șklovski.
Fireşte, au fost şi destule alte „întâmplări, fapte de viaţă,
întâlniri memorabile, evenimente culturale” care mi-au între-
ţinut voinţa şi ambiţia de a mă depăşi ca imbold şi posibilităţi,
întreţinându-mi curajul lucid de a fi nemulţumit de mine, cel
din ultima pagină pe care o scrisesem, pentru a mă vrea mai
bun în paginile de mâine. Toate cele numite aici şi cele încă ne-
mărturisite m-au aţâţat contra banalităţilor şi convenţionalis-
melor, împrospătându-mi puţin câte puţin apetitul pentru
latenţele unei – posibil – altfel de existenţe decât cea comună,
uneori, în Basarabia, plicticos de cenuşie şi elementaristă. Gra-
ţie acestor în general zis benefice întâmplări, curiozitatea – sau
nu, hai să-i zicem mai simplu – perceperea vitală a realităţii
356
şi lumii a prins a-mi fi acţionată de un reflex cultural, ceea ce
mi-am dorit şi-mi doresc în continuare.
– Cum îşi respectă (sau ar trebui să-şi respecte) un intelec-
tual crezul astăzi: în planul creaţiei artistice sau activităţii
profesionale, în planul implicării sale în viaţa comunităţii
căreia îi aparţine?
– Un intelectual autentic care trăieşte în Basarabia trebuie
să facă tot posibilul ca să-şi ajute consângenii dezorientaţi să se
salveze de consecinţele apăsătoarelor realităţi ale demoraliza-
torului imperialism ţaristo-bolşevico-CSI-ist, deprinzându-i,
prin educaţie şi exemplu propriu, ca ei să fie stăpâniţi de senti-
mentul integrator al neamului nostru, în totalitatea sa, dar fără
a exalta acest sentiment, dându-l în retorică neliniştită şi gălă-
gioasă. Acest sentiment trebuie trăit temeinic, prin convingere
şi statornicie, prin ne-cedare şi rezistenţă; trăit ca un crez su-
prem. El, intelectualul, este cel chemat să contribuie la funda-
mentarea în Basarabia a unei existenţe civilizate prin excelenţă
europeană, durabile şi prin esenţele ei specifice identităţii
noastre etno-culturale, contribuind, cumpătat şi efectiv, la
comprimarea timpului necesar pentru deplina (dacă e posibil
aşa ceva) dezinfectare a societăţii pruto-nistrene – precum am
spus deja – de alogenie şi, înainte de toate, de rusism.
Este imperios necesar ca personalităţile în stare de opera-
ţii intelectuale superioare să ajungă exemplare prin „difuzarea,
implantarea” în cât mai multe spirite umane a voinţei şi demni-
tăţii individuale care, cred eu, reprezintă forţele motrice ale li-
bertăţii umane, decişi naţionale.
Revista Contrafort,
nr. 5, 1996

357
 În loc de adunare generală,
una... caporală

– Cum apreciaţi lucrările Adunării generale a Uniunii Scri-

itorilor? În ce măsură rezultatele acestei reuniuni au cores-
puns aşteptărilor dvs.?
– Am avut totuşi impresia că nu a fost o Adunare generală,
ci mai curând una... caporală. Vreau să spun că, în destule mo-
mente ale acestei reuniuni, a predominat, parcă, spiritul carac-
teristic unor cete de taclagii ce au un grad imediat inferior celui
de sergent. Altfel cum s-ar explica tămbălăul vociferat de,
aproape, neseriozităţi? În general, a fost „acceptată” dezlănţui-
rea instinctuală a unei părţi a sălii, a unor micro-echipe de zgo-
mote, unele în duet conjugal, astfel confirmându-se adevărul
evidenţiat de nu mai ţin minte care personalitate ne-basara-
beană că anumiţi inşi, care au interese dubioase, dezlănţuie,
apoi menţin dezordinea din motivul că atunci când se discută
despre orice, dezordinea, decişi modul lor de a-şi deghiza inte-
resele, sunt singurele lucruri despre care nimeni nu-şi mai pu-
ne întrebări; unicele lucruri rămase în afara discuţiilor. Însă
unele întrebări se cer totuşi puse. De ce, la adunarea în cauză,
Uniunea Scriitorilor a fost sub propriul ei nivel? Când îşi revi-
ne? Când se va onora scriitorimea pe ea însăşi?
– Ce consideraţi că ar trebui întreprins pentru revitalizarea
şi dinamizarea breslei scriitoriceşti în condiţiile actuale?
Care ar fi rolul şi locul tinerilor în acest proces?
– Îmi menţin părerea pe care am exprimat-o şi cu alte
ocazii că astăzi Uniunea Scriitorilor, în calitatea ei de corp

358
organizat, ierarhizat, diriguitor, de fenomen social-cultural,
este slăbită serios din balamale. Ziceam că poate mai reprezin-
tă ea ceva. Dar numai ceva. S-a încheiat, poate chiar definitiv,
perioada încolonărilor scriitoriceşti pe baza unor principii im-
puse. Fiecare scriitor, dacă e cu adevărat scriitor şi nu numai
membru al US, trebuie să-şi facă meseria cât mai bine. În pofida
a orice, să supravieţuiască demn ca spirit activ şi elevat în
această ambianţă confuză şi refractară la artă şi cultură a socie-
tăţii pruto-nistrene. Scriitorul de caracter nu se va lăsa exclus
din profesie, din necesara şi concludenta sa valoare socială, ca-
re excludere i-o doresc, de altfel, atât de mult cei cu apendicită
neocomunistă la creier. Se poate lăsa exclus doar din grega-
rismul instinctual al „consolidaţilor” membri ai US – membri,
dar foarte puţini dintre ei şi scriitori –, gregarism ce ţine la dis-
tanţă pe un adevărat literat de caracter. În acest cerc US-mist
nu prea strâmt par a fi agreaţi mai curând tipii-plastilină, labili,
linguşitori şi mai că nimicfăcători, mai că nimicscriitori.
În ce priveşte tinerii colegi, le-aş dori să nu le semene con-
fraţilor lor mai în vârstă care, aproape în majoritatea-le, se ca-
racterizează printr-o lipsă de reacţie (scrisă) la evenimentele
estetice, culturale sau politice. Tânărul scriitor să facă din sine
o prezenţă. Și, pe cât ar fi posibil, o prezenţă intensă în literatu-
ra română (deocamdată).
Revista Contrafort,
nr. 1, 1997

359
 Starea de profesionist
și cărțile tranziției

– După 1989, condiţia scriitorului s-a modificat esenţial.

Cum vă simţiţi azi ca profesionist al scrisului? Aţi putea ie-
rarhiza avantajele şi dezavantajele noului context politic,
social, economic pentru omul de creaţie?
– Fără îndoială, suntem într-o perioadă (epocă?) de schim-
bare a intensităţii vieţii noastre, etice şi estetice. O schimbare
de intensitate printr-o mai mare diversitate (admisă!) a înde-
letnicirilor, prin libertatea de a ne putea ocupaşi – nuanţat – a
ne preocupa de multe de toate care, în „comunism”, ne erau in-
terzise. În comparaţie cu deceniile în care totul ce nu era inter-
zis era obligatoriu, astăzi foarte multe rămân la latitudinea ca-
pacităţii individului-artist de a selecta (pentru a aborda), de a
interpreta (pentru a aplica). În genere (cele) foarte multe de-
pind de gradul de înţelegere al fiecăruia dintre noi (dacă am fi
zis „din noi”, reieşea, dubitativ, că în fiecare dintre noi ar exista
mai multe Eu-ri, ceea ce, din punct de vedere poetic, n-ar fi fost
greşit). Numai că în acest secol al raţiunii cinice (Peter Sloter-
dijk), referitor la ideea de mai sus ar fi de adăugat că, în vorbe
(mari), democraţia pare a favoriza extrem de mult libertatea şi
echitatea, în realitate însă prejudiciindu-le serios, ignorân-
du-le, sfidându-le sau, uneori, făcând maliţios abstracţie de ele.
Cu toate astea, astăzi scriitorului din Est Îi este dat să trăiască
un timp privilegiat, ce-i permite abordarea creaţiei într-un
mod conform propriului său har şi propriilor sale concepţii ar-
tistice. Și, acest scriitor din Est, dacă e un adevărat scriitor,

360
conştientizează şi îşi asumă faptul că democraţia merită multe
sacrificii, iar libertatea – orice sacrificii.
Din alt unghi de observaţie, în aceste timpuri grele pen-
tru cei mulţi, inclusiv pentru mulţi scriitori, în mod aproape
paradoxal societatea de tranziţie este predispusă facilului, le-
jerului existenţial, kitsch-ului, distracţiilor de nivel (sau: sub-
nivel) îndoielnic, şuetelor (profesionale)şi taclalelor înde-
lungi. În respectivul convoi perpetuu de mizerii şi incertitu-
dini, preocupările multor scriitori sunt – nefiresc – laterale
literaturii. Parţial, acest lucru e de înţeles, pentru că problema
supravieţuirii lor, a scriitorilor, ca persoană, nu lasă loc (sau
prea mult loc) pentru scris, estetică, filozofie a artei etc. Aşa-
dar, la capitolul dezavantajelor noului context pot fi trecute
anume zădărniciile care mistuie viaţa unui om-artist, sustră-
gându-l de la îndeletnicirile, experienţele şi studiile sale de
bază. Însă nu doar din cauza dezavantajelor noului context
pentru deloc puţini din cei care acum câţiva ani se (mai) nu-
meau scriitori astăzi literatura nu intră în categoria urgenţe-
lor personale de prim ordin. Pentru că, dacă astăzi, prin liber-
tate, lor li se oferă ocazia să demonstreze de ce sunt în stare
ca scriitori, ei nu au ce să-i ofere ocaziei, din simplul motiv că
dânşii n-au fost niciodată scriitori, ci, favorizaţi de poziţii no-
menclaturiste, angajaţi conjunctural-ideologic, pe timpuri îşi
ziseră să prindă şi ei la năravul scrisului şi chiar au tipărit
adunături de texte pe care le-au numit cu neruşinare cărţi de
versuri sau de proză. Ba, uneori, preocupările lor vulgare de
grafomani sau compilatori de foarte joasă speţă au fost răs-
plătite cu premii pentru... literatură.
Pe noi însă ar trebui să ne intereseze un cu totul alt as-
pect al chestiunii dihotomice avantaje-dezavantaje şi anume
aspectul ei esenţial: cel de supravieţuire a adevăratului scrii-
tor şi a adevăratei literaturi. Chiar dacă, pe foarte mulţi ani
înainte, între Prut şi Nistru nu se pot întrevedea vremuri pri-
elnice pentru scrierea şi difuzarea literaturii, eu consider că
poate avea şansă de afirmare şi supravieţuire profesională
doar scriitorul basarabean care este de o cotă valorică pan-
361
românească. Scriitorul care nu renunţă, la nici o vârstă, de a
se auto-edifica existenţial şi profesional; scriitorul ghidat de
conştiinţa cultural-istorică reflexivă a unui rafinament civili-
zator sui generis, încorporat în text şi emanat de acesta.
– Ce părere aveţi despre cărţile tranziţie? Putem aproxima
cu ajutorul lor viitorul chip al literaturii române?
– Grea întrebare. Dar să încercăm totuşi să ajungem la
nişte sperate clarificări... disperate... O parte a literaturii ro-
mâne ce se scrie în Basarabia este în curs de renovare, de mo-
dernizare, de descătuşare din canonismul coercitiv. O parte
de condeieri probează libertatea socială şi pe cea estetică, în-
să o altă parte continuă să stea cu privirea timorată spre tre-
cutu-i şopârlizat, rigid ordonator şi constrângător, îngustător
(şi dezgustător) de arie de manifestare. Oricum, este impor-
tant că şi în lucrările unor colegi de-ai noştri se face remarca-
tă o resemantizare a mesajului naraţiunii impuse de noile fa-
ţete ale societăţii aflate în febra tranziţiei, dar şi în funcţie de
criteriile estetice general acceptate de literaturologia univer-
sală pe care încearcă să le definească şi să le aplice practic
postmodernismul. În special mai tinerii autori basarabeni ca-
ută să fructifice sugestiile „postmoderne” ale realităţii, intimi-
tăţii, studiului, ba chiar şi pe cele ale angoasei, plictisului sau
dezamăgirilor. Apoi, în mare, tot mai frecventele teoretizări
despre modernism şi postmodernism, ca susţinere sau detes-
tare a acestora, sunt benefice: atât adepţilor cât şi contestata-
rilor, aceste teme le oferă prilejuri de a scrie, de a tot scrie,
asumându-şi (nu că prin jurământ, ci fie doar prin elementară
seriozitate) anumite responsabilităţi interpretative. Spune
cam fiecare ceea ce vrea şi cum vrea, octavele gamei retorice,
ca exerciţiu al plăcerii de a vocifera, incluzând nota cea mai
înaltă (de acceptare-apreciere... acceptabilă) a acestui feno-
men (stil Barth: „o modernitate mai modernă”), apoi nota
medie a îndoielilor („artă instabilă, subversivă, auto-corec-
toare şi ambiguă”, Pia Brânzei; dar totuşi artă...), cât şi pe cea
mai de jos notă a alarmei („boală culturală”, Norris).

362
 Dar, în general, cărţile tranziţiei sugerează impresia gra-
bei şi a neglijenţei, întâmplătorului şi a nedusului la capăt.
Unde mai punem că s-au înmulţit-puit aşa-numitele volume
tipărite „în regie proprie”, semnate de inşi de o mentalitate
subartistică şi de un „talent” subdezvoltat şi acultural. Cele
mai multe sunt tipăriturile în care se remarcă piruetele de
handicapat ale versificărilor însăilate de grafomani care cu-
nosc prost sintaxa şi mai deloc buna-cuviinţă, însă care au
(sau găsesc) bani pentru aşi le... tipografiza. Apoi, atare scribi
niţel neciopliţi îşi lansează cu fast bahico-gastronomic opuri-
le, frecându-şi demonstrativ mâinile a mare chef şi succes. Și
de ce nu şi-ar freca nechemaţii mâinile, dacă biata critică, mi-
oapă sau poate necalificată, tace, tace, tace, prin tăcerea ei la-
şă acceptând ca de la sine o egalizare valorică între scriitori şi
scribi? Sigur, cu astfel de tipărituri şi atitudini nu se poate
aproxima viitoarea schimbare la faţă a literaturii române din
Basarabia. Se poate „aproxima” doar evoluţia personală a
unui sau altui autor, dar nicidecum nu poţi risca o... aproxi-
mare panoramică. (Ca să nu spunem şi programatică.) Pentru
că puţini scriitori români au o devoţiune totală faţă de ceea ce
ar trebui să le fie profesie. Și ca scris şi ca lectură, literatura
cere zile şi nopţi de muncă de galeră. Dar câţi dintre noi (şi
din noi) îi oferă atât cât ar merita?...
Astfel că în lipsa certitudinilor în vederea unor aprecieri
globale, să apelăm la cele temeinice şi, parafrazându-l pe
Sfântul Augustin, trecând de la Lume în general la un singur
domeniu al ei, am îndrăzni să spunem că Literatura prezentu-
lui imediat este o singură frază sau poate nenumărate fraze în
curs de scriere. Ea reprezintă un subiect sau nişte subiecte
care tocmai se încropesc. Altcumva. Altfel. „Pe potriva conşti-
inţei noului ev istoric al modernităţii” (Hans Robert Jauss). Pe
potriva mutaţiilor în conştiinţa de sine a omului societăţii
aflate în tranziţie. Și poate că a omului societăţii trans-tranzi-
ţionale.
Revista Contrafort,
nr. 11, 1997

363
 Bilanțuri 1998

– Ce a însemnat pentru Dvs. anul 1998 în plan de creaţie?

– Chiar dacă în caseta tehnică poartă sigla anului 1997, vo-
lumul de versuri „Vieţi neparalele” (recenzat, de altfel, şi în
„LA”) mi-a apărut în primăvara anului 1998, la editura „Băl-
grad” din Alba-Iulia, graţie solicitudinii profesorilor Mircea Ce-
nuşă şi Oliviu Iacob, cărora, şi pe această cale, le exprim sincera
mea gratitudine. Le rămân profund recunoscător scriitorilor şi
editorilor Virgil Bulat şi Nicolae Mocanu care, în tandem edito-
rial „Clusium – Dacodens pres”, mi-au publicat la Cluj cartea de
proză „Îngerul şi croitoreasa”. În acelaşi minunat oraş din nor-
dul ţării, în luna mai, am trăit emoţia de a fi onorat cu Premiul
Special Pentru Poezie al Festivalului Internaţional „Lucian Bla-
ga”. Alte jalonări profesionale îmi sunt legate de poemele in-
cluse în antologia „La masa tăcerii” („Vid Tystandes Bord”),
alcătuită şi tradusă în limba suedeză de distinsul coleg Ion
Miloş, precum şi de proza inserată în antologia apărută la Bu-
cureşti „Iubiri subversive” a lui Dan-Silviu Boerescu (cele mai
bune povestiri ale anului precedent). Apoi, micile sau obişnui-
tele bucurii, venite drept rezultate ale colaborării la revistele
„Luceafărul”, „Contrafort”, „Ateneu”, „Basarabia”, „Convorbiri
literare”, „Contemporanul – Ideea europeană”, „Limba română”
sau „Țara”, în aceasta din urmă publicându-mi în foileton jur-
nalul „Student pe timpul rinocerilor”. Nu aş putea să nu menţi-
onez şi participarea mea, împreună cu prietenul Andrei Burac,
la un simpozion al poeţilor, întruniţi la Stockholm, Suedia.
– Ce apariţii editoriale v-au atras atenţia?

364
 – Cu părere de rău, unele ocurenţe triste şi independente
de noi, au făcut ca mai puţine cărţi ale colegilor, din câte mi-aş
fi dorit, să ajungă la mine, din care motiv mă tem că mă voi re-
feri parţial la cele mai bune apariţii editoriale. Aş vrea să men-
ţionez volumele de versuri ale lui Anatol Codru „Întâmplarea
mirării”, Arcadie Suceveanu „Înfruntarea lui Heraclit”, Vasile
Romanciuc „Floarea zburătoare”, „Andrei Burac „Cu toată fiin-
ţa, spre altundeva”, Anatol Ciocanu „Rugă de ostatec”. Sunt
demne de atenţia cititorului exigent şi cărţile semnate de mai
tinerii colegi (aflaţi la prima sau secunda verba) Dumitru-Dan
Maxim, Ghenadie Postolache, Steliana Grama, Doina Iachim,
Ștefan Baştovoi, Horia Hristov. În fine, drept semn de onoare
(şi de valoare) ce li s-a făcut editurilor chişinăuiene „Cartier” şi
„Arc” – volumele lui Paul Goma şi Dorin Tudoran, respectiv
„Altina” (grădina scufundată) şi „Kakistocraţia”.
– Care a fost schimbarea pe care aţi simţit-o în calitate de
cetăţean al acestei părţi de Țară?
– În amorţire, în letargie sau hibernare, aproape generală,
nu se simt metamorfoze. Difuzie (nu de lumină, ci de întune-
ric), confuzie, contuzie psihologică şi de caracter... Lume prosti-
tă, lume răbdătoare... Cu modestia de rigoare vorbind, îmi zic
că, totuşi, am avut dreptate, intitulându-mi o carte „Iluzia nece-
sară”... (Aceasta, în cazul dacă nu ne dăm şi noi mai spre bu-
dism, doctrină ce presupune eliberarea de iluzii ce cauzează
suferinţă.)
– Ce gânduri şi ce planuri aveţi pentru anul care vine?
– Chiar în zilele ce urmează, aştept volumul de poeme
„Gladiatorul de destine” (Ed. „Cartea românească”). Aş dori
să-mi apară şi cărţile de poezie sau de dialoguri, pe care mi
le-au solicitat unele edituri din Cluj şi Timişoara. (Mare e spe-
ranţa scriitorului, pentru că – nu ai ce face! – este şi el om...)
Dat fiind faptul (verificat, ani la rând) că altitudinea manifestă-
rilor mele ca persoană a scrisului mi se întâmplă în toridele
luni de vară, e lesne de imaginat cu câtă ardoare „mă grăbesc”
să ies cu bine din această iarnă grea....
365
 P:S. Prima frază din ultimul meu răspuns, spre bucuria
mea, nu mai este valabilă. Chiar în aceste clipe ale finalului de
chestionar, mi-a telefonat colegul Nicolae Rusu, care s-a întors
de la Bucureşti: mi-a adus semnalul cărţii de poezie „Gladiato-
rul de destine”... Mulţumesc Editurii „Cartea românească”, ele-
vaţilor ei diriguitori Dan Cristea şi Marin Codreanu.
Revista Literatura şi arta,
decembrie 1997

366
 27 martie 1918 și prioritățile
prezentului

– Ce semnificaţii comportă pentru Dvs. actul Unirii Basa-

rabiei cu România din 27 martie 1918?
– După o sută şi şase ani de încarcerare ţarist-imperială,
în 1918 a fost stopat procesul de eroziune a conştiinţei etno-
istorice a populaţiei din Moldova pruto-nistreană. De aici în-
colo, avea să înceapă deloc lesniciosul proces de detectare a
modului şi a măsurii în care moldoveanul care n-a trăit mo-
mentul Unirii din 1858şi trecut prin supliciile deznaţionaliză-
rii se poate percepe pe el însuşi ca român şi este perceput ca
atare de români, de fraţii săi de sânge. Apoi, deputaţii din Sfa-
tul Țării, ca patrioţi şi intelectuali sadea, au dovedit că, prin
cei mai buni reprezentanţi ai lor, basarabenii înţeleseseră că
în acţiunile de dezrobire e nevoie de combativitate, statorni-
cie în convingeri, curaj, tărie de caracter şi sacrificii. Aceasta
însemna că, prin minţile sale lucide, elitare, revenind în albia
firească a comuniunii etnice, româneşti, Moldova interrivera-
nă se deschidea unui nivel „de claritate de european care nu
se întâlneşte în stepa rusească”, vorba lui Blaga. Am putea
spune că astfel s-a purces la remodelarea morală a societăţii,
în totalitatea ei, şi a individului, în particular, ca subsumare
angajată, civică a aspiraţiilor şi opţiunilor româneşti unanime,
pentru că, urmând exemplul Basarabiei, au aderat la Unire
atât Bucovina, cât şi Transilvania.
Este foarte important de menţionat că, începând cu anul
Unirii, basarabenii au avut un benefic răgaz de peste două

367
decenii de a se dez-mutila moraliceşte, de a merge la şcoli na-
ţionale, de a se ruga în biserici în limba lor, de a-şi creşte o
nouă generaţie care deja nu ştia ce este ţarismul, imperialis-
mul, rusificarea, pericolul aneantizării. Anume aceste feno-
mene i-au şi ajutat pe basarabeni să reziste în cei circa 50 de
ani de recolonizare. În caz contrar, ca momente sau elemente
româneşti, în Moldova de Est n-ar fi existat nici revista Con-
trafort, nici cei care răspund la întrebările referitoare la acel
27 martie al anului 1918.
– Cum poate fi pusă problema unităţii româneşti în condi-
ţiile Europei de azi şi ale proceselor pe care le traversează
lumea la acest sfârşit de secol? Credeţi că Unirea mai este
o problemă prioritară pentru români?
–O componentă a contextului politic general-european
este şi atât de frecvent invocatul balcanism, ca o stufoasă şi
intermitentă confluenţă de circumstanţe istorice neliniştitoa-
re, care include anume şi problema unităţii româneşti. Cu re-
gret, ea, problema sau ecuaţia unităţii noastre, deocamdată,
ca şi altădată, nu este propulsată activ în patrimoniul comun
al conştiinţei (noastre) europene. Poate (şi) din motivul că, de
câteva decenii, panromânismul n-a dat politicieni perspicace,
curajoşi, de un caracter etnic robust şi de o anvergură conti-
nentală.
Și totuşi, fiind departe nu că de gândul, ci, obiectiv vor-
bind, de posibilitatea de a formula concluzii ultime, sunt sigur
că, dacă inamicii Unităţii Româneşti ar crede că ea, Reunirea
panromânească nu este prioritară, dânşii nu şi-ar mai face griji
„în plus”, acceptând-o sau chiar... impunând-o. Însă neprietenii
noştri ştiu destul de bine că, precum spune Contrafortul (dar
eliminând semnul întrebării), Unirea, Reunirea pentru ro-
mâni rămâne problema problemelor. Și punctum.
Revista Contrafort,
nr. 3, 1999

368
 Lectura de carte rusă: atu sau?...

– Ce influenţă a avut/ are asupra formării personalităţii

Dvs. faptul de a putea citi în original literatura rusă, clasi-
că şi contemporană? Cum resimţiţi acest lucru – drept un
atu sau un handicap – în contextul integrării culturale
româneşti?
– În destinul unui intelectual basarabean istoria trasează o
geografie spirituală sinuoasă, aproape suprarealistă, în care se
regăsesc totemul lupului dacic, Roma cu ugerul ei de lupoaică
păgână alăptând pruncia noastră ancestrală, Kiul cu ugerele
cupolelor sale ortodoxe sub care a predicat Petru Movilă, dea-
lul Mitropoliei din Bucureşti şi văioaga aşa-zisei mitropolii din
Chişinău, rămasă înfeudată cupolelor Kremlinului. Ar fi aici în-
că destul loc pentru hiperbolizare, dar să nu exagerăm şi să în-
cercăm a-i da acestui caz special justele sale proporţii.
Aşadar, întrebarea e despre formarea personalităţii
ş.a.m.d. Pe scurt, suntem invitaţi la un sondaj autoscopic, chiar
dacă nu există certitudinea că vreun scriitor sau altul ar putea
da un verdict axiologic sau valoric asupra propriei sale deve-
niri. Se ştie doar că artistul e foarte sensibil la mediul social,
cultural; că el utilizează, de asemenea ca pe un instrument de
cunoaştere şi achiziţie spirituală, (şi) o altă limbă decât cea ma-
ternă. Se mai ştie că orice act cultural trăit, asumat, asimilat es-
te impulsionat şi consolidat şi prin propria sa contribuţie, prin
coparticiparea-i conştientă la „diversificarea lumii”, lume în ca-
re, direct sau implicit, biograficeşte, spiritualiceşte, prin des-
tinşi premoniţie sau revelaţie şi achiziţie ulterioară, el, artistul,
este sorgintea propriilor sale opere, proiecte, renunţări sau
369
resemnări. De aici ar reieşi că şi în cazul scriitorilor basarabeni
nu putea să rămână fără consecinţe contactul direct sau mediat
cu oricare altă literatură; direct – cu cea rusă; mediat – să zi-
cem – cu literaturile Țărilor Baltice, cu literatura armeană,
georgiană etc.
În ceea ce mă priveşte, în juneţile mele de debutant, ca şi
mai apoi, avui destule „carnete de bord” în care notam steno-
grafia incoerentă a entuziasmelor, uimirilor, îngândurărilor
sau decepţiilor mele. În acele blocnotesuri găsesc şi extrase din
lecturile operei lui Antioh Cantemir (tocmitorul poeziei mo-
derne ruse!) sau Lermontov, Dostoievski sau Cehov, Hlebnikov
sau Șklovski (ce teoretician!), Bunin sau Andrei Belîi, a altor
personalităţi ale clasicismului sau avangardismului rusesc care
au ostenit la rezolvarea influentelor formule estetice, artistice
sau culturale, personalităţi care, peste timpuri, fac parte din
canonul stabil al literaturii lumii. Dat fiind că, din nenoroc, la
Universitate nu am avut profesori de factură majoră, de regulă
ţinându-ne „prelegeri” oameni întâmplători, lectori foarte
aproximativ instruiţi în rigorile catedrelor, mergeam şi pe o li-
nie de autodidact, făcând şcoala (şi) la aşa-numitul secol de ar-
gint al poeziei ruse, precum şi la de-a dreptul fascinantul avan-
gardism rusesc de la începutul secolului nostru. Intuiţia mi-a
sugerat să nu fiu un nihilist care ar detesta arta din motive...
politice. Uram imperialismul ruso-bolşevic, dar nu şi literatura
rusă. Mai târziu, justeţea alegerii mi-a fost „confirmată” şi de
opiniile ilustrului cărturar George Uscătescu, supranumit şi se-
cretar cultural al Europei, care, într-un interviu, spunea că, du-
pă părerea sa, poezia simbolistă rusească „este mai importantă
chiar decât cea franceză, spaniolă şi, desigur, decât cea germa-
nă sau italiană”. Însă câştigul meu (atuul, cum se spune în în-
trebare) a venit, cred, şi din nepărtinirea şi aviditatea cu care
am citit mai tot ce a apărut din poezia lumii în traduceri româ-
neşti şi, deopotrivă, ruseşti. Perpetuu, această parte a bibliote-
cii mele este una a recitirilor.
Bineînţeles, mulţi dintre noi au trăit şi s-au format (şi)
pe timpul rinocerilor, dar – să se observe – noi între noi suntem
370
diferiţi. În fiece caz aparte, atuul sau handicapul a depins de
gradul de rezistenţă a caracterului tău (lui) la deformarea, de-
vitalizarea, de civilizarea impuse de regimul politic; caracter
care putea fi mutilat prin diverse şi perfide constrângeri sau
promisiuni, prin ameninţări sau oferte avantajoase, prin intra-
re sub influenţaşi în serviciul unei ideologii draconice, inuma-
ne: ideologia ruso-comunistă. Cu totul altfel au evoluat şi s-au
format literaţii conştiinţa cărora a fost un bun conducător de
cultură, ţinută într-o stare intens şi select informaţională, dar şi
creatoare de stil, formulă şi tipar – distincte, personalizatoare.
În fine, chiar dacă scriitorul român din Basarabia porneşte
şi (un „şi” inevitabil!) de la premise oarecum diferite decât con-
fraţii săi dinţară, exigenţele de creaţie trebuie să-i fie aceleaşi
precum cele ale creatorului-model de literatură. Indiferent de
atuurile sau handicapurile pe care le-a resimţit unul sau celă-
lalt, în stânga sau în dreapta Prutului.
– În ce mod a determinat contactul nemediat cu spirituali-
tatea rusă profilul culturii basarabene? A constituit perioa-
da sovietică un interval propice pentru o contaminare bene-
fică, o îmbogăţire pe plan cultural?
– Consider că o condiţionare reciprocă sau, fie, o conta-
minare benefică, precum zice Contrafortul, s-a putut realiza
doar în cazuri particulare şi nicidecum în plan social general.
Pentru că Moldova de Est, RSSM-istă, nu a avut un proiect in-
telectual la nivel de societate. Și-apoi nu cred că se pot pune
în relaţii culturale, estetice şi, esenţial, civilizatorii spiritualita-
tea rusă cu perioada sovietică de subjugare politică a Basara-
biei. Ingerinţele bolşevice, obraznice, fără de Dumnezeu, pri-
mitiv ideologizante, sigur că au însemnat un handicap social,
şi spiritual şi istoric. Perioada sovietică, mutilatoare sub as-
pect cultural, a fost dominată de falsitate, de crasă minciună.
Adevărata cultură şi literatură rusă trebuiau căutate în afara
Basarabiei, pentru că, se ştie, cei câţiva condeieri ce scriau în
ruseşte aici, la Chişinău, n-au dat pagini de rezistenţă; teatrul
rus, implantat de cotropitori între Nistru şi Prut, n-a oferit

371
spectacole memorabile. Iar vânzoleala şovinist-slavofilă de că-
delniţare a lui Puşkin care, cândva, întâmplător şi trufaş, căl-
case şi pe meleagurile noastre, părea să nu-i mai intereseze pe
băştinaşi, decât doar pe acoliţii veleitarului propagandist Tru-
beţkoi care, măsluind faptele, escamotând adevărul, se... ono-
rarificau (onorarii grase!), însă nu se onorau. Adică, se produ-
cea o cacofonie a discordanţelor dintre gloriile şi beneficiile
decretate sau atribuite de CC al PCM şi puţinătatea harului ce-
lor copleşiţi de atare onoruri eronate. Și nu cred că ar avea ce-
va în comun multiculturalismul contemporan (de altfel, amen-
dabil şi el) cu acea cultivare bezmetică a unui cosmopolitism
intern-sovietic sau, sforăitor ideologiceşte, a unui internaţio-
nalism ce vorbea stâlcit „limba lui Lenin” care, de altfel, mi se
părea a reflecta cea mai degradantă stare a societăţii împinse
pe cale rusificării inevitabile.
Iar cei care încercau să contribuie la afirmarea culturii
basarabene (române) autentice erau hărţuiţi de şicane şi or-
donanţe, dirijism şi interdicţii ideologico-administrative care
le contuzionau spiritul, vocaţia, imaginaţia. Cu atât mai demni
de respect sunt scriitorii care, chiar în timpul asupririi ruso-
sovietice, au rămas confini cu spiritul literaturii române veri-
tabile.
Revista Contrafort,
nr. 9-10, 1999

372
 Moment de cotitură, sau de criză?

– Există în timpul prezent semnele şi premisele (identifica-

bile poate în fenomenele contradictorii, ca exacerbarea
pragmatismului şi slăvirea performanţei, versus cufundarea
în realitatea virtuală, în explorarea informaţiei in extenso
în mediile informatice, versus contemplarea realului etc.),
după care s-ar putea aprecia dacă trăim un moment de co-
titură radicală (sau doar un moment de criză care va reva-
lorifica valorile cunoscute şi astăzi), în ce priveşte „spaţiul
mental” al oamenilor, incluzând în aceasta emoţia estetică,
sensibilitatea, conştiinţa axiologică, modul de a visa, de a-şi
dori, de a se raporta la real, la cosmos, la civilizaţie, la cul-
tură? Și, dacă o asemenea cotitură o consideraţi vizibilă
(sau chiar dacă e o criză prin care se croieşte o matcă no-
uă), ce prefaceri va antrena ea în domeniul artelor?
– Pentru a răspunde la întrebarea în cauză, ar fi necesar să
operăm cu un material empiric şi teoretic foarte complex ce ar
impune o anumită rigoare în analiza prezentului sau viitorului
unui sistem mondial (spaţiul mental al oamenilor) de referinţe
la: emoţia estetică, sensibilitate, conştiinţa axiologică, modul
de a visa etc.; sistem de referinţe la spaţiul mental în pluriva-
lenţa sa, inclusiv în secţiunea dimensională a spiritului, esteti-
cului, artisticului, ca orientare istorică, pragmatică, filozofică
a cunoaşterii.
Din capul locului, simplificând datele (generalitatea) pro-
blemei, dintre aspectele sau subsistemele ce funcţionează în-
tr-o societate, patru la număr – economie, sistem politic,

373
instituţii sociale şi cultură –, sigur că pe noi ne interesează
în mod special... ultimul (în viziunea guvernanţilor), adică sub-
sistemul culturii. Unde mai punem că, drept părţi ale totalităţii
experienţei existenţiale a omului, cultura şi arta sugerează
şi ele anumite elemente ale unei stări de evoluţie sau de criză
a întregului organism social, ca să nu mai vorbim de cele care
vizează însăşi starea ei curentă, absorbită în ceea ce Antonio
Banfi numea flux de viaţă continuu şi autofecundant.
Aşadar, sub aspectul dihotomicei abordări (dinamism sau
criză?) să încercăm a ne dumeri cât de cât care ar fi regulile de
legitimare şi coerenţă a posibilului „moment de cotitură radi-
cală” şi „ce prefaceri va antrena el în domeniul artelor”.
Să trecem în prim-plan partea dintre paranteze a întrebă-
rii: Chiar să fie epoca noastră una staţionară, a crizei? Iar dacă
este totuşi, am putea cădea de acord cu Jacob Burckhard care
consideră că atare timpuri „au poate rostul de a păstra anumite
bunuri spirituale, sufleteşti şi materiale ale trecutului, şi de a le
transmite ca pe un ferment viitorului?”. Ba mai mult, acelaşi
exeget susţine că „arta vie este tocmai arta crizei: bogată
în probleme, în exigenţe neîmplinite, în apeluri dramatice, în-
tr-o sensibilitate exasperată, în eforturi de disciplinare, de des-
coperire şi în indicaţii... însăşi renunţarea la o funcţie socială,
indiferentă, mai degrabă spasmodică decât trufaşă este,
în esenţa sa, un act de revoltă”.
Însă eu unul înclin să cred că lumea trăieşte într-o epocă
în care nu se fac auzite, distinct, nici lamentaţiile, nici jubilări-
le, nici pesimismul, nici optimismul... E un timp finesecular
al indeciziilor, ambiguităţilor şi afectivităţii eterogene, potoli-
te. Și, pentru a rămâne în subsistemul nostru, ar fi de spus că
pe zi ce trece se înstăpâneşte tot mai mult, universalizat, o for-
mă de cultură generală, una a... majorităţii absolute care, bine-
înţeles, nu-şi creează probleme, nu are remuşcări că sub su-
flul ei globalizator se ofileşte şi dispare ceea ce ar fi de o mai
mare valoare, însă care aparţine unor „minorităţi”. Kitschul ex-
clude deplângerea neantizării unicatului, capodoperei: el ani-
hilează posibilitatea zămislirii şi dăinuirii unor valori demne
374
de compasiunea viitorului. Chiar dacă (mai) există, să zicem,
bine conturate, cultura niponă şi cea chineză, alte oaze de cul-
turi personalizate, în Africa sau Asia, America Latină sau
Oceania, prezentul şi viitorul universal nu vor renunţa la in-
tenţia de a crea o cultură comună a lumii întregişi – de ce nu?
– poate (nu va renunţa nici) la întronarea unei religii sau
a unui ateism globalizant. Din acest punct de vedere, face să te
miri şi să te întrebi cum de este posibilă concomitenţa dintre
perfectibilitatea/performanţa economică a lumii şi degene-
rescenţa ei etică şi estetică...
În baza transformărilor social-ideologice şi a reflexelor
lor asupra artei şi culturii, Nicolae Manolescu constata că, în
deceniul postcomunist, a luat naştere (deja? – n.m.) o cultură
care pare aceeaşi dintr-un capăt în celălalt capăt al Europei.
Iar Mihai Zamfir susţinea, în alt număr din România literară,
că până şi Academia Europeană de Poezie se află în derută,
„Pentru că, în toată Europa Occidentală, se scrie astăzi acelaşi
fel de poezie: un pic de natură, un pic de metafizică, un pic de
ironie – totul turnat în acel vers liber şi fantezist, pe care îl dis-
tinge de proza pură doar scurtimea rândului. Reţeta e gata!”
Nu încape îndoială că uniformizarea face lumea mai puţin
înzestrată pentru cultură şi valoare autentică, fapt remarcat şi
de Daniel Chirot: „Nici o cultură care devine prea omogenă,
prea satisfăcută de sine sau prea legată de vechiul ortodoxism
nu va da naştere unui număr îndeajuns de idei noi” şi că „vitali-
tatea şi diversitatea unei culturi, precum şi rezistenţa ei la uni-
formitate (...) oferă cele mai mari şanse de întâlnire cu succes
a viitoarelor înfruntări”.
E bine şi frumos că întrebarea se referă şi la „modul de a
visa, de a-şi dori, de a se raporta la real, la cosmos, la civilizaţie,
la cultură” al omului. Astăzi, când noţiunile de creaţie şi artă
sunt (au fost?) de-zeificate, de-sacralizate, nemaifiind învăluite
în fulguraţia sibilinică a misterului, în taina sensibilităţii sau vi-
sului nostru, poate doar raportarea la cosmos mai presupune o
anume misteriozitate; raportarea la cosmosul care, ca şi realul/
realitatea, de altfel, vor ţine etern de Domeniul Discutabilului.
375
Important e ca barem o parte a lumii să nu renunţe nicicând de
a-l combate pe Hegel în acel punct al filozofiei sale ce învede-
rează o rigiditate incompatibilă cu misterul şi transcendenţa;
în punctul în care afirmă că: „Tot ceea ce e real e raţional, tot
ceea ce e raţional e real”, nemailăsând loc pentru vis, fantezie,
mit, nici pentru zei sau supranatural. Printre cei care n-au că-
zut de acord cu omniprezenţa raţionalului revelator de realita-
te au fost Kierkegaard, Nietzsche şi Jaspers, ei susţinând că
misterul fiinţării se află în relaţie cu unele sentimente superioa-
re, acestea – de dincolo de limita cunoaşterii umane. (Și) din
acest motiv, consider că, atunci când se susţine că secolul XXI
va fi religios sau nu va fi deloc, de fapt se exprimă o dorinţă
(acel „a dori” din întrebarea dvs.), presupunându-se, implicit,
şi o revenire a esteticului în sfera în care operează fenomeno-
logia experienţei sacrului.
Referitor la „momentul de cotitură radicală”... Adică, să se
ajungă cumva la o altfel de percepţie estetică, mai mult sau mai
puţin diferită, prin logică şi modalitate de evoluţie (şi, poate că,
de revalorificare)? Eu unul nu cred că ne aşteaptă răsturnări
subite şi cruciale de situaţii. Spun aceasta, fără a uita însă că
eşecurile economice şi politice forţează apariţia schimbărilor.
Iar noi – ce mai! – trăim timpurile unei abundenţe de eşecuri
de tot felul...
Numai că şi de aici încolo ne vom referi în special la sub-
sistemul social numit cultură, decişi artă, literatură care, su-
portând omniprezenta insinuare (mai mult retorică decât fap-
tică) a postmodernismului, nu par pregătite să-şi anunţe alte
probleme formale ce ar rezulta din înnoirea conţinutului (de
mâine...). Nu cred că viitorul artelor (de după cotitura radicală)
ar fi cel al ruperii cu orice tradiţie, spre a se ajunge la depen-
denţa funcţiei sale de spontaneitatea/accidentalitatea unui
subiectivism exacerbat. Nu ştiu dacă arta va tinde să revină la
rigorile clasicizante, însă vreau să cred că nici după postmo-
dernism nu se va pierde orice disciplină a conţinutului, forme-
lor şi tehnicilor artistice. Astfel că nu ruptura, ci continuitatea,
adică acel (viitor) dincolo de momentul de cotitură radicală
376
ar avea a se realiza în perpetua linie a înnoirilor de fond şi for-
mă. Sau, în baza unui silogism al lui Rilke, am putea avea în faţă
un viitor ce e mai aproape de trecut decât de prezent. (Însă aici
– de altfel, ca şi până... aici – mai curând se întrevede (doar)
strădania de a găsi un argument ca şi cum metafizic care să ne
ducă, totuşi, dincolo de posibilitatea noastră de prevedere
a unei evoluţii sau involuţii, a unei coerenţe sau defazări spiri-
tuale relativ mondiale.)
Chit că şi în acel viitor, în acel dincolo de cotitura radicală
va rămâne neputinţa omului şi artistului de a se ridica deasu-
pra desăvârşirii, idealităţii. În (sau: sub) triumfătoarea indife-
renţă a Universului, totuumul ştiinţei nu va fi (ca şi astăzi, ca şi
ieri) decât o incertă (!!) constatare asupra Absolutului, Miste-
rului, Visului, Frumuseţii, iar intuiţiile şi ipotezele omenirii –
neajutorate, umile cvasiprofeţii. (Apropo de om şi omenire:
poate că nici Spiritul Suprem nu este mulţumit de ceea ce şi
cum a creat El Însuşi, însă noi nu avem de unde-i cunoaşte dez-
amăgirile. „De plânge Demiurgos doar el aude plânsu-şi”, zice
Eminescu într-un vers de adâncă sagacitate existenţial-vizio-
nară.).
În starea de evoluţie sau de criză a zilei de mâine vor dăi-
nui multe din problemele prezentului (nostru), inclusiv cea re-
feritoare la dispariţia sau supravieţuirea literaturii în concu-
renţa ei cu televiziunea, Internetul, globalizarea. Va persista
îngrijorarea că marile valori ale umanităţii se află în pericolul
deteriorării şi chiar al dispariţiei totale. Ca şi până acum, statul
va putea impune autoritatea politică pentru aproape toţi cetă-
ţenii săi, însă nu va impune şi o autoritate culturală (!). Nu va fi
depăşită îndoiala asupra moralităţii pieţei libere şi nici mer-
cantilismul vicios care gangrenează cultura şi chiar civilizaţia.
Cu părere de rău, vor fi multe astfel de ştafete negre transmise
viitorului, pentru că demonii războinicului secol XX nu vor ră-
mâne la bariera lui 31 decembrie 2000, ci vor trece dincolo,
peste 1 ianuarie 2001...
În fine, după atâtea presupuneri deprimante, să facem
şi una ceva mai bună, spunând că, indiscutabil, după 31
377
decembrie 2000, în secolul (să nu se confunde cu mileniul!) ce
vine, ba chiar în prima sa jumătate sau în primul său sfert de
deceniu, noi, românii, vom fi vindecaţi de complexul nedreptă-
ţirii (nu zic: inferiorităţii) în literatură ce ni se face, pentru că,
în sfârşit, cineva dintre scriitorii noştri va fi distins cu Premiul
Nobel. (Sigur, dacă acest titlu va mai rămâne cât de cât nobil...)
Încolo, să auzim de bine şi de frumos, iar cu un efort de viziune
– şi de... luminos!
Revista Tomis,
nr. 12, 1999

378
 După un deceniu...

– Ce sentimente vă provoacă ofensiva guvernanţilor co-

munişti împotriva limbii române şi a istoriei naţionale,
după un deceniu de independenţă a Republicii Moldova?
– „Calitatea” (valoarea) guvernanţilor pruto-nistreni,
în melanj curat murdar cu deciziile pe care le iau dânşii,
te cantonează în definitive sentimente de nedumerire, revoltă
şi repulsie. Nu poţi decât să deteşti, să urăşti aceste specime-
ne provocatoare pe care orbul zar al istoriei i-a desemnat, din
gravă eroare, ca diriguitori, parlamentari, sâmbraşi ai unei
politici demne de evul mediu rusesc-iobăgist garnisită cu su-
rogatul de ideologie totalitar-patriarhal-colonial-imperialiste
a fostei (ura!) „Uniuni” sovietice. Acelaşi partid de tip buldog
(„Scursura societăţii a fost utilizată de ocupant şi constituită
în partid”, remarca ilustrul domn George Uscătescu) confirmă
ceea ce se ştia deja: că, indiferent sub ce modificări/ajustări
s-ar re-înfăţişa lumii, el nu poate fi decât promotorul unei pu-
teri malefice, antinaţionale, în ultimă instanţă – antiumane.
– În calitatea Dvs. de scriitor, nu credeţi că noua campanie
de rusificare (obligativitatea limbii ruse din clasele primare)
a cărei principala victimă este tânăra generaţie, va dimi-
nua numărul cititorilor de literatură în Basarabia?
– Cred că e greu să se afle altundeva o atât de nesimţită
indiferenţă a autorităţilor faţă de cultura scrisă ca în Republi-
ca („independentă”) Moldova. Ba mai mult, nu vom greşi con-
siderând că, de fapt, aceasta nu este indiferenţă, ci ură faţă de
literatură, faţă de scriitori şi cititori avizaţi. Bineînţeles că

379
sunt nesăbuite deciziile limbuţilor sfertodocţi, aproape anal-
fabeţi, care vor să ne convingă cât de mult iubesc ei limba
„moldovenească” în amestec ridicol cu limba muscălească.
Dacă ţii totuşi să-i asculţi sau ai de gând să urmăreşti vreo
cronică parlamentară, de la bun (rău) început fii pregătit să te
simţi (dez)amăgit, jignit, stupefiat, ba chiar... stupid. Cinicele
decizii ale politicaştrilor pro-moscoviţi contuzionează spirite-
le, credinţa şi speranţele celor mulţi. Inclusiv ale celor care
vor ajunge să nu mai fie cititori de litere, de verbe, de cărţi ro-
mâneşti pentru minte şi inimă.
Într-adevăr, zecile de mii de tineri care protestează în
preajma parlamentului, guvernului, preşedinţiei, ambasadei
ruse combat şi pentru dreptul de a citi în româneşte.
– Ce ar mai putea face astăzi scriitorul pentru a opri tăvă-
lugul restauraţiei comuniste?
– Într-o anumită măsură, în Estul Moldovei istorice mai
continuă epoca pre-modernă a minoratului intelectual şi,
deci, cvasiparticipativă la opera de realizare valorică a istoriei
universale contemporane. Pentru că reîntoarcerea la comu-
nismul ruso-sovietic nu e altceva decât mersul în contratimp
cu principiile istoricităţii şi continuităţii democratice ale soci-
etăţii şi sociologiei europene, mondiale. Reieşind din această
situaţie, scriitorul, în mod pilduitor, serios şi profesionist, tre-
buie să tindă ca prin scrisul său, drept faptă culturală, civică,
înalt spirituală, să contribuie la ameliorarea speciei umane...
pruto-nistrene. Să-şi ajute, să-şi susţină, să-şi îmbărbăteze,
să-şi lumineze congenerii derutaţi, care, se ştie, au încă un
destin neaşezat, fiind mereu împilaţi de vecinii lor estici, mai
îndepărtaţi sau ceva mai apropiaţi. Congenerii, românii ba-
sarabeni care mai simt atât de dramatic diferenţa dintre a fi
la sine şi a fi la străin.
Revista Sud-Est
nr. 1, 2002

380
 Debutul

– Observăm că acum parcă scriitorii tineri nu mai debutea-

ză. Te trezeşti cu ei direct la lansarea propriilor cărţi, cărţi
de care nu se mai ştie care e prima, care a doua, a nu ştiu câ-
ta, contează doar că îngroaşă rafturile. Parcă erau mai mul-
te emoţii, invers proporţionale cu numărul revistelor şi
editurilor. Cum se debuta în revistă, după stagii serioase în
cenacluri şi la „poşta redacţiei”, cum se debuta editorial, în-
cercăm să aflăm de la dvs. Ce odisee, ce poveşti, ce anecdote
vesele şi triste au stat în spatele debuturilor dorim să ne îm-
părtăşească invitaţii noştri la ancheta de faţă. Cândva, la în-
ceput era... debutul.
– Pentru a se putea înţelege, dar şi... subînţelege unele date
sau doar nuanţe din cele ce voi spune-mărturisi, ar trebui, pro-
babil, să facem o identificare de adresă, pentru unii dintre citi-
tori precizând, că răspunsul vine din istoriageografia pruto-
nistreană, interriverană, – din Estul Moldovei istorice, actual-
mente – Republica Moldova.
După care – brusc! – să trecem (... retro-trecem) la debut...
Însă până la acesta – debutul literar – a existat, pur şi sim-
plu, fascinaţia scrisului. Am vorbit de asta chiar şi în unele poe-
me, care intraseră în prima mea carte, Aripă în lumină, şi în care
rememoram cum, copil, pe fila cărţii, „cu firul de mirişte al unui
creion galben” urmăream solemn, ca şi cum, primele cuvinte pe
care le buchiseam, mişcându-mi buzele cu mare atenţie, con-
centrat până la oarecare crispare, de parcă literele, silabele Abe-
cedarului le-aş fi mestecat ca pe nişte fărâmituri de pâine nea-
gră. Aceasta se întâmpla prin anul 1955, dar cred că întâlnirea
381
mea cu scrisul, în strădania de a-i pătrunde tainele, se petrecuse
cu un an şi ceva mai înainte, când, de sine stătător, încercam
momentele cu totul speciale – o adevărată minune! – în care,
sub îndrumarea unui verişor, parcă aş fi fost pe cale să depă-
şesc infantila şi fireasca alezie, ca incapacitate de a citi literele şi
cifrele. Reuşeam sau doar mi se părea că reuşesc, însă mă ru-
peam năvalnic să merg la şcoală. Fugeam de la grădiniţă, eram
„vânat” de educatoare/ supraveghetoare, în grija căreia părinţii
plecaţi la muncile acelor vremi îşi lăsaseră unica odraslă. O
primă tentativă de a mă statornici în vreo bancă de clasă a eşu-
at, deoarece domnişoara Maria, vecina noastră, care era învăţă-
toare la primare, cedase rugăminţilor părinţilor (care nu mai
puteau rezista imploraţiilor mele!) de „a-mi face proba” de elev
precoce, luându-mă în... clasa a treia. Dar, după prima pauză, am
dat într-un bocet disperat: cineva îmi şterpelise stiloul. Era un
stilou-„trofeu”, pe care tatăl îl adusese din Germania, după sfâr-
şitul războiului. Astfel că, suspinând, m-am reîntors acasă...
Iar de la primele silabe citite până la primele versuri pe ca-
re le-am scris avea să treacă, totuşi, ceva timp... Pot spune cu
oarecare certitudine că versurile de început le-am schiţat în
toamna anului 1964 sau în iarna-primăvara anului următor.
Iar debutul în presă?... Ca „om al scrisului” am debutat, prin
1965-1966, cu nişte texte „jurnalistice” inspirate din realitatea
„tumultoasă” a Negurenilor mei de baştină. Le-am publicat în
ziarul raional din Sângerei. Iar primele poeme mi-au fost tipări-
te în ziarul republican „Tinerimea Moldovei”, în mai 1967. De-
butul editorial mi se întâmplă în 1976, cu cartea de versuri
„Aripă în lumină”.
În contextul (cap-coadă) al debutului meu, la diverse etape
ale lui, mă gândesc cu recunoştinţă la scrisorile „instructive” pe
care, elev fiind, le primeam de la redacţiile revistelor „Tineri-
mea Moldovei” şi „Moldova”, inclusiv de cele semnate de poetul
Anatol Ciocanu. Chiar din primele săptămâni de studenţie, mă
angajai cu pasiune în dezbaterile de la şedinţele cenaclurilor li-
terare „Eminescu” de la Universitate, „Luceafărul” de la „Tineri-
mea Moldovei”, „Mioriţa” de la biblioteca republicană şi, nu în
382
ultimul rând, în cele ale cenaclului de la casa municipală a tine-
retului. E drept, nu peste mult timp, activitatea unora din aceste
instituţii ale juneţilor noastre a fost sistată de organele puterii
ruso-sovietice foarte vigilente, imperialiste şi deznaţionaliza-
toare, iar celelalte erau supravegheate „la sânge” de fel de fel de
mahări dubioşi, curatori – aşa se numeau – de la KGB, de lide-
raşi comsomolişti...
Avui noroc de înţelegerea şi solicitudinea poetului Gheor-
ghe Vodă, care şi-a asumat, ca şi cum, misiunea de a-mi susţine
versurile oarecum „ciudate”, cum li se păreau unora dintre
acerbii slujitori ai realismului socialist. Domnia sa Vodă mă
prezentă cu un amplu grupaj în revista „Nistru”, apoi îmi apără
manuscrisul la dezbaterile de la Uniunea Scriitorilor şi editură,
îmi scrise prefaţa la prima carte, dar şi la... a treia, care era pri-
vită cu suficientă suspiciune la editură şi avea, deci, nevoie de
pledoaria unei personalităţi.
Și, pentru a nu ne îndepărta prea mult de începuturi,
aş mai vrea să menţionez că mi se pare oarecum curios că, sub
aspect critic, tipologic, particularităţile poemelor mele au fost
intuite de un coleg de generaţie, dar nu de la Chişinău (aici, ie-
rarhiile erau deja... beton!), ci de la Cernăuţi, Ștefan Hostiuc (ac-
tualmente stabilit la Bucureşti), care, în recenzia publicată în
revista Nistru, scria despre „creatorul unor structuri poetice
originale”, scrise „într-un limbaj îndrăzneţ, împrumutat de la
uzul cotidian”; despre „explorarea poetică a limbajului de toate
zilele” şi despre acea „soluţie care este derutantă pentru cel ca-
re se apropie de poezie cu certitudinea că aceasta trebuie să fie
„clară” de pe poziţiile logicii noţionale”.
În fond, pot spune că nu am fost un debutant trecut cu ve-
derea. De Poezie, în primul rând. De Măria Sa Poezia care,
aveam să constat pe propriu-mi... destin, pe nimeni nu face cu
adevărat fericit, ci – mulţam şi pentru atât – mai puţin nefericit
îl face.
Revista Argeş,
nr. 6, 2008

383
 22 decembrie 1989

– Cum v-a prins/ ce aţi făcut în ziua de 22 decembrie 1989?

– În ziua de 12 februarie a anului 2 000, regretatul poet şi
ziarist Ion Panait din Focşani îmi punea în faţă un amplu ches-
tionar pentru un interviu. În discuţie interveni şi o întrebare ce
are, iată, reverberaţii de ecou cu cea pe care o adresează astăzi
cotidianul „Crai Nou”. Prin urmare, reproduc respectivul pasaj
din dialog, fără a interveni cu eventuale comentarii.
„Ion Panait. Iată ce-şi aminteşte Mircea Druc, în 23 de-
cembrie 1989, despre tine, în jurul orelor 10.00, în faţa clădirii
CC din Chişinău, şi în vecinătatea marelui Ștefan: „... Nu pricep de
unde şi cum, dar în fruntea coloanei păşea Leo Butnaru, scriito-
rul. Acum, cu faţa către mulţimea tot mai agresivă, încerca s-o
modereze (...) Îmi fac loc mai în faţă, pe scările CC. Leo îmi prinde
privirea şi parcă ne-am salutat. După o clipă, strigă cumplit:
«Măi oameni buni! Linişte! Ascultaţi!... Iată cine ştie ce-i de fă-
cut!” – şi arată spre mine». Cum a fost, Leo, atunci, când eram
toţi români de români?
Leo Butnaru. Mircea Druc nu putea pricepe clar «de unde
şi cum», pentru că, în ajun, în după amiaza zilei de 22 decem-
brie, dânsul nu era la Chişinău, probabil, unde, aflând de eve-
nimentele anticeauşiste declanşate la Bucureşti, multă lume s-a
adunat la monumentul lui Ștefan cel Mare. Mulţi dintre noi
aveam radiouri portabile şi ascultam ce se transmite din Bucu-
reşti. Atunci, seara târziu, am şi convenit să ne întrunim, a doua
zi, pentru a merge la oficialităţile RSSM-iste ca să cerem urmă-
toarele: – să se facă tot posibilul ca unităţile militare sovietice

384
staţionate în Basarabia să nu treacă Prutul în România; – să li
se permită voluntarilor basarabeni să intervină întru susţine-
rea fraţilor noştri angajaţi în lupta cu teroriştii, securiştii şi in-
tervenţioniştii străini (precum se zvonea la acea oră); – să se
expedieze urgent ajutoare umanitare; în acest scop, să se cree-
ze o comisie guvernamentală; – să se transmită necondiţionat
emisiunile Televiziunii române în Basarabia.
Astfel, sâmbătă, 23 decembrie, coloana petiţionarilor
se îndrepta spre sediul CC unde, se ştia, ridicaţi ca la alarmă,
viermuiau ştabii. La insistenţa mulţimii, pentru a parlamenta
cu noi, au ieşit diriguitorii suspuşi de atunci: I. Guţu, E. Sobor,
A. Usatâi şi alţii, care pot fi identificaţi în fotografiile de epocă şi
moment, să le zic aşa. Probabil, Mircea Druc a sosit ceva mai
târziu şi nu fixează aceste fapte în fila respectivă. Dânsul nu
pomeneşte că aici am obţinut promisiunea nomenklaturiştilor
de a se crea la guvern o comisie specială pentru ajutorarea re-
voluţionarilor români. Un alt detaliu: de obicei, evit «măi»-ul şi
mă adresez oarecum concis: «Oameni buni!...» Mircea mai scrie
că mi-aş fi cerut iertare şi l-aş fi lăsat să se descurce. Inexacte şi
oţioase mărturisiri. În primul rând, nu mă aflam pentru prima
oară dimpreună cu tălăzuirea naţională, în al doilea rând –
m-am descurcat în continuare, organizând la monumentul lui
Ștefan cel Mare colectarea mijloacelor umanitare, fapt atestat
şi în reportajele din mass-media. (A se vedea, să zicem, ziarul
«Tineretul Moldovei», inclusiv imaginile pe care le-a inserat...).
Apoi noi, cei prezenţi, am desemnat şi delegaţii care trebuiau
să meargă la guvernul republicii, unde avea să se creeze comi-
sia sus-amintită. Dimpreună cu alţi camarazi, câteva zile la
rând, inclusiv duminică, 24 decembrie, am participat la acţiuni-
le comisiei, unde s-au luat decizii importante. (Din partea gu-
vernului fusese delegat M. Platon.) Unele lucruri dl. Druc nu le
cunoaşte poate şi din motivul că, la pag. 343, spune: «Dispar.
Ceilalţi rămân să facă listele voluntarilor.» Păcat că Mircea nu
aminteşte şi de unul dintre (foştii?) dumisale prieteni, Mircea
Blajinu, care l-a ajutat în mai multe cazuri, inclusiv în cel cu dna
telefonistă Tincu-Vinebreacea etc. Concluzia e una şi amară:
385
cam egolatru din fire, amicul Mircea Druc trece sub tăcere
anumite fapte sau vitriolează pe nedrept. Sau poate că fila de
jurnal din 23 decembrie (despre ziua de 22) e scrisă mai mult
din auzite, pentru că ea conţine multe aproximaţii şi inexacti-
tăţi. Ba chiar şi fapte... anticipate, care aveau să se întâmple de-
ja pe 24, 25 decembrie. Păcat... Contează însă că, într-adevăr, în
acele zile memorabile şi tragice inimile patrioţilor români din
Basarabia au bătut în unison cu cele ale fraţilor lor din Țară.
Aşa a fost...” (Revista Salonul literar nr. 2-3, 2000).
– Care consideraţi că ar fi urmările evenimentelor din de-
cembrie 1989 (bune şi, eventual, mai puţin bune) pentru so-
cietatea românească în ansamblul său?
– Reapropierea, în numele adevărului istoric, a Statelor
Dezunite ale României. Reapropierea şi, în perspectivă, imi-
nenta lor re-contopire în Destin Comun.
Ziarul Crai Nou (Suceava),
22 decembrie 2009

386
 Primăvara poeților

(pseudo-anchetă)

Ce vers/ versuri vă vin spontan în minte când vedeţi în

preajmă şi, poate, în suflet (inimă?) că a venit, vorba poe-
tului, „o nouă primăvară pe vechile dureri”? Transcrieţi-le
şi trimiteţi-ni-le nouă să „rezolvăm” secvenţa „belalie” des-
pre primăvara poeţilor din numărul pe martie al „Fami-
liei”. Deconspiraţi-l şi pe autor.
Cu mulţumiri, Ioan Moldovan

Aşa a sunat invitaţia (trimisa exclusiv prin internet, la

adrese memorate de P.C.-ul redacţional). Ce-i drept, nici noi
n-am fost destul de limpezi în întrebare. Adică, versuri-versuri,
dar ale cui? Ale unor altora, clasici-moderni-postmoderni, ori
ale celui ce răspunde? Spontan? Ce mai înseamnă astăzi spon-
tan? Etc., etc.
Dăm mai jos cele primite, în ordinea sosirii – „ca clipele
scuturând aripile” – prin aerul internetic. Păstrăm comentariile
respondenţilor şi mai facem ici-acolo mici explicaţii. (I.M.)
***
1 martie 2013

Dragă Ioan,
să vă fie de bine tuturor
– rimă! –
de Mărţişor!

387
 Trimit un poem de Pasternak.
Cele bune şi minunate!
Leo

Primăvara
Ori muguri, ori topite mucuri de lumânare –
Lipite de ramuri! Pâlpâie înviorat
Aprilie. Din parc adie-a maturizare
Și replicile codrului s-au fortificat.
Codrul este prins de gât cu laţul păsărilor
Gurluitoare, ca tauru-n arcan. Rebel,
Suspină-n plase, ca-n partitura sonatelor
Al organului* grav gladiator de oţel.
Poezie! Cu burete grec fii suptă, pură,
Și printre verdeţuri pe tine, lipicioasă,
Eu te-aş pune pe cea verde, umedă scândură
A băncii din tihnita grădina umbroasă.
Să creşti mai fastuos decât flori şi crinoline,
Alege-ţi norii sau depărtate ponoare,
Iar noaptea, poezie, eu te voi strânge bine
Spre sănătatea hârtiei mult doritoare.
(Traducere de Leo Butnaru)
Revista Familia,
nr. 3, 2013

* Organ – aici, sinonim cu: orga.

388
 Ce înseamnă să fii patriot?

Stimate Domnule Leo Butnaru,

Permiteţi-ne să vă transmitem cele mai bune gânduri şi să
vă asigurăm de profunda noastră preţuire.
Vă facem cunoscut că începând cu numărul 41 revista „Vi-
traliu”, editată de Centrul de Cultură „George Apostu” Bacău, va
avea un nou format şi o nouă politică editorială.
Intenţiile noastre vizează tematici unitare pentru fiecare
apariţie, urmând ca articolele să acopere subiecte de mare actu-
alitate de pe agenda preocupărilor oamenilor de cultură.
Pentru „Vitraliu” numărul 41 (noiembrie 2013) propunem
ca temă o dezbatere despre ce înseamnă în zilele noastre identi-
tatea naţională şi sentimentul patriotic la români, cu preponde-
renţă în spaţiul cultural.
Demersul nostru are drept ţintă analiza cauzelor şi efecte-
lor fenomenului de perimare a cuvântului patriot şi a derivatelor
sale, să readucă în atenţia oamenilor pericolul deznaţionalizării
şi, în egală măsură, să combată xenofobia, şovinismul şi naţiona-
lismul excesiv invitând la o analiză sinceră asupra semnificaţiei
iubirii de patrie în contextul globalizării.
Dorind să continuăm tradiţia prezenţei în paginile publica-
ţiei noastre a personalităţilor culturale de mare anvergură, vă
rugăm să acceptaţi să colaboraţi la realizarea viitorului număr
al revistei „Vitraliu” cu un material având ca subiect consideraţi-
ile Domniei Voastre asupra acestei teme provocatoare.
În speranţa unei colaborări excelente, vă mulţumim!
Cu deosebită consideraţie,
Director general, Gheorghe Geo Popa
389
 ***
Ce înseamnă să fii patriot? Să fii solidar cu Patria ta (tărâm
părintesc, tărâm al taţilor) şi la bine, şi la tristeţe. E necesar să
accentuăm acest lucru, deoarece sfârşitul de secol trecut şi în-
ceputul secolului prezent ne demonstrează că mai există ro-
mâni care nu sunt solidari cu ţara lor. Ci din contră, ba se dezic
de ea, ba o... acceptă cu condescendenţă. La acest capitol avem
ce învăţa de la polonezi, în primul rând. Polonezii totdeauna au
fost şi au rămas solidari cu Polonia, în baza a ceea ce Vasile
Conta numea să ai „un arbitraj filosofic pentru compatrioţii tăi”
(a se citit în acest sens Jurnalul lui Witold Gombrowicz, care nu
e obligatoriu unul de adulare, ci, pe alocuri, e chiar uşor acid la
adresa compatrioţilor săi, însă în care îi este vibrant ataşamen-
tul ancestral-emoţional faţă de neamul din care se trage).
Dragostea faţă de ţara ta, faţă de poporul din care faci
parte înseamnă iminent promovarea cu demnitate a lor prin-
tre alte ţări, printre alte popoare. Probabil, unul din sinoni-
mele noţiunii patriotism, poate că chiar primul dintre toate,
e dragostea.
Revista Vitraliu,
nr. 41, 2013

390
 Cartea de căpătâi

Când sunt întrebat care lecturi le consider esenţiale pentru

orientarea şi formarea mea, ca student şi debutant în ale litera-
turii, dintru început mă gândesc (şi) la Opera deschisă (1969),
a lui Umberto Eco din care, peste ani, am cercetat cu oarecare
curiozitate, mai întâi, unele pasaje pe care le-am subliniat la în-
tâia-(m)i lectură, Opera îndrumându-mă spre alte căutări de au-
todidact (şi chiar instruia într-un anumit mod autodidactul ce
eram) care ar fi încercat să facă imposibilul – adică, să facă abs-
tracţie de cursurile monotone, ideologizate de la Universitate
din Chişinău. Mai presupun că această carte a fost una din pri-
mele care m-au făcut a-mi da seama cât de cât conştient şi încu-
rajator de necesitatea continuării lecturilor „sugestive”; a-mi da
seama de jocul de stimulente ale imaginaţiei, poate chiar ale
propriei creaţii pe care ţi le provoacă lectura operei altora. Erau
ca şi cum cele dintâi iniţieri ale mele de cititor „profesionist” ce
ţinea cu seriozitate să-l ajute şi pe scriitorul ce tindeam să devin;
autorul aflat la stadiul „senzorial” al modernismului ca altfel de
estetică, ideaţie şi articulare artistică, în general, decât ceea ce
„ştiam”, ce mi se „preda” (ca... prădare de perspective), decât ce-
ea ce domina întru sterilitate în scrisul celor mai mulţi autori
pruto-nistreni, la cursurile universitare daţi drept modele.
Acum, la recitirea Operei deschise, constat că prin acel mar-
tie 1970 am întâlnit pentru prima dată numele lui Noam Chom-
sky, Constantin Noica, Viktor Șklovski, Jacques Lacan, Claude
Lévi-Strauss care, abia peste ani şi alte sute de cărţi citite, aveau
să-mi devină relativ familiare.
Revista Timpul (Iaşi),
nr. 176, decembrie 2013

391
 Există literaturi mici
şi literaturi mari?

Aurelia Borzin: Această temă mi-a fost „inspirată” de eve-

nimentele care au avut loc la Uniunea Scriitorilor – o serie
de lansări de reviste şi cărţi, mese rotunde şi ateliere litera-
re, având ca subiect fenomenul traducerilor: ce se traduce?,
cât se traduce?, universalizarea scriitorilor basarabeni prin
traduceri, traducerea literaturilor „mici” în limbile de circu-
laţie etc. Cred că e inadecvat să etichetăm unele culturi/ li-
teraturi ca fiind „mici”, iar altele „mari”, având drept crite-
riu limba. După mine, există scriitori „mari” şi „minori”,
indiferent de limba în care aceştia scriu, de cultura căreia
aparţin şi, evident, aceştia imprimă literaturii pe care o re-
prezintă aceeaşi trăsătură. Poate că nu din cauza limbii
române încă nu am luat Nobelul, ci pentru că încă nu am
scris „capodopera”?
Leo Butnaru: În literatură lucrurile stau altfel decât în
geografie, politică şi statistică, unde se vorbeşte de „state
mici” ca teritoriu şi număr al populaţiei. Pentru că naţiunile
care nu se remarcă prin „surplus” demografic sau forţă arma-
tă, la capitolul cultură, literatură, în genere – virtuţi creatoare,
pot sta bine sau chiar excelent, fiind părţi egale, demne în in-
teracţiune mondială cu culturile şi civilizaţiile celor mai întin-
se, mai populate state. Cel mai relevant exemplu la îndemână
e celebrissima Irlandă, ţară cu o populaţie de 3,6 milioane
de suflete, de unde au descins şi s-au răspândit în limbile lu-
mii scriitori fabuloşi. Arta acestora a croit albiile multor fluvii

392
impresionante în scrisul artistic de pretutindeni, inclusiv în
ţări cu o populaţie de zece sau chiar de o sută de ori mai ma-
re. Iar Albania nu are nici 3 milioane de locuitori, însă l-a dat
lumii pe Ismail Kadare. Dar parcă Grecia, cu o populaţie de 11
milioane, e o ţară mare?... Dar ca literatură e uriaşă. Să ne
amintim de „ţările mici”, sub aspect politic, din America Lati-
nă care au dat lumii poeţi şi prozatori fulminanţi.
Eu unul nu cred că literatura română e una minoră. Astfel
că, înainte de toate, trebuie să fim în concurenţă cu noi înşine.
Nouă să ne demonstrăm că nu doar putem compensa, ci putem
avansa, chiar putem devansa pe alţii. De ce nu? Inclusiv mai
mulţi scriitori români din spaţiul prutonistrean sunt absolut
valabili-funcţionali, ca nivel exegetic, cu oricare confrate al lor
european sau de pe celelalte continente.
Ziarul Naţional,
3 decembrie 2013

393
 Diaspora

– Pe care dintre românii plecaţi din ţară îl apreciaţi mai

mult (ca persoană sau ca realizări) şi de ce?
Ah, diaspora noastră!... De pretutindeni şi de oricând. Par-
că nu poate să ne pară rău de nevoiţii „diasporişti” Dimitrie
Cantemir şi Nicolae Milescu-Spătaru? Dar de cele câteva sute
de boieri, de curteni care l-au urmat pe primul în exil? Dintre
ei, şi din ei, avea să apară la lumina zilei şi a geniului un Antioh
Cantemir, primul poet modern al ruşilor. De ce nu ar fi fost el
primul poet modern al nostru? În acest/acel caz, literatura cla-
sică română, dar şi ţara noastră arătau altfel. Literatura – mai
timpurie şi mai bogată. Și mai devreme orientată în perspecti-
vele ei, când putea să apară un Eminescu cu mult până la...
Eminescu, un Creangă până la... Creangă, un Caragiale până la...
Caragiale, etc. Din acei diasporişti (unii de-a dreptul disperaţi)
de la începutul secolului XVIII s-a ridicat primul „rus” distins cu
premiul Nobel, Ilia Mecinikov, care, dacă nu-i era tradus nume-
le patern în slavonă, rămâne şi el Spătaru, strănepotul vasluia-
nului Nicolae Milescu. Dacă ursitele neamului nostru ar fi fost
mai milostive, parcă el nu putea ajunge un mare medic român,
nobil şi nobelist?... Am luat-o cam de la începuturile ingratei
„mode” cu diaspora involuntară, impusă. Pentru că, dacă am
invoca diaspora românească în toată amploarea ei, de pretu-
tindeni şi de oricând, cu pierderi şi personalităţi desţărate, nu
am avea decât să exclamăm precum bătrânul cronicar Miron
Costin în De neamul moldovenilor: „Se sperie gândul” (!)...
Revista Timpul (Iaşi),
decembrie 2013

394
 Colinde și colindători

– Aţi cântat colinde pe la geamuri, de Crăciun? Care e colin-

dul dvs. preferat?
– Colinde, colinde... „Saule, Saule, adu-ţi turmele la stau-
le”. Ecoul răspunde, parafrazat, prin unde prelungi: „Solii vin,
Saule, solii...”. În mahala, la înţărcare, câte vreun prunc stă ne-
hotărât între sânul mamei Maria şi Calea Laptelui, cerească,
fierbinte şi aburoasă, de unde coboară şi îngerii de ocazie ai
zăpezilor.
Colindele şi visele mele ca formă de basm personal. Se
ştie doar că vrăjitorii, magicienii de grad suprem eşuează în
confruntare cu fantezia puiului de om ce se implică, înminu-
nat, în experienţele vieţii. Colindele ţineau şi ele de experien-
ţa sufletului nostru de copil, implicându-ne în misterele cre-
aţiei dumnezeieşti. Copil fiind, cântam „Florile dalbe”, iar ră-
sărind flăcăuan deja, făceam parte din vreo ceată care cânta
pe la geamurile Negurenilor mei de baştină „Trei crai de la ră-
sărit”... Noi cu steaua am pornit, şi-am mers până am stătut,
unde fiul a fost născut, şi toţi ne-am bucurat, pe Hristos da-
că-am aflat...
Jurnal de Chişinău,
24 decembrie 2013

395
 Sărbătoarea și stresul

– Cum depăşiţi stresul din ziua de 8 martie?

– Deja de mulţi ani, se creează impresia că sărbătorile au
devenit mai temperate, mai discrete, mai retrase în intimitatea
omului şi nu proiectate în exterioritatea socială. Îngândurările
lumii potolesc efuziunile, deci atenuează şi... stresul. Cum s-ar
spune, sărbătorile devin mai... suportabile. Mai cumpătate.
Poate chiar mai înţelepte.
Ziua de 8 martie a pierdut, spre bine, din retorica festivis-
tă, ba chiar din exaltările socio-ideologice, pe care le impunea
„modul de viaţă sovietic”, sau, în genere, cel din aşa-zisul lagă-
rul socialist. În timpurile noastre, 8 marte ar semăna mai cu-
rând unei sonatine lirice, în care îşi freamătă ecourile împre-
unate sorgintea materne, dragostea faţă de fiinţa dragă şi re-
deşteptările florii, culorii, poeziei. Astfel că eventualul stres
este substituit de subînţeles, de solemnitatea reciprocităţii în
empatie, dragoste în multitudinea lor de particularităţi şi mo-
dalităţi de manifestare. Scoasă din ambalajul epitetelor socio-
logizante, această sărbătoare e mai firească, mai caldă. Și deloc
stresantă. Ci doar emoţionantă.
Jurnal de Chişinău,
7 martie 2014

396
 Cum este cititorul dvs. ideal?

Stimaţi colaboratori,
Revista „Apostrof” vă invită să răspundeţi la întrebarea:
Cum este cititorul Dvs. ideal? Pentru că fiecare dintre noi
avem, de fapt, un singur cititor, o singură persoană pentru
care scriem şi căreia ne adresăm. Vă rugăm să faceţi pentru
revista „Apostrof” portretul acestui cititor. Vă mulţumim
pentru timpul acordat!

Odă Marelui Cititor

La vârsta, dar mai ales la experienţa pe care o am
nimeni nu mă poate priva de dreptul (şi de stângul)
de-a avea sau nu dreptate, scriind, inclusiv
în stil etern-post-antic despre
oralitatea libertină care, intrând direct din stradă
îşi şterge tălpile de preşul dungat al
primelor şase versuri de până aici (mersi şi pentru atât!)
apoi, fără a-şi lua tălpăşiţa
intră familiar-postmodernist în text
încercând a seduce cititorul neexperimentat cu o sexy-cola
ici-colo permiţându-şi a debita şi
uşoarele imbecilităţi convenţionale ale injuriilor drept
palimpsest pentru tabuul politicos al sexualităţii în
surdină.
O, cititor sedus, meriţi şi tu o odă! Prin
forţa lucrurilor şi a lecturilor
eşti complicele autorului înduioşat la gândul

397
 de a trăi prin poemul său un transplant
din sine în altul – acestuia
oferindu-i dezinteresat ocazia de a fi
şi el (tu) CINEVA.
O, cititor talentat
ce mai! Cititor atât de bun încât
n-ar fi păcat ca numele tău să fie tipărit pe carte alături de cel
al autorului; în egală măsură
voi daţi valoare literaturii – presupun, pentru că
în poezie nici un prepus nu e de neglijat
el armonizând perfect cu incertitudinea
atotdevoratoarei conştiinţe a lumii şi scriptorului
ce-ţi închină, o, cititorule, oda în care
se află cu o idee mai mult decât
sentimentele pe care le emană; ideea cu
Heraclit ce te poate învăţa a străbate drumul de la
un nimeni-anonimeni la un erou, – o
talentatule, priceputule cititor despre care
n-au aflat doar analfabeţii,
de parcă
întreaga-ţi viaţă tu ai trăit în interiorul poemului care
trebuie obligatoriu citit, deoarece
Marele Cititor nu se poate percepe la auz
după ureche...
Revista Apostrof,
nr. 3, 2014

398
 De ce scrieți? În ce credeți?

De ce scriu... Probabil, Cineva mi-a spus că, la rândul meu,

am ceva de spus (sau: trebuie să spun?) cuiva anumite cuvin-
te-idei-metafore, împreună cu care să avansez, să mă edific
în(tru) spunerea de sine. Și de alţii. Aceasta ar fi cea mai miste-
rioasă probabilitate, care nu poate fi explicată, redată ca stare-
situaţie-ocupaţie prin cuvinte (chiar dacă despre îndeletnicirea
cu cuvintele e vorba în cazul scriitorului); nu poate fi reda-
tă-explicată cel puţin prin cuvinte şi cât de cât explicit prin cu-
vinte. E ceva analog cu – precum răspundea Sfântul Augustin –
când a fost întrebat ce e timpul. Pur şi simplu, în loc de „timp”
să punem „scrisul” (de ce-l practici), pentru ca răspunsul să fie,
ziceam, analog: „Ce este timpul (scrisul)? Dacă nu sunt întrebat
– ştiu. Daca sunt întrebat – nu ştiu”. De unde şi acel vag refugiu
în a spune şi divaga (timid, incert) despre suflul tainic, poate că
chiar divin; despre intuiţie, inspiraţie, subliminal etc. Toate as-
tea ţin de enigmatica legătură şi intercomunicare a firii omu-
lui/ artistului cu Universul, cu efemerul fir de mac şi cu fabu-
loasele plan(e)te, constelaţii; cu infinitul şi eternitatea. S-o
luăm aşa, la cât mai general şi probabil, pentru a încerca să evi-
tăm orgoliul, emfaza, declarativismul ce sfârşesc toate într-un
fel de demagogie estetizantă condimentată cu ceva egoism.
În ce cred?... Cred că poetul e un pământean, uneori (sau
de multe ori) cu capul în nori, care poate intui şi chiar distinge
ceea ce-i rămâne ascuns unui ochi obişnuit şi să transforme ce-
le văzute în idee, imagine, metaforă, sentiment, pe care le poate
transmite altora printr-un limbaj deosebit – limbaj, nu cuvinte

399
răzleţe; cuvintele sunt „comune”, însă convertirea lor în limbaj
diferă de expresia comună; poetul fiind naivul ce se încăpăţi-
nează să creadă că netrecătoarea valoare a limbajului există
dincolo de interesele şi necesităţile momentane ale omului, dar
şi ale lumii. Da, poetul utilizează un altfel de limbaj decât cel
comun, limbaj care, în afară de poezia propriu-zisă, nu mai e
operativ/ valabil şi pentru altceva.
Ceea ce însă nu te poate face să renunţi la concluzia că, în
„specificitatea” sa, poetul este necesar societăţii nu mai puţin,
dar nici mai mult, decât alţi oameni deosebiţi de cei mulţi, mai
că până la ciudăţenie: instrumentiştii din orchestrele simfoni-
ce, matematicienii care cugetă şi numără în abstract, parcă fără
aplicare la concret, la societate, la viaţa omului; dresorii de tigri
şi de lei, poate chiar şi clovnii. Pentru că, odată ce spuneam ce-
va dovedit de infinite ori, că, în pofida a toate (dar, poate, şi da-
torită acestora), poeţii buni sunt şi nişte cugetători, trebuie să
admitem că a gândi/ a cugeta înseamnă, inclusiv, să te pui sub
semnul întrebării pe tine însuţi, cu tot ce ai făcut, faci sau vei
face. Astfel că ceea ce părea propria ta poziţie poate fi, de fapt,
o supoziţie.
Deci, intuiţia-creaţia ca stare de supoziţie ar fi ceea ce
uneşte, prin suduri esenţele conştiinţei, spiritualităţii, civiliza-
ţie, limbajului trecutului, prezentului şi viitorului în forme
noi. Graţie acestei stări de supoziţie, de cele mai multe ori
„prelungite” în vârful de lance al premoniţiei, poetul intuieşte
înaintea altora ce are a se întâmpla în jurul său, în lume; el in-
tuieşte semnalmentele discrete, astfel că purcede la cerceta-
rea efectelor imediate ale metamorfozelor umane, sociale, dat
fiind că este înzestrat cu instrumente speciale de analiză a re-
alităţii, dar şi a scurtei utopii ce durează până se face mâine,
poimâine, viitor.
Alpha,
nr. 1-2-3, 2014

400
 Cenzura și autocenzura

– Cenzura sau autocenzura mai sunt astăzi teme de actuali-

tate, într-o lume a globalizării? Dacă nu, de ce? Dacă da,
cum şi prin ce le percepem? Cum se manifestă?
– Mai rar sau chiar foarte rar, se mai manifestă cenzura
ideologică (să ne amintim de cazul de la TVR, cu dl Tănase), dar
permanent presează cenzura economică ce nu e mai puţin pe-
riculoasă decât prima. Iar autocenzura, dacă a existat cândva,
ar face bine să se recicleze necondiţionat în autoexigenţă. Asta,
şi ca ripostă implicită kitsch-ului cam generalizat de care, din
păcate, nu e ocolită nici literatura.
– Ce a influenţat cenzura sau autocenzura din perioada
comunistă: estetica sau conştiinţa scriitorului? S-ar mai
putea repeta asemenea situaţii? Întrebare subiacentă: s-ar
fi putut întâmpla ca unii scriitori să-şi rescrie în postco-
munism anumite cărţi publicate înainte de `89? Cunoaşteţi
cazuri?
– Dezlănţuită, omniprezentă, cenzura coagula restrictiv
cenzul şi ura faţă de adevăr şi, în special, faţă de istoria şi cultu-
ra românească, dar şi universală. Epoca represans, cum zic ruşii
(represans – de la represiune), a pus la încercare, deloc uşoară,
caracterele creatorilor, deci şi pe cele ale scriitorilor. Erau tim-
purile căluşului în creier, vorba unui coleg. Cei care au făcut
cedări cenzurii sigur că şi-au (auto)viciat conştiinţa. Și-au per-
vertit-o. Poate că aspectul estetic a avut mai puţin de suferit,
însă nici atacarea lui nu a rămas fără consecinţe. De unde şi

401
minciuna clamoroasă, retorică, ambalată în zorzoane mai mult
sau mai puţin... estetice.
Bineînţeles, în alte situaţii – de oarecare normalitate cul-
turală, de contemporaneitate la zi, să zic, de nivel educaţional
corespunzător, de acces necenzurat, nepoluat la bibliotecă şi
la viaţă artistică (literară, teatrală, expoziţională, muzicală
etc.), – fiecare dintre noi ar fi fost altcumva, iar unii – chiar
(cu totul) altcineva, spre mai bine, spre mai împlinit, spre mai
personalizat.
S-ar mai putea repeta asemenea situaţii?... Să sperăm că
nu, cu toate că, sub alte forme, cenzura şi autocenzura se pot
manifesta în cazul în care scriitorul se leagă, ideatic şi, proba-
bil, pecuniar, de ideologia şi demagogia vreunor partide la pu-
tere sau în opoziţie; de scopurile unor clanuri mafiote care nu
pot să nu râvnească şi sprijin... cultural; sprijinul unor persoa-
ne cu anumit har care se lasă „cumpărat” şi pus în serviciul du-
biului, dezorientării; pe scurt, în serviciul minciunii.
Revista Mişcarea literară,
nr. 2, 2014

402
 „Contrafort” – 20 de ani

„O stare de spirit” – aşa se intitula editorialul primul nu-

măr al revistei Contrafort care apărea în octombrie 1994, în-
cercând să răspundă aşteptărilor unei generaţii noi de scriitori
basarabeni – generaţia optzecistă –, „surata” mai mică în ani a
Generaţiei ’80 din România, de care ne simţeam apropiaţi şi so-
lidari în opţiuni estetice şi existenţiale. Odată cu primul număr
al Contrafortului, enunţam şi programul publicaţiei, pe care,
ulterior, l-am sintetizat în două teze: promovarea spiritului cri-
tic şi sincronizarea cu literatura română contemporană. O re-
vistă a creaţiei literare, o oglindă a vieţii culturale, o arenă a
dezbaterilor intelectuale şi civice pe teme de larg interes pen-
tru un public cultivat şi exigent.
Contrafort şi-a dorit, prin obiectivele sale, să completeze
cu o „verigă basarabeană”, de respiraţie nouă – alături de
Sud-Est Cultural –, salba de publicaţii de prim-plan ale culturii
române: România literară, Contrapunct (prima serie), Convor-
biri literare, Revista 22, Dilema, Orizont (Timişoara), Echinox
(Cluj-Napoca) ş.a. Dar şi circuitul publicaţiilor din exilul româ-
nesc, cum au fost Agora şi Meridian (redactate de Dorin Tudo-
ran în Statele Unite). Ulterior, atunci când elanurile tinereşti
au trebuit să se încline în faţa vârstei biologice a redactorilor
săi (atent supravegheată de tot felul de „amici” din lumea lite-
rară), am redefinit Contrafortul drept „revistă de literatură
şi dialog intelectual”, păstrând liniile directoare ale programu-
lui nostru şi deschiderea faţă de toţi creatorii valoroşi din Ba-
sarabia şi România.

403
 La ceas aniversar, „după 20 de ani” de la lansarea Contra-
fortului, invităm câţiva scriitori, colaboratori ai noştri de o parte
şi alta a Prutului, să participe la o anchetă consacrată acestui
moment important din biografia revistei, o anchetă mai degrabă
reflexiv-evocativă. Lecţiile vieţii, inclusiv nefericita ruptură care
a intervenit în 2013 (sistarea sprijinului financiar de către ICR)
dând peste cap regimul firesc de apariţie a revistei – episod ale
cărui consecinţe le resimţim şi azi –, spulberă, descurajează orice
„abur festivist”, făcându-ne să privim cu un optimism moderat
aventura ce se întinde în faţă.

– Cum v-aţi simţit în paginile „Contrafortului” şi ce în-

seamnă pentru Dvs. colaborarea cu revista noastră?
– M-am simţit şi mă simt primit cu prietenie, colegialitate,
dar şi cu generozitate la „Contrafort”, unde, de ani mulţi deja,
semnez o rubrică permanentă, „Cosmograme”, dar şi grupaje
de poeme sau texte de opinie. Pentru un scriitor, e un noroc să
aibă posibilitatea de a colabora la această revistă temeinică, se-
rioasă, apreciată fără echivoc drept una dintre cele mai valo-
roase publicaţii ale contemporaneităţii/ spiritualităţii pan-
româneşti. Publicaţie de o orientare modernă, înnoitoare, însă
care respectă principiile clasice: valoarea textelor, excluderea
autorilor întâmplători, conceptul general de structurare redac-
ţională elevat. Onorându-şi numele, inclusiv în simbolismul său
(consolidare, întărire), „Contrafortul” este expresia sui generis
a unui nivel înalt de ctitorie cultural-artistică, estetică de certă
particularizare, când sunt îmbinate generozitatea cu criteriul
valoric, solicitudinea cu rigurozitatea. Însă trebuie subliniat că
această revistă modernă, elitară nu este doar un catalizator al
modificărilor de conştiinţă artistică, un barometru al esteticu-
lui, ci are şi o implicaţie socio-ideatică în ceea ce anticii nu-
meau res publica, periodic lansând chestionare/ sondaje tema-
tice incitante, astfel punând umărul şi la construcţia comuniu-
nii naţionale. Prin complexitatea activităţii sale, „Contrafort”
rămâne a fi un modul şi model de referinţă în complexitatea

404
istoriei literare, socio-culturale româneşti contemporane, con-
tribuind la crearea şi reflectarea acesteia, având asigurată deja
o nişă de arhivă ce va atrage investigatorii din viitor, pe care îi
vor interesa versantele, de împlinire şi de continuare, a două
secole, XX-XXI. La distanţă în timp, se va înţelege importanta
contribuţie a contrafortiştilor la configurarea totuumului spiri-
tualităţii româneşti, în care revista noastră propulsează eve-
nimente şi elemente din, în primul rând, Moldova Estică, spaţiu
ultragiat de istorie, însă mereu vital prin creaţie, în creaţie, cu o
anumită specificitate, cu nuanţări ceva mai altfel, însă fără a re-
clama rabat axiologic. Graţie „Contrafortului”, toate astea devin
mai dinamice, mai accentuate, ca ideaţie, semantică şi valoare.
Revista Contrafort,
nr. 9-10, 2014

405
 Ce vă amuză?

– Vremurile sunt teribile, dar trebuie, totuşi, să râdem, aşa

cum spun şi susţinătorii regretaţilor caricaturişti de la
„Charlie Hebdo”. Ce vă amuză pe Dvs.? Spuneţi-ne şi noua,
să râdem măcar un pic.
– De obicei, omul care iese cu bine dintr-o grea încercare,
are o poftă irezistibilă de a râde. Posibil, e şi cazul meu. Acum
un timp, am fost supus unei intervenţii chirurgicale şi am avut
nevoie de donaţia de sânge a 5-6 oameni. Unii colegi scriitori
s-au arătat gata de a mă ajuta, astfel că, graţie generozităţii lor,
azi pot mărturisi-scrie inclusiv aceste lucruri. Iar odată ce în
ispita redacţiei este invocată revista „Charlie Hebdo”, îmi amin-
tesc un banc ce ar veni, parcă, la temă.
Se spune că un şeic, cu o grupa rară de sânge, avea nevoie
de o transfuzie. Compatibil cu el l-au găsit doar pe Iţic, care a
fost rugat să-i dea sânge arabului.
Iţic se duce la Rabi şi-l întreabă ce sa facă, iar acesta îi
spune:
– Poţi să-i dai sânge, este şi el om, îţi ajuţi un semen...
Împăcat cu sine şi cu Cel de Sus, Iţic îi oferă sânge şeicului,
iar acesta, recunoscător, îi face binefăcătorului său cadou o ca-
să cu piscină şi o maşină luxoasă.
După un timp, şeicul iar are nevoie de sânge şi Iţic este so-
licitat din nou. Acesta iar se sfătuieşte cu Rabi care îi dă dezle-
garea pentru a-l ajuta pe arab.
După a doua transfuzie, şeicul îi trimite lui Iţic o sticlă de
vin scump şi un buchet imens de flori. Iţic începe să fie cam ne-
dumerit dar... făcuse o faptă bună: salvase un om.
406
 După a treia transfuzie, Iţic primeşte doar o scrisoare de
mulţumire.
Supărat, se duce la Rabi şi îi povesteşte ce a primit prima
şi a doua oara, fiind total nemulţumit doar de scrisoare...
La care Rabi îi spune:
– Vezi, deja şeicul a început să aibă sângele nostru!
... Astfel că şi eu sunt în aşteptare să văd cum va lucra în
mine sângele donat de prietenii mei binefăcători cărora le sunt
adânc recunoscător şi le urez sănătate, voie bună, zâmbete lu-
minoase. Mai pot spune că, în aşteptarea efectului transfuziilor,
nu am emoţii adumbrite, ştiindu-mi binefăcătorii generoşi, oa-
meni cu inimă mare.
Jurnal de Chişinău
22 ianuarie 2015

407
 La ce bun critica literară, acum?

(Cutia de rezonanţă şi cutia de rezistenţă) – Să o înce-

pem ab ovo sau, poate, aleatoriu – de oriunde din informul şi
greu imaginabilul, în cuprinsul său, spaţiu literar, de unde se
poate pune cea mai elementară întrebare, banală, dar perpetuă,
poate că chiar „eternă”: Ce este/ ce înseamnă critica literară?
Eu unul cred că e ceva ce ţine de voluntariat. Voluntariatul
unor cititori cât de cât pricepuţi în ale scrisului, în „tainele” lite-
raturii, care, benevol şi nesiliţi de nimeni, vor să spună ceva din
cele ce pricep, cum pricep, ce presupun, ce cred ei că ar fi bine
să creadă şi aţii (etc.) despre o carte, sau doar despre un poem,
chiar despre un singur vers; despre un roman sau o miniatură
în proză; despre o piesă oarecare sau despre, în totalitatea sa,
Marele Shakespeare (etc.). Nimeni nu este obligat să se dea cu
părerea despre literatură, nimănui nu i se poate cere să se facă
exeget (critic) literar, cu atât mai mult nu i se poate impune cui-
va, criticului – exegetului – „specialistului”, să fie un profesionist
sui generis, etalon-criterion (caractéristique à laquelle on se
réfère ou sur laquelle on se base pour choisir, classer, sélectionner
quelque chose). În domeniul în cauză, oricât de bun ai fi, nu poţi
să zici că ai ajuns un specialist, un profesionist, odată ce, pentru
a determina ce este critica literară, dar şi criticul literar, nu exis-
tă un canon, un regulament, un statut, o instituţie care să acor-
de diplomă sau brevet de critic literar. În fine, cel care, voluntar,
îşi spune să se îndeletnicească, aşa cum pricepe el, cu emiterea
opiniilor despre literatură, cărţi, poeţi, prozatori, dramaturgi
etc., om liber în alegerea propriilor criterii de evaluare/ opi-
nare, nu este absolut cu nimic dator nimănui, nici vreunui om
408
(autor), nici vreunei instituţii. El nu depune Jurământul lui Ho-
mer, să zicem, precum îl depun viitorii medici pe cel al lui Hipo-
crat. („Juraţi solemn, fiecare pe ce are mai sfânt: că veţi fi loiali
profesiunii de (medic) critic, drepţi şi generoşi cu toţi cei care o
practică; că vă veţi conduce vieţile şi că veţi practica ştiinţa cu
cinste şi corectitudine (...) ferindu-vă de a greşi, de a vă lăsa co-
rupţi sau de a-i ispiti pe alţii la fapte rele (...) Juraţi că veţi înde-
plini toate aceste lucruri. Fiecare candidat să ridice mâna
dreaptă în semn de acceptare” – cam aşa ar putea suna Jură-
mântul lui Homer, după modelul celui al lui Hipocrat, în care,
aici, nu am făcut decât să pun în loc de medic – critic...). Dacă, în
caz de malpraxis, medicul poate fi tras la răspundere, „exegetu-
lui”, „criticului literar”, „esteticianului” nu i se cere socoteală
pentru „tratamentul incorect sau neglijent” aplicat unei cărţi,
unui autor, „care îi produce acestuia prejudicii de orice natură,
în relaţie cu gradul de afectare” etc. (citez din explicaţia acade-
mică a noţiunii „malpraxis”). Ceea ce este benevol asumat, prac-
ticat, nu este instituţionalizat, etatizat. Prin urmare, faţă de ceea
ce ar trebui să fie, cum ar trebui să fie criticul literar, dar şi criti-
ca propriu-zisă, nu se pot emite decât opinii diverse, inclusiv
unele ciudate, excentrice, „iresponsabile” şi, bineînţeles, perisa-
bile imediat după actul enunţării lor. Și e bine să ne înţelegem
de la bun început (pentru ca pe urmă să nu avem diverse neîn-
ţelegeri): în acest domeniu al voluntariatului, mereu... novicia-
tului (dar şi... neviciatului?), iminent al aleatoriului, a pretinde
(cum se tot pretinde de secole!) obiectivitate e neserios, nepro-
ductiv, alias – nefructuos. Ce e aceea obiectivitate în critica lite-
rară? Cine o poate determina, nişte critici peste critici, eva-
luatori peste evaluatori?
Altceva e că cei care sunt consideraţi critici literari pot fi
oarecum... admonestaţi (şi aici: fără adrese, fără criterii, fără
obligativitatea de a fi auzite şi luate în consideraţie respectivele
„mustrări). Spre exemplu, eu unul consider că voluntarii ce se
cred(e) că stau la „balanţele”, la tereziile axiologice de drămuire
a literaturii s-au făcut că nu observă o molimă dezastruoasă ca-
re a dat în poezia noastră (românească, dar, e drept, răspândită
409
în toată lumea). Molima care a transformat poezia în sim-
plissimă versificaţie, în care orice bâiguială, orice vorbire (care,
surprinzător, domnul Jourdain aflase că e proză curată! – Par
ma foi! il y a plus de quarante ans que je dis de la prose sans que
j'en sache rien...) este aranjată în formă prozodică, rândurile de
oralitate searbădă fiind segmentate, segmentele fiind puse une-
le sub altele şi date, de autori, dar şi de multe reviste, dar şi de
mulţi voluntari-critici drept poezie (încât, azi, acelaşi domn
Jourdain deja ar fi putut spune: que je dis de la poésie sans que
j'en sache rien...). De unde şi atâtea istorioare întâmplate cuiva
(la mult... plural, acest: cuiva) pe stradă, altora – la bucătărie
sau, pardon, la bordel care sunt publicate la rubricile „Dintre
sute de catarge”, „Muguri”, „Poesis”, „Prima verba” etc., etc. Apoi
ele, bâiguielile, apar în legături tipografice, zise cărţi, sunt pre-
zentate juriilor, unele chiar „învrednicindu-se” de premii. Astfel
că, implicit repetitiv, dar din necesitatea de a accentua gravita-
tea molimei, trebuie doar să constatăm (nu putem să şi... acu-
zăm, nu, voluntarii?) ce uimitoare este situaţia în care criticii
literari(-voluntari) cât de cât recunoscuţi ca pricepuţi în dome-
niu nu au avut, nu au curajul să spună că versificaţia româneas-
că actuală este invadată de texte patologic de prozastice, de
banală oralitate, date drept poezie. Textele par a fi nişte poves-
tioare neajutorate, unele în doi peri, chiar anoste, având (conti-
nuând să aibă!) de model ruinele versificaţiei hippy care au a
face foarte puţin cu literatura de valoare. În aceste compuneri
„la întâmplare” componenta filosofică lipseşte cu desăvârşire.
Astfel de versificaţii aleatorii, nemeşteşugite, parcă ar respinge,
obraznic, partea estetică a scrisului, a literaturii.
Într-adevăr, este stupefiantă ne-reacţia criticii literare
(a ceea ce se crede asta) la potopul unor astfel de producţiuni
care nu au nici în clin, nici în mâneca mânii care scrie cu poezia.
În acest caz, sigur că e rezonabil-presantă întrebarea: La ce bun
critica literară, acum (şi în vecii vecilor amin)?
Probabil, cel puţin în ce priveşte poezia, trăim timpurile
(deja vreo două-trei decenii, se pare) unei critici literare... apla-
tizate, fără relief, fără principii respectate, mai ales când e cazul
410
să spună ce e anost, non-valoare. Metodele, cu tot cu mecanis-
mele lor, de receptare, de evaluare şi de promovare a operelor
literare s-au modificat categoric. Dar nu spre bine. Faţă de criti-
ca de factură „clasică”, bineînţeles, încât nu ar fi nedrept să spu-
nem că suntem în plină criză a criticii profesioniste. În ultimele
două decenii nu s-au prea afirmat critici literari de incontesta-
bilă vocaţie şi prestaţie. Iar cei care se zice că scriu critică litera-
ră ar fi mai curând nişte eseişti, unii buni, alţii ca vai de ei, care
încearcă să opineze despre literatură. Spre deosebire de pres-
tanţa profesionistă a unui critic literar – specimen ce se întâl-
neşte rar, totuşi –, eseistul dă fraze impresioniste, fumegoase,
nu de puţine ori improvizează după ureche. Atare genuri de
texte sunt amendabile la destule componente ce ţin de specifi-
cul genului: competenţa (analitică), obiectivitatea, dar şi – foar-
te important! – obligator... asumatul rol de a media, instructiv,
convingător între poezia/ proza/ dramaturgia (etc.) la care se
referă şi potenţialul cititor al acestora. O critică dezorientată –
nu poate orienta.
Eu unul (mai) consider că supralicitarea hodoronc-tronc a
unor noţiuni vagi, gen textualism, postmodernism, critica litera-
ră ajunsă ea însăşi literatură (sui generis) etc. a dus, de fapt,
la dispariţia criticii literare autentice, în spiritul şi specificul ei
ce trebuie să fie perpetue, trans-epocale. Critica s-a filologizat
mult, închistată în interminabile consideraţii textualiste, încât
pare să înceteze de a mai fi un factor al conştiinţei culturale
în sens filosofic şi social mai larg. Rar cine mai încearcă să tes-
teze literatura sub aspectul autenticităţii estetice, artistice, să
o citească atent, comparativ, sub lupa „stropului de eternitate”
care este (ar trebui să fie) metafora, în raport cu indubitabilele
valori consolidate în timp. Acolo, unde nu mai este operativă
taxonomia, drept cod de principii relativ general cunoscute şi
acceptate; acolo, unde „curajoşii” şi teribiliştii acâni-oralişti
stradali izgonesc ca absolut inutile noţiunile ce ar trebui să
funcţioneze, totuşi, cum ar fi – criteriu, principiu, normă, canon,
model, – acolo însăşi noţiunea de critică literară este luată
în deşert. Și dusă într-acolo. În deşert.
411
 Printre toţi cei „vechi” şi cei „noi”, cred că există ceva mai
puţin de zece critici, cărora li se poate recunoaşte competenţa
în literatura română contemporană. Dar şi mai puţini din ei
se descurcă relativ... credibil în, nemijlocit, literatura „la zi”.
Numai că şi din aceştia nu se găsesc personalităţi care ar între-
prinde tentative serioase de a releva, explicit, tendinţele de
dezvoltare (sau poate... nedezvoltare) a(le) literaturii române
contemporane, inclusiv – componenta ei din stânga Prutului.
Iar ceilalţi – zeci sau, poate, sute de condeieri care se cred a fi şi
ei critici („literari”), mi se par nişte oameni întâmplători, dacă
nu chiar impostori în domeniu. Voluntariatul şi bunele lor in-
tenţii nu servesc la nimic sau doar la menţinerea confuziilor.
Astfel că, în timpurile noastre, critica literară nu prea are
promotori (cu anumite excepţii rarisime) care să se ţină într-un
voit risc de principii estetice, axiologice etc., precum se întâm-
pla cu adepţii mai multor curente artistice, ce se manifestau la
începutul secolului XX. Iar la nivel „individual”, rar critic care,
din subtextele demersurilor sale, „ar iradia” dovada că ar fi do-
cumentat/ bazat pe întreaga evoluţie istorică a genului căruia i
s-a dedicat. De aici şi întrebarea unor exegeţi (de pildă, David
Fontaine), dacă nu care cumva există riscul ca teoria literaturii,
deci şi cea a criticii, să se prăbuşească definitiv sub valul impe-
tuos al interpretărilor exegetice amatoriste, cam omniprezente
în presa de specialitate. În acest caz, involuntar, parcă, îţi amin-
teşti de Cioran care susţinea că, de fapt, „critica literară duce pe
om la periferia lui”.
Odată ce sunt tot mai nesigure îndeletnicirile ce ţin de sfe-
rele eterice numite valorizare sau validare estetică, apar tot mai
multe false autorităţi poetice impuse în prim-plan cumva din
inerţie. La o triere mai severă, am vedea că există poeţi adevă-
raţi, dar că şi mult balast e dat drept valoare. De unde doleanţa
(mai aspru, niţel imperativ spus: necesitatea) de a se (re)afirma
o critică literară autentică, care ar avea curajul să exprime ati-
tudini, opinii tranşante faţă de literatură, să delibereze nepărti-
nitor şi necruţător faţă de scriitorii de orice stilistică şi „rang”,
evitând găşcărismul, şi politicianismul de grup, generaţie. Parcă
412
nu se observă că cele mai multe recenzii le întrunesc cărţile
unor autori care sunt şi directori de reviste sau de festivaluri li-
terare? Aici este evident-strident principiul: eu, sau ai mei, te re-
cenzăm pe tine, tu – pe mine sau – pe noi. De la care se ajunge la:
eu te premiez pe tine, tu pe mine. E o solidaritate ca şi corpora-
tivă. Bineînţeles, şi această coeziune corporativ-mediatică
a contribuit la degradarea criteriilor axiologice. Cu alte cuvinte,
cei care scriu despre literatură depind de reviste, de diriguitorii
acestora. Și nu se prea găsesc voluntari care să-şi plătească titlul
de critic literar cu o muncă de obicei ingrată, cu nervi, cu priete-
nii avariate, cu singurătate, cu relaţii încordate în mediul nu atât
literar, cât... scribo-găşcar, cu „excomunicarea” de la o revistă
sau alta, în care publicau. Pentru că în interiorul găştilor se oplo-
şesc şi dau din coate în special autorii care nu vor să afle adevă-
rul (curat) despre prezenţa, „importanţa” dânşilor în literatură,
fiindu-le suficientă tămâierea mutuală (guralivă!), ceea ce sub-
stituie (cu poltronie) aprecierea critică fără menajamente.
Să ne amintim că, referindu-se la simpatia sau aversiunea
celora, care pot influenţa într-un mod sau altul scriitorul,
în special pe cel tânăr, Croce vorbea despre ineficacitatea con-
descendenţei sau blândeţii excesive care li se arată uneori artiş-
tilor, acţiuni care, chiar dacă se realizează prin scris, nu sunt
critică propriu-zisă, ci semne de prietenie „eficace din punct de
vedere moral, dar estetic ineficace. Atunci când apelează la cri-
tică, artiştii nu cer de obicei nimic altceva decât tocmai această
dovadă de simpatie, această căldură care le este plăcută şi chiar
folositoare (deşi folositoare le este şi opusul ei, asprimea şi
aversiunea). Totul depinde de cum vor şti sau nu să transforme
aceste mângâieri şi înţepături în stimulente ale puterii creatoa-
re. După cum se ştie, adesea prietenii dăunează şi duşmanii fo-
losesc, şi unii şi ceilalţi în afara şi împotriva intenţiei lor”.
De mai multă vreme nu mai are priză îndemnul tradiţional
de cam până la sfârşitul secolului XIX, prin care artistul era sfă-
tuit să rămână creator, fără a ceda tentaţiilor de a fi şi critic şi
interpret al propriei opere şi al operei celorlalţi. Ba mai mult,
un artist de valoare din zilele noastre nu poate fi cel ce doreşte
413
să fie, fără să cunoască estetica pluriformă, fecundă şi ea ca in-
ventivitate, a marilor mişcări de avangardă. Și aşa se face că
mărturiile, reflecţiile, fie doar presupoziţiile sau dubiile unui
om „de meserie”, expuse dinăuntru creaţiei ca fenomenologie,
pot fi mult mai pertinente şi interesante, decât divagaţiile criti-
cului propriu-zis despre acelaşi obiect/ subiect. Prin implicările
tale în aprecieri teoretico-axiologice arta ţi se relevă mai preg-
nant ca modalitate de extindere a conştiinţei de sine(şi). Dar, fi-
reşte, oricât te-ai aplica şi acestor preocupări literaturologice,
simţi că rămâne totuşi ceva deosebitor între comunităţile
de critici şi singurătăţile de poeţi.
Însă asta e realitatea: în ariile atât de vagi ale criticii, ale
axiologiei pare a se implica tot mai mulţi scriitori (poeţi, proza-
tori...), printre care cred că mă prenumăr şi eu. Iată de ce, une-
ori, intru în polemici amicale (probabil, cum e cazul şi acum) cu
unii dintre criticii propriu-zişi. Și mi se pare firesc acest lucru.
Pentru că eu unul totdeauna le acord criticilor (literari) un cre-
dit parţial, sau chiar foarte parţial. În măsura în care mă pricep
eu la ceea ce nu pricep ei. Pentru că de unde vine subiectivita-
tea, deci şi parţiala înţelegere a unui critic? Sau din proasta lui
înzestrare cu harul genului în care se aventurează să instru-
menteze, sau din diferenţa de nivel de pregătire în raport cu cea
a autorului, creaţia căruia o analizează, dar cu siguranţă şi din
diferenţa de gust, preferinţă. Din diferenţa şcoli(ri)lor,
form(at)ărilor „profesioniste” ale celor doi; posibil, ambele bu-
ne sau foarte bune, dar, asta e, – diferite. Încât ceea ce ar trebui
să fie o cutie de rezonanţă a perceperii (înţelegerii, pentru că
deplina armonie este exclusă), devine cutia de rezistenţă. De fil-
trare, de împiedicare sau detestare a fluizilor artistici ce ar tre-
bui să asigure o capilaritate cât mai bună: emisie artistică –
percepere/ apreciere exegetică. Prin urmare, este absolut înte-
meiat ca autorul să nu acorde credit deplin oricărui critic, de
oricare notorietate. Ci să se uite la el cu oarece condescendenţă,
însoţită, posibil, de un surâs niţel ironic. Amintindu-i, în acelaşi
timp, că fiece scriitor cât de cât calificat, valoros este el însuşi
un critic. Bun. Fie al operei sale („Artist e acela care ocoleşte
414
complimentele, pentru că nimeni nu-l cunoaşte cum se cunoaş-
te el însuşi”, Jules Renard), fie al operelor altora. (Să ne amintim
că şi Poe, Baudelaire, Coleridge, Matthew Arnold sau Eliot dis-
puneau de cele doua registre înalt funcţionale: al poetului şi al
criticului.) Iar odată cu asaltul atât de indefinitei, de-a dreptul
confuzei stări literare (şi nu numai) numită postmodernism, din
prima jumătate a secolului trecut vocaţia pentru literatură a în-
cetat de a mai fi presupusă drept una fatală şi exclusivistă sub
aspectul delimitărilor şi branşamentelor profesionale (spre
exemplu, că poetul nu poate fi şi critic, iar criticul – poet). Nu o
dată, spiritul critic al unui poet, prozator etc. se întâmplă să de-
vanseze, ca subtilitate şi profesionalism, spiritul critic al criticu-
lui „sută la sută”. Sau, precum spunea Paul Valéry, „orice adevă-
rat poet este în mod necesar un critic de primă mână. Dacă ne
îndoim de aceasta, înseamnă că nu pricepem deloc cât valorea-
ză travaliul spiritului, lupta împotriva inegalităţii momentelor,
hazardul asocierilor, slăbirile atenţiei, distragerile exterioare”.
Adevăratul scriitor intuieşte mai pregnant predispoziţiile cultu-
rale, estetice ale timpurilor în care trăieşte şi creează, contribu-
ind şi el – de ce nu? – la modelarea judecăţilor de valoare, crite-
riilor ce ţin de această sferă. Însă nu e şi cazul autorilor ce sunt
ei înşişi nişte oareşicare în poezie, proză etc. În genere, ar fi ide-
al ca autorii slabi de texte versificate sau de proză impresio-
nist-vorbăreaţă să nu încerce a se manifesta şi în (sub) calitate
de „critici literari”. Pentru că este ilariant când vreunul din cei
iluzorii ca poeţi, inexistenţi ca prozatori cutează să-ţi spună
cum ar fi fost mai bine să fi scris tu un poem sau o proză anume.
Didacticismul lor e neavenit, mai totdeauna de prost gust. Când
cu de la sine putere-apreciere, vreun coleg modest la ale sale
(cele literare) se dă drept autoritate în domeniu, îţi indică nu
doar ce e bine şi ce e rău, ci chiar şi cum ar fi trebuit tu să regi-
zezi cutare text, cum să fi condus subiectul cutărei proze, îţi vi-
ne să-i zice: Stimabile, dacă ştii atâtea, ştii cum, scrie tu însuţi şi
poezie, şi proză! De ce o faci pe profesorul de literatură, în timp
ce, ca autor, ai nevoie de o şcolire mai de Doamne ajută? Și, bi-
neînţeles, de har...
415
 La capitolul teorie, axiologie, estetică lumea artistică tot-
deauna a dus lipsă de mijloace eficiente de determinare, de pro-
bare a valabilităţii, elevaţiei, autenticităţii, valorii. Nici azi, pre-
cum oricând altădată, nu poate fi vorba de sisteme satisfăcător
determinate de proceduri relativ standardizate sub aspect axio-
logic pentru depistarea valorii. Pentru că, în genere, în imensita-
tea acestui domeniu persistă inevitabila doză de ambiguitate
infiltrată în noţiuni ca: artă, creaţie, literatură, tradiţionalism,
modernism, postmodernism etc. De unde, nu de puţine ori, acele
variaţii de opinii despre unii şi aceiaşi autori (azi, Sadoveanu,
Preda, Stănescu, Breban, şaptezeciştii, optzeciştii etc.), uneori
de-a dreptul polarizate, diametral opuse. Și e firesc să fie aşa
acolo, unde nu că, atavic, sunt excluse exactitatea, rigoarea, ci
pur şi simplu acestea sunt imposibile, ceea ce se probează – spu-
neam – în special în prezent, inclusiv în contemporaneitatea li-
teraturii române. Destinul operelor literare este incert. Iar în
timp, în viitor (ne învaţă trecutul!) unele din „capodoperele” de
azi (chiar unele tămâiate cu Nobelul) se poate să nu aibă niciun
fel de destin, fiind de-a dreptul uitate, radiate din memoria axio-
logică a confreriei literare, a cititorilor. Pot să nu aibă niciun fel
de destin şi unele din producţiunile criticilor literari, temute azi
(producţiunile) şi temuţi (criticii). De unde şi mirarea pe care o
trezesc temenelele anumitor scriitori faţă de unii critici literari.
Apoi pe mine unul mă amuză spaima nedisimulată, „pe faţă”, a
unor colegi că s-ar putea întâmpla ca ei să nu nimerească în vreo
istorie a literaturii române (din câte se tot scriu)! În acest caz,
trebuie să pornim de la considerentul că o istorie a literaturii o
compune un om, şi nu un apostol, ba chiar – pardon! – Dumne-
zeu. Acolo sunt nişte opinii personale şi nu litere de Evanghelie.
De ce, dar, atâta tevatură, atâta ură, încrâncenare, caz, necaz şi
haz în jurul vreunui volum intitulat, supradimensionat, istoria li-
teraturii române? Toate „istoriile”, chiar şi cele care au cunos-
cut... gloriile (ca s-o dau uşor în rimă), sunt amendabile la
destule componente, printre care competenţa autorului, obiec-
tivitatea sa. Astfel că o atare istorie trebuie citită ca o carte de
exegeză şi nicidecum ca o concluzie (axiologică!) la... geneză.
416
 Aşadar, să revenim: la ce bun critica literară, acum? Este
bună în „vechea” idee că în procesul literar (în artă în genere,
nu?) ea are o menire de instrumentare, de structurare, tinzând
să facă operatorii principiile, criteriile logicii, urmărind/ studi-
ind legăturile/ succesiunea motivaţiilor şi consecinţelor, fără de
care nu ar exista (explicată, înţeleasă cât de cât) o dinamică de-
terminată a fenomenologiei literare în genere. Critica e chema-
tă... ba nu, critica se angajează benevol şi nesilită de nimeni să
analizeze viaţa literară ca mişcare în timp şi de a-i defini aceste-
ia statutul/ canonul procesual, uneori reînnoit de la generaţie la
generaţie. Apoi, critica îşi îndreptăţeşte existenţa, dacă e în sta-
re să-şi îndeplinească una din funcţiile sale de bază: să decode-
ze literatura, dar şi realitatea, ba chiar şi pe sine însăşi. Însă
înaintea acestei funcţii primordială pare a fi totuşi cea de evalu-
are, apreciere, notare axiologică.
În fine, critica literară mai e bună în ideea, dar şi speranţa
că, în dreapta Prutului, se va remarca totuşi vreun critic-feno-
menolog preocupat în mod constant şi profesionist de scrisul
scriitorilor români din stânga Prutului. Eu unul consider că în
Moldova Estică, cel puţin în poezie, există autori indiscutabil
mai valoroşi decât unii dintre confraţii lor din Țară, care sunt
mereu gratulaţi, incluşi în istorii literare (şi mondene), premi-
aţi, daţi drept exemplu. Este a mirării cu câtă impasibilitate
trec membrii juriului USR peste cărţile propuse de autori de la
Chişinău sau Bălţi, să zicem. Este a mirării că în topul poeţilor
propuşi la Premiul Naţional Eminescu nu a fost admis niciun
pruto-nistrean care, sunt sigur, nu ar fi fost cu absolut nimic
mai puţin valoros ca ceilalţi nominalizaţi. Cum s-ar spune şi
s-ar putea trage concluzia, în ochirea sa critica literară româ-
nească are nevoie şi de o lărgire de orizont. Inclusiv, a orizon-
tului de aşteptare.
Revista Discobolul,
nr. 205-206-207, 2015

417
 Cultura în democrație:
opțiuni și contradicții

– Mai e posibilă în condiţiile de astăzi o politică culturală

a excelenţei? Și dacă da, cum ar trebui să arate ea din punc-
tul dumneavoastră de vedere?
– Din păcate, politica, inevitabil cacofonic zisă culturală,
mai totdeauna a depins, în mare, chiar de... politicieni şi nu de
cei care creează, promovează cultura. Iar politicienii, de ori-
când şi de oriunde, au fost şi sunt cu conştiinţele avariate, de-
formate de interese, egoisme, patimi partinice, dar, ceea ce e
mai grav, – de insuficienţa culturii (generale, nu... caporale...).
Astfel că, în acest caz (şi necaz), excelenţa este exclusă. Regre-
tabil, dureros de spus, însă ceea ce ar trebui şi ar putea să de-
vină mai bun, performant în domeniul culturii a fost şi va fi de-
format, „temperat, frânat”, ba chiar avariat „de sus”. E trist că
chiar şi atunci când unii creatori de artă, unii oameni, zişi de
cultură, scriitori sunt ei înşişi implicaţi în politică, de regulă
dânşii nu mai fac şi politică culturală, fie şi una obişnuită, nu că
una a excelenţei. O cunoaştem din exemplul autohton, din anii
când în parlamentul republicii se pomeniseră mai mulţi scrii-
tori, compozitori, pictori, preoţi etc., însă care niciodată nu s-au
unit să lanseze vreo lege de apărare (protecţie) a culturii, ci,
majoritatea din ei, şi-au cultivat propriile interese, materiale,
nu culturale, ajungând proprietari de palate pe din sus de Va-
lea Morilor, dar şi de clădiri privatizate fraudulos, chiar dacă
unele din ele fuseseră declarate, anterior, monumente de arhi-
tectură. Deci, şi din astfel de cauze, de la apărare culturii până

418
la excelenţa ei distanţa e uriaşă. Unde mai pui că prima, apăra-
rea, lipseşte.
Iar punctul meu de vedere în această problemă este unul...
străin: vine din exemplele de susţinere şi valorizare a culturii
în ţări care, de decenii deja, sunt date drept exemplu: Franţa,
Germania, Statele Unite etc. Astăzi, chiar şi România, unde în
cultură se investeşte incomensurabil mai mult decât în stânga
Prutului (păstrând proporţiile şi raporturile de rigoare).
Iar în Interriverania e simplu de răspuns, dar mai ales de
dedus, dacă asculţi (înmărmurit!) cum vorbesc şi ce vorbesc
politicienii „noştri”. Între mintea/ discursul lor şi eventuala
„politica culturală a excelenţei” se cască hăul inculturii, al inte-
resului personal, mişmaşurilor şi parvenirii.
– Ce înţelegeţi prin modernizarea culturii, literaturii, arte-
lor noastre? O „estetizare” a lor în spiritul unor valori gene-
ral-româneşti şi general-europene sau adaptarea la mode-
lul unei lumi postmoderne contradictorii, globaliza(n)te şi
decentraliza(n)te?
– Cu toate permanentele modificări, milenare, deja, de
sensibilitate umană, de avansare tehnică (inclusiv în măiestrie
ca tehnică de elaborare, execuţie a artei; avansare sau, uneori,
conştientă „simplificare”, ducere spre uşoară... primitivizare) a
civilizaţiei umane; cu toate modificările de conştiinţă şi de per-
sonalitate pe care le aduc cascadele de invenţii electronice, di-
gitale, virtuale (cu sau fără virtuţi); cu toată îngrijorarea de
posibila reificare, robotizare a omului, inclusiv a creatorului de
artă, – cu toate astea şi cu altele posibile, care ni se vor revela
ca mâine-poimâine, cultura, literatura, artele de oriunde au
„constante” valorice care, mai mult sau mai puţin, alcătuiesc
suportul lor, mai plin sau mai sumar, care şi oferă continuita-
tea în perpetuarea lor, ca elaborare, creaţie, dar şi ca recepţie,
înţelegere, interpretare. Noţiunea de „lume postmodernă” e şi
ea una... nesigură, aleatorie, ce spune ceva, dar, sunt convins, –
ceva aproximativ, chiar neadecvat stării de fapt a (...naţiunii şi)
lumii, ca mod de existenţă, experienţă, „pe sine” şi întru sine.

419
Cu acelaşi succes, sau insucces, putem spune: lumea post-
antică, posthomeriană, postmedievală, postclasică, sau – parţi-
al – poscomunistă. Sau pur şi simplu: lumea. Esenţele existenţi-
ale ale acestei lumi nu se modifică din cauza cum este sau nu
este ea numită/ definită. Estetizarea nu este necesară din sim-
plul motiv că ea, da capo, ab ovo, trebuie să existe în ceea ce se
vrea a fi cultură, literatură, artă în general. Faptul că unii meş-
teşugari neaveniţi încearcă „să expulzeze”, să zicem, metafora
din poezie e o prostie crasă. Dacă privezi arta, literatura de me-
taforă, ca „strop de eternitate”, ele nu mai sunt nici estetică,
nici demne de exegetică, ci devin doar un anumit gen de infor-
mare cu unele particularităţi ce ţin de rudimentar, care mai cu-
rând învederează lipsa de har a neavenitului în domeniu. Din
păcate, astăzi, se plodesc mult (ca pe timpuri, realişti-socialiş-
tii) cei care dau drept (strâmb!) poezie o bolboroseală stradală,
nişte înşiruiri de fraze, gen reportaj prost, despre ce li s-a în-
tâmplat, ce a fost. Nimic neobişnuit. Iar nimicul nu poate să ţi-
nă, valoric, de înaltele – obligator înaltele – criterii ale poeziei.
Iar în arte... Să fim înţeleşi: cei care propun diverse instalaţii
hazlii, îngrămădiri de obiecte printre care mai bagă şi câte un
corp uman, vopsit, care face ceva bizar sau nu face nimic, nu au
legătură cu arta. Cei care zic că poetry slang-urile, ca improvi-
zaţii băgate în festivaluri şi concursuri, sunt poezie, încearcă să
prostească lumea, să o îngunoieze, să o polueze, să reducă gra-
dul de estetică, filosofie, înţelepciune, dacă vreţi. Să anihileze
influenţa personalităţilor creatoare, impunând dominaţia găş-
tilor pseudocreatoare, aproape colectiviste în elaborarea şi
propagarea inepţiilor de tot soiul. Este uimitor, de ce găştile ţin
să numească literatură, artă ceea ce împeliţează componenţii
lor. Arta este artă, literatura este literatură, iar emisiile lor po-
luante sunt cu totul altceva, care nu au nici măcar tangenţe ori-
cât de vagi cu estetica, arta, literatura.
Iar mondializarea, chiar cosmopolitizarea artei, culturii, li-
teraturii sunt inerente oriunde în lume. Doar cu specificarea că,
oriunde în lume, mondializarea va avea particularităţi, care ţin
tocmai de constantele, specificul creaţiei şi civilizaţiei în unele
420
ţări, la unele naţiuni. Cine poate spune că poezia japoneză, în
forma ei de haiku sau tanka, nu a trezit un interes mondial
chiar cu mult până la apariţia noţiunii de mondializare, atât de
vehiculată azi? Parcă Homer sau Dante, Shakespeare sau Bau-
delaire, Goethe sau Balzac, Baudelaire sau Dostoievski, Cervan-
tes sau Tolstoi etc., fiind, de mii, de sute de ani mereu traduşi,
nu au fost... mondializaţi, până la lansarea de către canadianul
McLuhan a sintagmei „sat global”? Iar ceea ce voia dl Fuku-
yama să înţelegem drept „sfârşitul istoriei” nu e decât, pardon,
o prostioară, iniţial bine ambalată, care i-a ademenit pe mulţi
să o tot comenteze, să o... filosofeze, unii dintre aceştia, am im-
presia, resemnându-se deja, rămânând, cum s-ar spune, cu bu-
za umflată.
Descentralizare este şi ea inevitabilă, precum s-a văzu, de-
ja, cred, chiar pe exemplul literaturii române, care nu îşi mai
are „buricul valoric” (dorit, declarat astfel) doar la Bucureşti,
azi existând centre literare serioase la Iaşi, Cluj, Chişinău, Timi-
şoara etc., unde apar reviste importante. Ba chiar, în România,
sunt şi mai multe centre politice, aş zice, create regional, dar de
influenţă naţională, cu toate ale lor – bunele, lacunele, dar şi cu
baronii locali. Iar noi, transprutenii (din stânga), direct sau im-
plicit, ne aflăm de asemenea în tendinţa de decentralizare cul-
turală românească, dar şi paneuropeană, mondială. Să conşti-
entizăm asta şi să acţionăm în consecinţă. Eficient.
Revista Sud-Est Cultural,
nr. 2, 2015

421
 Să învățăm marele adevăr:
mediocritățile trebuiesc descurajate

– În perioada 12-17 octombrie 2015, Centrul de Cultură

„George Apostu” va desfăşura programul „Zilele Centrului
«George Apostu»”. Amplul eveniment cultural din acest an
se va derula sub genericul „Centrul Apostu – 25 de ani de la
înfiinţare”.
Cu prilejul acestui eveniment de referinţă în cultura româ-
nească, revista „Vitraliu”, principalul demers editorial al
Centrului, îşi va consacra nr. 44 (număr dublu) unei teme,
credem, provocatoare şi interogative cu atât mai mult, cu
cât n-a mai fost dezbătută, a cărei abordare necesită spirit
critic: Ce s-a întâmplat în spiritul şi în cultura românească
în perioada 1990-2015?
După 25 de ani de post-cvasi-comunism [acest cvasi, – dacă
luăm în consideraţie şi componenta basarabeană, dar şi Ver-
deţ(urile) carpatine, în general], cultura română ar trebui să-şi
pună, cel puţin, 25 de întrebări sau, „din exterior”, să se adreseze
25 de întrebări asupra condiţiei contemporane a culturii româ-
ne. Astfel, nu este exclus să se facă deja... 50 de interogaţii...
Nu ştiu dacă prima, însă una din întrebări ar trebui să fie:
În ce măsură cultura română de astăzi este rezultatul defor-
mărilor şi falselor orientări pe care le-a suportat în anii de te-
roare ideologică comunistă (nu evit cacofonia: aici e chiar
indicată)? Pentru că, într-o anumită măsură, aşa ar fi... Numai
că, dacă pe atunci puterea opera cu pseudomorfoza prin care
dădea realismul socialist, cântarea României, a epocii de aur şi

422
a „ctitorului” ei drept cultură autentică, astăzi „paradigma”
pseudomorfozei a fost pur şi simplu metamorfozată, unii în-
cercând să dea cultura de masă drept una veritabilă în firescul
evoluţiei şi contemporaneizării ei permanente. De se creează
impresia că, în această cultură de masă, globalizarea înseamnă
omnikitschizarea transfrontalieră, transoceanică, intereuro-
peană, precum remarca-diagnostica Mario Vargas Llosa în
hebdomadarului francez „L’Express” din 28 mai 2015: „Exista
odinioară un consens privitor la ceea ce numim cultură înaltă,
idei, artă, estetică. Astăzi consensul se face pe ideea că toată
cultura are aceeaşi valoare. Cuvântul cultură nu mai e sinonim
cu spiritul critic, cu reflecţia, cu punerea sub semnul întrebă-
rii, ci cu diversiunea şi cu divertismentul. Cultura academică,
universitară, hermeneutică supravieţuieşte, dar izolată de res-
tul societăţii, în margine. Cultura de masă înseamnă televiziu-
nea, serialele. Fenomenul e global. Toate continentele, toate
clasele, toate artele au fost contaminate: pictura, muzica, chiar
şi literatura şi filosofia. Nu cultura a fost democratizată, ci in-
cultura. Până şi în elite găsim oameni mulţumiţi de ce sunt:
ignoranţi care nu mai gustă artele”. Și aici e tocmai cazul când
dintre două rele, cel... autohton şi cel... global, nu se poate alege
răul cel mai mic. Ambele sunt enorme, şi enormităţi!
Parcă ne-am fi pomenit în ciudata, paradoxala situaţie
când, după 25 de ani, cultura prezentului continuă abandona-
rea poziţiilor de avansare valorică pe care, de fapt, nu le deţi-
nuse (nu le cucerise) cultura de acum 25 de ani. S-ar crede că
ar fi o holografie a misterelor jinduite, însă inexistente. Ca şi
atunci, astăzi se resimte lipsa unui sistem axiologic, de valori-
zare verosimil(ă).
În zile noastre, culturii parcă i-ar fi jenă să întrebe dacă
există, cumva, în spiritualitatea lumii sau a unei naţiuni apar-
te ceea ce, pe timpuri, se numea ideal. Dar şi etalon. Canon.
În lipsa acestora, devine inutilă o altă întrebare: În ce măsură
şi cum cultura română, traducându-şi pe proprie înţelegere
problematica transcendentală a culturii lumii, în primul rând a
celei europene, reuşeşte să genereze în propriul său areal,
423
în propria sa structură o problematică, o ideaţie, un stil, dar şi
o serie de principii care să o personalizeze, să o distingă, fă-
când-o demnă de atenţie transfrontalieră? (În roza vânturilor,
dar şi cea a gândurilor, atenţia...)
Nu ştiu dacă astăzi, când cultura e înţeleasă mai mult ca
relaxare şi distracţie, mai poate fi imperios îndemnul reîn-
toarcerii la complexitate, la căutarea sau edificarea „omului
esenţial”. În timpurile când cultura de masă reprezintă cu to-
tul altceva decât se înţelege, în sens tradiţional, prin cultură,
ideal, canon etc., este grav obturat conceptul de personalitate,
în locul lui lipindu-se glanţul glacial al vip-ismului frivol, al
star-ismului ce-i are de protagonişti pe vreun manelist sau pe
vreun fotbalist român ce evoluează în liga a treia italiană sau
în neliniştita Cecenie (au fost şi pe acolo, pe la „Terek”-Groznîi,
de-ai noştri...). Ceea ce se crede astăzi că ar fi personalitate în
cultură nu prea are consistenţă. Ba şi mai rău, se pare că însăşi
noţiunea de personalitate iese din uz (...împinsă, izbită din uz),
fiind oarecum tabuizată. Arare mai amintesc de ea poate că fi-
lologii (la rubrica „Păcatele limbii”), exegeţii în artă şi scriito-
rii. În timp ce politicienii nu vorbesc despre personalitate şi
nici nu respectă personalităţile din egoistul motiv că ei înşişi,
„politicienii”, nu sunt şi nu vor ajunge vreodată personalităţi.
Personalitatea presupune un imperios suport cultural, spiri-
tual, civilizator. Însă politicienii (omni)prezentului, ce nu sunt
decât nişte împeliţări superficiale, triviale, anodine nu pot as-
pira la cultură ca temei. Nu tind spre ea, nu o susţin, iar unii
chiar o desconsideră, o sfidează, o hulesc, o înjură.
Cu toate acestea, trebuie să ne întrebăm, totuşi, în ce mă-
sură cultura română poate iniţia un dialog cu puterea pentru a
se apăra, cu demnitate, tocmai de... putere, aceasta totdeauna
înclinând spre a susţine şi promova pseudocultura. (Las şi aici
o spuză de paradoxalitate, deoarece, astăzi, în plină criză, nu
doar în cultură, totul pare încâlcit ca un vapor în ceaţă, precum
spunea poetul.)
În fine, dat fiind că ceea ce se numeşte cultură ca noţiune
socio-filosofică înglobează un cerc foarte larg de fenomene,
424
procese şi calităţi, este evident că mai mulţi dintre noi, care
răspund la ispita „Vitraliu”-lui, se vor completa reciproc, fără ca
vreunul din respondenţi să poată cuprinde întregul spectru de
sensuri şi nuanţe. Ba, până la răspunsuri, fără să poată pune
toate cele 25 sau 50 de întrebări. Astfel că, şi eu, în locul inte-
rogaţiilor rămase „în rezervă”, mă limitez să reamintesc un
enunţ de acum aproape un secol şi jumătate: „O primă greşea-
lă, de care trebuie astăzi ferită tinerimea noastră, este încura-
jarea blândă a mediocrităţilor. Cea mai rea poezie, proza cea
mai lipsită de idei, discursul cel mai de pe deasupra? Toate
sunt primite cu laudă, sau cel puţin cu indulgenţă, sub cuvânt
că «tot este ceva» şi că are să devie mai bine. Aşa zicem de 30
de ani şi încurajăm oameni nechemaţi şi nealeşi!” – acesta e un
extras din studiul de la 1868 al lui Titus Maiorescu „În contra
direcţiei de astăzi în cultura român”, în care s-ar putea face o
rectificare „la zi”: în loc de 30 să punem 25 de ani. În continua-
re, Maiorescu scria: „...să învăţăm marele adevăr că mediocrită-
ţile trebuie descurajate de la viaţa publică a unui popor, şi cu
cât poporul este mai incult, cu atât mai mult, fiindcă tocmai
atunci sunt primejdioase...” Această învăţătură în consens cu
ceea ce, cu aproape un secol şi jumătate după ilustrul nostru
înaintaş, acelaşi Mario Vargas Llosa, referindu-se la modele şi
valori perene, scria: „Să fie clar: există lucruri de ieri care tre-
buie păstrate în lumea de mâine: diferenţele, ierarhiile, elitele.
Și lucruri faţă de care trebuie să avem o reacţie: nivelarea cul-
turală. Atunci, da, sunt conservator şi reacţionar. Îmi asum. Mă
aflu în bună companie cu liberalii francezi din secolul XIX, apoi
cu Raymond Aron, Karl Popper sau Jean-François Revel.”
Eu unul, în ideile Maiorescu – Llosa, ce consună în percu-
ţie de ecou peste secole, găsesc atât speranţa, cât şi optimismul
că, în lume, cultură înaltă, filosofia, artele, estetica etc., inclusiv
componentele lor româneşti, îşi pot reveni, se pot reîntrema,
ca vigoare şi valoare.
Revista Vitraliu,
nr. 1-2-3-4, 2015

425
 I.L. Caragiale vă invită să răspundeți

– În anul 1897, I.L. Caragiale a făcut pentru ziarul „Epoca”

o anchetă despre starea literaturii române. Chestionarul lui,
cu care s-a prezentat pe rând la Hasdeu, Dobrogeanu-Gherea,
iar în final şi l-a aplicat lui însuşi, sună astfel:
1. Întrebări adresate lui Hasdeu: „Iată. Doresc a şti: ce cre-
deţi dv. despre literatura românească actuală în genere?
Cari sunt personalităţile într-adevăr eminente ale literaturii
noastre? Ce dezvoltare viitoare poate spera literatura ro-
mână, având în vedere starea în care această literatură
se află astăzi?”.
2. Întrebări adresate lui Dobrogeanu-Gherea: „Ce părere ai
d-ta despre literatura noastră în genere? În ce raporturi stă
această literatură cu societatea noastră şi cu criteriul abso-
lut care se poate aplica literaturii în genere? Care sunt figu-
rile cele mai remarcabile între literaţii noştri? Ce viitor ţi se
pare d-tale că poate avea literatura română?”
3. Întrebări la care a răspuns el însuşi: „În ce stare se află li-
teratura noastră astăzi? Ce raporturi sunt între literatura
noastră şi societatea noastră? Cari sunt scriitorii români cu
adevărat remarcabili în sensul european al cuvântului? Cari
sunt sorţii de dezvoltare a literaturii noastre în viitor?”.
Vă invităm să intraţi în joc şi să vă lăsaţi intervievaţi
de Caragiale despre starea de astăzi şi de mâine a literaturii
române.
Marta PETREU

426
 – Cred că literatura română contemporană, de altfel ca şi
multe din literaturile cât de cât elevate din întreaga lume, tră-
ieşte într-o stare semiconştientizată a necesităţii de a se modi-
fica, tocmai în vederea sorţilor de dezvoltare în viitor. Este mai
mult o intuiţie în amorţire, deocamdată, că trebuie să-şi revizu-
iască nu doar unele din modelele, canoanele de care s-a condus
până în prezent, ci şi procedeele, metodele de a fi prezentă, de a
se (auto)propaga, racordându-şi registrul stilurilor la vibraţii-
le-implicaţiile internetist-electronice (internetist: de la inter-
net, nu de la medic în boli interne), care solicită, cred, şi un tra-
valiu înnoitor, diversificator, chiar adaptator (adjectiv, nu sub-
stantiv) în limbaj, în expresie, în metaforă, în convenţiona-
litatea comunicativă şi comunicantă a textului/ mesajului în
general. Limbajul se va orienta, probabil, (şi) spre practicile
avangardismului de acum o sută de ani, în special cel zise
verbocreatorii (e un termen pe care l-am propus; curent, se
spune crearea de cuvinte). Presupun astea în, fireşte, starea
semiconştientizată a unor impulsuri intuitive de reformulare a
discursului şi... parcursului (de viitor, cum zice chestionarul)
ale literaturii contemporane, fie ea cea română, italiană sau ir-
landeză etc. Deoarece cititorul de mâine va avea, precum are
deja, in nuce, cititorul de astăzi, o altfel de sensibilitate, un alt
mod (plural: modalităţi) de recepţie a poeziei, prozei (etc.), un
alt model de atenţie şi de interes, ba chiar şi o altă grilă de răb-
dare şi implicare pentru şi în discursul artistic. Omul din viitor
va fi un altfel de cititor. Da, vor rămâne ca modele şi Homer, şi
Dante, şi Eminescu, ba chiar şi Sadoveanu (...), însă în viitor ei
vor fi citiţi altfel (nici pe departe în format opera omnia); altfel
vor fi percepute şi interpretate, ideatic şi artistic (ca atmosfe-
ră), mostrele din creaţia lor – cela care vor fi considerate „vala-
bile” pentru acel viitor din... viitor.
În ce priveşte raporturile dintre literatură şi societate ele
seamănă tot mai mult cu cele dintre muzica zisă grea, simfoni-
că şi societatea (noastră). Adică, de regulă, orchestrele simfo-
nice din Bucureşti, Chişinău, Iaşi, Cluj, Bacău, şi din ce oraşe
româneşti ar mai fi ele, nu aduc venit (material) societăţii, însă
427
societatea conştientizează că, fără ele, orchestrele simfonice,
nu se poate, (şi) simfonicul ţinând de componentele de bază ale
spiritualităţii, culturii, contemporaneităţii (şi continuităţii)
unei naţiuni. Mai explicit, ce vreau să spun? Că şi amatorii de li-
teratură par a se împuţina tot mai mult, până, sub aspect nu-
meric, ar putea ajunge la fel de ne-numeroşi, ca şi iubitorii (as-
cultătorii) de muzică simfonică. Însă ei vor exista în orice...
format; un „format” predestinat elitar, care însă nu va exclude,
ca şi în muzică (ascultătorii), cititorii de texte uşoare sau hor-
ror, texte triviale sau de-a dreptul nocive etc. Iar această varie-
tate de implicare a literaturii în societate, prin diverse categorii
de cititori (dar şi de scriitori!), prin diverse grile şi niveluri se-
mantice, ideatice, artistice, estetice, în general, sau chiar prin
lipsa acestora (pentru că multe inepţii sunt date încă drept lite-
ratură, poezie, proză...) ar exclude, parcă, ceea despre ce era în-
trebat Dobrogeanu-Gherea: criteriul absolut care se poate apli-
ca literaturii în genere. Totul va fi şi mai diversificat, şi mai
antagonic în definirea – categorisirea artisticului (literarului)
şi receptarea acestuia. Dispersia va viza (modifica) atât expre-
sia (generală a literaturii), cât şi axiologia, modul de evaluare
a artisticului, esteticului. Astfel că, în viitor, literatura va acţio-
na în societate şi va influenţa societate exact în măsura în care
o face şi o va face muzica simfonică. Sau – de ce nu? – cât o fac
preocupările şi competiţiile de diverse nivele la şah, într-o so-
cietate ori în întreaga lume.
Bineînţeles, în viitor va fi alta şi părerea despre literatura
noastră în raport cu părerea/ părerile pe care le avem şi le ex-
primăm noi astăzi. Eu unul am o părere bună atât sub aspect
general, cât şi într-o arie mai restrânsă, mai particular-specifică
a ei. Mă refer la componenta din stânga Prutului a literaturii ro-
mâne, mai mulţi autori ai căreia au fost, în fine, receptaţi, „ac-
ceptaţi”, apreciaţi în context panromânesc, dar şi în unul euro-
pean. Unii din poeţii şi prozatorii de la Chişinău au fost traduşi
şi au apărut cu cărţi la Berlin, Paris, Moscova, Praga, Sofia, Ro-
ma... Au apărut antologii sau volume-florilegii ale autorilor de
Moldova Estică în limbile engleză, franceză, olandeză, ungară,
428
rusă etc. Cu alte cuvinte, literatura română de pretutindeni tră-
ieşte într-un context european, mai mult sau mai puţin univer-
sal, nedeosebindu-se cu mult, şi ca valoare, pasiuni şi patimi,
dar şi ca arie de răspândire, de literaturile din alte ţări, litera-
turi care, ca şi a noastră, trăiesc într-o stare semiconştientizată
a necesităţii de a se modifica, tocmai în vederea sorţilor de
dezvoltare în viitor. (Vezi începutul acestui text, dar şi continu-
area lui exact până aici, până la acest punct.)
P.S. La întrebarea „Care sunt figurile cele mai remarcabile
între literaţii noştri?”, în loc de numele unor scriitori, le voi da
pe cele ale oraşelor în care vieţuiesc deloc puţine personalităţi
ale scrisului românesc contemporan. După descentralizarea
culturală, „ca de la sine”, s-a remarcat distinct că, de fapt, litera-
tura română are mai multe centre, înnobilate de autori-prota-
gonişti cu adevărat remarcabili în sensul european al cuvân-
tului, cum spunea Caragiale: Bucureşti, Cluj, Chişinău, Iaşi,
Craiova, Timişoara, Botoşani, Bacău, Suceava, Galaţi, Alba Iulia
etc., în care apar şi reviste importante, scrise, în mare, tocmai
de respectivii literaţi. E o geografie literară care diferă mult de
cea, la care se referea Caragiale în 1897.
Revista Apostrof,
nr. 4, 2015

429
 Imaginația, realitatea și viața literară

Imaginaţi-vă că toate lucrurile merg exact cum aţi dori

în teritoriul vieţii literare româneşti şi descrieţi pe scurt
ce „vedeţi”.
Întrebarea „Apostrof”-ului (dar şi apostroful întrebării,
probabil) m-a(u) găsit la Bacău. Am venit de la Iaşi, unde avu-
sesem deja un prolog al acestui răspuns, să zic aşa, cu un grup
de colegi participând la acţiunile din cadrul programului „Scrii-
tori în şcoli” (binevenit şi bine gândit), întâlnindu-ne cu elevi şi
profesori din licee, cu publicul telespectator. Spun asta, pentru
a se înţelege că mai multă lume, în special tinerii, au nevoie de
literatură. Să sperăm şi să credem asta. Dar, să şi... verificăm,
tocmai prin legăturile directe cu publicul, cu eventualii cititori.
Iar aici, la Bacău, privind prin geamul hotelului „Decebal”,
peste drum văd celebra statuie a lui George Bacovia (ce inspi-
rat fusese sculptorul Constantin Popovici!). Cam la cincizeci de
paşi de Bacovia, pe strada Luminii, vizavi de primăria oraşului,
se află monumentul maiestuos al altui genius loci, Vasile Alec-
sandri.
Aşadar, până a trece la răspunsul propriu-zis, să ne între-
băm ce ar însemna Bacăul fără Alecsandri şi Bacovia. Bineînţe-
les, s-ar şti ceva despre acest oraş, însă lucruri mai puţin defi-
nitorii pentru el. Fără aceşti înaintaşi care au servit pe cinste
scrisul românesc, Bacăul nu ar avea aura de măreţie şi de lu-
mină spirituală care-l face vizibil în istoria şi cultura noastră.
Apoi, fără moştenirea pe care ne-au lăsat-o Alecsandri
şi Bacovia, lucrurile nu ar merge exact cum ne-am dori în

430
teritoriul vieţii literare româneşti, – ca să revin la o formulă
din întrebarea ce pare a fi pusă de un visător. Întrebare ce
predispune la vise. (Cine ştie?... – Poate că vis din vis se face
realitate...)
Eu unul visez la timpurile, când va fi posibil să se...
re-întâmple unele lucruri, unele stări de fapt şi de faptă, pe ca-
re le-a cunoscut Uniunea Scriitorilor. Să amintesc câteva din
ele.
Un sediu, la vedere, al instituţiei noastre, precum îl merită
nu doar breasla scriitoricească, ci prestigiul culturii române în
general, însăşi România.
Situaţia financiară relativ bună, pe alocuri foarte bună,
de acum câţiva ani a USR.
Excelentul festival internaţional „Zile şi Nopţi de Literatu-
ră” de la Neptun, care avea participaţi şi premianţi de prestigiu
internaţional.
Va fi rezolvată problema timbrului literar, ceea ce ar con-
tribui în mare parte la ameliorarea situaţiei profesionale a scri-
itorilor, la evoluţia şi manifestarea plenară a literaturii.
Se va optimiza funcţionarea (astăzi ca şi inexistentă, sau
anemică şi ineficientă) a circuitului: carte (scriitor) – editură –
bibliotecă. Și nu doar pe o parte sau cealaltă a Prutului, ci în-
tr-un mod integrat, pentru ca ediţiile celor mai buni scriitori
români să ajungă în circuitul bibliofil panromânesc, de la Du-
năre la Nistru.
Juriile USR nu vor avea, aproape exclusiv, calitatea de a
premia traduceri venite doar pe filieră engleză, cum se întâm-
plă ani la rând deja, ci şi traduceri realizate din alte limbi.
E drept, pentru aşa ceva trebuie cunoscuţi şi mari scriitori care
au scris sau scriu în respectivele – alte – limbi...
Să mai visăm. De obicei, visurile sunt nişte filmuleţe scurte,
nu scenarii după „Iliada” şi „Odiseea”. Ar fi bine ca poporul ro-
mân să conştientizeze că în existenţa, destinul, istoria, prezen-
tul său există mult mai mult decât se ştie din contribuţia
scriitorilor din toate timpurile. Iar scriitorii din secolul XXI

431
contribuie şi ei pentru ca el, iubitul nostru popor, să arate ceva
mai săltat în oglinda spiritualităţii lumii.
Iar poporul... dă şi cititorul bun, foarte bun (unul ideal
probabil nu există), care ştie „să includă” literatura/ lectura în
propria viaţă, modelând-o în conformitate cu idealuri mai spe-
ciale decât cele ale omului necititor. Prin urmare, ar fi bine ca
mâine numărul cititorilor să crească, nu? În acelaşi context, de
ce nu am visa şi la (re)înmulţirea librăriilor? Pentru că, se pare,
pe timp ce trece, ele sunt tot mai puţine, iar din unele localităţi,
chiar cu statut urban, pur şi simplu ele au dispărut fără urmă.
Când majoritatea administraţiilor judeţene (toate ar fi im-
posibil, pentru că trebuie să existe şi oi negru, plus că nu se află
pădure fără secături... pardon, uscături) vor înţelege, precum o
fac, exemplar, cele din Iaşi, Alba Iulia, Cluj, că scriitorii sunt, în-
tr-un fel, porta-vocea a ceea ce poate spune spiritul, cultura, al-
fabetul, literatura etc. în spaţiile respectivelor meleaguri care,
sigur, prin secole, au ridicat mari figuri ale literaturii, istoriei,
unităţii româneşti, iar scriitorii contemporani, la rândul lor,
sporesc onoarea pe care o merită locurile din care s-au ridicat,
în care creează. Mulţi, puţini, foarte talentaţi sau doar talentaţi,
scriitorii timpurilor noastre pregătesc, implicit, apariţia pe lu-
me a viitoarelor genii ale naţiunii, nu exclusiv în literatura, ci în
toate domeniile de existenţă şi afirmare umană. Scriitorul, pro-
fesorul, învăţătorul, bibliotecarii sunt educatorii din grădiniţa
la care, poate ca în grupa mica, se afla deja viitorul geniu, care
va face cinste României. Iar un atare răspuns ar fi indicat să
nu-l citim în cheie patetică, ci cu luciditate, asumat, precum ne
îndeamnă experienţa existenţială a unei naţiuni, care se tot ca-
ută prin neguri de vremi şi pe unde se găsesc, înainte de toate,
scriitorii care, demult, se numeau cronicari.
Un răspuns pe atât de visător, pe atât de, uşor, patetic, mai
ales spre final, unde speranţa, dar şi nedumerirea cresc în in-
tensitate, nu poate să nu conţină şi el o întrebare, poate că re-
torică: Pe când vedem noi un nou sediu pentru Muzeul Lite-
raturii Române, acum, acesta, camuflat prin tranşeele nepăsării
şi anonimatului metropolitan bucureştean? Încât nu poţi să nu
432
constaţi că nu doar viitorul, ci şi trecutul scrisului românesc es-
te oarecum incert...
P.S. Aşadar, răspund din Bacău, unde sunt la Zilele Centru-
lui de Cultură „George Apostu”, oraş în care, pentru prima oară,
timp de un sfert de secol, nu-l întâlnesc pe minunatul om şi po-
et Sergiu Adam, un priceput şi generos animator al vieţii litera-
re panromâneşti, pe care, din an în an, a jalonat-o şi cu Zilele
Revistei „Ateneu”. Aici, la Bacău, pentru prima oară l-am întâl-
nit pe Laurenţiu Ulici, şi el naiv incorigibil care nu înceta să
creadă în beneficul efect al literaturii în viaţa unui popor, ră-
mânând mereu un animator-protagonsit de evenimente ce în-
truneau scriitorii, cititorii, bibliotecarii, editorii, revistele.
P.P.S. Ce poate face o simplă întrebare... visătoare! Pur
şi simplu, te trezeşte din visare! Deci, este important ca, în li-
teratura romană, cineva să aibă mintea de a pune întrebări
adecvate.
Revista Apostrof,
nr. 11, 2015

433
 Anchetă de vacanță

Evocaţi o vacanţă memorabilă pe care aţi petrecut-o.

Ar fi mai multe. Iar aici o invoc/ evoc pe cea de la sfârşit de
august, început de septembrie 1987.
Perestroika. Pentru prima oară ni se permite să trecem
frontiera Uniunii Sovietice. Să ieşim în lume. Cum, unde?
Treceam de acasă – acasă! Cum spusese Nichita Stănescu
în septembrie 1976 din pridvorul conacului lui Alecu Donici,
de pe lângă Orhei.
În fine (ca început!), puteam ajunge în Țara Noastră,
România.
Tineri scriitori şi prieteni. Eram împreună cu Vasile Gâr-
neţ, Vitalie Ciobanu şi Teo Chiriac, azi – nume de referinţă
în scrisul românesc. Nu doar ca poeţi şi prozatori, ci, primii doi,
ca director şi redactor-şef ai revistei „Contrafort”, iar Teo – re-
dactor-şef la noua „Revistă literară”, publicată de Uniunea Scrii-
torilor din Moldova.
Pentru prima oară la Bucureşti, Constanţa, Mamaia!
Pe 4 septembrie, în metropola românească, în casa actoru-
lui şi scriitorului Arcadie Donose, născut, în interbelic, între Nis-
tru şi Prut, l-am cunoscut pe celebrul regizor de cinema Ion
Popescu-Gopo. Dar şi pe colegul care, nu peste multă vreme,
avea să ajungă şi el renumit, Matei Vişniec. Tot atunci, am făcut
cunoştinţă cu Daniela Zeca, azi Buzura. Iar cam după două săp-
tămâni, de la radio „Europa liberă”, aflam că Matei rămăsese la
Paris, în exil.
Ne întorceam la Chişinău cu cărţi, cu discuri de la „Electre-
cord”. Cu speranţa tot mai sigură că Uniunea Sovietică va cădea,
434
se va destrăma. Și că noi, la dus şi la întors, vămuiţi crunt în ga-
ra Ungheni, de la un timp încolo vom putea trece Prutul în am-
bele sensuri, mai liberi, mai la noi acasă pe ambele sale maluri.
Atunci, mi-a venit un gând. Ca un descânt: „Prutule, să nu
devii apa sâmbetei...”
Nu toate, dar o bună parte din cele visate în sejurul nostru
românesc din vara-toamna anului 1987 au devenit realitate.
Deci, cred că e demnă de evocat/ invocat acea vacanţă ca
o mare speranţă.
– Dezvăluiţi ce carte veţi citi în următoarea vacanţă.
O, nu poate fi vorba de o singură carte, pentru că voi reciti,
îmi voi reaminti sute, mii de titluri de cărţi, secvenţe din unele
pagini ale lor, frânturi de capitole, cuprinsurile. Sute, mii
de cărţi pe care le-am adunat şi le-am citit la viaţa mea!
Vorba e că ne vom transfera biblioteca dintr-o locuinţă în
alta, unde sper că tomurile se vor simţi mai în largul lor. Priete-
nii scriitori cunosc sau îşi pot imagina ce înseamnă re-dislo-
carea unei biblioteci. Febrilitate. Amintiri. Chiar... memorii!
Hălăduiri-retro prin vârstele şi lecturile tale. Nostalgii. Aproape
ritual, nu?...
Ar mai fi de spus că noi, la Chişinău, împreună cu bibliote-
ca, rămânem în spaţiul eminamente... literar: ne transferăm de
pe strada Mihail Sadoveanu pe cea care poartă numele lui Alecu
Russo, cu care se intersectează, iar aceasta, la rândul ei, face
joncţiune cu strada Nicolae Milescu-Spătaru.
P.S. Și încă un detaliu. Vă răspund în preziua plecării la
Neptun-Mangalia, la Turnirul de Poezie, ediţia a VI-a, organizat
de USR. În echipa Filialei Chişinău, învingătoarea de anul trecut,
la Balcic, sunt împreună cu Teo Chiriac (chiar cel din... 1987!),
Arcadie Suceveanu, Irina Nechit, Nicolae Popa, Dumitru Crudu
şi Grigore Chiper. Sigur, mulţi dintre cititorii „României literare”
au auzit de ei, le-au citit poemele. Demne de toată atenţia.
Revista România literară,
nr. 30-31, 2016

435
 Planuri în lumina „Luceafărului”

Ce planuri şi aşteptări aveţi pentru 2017?

Din perspectivele mai mult sau mai puţin sigure: apariţia
cărţii de poeme „Surfing în Galileea” la editura ieşeană „Alfa”.
Iar de la Kiev voi aştepta o altă carte de poeme, „Метелик
і Бог” („Fluturele şi Dumnezeu”) în traducerea ucraineană
a poetului Mihailo Kameniuk.
Dat fiind că de mulţi ani şi traducerile mi s-au întrupat în
destin, prin luna mai editura „Tracus Arte” planifică să înfăţişe-
ze lumii cititoare româneşti „Panorama poeziei avangardei
ucrainene”. Tot în primăvară şi tot aici, aş vrea să propun două
volume ample din „Miniatura poetică rusă”, antologie care in-
serează mostre din creaţia a peste şapte sute de autori, „recru-
taţi” de la clasicism încoace, până la unii din „răcanii” de recen-
tă încorporare în postavangardismul şi postmodernismul ru-
sesc. Iar editura „Junimea”, de comun acord cu subsemnatul,
a transferat pentru anul viitor apariţia unei casete din cinci vo-
lume a marilor poeţi din „veacul de argint” rus: Velimir Hlebni-
kov, Vladimir Maiakovski, Anna Ahmatova, Marina Țvetaeva
şi Osip Mandelştam, pe care i-am tradus pe parcursul unui
sfert de secol. (Astea toate racordate, poate, la ceea ce înseam-
nă Galileea: ţinutul neamurilor.)
Revista Luceafărul de dimineaţă,
nr. 12, 2016

436
 Literatura în puterea textului literar.
Mutații de interes

Mişcarea literară: De o vreme, textul literar pare a intra în re-

laţie cu anumite provocări neaşteptate. Una ar fi posibilitatea exis-
tenţei sale ca multimedia-text, finalizat într-o „operă multimedia”,
în care creativitatea se manifestă nu doar la nivelul literei, ci şi al
imaginii sau sunetului, care, corelate, exprimă sensuri sau un anumit
sens. Este o frontieră care poate tenta, dar puţin încercată. În acelaşi
timp, ultimele premii Nobel au îndreptat atenţia spre literatura
aşa-zisă de frontieră (reportaj, anchetă..., v. Svetlana Aleksievici) sau
spre cea care are ca suport cântecul (v. Bob Dylan).

În istoria civilizaţiilor umane textul (literar)

s-a îndepărtat mereu de formele tradiţionale

– Textul (literar) îşi mai păstrează autonomia şi fascinaţia?

– Reveniri, corectări, ştersături, recidive, eliminări, răz-
gândiri, adăugiri, reculegeri, suprimări, reformulări, regăsiri,
recuceriri, înlăturări, dezbărări, excluderi, reîntoarceri, anulări,
recăderi, răsfrângeri, pierderi, recuperări, dezmeticiri, regăsiri,
retuşuri... – amplă, chiar dacă parţial redusa aici, sinonimie/
antonimie/ antinomie a neliniştii caracteristice conştiinţelor
ghidate responsabilitatea artistică sui generis, cercetarea ma-
nuscriselor cărora ţine în egală măsură de interesul hermeneu-
tic, filologic, dar şi psihologic. Sub aspect psihologic pare au
fost, sunt şi vor fi studiate, receptate, admirate manuscrisele
marilor creatori şi, bineînţeles, într-un mod cu totul specific

437
se vor interesa textologii viitorului de caracteristicile
computerogramelor lui Umberto Eco, să zicem, care a fost un
împătimit de computer şi un exemplar truditor al claviaturii şi
display-ului. În istoria scrisului, fascinaţia va continua să existe
şi ca travaliu, şi ca recepţie a finalităţii acestuia.
– „Îndepărtarea” de forma tradiţională îi este benefică sau
îi afectează chimia în mod negativ?
– În istoria civilizaţiilor umane textul (literar) s-a îndepăr-
tat mereu de formele tradiţionale. Literatura lumii a fost scrisă
în piatră sau conturată în tăbliile de argilă ale Babilonului
(„Ghilgameş”...); înşirată pe papirusul egiptean sau pe perga-
mentul grecesc chiar din oraşul Pergam. În vechimile unor ţări
din nord, runele erau scrise pe scoarţă de mesteacăn, de care,
mai rezistentă, totuşi, s-a dovedit a fi fragila memorie umană,
care devine puternică, dacă ajunge, cum se spune, una colecti-
vă. Și totdeauna, în trecere de la o etapă la alta, de la o formă la
alta, „îndepărtarea” de metodele scripturale din trecut a fost
una benefică, mai dinamică, mai cuprinzătoare în entropia ge-
nerală, precum se întâmplă şi azi, când „manuscrisul” unei cărţi
scrise nu mai are nevoie de a consuma sute sau mii de coli de
hârtie (câteva exemplare); nu mai este supusă corectărilor mi-
găloase, obositoare, astăzi autorul ei beneficiind de toate privi-
legiile inimaginabile, ca ieri-alaltăieri, pe care i le oferă progra-
mele de ameliorare, inclusiv ortografică, gramaticală, a pagini-
lor sale. Îţi stă la dispoziţie orice gen de dicţionar de care ai ne-
voie la un moment sau altul al muncii tale literare – de sinoni-
me, antonime, etimologie, programe de traduceri, enciclopedii.
Apoi, hyperlinkurile. Etc., etc.
În fine, nu mai e nevoie să faci colete cu manuscrise,
să pierzi destul de mult timp până la poştă, unde să le depui, să
plăteşti sume (azi, exagerate până la insolenţă!), să te rogi zeu-
lui transmisiilor, Hermes, ca nu care cuva să se piardă (pentru
că s-a tot întâmplat, nu?) respectivul manuscris... Poşta elec-
tronică dă siguranţă, dinamică, operativitate şi certitudine în
comunicarea cu editorii. (Mă opresc aici, conştient că aş putea

438
aduce şi alte argumente despre beneficiu care nicidecum nu
„afectează chimia în mod negativ”.)
Plus o noutate de ultimă oră, care nu ne face să ne grăbim
a o rupe definitiv cu formele tradiţionale ale scrisului, pentru a
ne încredinţa totalmente digitalului, computeristicii: După ce
au inventat hârtia acum aproape 2.000 de ani, chinezii au dez-
voltat acum o versiune excepţională a acestui material – Insti-
tutul de Ceramică din Shanghai a prezentat hârtia rezistentă la
apă şi foc! Totodată, materialul poate fi curăţat cu apă fără ca
scrisul de pe el să se deterioreze. Ea este fabricată din nano-
fibre de hidroxiapatit, o formă de calciu care se găseşte în oase
şi dinţi. (Precum s-ar spune, în unele cazuri avem motive seri-
oase de a ne ţine cu... dinţii de tradiţie, tradiţional...)
– Scriitorii trebuie să se bucure sau să fie circumspecţi faţă
de asemenea mutaţii de interes?
– Prin atitudinile şi făptuirile sale profesioniste, scriitorul
nu poate altcumva, decât să fie în concordanţă cu mutaţiile ma-
jore din psihologia lumii, a omului; cu mutaţiile de esenţă în ci-
vilizaţia universală, dar şi a naţiunii sale, cu specificul psiho-
etnic al acesteia. Scriitorul, cel puţin unul de vârsta mea, trebu-
ie să-şi amintească (şi să cumpănească, nu?) că, de când a în-
condeiat (chiar cu condeiul, nu cu pixul sau cu... computerul)
prima literă, micro-filmul de animaţie (chiar aşa!) a mişcării
mâinii (dar şi a... minţii) sale de copil!, care făcea posibil startul,
să zic aşa, încordat, emoţionat al scrisului, ca o minune; a scri-
sului emanator de sens, care avea să-l însoţească întreaga viaţă
(pe atunci, asta o ştiau, probabil, doar ursitoarele). De aici înco-
lo – peniţa şi călimara cu cerneală violetă (obligatoriu violetă!),
apoi tocul cu rezervor, peniţa chinezească, de aur. Și astea toa-
te emanau partea lor de miracol, după care aveau să vină pri-
mele „acorduri” tehno-scripturale pe claviatura maşinii de
scris, pentru ca, în fine, azi, să-ţi orchestrezi scrierea la compu-
ter. La timpul lor, inclusiv la cel prezent, astea toate ţi-au prile-
juit noian de clipe de inspiraţie, de satisfacţie, de împliniri, de
bucurie. Prin urmare, de ce nu am continua să ne bucurăm

439
în bună pace, înţelegere şi, dacă e posibil, chiar de armonie cu
ceea ce ne oferă ziua de azi, cu ce ne va oferi ziua de mâine în
perpetua exprimare şi afirmare a lumii prin scris, indiferent de
formele şi procedeele de înfăţişare a lui în entropia universală?
Prin urmare, vorba latinului: Let us rejoice! (Să ne bucurăm!)
– Cititorii ar putea descoperi sau nu în asemenea texte delicii
care să diminueze criza lecturii?
– Da. Însă, mai întâi, e necesar să precizăm, să nuanţăm:
cititorul nu mai este unul... tradiţional, el nu mai citeşte în mod
clasic. Iar eu consider că astăzi, graţiei computerului, se citeşte
mult mai mult decât în trecut.
Da, aşa e, cărţile apar în tiraje mici şi foarte mici, dar ve-
deţi câte adrese cu poezie, proză, filosofie etc., etc., există pe in-
ternet. Și nu doar există, ci chiar demonstrează, prin evidenţă,
electronică şi ea, că sunt accesate, adică – deschise şi – de ce nu
am crede? – chiar citite. Pe timpuri, formularele de cititori în
bibliotecile tradiţionale nu ar fi demonstrat un astfel de interes
pentru lectură.
Computerul stochează biblioteci fantastice de cărţi în for-
mă tradiţională sau audio. Apoi, bibliotecile de manuscrise,
atrăgătoare de curiozitate umană, fascinante. Plus ecranizările
după celebre opere beletristice.
Concomitent, nu a dispărut şi, probabil, nu o să dispară
forma de lectură tradiţională, cu cartea în mână.
– Vă tentează să vă extindeţi sau nu interesul de creaţie spre
asemenea experienţe? Ce vă dă imbold, ce vă reţine?
– Nu că ne tentează sau nu, ci, în condiţiile digitalizării, ci-
bernetizării este imposibil să nu te incluzi în forme şi experien-
ţe moderne de procesare şi receptare a textelor, inclusiv a ce-
lor literare. Și scriitorul şi cititorul trebuie să fie oameni, inte-
lectuali ai timpului lor, ai contemporaneităţii în care trăiesc şi o
fac bună, optimal „funcţională” pentru munca spiritului, inteli-
genţii lor. Pentru manifestarea şi împlinirea destinului lor.
Revista Mişcarea literară,
nr. 1, 2017

440
 Doamnele omagiate la „Luceafărul”

În luna martie, ca în fiecare an, sărbătorim femeia: mamă,

iubită, soţie, fiică. Dar să nu uităm femeia – personaj lite-
rar. Care este personajul dvs. favorit dintre cele feminine,
pe care le-a creat literatura? Și de ce? Cum a apărut şi cum
a evoluat admiraţia dvs. faţă de „ea”?
Numele şi faptele ei sunt invocate în ode bizantine, dar
şi în numeroase opere ale timpurilor ce au înaintat spre noi.
O cântă şi Palad (sf. sec. IV – înc. sec. V): „Când eşti în preajma
mea şi-ţi aud glasul,/ Parcă în preajma astrelor mă aflu –,/ Căci
tu, Hypatia, rămâi cerească/ Și-n faptă şi în vorbă şi-n lumina/
Știinţei preacurate ce ne-o dărui”.
A fost fiica celebrului matematician Theon din Alexandria,
ilustrissima Hypatia (n. între 350–370), matematician, filosof şi
astronom care, în fresca lui Rafael „Scuola di Atene”, se află în-
tre Parmenide şi Pitagora. În această „flancare”/ poziţionare e
multă preţuire, adevărată veneraţie pentru Hypatia care, pen-
tru mine, reprezintă prototipul femeii moderne în plinătatea
manifestării capacităţilor ei spirituale, intelectuale, dar şi a fru-
museţii, şi a libertăţii de afirmare. La momentul amintit aici, se
întâmplase deja o pregnantă perpetuare a gloriei geniului fe-
minin, între data linşării Hypatiei de către fanaticii religioşi din
Alexandria (415) şi a capodoperei lui Rafael (1511) derulân-
du-se 11 secole.
Socrates Scholasticus, istoric bizantin al creştinismului,
o portretiza astfel: „Prin învăţătură, ea îi întrecea pe toţi filoso-
fii contemporani; era continuatoarea şcolii platoniene... Astfel

441
că aceia care doreau să studieze filosofia veneau la ea de pretu-
tindeni. Inteligentă în cel mai înalt grad şi având o încredere
în sine demnă de tot respectul, ea li se înfăţişa cu modestia cu-
venită până şi supremilor guvernanţi”.
Se consideră că Hypatia a inventat sau a perfecţionat une-
le instrumente de cercetare: astrolabul, distilatorul, aerome-
trul şi planisfera.
Implicit, Hypatia a intrat şi în biografia mea... civilă şi de
scriitor, devenind protagonista unui amplu poem pe care i l-am
dedicat ei, dar şi bunicului meu Ipatie Butnaru, simplissim ţă-
ran din Negureni, Basarabia. În prefaţa antologiei „În caz de
pericol” (ed. „Junimea”, 2004), regretatul coleg Cezar Ivănescu
scria că subsemnatul i-a dedicat Hypatiei „un poem pe care l-ar
fi semnat, cred, fericit, oricare poet român important, de la
Gellu Naum la Lucian Vasiliu”... Nu citez astea întru laudă de
sine, ci pentru a răspunde, oarecât convingător, sper, la între-
barea: Cum a apărut şi cum a evoluat admiraţia dvs. faţă de
„ea”?
Leconte de Lisle vedea în Hypatia un adevărat simbol al
culturii eline, care îmbina „spiritul lui Platon cu corpul Afrodi-
tei”. Să ne mai amintim de romanul „Hypatia” al lui Charles
Kingsley, de cel al lui Aldous Huxley „Contrapunct”. În romanul
lui Umberto Eco „Baudolino” se povesteşte şi despre enigmati-
cul neam al hypatiilor, constituit doar din femei, care ar fi fost
urmaşele trup şi suflet ale unei eminente discipole a Hypatiei.
Iar în 2009 a apărut filmul lui Alejandro Amenábar „Agora”, în
care se derulează destinul genialei bizantine; film demn de toa-
tă atenţia, pus la dispoziţie şi de torent-ele internetului.
Revista Luceafărul de dimineaţă,
nr. 3, 2017

442
 Zăpezile de odinioară

Fiindcă se apropie iarna – una grea, ne avertizează meteo-

rologii –, vă invităm la o serată literară. Ne-am bucura să ne
scrieţi despre iernile copilăriei, despre serile lungi de iarnă, de-
spre pierdute obiceiuri de altădată de care vă amintiţi cu nostal-
gie. În larga redacţiune apostrofică, transformată în... sală de
spectacol literar, încap şi amintiri din anii (foarte) tineri nu nea-
părat legate de zăpezi şi viscole.
Irina PETREŞ

... Când se împliniseră exact două mii de ani (ca s-o încep
şi eu grandios, triumfător, nu?!) din vremea în care Iulius Ce-
zar exclamase: Alea jacta est!, trecând Rubiconul, apărut-am
şi eu pe lume, în Zodia lui Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe
aştrii Vega şi Altair susţinuţi de aripile clipocitoare ale Con-
stelaţiei Vulturului. Adică era în ianuarie, când Capricornul îşi
scapără coarnele de cremenea Carpaţilor sau de gheaţa
Răutului, pe atunci râu încă important.
O fi fost o iarnă, zisă azi – de demult, tradiţională, în toată
legea, dar şi fărădelegea crivăţului. Vânt gonaci, zăpadă învifo-
rată. Spre marginea satului răzbat cârduri de mistreţi grohăi-
tori prin zăpada bruscă a spulberului. Albe vârtejuri deşirân-
du-se până la ceruri. Ca şi cum Negurenii noştri ar fi situaţi
undeva dincolo de Cercul Polar, unde toate satele ar trebui să
se numească Viforeni (1, 2, 3... 300... 3000...). Părinţii se bucu-
rau de abundenţa nămeţilor. Cu alte cuvinte, dar în acelaşi
sens, vorbeau despre doctrina protecţionistă a zăpezii pentru
grânele de toamnă. Nu rămăseseră prea mult în trecut anii ’46,
443
’47, dar noi deja eram copiii care citeau poveşti nemuritoare
(de foame). (Nemţii Grimm-fraţii erau... interzişi, de parcă mi-
nunatele lor basme, acum/ atunci un deceniu, ar fi fost compli-
cele lui... Hitler!)
Iarna, vecinul nostru, vânătorul şi pescarul Grişa Negruţă
putea fi considerat... patron de menajerie. Neobosit, parcă, hă-
lăduind prin depărtările moşiilor satului şi nu numai, pe la
Lebedina, Răut, el dobândea vânat şi peşte suficient pentru a-şi
întreţine familia din şapte suflete. Însă aducea şi vietăţi – cap-
turate sau rănite, – astfel că în ograda sa puteai vedea câte un
bâtlan care îşi întrema rana de la aripa ce fusese atinsă de alice
când se trăsese în vreun pâlc de raţe sălbatice. Păşea ţanţoş
vreun cocostârc, care ne întâmpina pe noi, vecinii, când ve-
neam în musafirie, uneori trosnind din castanietele conice ale
clonţului său impresionant. În acareturile gospodăriei vânăto-
reşti tânjea vreo vulpe spăsită, ce avea botul legat cu sârmă, –
rănită şi ea, când fusese scoasă din vizuină. Mie unuia îmi era
milă de coana vulpe cu botul strâns de duritatea oţelului. Une-
ori, nenea-zoo ne mai demonstra şi enotul, asemănător câine-
lui, însă cu picioarele scurte, de îţi era clar din capul locului
că nu ar fi avut prea mare spor în fuga sa. Aceste animale ur-
mau să-şi lase blana preţioasă şi, dimpreună cu ea, viaţa...
Într-o iarnă, de pe urma curiozităţii mele irezistibile
aveam să nimeresc într-o daraveră, ce se lăsă cu ceva sânge,
vociferare şi multă spaimă... La una din şezători, nenea Grişa ne
demonstra un uliu, şi acesta cu aripa rănită. Ce pasăre frumoa-
să! mi-am zis şi întinsei mâna spre penetu-i lucios de pe piept.
Dar uliul, chiar de era ţinut cu ambele mâini de aripi de vecinul
vânător, reuşi să zvâcnească din prinsoare şi, la rându-i, tot din
instinct vânătoresc, îşi înfipse ghearele – vă daţi seama, criţă,
extrem de ascuţite! – în mânuţa mea. Doamne fereşte! Urletul
meu, hărmălaia şezătornicilor din jur, strădania lui nenea Grişa
de a descleşta cu dinţii ghearele păsării rapace, captive, însă nu
răpuse, nu resemnate! În fine, chiar dacă vecinii încercau să-mi
oblojească rana – trei-patru găuri de gheare de răpitoare –,
eu ieşii şi – tiva! spre casă, bocind şi lăsând pe pospaiul zăpezii
444
picături de sânge. Din (ne)fericire, rănile nu ţinură decât câteva
zile, astfel că nu avusesem prea mult timp la îndemână ca să
mă laud altor mahalagii cu grozava mea ispravă de a fi... înfrun-
tat un uliu sadea... Poate că era cazul să-mi fi legat mânuţa cu o
eşarfă, aşa, ca piraţii, după mari fapte de vitejie în lupte, însă...
neşansa, vă spuneam...
Iernile, în trei-patru luni de lungă aşteptare, cu mintea ta
de copil făceai şi ceva filologie, poetologie – spre exemplu, des-
pre cum mănâncă lupul iarna. Dacă e aşa, pe aceasta de ce n-o
mănâncă totuşi mai repede, spre a veni neamânat primăvara?
Dar – toate la vremea lor – sintagmă invocată frecvent în
Negureni. Pentru că, până la urmă, iarna nu are încotro şi, iată,
încetul cu încetul, pe ultimele sloiuri, ca o sectă a monahiilor
în alb, pleacă şi cele din urmă zile ale Babei. Pe alte sloiuri, „că-
lătoresc” pâlcuri de ciori guralive.
Iar la şcoală se făceau mitinguri întru susţinerea revoluţii-
lor din lume. „Jos mâna de pe Cuba!”, le striga pionieria sovieti-
că yankeilor americani. „Trăiască Patrice Lumumba!”, urlau ţă-
rănaşii din clasele 1-a a 3-a, şi celelalte (lupte de!) clase, fără să
aibă idee de cine e vorba. „Jos Tschombé!”, „Moarte călăului
Mobutu!” (Că doar nu avea să-i spună pe nume deplin: Mobutu
Sésé Séko Kuku Ngbendu Wa Za Banga!...) Scanda pionieria (da,
da, derivat de la... pion) sovietică şi-şi imagina, orgolios-visător,
cum, de frica vocii ei, prinde a tremura America, Africa, Mobutu
şi acolitul său Moïse Kapenda Tschombé, implicaţi în daravera
confruntării dintre burghezii şi marxiştii negri. Era pe la înce-
put de ianuarie 1961 şi, când umblam cu uratul, cu „hăitul”,
după refrenul „Și mai îndemnaţi, flăcăi! / Hăi, hăi!”, câte unul
din noi scăpa printre dinţii clănţănitori de frig câte un: „Hei,
hei, Mobutu!” (sau: Tschombé), nu atât din considerente-anga-
jamente politice, cât din irezistibilul gând la căldura tropicală
a Africii. Oare pe acolo, prin Kongo, copiii umblă şi ei cu colin-
da, cu Ursul, cu uratul?
Probabil, semenii noştri africani umblă cu Elefantul,
cu Girafa... Că n-o să umble, Doamne fereşte, cu Crocodilul sau
cu Hipopotamul! (Nu care cumva să zâmbiţi a neîncredere:
445
copilăria noastră a fost destul de glumeaţă, isteaţă, veselă,
chiar când îi clănţăneau dinţii de frig şi de... lozinci! Ea, copilă-
ria râvnitoare de isprăvi de adult!)
Apoi veneau alte ninsori, alte friguri. Și elegia sau, poate,
recviemul după copilăria mea... Pentru că – priviţi şi domniile
voastre! – pe zăpada îngheţată, măruntă şi aspră, se văd semă-
nate nişte urme rotunde de păşuţi, păşuleţi, păşişori. Însemn
bizar-misterios de urmuşoare, urmuţe, urmuleţe rotunde lega-
te parcă într-un şir coerent de-o abia-abia perceptibilă dâră de
hoaspă-tărâţă. Chiar aşa, de tărâţă maro-violetă, nici măşcată,
nici prea măruntă, de porumb sau de secară.
Nu mai am nicio îndoială: pe zăpadă a trecut, rătăcitoare,
păpuşa-oştean a copilăriei mele. Păpuşa înfiripată din şase să-
culeţe: cinci cilindrice (două mâini, torsul, două picioare) şi un
săculeţ sferic (căpşorul), toate umplute cu ceea ce rămâne de
obicei într-o sită după un cernut meticulos. Păpuşa-soldat căre-
ia pe cap în loc de cască îi puneam o jumătate de nucă golită de
miezii care – aţi observat, desigur – seamănă a creier omenesc.
Pe zăpada îngheţată, măruntă şi aspră, a trecut păpuşa-
oştean a copilăriei mele şi, probabil, în mersul ei, murmura
într-un mod oriental-nostalgic povestea aia chinezească despre
soldaţii împăratului Ta Li. În timp ce suveranul lor se încăpăţâ-
na tot mai mult să străbată cu orice preţ un imens pustiu, ei,
supuşii săi îi spuneau: „E prea departe, luminate împărate,
fă cale întoarsă”. Însă de fiecare dată Ta Li o ţinea morţiş: „Ți-
nutul acesta trebuie cucerit!”, zicea.
Și oştenii mărşăluiau, mărşăluiau, tot mărşăluiau anevoie,
de asprimea nisipurilor mai întâi rupându-li-se încălţările, apoi
sângerându-le şi trenţuindu-li-se-carne-vie tălpile. Însă ei, or-
beşte supuşi împăratului, îşi continuau drumul în genunchi.
Odată, vijelia doborâse o cămilă, apoi tot alte şi alte cămile
s-au prăbuşit printre dune, până a pierit caravana întreagă.
Peste puţin timp, veni un vânt mare, aducând cumplită năvală
de nisip care îi acoperi pe oşteni, îl acoperi pe împărat.
„Și atunci totul se termină, şi era linişte, şi ţinutul era al lor,
iar eu le-am uitat numele”, aşa se încheie povestea chinezească
446
în pilduirea căreia, însă, păpuşa-bo(c)cea a copilăriei mele nu
binevoi să creadă, mergând mai departe, prin zăpada îngheţa-
tă, măruntă şi aspră. Mergând mai departe şi, pentru a se încu-
raja ea însăşi pe sine, strigând a disperare nişte versuri ale
unui mare poet, Stănescu, despre soldatul care păşea, păşea,
tot păşea şi care de atâta mers se tot tocea, se tot tocea până la
glezne, până la genunchi, apoi până la brâu, apoi până la ochi;
se tot tocea, până se făcea iarbă verde pe care un cal o păştea...
Păşea, cânta sau striga păpuşa-bo(c)cea a copilăriei mele,
pistruind alba zăpadă cu hoaspă maro-violetă.
Păşea, cânta sau bocea păpuşa-bo(c)cea, şi se tot tocea, se
tot tocea... Când se ducea...
Aşa presupun eu...
Revista Apostrof,
nr. 12, 2017

447
 La cumpănă dintre ani 2017/2018

– Ce-a însemnat pentru dvs., ca autor, anul literar 2017?

Ce aşteptări aveţi de la 2018?
– Există coincidenţe care, parcă, oferă... plus-valoare în-
tâmplărilor literare care te vizează. Astfel, odată cu propunerea
de a răspunde la întrebarea adresată de „România literară” am
primit de la Moscova vestea că mi-a apărut, tradus în ruseşte,
volumul de poeme „Отрада и отрава” (titlu greu de echivalat,
omofonic, în româneşte; aproximativ – „Otravă şi izbavă”).
În octombrie, o carte de poeme „Одсуство негатива” („Absen-
ţa negativului”), mi-a apărut în Serbia. Iar la început de an, edi-
tura „Alfa” din Iaşi îmi publicase volumul de poeme „Surfing
în Galileea”. Tot la Iaşi, „Junimea” mi-a scos în lume florilegiul
de interviuri „Voci din Câmpiile Elizee”; convorbiri cu bunii co-
legi şi prieteni care, între timp, s-au călătorit în Lumea Neuita-
telor Umbre, printre ei fiind Ioan Alexandru, Alexandru Balaci,
Cezar Baltag, Aureliu Busuioc, Matei Călinescu, Mircea Cioba-
nu, Anatol Ciocanu, Gheorghe Crăciun, Ion Miloş, Marin Mincu,
Fănuş Neagu, Mircea Nedelciu, Octavian Paler, Sorin Preda,
Ioanid Romanescu, Serafim Saka, Mircea Sântimbreanu, Marin
Sorescu, Petre Stoica, Gheorghe Tomozei, Radu G. Țeposu, Lau-
renţiu Ulici, Gheorghe Vodă...
Împreună cu colegul Adrian Grauenfels am elaborat şi
tradus în româneşte o antologie de poezie contemporană ru-
să şi ebraică, „Raza de acţiune” (Ed. „Sigma”, Israel). Aş putea
spune că 2017 a fost unul din cei mai fructuoşi ani ai activită-
ţii mele de traducători, în care am publicat „Panorama poeziei

448
ucrainene” (la „Tracus Arte”) şi volumul de poeme al lui Boris
Pasternak „Peste bariere” (Iaşi, Ed. „Alfa”). Am primit Premiul
Pentru Traducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru
două volume de Daniil Harms, publicate de „Tracus Arte”.
După aproape 15 ani de când a fost scris şi publicat în varian-
tă de revistă, înfruntând ceea ce se numeşte cenzura economi-
că, mi-a apărut poemul pentru copii „Călător în Țara Piticilor”
(„Junimea”). Cum s-ar spune, am avut un an pentru eventualii
cititori de la 7 la 70 de ani.
În ce priveşte 2018, nu aş vrea să trezesc cuibul de... viespi
al superstiţiilor! Doar aşa, aproape în şoaptă, pot spune că la
diverse edituri ar putea să apară primele două volume din jur-
nalul meu (îl ţin din studenţie, din 1969), o carte pentru copii
(ghicitori), vreun volum, două de traduceri din marii poeţi ai
lumii.
Revista România literară,
nr. 1, 2018

449
 Sumar

INTERVIURI
Înaintea şi în urma noastră – legendele lumii ca o disperare
a frumuseţilor (Marius TUPAN) ................................................................. 7
Despuiată de cuvinte, comunicarea umană ar părea
una a roboților (Luminiţa ȚÂGÂRLAȘ) ..................................................18
Nu mă consider ambasador, ci scriitor român (Nicolae ROIBU) ......27
Intelectualul ca personalitate (Ion IACHIM) ..............................................33
Turnir poetic la Stockholm (Vitalie CIOBANU).........................................36
Nu am fost niciodată minoritari… (Dan STANCA)...................................47
Literatura e ca infinitul – cu centrul pretutindeni și marginile
nicăieri (Cristina CÂRSTEA) .......................................................................51
Mă las în libertatea revelației de sine... (Victoria MILESCU)...............60
Cartea sau, poate, iluzia care ne reprezintă
(Gheorghe BUDEANU)...................................................................................74
Din păcate, unii colegi au trecut brusc pe alt versant...
(Ion PROCA) ......................................................................................................80
Muzica te face să trăiești mai din plin (Nina JOVMIR) ...........................87
A fi scriitor român și a te plasa în câmpul axiologic universal
nu sunt lucruri incompatibile (Petruţ PÂRVESCU)........................ 101
Exilul interior sau nevoia de adevăr (Discobol) .................................... 108

451
Cred că este momentul când se recunoaște că valorile sunt
aceleași, dacă este vorba de un autor important, oriunde
s-ar afla dânsul în context românesc (Dumitru CRUDU) ............ 112
Simbioze românești în concordanță cu suflul și pulsul
general-european (Ognian STAMBOLIEV) ....................................... 114
Scriitorul este construcția operei sale, precum și opera
este construcția scriitorului (Angela BACIU) .................................. 128
Lectură, cititor, carte (Iulian BOLDEA)..................................................... 139
Despre agenții „noștri” de circulație în ale... patriotismului
clamoros (Aurelia BORZIN) .................................................................... 152
Cultura trebuie susținută în regim maxim,
precum securitatea națională (Vitalie CIOBANU) ......................... 156
Două state – o singură literatură (Aurelia BORZIN) ........................... 161
„Douămiiștii ăștia sunt foarte supărați și pesimiști...”
(Crista BILCIU) ............................................................................................. 165
„Junimea” a fost o... gașcă? (Mircea V. CIOBANU) ................................. 168
Țin la prieteniile literare, la afinitățile elective,
inclusiv transfrontaliere... (Doina STIMPOVSCHI) ........................ 176
În pofida cosmopolitismului, trebuie să rămâi fidel sieși,
dacă e posibil – original, irepetabil, interesant
(Gellu DORIAN)............................................................................................. 184
Harul de a te contemporaneiza, de a rezona cu modificările
de sensibilitate care se întâmplă mereu în lume
(Lucia NEGOIŢĂ) ......................................................................................... 199
Memorie, identitate, literatură (Iulian BOLDEA) ................................. 216
Istoria avangardei ucrainene este una sângeroasă...
(Galina TARASIUK) ..................................................................................... 224
Posteritatea și dreptatea la toate timpurile... (Irina PETRAŞ)........ 238
„A fi sau a nu fi?” – acesta e răspunsul... (Rodica LĂZĂRESCU) ...... 244
Despre alegorie (Tatiana BRAICOV) .......................................................... 265

452
Poezia strictului necesar înseamnă să ajungi la sinteze,
la esențe întru eleganța simplității și simplitatea eleganței
(Silviu BĂCĂUANU-NEAMŢ) .................................................................... 272
Format într-un spațiu și eminescian, și urmuzian, și caragialian,
dar și – dostoievskian (Hristina DOROFTEI).................................... 291
Sub aspect valoric, literatura presupune înălțimi și orizonturi
mereu deschise (Gheorghe BUDEANU) .............................................. 307
Maeștri și discipoli (Emilian GALAICU-PĂUN) ....................................... 313
Literatura română dintre Prut și Nistru, la un secol de la Unirea
din martie 1918 (Hyperion) .................................................................... 320

CHESTIONARE
În ordinea priorităților (Sud-Est) ................................................................ 329
D’ale literaturii române dintre Prut și Nistru (Contrafort).............. 335
Criterii și valori în literatură (Sud-Est) ..................................................... 340
Sentimentul naţional al românilor în epoca totalitară
(Contrafort).................................................................................................... 345
Literatura și conștiința cititorului (Sud-Est) .......................................... 349
Crezul intelectual (Contrafort) ..................................................................... 354
În loc de adunare generală, una... caporală (Contrafort)................... 358
Starea de profesionist și cărțile tranziției (Contrafort) ..................... 360
Bilanțuri 1998 (Literatura și arta) ............................................................. 364
27 martie 1918 și prioritățile prezentului (Contrafort).................... 367
Lectura de carte rusă: atu sau?... (Contrafort) ....................................... 369
Moment de cotitură, sau de criză? (Tomis)............................................. 373
După un deceniu... (Sud-Est) ......................................................................... 379
Debutul (Argeș)................................................................................................... 381

453
22 decembrie 1989 (Crai Nou) .................................................................... 384
Primăvara poeților (Familia) ....................................................................... 387
Ce înseamnă să fii patriot? (Vitraliu) ........................................................ 389
Cartea de căpătâi (Timpul) ............................................................................ 391
Există literaturi mici şi literaturi mari? (Ziarul Național) ............... 392
Diaspora (Timpul) ............................................................................................. 394
Colinde și colindători (Jurnal de Chișinău) ............................................. 395
Sărbătoarea și stresul (Jurnal de Chișinău) ............................................ 396
Cum este cititorul dvs. ideal? (Apostrof) ................................................. 397
De ce scrieți? În ce credeți? (Alpha) .......................................................... 399
Cenzura și autocenzura (Mișcarea literară)........................................... 401
„Contrafort” – 20 de ani (Contrafort) ........................................................ 403
Ce vă amuză? (Jurnal de Chișinău) ............................................................. 406
La ce bun critica literară, acum? (Discobolul) ....................................... 408
Cultura în democrație: opțiuni și contradicții (Sud-Est Cultural) . 418
Să învățăm marele adevăr: mediocritățile trebuiesc descurajate
(Vitraliu) ......................................................................................................... 422
I.L. Caragiale vă invită să răspundeți (Apostrof) .................................. 426
Imaginația, realitatea și viața literară (Apostrof) ................................ 430
Anchetă de vacanță (România literară) ................................................... 434
Planuri în lumina „Luceafărului” (Luceafărul de dimineață) .......... 436
Literatura în puterea textului literar. Mutații de interes
(Mișcarea literară)...................................................................................... 437
Doamnele omagiate la „Luceafărul” (Luceafărul de dimineață) .... 441
Zăpezile de odinioară (Apostrof) ................................................................ 443
La cumpănă dintre ani 2017/2018 (România literară) .................... 448

454
Cărțile editate de JUNIMEA
pot fi achiziționate la redacție,
(comenzi: luni-vineri, orele 10-14,
persoană de contact: Cătălin DĂNILĂ, tel.: 0723 211 357),
pot fi solicitate online,
(secretariat, adresa edjunimea@gmail.com),
precum şi în rețeaua de librării SEDCOM LIBRIS IAŞI –
punctele de distribuţie:
Librăriile Junimea, Esculap, nr. 3, nr. 12, nr. 13,
nr. 19 (Centrul de librării), nr. 20, nr. 25, nr. 30;
Librăria „Oreste Tafrali”
a Universității „Alexandru Ioan Cuza”,
stand Palatul Culturii
(Complexul Muzeal Naţional „Moldova”, Iaşi),
Librăria Mihai Eminescu (Bucureşti),
Librăria Sfântul Iosif a Episcopiei Catolice (Bucureşti),
Derex Com SRL (Bucureşti),
reţeaua de librării Cărtureşti,
alte librării partenere din Bacău, Braşov, Buzău,
Cluj-Napoca, Constanţa, Chişinău (Librarius), Galaţi,
Piatra Neamţ (Librăria Creativ), Sibiu (S.C. Buerchercafe S.R.L.),
Timişoara (Librăria Esotera),
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”...