Memoria Oltului Şi Romanaţilor: Revistă de Istorie Şi Cultură

An. VII, nr.
2 (72) februarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
MEMORIA
OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
Revistă de istorie şi cultură
Anul VII, nr.2 (72), februarie 2018
Editată de Asociaţia Culturală
MEMORIA OLTULUI
Director: Ion D. Tîlvănoiu
Comitetul de redacţie:
Dr. Aurelia Grosu, Mircea Şerbu, dr. Nicolae
Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar,
dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu,
Floriana Tîlvănoiu, Costel Vasilescu,
Mirela Livia Dincă, Vasile Radian.
Planşele noastre
1. Poetul, dramaturgul, traducătorul şi memorialistul Haralamb G. Lecca

(n. 20 februarie 1873 Caracal- m. 9 martie 1920 Bucureşti)
2. Ansamblul folcloric din Vitomireşti-Olt în 1978 (imagini din arhiva
Memoria Oltului executate de Dima Burcă).
3. Două imagini din Slatina anului 1969:
Sus: piaţa veche a oraşului cu blocul ,,Cozia”, centrul Cooperaţiei
Meşteşugăreşti şi Hala.
Jos: proprietatea Memish şi căruciorul cu care se transporta îngheţata.
4. Sus: O parte a scrierilor lui Haralamb G. Lecca aflate în colecţiile
Bibliotecii Academiei Române.
Jos: Act de căsătorie din 22 martie 1879 al căpitanului George Lecca din
Caracal ,,de 37 ani, văduv, fiu al d-lui Constantin Lecca şi al Victoriei
Lecca” cu Elisa Chabudeanu ,,domiciliată în Caracal, de ani 27, văduvă
prin deces”. Tatăl dramaturgului se recăsătorea după moartea primei
soţii, Zoe Mănăstiriceanu, mama lui H.G. Lecca (S.J.A.N. Olt, Fond
Primăria Caracal, Stare civilă 1879).
ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman
www.EdituraHoffman.com
Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910
www.memoriaoltului.ro 1
An. VII, nr. 2 (72) februarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
Cuprins
1. Ion Andreiţă- Făclia vieţii, făclia şcolii................................................................/3

2. Aurelia Grosu- Slatina în perioada La belle epoque............................................/5
3. Dumitru Botar-Un uitat- Haralamb G. Lecca.................................................../17
4. Haralamb G. Lecca- Dincolo. Din Dunăre-n Balcani (I)................................./20
5. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (XVIII)........................................./25
6. Cornel Manolescu- Prefecţii judeţului Romanaţi (X)......................................../30
7. Paul Dogaru- Mirajul Afroditei (II)..................................................................../39
8. Corneliu Nedelciuc- Unirea Basarabiei cu România în 1918 (II)..................../51
9. Victor Anestin- Haralamb G. Lecca autor dramatic........................................../57
10. Corneliu Vasile- ,,Facla” şi ,,Muguri”, două reviste şcolare din Romanaţi...../63
11. Petran Marin-Vlădila- O şcoală şi... cinci cârciumi........................................../67
12. Dumitru Nica- ,,PROECO”- revista elevilor Colegiului Economic
,,P.S. Aurelian” Slatina, la 20 de ani de apariţie (I).........................................../70
13. Col. (r.) Dumitru Matei- Drama prizonierilor români captivi în Ungaria
(I).........................................................................................................................../75
14. Comandor (r.) Nicola Tudor- Jurnal de operaţiuni al Regimentului 59
Infanterie (III)....................................................................................................../89
15. Mirela Livia Dincă- O monografie necunoscută a mănăstirii Clocociov din
judeţul Olt............................................................................................................./98
16. Nicolae Scurtu- Inscripţii. O nouă contribuţie la biobibliografia lui Damian
Stănoiu................................................................................................................/104
-Însemnări şi mărturii în epistolele lui Demetru Iordana......./107
17. Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian- Eroii satului Radomir,
comuna Dioşti (fost în judeţul Romanaţi) ......................................................../112
Scrisori natale (II)
Făclia vieţii, făclia şcolii
ION ANDREIŢĂ
Pe mormântul profesorului Dumitru I. Anton, aflat în cimitirul Bisericii

Adormirea Maicii Domnului din comuna Perieţi, este dăltuit în piatră următorul Epitaf, în
limbile latină şi română: Et quasimo cursores, Vitae lampada tradunt-Şi ca alergătorii,
oamenii îşi trec din mână în mână făclia Vieţii. Citatul, desprins din opera lui Lucreţius,
are o dublă valoare în ceea ce-i priveşte pe dascălii perieţeni (ca, de altfel, pe marea
majoritate a dăscălimii ţării) . Întâi, pentru că arată gradul înalt de cultură al lor- şi încă o
dată, pentru că acestă transmisibilă făclie a vieţii era, în acelaşi timp, o făclie a şcolii
slujite cu devoţiune, a luminii, în succesiunea generaţiilor.
Autorii monografiei acestei comune, profesorii Claudia-Theodora Truţă şi Mihai
Barbu - citând documente şi mărturii - notează: ,,Carte a început a se învăţa în Perieţi la
1800”. O performanţă, aş zice, având în vedere că, deşi Regulamentul Organic (1831)
statuează învăţământul drept instituţie publică, susţinută de stat, şcolile săteşti nu sunt
cuprinse în această legiuire.
Viitorii luminători erau
pregătiţi în şcolile din capitalele
judeţelor, în câte două etape anuale,
primăvara şi toamna. După trei-
patru ani de astfel de instrucţie,
reveneau în satele natale cu
certificatul de învăţător în buzunar.
În comuna Perieţi, primul învăţător
official (pregătit astfel) a apărut în
anul 1840 şi se numea Anton Dima.
,,Şcoala în care se învăţa- zice
documentul- era o casă ţărănească,
din nuiele desăvârşită, cu două
camere, cu pământ pe jos şi Şcoala din Perieţi
acoperită cu coceni”. Iniţial, pe la mijlocul secolului al-XIX-lea, şcoala era urmată numai
de băieţi; ceva mai târziu au fost acceptate şi fetele, care stăteau ,,în bănci separate”.
Programa şcolară se compunea din: rugăciuni din manual, spuse în cor; tabla lui Pitagora,
spusă la prânz în cor; seara tot rugăciuni. Sâmbăta şi duminica- la biserică, unde cântau în
strană. Învăţătorul avea şi datoria ca, după slujbă, să citească sătenilor din ,,Învăţătorul
satului1”.
Înnoirile aduse de Spiru Haret şi, apoi, de Simion Mehedinţi, au revoluţionat
învăţământul primar românesc, cu reverberaţii puternice şi pe plaiurile noastre. Un
adevărat apostol al acestui loc a fost învăţătorul Florea Drăghicescu care, după absolvirea
Şcolii Normale din Câmpulung Muscel, s-a întors acasă şi a slujit catedra vreme de 26 de
ani 1890-1916 având o contribuţie decisivă la trecerea Şcolii Perieţi în categoria
superioară: şcoală rurală de tip urban. Alături de el, alt mare dascăl: Ion F. Popescu-Nacă.
Trec anii, se înmulţesc cei ce ard făclie pentru transmiterea, din generaţie în generaţie, a
făcliei cărţii – cu toţii, oameni ai acestui loc. Notez câţiva, pe care i-am cunoscut personal,
1
Publicaţie culturală scoasă de Petrache Poenaru la Bucureşti în octombrie 1843. În 1848, trece
pentru scurt timp sub direcţia lui N. Bălcescu care reia aici din Poporul Suveran articolul ,,Drepturile românilor
către Înalta Poartă”.
unii mi-au fost chiar învăţători: Alexandru Toma şi soţia sa Virginia, Ilie Popa, Maria
Preoteasa-Ionescu, Marin Ioniţă, Mihalache Stoica, Gheorghe Lincă.
Dar vine un moment când apele şcolii se tulbură, odată cu apele vieţii românilor,
ale perieţenilor. Vine tancul sovietic, care zdrobeşte sub şenile tot ce ţine de identitatea
românească: şcoală, cultură, societate, viaţă. În şcoală, icoana şi portretul regelui sunt date
jos de pe perete şi înlocuite cu cei patru dascăli ai clasei muncitoare (pe care, hâtri, ţăranii
îi numeau două babe şi-o chelie şi-o mustaţă răsucie). Profesorul Mihai Barbu, elev la
primară pe atunci, îşi aminteşte o întâmplare tragic-comică: învăţătorul care îi învăţase
cântecul Ţară mândră şi vitează/Dumnezeu s-o aibă-n pază se chinuia s-o dreagă cu Ţară
mândră şi vitează/Partidul s-o aibă-n pază. Şi oricâte repetiţii încerca cu elevii-la serbarea
din faţa lumii, printr-o ciudată, imprevizibilă alchimie, partidul se pierdea pe drum şi
învingea tot Dumnezeu-spre bucuria auditoriului, care apalauda.
Partidul însă şi-a arătat colţii…repede, grăbit, sfâşietor. Pe ţărani i-a cocoşat sub
povara cotelor, întovărăşirile, ceapeurile.
Dascălii, strânşi şi ei cu uşa: unii periculoşi
pentru noua orânduire, sunt excluşi din
învăţământ; ceilalţi obligaţi să asculte
,,comanda socială”. La 1 septembrie 1952,
reputata învăţătoare Virginia Toma este dată
afară de la catedră. Doi ani de repetate
memorii, i se răspunde, prin adresa nr.
48857/1954, că Ministerul Învăţământului nu
aprobă reîncadrarea … fiind element
necorespunzător. Politizarea se întinsese ca o
pecingine pe faţa şcolii. Până şi profesorii de
matematică erau obligaţi să compună
probleme cu zile-muncă- CAP, norme noi,
vaci cu lapte, viţei, miei, tone/ha.
O istorie aparte are profesorul Anton
I. Dumitru, de pe al cărui mormânt am
desprins citatul de la începutul acestor
rânduri. Era absolvent de Seminar Teologic-
şi profesor de muzică, terminând între timp Învăţătorul Gheorghe Lincă de la
Conservatorul ,,Ciprian Porumbescu” din Perieţi, participant la cel de-al doilea
Bucureşti. Un om dăruit cu harul artei: dirija război mondial (locotenent), fost
prizonier
coruri, regiza piese de teatru, formaţii de
dansuri populare, îngrijea biblioteci. Cu toate
acestea, a fost îndepărtat din învăţământ şi acceptat, cu chiu- cu vai, director de cămin
cultural. Sub directoratul lui s-a înfiinţat, în comuna Perieţi-Olt, primul muzeu sătesc de
după cel de-al doilea război mondial: pictură, gravură, sculptură etc. Artişti valoroşi, în
frunte cu Ciucurencu, au donat lucrări şi au participat la vernisaj. Organele locale,
primăria, partidul, nu-şi mai încăpeau în piele de mândrie. Dădeau interviuri la presă
(inclusiv Radioului naţional) se fotografiau cu artiştii, închinau pahare cu zaibăr. O clădire
fastuoasă, fost conac boieresc, adăpostea în mai multe săli valoroasele exponate. Până într-
o zi; până când primarul Gutuiţă, Ţântoc- secretarul de partid şi Vave- preşedintele
ceapeului au avut acelaşi vis urât: să mute muzeul din acest spaţiu central şi generos doi
kilometric mai la deal, într-o clădire mai mică- şi să aducă de acolo, aici la centru, sediul
ceapeului. Este chemat directorul Anton I. Dumitru şi i se pune în vedere ca în câteva
ceasuri să plece cu muzeu cu tot. Până să-ncerce omul să spună ceva, să-şi anunţe forurile
– ,,noi suntem forurile, bă, tovule!”- la scara clădirii trag două căruţe. Câţiva inşi încep să
coboare exponatele , pe care le aruncă alandala în căruţe. Tablourile se zgâlţâie, câteva
pânze ies din ramă, statuile sunt ciobite (vreo două trei, din ipsos, se sparg). ,,Gata!-
decretează forurile Gutuiţă-Ţântoc-ia-ţi maimuţele şi pleacă! Executarea!”.
Nu mai ştiu cum şi cât a mai funcţionat muzeul în noul spaţiu. Mai târziu, tot ce
se mai putuse salva din teribila aventură a fost luat de Muzeul judeţean şi pus la adăpost
într-un subsol, sub ocrotirea mucegaiului2. Umilit şi mâhnit, profesorul-artist Anton I.
Dumitru a părăsit satul; s-a refugiat la Slatina- şi, după un timp, când se mai înmuiase
politica stalinistă, a lucrat în Cultură şi a ieşit la pensie de la o şcoală din oraş. Dar s-a
întors (precum se vede) să-şi doarmă somnul cel lung în satul pe care l-a slujit şi pentru
care a ars ca o făclie de lumină.
…Şi totuşi. Cu toate intemperiile ce
le-au avut de înfruntat, dascălii din Perieţi
s-au străduit- şi de cele mai multe ori au
izbutit- să-i înveţe şi să-i formeze pe copii
în spiritul iubirii de carte şi de pământul
străbun, românesc. Au obţinut chiar unele
succese. Un exemplu: pentru activitatea
desfăşurată cu elevii la Gazeta Matematică,
Şcoala din Perieţi a fost evidenţiată în anii
1968, 1971 şi 1973, când a ocupat locul 23
pe ţară. Dar cel mai frumos succes constă în
faptul că începând cu anul 1966, personalul
şcolii era/este aproape în totalitate alcătuit
din cadre didactice locale; de la învăţători la
profesori: 15 învăţători şi 26 de profesori-
după cum atestă Monografia. Şi tot ei sunt
cei care au propus/impus noilor foruri locale
ca şoseaua –strada ce taie comuna de-a
lungul (vreo 6-8 kilometri) să poarte numele
celor doi mari şi longevivi învăţători ai
locului: Alexandru Toma- din dreptul şcolii
vechi spre nord- şi Gheorghe Lincă, din
acelaşi punct spre sud. Învăţătorul Alexandru Toma de la
Tuturor - câte o coroniţă, împletită Perieţi, fost revizor şcolar al judeţului
din florile preţuirii şi recunoştinţei noastre. Olt
2
În articolul ,,Tablouri de valoare expuse în ... depozit” semnat de Victor Ursu (Oltul, An. I, nr. 67/10
mai 1968) sunt amintite între tablourile luate de la muzeul din Perieţi lucrări de Ciucurencu, Iser şi D. Ghiaţă,
colecţia valorând atunci 200 000 lei. Starea lor era atât de precară încât Mihai Butoi, directorul de atunci al
Muzeului Judeţean, afirma că ,,sunt totalmente lipsite de valoare” şi propunea ,,să fie împărţite caselor de
cultură”. Ideea de a reface muzeul sătesc din Perieţi era încă vie în mintea intelectualilor din localitate şi în 1973,
şi a fost una dintre propunerile de la întâlnirea cu fiii satului, la care au participat: Gheorghe Lincă, Laurenţiu
Guţescu, Dumitru Vişoiu, Dumitru Anton, ing. Toma Oporanu, Ion Caragică, Toma Popescu, Ion Andreiţă şi Ilie
Badea (vezi articolul ,,Întâlnirea fiilor satului din Perieţi”, de Nicolae Diaconu, în Oltul din 26 aprilie 1973).
SLATINA ÎN PERIOADA LA BELLE ĖPOQUE
Aurelia GROSU
Vechi mahalale și cartiere

Veacul al XIX-lea debutează dramatic: incendii, cutremure, inundații, revoluția de
la 1821, după înfrângerea căreia turcii au dat foc orașului care a ars trei zile. Urmează
războiului ruso-turc din anii 1828-1829 când aproape întreg efectivul trupelor rusești
staționează în Slatina. Nici nu se vindecase bine de rănile unui război care îi fusese impus
că asupra Slatinei se abate biciul ciumei în anul 1830.
Cu toate acestea, Slatina, asemeni celorlalte orașe-târguri din Țara Românească,
pășește pe drumul modernizării netezit de prevederile Regulamentului Organic adoptat în
anul 1831.
Prin Regulamentul Organic se instituie primele măsuri obligatorii de amenajare și
sistematizare menite să creioneze trăsăturile civilizației urbane. Măsurile vizau, în
principal, stabilirea
întinderii orașului,
obligativitatea
solicitării autorizației
de construcție, secarea
bălților, clasificarea
străzilor în mari și
mici, îmbunătățirea
stării acestora prin
lucrări de pavare și
aliniere, canalizare și
iluminat.
Orașul este condus de
un sfat orășenesc
Banca Slatina şi terasa ,,Obuzierul” la începutul secolului al
numit magistrat
XX-lea
alcătuit din 5 membri
și un președinte, aleși pe o perioadă de un an de delegații mahalalelor; după cum se
precizează în documente, veniturile magistratului erau folosite „pentru obștești trebuințe și
în alte înfrumusețări orășenești”. Conform Catagrafiei din anul 1832, Slatina era împărțită
în patru cartiere numite sub influență turcă mahalale sau „văpsele”: Roșie (45 familii),
Galbenă (40 familii), Albastră (91 familii) și Neagră (46 familii), structurate în jurul
bisericilor, la care se adaugă cătunele Obrocăreni (19 familii) străbătut de ulița Obrocari
(azi str. Tudor Vladimirescu) și Clocociov (63 familii). Pe atunci Slatina număra 1 594
suflete, 357 case, o mănăstire și 6 biserici.
Ulițele deschise arbitrar, în funcție de necesități erau strâmte și neregulate, sfatul
orășenesc preocupându-se de îndreptarea acestora. În anul 1833 încep lucrările de pavare
cu piatră brută a Uliței Mari, „pe care se număra până la 35 de prăvălii”; din rândul
comercianților aveau întâietate băcanii (cei care vindeau fructe, legume, mirodenii,
coloniale, alimente de import), bogasierii (țesături și alte articole de manufactură),
cojocarii subțiri (cojocari de lux, renumiți pentru măiestria lor).
Printre obșteștile trebuințe ce necesitau grabnică rezolvare se aflau: dotarea
serviciului de incendii și de stropire a străzilor cu tulumbe, paza și iluminatul orașului pe
timp de noapte cu felinare, construirea de
fântâni și întreținerea cișmelelor făcute de
Ionașcu.
În ciuda greutăților, școala
întreținută din fondurile lăsate de Ionașcu
funcționa „spre bună rodire și sporire” în
chiliile bisericii zidită de marele filantrop
slătinean Ionașcu. Între 1800-1821 școala
lucra cu trei dascăli și a fost frecventată de
aproape 100 elevi, printre care amintim pe
poetul Barbu Paris Mumuleanu și chimistul
Alexe Marin inventatorul sistemul de
iluminare cu gaz lampant. Începând cu anul
1834 se construiește în curtea bisericii zidită
de Ionașcu localul Școlii Naționale din
Slatina sau „Școala Mare din Vale”
întemeiată pe principiile învățământului
românesc de Gheorghe Ardeleanu, originar
din Transilvania.
Dascălul Gheorghe
Ardeleanu, căsătorit cu
Uța Găbunea, este
părintele viitorului
academician și om politic
Petre S. Aurelian, care în
memoria tatălui său va
înființa la Slatina, în anul
1883, Școala de
Agricultură Strehareț.
O atenție
deosebită a fost acordată
mijloacelor de
comunicație. Pentru că
Podul de peste Olt şi Şcoala Protopopescu din Slatina Slatina era un important
loc de trecere și popas,
aici se construiește unul dintre primele poduri stabile peste un râu intern românesc. Piatra
de temelie a podului, proiectat de arhitectul Giovani Balzano din Trieste, este pusă de
însuși domnitorul Gheorghe Bibescu la 24 iunie 1846 în cadrul unei ceremonii de rang
organizată de Ocârmuirea județului Olt. Pentru a se marca evenimentul se bate o medalie
comemorativă ce înfățișează pe revers imaginea ideatică a podului, aflată în colecțiile
Muzeului Național de Istorie. Inaugurarea podului din lemn pe picioare din zidărie, una
dintre cele mai complexe realizări tehnice românești, are loc pe 8 septembrie 1847, cu
toate că lucrările nu erau finalizate. A fost un eveniment național la care au participat
domnitorul Gheorghe Bibescu, Doamna Maria în cinstea căreia se inaugurase podul,
miniștri, diplomați, publiciști care au relatat pe larg grandioasa festivitate. Gazeta
„Vestitorul românesc” relatează că solemnitatea inaugurării s-a încheiat cu un prânz
domnesc pregătit lângă pod, pe malul Oltului, de care s-au bucurat invitații, constructorii,
locuitorii orașului, în timp ce fanfara
militară cânta și se trăgeau salve de
tun de pe dealurile Grădiște și Malul
Livezi.
Orașul s-a dezvoltat treptat,
înglobând cartiere din ce în ce mai
întinse. Astfel, la sfârșitul secolului al
XIX-lea Slatina se compunea din
centrul orașului, cartierele Sopot,
Obrocari, Caloianca, Dealul Gării și
cătunul Clocociov. Orașul cuprindea
1 997 case (121 cu etaj), 11 biserici,
5 localuri proprii de școală (celelalte
funcționau în spații închiriate), 330
prăvălii, 7 hoteluri, 22 de hanuri și
cârciumi, 3 cafenele și 8 029
locuitori. Era străbătut de 42 străzi,
luminate pe timpul nopții de 300
lămpi cu petrol, întreținute de
lampagii care seara porneau să le
aprindă și ziua, cocoțați pe scări,
ștergeau geamurile înnegrite de fum;
străzile principale – București, Negustorul şi filantropul slătinean Ionaşcu
Lipscani și Primăriei – aveau
„trotuare pavate cu bazalt pe o întindere liniară de 1584 m”.
Centrul orașului, structurat pe axa străzilor București, Lipscani și Primăriei, avea
forma unui amfiteatru triunghiular cu vârful la est în muchia dealului pe care se înălțase
Palatul Administrativ, baza la vest pe măgura Grădiște, la nord și la sud fiind mărginit de
dealurile Sopot și Caloianca.
Străzile ca și oamenii au amintiri, iar numele lor ascund o întreagă istorie, învestită
cu noi și noi semnificații.
Pe vechiul drum al Bucureștiului pe care „se călătorea cu birjii când nu era drumul
de fer” s-a conturat strada București (azi Mihai Eminescu și George Poboran), care
străbătea orașul de la Podul Olt până în strada Pitești.
Pe traseul
străzii București se
înșirau case de locuit
pe un singur nivel, cu
grădini și curți sau pe
două nivele, parterul
fiind destinat
prăvăliilor și
atelierelor meșteșu-
gărești. În pas cu
cerințele vremii, apar
restaurante și hoteluri
cu nume de
rezonanță: „Princiar”
și „Regal”, ce dispunea de
grădină înspre strada Vintilă
Vodă unde se susțineau
reprezentații cinemato-
grafice, spectacole de
muzică lăutărească și de
varieté.
În apropierea
Grădinii publice „Principesa
Maria” (azi parcul Eugen
Ionescu) se aflau alte două
stabilimente apreciate de
slătineni pentru serviciile
oferite: „Cafeneaua Traian”
cu terasă deschisă în zilele de vară și Hotelul „Nicola Cosma” la parterul căruia funcționau
un restaurant, o cofetărie și berăria „La izvorul cu bere”, unde se pregătea un grătar special
stropit din belșug cu bere rece.
activități specifice
administrației: ședințe ale
Consiliului Comunal,
licitații, întâlniri oficierea
căsătoriilor; aici se celebrau
căsătoriile de argint sau de
platină, se organizau
concerte și baluri de
binefacere pentru strângerea
de fonduri folosite în scopuri
culturale și umanitare. În
această clădire monument
istoric funcționează și astăzi
administrația urbei, respectiv Primăria Municipiului Slatina.
Strada București s-a consacrat în universalitate prin numele a doi titani: Eugen
Ionescu și Dinu Lipatti. În casa de la nr 3, situată la capătul estic al străzii conform
numerotării vremii, pe 13 noiembrie 1909, la ora 8 și jumătate dimineața s-a născut Eugen
Ionescu.
Slatina a reprezentat pentru Eugen Ionescu ceva mai mult decât locul în care s-a
născut. Aici a trăit o perioadă frumoasă din tinerețe, pe când efectua stagiul militar la
Regimentul 3 Olt. Amintirile acelei perioade iau rămas vii în memorie și sunt evocate cu
nostalgie în scrisoarea pe care o trimite de la Paris, la începutul anilor 1970, prietenului
său Puiu Ionescu. Cei doi Ionescu (o coincidență de nume) continuau prietenia părinților –
avocatul Eugen Ionescu și medicul veterinar Ion Ionescu, martor pe certificatul de naștere
al dramaturgului Eugen Ionescu. Ca și cum ar fi fost ieri, Eugen Ionescu reînvie
duminicile petrecute în casa părinților lui Puiu, partidele de șah, drumul pe jos sau în
căruță la herghelia de cai de la Brebeni, aventura lecțiilor de călărie pe armăsarul arab
inițiate ad-hoc de Puiu. În încheiere, Eugen Ionescu îl asigura pe Puiu Ionescu de întreaga
sa prietenie.
În fața casei în
care s-a născut Eugen
Ionescu se afla casa
Racoviceanu, unde
pianistul și compozitorul
Dinu Lipatti a petrecut o
parte din copilărie la
casa părintească a mamei
sale, Ana Racoviceanu.
Era o clădire gen culă,
reprezentativă pentru
arhitectura tradițională
românească, din păcate
demolată la începutul Cazarma Regimentului 3 Olt de la Slatina
anilor 1980.
Din anul 1932, străzii i se atribuie numele lui Constantin Dissescu, eminent jurist,
specialist în dreptul constituțional (a fost principalul autor al constituției din 1923),
diplomat, deputat și senator de
drept, născut într-o casă de pe
această stradă în anul 1857.
O altă stradă cu
binemeritată faimă era Lipscani,
numită mai întâi Ulița Târgului
sau Ulița Mare, strada
negustorilor care își aduceau
mărfurile de la marele târg de la
Lipsca (Leipzig-ul de astăzi).
Strada Lipscani nu era
numai o arteră tipic comercială;
era o oglindă a Slatinei de
Constantin Dissescu odinioară în care se reflectă viața
unui oraș în plină expansiune
economică, edilitară, culturală.
Încărcătura istorică a Uliței Târgului vine din evul mediu, conservat în memoria
zidurilor groase ale Sfintei Treimi, cea mai veche biserică din Slatina. Cunoscută și sub
numele de Biserica Domnească, locașul se leagă de curtea domnească temporară care a
funcționat în vremea domniilor lui Vlad Vintilă (1532-1535) și Radu Paisie (1535-1545),
după cum mărturisesc documentele emise în „orașul de scaun Slatina”. Se pare că biserica
Sf. Treime a fost construită din cărămidă în anul 1645 pe locul vechii biserici paraclis a
curții domnești, înălțată din lemn.
În acest perimetru se dezvoltă nucleul urban impulsionat de activitățile comerciale
concentrate pe străzile deschise de o parte și de alta a bisericii Sf. Treime: Ulița Mare
(Lipscani) și Ulița Boiangiilor (Frații Buzești).
Pe Lipscani găseai de toate: coloniale și alte delicatese etalate îmbietor „La
Armeanul” lui Dicran Ferahian, covrigăria „La Macedoneanul” ce aparținea lui Lambe
Spirea, cofetăria lui Stricescu renumită pentru baclavale, manufactură și hăinărie
comercializate în magazine mari, universale deschise de Niță Dobrescu și Dumitru
Marinescu, ateliere de pălării și croitorie englezească, ceasornicării, oferta de bijuterii și
ceasuri aduse din Elveția de Ionel Marinescu era de neegalat; mai existau farmacii, dotate
cu laboratoare, cum a fost farmacia Sf. Gheorghe, cizmării, sticlărie și porțelanuri, trei
librării: Cartea Românească, Panțurescu și Polihron, tipografia și legătoria de cărți Bulbeș.
În casele profesorului Andreian donate Primăriei Slatina prin testamentul
autentificat la Tribunalul Olt în anul 1913 s-a amenajat prima bibliotecă publică a orașului.
Intelectualitatea slătineană a organizat diferite activități pentru strângerea de fonduri
destinate îmbogățirii patrimoniului bibliotecii, ajungând la 31 500 volume în 1936.
În anul 1890 cojocarul Marin Jianu donează Primăriei Slatina hotelul construit de
el pe strada Lipscani, inclus în statistica adreselor importante pe anul 1893. După primul
război mondial, hotelul este
administrat de Carol Zoller,
comerciant de mașini agricole.
Carol Zoller moderni-
zează hotelul pe care îl denumește
„Carol” și îl dotează cu teatru și
sală de cinematograf (în clădirea
hotelului modificată și extinsă
funcționează în prezent
Judecătoria Slatina). Același Carol
Zoller administra și Cazinoul, o
clădire superbă, situată în fața
bisericii Sf. Treime, după cum
vedem din fotografia inedită
prezentată de dl. Ion D. Tîlvănoiu
în ,,Memoria Oltului și
Romanaților” nr.1 (71)/ ianuarie
2018.
Reînviem pulsul străzii
Lipscani amintind de sala de
spectacol Martinescu, unde mari
artiști români: Bulandra, Nottara,
Marioara Voiculescu, George
Enescu, Constantin Tănase au
încântat pe slătineni cu spectacole
memorabile. Un alt punct de
atracție era Clubul subofițerilor
deschis în clădirea cu cupolă,
frecventat pentru mult așteptatele
Cazinoul din Slatina în vremea ocupaţiei germane
baluri ale ofițerilor sau pentru
filmele proiectate în sala de cinematograf „Select”, deschisă în anul 1934.
Ansamblul arhitectural de pe Lipscani, astăzi trist și dezolant, exprimă moda
vremii și o nouă concepție de viață promovate cu frenezie în perioada La Belle Epoque.
Se construiește din materiale durabile – cărămidă – îmbrăcată cu tencuială și
decorații în stuc inspirate din stilurile în vogă, cu precădere eclectic și neoromânesc. Dacă
planul este unitar, respectându-se aceeași împărțire a spațiului: pivnițe la subsol, prăvălie
la parter și locuință la etaj, fațadele prezintă o deosebită varietate stilistică. Decorația se
concentrează pe nivelul superior, rezervat locuinței, astfel încât să pună în valoare statutul
social al familiei. Efectul decorativ este sporit de balcoane care separă parterul de etaj,
lucrate artistic în fier forjat
cu elemente caracteristice
„Artei 1900”; unele
balcoane au încorporate în
zona de maximă vizibilitate
anul construcției și inițialele
numelui proprietarului
accentuând personalitatea și
pitorescul străzii.
Paralel cu strada
Lipscani se afla Ulița
Boiangiilor/Frații Buzești,
ce aparținea boiangiilor
Clădiri din centrul vechi al Slatinei
(meșteșugari neîntrecuți în
vopsitul lânii și al pânzelor) și cojocarilor. Unul dintre aceștia a căpătat o faimă atât de
mare încât și-a întregit numele cu cel al meșteșugului - Ion Sava Boiangiu. Averea adunată
din boiangerie o folosește pentru ridicarea bisericii Sf. Nicolae din Târg, în fața bisericii
Adormirea Maicii Domnului. Distrusă de bombardamentele germane din primul război
mondial, biserica este demolată în anii 1930, mai păstrându-se doar crucea de la masa
altarului în curtea bisericii Adormirea Maicii Domnului.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea Ulița Boiangiilor poartă numele
negustorului și filantropului Ionașcu până în anul 1926 când i se atribuie denumirea de
Tache Protopopescu, una din marile personalități ale țării în domeniul financiar-bancar;
este fondatorul celei mai vechi bănci din Slatina – „Oltul” – după modelul căreia va crea
numeroase bănci cooperatiste în județele
Romanați, Teleorman, Argeș și Dâmbovița.
Primar al Slatinei în intervalul 1890-1892 și
în anul 1895 Tache Protopopescu inițiază
primele lucrări de pavare cu bazalt a
trotuarelor și de construire ale unui local
propriu pentru Primărie.
Mergând din strada Tache
Protopopescu pe strada Sf. Treime se intra
în strada Primăriei/Dinu Lipatti aproximativ
pe la mijlocul ei unde se afla casa
cumpărată de la boierul Toma Gigârtu în
care funcționa Primăria. În „Ospelul
Municipal” au fost concentrate mai multe
instituții aflate în subordinea Primăriei:
Poliția, Casieria Comunală, Serviciul
Tehnic, Serviciul Sanitar, Cazarma
pompierilor și a sergenților de noapte. În
fața Primăriei se întindea piața orașului cu
gherete destinate zarzavaturilor, brutării,
măcelării, pescării.
După anul 1905 când Primăria se
mută în localul unde se află și astăzi, strada
este denumită Carol. Pentru regele Carol I
orașul așezat între dealuri, pe malul râului Olt, prezenta deosebite avantaje strategice
valorificate în manevrele militare din anii 1887 și 1910, efectuate în prezența sa și a elitei
armatei române.
Fotografiile de epocă ne dezvăluie farmecul unei străzi pe care întâlneai case de
locuit stil vilă sau han, magazinul de fierărie „Turnul Eiffel” al lui Zaharia Diculescu,
decorat de regele Carol I cu ordinul Coroana României în grad de cavaler, prima fabrică
de lumânări din Slatina deschisă de Nicolae Șerbu și Ilie Banu învecinată cu magazinul de
coloniale „La steaua” ce aparținea fraților Nicolae și Dumitru Șerbu. Prin bunăvoința dr.
Mircea Șerbu parcurgem facturile comerciale ale magazinului pentru a cunoaște gusturile
slătinenilor de acum un secol. Rămânem uimiți de varietatea și calitatea produselor:
ciocolată, de mai multe sortimente, cacao elvețiană, rahat, halva, susan, cofeturi, cafea de
Rio, de Puerto Rico, Santos, Mocca, Martinica, ceaiuri, lămâi Messina, portocale Faffa,
fistic, ulei de măsline grecesc și italian, nisetru marinat, sardele rusești, caracatiță,
scrumbii de Constantinopole, măsline, cașcaval, roșcove din Grecia și Turcia foarte
căutate de copii, tapioca, stafide negre, fierte, brumate, sultanine, curmale, migdale,
vanilie Tahiti și Bourbon etc.
Pe partea cealaltă a
străzii se mai păstrează casa
negustorului de cereale Ioniță T
Mihail, ce impresionează prin
decorația exterioară, în ciuda
stării avansate de degradare.
Încăperile erau împodobite cu
stucaturi și picturi murale
inspirate din mitologia greacă ori
scene câmpenești în peisaj rustic.
La capătul străzii, lângă Bancă,
se aflau restaurantul și berăria
„La Obuzierul”, locul de întâlnire
al boemei slătinene, frecventat cu
plăcere de poetul romanțelor, Ion
Minulescu, ori de câte ori venea
Ion Minulescu, Al. Macedonski, N. Davidescu, Al. T.
în orașul copilăriei sale.
Stamatiad
Centrul orașului era
delimitat la vest de Ulița
Boierească (Ionașcu, în prezent);
de-a lungul ei se înșirau casele
boierilor Deleanu, Ernest de
Lapommeray, medic francez de
origine nobiliară stabilit în
Slatina, Urdăreanu, Milcoveanu,
Periețeanu, Berindei.
În anul 1856 ia denumirea
de strada Solomon de la numele
căpitanului Alexandru Solomon
care în calitate de ispravnic
(prefect) al județului Olt
Vila dr. Lapommeraye din Slatina întreprinde primele măsuri de
îndreptare și nivelare a Uliței Boierești.
Din anul 1926 strada Solomon se numește
Ionașcu în amintirea celui mai mare filantrop
slătinean; opinăm că ar fi binevenită o statuie
dedicată memoriei sale, revenind la recunoașterea
acordată de înaintașii noștri care i-au amplasat
bustul în fața bisericii Ionașcu. Pe această stradă
se află două edificii emblematice: biserica și
școala, înălțate din averea donată de Ionașcu Ioan
Sârbu și de jupâneasa lui Neaga.
Din timpul vieții, Ionașcu ridicase între
anii 1780-1786 o biserică din care se mai
păstrează doar pisania cu slove măiestrit cioplite
și piatra de mormânt a ctitorului, mort la 28
noiembrie 1795. Cu timpul biserica zidită de
Ionașcu s-a degradat, astfel că între anii 1873-
1878 se reclădește o monumentală biserică din
fondurile lăsate de primul ctitor, zugrăvită în
interior de pictorul Gheorghe Tattarescu.
Spre capătul vestic al străzii Ionașcu , în
anul 1894 antreprenorul italian Bardeli
construiește „Școala de băieți nr. 1 Ionașcu”, În 1897, G. Poboran întocmeşte
slujită de dascăli devotați, fie și numai dacă îl ,,Istoricul Şcoalei primare de
amintim pe George Poboran, autorul primei băieţi nr. 1 Ionaşcu din Slatina”
monografi a orașului Slatina, publicată într-o
primă ediție în anul 1901.
Din strada Ionașcu porneau două străzi cu o semnificație deosebită:
Obrocari/Tudor Vladimirescu și Gimnaziului/Nicolae Bălcescu. Numele străzi Obrocari,
arteră principală care lega orașul cu partea de nord a județului, derivă de la micii dregători
fiscali care încasau obroacele într-un important punct de vamă cum a fost Slatina. Pe
strada Gimnaziului între anii 1889-1891 se construiește localul Gimnaziului real din
Slatina care ulterior primește numele cărturarului Radu Greceanu. Transformarea în liceu
la 1 septembrie 1914 se datorează insistențelor locale care au asigurat finanțarea clasei a
V-a din fondul donat de filantropul Varipatti. Lângă gimnaziu funcționa moara Olteanca,
renumită pentru calitatea făinii, grișului și bulgului, înlocuitor sănătos al orezului fabricat
din mai multe tipuri de boabe de grâu măcinate mare. Spre capătul străzii Gimnaziului, în
apropierea locului unse se țineau târgul săptămânal și bâlciul anual de Sf. Gheorghe, la 1
aprilie 1913 se dă în folosință Uzina electrică (acum Fabrica de oțet) și astfel orașul este
iluminat cu electricitate.
În punctul de convergență al celor mai vechi și mai frecventate străzi (București,
Lipscani și Carol) în anul 1887 se construiește Palatul Administrativ al județului Olt, pe
locul celui vechi. Pentru a fi și mai mult pus în valoare, în jurul Palatului Administrativ se
amenajează o cochetă Grădină publică, locul de agrement al slătinenilor în acordurile
fanfarei Regimentului 3 Olt. De o parte și de alta a impozantei clădiri a Palatului
Administrativ se aflau casa boierilor filantropi Fântâneanu, una dintre cele mai frumoase
din oraș, în care a fost găzduit regele Carol într-una din vizitele sale, Palatul Băncii și
Palatul Poștei și Telegrafului. Această zonă a fost considerată o podoabă a orașului și
imaginea ei a fost reprodusă în sute de exemplare pe cărți poștale ilustrate.
Grădina Publică „Principesa Maria” sau Grădina Palatului completa un alt spațiu
de agrement – Grădina Publică „Regina Elisabeta” ce ocupa o suprafață de 2,5 ha pe
strada Pitești. Alei umbroase plantate cu arbori și flori, bănci, statui, o grotă amenajată
artificial din care țâșnea un izvor ofereau slătinenilor o atmosferă îmbietoare și relaxantă.
În anul 1968 cu prilejul aniversării a 600 de ani de la atestarea documentară a Slatinei
parcul se îmbogățește cu o operă de artă valoroasă, intitulată sugestiv „Slatina 600”,
semnată de sculptorul Ion Irimescu; era un omagiu adus Slatinei de maestru Ion Irimescu
în amintirea celor doi ani de profesorat la liceul Radu Greceanu (1938-1940).
În vecinătatea Grădinii Publice „Elisabeta Doamna” prin grija medicului Ion
Stăncescu, prefect al județului, în anul 1896 se construiește din fondurile lăsate de
Ionașcu, Spitalul. La aproape 100 de ani de la moartea filantropului, dorințele sale
testamentare au fost împlinite, biserica, școala și spitalul aducând mult folos slătinenilor.
Cum în această perioadă se construiește foarte mult, se impune necesitatea elaborării unui
„Regulament de construcțiuni și alinieri”, votat în ședința Consiliului Comunal din 18
martie 1896. Prin acest Regulament orașul este împărțit în patru secțiuni, cu norme
generale pentru fiecare secțiuni. În plus, secțiunea I ce cuprindea centrul orașului,
prevedea o seria de restricții speciale pe străzile București, Lipscani, Ionașcu și Primăriei
cu privire la înălțimea clădirilor, dimensiunile și amplasamentul ușilor, ferestrelor,
balcoanelor, burlanelor și coșurilor, estetica fațadelor. În zona centrală erau interzise
brutăriile, grătarele cu cărbuni pentru mici și fripturi, depozitele cu materiale inflamabile
sau materiale de construcții.
Pe lângă constructori și arhitecți locali, în Slatina s-au stabilit constructori și
arhitecți italieni care au imprimat orașului o notă aparte: Bardeli, Francisc de Mezzo,
Hermano Noale și sculptorii în piatră Mesaroba și Bianchi.
La cumpăna secolelor XIX și XX, Slatina înregistrează câteva evenimente cu o
rezonanță națională și internațională deosebită.
Construirea între 1888-1891 a primului pod de fier peste un râu intern românesc
reprezintă o lucrare în premieră națională și una dintre primele încercări de materializare
autohtonă a construcțiilor în metal lansate pe plan mondial cu prilejul expoziției de la Paris
din 1889. Martor al unor evenimente majore sau loc de promenadă sentimentală, podul de
peste Olt face parte din viața urbei și unește teritorii românești cu mari artere de circulație
europeană. Ca și Grădina din fața Palatului Administrativ, Podul de peste Olt este redat, în
diferite ipostaze, pe numeroase cărți poștale ilustrate, nelipsind din colecțiile de cartofilie.
În toamna anului 1896 trenul regal în care se aflau împăratul Austriei Francisc Iosif și
regele Carol I oprește în
gara Slatina întâmpinați de
o mulțime emoționată.
Impresionați de prestația
corului Gimnaziului „Radu
Greceanu”, majestățile lor
coboară din tren (contrar
uzanțelor) și înmânează
prof. Ioan Ștefan Paulian
medalia emisă de regele
Carol în cinstea vizitei
împăratului Austriei.
Absolvent al Conserva-
torului de muzică și
declamațiune din București, Ioan Ștefan Paulian a fost primul profesor de muzică al
gimnaziului și a fondat primul cor al școlii.
Un alt eveniment demn de semnalat este participarea Slatinei la Expoziția
universală de la Paris din anul 1900, manifestare exponențială a perioadei Belle Epoque.
În acest sens, s-au pregătit obiecte reprezentative pentru identitatea culturală a orășelului
de la primul vad din câmpie al râului Olt: o cutie cu batiste brodate lucrate de Maria Ion,
un cojoc împodobit cu motive tradiționale confecționat de Bălan Vâlceleanu (cojocarii din
Slatina se bucurau de o mare faimă) și cinci caiete ale elevilor Școlii de agricultură
Strehareț.
În șirul expozițiilor universale din aceea perioadă se înscrie și Expoziția Generală
Română din anul 1906 dedicată jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I.
Printre obiectele prezentate de Slatina amintim: „Albumul orașului Slatina” realizat de
fotograful slătinean Haimovici ce cuprinde 56 de fotografi sepia (imagini panoramice,
străzi, instituții, case, biserici, stabilimente industriale) și „Albumul primarilor.1864-
1906”, începând cu Mache Racoviceanu (1864-1866) și terminând cu C. Drăgoescu
(1905-1906). Prin grija lui Eugen Castan, dirigintele Oficiului telegrafo-poștal, se
reconstituie olacul care l-a transportat pe principele Carol la venirea în țară pe ruta Slatina
– Mogoșești. Ștefan D. Suvalcea, comandantul pompierilor din Slatina, Nicolae Nicolau,
fost căpitan de poștă la Mogoșești și Radu Odobâc îmbrăcat în costum de surugiu care a
condus olacul în 1866 au defilat cu olacul reconstituit în fața regelui Carol I la expoziția
jubiliară din 1906 și au fost decorați. Casa Eugen Castan inclusă în Albumul orașului din
1906 există și astăzi, aflându-se în proprietatea medicului Romeo Stănculescu.
Dezvoltarea urbană cunoscută la începutul secolului XX pune cu acuitate
problema rezolvării
unor obiective de
strictă necesitate:
alimentare cu apă,
iluminat cu electrici-
tate și canalizare. În
acest sens, între 1911-
1912 sub primariatul
lui Ion Belu se
contractează un
împrumut de 800 000
lei, aprobat de
Reconstituirea olacului cu Radu Odobâc (după G. Poboran)
Corpurile Legiuitoare
prin stăruința depusă
de prințul Gheorghe Gr. Cantacuzino, personalitate politică de anvergură. După moartea
sa, în anul 1913, str. Lipscani îi poartă numele în semn de recunoștință pentru bunele
servicii aduse Slatinei.
Documentația lucrărilor de alimentare cu apă, iluminat cu electricitate și
canalizare este întocmită de inginerul M. Colleano, sub direcțiunea inginerului B. Giulini,
iar în urma licitației este declarată câștigătoare societatea I. Motzoi&C. Reschowsky din
București. Se pune în discuție și construirea unei linii de tramvai care să lege moara
Olteanca de pe strada Gimnaziului cu gara, lucrare care urma să fie suportată parțial de
Alexandru Iliescu, proprietarul morii Olteanca. De altfel, Al. Iliescu donează Comunei
Urbane Slatina 50 000 lei pentru alimentare cu apă, în rate anuale de 10 000 lei.
Alimentarea cu apă se făcea prin intermediul
unor puțuri de captație, sistem Lindley, situate sub apa
Oltului. Apa era aspirată în puțul central cu ajutorul
pompelor Sulzer, după care era repompată către
rezervorul de la Castelul de apă construit pe dealul
Grădiște, a cărui înălțime permitea distribuția apei
prin gravitație. Bazinul săpat în pământ aproviziona
orașul de jos, iar apa înmagazinată în bazinul inelar al
turnului deservea partea de sus, populată la un nivel
mai scăzut. În jurul castelului de apă, finalizat în
ianuarie 1912, s-au plantat brazi pentru a proteja apa
stocată de arșița verii.
Consiliul Comunal hotărăște să amplaseze
Uzina electrică la capătul străzii Gimnaziului lângă
Obor și propune să fie contactat arhitectul Francisc
Billek din Craiova (după proiectul căruia se realizase Dintr-un manual de geografie
scos de Poboran şi
și Teatrul Național din Caracal); se dorea ca Uzina
Spulbereanu în 1912...
electrică să aibă fațade frumoase „cu o arhitectură
corespunzătoare și în stil românesc”.
Energia produsă de Uzina electrică, dată
în folosință la 1 aprilie 1913, era
destinată „în primul rând pentru
producerea forței motrice necesară
pompării apei din oraș, cât și pentru
iluminatul străzilor și al serviciilor din
sarcina Primăriei, iar restul disponibil
pentru trebuințele locuitorilor din raionul
orașului și al autorităților publice din
...reproducem două imagini reprezentând acest oraș”.
Şcoala Ionaşcu... Consiliul Comunal ia în discuție
și alte proiecte îndrăznețe menite să ofere
vechiului târg caracteristicile unui oraș unitar, pe deplin închegat: elaborarea planului de
sistematizare încredințat ing. M. Colleano, amenajarea unui parc pe dealul Grădiște, idee
reluată după primul război mondial, materializată în anul 1924.
La Belle Epoque ce a
cuprins cu efervescență și Slatina
este întreruptă brutal de primul
război mondial.
După doi ani de război în
care dispare aproape ca stat,
România înregistrează cel mai mare
succes: alipirea teritoriilor
românești – Basarabia, Bucovina și
Transilvania – la patria mumă. În
anul de grație 1918, într-un proces
democratic și plebiscitar, se năștea
România Mare, eveniment-centenar
pe care îl sărbătorim în acest an. ...şi şcoala Protopopescu
Un uitat- Haralamb G. Lecca (1873-1920)
Dumitru Botar
Puţini scriitori au fost contestaţi şi elogiaţi deopotrivă precum Lecca, însă mulţi
dintre cei care l-au pus la zid au avut în vedere în primul rând omul, care era un caracter
autoritar, incomod, pătimaş, de o sinceritate aproape brutală, situaţie în care cu greu îşi
putea face amici. Nici nu ştim unde să-l mai plasăm (poet sau dramaturg) pentru că unii l-
au apreciat în ambele ipostaze iar alţaii l-au blamat, dar cei mai mulţi au afirmat că rămâne
totuşi un autentic dramaturg, un adevărat
precursor, piesele lui prevestind ziua cea
mare a dramaturgiei româneşti, fapt
relevant pentru cultura unui popor.
Ca poet a fost contestat aproape în
totalitate, poezia sa fiind considerată
minoră, declamatoare, fără valenţe
artistice deosebite (Iorga), versificată cu
uşurinţă şi abilitate, dar comunică puţină
substanţă poetică (,,Istoria Literaturii
române”, vol. III, Ed. Academiei R.S.R.,
1973), are un vers obosit, fără nici o
surprindere în ritm şi rimă (Iorga), este o
lungă trivialitate de un realism hâd (G.
Călinescu). Puţini l-au apreciat, precum
Ilarie Chendi (,,este un artist rafinat” ) sau
Hasdeu (,,nu pot a nu iubi pe Lecca
recunoscând întrânsul o stofă de mare
poet”).
Dacă în ceea ce priveşte poezia
opiniile sunt atât de acide, contribuţia pe
care a adus-o la dezvoltarea teatrului
românesc este în afară de orice discuţie, cu
toate că şi în acest domeniu a fost
contestat vehement de către Mihail
Dragomirescu, Al. Davilla, N. Iorga, G.
Călinescu etc, mai mult sau mai puţin pe considerente profesionale. Au fost însă şi mulţi
cunoscători ai genului care s-au rostit favorabil, considerându-l un factor de seamă în
evoluţia teatrului românesc, un precursor al teatrului nostru social (Ioan Livescu), în timp
ce Radu D. Rosetti care l-a cunoscut îndeaproape remarca serviciul pe care l-a făcut
teatrului românesc apreciindu-l ca remarcabil, subliniind faptul că alături de Davilla şi
Gusti ,,a fost unul dintre oamenii de teatru cei mai pricepuţi”.
Prozatorul şi omul de teatru Liviu Rebreanu afirmă cu toată convingerea că Lecca
ştie să construiască o piesă iar scenariile sale sunt iscusite, ,,este sentenţios în dialog,
cizelat, tăios, cu fraze scurte, sclipitoare”. Categoric, Rebreanu ştie ce spune şi nu face
afirmaţii gratuite atunci când continuă ideea: ,,îşi pregăteşte efectele teatrale cu precizie iar
în scenele cele mari gradaţia este inteligentă”.
Însă cel mai categoric este un alt om de teatru, care cred că exagerează puţin-
Victor Anestin. Acesta afirmă că ,,Din autorii dramatici incitaţi de Caragiale să scrie piese
moderne, Lecca s-a ridicat mai presus decât ceilalţi. Dl. Lecca nu a făcut altceva decât să
urmeze pe dl. Caragiale, suind însă o treaptă mai sus”.
În peioada 1898-1902, piesele sale: ,,Casta Diva”, ,,Suprema forţă”, ,,Câinii”,
,,Cancer la inimă”, ,,Jucătorii de cărţi” etc. erau frecvent jucate pe scenele teatrelor
bucureştene în timp ce astăzi nici un regizor nu se arată preocupat de dramaturgia sa.
Mânuia o limbă frumoasă cu care a captivat o generaţie şi nu cred că poate fi socotit un
dramaturg perimat deşi uitarea a căzut peste el şi opera lui ca un adevărat blestem.
Trist mi se pare faptul că deşi în judeţ există două puternice formaţii de teatru
(Slatina şi Caracal) nu s-a încercat nimic, nici măcar în oraşul natal, acolo unde talentaţii
actori l-ar fi putut readuce în actualitate pe acest om care şi-a jertfit scurta sa viaţă de 47
de ani pentru dramaturgia românească. Ar fi fost bine dacă odată cu inaugurarea Teatrului
din Caracal (2008) s-ar fi prezentat măcar secvenţe din piesele sale iar această instituţie să
primească numele lui. Era un est de iubire şi preţuire, pentru că indiferent de luminile şi
umbrele dramaturgiei sale, trebuie să recunoaştem că pe făaşul creeat de el au pornit şi
ceilalţi autori dramatici români cu piesele lor moderne.
În oraşul natal (Caracal) unde a văzut lumina zilei la 20 februarie 1873, amintirea
lui se păstrează într-un bust de bronz aşezat pe Aleea Bibian din Parcul Poroineanu, dar eu
tot mai sper să fie readus acolo unde a fost, unde de fapt îi este locul, în faţa Teatrului
Naţional.
Sigur, nu se mai poate în faţa lui, dar în locul statuii lui Toma Ruşcă s-ar putea şi
am face astfel nu doar un gest de reparaţie
morală dar mai ales un act de dreptate şi în
ultimă instanţă un act de cultură, rezolvând
cu acest prilej şi o greşeală făcută de
înaintaşii noştri care au trecut pe soclu
greşit data decesului 1918 în loc de 1920
aşa cum este corect.
Decedează la Bucureşti în ziua de 9
martie 1920, fiind înmormântat la Bellu iar
pe mormânt se poate citi epitaful său scris
cu propria mână, pe care-l redau mai jos
pentru ineditul fiorului său impresionant:
,,În sutimi de rânduri mi-am pus
întrebarea
Dacă-i drept că viaţa asta e un rai?
Pentru ce stau triste păsările?
Marea
De ce curge? Vântul de ce strigă:
Vai!
De ce la icoane plânge lumânarea?
De ce lăcrimează viţa când o tai?”
I. Bacalbaşa, Radu Rosetti, H. Lecca, Gr.

Ventura şi G. Ursachi în ,,Jucătorii de
cărţi” (desen de N. Petrescu)
Dincolo. Din Dunăre-n Balcani (I)
Haralamb G. Lecca
La 145 de ani de la naşterea dramaturgului, traducătorului şi memorialistului

caracalean H.G. Lecca, găsim nimerit să readucem în actualitate jurnalul său de front din
vremea participării la Războiul Balcanic. Cartea este apărută chiar în 1913 şi descrie
realităţile văzute în Bulgaria de ochiul poetului şi nu de militarul care a fost Lecca
(provenit de fapt dintr-o familie de militari).
Lucrarea din care prezentăm aceste fragmente este mai puţin cunoscută, are 104
pagini şi dezvăluie o faţă necunoscută a lui Lecca- profundul său ataşament faţă de
România ,,ţara noastră, România, pentru care zece vieţi de-am avea fiecare, pe toate zece
le-am da!”
Volumul a fost identificat de noi în colecţiile Bibliotecii Academiei Române din
Bucureşti şi se reproduce respectându-se grafia epocii.
Eram de trei săptămâni la Văratic. Aerul, liniştea şi lipsa de orăşeni îmi prieau.
Bilanţul psiho-trupesc, încheiat în ajun, arăta: 4 kilograme în plus, 11 volume citite şi-o
mare poftă de a scrie. Începusem chiar o baladă, afară, în pridvorul înzorzonat cu maldăre
de clopoţei, de mărgăritare şi de aglice, când aud alături pe-un deal, ţipătul unei trâmbiţi.
Tot atunci, la poartă, trei ţărance în goană trec speriate, întrebând o maică eşită-n drum:
-Ce-o mai fi, măicuţă?
-Ce să fie!... Posnă.
-Aoleo!... Război?
-Păi n-auzi clopotele?
Aşa era. Trei turle, de la trei biserici,
hăuiau nebune, în chemări de clopot.
Am uitat balada, am sărit pălimarul
şi-n cinci minute eram sus în deal. Acolo,
droaie. Trei sate-mprejur, strânse şi de svon,
aşteptau primarul să le citească slova. Şi când
le-a citit-o, un chiot straşnic a ţâşnit deodată
ca dintr-un gât. N-a fost unul care să nu strige
apoi ,,Ura!” şi n-am văzut pe unul să nu-i
sticlească ochii. Numai fetele stau locului
prostite iar mamele, ca varul, oftau foc, ori se
lipeau de câte-un flăcău, văicărindu-se.
Seara, pe la 5, într-o ladă poreclită
,,landou”, două perechi de gloabe osândite la
un fel de ,,perpetuum mobile” prin
neîntrerupte drumuri şi zi şi noapte mă
treceau la pas podul Moldovii, ducându-mă la
Paşcani. Atât am văzut: podul. Încolo, nici
conacul de la Hristeşti, nici priveliştea de la
Monţa spre Văratic, nici lunca Siretului spre
Paşcani- nimic. Patru ceasuri şi mai bine mi-a
fost fiinţa departe-departe, unde mă chemase Volumul memorialistic al lui H. G.
trâmbiţa. Lecca
Noaptea, în vagon, n-a fost noapte. A doua zi, acasă, să mă fi-ntrebat cineva unde
sînt, n-aşi fi ştiut. Şi-n sfârşit, luni seara, după 13 ore într-un vagon devenit cuşcă de
tortură, m-am pomenit în Bacău, la Regiment.
Încă şease zile de forfot în cazarmă, încă alte trei de sâcâială în tren şi, după
coborârea la Vişina, dintr-o clasă-ntâi purtând pe-o parte lauda ,,Bateria fără frică” iar pe
alta destinaţia ,,Bacău-Sofia”, am încălecat în sfârşit vineri la 4 şi-am pornit, cu brigada,
spre Corabia.
Vişina-Corabia. 15 kilometri, fugăriţi de-o ploaie cu doniţa, pe care unul din regimente a
putut-o păcăli; cellalt însă, leoarcă.
Seara, cum am ajuns, potop. Caii, rău dispuşi după atâtea zile-n tren, bivuacul în
noroi, duruiala de toată noaptea, au fost de ajuns ca să ne strice cheful.
A doua zi, nori, igrasie şi clisă până în glezne. Tocmai la 1 şi 40, după o bogată
colecţie de aşteptări, ba prin oraş, ba pe la divizie, ba pe malul împotmolit al Dunării- am
început a trece podul: trecere cu flori, ca pe-o punte de primejdie plăcută.
Dincolo, în Bulgaria, necunoscut şi stepe. În loc de drum- pârtii, cu făgaşe cât
brazda. Noroi şi ape, berechet. Vite, idem. Bulgari, nici pui. Am mers vreo trei ceasuri,
suflând din greu, până să zărim primul lor sat, căţărat pe coapsa unui deal, sărăcăcios ca şi
el, fără biserică, dar cu multe păsări, spre bucuria batalionului cantonat în el.
Am trecut înainte, liberi, rasna, ca la noi acasă, şi-am dat, minune! de-un drum.
Am dat şi de pomi, şi de oameni şi de-un otomobil beteag, şi de-un convoi de care, şi în
sfârşit, spre înnoptate, de-al doilea sat, Ghigheni-Mahala, prima noastră etapă. Când
m-am lungit, peste un ceas, în cort, la lumina şi la dogoarea unui foc, hrănit cu nuielele
unui fost gard de stână- coada de cometă a farului din Corabia, plimbându-se pe
deasupră-ne, mi-a adus aminte unde sunt. Şi nu ştiu cum, mi-a pierit pofta de mâncare.
Coaja de şvaiţer, din cobur, acolo a rămas.; nici cismele, nici tunica nu mi le-am scos, şi
m-am culcat.
Spre ziuă, somnul, cam iepuresc, mi l-a trezit roua. Fânul-saltea erea umed iar
perina de ploaie, pusă căpătâi, parc-o muiasem atunci. În loc să bombăn, cum se cădea, în
faţa unui aşa supărător fenomen, m-am mulţumit să-mi interpelez organismul, rugându-l a
mă lămuri cum se face că acasă, în pat, învelit, oblojit, cocolit, imediat ce plouă
mă-njunghie al dracului ciolanele iar aici, în frig şi pe jos, ca ţiganii, nu m-a durut nici un
oscior?...
Drept răspuns, un poruncitor ,,Puneţi şeile!” mi-a poruncit şi mie să ies din cort, să
mă spoiesc pe ochi ca să zic că m-am spălat, să beau nişte apă fiartă cu pretenţii de ceai, şi
la 6 punct, avanti.
Nu făcusem
cincizeci de paşi, şi,
deodată Ager, calul
meu, viitor prieten,
singurul din subordo-
naţii mei care nu şi-a dat
deloc în petic, cât a ţinut
campania,- s-a-nfipt
locului, ţintuind urechile
ca un binoclu, asupra
H.G. Lecca a fost şi un talentat desenator după cum o
dovedesc ilustraţiile volumului său ,,Octava” (1904), unele
unui soi de burduf cu
purtând semnătura sa picioare, trântit pe-o
dungă de şanţ. Burduful erea un biet cal, căzut de inaniţie. Nişte cărăuşi, trecuţi pe-acolo
noaptea, simţindu-l prăpădit, îl deshămaseră şi-l lăsaseră în drum, părăsit. Noroc că nu
murise. I-am dat repede fân din plasa unuia din soldaţii mei, am stat până a-nceput să
mănânce, şi, când m-am uitat apoi îndărăt, de la o cotitură, l-am văzut ridicat în capul
oaselor şi rumegând lacom. Săracul!... Să nu-i fi dat fânul, îl sfâşiau câinii.
Am intrat pe urmă-n marş. 22 de kilometri în 10 ore, spre disperarea artileriei, nu
numai dusă în continuu pas, ci şi oprită într-una, alandala, când prin oboseala pedeştrilor,
când prin simpla poftă a vreunui căruţaş tembel, care ţinea în loc mii de oameni ca să-şi
adape caii.
După primii cinci kilometri grei, cu drumuri mâncate, cu râpe-n Isker, cu surpături
umplute şi cu podeţe putrede, s-a deschis un şes mare, larg, frumos, păzit într-o coastă de
satul Zlatiţa, frate bun, probabil, cu cel din creasta Balcanilor, şi presărat cu zeci de clăi de
fân, cari parcă ne ziceau:
-Poftiţi! V-aşteptăm!
Nici nu se putea mai nimerit loc ca
să-şi vadă un general Divizia. Şi, după ce
s-a scurs toată, 20 de mii de oameni, toţi
privitorii, mari şi mici, ofiţeri şi trupă şi de
stat-major, au conchis că infanteria e molâie
şi dezordonată, că, prin urmare, ţăranul,
reputat că duce la tăvăleală, nu şi-ar merita
faima decât la el acasă, adică numai pentru
un minimum de muncă, că, cum îi ceri o
sforţare, nedeprins fiind, şovăie, şi că din
contra, artileria e bună, şi ca-nfăţişare şi ca
fond: disciplinată, conştientă şi, punct
important, solidară. Când se-nnămoleşte un
tun- s-a văzut asta pe urmă, în dese
împrejurări- sau când cade un cal, toţi, ca
unul, sar de pun mâna, fără nici un ordin,
spontan, instinctiv- pe când infanteristul,
trece chiar pe lângă un camarad căzut, fără
să-l vadă, şi puţin îi pasă că o căruţă din
coloana lui s-a răsturnat sau şi-a rupt osia.
Mai departe, toiul căldurii culcase pe drum, pe sub pomi, pâlcuri de iude
deghizate-n rumuni, nu sângeraţi de bocance, sau doborâţi de răniţi, cei doi calâi ai piotii-
nu numai ubusiţi, iar când au ajuns în Rahoviţa, lipsa de pân-atunci de fântâni a stârnit o
năvală straşnică la gratiile cârciumilor şi-un asalt cu delir la şipote.
Rahoviţa e primul sat bulgăresc, văzut de-aproape şi de-a-ntregul. Pustiu,
grămădit, cu bătrâni jerpeliţi, fără ţipenie de femei, vieţuind numai prin ferestruica câte
unui han, unde stăpânul vindea prin obloane vin, rachiu şi coniac.
Am descălicat sub un salcâm, din curtea unui fruntaş- baricadat cine ştie unde,
căci nu s-a zărit- şi-am văzut de-acolo, sub mine, tot satul, ca-ntr-o albie.
Toate casele la drum, cu două caturi, îngrădite, de cărămidă şi piatră, nelipsindu-i
nici uneia şura de vite şi pătulul de porumb, cesta din urmă fiind mai totdeauna alipit casii,
chiar la bogătaşi. În multe balcoane sunt oale cu flori, iar porţile unora au coperişuri în
stilul nostru mânăstiresc. Catul de jos e magazie, loc de păstrare; nu e locuit decât cel de
sus. Pardoseala celui dintâi e de scânduri; a celuilalt, de lut spoit. Ferestrele mari, cu câte
patru ochiuri, au ori gratii ori obloane . Când e regiune
pietroasă, ca aci, toate clădirile sunt învelite cu lespezi
suprapuse, altfel decât în satele de câmp, unde am văzut
mai târziu că acoperişurile sunt de olane.
Biserica, curată şi masivă, cu turnuri scunde,
parcă-ar fi fost adăugate mai târziu, priveghea mândră,
amintind prin curbele arhitecturii moscheele otomane.
În schimb, puţinii locuitori neascunşi erau osoşi,
posaci şi murdari, parcă nu se dezbrăcaseră de luni
întregi. Şi m-am convins cu timpul, după mai lungă
şedere în Bulgaria, că murdăria aceasta nu era mărginită
la bătrânii aceia, la pleava rămasă spre paza satelor
părăsite, şi că e deosebire mare între interiorul şi
exteriorul bulgăresc. Aspectul oricărui sat e rânduit, e
gospodin, aproape bogat; iar realitatea, adică viaţa, e
sgârcită şi răpănoasă. Doar atât că mănâncă pâine în loc
de mămăligă;
încolo, nici
cirezile de vite,
nici turmele de oi,
nici cetele de
porci, nici
treieratul cu
maşina, nici bogăţiile de pe câmp nu le-mbunează
traiul. Un singur pat; numai o masă; scaune, rar;
mai rar saltele; velinţa-n zdrenţe- nimic din ce
promitea belşugul înfăţişării. În fiecare ţăran e un
sgârcit, care strânge ca să rabde.
Am plecat în sfârşit şi de-acolo. Din când
în când, rotunjimile îmbinate ale dealurilor se
coborau, dezvăluindu-ne o luncă aburie ca a
Siretului,
plină de
păşuni şi de turme. Pe cât am asudat şi-am ocărât
toată ziua, pe atât am chiuit de bucurie seara, la
Staroslei, a doua etapă pe malul umbrit şi răcoros al
Iskerului, unde-am dat peste o herghelie regală din
care, zice-se, mulţi cavalerişti de-ai noştri se
chivernisiseră cu cai de soi. Până şi sublocotenenţii
îşi luaseră cel puţin câte un mânz, cum am văzut
unul peste vreo săptămână, la Ceranoviţa, printre
caii de rezervă ai unui escadron din 11 Roşiori.
O baie-n braga râului şi-o ciorbă cu
zgârciuri de la cazan mi-au încheiat ziua, urmată de
înc-o noapte-n cort, vânând ţânţari.
A doua zi, luni, 8 iulie, sub cer noros,
numai o jumătate de poştă şi ,,numai” în patru
ceasuri, până la Mahlâta, sat ceva mai chipeş, pe
acelaşi râu, cu bivuac iarăşi bine ales şi cu cea mai dulce budincă; somn după masă. Păcat
că s-a sfârşit dramatic, adică mi l-a speriat spaima celor cari, auzind că nişte ofiţeri ai
noştri trag la ţintă spre a-şi deprinde ochiul, au luat împuşcăturile drept o surprindere
inamică, şi mai-mai să dea alarma.
Aici, la Mahlâta, s-au ivit primii bulgari întorşi dinspre Cealalgea, şi tot aici s-a
svonit că, pe deoparte, un aeroplan străin a trecut peste tabără spionându-ne, iar pe de alta,
că un căpitan al lor, travestit, a fost prins luând planuri şi că o Divizie de cavalerie fusese
atacată de bulgari în pasul Orhaniei. Toate basme, cari au întărâtat soldaţii, făcându-i să-şi
verse necazul în grădinile unui zarzavaiu. Grindina să fi trecut prin ele, tot ar mai fi iertat
un ardei; mânia oastei, nu!...
Seara, adio ciorbă. Fiind rânduit de Brigadă să mă duc la Divizie spre a lua
ordinele, cari, până să treacă discuţiile, zăpăceala necunoscutului şi mai ales prânzul, nu
mi-au fost date decât spre miezul nopţii, tocmai pe la 1 mi-am revăzut cortul şi ţânţărimea,
care m-aştepta cu o nerăbdare de concubină abandonată. Am tratat-o nu cu arţag, ci
diplomatic, prezentându-i o cârpă aprinsă, şi, ca să evit o imediată răzbunare, m-am suit pe
o măgură vecină, să văd bivuacul.
Feerie!... Şase regimente incendiau atmosfera cu flacăra focurilor aprinse. Fumul,
suit în rotogoale, roşea pomii, dându-le înfăţişări de stâni. Din corturile înghesuite ca nişte
grămezi de prund, venea o-nvălmăşeală de glasuri, huind ca o laie de ţigani răculaţi.
Iar peste toate, noaptea, urâtă, fără stele
Chemându-şi vârcolacii şi gândurile rele.
Dela Mahlâta la Radomirci, nu atât mers cât pâclă, dar prin locuri fertile, cu
tablouri de pictor. Izvoare multe şi multă umbră.
Am dat de o mult aşteptată gară, Teliş, memorabilă prin confiscarea unor vagoane
cu grâu şi prin descoperirea într-o cârciumă a două portrete ale lui Daneff, unul din iunie
iar celălalt recent, legate ca printr-o trăsură de unire cu harta Marei Împărăţii Bulgare,
întinsă ca un labirint:
din Adriatica-n Egee şi dela Dunăre-n Corint
Tot drumul, plin de cute şi de-ntortocheri, ne-a pregătit cunoştinţa cu viitoarele
trecători, în care toţi s-au convins când le-au văzut, că, dacă bulgarii ne-ar fi rezistat,
le-ar fi ajuns câteva batalioane, cu două-trei duzini de mitraliere, ca să ne secere.
Am lăsat la o parte matca noroioasă a roşcatului Isker, am aplaudat ,,dezertarea” a
doi bivoli indignaţi, cari, profitând de o baltă, au rupt jugul şi-au pornit-o în galop, până-au
scăpat de sclavia rechiziţiei, am făcut apoi haz văzând câţiva boi cum păşteau, sub leneşa
pază a câtorva soldaţi, cari, spre uşurare, îşi legaseră mantalele între coarnele lor- şi-am
răbdat de sete până la Peserevo-, cătun poetic, răcorit de ape şi demn de menţiune, prin
dărnicia unui locuitor care ghicind cu ce jind mă uit la grădina lui plină de corcoduşi
încărcaţi, mi-a dăruit o creangă, roşie ca o ghirlandă.
Nu mult apoi, după o coamă de deal, ni s-a deschis cea mai admirabilă privelişte
de pân-atunci: zidul violet al Balcanilor, spre care ducea o şosea, umbrită de peri pădureţi
şi jalonată de telegraful, ale cărui sârme atârnau, pe alocuri, tăiate de premergători.
Când am intrat în curtea unei case din Radomirci, ca s-adăpostesc caii brigăzii, trei
fetiţe şi-o bătrână ne-au întâmpinat bocindu-se. Tălmăcindu-le printr-un soldat dobrogean
că nu le vom face nici un rău, baba ne-a lămurit că nu de frică plâng, ci pentru că venirea
noastră le-a reamintit cruzimea războiului lor, care-i luase cinci băieţi.
Pe la 5, ne-a sosit prima poştă, primele scrisori din ţară, iar după ele, drrr... o tobă:
primarul îşi chema sătenii să le citească pe bulgăreşte, următoarea proclamaţie: ,,Armata
română a călcat peste raniţele Bulgariei, silită de împrejurări, iar nu din duşmănie către
poporul bulgar. Ţinta
noastră e de a pune capăt
unei stări de lucruri
primejdioasă pentru toate
ţările vecine Bulgariei, şi
care apasă chiar populaţia
bulgară. Dacă vom fi
nevoiţi, pentru atingerea
acestei ţinte să
întrebuinţăm armele,
populaţia paşnică n-are a
se nelinişti. Soldatul
român e tot atât de
disciplinat, pe cât e de
brav, şi nu va fi decât
blând şi binevoitor cu
Monograma poetului Haralamb G. Lecca
locuitorii din sate şi
oraşe, pentru a căror
liberare de sub jug şi-a vărsat sângele la 77, alături de viteaza armată rusească. Fiecare
să-şi vadă deci de ocupaţaiile sale zilnice, deplin încrezător că nu i se va pricinui, pe nici o
cale, vr-o stânjenire, sau vr-un neajuns din partea ostaşilor români.
Comand. de căpetenie, Ferdinand.”
Vorbe frumoase, dar cam în doi peri, cam cu portiţe, întreţinând în noi un
neastâmpăr, cu care ne-a fost greu să ne dedăm. Nesiguranţa zilei următoare se traducea în
veşnica întrebare: unde şi pentru ce ne ducem? Aşa că, multă vreme, în miile de oameni
cari ne treceau pe dinainte, necazul ne făcea să fim nedrepţi, şi să nu vedem decât
murdărie încuibată, stârpire de muncă şi inteligenţă-n surghiun- de ce? Pentru fudulia unui
arbitragiu.
Am mâncat, totuşi, cu foame, un pui mai mult pârlit decât fript şi doi pumni de
prune acre, culese din pomii şcolii, în al cărei pridvor am şi dormit.
Amintirile unui scriitor slătinean (XVIII)
Ion Lazu
Anul 2007
Vineri 8 martie, 07, vizită la dl. Dinu Rocco şi la fiica sa Mihaela Roco,
profesoară universitară, dr. în psihologie, din căsătoria lui DR cu fiica poetului român
Charles Adolph Cantacuzino, moartă prin 1969. Am aflat toate astea dintr-o discuție la
telefon. Soneria roşie, greu de depistat printre grilaje şi viţe. Mare problemă cu păzitul
uriaşului câine, într-un colţ al holului, în timp ce eu mă strecuram înfricoşat pe scări.
Acolo, surpriză: dna Victoria Dragu, revăzută după 3-4 decenii, practic de pe vremea
cenaclului Labiş, deci pe care nu o recunosc, spre jena mea, poate şi a ei. Lungit în pat, un
venerabil la 90 de ani, care se ridică un pic şi facem puţină conversaţie: se simte ceva mai
bine sau ceva mai rău decât în ultimele zile. Facem şi 2-3 poze. El însuşi specialist, cu
lucrări ştiinţifice. Scriitoarea Victoria Dragu-Dimitriu venită să asiste la discuţie, dar în
fapt o obişnuită a casei, căci cultivă astfel de relaţii cu vechile familii boiereşti şi de
intelectuali urgisiţi şi scrie în acest fel cărţi minunate, necesare. O felicit pentru intrarea în
Uniune, deodată cu Lidia. Iată un alt gen de abordare a destinului de scriitor. Este din seria
Mălăncioiu, Melinescu, Buzea, Raicev, a debutat la rând cu ele dar dintr-un motiv sau
altul a pierdut contactul cu plutonul, fie că i-a fost de-ajuns iubirea soţului ei Ştefan
Dimitriu, fie că s-a lăsat absorbită de colaborarea la radio, de probleme familiale, dar mai
curând retrasă prin firea ei potolită, de bun simţ, răbdătoare. A scos nişte cărţi, unele cu
foarte bun ecou, dar s-a sfiit să ceară intrarea în Uniune. Şi iată, o dată cu ieşirea la pensie,
această soţie de scriitor şi soră de scriitor, e vorba despre Doru Davidovici, scriitorul-
pilot, dispărut prea curând, ajunge acolo unde îi era locul de drept încă din anii 70. Punem
la punct datele pentru fixarea unei plăci memoriale scriitorului nostru, mai cunoscut la
Paris decât acasă, pentru că acolo îi apărea mai în fiecare an un nou roman. Prieten cu Ch.
Baudelaire, cu alți corifei ai vremii.
15 martie 2007. De dimineaţă telefon de la G. Chifu, îmi spune că a arătat lista şi
preşedintele i-a trasat sarcina să mă capaciteze, pentru că Uniunea nu are oameni, ar
însemna să blocheze un funcţionar cu această problemă – şi că se vor gândi la o modalitate
de plată pentru mine. Îi spun că altele au fost intenţiile mele, crezusem că se vor implica
cei de la Muzeu, cei de la Asociaţie, dar dacă aşa stau lucrurile, în câteva zile mă voi
debarasa de nişte probleme urgente, după care mă voi prezenta şi mă voi ocupa personal
de proiectul plăci memoriale.
23 martie, vineri. Joi, o seară de neuitat, la Teatrul studenţesc Podul, Gâlceava
sonetelor de la Neptun, trei poeţi, colegi de generaţie: Istrate, Lazu, Murgeanu, prezentând
„manuscrisele de la Marea Neagră”; ne susţine Ţone, vorbind foarte frumos despre cei doi
pe care i-a editat: Lazu şi Murgeanu. Iar pe Istrate îl doreşte în colecţia Ediţii definitive...
Azi obţin semnătura lui Gârbea. Acolo şi Bujor N., ceea ce le derutează pe
doamnele din antecameră. Plătesc cotizaţia, vizez legitimaţia, îi spun câte ceva lui BN
despre întâlnirea de aseară. Gârbea îmi cere poze de la lectură, pentru dosarul lor. I le voi
trimite prin mail. Apare de dincolo Gelu Voican şi aflând că am fost geolog (promoţia 61,
el 63), mă întreabă de Zah, de Şeclăman etc.; şi reiese că povestea cu clitorisul a apărut în
interviu dintr-o eroare, GV citase o zicere de-a lui Paul Barbăneagră.
Fug la România literară, clădirea-anexă a Casei Vernescu e în renovare, directorul
economic Al. Istrate tocmai plecase. Dar mai înainte mă întâlnisem cu Marin Bălosu la
chioşc (nu e vreo poreclă, nu e numele unui personaj din Preda, e chiar numele lui din
acte), mergem la poarta MNLR şi îmi arată DVD-ul tras de el aseară la Pod, foarte reuşit.
Coborâm să bem o halbă şi-mi spune diverse avataruri de dizident. Tipograf, dat afară ca
periculos, nevoit să facă diverse munci de hamal, altfel prieten cu Emil C., cu Corneliu
C., cu Liiceanu, Patapievici, Blandiana, după cum se prezintă. Admirator al meu, ce-i
drept știu că a fost la lansarea Veneticilor, acolo i-a văzut în sală pe Emil C., la tribună pe
Blandiana, a auzit toate laudele şi s-a pătruns. Se oferă să mă însoţească la fixarea plăcilor,
să facem un film emoţionant etc. Ar fi o idee. Dar omul vrea să câştige un ban - de unde?
Pentru zilele următoare: Să obţin de la CopyRo adresele unor scriitori dispăruţi.
24 martie 2007, duminică. Toată ziua corectez la Pândă şi seducţie, de N. Breban,
pe care o termin la 23:00. Mâine atac lista adreselor. Voi merge mai întâi la Muzeu,
(Corneliu Lupeş, Valentina Pituţ, Simona Cioculescu), apoi la Asociaţie, la Istrate şi la
Copyro; apoi caut străzile pe internet.
Pândă şi seducţie, construit mai simplu ca îndeobşte, chiar mai riguros. Ca în toate
cărţile lui NB, acţiunea se întinde peste „un fond de plictiseală generală”, p. 46. Nici un
personaj de prim plan nu e normal, ci paranoid, de nu de-a dreptul nebun, p 47; inşi-
prieteni care mint mai mult sau mai puţin, nimic strict, zona ambiguităţilor, toţi mai mult
sau mai puţin pânditori, provocatori: „Treaba mea este să fiu un martor limbut,
amestecând mereu adevărul cu minciuna..., cu ficţiunea. Un scriitor trebuie să fie un bun
mitoman...”. Nelipsitele teme ale lui NB: pânda, posesia, Stendhal, Dostoievski,
Nietzsche, Gogol-Cicicov. A înţelege egal a accepta. „Propriul daimon... Vorbăria mea
exaltată... Întârziat în pubertate... Ratarea mea melodioasă... Controlarea tuturor prin toţi...
Celebru, arogant şi fără sprijin de sus...”.
28 martie 2007. Starea plăcilor. Ieri d.m. am refăcut lista, am scos în faţă Tabelul
celor cca 50 scriitori care deja au placă memorială, inclusiv adresele şi textele, luate din
cartea lui C. Lupeş. Ca să ştim de unde plecăm, nu? Azi merg la Asociaţie, iau alte adrese,
dar tot nu-i am pe Velea, Ivasiuc, Baconski, nici măcar pe Zaharia Stancu, ceea ce pare
incredibil. Secretara nu are alte catastife, mi le dă pe cele două aflate la îndemână, spune
că trecerea pe calculator a acestor date o depăşeşte, abia au găsit un voluntar care să
expediaze sutele de plicuri la membrii care nu şi-au achitat cotizaţia, unii chiar de la
Revoluţie încoace. Totuşi, sunt doar două caiete studenţeşti care ar putea fi bătute la o
dactilografă din oraş pe câteva mii de lei. Dar unde este iniţiativa? Unde e mistica lucrului
bine făcut? Merg la Casa Vernescu, omul lui Al. Istrate iese după mine pe coridor, îi
predau ultima listă, se pare că nu mă poate ajuta cu adresele celor decedaţi: la ei nu vin
decât cei ce au de luat bani, pe ştat, cu buletinul şi atât. Nu au şi adresele, cu atât mai puţin
cele de altădată. Poate la Uniune... de unde venisem la ei. Cu doar câteva adrese mai noi:
Paleologu, Chimet, Zaciu. Şi aflu în ultimă instanţă că dosarele de la cadre au dispărut în
zilele Revoluţiei. Chiar aşa!
La colţul cu Academia mă văd cu Ioan Lăcustă şi Constantin Stan şi spunându-le
despre luptele mele, Ioan L. îmi sugerează să încerc la Biblioteca Academiei sau la BCS
sau BCU, consultând anuarele de pe vremuri şi cărţile de telefon. Un om bine orientat. Ar
fi ceva! La câţiva paşi mai încolo, pe Mihail Moxa opreşte lângă mine cineva pe a cărui
maşină scrie Pagini aurii. La plesneală, îi cer un exemplar şi culmea este că mi-l întinde
imediat prin geamul deschis, altfel n-aş fi îndrăznit să-l abordez. Am deci planul străzilor
din capitală. Asta îmi dă ideea să fac un alt tabel, cu Străzile din Bucureşti care au nume
de scriitori. Şi să-l depun la Asociaţie. Ca să înfăptuieşti ceva, cât de cât, dar asta nu se
prea ştie pe la noi, nu-ţi trebuiesc decât trei lucruri: să ai ideea, și tot tu să preiei iniţiativa
şi să duci lucrul la bun sfârşit...
Intru la Dan Condeescu şi-mi promite că va scoate cât de curând manuscrisul meu
(care zace la ei de ani, cu menţiunea: pe mâinile bunilor mei prieteni) Tinereţea pe
sfârşite.
Ceva ce-mi sare în ochi abia azi: de ce în martie ‟44 noi eram încă cetăţeni
sovietici, cum pretindeau autorităţile comuniste? Apoi îmi cade fisa: era încă un abuz de-al
sovieticilor, deşi noi recăpătasem cetăţenia română în ‟41...
31 martie 07, sâmbătă. Ieri şi astăzi în casă – m-a întors răceala... Scot din ghidul
Pagini aurii străzile cu nume de scriitori, azi pe planşele aceluiaşi ghid punctez adresele
celor de pe lista cu viitoarele plăci, cu numărul din tabel, ca să le depistez mai lesne când
sunt la drum. Dar câte adrese mai sunt de depistat!
4 aprilie 2007 şi miercuri. Prima zi de alergătură pentru identificarea imobilelor
unde au locuit marii scriitori dispăruţi: Plec de acasă înainte de ora 10, încă nehotărât din
ce latură să atac harta Bucureştiului, pe care încă de ieri-alaltăieri am însemnat locul unor
adrese. Iar pe listă sunt mai mult de 50 de nume, nu la toate le-am putut stabili ultimul
domiciliu, sau oricum o adresă unde s-ar cuveni să punem placa memorială a scriitorului
respectiv. Ca să plec de la un punct de sprijin cunoscut mie (ca în cercetare, ca în meseria
de geolog), fac două poze la intrarea în blocul unde a locuit Cezar Baltag. Pe drum spre
metrou, mă hotărăsc să intru la Dristor 2, cu gând să ies la Victoriei, dar mă răzgândesc: să
refacem legătura, să asigurăm continuitatea!
Ies deci la Dinamo, ajung în calea Dorobanţi, revin la Intrarea Camil Petrescu,
scriitor, mie cunoscută, căci pe colţ a locuit un coleg de facultate la care am făcut un
revelion; la celălalt colţ, cu casă fără etaj, întreb de casa C.P. pe o doamnă în vârstă, slabă,
în halat, care evolua fantomatic prin grădiniţă. Păşeşte cu grijă printre lăstarii de stânjenei,
văd că încă nu are flori pe straturi, mă întreb unde sunt zambilele de altădată, - sau poate
zambilele se încăpăţânează să nu înflorească printre zidurile şi în ungherele întunecoase
ale Bucureştilor? - doamna vine la gard, acum văd că e tare în vârstă, însă vopsită blond,
derutant pe cât se poate; acum şi ea aude ce-i spun, o întreb de casa lui Camil, îmi spune
că mai departe, pe stânga, la numărul 3, unde acum stă Dan Iordăchescu. Trec de două
firme noi, reamenajate, îmi dau seama că aş fi putut să o întreb pe doamna din grădiniţă,
pe care o bănuiesc a fi trăit aici dintotdeauna, sau măcar de la căsătorie, dacă l-a cunoscut
sau l-a văzut pe scriitor (micuţ, surd încă de pe vremea războiului, cu marii lui ochi verzi,
care ”au văzut idei”), pe vremea când locuia pe străduţa asta. Dar fapt este că sunt la
începutul ostilităţilor şi nu mi-am pus încă la punct o strategie din care să mă aleg cu un
maxim de informaţii... Mi-l închipui pe Camil plecând în preumblările lui zilnice pe străzi,
să observe oamenii, să facă însemnări cu caracter meteorologic şi privind evoluţia
vegetaţiei, necesare când îşi scrie romanele „de ficţiune”. Zăresc pe stânga o vilă extinsă
pe lăţime, cu faţadă domnoasă, retrasă de la stradă (pe cât se poate asta în centrul unui
Bucureşti ultraaglomerat), cu un fel de curte-peron-grădiniţă în faţă, iar în stânga treptelor
de la intrare, cam greu de văzut printre fire electrice şi crengi, un basorelief în bronz al
scriitorului, însă doar atât, fără placă memorială. Practic un oval aproape negru, iar chipul
nu se prea descifrează de la această distanţă. Fac două poze. Un vecin îmi spune că Dan
Iordăchescu a cumpărat vila de la văduva lui Camil, care a plecat în străinătate acum vreo
20 de ani. Să fie vorba despre actriţa Lucia Mara, pe care eu însumi am văzut-o pe scenă,
nu neapărat extraordinară, dar având cotă bună, jucând roluri extinse şi despre care cineva
mi-a spus (poate C.), că în ultimii ani ai maestrului aducea boxeuri în casă... Să înţeleg că
vila a aparţinut marelui scriitor? Ar însemna că înainte de război un mare scriitor îşi putea
cumpăra o casă. Locul e bun, ferit de trafic, propice scribului, dar, pe de altă parte, mai
nimeni nu trece pe străduţa asta gen fundătură, aşa că basorelieful respectiv (indescifrabil
de pe trotuar…) este ignorat de toţi. N-ar fi cazul să-i punem totuşi o placă memorială
propriu-zisă, la numărul 58 de pe strada Câmpineanu, unde a locuit înainte de război?
L-am depistat în cartea de telefon a vremii. Să găsesc numărul respectiv. (Notă ulterioară:
imobilul nu mai există, ar fi fost pe la blocul turn dinspre Sala Palatului.)
Mă lansez de-acum cu curaj în căutarea adresei lui Iosif Naghiu, înapoi pe Ştefan
cel Mare, trec de stadion, intru în spatele blocurilor de 10 etaje care străjuiesc bulevardul,
aici în spatele frontului de mari blocuri parcă e o altă lume, căci mai departe de parcările
pentru locatari sunt casele cu două-trei nivele ale vechiului oraş. Găsesc blocul, găsesc
scara, tocmai bine, căci ieşea cineva, întreb, nu ştie -, nici nu-i de mirare, cu teribila
fluctuaţie din blocuri; coboară un alt domn, ca la 30-35 ani, înalt, elegant, alură sportivă,
atent, receptiv, înţelege din prima, îl aud: ar fi o onoare pentru bloc; nu pierd nici o clipă
să-i livrez toate amănuntele despre Naghiu: înalt de tot, sobru, cehovian, cu bărbuţă
roşcată, poet, prozator, dramaturg, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti – cred
că Naghiu ar fi mulţumit de prestaţia mea, dacă nu şi puţin mirat, nu? Şi îmi dau seama că
o fac cu toată convingerea, indiferent de părerea mea personală despre scrisul celui în
cauză; locatarul l-a cunoscut pe Naghiu, erau în bune relaţii. Dar, zice, chibzuit: să nu
cumva să pun placa în faţa blocului, unde ce-i drept, e mare circulaţie de oameni, însă
acolo faţada e acoperită de o teribilă înghesuială de firme... De acord, aşa văd şi eu
lucrurile, am studiat situaţia. Iar pentru aprobare să apelez la preşedintele asociaţiei de la
scara vecină, dl Câmpeanu. Sun la interfonul indicat, mi se deschide, urc cu liftul, acasă
este doar soţia preşedintelui, el e la spital, mâine se operează fiica. Să dau un telefon
diseară. Mi-l dictează, ea crede că îşi va da acordul pentru instalarea plăcii.
Cobor, fac două poze cu intrarea la scara lui Naghiu şi ies din nou la şosea, ca să
ajung la intersecţia cu Barbu Văcărescu. Ţintă cartierul Floreasca. O zi primăvăratică; aş
vrea să identific casa lui Eugen Botez-Jean Bart. Planul îmi indică o stradă Doamna Oltea
desprinzându-se din Barbu Văcărescu, imediat pe partea stângă. Îl abordez pe un ins care
îşi spală maşina, la intrarea garajului, îmi indică prin gesturi: undeva, mai departe - însă eu
găsesc la doar câţiva paşi intrarea pe strada căutată, planul meu e mai deştept decât al
domnului Logan. De unde ştiu că Eugen Botez a stat pe strada asta? Păi din cartea de
telefon a anilor 30, consultată la Academie. Strada Doamna Oltea nu are case decât pe
partea dreaptă, iar în stânga, îmi dau seama, este zidul spre stadionul Dinamo. Case
liniştite, parcă o enclavă de vechi cartier, netulburat de schimbările acestor ultime decenii.
Spaţii aerisite. Zarzări înfloriţi. Dar devin neliniştit, căci caut un număr 158, iar strada, cât
o văd eu, nu e destul de lungă şi nu poate cuprinde nici jumătate dintre ele. La nr. 56 deja
intru la idei, întreb pe o doamnă pândită la geam: nu ştie, dar mă îndrumă la o doamnă de
vis-a-vis, în vârstă. O chem la portiţă. Nu ştie de un Jean Bart, nici de Eugen Botez, deşi o
stradă cu numele acesta există în cartier. Oamenii aceştia pe ce lume trăiesc? Derută. Iată
ce-mi spune, totuşi: la nr. 62 a stat nepoata lui Kogălniceanu. A stat, dar nu mai trăieşte...
Ajung la intersecţie, îmi apare din dreapta un domn pe bicicletă, ca la 60 de ani, îi
fac semn să oprească. Nu ştie de un număr 158, iar Jean Bart a fost un actor care trăia pe-o
stradă vecină, a jucat în filmul Erupţia şi i-o trăgea Licăi Gheorghiu. Ştiţi cine era Lica?
Păi ştiu... Iar strada Eugen Botez e ca o potcoavă, îmi spune: pleacă din Barbu Văcărescu,
ocoleşte spre stadion şi revine în Barbu Văcărescu. Derutat, merg mai departe pe str.
Doamna Oltea, dar ea se opreşte la numărul 76. Eh, aici deja sunt case-vile în
reconstrucţie, în transformare. Trec pe strada Eugen Botez şi avansez pe partea ei stângă,
foarte atent. Aşa că printr-un noroc zăresc o tăbliţă veche, uitată, dar cât de necesară mie!
pe care scrie Eugen Botez, fostă Parc D-na Oltea nr. 154. Măi să fie! Înseamnă că a
existat o altă numerotaţie şi că eu mă aflu foarte aproape de ceea ce caut. Caut înainte şi
înapoi, din calculele mele reiese că e una dintre casele dinspre zidul depoului auto
Floreasca. Aleg o casă cu poatra deschisă, strig generic: Allo, Allo!, apare o doamnă la
scara din spatele clădirii, intru, întreb. Ea e aici de exact 50 de ani, de când a terminat
facultatea, este de fel din Iaşi, dar spre mirarea mea nu ştie de scriitorul de la Viaţa
românească Jean Bart, de Comandor, de... Nici ieşenii nu se citesc între ei? Ies, revin la
intersecţie, tot socotind numerele vechi din doi în doi. Există pe hartă, văd abia acum, un
parc Eugen Botez. Şi o stradă Comandor E. Botez. Apar două doamne foarte vârstnice, le
întreb de Jean Bart, de Eugen Botez, nu au auzit de scriitor, nici de Comandor, însă una
dintre ele îşi aminteşte că pe o altă stradă se află casa lui Grigore Băjenaru, acum decedat,
autorul cărţii Cişmigiu et Co. Am să dau singur de adresa respectivă, ea nu mă poate
însoţi, are mari dureri de picioare. Cu atât mai puţin cealaltă, chiar mai dărăpănată decât
prima, roşcată la faţă, basedofiană, cu ochelari groşi de-un deget. E sora ei, îmi spune, a
venit în vizită, din Canada. Eu, totdeauna galant: Aţi pândit o vreme foarte frumoasă, ia
uităţi ce magnolii minunate! Şi cea mai tânără, localnica, nemairezistând seducţiei mele, îi
transferă cheile surorii mai mari, explicându-i ce şi cum, declarându-mi că mă însoţeşte
până la casa Băjenaru.
Pornim, în ritmul ales de însoţitoarea mea prea amabilă. Îmi spune că mai este o
casă, pe colţ, cu un înscris, însă nu l-a citit niciodată. Soţie de medic ORL-ist, decedat, iar
unicul lor fiu este plecat în Germania. Mergând în acest ritm „de recuperare”, pe strada
Buestrului, zăresc o placă memorială pentru pictorul Schwaitzer-Cumpăna. Însoţitoarei
mele nu-i reproşez că nu mi-a spus nimic despre această placă, din stricta ei vecinătate.
Îmi amintesc a fi asistat la un vernisaj S.-C., la galeria Simeza, pe la mijlocul anilor 60,
împreună cu colegul Lungu Petre, asta după ce, tot acolo, văzusem Păsările căzând ale lui
Eugen Ciucă, plecat mai apoi în Italia, din câte am aflat. Fac două poze, din mers. Ea are
mari dureri faciale, un coleg al soţului a consultat-o, nu are ce-i face. Zic, foarte doct: Cea
mai păcătoasă durere facială: nevralgia de trigemen! (Vorba lui Mircea Crişan: Cultura
mi-am făcut-o din conversaţii...) Şi, pe când mergeam spre casa lui Gr. Băjenaru, ne
pomenim la colţul unde doamna cea amabilă îmi arată o inscripţie, cea pe care nu a citit-o
niciodată. Minune! Este vorba despre basorelieful cu placă memorială al lui Jean Bart! Iată
că Uniunea, Muzeul, nu au un control asupra a ceea ce s-a făcut deja pentru memoria
scriitorilor dispăruţi! Comandorul a cărui adresă o căutam, în ideea de a-i pune o placă
memorială autorului lui Europolis...
Doamna rămâne crucită. Iar eu cum nu se poate mai mirat. Ce-i drept, placa este
pusă de curând, aurie, strălucitoare-şanjantă, pe metal, deci cam greu să citeşti din stradă.
Răsuflu uşurat. O excursie instructivă. Mergem mai departe, la colţul spre Calea
Floreasca, pe stânga, e o casă mare, o vilă cu etaj şi cu două intrări: aici a locuit Grigore
Băjenaru. Un domn în curte, spre 40 de ani, care se declară mai nou în cartier, dar amabil
îmi dă telefonul lor, să vorbesc deseară cu soţia, care ştie mai multe, căci dânsa a copilărit
aici. Revenim încetinel la vila Botez, o rog pe amabila doamnă să stea în faţa inscripţiei,
vreau să intre în poză. Fac poze şi notez ce scrie sub efigia de bronz a bărbosului căpitan:
„Aici a trăit şi a creat între anii 1928-1933 comandorul Eugen Botez 1874-1933 prozator
şi publicist de marină cu pseudonimul Jean Bart, membru fondator şi secretar al Ligii
Navale Române. Liga navală română, 2003”.
Şi aflu că amabila mea însoţitoare provine din extremul nord al ţării, practic din
Bucovina şi se numeşte Şerban Varvara. Nume românesc, zic. Doamnă!, exclam, într-o
ieşire sentimentală, şi eu sunt refugiat basarabean, am plecat de-acolo la numai 4 ani, însă
îmi amintesc şi azi că pe una dintre vecinele noastre o chema Varvara, cu ai cărei copii mă
jucam în drum. (Şi nu-i mai spun că una dintre primele mele amintiri este acea femeie care
chemase puişorii şi le azvârlea bulgur – boabe de grâu măcinate foarte mare). Poate nu mă
credeţi: dar nici nu vă daţi seama ce bine se leagă lucrurile în viaţa asta, îi spun, cu fior. O
mai conduc câţiva paşi, apoi îmi iau rămas bun, sub semnul acestei emoţii izbucnite
irepresibil.
Prefecţii judeţului Romanaţi (X)
Cornel Manolescu
DOBRIAN, ILIE ( ILARIE ) GH. 1. 1941, ianuarie 21 – septembrie 9, prefect

delegat. Lt.col. Delegat prin D.168 din 1941, ianuarie 30. 2.1944, septembrie 1 – 1945,
februarie 15,prefect de Romanați
Numit prin D. R. 1642, din 1944, septembrie 1.
Lt.col. Dobrian Gh.Ilie, s-a născut în comuna doljeană Poiana Mare, la 1
noiembrie 1893.
Prin Decretul nr.168, din 30 ianuarie 1941, este delegat a îndeplini funcția de
prefect al județului Romanați.
,,MINISTERUL AFACERILOR INTERNE
GENERAL ION ANTONESCU
Conducătorul Statului Român și Președintele Consiliului de Miniștri
Asupra raportului d-lui ministru secretar de Stat la Departamentul Afacerilor
Interne cu Nr.1.798 P. din 1941;
În baza dispozițiunilor decretelor-legi Nr. 3.052 din 5 Septembrie și Nr.3.072, din
7 Septembrie 1940.
Art.I.-Următorii ofițeri superiori se deleagă a îndeplini funcțiunea de prefect de
județ:
*D-lt.col. Măescu E.Victor, la județul Dorohoi.
*D-l col. Zănescu C.Ion , la județul Olt.
*D-l lt. col. Dobrian, la județul Romanați.
*D-l col. Utză A. Ion, la județul Severin”.
În al doilea prefectorat este numit prin D.R. nr. 1642, din 1944, septembrie 1, în
locul lt. col. Constantin Loghin.
,,MIHAI I.
Prin grația lui D-zeu și voința națională, Rege al României,
La toți de față și viitori, sănătate:
Asupra raportului ministrului Nostru secretar de stat la Departamentul Afacerilor
Interne cu Nr. 54.890 din 1944,
Având în vedere dispozițiunile decretului-lege Nr. 629 / 2.582 din 21 Septembrie
1943 pentru modificarea art. 4 din legea pentru desființarea Rezidențelor Regale și
reorganizarea prefecturilor de județe.
Am decretat și decretăm:
Art.I. Se numește de Noi în funcțiunea de prefect fără pradație, grupa A.23, tipul
18, d-l lt. colonel în rezervă Ilarie Dobrian, la județul Romanați, în locul d-lui lt. col în
rezervă Loghin Constantin, a cărui funcțiune încetează.
Art.II. Ministrul Nostru secretar de Stat la Departamentul Afacerilor Interne este
însărcinat cu executarea acestui decret.
Dat în București la 1Septembrie 1944.
MIHAI Ministrul Afacerilor interne
Gen.de divizie Aurel Aldea3
Nr. 1642”.
În 1952, este propus de către Ministerul de Interne, la încadrare în U.M., pe timp

de 24 de luni. Motivele invocate erau:
,,Fire brutală, s’a purtat ca un sbir cu ostașii cât a fost militar activ. Nu muncește
și comentează toată ziua știrile politice, criticând regimul și propagînd ura împotriva
U.R.S.S’’.4
PAȚA, GHEORGHE. *1941, septembrie 9 – 1944, iulie 25,prefect de Romanați.

S-a născut, la 24 martie 1886.5
,,MINISTERUL AFACERILOR INTERNE
3
Monitorul Oficial al României, P.I-a, Anul CXII-Nr.204, din 5 Septembrie 1944, pag. 6242.
4
www.cnsas.ro / documente / colonii.
5
S.J.A.N.Olt. Fond Prefectura județului Romanați , dos., nr.37 /1948, p.29.
ANTONESCU MAREȘAL AL ROMÂNIEI și CONDUCĂTORUL STATULUI
În baza dispozițiunilor decretelor-legi Nr. 3.052 din 5 Septembrie și Nr. 3.072 din
7 Septembrie 1940 și a delegațiunii dată prin decretele Nr.1.799 din 21 Iunie 1941 și
Nr.1.916 din 29 Iunie 1941, d-lui Mihail A.Antonescu, vicepreședinte și Președinte
ad-interim al Consiliului de Miniștri,
Noi, Mihai A. Antonescu, vicepreședinte și Președinte ad-interim al Consiliului de
Miniștri, în baza delegațiunii dată prin decretele Nr. 1.799 din 21 Iunie 1941 și Nr. 1.916
din 29 Iunie 1941;
Interne cu Nr. 12.323 P.din 1941,
Art. I. Se numesc în funcțiunea de prefect cl II următorii ofițeri superiori:
-D-l col. în rezervă Pața Gheorghe, la județul Romanați, în locul d-lui col.
Dobrian Ilie, a cărui delegațiune încetează.
Art.II. D-l ministru secretar de Stat la Departamentul Afacerilor Interne este
Dat în București la 9 Septembrie 1941.
Vicepreședinte și Președinte ad-interim al Consiliului de Miniștri
Mihail A. Antonescu
Ministrul afacerilor interne
General de divizie, D.I. Popescu
6
Nr. 2527”.
În numărul 27 -30, din 15 iulie-1 august 1944 ziarul Romanațul scria despre
demisia prefectului de Romanați, Pața Gheorghe: ,,D-l Gen. Gheorghe Pața a demisionat
din postul de prefect al județului nostru. Plecarea D-sale de la conducerea județului a
lăsat regrete unanime întrucât d-sa se identifica cu interesele județului și își crease
numeroase simpatii. Ca prefect al județului Romanați a fost numit D-l Colonel Constantin
Loghin, cavaler al Ordinului ,,Mihai Viteazul’’
În 1948, Gen.Pața Gheorghe, avea domiciliul în București.
LOGHIN, CONSTANTIN *1944, iulie 25 – septembrie 1

S-a născut, în orașul Roman, la 19 iunie 1886. Colonel în rezervă. Pensionat de
Ministerul Apărării Naționale.7
Numit prefect al județului Romanați prin Decretul 1361, din 1944, iulie 25, în
locul demisionarului Gen.Gheorghe Pața. Iată ce scria ziarul Romanațul, în nr.27-30, din
15 iulie-1 August 1944: ,,Ca prefect al județului Romanați a fost numit D-l Col.
Constantin Loghin, cavaler al Ordinului ,,Mihai Viteazul.’’( n.n. căpitan în Primul Război
Mondial ). D-sa este de origină Moldovean, născut în județul Roman.
D-l Colonel Loghin a fost prefect al Județului Vaslui apoi în Transnistria în
județele: Berizafca, Tulcin și Moghilău. A fost inspector general administrativ peste
județele: Tulcin, Moghilău și Jugastru cum și Comandant al Regiunei Administrative de
Nord.
Pentru merite deosebite, D-sa a fost decorat cu Ordinul ,,Steaua României” în
gradul de Comandor, astfel că dl. Colonel Loghin, vine în fruntea județului ca
reprezentant al Guvernului, cu o bogată experiență în Conducerea administrativă.
6
Monitorul Oficial al României, partea I, Nr.217 din 13 Septembrie 1941, pag. 5458-5459.
7
S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Romanați, dos.37 / 1948, pag.29.
În toate județele în care a funcționat, D-l Colonel Loghin, a lăsat opere
gospodărești și a dat dovezi că este un energic și perfect organizator administrativ.
Ziarul ,,Romanațul’’, urează d-lui prefect Col. Loghin bun venit pe plaiurile
noastre și îi dorește o activitate cât mai fructuoasă pentru ridicarea județului Romanați.
ROMANAȚUL”
A funcționat ca prefect până la 1 septembrie 1944
ULMEANU, IOAN A. *1945, februarie 15 – martie 19, prefect- delegat de Romanați

S-a născut în anul 1904, decembrie 22, în comuna Ulmeni județul Sălaj.
Părinții au fost: Alexa Covaciu și Maria Covaciu ( n. Dulfu ).
Căsătorit în 2 februarie 1935 cu Alexandrina-Margareta Podoabă, în comuna
Aluniș.
Sublocotenent în rezervă, conf. Decretului Regal N.3572 / 932. Religia- greco-
catolică.
*Studii
Doctoratul în Studiile juridice conform Diplomei No.1119 / 1933, eliberată
de Universitatea din Cluj.
A fost decorat cu: ,,Răsplata Muncii‟‟ pentru construcții școlare, cls.III-a din
13.IV. 1937; Medalia ,,Serviciul Credincios‟‟, clasa a III-a, din 7 mai 1937.
*Funcții ocupate și diferite mutații
~Clasa II-Intendent-Spitalul de Stat Baia Mare. Numire –Decizia M. Sănătății
nr. 938 din 1925, Februarie 1.
~Clasa II-Secretar-Pedagog, Liceul de Stat Baia-Mare-Numire-Ord.Insp.III.
școlar nr.16208-1925,oct 1.
~Secretar-Școala de ucenici, Satu-Mare. Numire ord. Certif.No.177 / 933-
1927,nov.1.
~Stagiar. Impiegat stag. Prefectura jud. Sălaj-Zalău.Numire , Decizia Pref. 15.956,
1931, decembrie 21.
~Impiegat definitiv, Prefectura jud.Sălaj- Zalău.
~Definitivare-Deciz.Prefect-No.121, 1933, Februarie 28.
~Notar-jud. Sălaj-Ulmeni. Numire-Decizia Pref.12763, 1933, August 23.
~Notar-Minist. Int. București-Detașare, Decizia Ministerului No. 11049 P.1934,
Sept.27.
~Notar-jud. Sălaj-Ulmeni. Încetat Deleg.-Decizie Minist.13034 P.1934, Noembrie
13.
~Def. Notar Jud. Sălaj-Ulmeni-Definitivare, Decizie Ministerială 8696 P. 1935,
Iulie 16.
~Stabil. Notar jud. Sălaj-Ulmeni. Stabilitate Decizia Ministerială, No.12.039 P.
1936, Sept.1.
~Șef de birou cls.II-Notar, jud. Sălaj-Ulmeni. Încadrare Deciz.Ministerială 14 740
P.1937, August 9.
~Cl.I.Notar-Jud. Sălaj-Ulmeni . Încadrare Deciz.Ministerială 12344 P.1938,
Aprilie 29.
~Cl.I.Notar jud. Sălaj-Jibou. Transferare Decizie 17.322, 1938, Mai 30.
~Cl.I.Notar Jud. Brașov-Peștera. Repartizare Deciz.Ținut Bucegi-35618, 1940,
Sept.30.
~Cl.I.Notar jud. Brașov-Peștera. Încadrare Deciz.Ministerială 17760,1940, dec.5.
~Cl.I.Notar jud. Hunedoara. La dispoziția Prefecturii Hunedoara. Repartizare Ord.
M.Int. 1666 P.1940, Noiembrie 18.
~Cl.I.Notar-jud Gorj. La dispoziția Pref. Gorj-Repartizare Decizia Minist.1239
P.1941, Apr.17.
~Cl.I.Notar-jud.Hunedoara. La dispoziția Prefecturii Hunedoara .Repartizare
Decizia Minist.3718 P.,1941, Maiu 26.
~Cl.I Notar-Jud. Hunedoara. La dispoziția Prefect.Hunedoara.Repartizare,
Decizia Ministerială 3718 P.1941, Maiu 26.
~Cl.I. Notar-jud. Huned. Rapoltul Mare.-Transferare . Decizia 17.971-1941, iunie
4.
~Cl.II.Pretor, jud. Muscel-Plasa Râuri. Numiri.Decizie Ministerială 6073 P.,
1941,Iulie 5.
~Pretor fără gradație jud.Muscel, Plasa Râuri-Încadrare.Decizie Minist.2203
P.1941, Dec. 29.
~Fără gr.-Subprefect Jud. R-ți. Caracal, Numire , Decret 3499, 1942, Ian.1.
~Subprefect cu o gradație-Jud. R-ți, Caracal. Acordare de gradație pe 1.I.1944,
Decizie Minist.19057-1944, III. 24.
~Subprefect cu 1 gradație-Prefectura Someș.Transferat.Deciz.Minist.57769,
1944, X. 30.
~Subprefect cu1 gradație Prefect.R-ți. Revenire la transferare. Deciz. Minist.
17939 A-1944,XII,29.
Copie de pe telegrama nr. 28022 din 23 Februarie 1945 a Ministerului Af.

Interne, către Prefectura Jud.Romanați. înregistr.la nr.1182 / 945.
,,Prin Înaltul Decret Regal nr.459 din 15 Februarie 1945, Domnul Ulmeanu Ion
Subprefectul acelui județ a fost numit în funcțiunea de Prefect fără gradație, grupa A 23
tipul 18 la acelaș județ, considerându-se de drept în concediu din funcțiunea de
Subprefect pe tot timpul cît va îndeplini funcțiunea de Prefect în locul Domnului
Locotenent Colonel în rezervă Ilie Dobrian, a cărui funcțiune încetează, stop.’’
p.Ministrul Afacerilor Interne
ss / A. Sfetcu.
Nr.28.022
1945 Februarie 23”.
Încetarea funcției de prefect are loc la 19 martie 1946:

,,Prefectura jud.Romanați
Serviciul Ad-tiv.
Nr.3050/ 1945, Maiu 11
Serviciul Financiar
Pref. Romanați
Conform ordinului telegrafic nr.4031 din 4 Mai 1945, al Ministerului Af. Interne,
vă comunicăm spre știință că, prin deciziunea Ministerială nr. 4031 din 5 Mai 1845, Dl.
Ion Ulmeanu, Subprefectul județului Romanați, a fost considerat demisionat din funcțiune
pe data de 2 Aprilie 1945, pentru neprezentare la serviciu.
Prefect Avocat Șeful Serviciului
ss. Ilie Olteanu ss. I.Neagoe”
OLTEANU, ILIE *1945,

martie 19 – 1946, martie
16, prefect de Romanați
Avocatul Ilie
Olteanu s-a născut la 18
septembrie 1887.
Este primul prefect
comunist instalat prin forţă
în urma ,,asaltului
prefecturilor”.
La Romanaţi, în
Moartea lui Ştefan Dobrescu la 24 februarie 1945 a fost
urma acestei acţiuni, a murit
intens speculată propagandistic
pe treptele prefecturii din
Caracal Ştefan Dobrescu.
,,Prin decretul regal nr.782, dat în București, la 19 Martie 1945, contrasemnat de
Ministrul afacerilor interne, Teohari Georgescu, se numesc în funcțiunea de prefect fără
gradație, grupa A 23, tipul
18, domnii:
-Ioan A.Tomescu,
la județul Olt în loc vacant.
-Avocat Olteanu
Ilie, în locul d-lui Ulmeanu
Ion a cărui funcție
încetează.‟‟8
Ziarul ,,Înainte’’,
Organul Comitetului
Regional din Oltenia al
Partidului Comunist din
Ion Popescu Puţuri, liderul P.C.R. Romanaţi, la
România, în numărul 220 ,
Drăghiceni la înmormântarea lui Ştefan Dobrescu din 7 iulie 1945, prezenta
,,Campania de vaccinări
anticarbunoase în județul Romanți’’care se execută,, sub directa supraveghere a d-lui
Prefect al județului Romanați d-l Avocat Ilie Olteanu: În cadrul marilor acțiuni de
redresare intreprinse de actuala conducere pentru îmbunătățirea economiei naționale – în
județul Romanați s’a început o vastă campanie de vaccinări preventive contra tuturor
boalelor contagioase care produc anual pagube imense în economia națională.
Această campanie de vaccinări se execută în întreg județul sub directa
supraveghere a d-lui Prefect al județului Romanați d-l Avocat Ilie Olteanu, care cu un
spirit de adevărat gospodar și înțelegător al nevoilor momentului a înțeles să vină în
ajutorul tuturor sătenilor crescători de animale și prin ordonanța Nr.2922 din 1945 a
dispus vaccinarea intregului cheptel ( n.n. șeptel ) animal contra antraxului
(dălacului),brâncei etc.’’
La 11 martie 1946 a demisionat din funcția de prefect , iar în locul lui a fost numit
provizoriu dr. Mihail Macavescu9:
8
Monitorul Oficial p.I, nr.66 din 21 martie 1945, pag.2110-2111
9
S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura jud.Romanați, pag.166.
,,MIHAI I.
Prin grația lui Dumnezeu și voința
națională, Rege al României.
La toți de față și viitori, sănătate:
Asupra raportului ministrului Nostru
secretar de Stot la Departamentul Afacerilor
Interne cu Nr.13.183 A din 1946.
Văzând dispozițiunile art.9 din cadrul
funcționarilor publici.
Art.I. Se primește demisia d-lui
Olteanu Ilie, din funcțiunea de prefect al
județului Romanați, pe data de 16 Martie
1946, pentru motive de sănătate.
Art.II.-Ministrul Nostru secretar de
Stat la Departamentul Afacerilor Interne, este
Dat în București, la 20 Martie 1946
MIHAI. Ziarul Înainte, An. II, nr. 220 din 7 iulie
1945 informează despre campania de
Ministrul afacerilor interne vaccinări din Romanaţi desfăşurată sub
Teohari Georgescu. supravegherea prefectului de Romanaţi
Nr.885”. Ilie Olteanu
MACAVESCU, MIHAIL * 1946, martie 16

– noiembrie 18.
Medicul Mihail Macavescu s-a născut
în Caracal, la 1 noiembrie 1895.
Fost președinte al Societății
Studenților în medicină, medic de spital și
asistent la Facultatea de medicină.
Fost secretar general al Societăţii
,,Prietenii Științei‟‟. Medic la Spitalul din
Corabia la începutul anilor ‟20, apoi șef al
Oficiului Asigurărilor Sociale Corabia.
Deputat la alegerile parlamentare din
1933. În această calitate a obținut împrumuturi
avantajoase cu care s-au înfăptuit importante
proiecte edilitare: extinderea spațiului școlar al
Gimnaziului Şt. Popescu, finalizarea construc-
ției Gimnaziului de fete, a școlii din Valea-
Seacă, uzina electrică a orașului (Corabia),
Școala de meserii, dispensarul, baia publică,
fiind declarat cetățean de onoare al orașului
Corabia.
Opera
~Bugetul Statului -1934,
~Cuvântări parlamentare -1934,
~Discurs-1934.
În 20 martie 1946 este numit prefect al
județului Romanați:
,, D E C R E T
MINISTERUL AFACERILOR INTERNE
MIHAI I,
Prin grația lui Dumnezeu și voința
națională, Rege al României,
La toți de față și viitori sănătate:
Asupra raportului ministrului Nostru
secretar de Stat la Departamentul Afacerilor
Interne cu Nr. 13.184 A,din 1946.
Văzând dispozițiunile legii Nr.169 din
1945, pentru modificarea art. 4 din legea
pentru desființarea Rezidențelor Regale și
reorganizarea prefecturilor de județe,
publicată în M.O. Nr. 57 din 10 Martie 1945;
Văzând și avizul favorabil al comisiunii
prevăzută de art.19 din legea Nr.237 din 1945,
pentru unele măsuri financiare excepționale,
aplicabile în cursul exercițiului 1945-1946,
comunicat cu adresa Ministerului Finanțelor Nr. 21.302 din (….).
Art.I. D-l dr. Mihail Macavescu se numește în funcțiunea de prefect fără
gradație, grupa A 23, tipul 18, la județul Romanați , pe data 16 Martie 1946, în locul
vacant.
Art.II. Ministrul Nostru secretar de Stat la Departamentul Afacerilor Interne,
este însărcinat cu executarea acestui decret.
Dat în București, la 20 Martie 1946,
MIHAI.
Teohari Georgescu
Nr.884”
A fost deputat B.P.D. de Romanați (19 noiembrie 1946-28 martie 1948)10, iar în
guvernele Petru Groza-2 (5 noiembrie-29 decembrie 1947) și Petru Groza-3
(30.12.1947-13.04.1948), a fost Subsecretar de Stat la Ministerul Cooperației.
CHERCIU, TRAIAN D. *1946, octombrie 8 – 1948, februarie 12 , prefect-delegat.

S-a născut la 26 octombrie 1909, în comuna Niculițel, jud. Tulcea. Fiul lui Dobre
și Niculina. Licențiat în drept. Căsătorit cu Lidia Bogdan,1 copil (fată). Inspector general
administrativ.
Delegat prefect al județului Romanați prin D.40240 din 1946, octombrie 18.
Încetarea delegării prin D. 259, din 1948, februarie 12.
10
Crișan,Gheorghe,Piramida puterii.Oomeni politici și de stat din România ( 23 august 1944 – 22 dec.
1989 ), Editura Pro Historia, București, 2001.
În 1952, exclus din P.M.R. este arestat și

condamnat la 5 ani de inchisoare. Motivul invocat
de acuzare era: ,,A ascultat la radio posturile
imperialiste difuzând la alții știri imperialiste.
A scris diferite scrisori calomnioase la
diferiți membri de partid.‟‟11
La arestare avea domiciliu în Târgu-Jiu,
era funcționar, iar soția contabilă.
NEACȘU, MARIN 1948, februarie 5 – 1950,

martie, prefect al județului Romanați.
S-a născut în octombrie 1915, în comuna
Vîlcele-Argeș. Pe 5 februarie 1948 este numit
prefect al județului Romanați.
Este ultimul prefect al judeţului Romanaţi.
,,NOI PREZIDIUMUL PROVIZORIU Fişa matricolă penală a lui Traian
al Cherciu
REPUBLICII POPULARE ROMÂNE
Interne cu Nr. 2.833 din 1948,
Văzând dispozițiunile legii cu Nr. 746 din 1946, pentru Statutul funcționarilor
publici;
Văzând și avisul favorabil al comisiunii prevăzută de art. 25 din legea pentru
evaluarea și perceperea veniturilor și pentru fixarea cheltuielilor Statului pe exercițiul
1947 / 1948, comunicat cu adresa Ministerului Finanțelor Nr. 24.751 din 14 Iunie 1947,
Decretăm,
Art.I. D-l Neacșu Marin, se numește în funcțiunea de prefect al județului
Romanați, pe data de 5 februarie 1948, în locul d-lui inspector administrativ Cherciu
Traian, a cărui delegațiune încetează.
Art.II. D-l ministru secretar de Stat la Departamentul Afacerilor Interne este
Dat în București la 12 Februarie 1948.
C.I.Parhon
G.C.Stere.
Teohari Georgescu
Nr. 250.12
*************************************************
11
Fișa matricolă penală.
12
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 44 / 23 februarie 1948, pag.1542.
Un roman necunoscut al lui Paul Dogaru (II)
Poet, prozator, critic şi istoric literar de certă valoare, Paul Dogaru (5 iulie 1944- 8
aprilie 2012), a fost profesor de limba
română la Şcoala Găneasa din judeţul Olt.
Ne-a lăsat volumul de versuri ,,Fotografii
voalate” (2002), romanele ,,Singurătatea
lupului” (2007) şi ,,Obsesiile Mădălinei Crişu”
(2008) ca şi monografia ,,Nicolae Fulga –
între fabulaţie şi adevăr” (2010). O mulţime
de articole de critică literară pe care ştim că
le dorea adunate într-un volum de
,,Critice” au rămas risipite prin presa locală.
Paul Dogaru a avut o viaţă tumultuoasă şi a
avut prieteni puţini dar valoroşi. Un astfel de
prieten i-a fost dl. Nicu Petria din Slatina,
căruia scriitorul i-a înmânat spre sfârşitul
vieţii manuscrisul unui roman cu rugămintea
de a-l face cândva să vadă lumina tiparului.
Dl. Petria a trudit cu devotament la
tehnoredactarea manuscrisului, încredin-
ţând redacţiei noastre acest text valoros
care, nădăjduim, va apărea şi în volum la 6
ani de la moartea autorului.
Manuscrisul romanului ,,Mirajul
Paul Dogaru
Afroditei” cuprinde 411 pagini de caiet
dictando şi este scris cu tuş negru. Autorul a schiţat cu talent pe prima pagină portretul
unei femei, iar la finalul celor 12 capitole urmate de un epilog notează că romanul a fost
început la 28 mai 1972 şi a fost terminat la 12 septembrie 1972. Cum însă pe coperta 1
autorul a scris anul 1968, bănuim că ideea acestei cărţi este mai veche.
Astfel, ca şi Demetru Iordana, Paul Dogaru ni se dezvăluie drept un alt valoros
autor oltean de literatură de sertar din epoca totalitarismului.
CAPITOLUL II
Care dintre iubirile lumii e a mea?
N-am întâlnit-o în peisaje romantice, luxuriante prin cine ştie ce întâmplare

ieşită din obişnuit. Şi nici nu i-am sărutat mâna după ce, conform tiparelor, o salvasem de
la o moarte sigură, din şaua calului nebun, la câţiva metri de prăpastie! N-am nici o rană
oricât m-aş încăpăţâna să-mi cercetez braţele sau corpul, ceea ce înseamnă că nu i-am
prescris vitejia mea ocrotind-o de mârşăvia câtorva hoţi de noapte largă la drum pustiu. Şi
după câte s-au întâmplat n-am fost mai prejos decât vijehişii cavaleri sau demonii
miracolului aducând clipe de prihană după bătălii interminabile cu sânge scurs în cantităţi
enorme pe iarba ofilită de ură. Fiecare cu vitejia lui proprie şi încadrată precis de
coordonatele timpului în care se-mbaie. Dar nu, nu vreau să găsesc comparaţii! De ce să
anulez totul, pierzându-mă în parada siropoasă a comparaţiilor? Pot alinia la acest capitol
trierea şi simţirea mea cu ale semenilor cuprinşi de indolenţa timpului nesemnificativ?
Răspunsul este „Nu” căci cu toate că existenţa este una, parcurgerea ei are numai uneori
similitudini cu a altora. Dragostea înfloreşte asemenea celei fără jurăminte tensionale, lină
ca o apă în câmpie, fără trvialităţi sau
nonsensuri. Alteori vulcanică şi
neastâmpărată mă inunda demenţială
tăindu-mi răsuflarea. În genere reală, şi-a
zămislit puiul, înţelegerea, dorinţa ardentă
de a fi unul lângă celălalt nu din capriciu,
nu din carnaţie. Din rest. Socotiţi bine şi
vedeţi ce-a rămas. Eu zic c-a rămas
„ceva” ce aduce a dragoste. Dar să-mi
încep povestea căci o simt sfredelindu-mi
sufletul, ţopăind prin corp laolaltă cu
sângele într-un dans hieratic, nebun,
incredibil.
O zi senină de august, cu soarele
mustind a dogoare deasupra. Anotimpul
presupune nopţi îmbătătoare de miresme
persistente, lună plină şi cântec
neîntrerupt de greieri, pretutindeni,
clipocit de izvoare în fântâna văii, trosnet
de iarbă la răscruci şi păsări, multe păsări
în zbor inform peste capetele noastre...
Ce-şi doreşte muritorul la această
cumpănă a lumii? A, da. O iubire spre
înflorire, pârguită, gata de savuraţie.
Fructu-i oprit! Admiră doar... Mângâie
mâna fină pitulată între ale tale şi opreşte pentru tine zâmbetul cald slobozit de două buze
feciorelnice. Să fie numai al tău egoistule şi credulule!
Mă întorceam, în grupul prietenilor, mulţilor şi simpaticilor mei prieteni, mai
mari sau mai mici, toţi veseli, de la un meci de fotbal. Balonul rotund pesemne că-şi
adusese un aport deosebit de vreme ce entuziasmul ne purta, nereţinut, într-o lume a
feericului, încă nedefinită de cineva. Numai cei care au în sânge impregnat microbul
fantasticului joc cu balonul rotund înţeleg sufletul învolburat, furtunile odihnitoare ce
scaldă fiinţa într-o escapadă tinerească şi şugubeaţă pe gazonul verde al terenului. Ceilalţi,
extrema opusă primei categorii, n-au habar, ridică din umeri socotind că timpul se
consumă fără rost, iar protagoniştii sunt ca nişte pierde-vară, oameni fără căpătâi. Ah,
Dumnezeule, şi zâmbetul acela arborat cu îndârjire, zâmbet de autoritate profesională, în
colţul gurii, profanator. Să ucidem zâmbetele! Sau, nu. Am face-o degeaba. Sub ele zac
altele în unduiri fără de capăt. Tai capul şarpelui şi răsar în locu-i trei. Trudă de Sisif, rană
usturătoare a celor cu inima deschisă spre cele patru anotimpuri. Şi tot atâtea puncte
cardinale.
Nu este aşa şi nu va fi niciodată! Mirajul balonului rămâne miraj, inviolabil,
obsedant, ademenitor indiferent de spaţiu sau timp! Nu-i aşa copile, fiu al Terrei,
zburdalnic cu suflarea întretăiată de euforia rostogolirii balonului înainte-ţi? De ce-ţi laşi
frăţiorul în leagăn cu lacrimile cât boaba de strugure îndemnând pe întinderea catifelată a
obrazului şi alergi hai-hui să te alături celorlalţi ce bat mingea pe maidan? De ce, de ce?!
Ajungem lângă robinet, în apropierea morii îndoit leneş peste un jgheab din beton
erodat şi plângător încă folositor cu bătrâneţile lui, sorbim din pumnii-căuş apa cu
lăcomie, ne înviorăm şi dăm vina pe soarele ce ne urmăreşte pretutindeni fierbându-ne. O
melodie de muzică uşoară răzbătea nazal printre zecile de maşini şi alte mijloace de
locomoţie, ce bandaja sufletul ca după o îndelungată convalescenţă. Plimbăm privirile în
toate părţile, prudenţi de a nu traversa strada cu destinaţia sub roţile vreunei maşini sau
copitele calului de vis-a-vis. Şi tot analizând că-i timpul să înaintăm pentru a nu prinde
rugină, observăm la câţiva metri două fete modeste pe linie verticală, în mâini purtau
plase, cea din dreapta are o faţă mică, rotunjoară, şatenă cu ochii negri, mari ce se rotesc în
orbite timid, parcă temători de ceva imprevizibil şi dureros. Îi întâlnesc razele câteva
secunde, de ajuns să ghicesc în străfundul lor o înfiorare gravă, intolerabilă, predestinată
înecului fără scăpare. Şi nu mă înşel, tresărise abia perceptibil, ca la atingerea unui obiect
rece dar cunoscut. Încep o căutare anevoioasă în trecut. Mă cunoaşte de undeva, dar de
unde? Asta înseamnă că nu-i sunt străin! Miile de întrebări se împleticesc în minte,
transpar lividitatea şi mă aruncă la margine de drum ca pe ultimul beţivan după o noapte
de chef straşnic. Transfigurare în câteva secunde! Între timp mă apropiasem atras ca de un
magnet invizibil. Ce fac?! Nimic nu are importanţă în atari împrejurări, cerul şi pământul
au numitor comun, raţiunea se doreşte pe undeva neputincioasă şi eu merg, merg...
Cuvintele-mi dau să ardă gâtlejul şi când vreau să le scuip afară ca pe-un lucru de prisos
ele migrează prin tot corpul şi-şi cer dreptul la viaţă. Înjur uşor cuprins de panica vorbelor.
Dacă mă analizează ca pe cel din urmă individ, fără cei şapte ani de acasă, ce acostează
fetele pe stradă dintr-un motiv neverosimil sau pentru că-i face plăcere să le intimideze cu
îndrăzneala lui sarcastică! Zâmbetul ironic altoit în colţul gurii frumos arcuite mă
dezarma, greşeala ar fi enormă de-aş spune c-am înaintat cu instictul lupului spre ţarcul
oilor, nici invers nu-i bine, îmi pierise obişnuita dezinvoltură, parcurg o perioadă de
tortură agreabilă impusă de lumina pupilelor ce cheamă parcă necondiţionat. Sta cu faţa
întoarsă nici spre mine, nici spre direcţia paşilor şi mişca sacadat buzele rotunjind
cuvintele. Unde am mai văzut această gură senzuală, năsucul puţin aruncat în vânt şi
ochii? Unde, unde? Suntem la câţiva paşi, cuvintele mi-au scrumit buzele şi sunt surprins,
când un alt om din mine (întotdeauna m-am definit ca fiind fiinţa cu două caractere, fiinţă
ciudată fără sorţii izbândei în cunoaşterea pe sine) a silabisit:
– De unde vine şi încotro se scurge frumuseţea relativă?
– Din necupris şi merge în nemărginire, filozofule! răspunde fata prompt.
Întorsese capul spre mine şi mă examina atentă ca pe un obiect curios expus în geamul
vreunei vitrine. Zâmbetul se zahariseşte şi eu deduc că o parte din bătălie e câştigată.
– Cum e acolo, cum va fi?
– Hm, scăpă fata înainte de a-mi răspunde. Era proologul efortului de a nu
ironiza. E cald şi bine! Nimeni nu te sâcâie cu insistenţe sau cu aluzii indiscrete. Crezi că
noi, sexul feminin, n-am ajuns încă la concluzia că frumuseţea-i trecătoare? Sau poate îţi
închipui că faci o categorie aparte? Te rog să nu-mi mai spui aşa! Mă cheamă Rodica
Seceleanu, am şaptesprezece ani, ştiu să rezolv o integrală şi-mi petrec vacanţa de vară
între bunici şi părinţi. Şi să mai ştii că nu-mi plac denumirile improprii şi gesturile
gratuite. Pa!
S-a răsucit pe călcâie a răutate adolescentină şi a plecat, probabil spre părinţi, cu
paşi mărunţi, urmată îndeaproape de prietena ei care asistase la convesaţie cu aerul omului
smintit ce se strâmbă la fiecare cuvânt neînţeles. Rămân singur şi nu preget să-i admir
mersul graţios şi pletele-i zburând în aer până când o pierd în iureşul străzii.
Dacă scăpasem de ironia Rodicăi, nu scap de fluxul ironic al prietenilor: „O
piesă mică şi simpatică – mi-am zis. Da, dar ei o joacă destul de reuşit”. Mai târziu, în
noianul amintirilor, am găsit, scormonind angos, un crâmpei de întâmplare. Fetiţa cu două
codiţe, fermecător unduite pe umeri, timidă şi elevă în primul an la liceul din localitate –
unul dintre ele, puţină clemenţă nu strică, – era una şi aceeaşi cu cea întâlnită astăzi în zi
de august, lângă robinetul morii veşnic zburdalnic, îndoit leneş peste un zgheab de beton
erodat şi plângător...
O vizitasem chiar acolo însoţit sau însoţind o verişoară de-a ei. Era un copil firav
şi consideram ca un sacrilegiu gestul meu de a-mi fi stăruit privirile asupra unui mugure
ieşit la lumină cu timiditate şi teamă de împrejur. De-mi spuneam că-i interesantă, cu
siguranţă că cei trei ani scurşi între vizită şi prezent ar fi spulberat conceptul. Cine să
oprească timpul în loc? Dimpotrivă, zilele s-au înşiruit una după alta ca nişte semne
colorate pe alfabetare, ca nişte răni mari pe corp de spadasini, ca zeci de chinuitoare
gânduri intermitente în fantezia mea bolnăvicioasă. Fiţi precauţi cu vârsta! A mea-i
frumoasă, dar periculoasă! Nu?
Uşor de dedus ce-a urmat. Plimbări nocturne, multe, multe. Singur prin parcul
probabil drag copilăriei mele! Voi întâni-o? Trebuie s-o întâlnesc! Căutam asemănare Ei
(şi contur clar) cu umbrele feminine ce se strecurau dansante, fără glas pe lângă umbra
mea şi rugam sosirea unui cuvânt, unei voci să-mi domolească letargia. Din frunzele teilor
se întregea pe-ndelete o siluetă umană, de fată, cobora din vechile basme pe-o scară
invizibilă şi-mi şoptea durut: „Te rog să nu-mi mai spui aşa!” Era o poruncă a umbrelor!
Desluşeam ochii de întuneric ca argintul viu, doi licurici proiectaţi pe abis. Nu-i ştiam
portretul. Cred că e frumoasă, sau mă-nşel. De n-ar fi cum vreau! Altfel sunt sortit pieirii!
Atunci am început lungul dialog cu steaua mea, cea din înalturi, mai strălucitoare decât
celelalte – fiecare îşi are steaua lui, crede-n ea, i se-nchină, o-njură şi-o bate cu pietre şi
rămâne totuşi cea mai luminoasă din constelaţie. O întrebam la nesfârşit înţelegându-i
zeflemisirea, şi-n nebunia ce-mi clătina creierii pe terasament credeam că limbajul ne
aparţine, că-i doar al nostru, al meu şi al ei.
– Nu-i aşa că fata cu ochii migdalaţi, de noapte, este urâtă?
Steaua clipoceşte în imesitate:
– E frumoasă, mai frumoasă decât în închipuirea ta de muritor făurită pentru o
iubire muritoare. Râdea, râdea cu hohote, departe de râsul uman, dispărând sub mantia
norilor. Râsul ei mă înfierbânta, mă învenina răbufnindu-mă în beznă, amestecându-mă cu
ea. Îmi urc trupul la loc, fără durere, fără scrâncet şi întreb avid după închipuite poveşti:
– Unde-i acum, n-o văd, n-o aud?
– În inima ta. Caută şi o vei găsi!
Mă scufund în mine să pescuiesc mărgăritarul. Nu găsesc nimic, de fapt nu
ştiu să mă analizez. O doresc ca pe un ghem de aer otrăvitor, ca pe o bulă peste catargul
sufletului semeţ, neaplecat nicicând către lut.
– Nu este. Minţi, stea a întunericului.
– Eşti nebun! Caută bine. E în tine şi lângă tine, aproape, pe bancă. Nu-i simţi
răsuflarea, nu-i auzi glasul? Întinde mâna ta muritoare şi mângâie-i obrajii catifelaţi de
felină. Şi iarăşi râdea şi iarăşi se pierdea în nori. Caut înfrigurat, umbrele discrepante şi
pustiul se cern înainte-mi ca nişte speranţe exaltate. Mergi acasă, eşti obosit. Voi, muritorii
aveţi nevoie de somn şi mai apoi de dragoste. Vorba-i rece, lipsită de alternativă, ca
materia din care este plămădită.
Plec împleticit pe nisipoasa alee, cu visul spart de efemere aşteptări. Dacă
analizez pierdeam timpul în zadar, aşteptând o nălucire n-ai sorţi de a fi luat drept sănătos,
şi de n-am înţeles prea multe atunci nici a doua seară când mă găseam în acelaşi loc, cu
aceleaşi întrebări pe buze n-am reuşit să mă definesc. Din coaja norilor, pe nesimţite, se
dezgheoacă şi steaua mea, alunecă spre unul dintre catargele cerului şi-i dă ocol, când
râde, când e sobră. Se continuă dialogul tinereţii mele cu nesomnul.
– Ai cearcăne, omule. Rânjetul ei îmi crâmpoteşte carnea, o face mlaştină cu
refluxuri de roşii flăcări. Te-au brăzdat cearcănele, şi timpul şi simţirea. Nu vrei să ştii ce
face fata cu ochii migdalaţi? Diadema-i de raze, se hurduca pe frunte. Doarme şi visează.
Vrei visul? O văd pe un câmp mănos, cu iarbă verde şi multă, zburdând ca o gazelă.
Undeva la capăt stă omul, entuziasmat şi nerăbdător. Mândră mai e! Ca o nălucire! Acum
pletele-i flutură în vânt şi-ţi mângâie obrazul, ţi-l învăpăiază. Ochii ei mari te privesc cu
dragoste.
– Cine-i omul? Eu?
Steaua face haz de naivitate, pe când eu îmi zdrobeam trista fantezie cu
icoana necunoscutei.
– Te iubeşte, muritorule. Poţi fi mândru, fericit de iubirea ei adevărată.
– Cât eşti de hidoasă, stea a întunericului. Iubirile nu ne-au aparţinut în
întregime de când lumea oricât ar fi de incendiare cuvintele...
– Niciodată n-am greşit. Şi dacă râd o fac pentru sentimentele voastre mici
fără de care viaţa voastră n-ar avea farmec. Caraghioasă! A noastră dăinuie la nesfârşit
tocmai prin lipsa lor. Cândva am fost îndrăgostită de un luceafăr, dar iubirea-mi pură şi
neîmplinită m-a pietrificat într-o stea nemuritoare cum mă vezi. Când te observ,
sălbăticiune chinuită pe catafalcul dragostei, îmi amintesc de sângele cald ce-a gâlgâit prin
vinele mele de fecioară. Era frumos, prea comun însă şi extrem de plictisitor. M-am smuls
efemerului de teama morţii, de teama dragostei, a dureroaselor simţuri. Ce folos vă aduce
dragostea când tot acolo ajungeţi, materie neînsufleţită ca mine şi încă lipsită de strălucire.
Şi iubirea, iubirea se transformă în lumină, va fi un luceafăr pe recea boltă care sfătuieşte
îndrăgostiţii cum să-şi aleagă şi împartă sentimentele ciudat de calde. Când adevărul este
crud, ţine minte, nu-l spune. Lasă-i să pătimească căci numai aşa viaţa li se pare mai
euforică, mai a lor... Îţi vor mulţumi la tinereţe, te vor blama la bătrâneţe scuipându-te
dezgustaţi de minciună. Şi tu mă vei blestema ca ceilalţi. Nu eşti primul şi nici ultimul
care-mi cere sfaturi. Victime am pe toate planetele. Acum, că ţi-am spus adevărul şi
destule ai aflat pentru o viaţă de-a voastră, pleacă într-ale tale. Visul ţi se va îndeplini mai
curând decât crezi. Du-te, muritorule, du-te! Ha, ha, ha...
***
Ziua-şi târa trena prin noroi şi se pierdea alene către apus sau poate era o dorinţă
prietenească de a lăsa noaptea în locu-i. El plecase de acasă să-şi poarte corpul chinuit spre
infinit. Îl măsurau priviri, îl loveau braţe, frunzele i se aşterneau pe cale, mici regrete ale
anotimpului, dar el mergea în nicăieri sau în diversitate. Cineva l-a întrebat nu ştiu ce a
răspuns c-un semn enorm de mirare, nu i-a plăcut interogatoriul şi nici paşi pierduţi în
seară. Intră într-un debit, cere tutun, înjură când foiţa pachetului rezistă. Ţigara-i sărută în
cele din urmă buzele şi le linişteşte aproximativ. Din obişnuinţă şi după un ceremonial
anume priveşte cerul, numără stelele înţepate de turla bisericii... Oboseşte. Aruncă ţigara.
Scoate alta. Gândeşte la nimic, apoi o aruncă neaprinsă. Parcul zace înfipt în coasta nopţii,
are băncile răsturnate peste tulpini de tei, un miros de viermi ucişi deşertează în nări, pe
câteva stau îndrăgostiţi, frunzele îi îmbrăţişează pentru a doua oară. Ar vrea să ştie, îl
cuprinde nebuna dorinţă, ce-şi şoptesc îndrăgostiţii, cum le este inima, un foc vâlvătaie sau
o apă nelimpede, mârşavă în mocirla ei! Dar nu, e un caraghios! Privirile unse cu amurg
alunecă în lungul aleii. Nici o umbră singulară, speranţă deşartă de un deceniu. Şi ştie aşa,
pe neaşteptate că nu va veni. Fruntea i se crispează ca o lăută ce-şi dospeşte cântecul
înainte de naştere. Apoi se pierde în noapte, însoţit de umbră...
A doua zi, către seară, a plecat în diversitate întâlnind-o dintr-un capriciu al
hazardului, i-a spus că-i frumoasă, ea s-a oprit mirată, mai mult disecată de nerv că nu-i
privită insistent. O prinde de mână, călăuzit de-un instinct, zicându-şi că-i mai aproape de
tiparul trăirii fireşti, că-l strângea din toate puterile, înfierbântată, ireală. Luna scormonea
cu secera norul de deasupra ridurilor frunţii. El zâmbeşte. Cui? Fecioarei sau lunii. Nu ştie
precis. Lucrurile inexacte nu-i pun probleme. Nu întârzie să-i repete, până la nesfârşit
dacă-i cazul, sâcâitor, că trenul fluieră în gară o proaspătă plecare, şi de fiecare dată cercul
e tot rotund, dar spiralat, că stelele au ocupaţia lor precisă; ea îngâna o melodie veselă, de
curând auzită, şi gropiţele din obraji adânceau atâta aer pur încât faţa-i devenise
translucidă. Dintr-odată el s-a pomenit vorbind despre Labiş şi despre vin, şi-i părea rău că
în seara aceasta nu plouă des şi rece ca prin sită, că grâul nu mai parlamentează cu greierii
pentru următoarele două secole, ar fi dorit să fluiere, dorinţă izvorâtă din nelinişte, însă
totul e normal şi el ca fiinţă, destul de absent. Melodia se terminase şi ea căuta alta cu
aceleaşi priviri prăvălite peste obrajii băiatului. Pieptul se arunca iscoditor înainte. Din
buzunarul mantoului scoate câteva seminţe cu mâna-i liberă, le mestecă ritmat, cu efect şi
le scuipă la întâmplare, degajat, spre partea dreaptă, inexpresiv, cu multă monotonie şi
convertire la tăcere. Au ajuns în acelaş loc de unde plecaseră. (Pământul este oare
într-adevăr rotund ?!). El constată, cu precizia ceasului din turnul Catedralei că mâna ei
este fierbinte şi-i sfârtecă răceala braţului. Luna trecuse cu secera prin jumătatea nopţii,
numai câţiva nori ai dracului de albi se odihneau în haos, nepăsători, nesimţitori la
rigiditatea albastului boltei. Era spre dimineaţă, începuse ploaia, o ploaie măruntă, rece şi
deasă, dorită sau nu, fără repercursiuni pentru sistemul nervos. Parcă mai era cu cineva,
pacă auzise un nume? Ochii i se bălăceau în boabe corelate de apă, incoloră, fără gust şi el
se întreba cum arăta şi ce nume auzise...
A treia scară se opreşte lângă o uşă cu nr. 27 şi sună prelung. O dată, de două
ori... Un nas bine conturat, doi ochi vioi, şi un gât fin de alabastru se ivesc din cameră.
Surâsul blajin, agresiv poate, scuza oarecum goliciunea trupului pe jumătate îmbrăcat.
– Intră, şi s-a arcuit surprinzător pentru a-i face loc. În trecere i-a atins sânii
electrizanţi, aruncaţi înainte, micuţi ca două boţuri de calcar, mai mult sau mai puţin
potenţaţi de dorinţe, lui nu-i păsa de aşa ceva şi totuşi s-a înfiorat ca la o aducere aminte.
În cameră miros de gutui şi aer ingrat de fecioară, pe pat un tigru mare de gumă, tolănit
pe labele din faţă, gata de atac. Pe aragaz cafeaua. S-a răsturnat pe pat neobservând că
aterizează peste platonica înfăţişare a fiarei. Tigrul răbufneşte ca unul adevărat. Fără nervi,
protector îl apucă de coadă şi-l împinge jos, pe covor. Scoate ţigara, iar ea bricheta,
bricheta lui, dăruită cândva, la o anivesare. Câţi ani împlinise atunci? Imposibil de
calculat. Plictis. Caută cutia cu chibrituri şi scapără, degajat, libertin, pe când ea îşi lasă
uşor, fără răutate, epuizată bricheta pe masă prilej ca el să-şi încremenească imediat
privirea pe cearcănul rotund de sub gene şi să-şi aducă aminte că azi este duminică şi n-a
fost la servici. Ce frumoase cearcăne! Nu-l interesează calea prin care le-a obţinut, ci
rotunjimea lor perfectă. Îşi simte sufletul bolnav şi nu-i bine. Ea (nu-i ştia numele, îl
ştiuse poate, îl uitase însă) credea în gândurile lui şi zâmbea, l-a servit într-o ordine de ea
şiută, ca drept recompensă cu o cafea. Mâna lui a împins mecanic ceaşca din faţă-i, nu era
dispus decât pentru analiza geometrică a ochilor, la forma lor enorm de dilatată, în neştire.
Privind-o i-a răvăşit zâmbetul; ea înţelege inversul situaţiei, se culcă lângă el rugându-l
să-i mângâie pletele aşa cum face ea cu degetele-i lung terminate cu sidef. Afară şuiera
vântul, înăuntru trona liniştea curgătoare peste cele două fiinţe parcă transformate în
statui, fără vlagă. Monotone erau mişcările fecioarei, încremenit zăcea bărbatul de alături.
Într-un târziu şi-a făcut calculul că-i treaz şi că-i duminică. Cearcănele rotunde de sub
gene! Frumoase cearcăne! Ia tigrul şi-l dă pradă vântului de afară. Îi urmăreşte traiectoria
prin fereastră, îl urmează ca să-l returneze în braţele ei, dincolo în cameră. Aplecat peste
temelia ferestrei a suspinat tumultos:
– Am inima bolnavă... tare bolnavă! Înţelegi tu? Ador cearcănele rotunde,
molipsitor de rotunde. Ticăloaso!
A plecat. Doi ochi albaştri, cu cearcăne rotunde l-au urmărit înlăcrimaţi până
l-au pierdut în profunzimea străzii, iar buzele nuanţau aceeaşi întrebare:
– De ce? De ce?
Prin fereastra deschisă se tărăgănau razele grele neiertătoare ale soarelui ca un
plâns icnit de copil flămând...
***
În parc lumina se cerne printre ramurile copacilor cuminte, tremurătoare. E o
dimineaţă de august cu iz de sălbăticie şi nuditate. Paşii mă poartă, aşa fără vreo pregătire
în prealabil, printre aleile presărate cu frunze pe jumătate îngălbenite, la banca îndrăgită,
lăcaşul nopţilor de insomnie şi de întrebări sinistre despre tinereţe şi efemer. Ochii
deschişi visează peste rotunjimea cerului, prelinşi laolaltă cu munţii de cretă, albi, suavi în
intimitate şi ştiam că mă încearcă purificarea de păcate, păcate de gând, păcate de vis,
păcate de rugă. De la o vreme, lesne de înţeles aparţineam tot mai mult Ei, fata cu ochii
migdalaţi, şi mă întrista faţa ei de întuneric mută, înfiptă în creier de cineva anume, pentru
a-mi face zilele negre şi nopţile albe ca nelumea. Râs şi plâns într-o iubire pretinsă fără
ecou! Cuvintele au puteri ucigătoare! Mă osândesc la moarte şi-mi şoptesc de fiecare dată
când desluşesc peste căpătâiul anotimpurilor că sunt trecător ca toţi ceilalţi pe strada vieţii
largă. Deodată visul se sparge neputincios în lupta directă cu realitatea. La capătul aleii ca
o proorocire a zeilor înduioşaţi de rugăminţile sclavului, la sacrificiile de fractură ale
sufletului, a apărut EA. Păşea alene, ca un susur de izvoare, pulsionată de telepatia
nevăzută a chemării îndrăgostiţilor sau a întâmplării undeva chibzuită anume. Nu cred în
telepatie, dar îmi place s-o spun cu toată gura, descompus până la culoarea trandafirie a
invizibilului, convins că în lupta dreaptă cu hazardul câştigasem încă un punct de sprijin.
Totul se destramă. Văd copilul-femeie plimbându-şi şoldurile ademenitoare încă
neîmplinite, îmi întreb sentimentele unde zac, cum de nu sucombă sub tensiunea
adevărului. Tortură, tortură, tortură. Gura mi se destinde însetată, îi soarbe fiinţa, îi sărută
pletele de vânt, buzele-i roşii de adolescentă, sânii mici, pitulaţi sub rochie, zvâcnind a
pasăre, dans nebun de pomi înfloriţi sub zarea albastră a cerului.
Râdea unei imagini ghicite, alt zâmbet decât cel ironic, desenat în mine la robinet în
plină zi, şi nu încetez să-mi spun că avem zâmbetele ordonate pe categorii, unele aspre,
altele blânde, unele ca o furtună, altele ca o briză... Nu mă zăreşte sau intenţionează să mă
integreze în sfera materiei neemoţionale! Iarăşi teama de mine? Dacă n-o strig, numele ei
îmi pare delirant, va trece fără să-i aud glasul, să-i sărut ochii frumoşi şi aşa mai departe
până la o explorare totală a fiinţei, deşi posed amestecul anacronic al intenţiilor. Clipa de
răscruce-şi fâlfâie aripile. Totul stă în cumpănă, timpul îşi întoarce faţa spre mine şi
aşteaptă îngheţat în pendulare. (Cu ce cuvinte fatidice am zdrobit tăcerea, moleculă cu
moleculă, mişcarea întreagă şi conturul lor de soare!, de-am oprit timpul în loc
încleştându-l peste sufletul meu!). Mi-a zâmbit. E cineva lângă mine sau pe aceeaşi
direcţie? M-am dumerit în cele din urmă că mie-mi zâmbea. Se apropie. Doamne, venea
să-mi reteze chinul, să spulbere un vis făurit înăuntru, să-l înlocuie cu altul în afară, fără
tenebre! Aţi intuit vreodată cum se deplasează pe traiectoria vieţii iubirea primă la prăzile
sale? Nu?! Păcat! Încercaţi şi veţi obţine, în voi, în zilele şi nopţile voastre neodihna. E un
ritual neîncăpător în gesturi sau cuvinte, prea în marginea lumii pentru a fi uman! Viaţa
aduce-n lucruri seve noi şi decalifică fantastice, dar ele există, irup din divers şi împânzesc
teluric orele cu miresme şi răcoare, cu crudă simţire şi panică. Îmi întinde mâna
catifelată, tot mai visez!, pe care atingând-o simt cum se adunau epidermic milioane de
fulgere, răbufnite cu putere peste jilava cantitate de viaţă din mine. Migrez în trup de
luceafăr şi simţire terestră. Profeţia Stelei îşi arată colţii într-o dureroasă nuntă de culori.
Cum de-a rezistat neamul meu potopului de-abia acum înţelegeam. Apa-i o nimică pe
lângă avalanşa discursivă a autosugestiei şi prezumţiei fataliste. Ea vorbeşte, vorbeşte. Şi
eu... Nu înregistrez ce şi cum. Apoi pleacă zâmbind încrezătoare. Cât am stat unul lângă
celălalt? Poate un deceniu înmănuncheat într-o secundă! Câte secunde statornicesc a doua
oară? E de neconceput o asemenea repetare. Totul se repetă, dar legea se aprofundează
având şi excepţii.
Caut steaua în necuprins dintr-o pornire lăuntrică să nu rămân singur pe vecie,
s-aud în ceasul acesta pe cineva vorbind. Se ascunde în hăul deschis deasupra şi pândeşte,
deduc până la certitudine, cu aer misterios măruntele bucurii ale oamenilor. Şi râde.
Fireşte, râde de mine. Sunt furios. La noapte voi veni s-o cert, să-mi dea satisfacţie pentru
purtarea ei extraterestră. Voi fi crud cu ea, voi fi crud, voi fi...
***
Nopţile-s fără vise, pure, dar noi, de vrem le inventăm aşa cum un savant reuşeşte
să încleieze din abstracţii obiectul de preţ ce revoluţionează lumea. Îndrăgostiţii vrând să
revoluţioneze dragostea urcând-o din soclu în soclu spre alte înălţimi, mai rodnice, visează
îndărădnici, capricioşi jocuri de lumini şi tenebre, se integrează în ele şi sunt copii şi sunt
înţelepţi. În naivitatea lor îndrăgostiţii ating cea mai tenace înţelepciune din câte există! În
oricare dintre ei inteligenţa mediocră devine terifiant de lucidă, ia forme de grandoare. Şi
arde paralel cu dragostea. Întregindu-se!
Visul meu se dovedeşte a fi neclar şi oricât m-aş strădui nu pot sconta pe un
rezultat agreabil. A început cu întâlnirea de la robinet şi se îndârjea să continuie, zic eu,
frumos intangibil cu tenebrele, intrând în toamnă nealtarat. În fiecare zi mă purific, sunt
altul Steaua călăuzitoare nu trădează, n-a trădat niciodată. Trăiesc realitatea cuvintelor ei,
nu însă destul de lucid să-mi întrevăd viitorul. Nici nu interesează. Clipa prezentă e otravă
şi apă vie. De ea sunt legat, prin ea trăiesc. Ridic ulciorul cu amândouă mâinile şi mă
încumet să-i beau conţinutul nesimţitor de repercursiuni.
Pe Rodica Seceleanu o reîntâlnesc într-o duminică probabil, prea semăna a fi
sărbătoare, şi-i propun o plimbare prin crâng. Ideea îi surâde, o califică drept bună şi se
bucură discret. Traversăm oraşul, ajungem în margine unde-şi face loc pitorescul, dealurile
se întrec în frumuseţe cu pădurile, cu râul, cu cişmelele. Şi-n toate, ca un tatuaj în zig-zag
pe trupul zvelt al papuaşilor domină parfumul uscat al toamnei precum cel pur al florilor în
primăvară. Într-adevăr frunzele păliseră, totul transpira greu sub razele soarelui. Era
veselă, aşa-i este firea, doar e tânără şi frumoasă, o geantă mică pe braţ – indispensabilă
ustensilă feminină, cu zâmbetul relaxat, eu mă străduiam până la obişnuinţă să-i fur
asemenea cadouri pe când privea galeş spre mine:
– Cred c-am întârziat puţin! Aştepţi de mult? Se înrădăcinează o secundă,
veghează încă una ca apoi să rămână inertă, cu ochii dilataţi odihnind pe buzele mele.
– Nu. Dar n-are importanţă... când aşteptarea-i un dulce chin.
– Mergem? Ochii-şi continuau popasul pe faţa mea. Citeam în ei o insistenţă
drăcească de a mă iscodi până-n măruntaie, dincolo de abisul lor prevedeam sănătatea şi
blândeţea fără de margini. Ochii, ciudatul organ al fiinţei umane! Nu mă întreabă unde
mergem din prudenţă sau prea multă încredere. Unul lângă celălalt cântărind fiecare
cuvânt, fiecare gest, străbatem câteva văi şi încă una. Drumul lung, îl doream la nesfârşit,
ne-a accentuat buna dispoziţie. Ne cunoşteam prea puţin, ba deloc, de aceea am avut grijă
ca discuţia să ne aparţină, conştienţi fiind că îndrăgostiţii sunt de-un egoism feroce, de
s-ar putea numai despre ei ar vorbi ca şi cum planeta îi are ca oaspeţi singulari. Pe îndelete
intrăm în tiparul clasic al îndrăgostiţilor, pe acelaşi drum bătătorit de milioane de paşi.
– Nu vrei să-mi spui câte ceva despre tine, Dane? Ştiu atât de puţin...! Îşi rătăci
ea ochi în zare, emanând sinceritate. Din străfunduri mocnea lupta, îndârjita luptă dintre
mâinile noastre ce se căutau fierbinţi, dintre gurile ce se doreau şi ochii ce-şi eschivau
traiectoria. Lupta cu mine, lupta cu Ea! Un joc anevoios şi chinuitor, sângeros, de inimă
tăiată în mii de bucăţi pe catafalcul dăruirii. Caut un echilibru, punct în spaţiu, să-mi
liniştesc tremurul genelor, al mâinilor. Ce să-i povestesc despre viaţa mea? Viaţa mea!
Oricât aş căuta, în aceste momente, nimic interesant nu găsesc, şi cum stam la îndoială să
nu mă creadă răutăcios, căutând o clipă de linişte să m-adun, totuşi să-i spun ceva chiar
dacă viaţa-mi este ca a celorlalţi, cu urcuşuri şi prăbuşiri în mâlul tristeţii, cu întârzieri la
cină şi prelungite vise dintr-un calcul pur personal, ochii ei întrebători ard într-o izbucnire:
– Vai, Dane, iată un fluture ce pare rătăcit prin anotimpuri. De unde a apărut
întârziatul de el? Catadicsesc gestul omului ce vrea să-l prindă. De nereuşita mea râde. Te
rog lasă-l...! Îi e atât de scumpă libertatea ce-i oferă viaţa decât o deplină libertate?!
– Da, dar noi, noi ce avem mai de valoare în afară de libertate? Încercam să-i
fac uitată dorinţa de a vorbi despre mine şi mă agăţam cu înfrigurare de prima eschivă.
– Dragostea! Şi ar fi de ajuns. Să nu uităm însă prietenia sinceră, înţelegerea,
blândeţea, bunătatea şi multe altele. Tu ai lăsat fluturele să-şi conti nue zborul. Cum putem
numi această calitate? Bunătate, desigur, o bunătate întruchipată, conchise ea teatral.
Sunt stupefiat şi mândru oarecum. Mă tratează ca pe un copil! O inversare de
poziţii şi vârste. Înghit totul neşocat de aciditatea interioară a cuvintelor, ca un sclav ce-şi
poartă povara, o tânără cadână prin nisipul încins al deşertului. Şi eu aş fi purtat-o în braţe
prin nisipuri până la totala epuizare dacă ar fi fost cazul. Iarăşi capricii.
– Dragostea, zici. Se poate. Dar există ea acolo unde se face atâta consum de
energie? Crezi tu, credem noi în dragostea adevărată, sau ne amăgim cu viclene gânduri şi
autosugestii?
Fruntea de-o acurateţe impecabilă se ridase. Gândea, se frământa. Secunde,
fracţiuni de secundă. Se destinde şi cutele se împrăştie parcă dispărute înăuntru.
– Nu ştiu precis, dar am în mine crezul. O încredere, un reflex tulburător,
feminin mă predispune spre a da dragostei o anumită importanţă. Gândesc la lucruri
autentice din viaţa voastră, nu sunt ruptă de realitate. Altfel aş greşi. Am o prietenă colegă
cu mine şi îndrăgostită nebuneşte de un băiat. El nu-i răspunde cu aceeaşi intensitate sau
joacă teatru cu tact. L-am respins politicos când într-una din zile şi-a manifestat simpatia
pentru mine arătându-i că se înşeală în sentimente, nu eu sunt cea aleasă, că altă inimă bate
pentru el şi aceea nu-i a mea. Nu-i mediocru şi a înţeles. A fost o muncă intensă, cu risipă
de întrebări şi răspunsuri. În cele din urmă toţi trei am triumfat. I-am văzut la braţ într-o
seară. Mi-a plăcut să cred că dragostea nu le este străină. Astăzi sunt tot împreună. Mă
bucur. Juca pe călcâi cu freamăt de căprioară, îşi înşurubase pe retina ochilor mei silueta
să mă îmbrăţişeze ameţeala. În depărtare zărim pădurea. Primitoare, aşa cum este aşezată
între două dealuri, tăiate pe mijloc de un râu fără nume şi fără însemnătate. Pe partea
dreaptă, un eleşteu. O parte din clipele frumoase le-am consumat aici, pescuind sau
îmbăindu-mă. Poteca se acoperise rituos cu ierburi. Pe ici, pe colo se descifra şerpuirea-i
lucitoare de miraj. Prind pe Rodica de mână, la încheietura cotului pentru a o conduce pe
poteca îngustă. Nici un gest de împotrivire, ba mai mult, şi-a arcuit mâna strecurând-o
după braţul meu în unduire de felină. Aşa, ca două vase comunicante în care se învolbură
otravă, admiram înfioraţi frumuseţile sălbatice ale pomilor, un parfum învechit ne gâdila
nările, atmosfera dovedindu-se matură prin ineditul ei şi se strecoară în corp, ne atribuie
însuşiri de oamni serioşi. Aşa, pe neaşteptate, mă cuprinde o poftă nebună să zburd, să
cânt, cu ea lângă mine, dar mă strunesc la timp, nu din timiditate. Bondarii zumzăiau
găurindu-ne vederea, prezenţa lor sparge mirificul, îl deşănţează, impune realităţii
aciditate. După eleşteu, la câteva sute de metri, se întinde volubil o poieniţă. Ştiu cu
precizie că-i înconjurată pe magine de treizeci şi trei de copaci drepţi ca înaltul şi şase
tăiaţi. Anul trecut, asta. Între timp poate au mai crescut sau au murit câte puţin. Ne aşezăm
fără protocol sau cuvinte multe pe iarba încă moale şi fărâmiţată de intemperii, ea
rezemată în cotul mâinii stângi, eu cu faţa spre cer. În trup vibrau urme de oboseală
împletite cu emoţii. Rup ritmic fire de iarbă şi le crestez între dinţi. Aşa simt că trebuie să
fac. Mi-am întors faţa de la cer la Rodica şi probabil c-o privesc altfel decât ar fi dorit căci
mă întreabă ofensiv:
– De ce mă priveşti aşa, Dane? Pare timorată de căldura ochilor mei, căldura
împrumutată cerului. Eu salt din umeri neconvingător, surprins de tonalitatea vocii.
Întregeşte:
– Au ceva ciudat privirile tale!
– Te supără insistenţa lor?
– Stărui pe mine şi am senzaţia că sunt un obiect expus într-o vitrină, un tablou
sau ceva în felul ăsta. Nu-s decât o fiinţă, pricepi, o fiinţă. Cerul se întinde elasic, până se
rupe, bubuie înăbuşit şi în locu-i apar norii grei mişcaţi parcă de respiraţia mea dintr-o
dată tensionată.
– Exact, Rody. Nu te-am categorisit altfel. ( Îi spuneam pentru prima dată
Rody, şi-mi plăcea nespus de mult „y” de la urmă, sonorizant şi dulce ca o apă limpede
peste prundişul văii. Mă gândeam chiar la râul ce curge prin apropiere şi-l aud). Nu cred,
nu pot concepe că ne aflăm aici, eu şi tu, copilă delicată când în urmă cu puţin timp nu
existam unul pentru celălalt. Să nu înţelegi greşit. Iată de ce privesc „ciudat” cum spui tu.
Stând strâmb - într-adevăr stam cam incomod ca s-o privesc cât mai privilegiat – şi
judecând limpede, am comis un sacrilegiu aducându-te prin sălbăticia pădurii. Contrast!
De o mie de ori contrast! Linia ta mondenă integrată în perimetrul primitiv al naturii! Încă
o ciudăţenie. M-ai însoţit din plăcere sau capriciu? (Capriciile iau naştere din te miri ce
considerente, ca ciupercile după ploaie!)
Părul lung îi încadra faţa acoperind-o pe alocuri. Îl depărtă delicat cu mâna
de pe un obraz şi de pe celălalt azvârlindu-l pe spate şi mă privi îndrăzneaţă. Pierzanie.
Refugiu în necuprins. Picioarele gândului nu-mi dau ascultare, rămân, nu strig după ajutor,
n-am decât perspectiva înfruntării.
– Dane, aş vrea să ştii că nu fac nimic dacă la mijloc nu se află o fărâmă de
plăcere. Aşa că... mi-a făcut o deosebită plăcere să te însoţesc. Nu oricând ai ocazia să vezi
pădurea, să inhalezi aerul pur şi tare, cântecul păsărilor. Comportarea ta îmi dă încredere.
Sunt oarecum surprinsă şi mă bucur că te-am întâlnit!
Iarăşi fug cuvintele din mine, alunecă pe limbă, se pierd prin ierburi.
Resemnat o privesc, recunoscător brăzdat de sensibilitaea-mi proprie, de altfel dată
dracului, şi-i mângâi obrazul fin cu insistenţă. Închide ochii, surâde parcă într-o oglindă
uitată de hazard în adâncuri, încerc să-i îndrept bărbia cercetând-o nesăţios, aproape, tot
mai aproape, respiraţia mă face incadescent, şi când voi s-o sărut o palmă mică, mâna ei,
interpusă între buzele noastre devastează gestul criminal. (Sărutând o floare inoportun
comiţi indiscutabil o crimă absolută!) Cetatea frumoasă, bine ornamentată şi preţioasă,
trebuie asaltată luni şi chiar ani de zile nu din lipsă de armament ci dintr-o anumită
pudoare şi dintr-o anumită chibzuială a întâmplărilor ce echivalează valoric
circumstanţele.
– Nu, Dane, nu acum. Te rog!... Nu te supăra. E mai bine să mergem.
Îngân, să mă limpezesc, refrenul sufletului, al ocolului nostru în formă de
spirală până către piscuri, pentru ca apoi privind de sus să ameţim şi să ne socoatem în
prăbuşire cadavre: Ne legăm cu batiste de întuneric/ şi căutăm lumina cu strigătul vieţii/ -
joc dens de izvoare/ curse în haos,/ la poarta uitării!/ Ne însemnăm paşii cu stele/ ca
drumul să nu-şi piardă/ beteala primăverii sălbatice; vârsta crescută în rădăcina zorilor/
Smulge jocul năuc, îl surpă/ în durere de prezent./ Eu, de mână cu umbra zădărnicind,/
citesc în târziul nopţilor/ abecedarul sărutului scurs/ între două decenii./ Atât am fost
potecă suită/ spre prânz sau cină,/ belşug al trecerii/ prin jocul de copii!
***
Iarba culcată inform, încă păstrând căldura trupurilor noastre, rămâne ca un ecou
al pudicului. Tatuate, acolo zăceau cuvintele, zâmbetele noastre, primele zâmbete
adevărate (fost-au şi altele cu siguranţă, dar nu mi le amintesc de la un capăt la celălalt.
Renunţ deci). E o amintire sacră ce-n triste dimineţi mă îndeamnă să apuc calea pădurii, să
ascult îndrăgitul murmur al buzelor moi şi arderea lor înşurubată în aer: „Nu, Dane, nu
acum. Te rog...” Cuvinte magie ce deschid sufletul pentru purificare şi sete de viaţă.
Pădure, iartă-mă că nu ţi-am mai tulburat răcoarea cu veninul dragostei mele;
iartă-mă că nu sunt izvor să-ţi mângâi străfundurile cu valul, să-ţi cresc iarba cu cântecul.
M-ai aşteptat îndelung la ceas de beznă şi zori, dar paşii noştri şi-au pierdut ecoul aiurea
fără sorţi de întoarcere. Am fost înţelegători insomniei tale, iată scriu acum singur, nu
mă-ntreba, îţi ghicesc întrebările şi-ţi răspund în ordine cronologică. Îngenunchez să-ţi
sărut iarba moale, aici unde a odihnit ea, aerul ce-i mai păstrează parfumul părului frumos,
apa clară ce-mi aminteşte de numele cu „y” la urmă vuiet sălbatic în timpane şi minte şi-ţi
voi spune că aştepţi zadarnic! Ea nu se va întoarce niciodată aici, nici singură, nici cu
mine. Moartă-i pentru noi căci neîntoarcerile-s jumătate cântec de lebădă, jumătate delir.
Răcoreşte-mi fruntea arsă de înstrăinare cu roua stejarilor tăi şi cântă-mi ceva din tinereţea
ta, freamătă în crâmpeie de iubire pură, am reuşit să le învăţ începutul până la un capitol
anume, adăpat în paragină. Voi asculta îmbătat de otrăvuri şi voi avea puterea să cred că
ea există, trăieşte, aici, aproape lângă mine, că ardem în îmbrăţişări şi te ascultăm
transfiguraţi de blestemul destinului !... că dragostea mea n-a fost o scânteie tremurată în
furtună şi stinsă înainte de a lumina! Şi dacă sunt trist, tu cântă, vuieşte puternic prin toate
frunzele să mă-nec cu lacrimi, în durere. Râul lacrimilor mele să se unescă cu al tău,
împreună să fremătăm a neîmplinire printre bolovanii greţoşi din coasta malurilor. Ţi-o
mai aminteşti?! Era şatenă, cu ochii migdalaţi, cu părul lung revărsat pe umerii ghiciţi
feciorelnici. Te-ai înfiorat când ţi-am sărutat umbra amestecată cu lumini! Primii noştri
paşi te-au renăscut, valsându-te ca o ciută peste stânci în dimineţi zvelte şi ne-ai pierdut în
peregrinare arcuind lăstarii în retinele ochilor noştri! Când voi fi lut, fără simţire şi
cuvinte, întâmplător vor poposi în tine alţi oameni, alte iubiri. Dăruie-le povestea mea
începută frumos şi întretăiată, scurtă ca un fulger pe scutul furtunii. Un bob de nisip în
nemărginirea deşertului. Şi de te vor asculta, iubirea lor va fi cu patimă, fără minciună!
Privirea Ei, ultima privire, atât de adâncă şi densă a fost de „Adio”, nu de revedere, aşa
cum am sperat amândoi. Ai trimis păsările să ne fie călăuze pe cale; ai crezut în prietenia
noastră şi te-am trădat, te-am trădat...
Ziua era pe sfârşite. Rodica întinde mâna cuibărind-o într-a mea.
– Îţi mulţumesc pentru aceste frumoase clipe! A fost cea mai frumoasă zi din
viaţa mea! Rotunjeşte maliţios cuvintele, vocalele cu gura ei mică şi udă. Închid ochii şi o
sărut imaginar nemairezistând tentaţiei. Ea pleacă şi n-are habar că-ntr-unul din cele patru
anotimpuri am comis totuşi gestul criminal.
Seara întâlnesc steaua întunericului, pare mai matură, mai serioasă, eu pesemne
că am la extremitatea ochilor cu câteva riduri în plus...
– Mai vezi pe unde mergi, muritorule?
– Da, răspund îngheboşat de presimţiri.
– Iată o dovadă că eşti muritor ca ceilalţi. N-ai mai venit cam de multicel prin
parc! Dragostea a început frumos în murmur de izvoare, cântec de păsări, cuvinte duioase,
lacrimi de bucurie. Semn rău, muritorule, semn rău! Furtuna erupe după zile senine. De nu
eşti bine împlântat cu rădăcinile lucidităţii vei pieri stupid cu cenuşa sentimentelor,
acoperit de ea. Fereşte-te! O, nu-mi spune c-o iubeşti! Ştiu eu cât este de puternică iubirea
voastră şi mai ales nu face jurăminte că niciodată n-ai s-o părăseşti, la durere sau bucurie,
că este viaţa ta, a doua viaţă, prima dragoste! Minciuni. Minciună eşti şi-acum când stai
pe bancă dorind să vină Ea sau oricare altcineva. Te minţi singur, de teamma timpului, de
teamă să nu înfrunţi singurătatea sufletului. Eşti slab, muritorule! Ea te iubeşte, dar până
când, căci va veni clipa când dragostea se numeşte, ură, răzbunare, dorinţă nebună de
dărâmare a castelului cu vise trudnic clădit. Va plânge, va suferi din cauza ciudăţeniilor,
dar va veni şi liniştea aşternându-se în paşii furtunii.
– Doare proorocirea ta. Şi răneşte sufletul cu nebulozităţi închipuite.
– Te temi! Fii demn în hainele tale de bărbat. Femeile au minţit întotdeauna.
Au avut şi clipe de sinceritate de contopire în ele, dar rezulatul fost-a tot minciună,
goală-goluţă, perversă şi distrugătoare. Clar nu rămâne nimic, nici cuvintele de început,
nici vacarmul izvorului cununat cu al păsărilor... Iar lacrimile, stupidele lacrimi, una mai
înşelătoare decât alta n-au nici pe departe tenta stropilor de rouă, purificarea sărutului de
ciute. Vă devastează ploile, vă îngheaţă neaua pe buze şi florile lângă rotunjimea
călcâiului veştejesc şi voi credeţi că-i miracol. Miracolul împlinirii, al desăvârşirii, al
adevărului! Ha, ha, ha! Nimic, nimic nu-i adevărat! Timpul curge leneş peste minciună,
cuvintele fierbinţi se răcesc, se descompun, trecând peste capetele voastre neştiutoare,
neteze în vraja exaltării!
– Aiurezi!
– Mă vei asculta şi de nu vrei dragostea te-a transformat atât de repede, de subit !
– Nu stea a întunericului, voi ţine seamă de sfaturile tale, dar voi avea grijă ca ele
să nu-mi lovească al meu castel cu vise, să mi-l sfarme. Atât am în mine mai bun, acest
castel cu vise, la zămislirea căruia am sângerat pe tronul somnului, am sfârtecat obstacole,
rostogolindu-mă perpetuu în beznă, de unde cu ghearele, cu umerii, cu părul şi dinţii m-am
zbătut să ies la suprafaţă. Triumf! Străjuiesc la porţile castelului. Înăuntru odihneşte Ea,
cea căutată de un deceniu, mai frumoasă decât visarea, mai pură decât uitarea, mai
adevărată decât materia. Şi tu vrei să-mi dovedeşti că nu-i adevăr?! Cum? Eşti doar fără
simţire, fără sânge. N-ai iubit niciodată şi minţi când declami c-ai fost fecioară. Ştii ce
este iubirea? Poţi tu pricepe cât de învolburate, de vânjoase şi adânci îi sunt mareele? Din
răceala ta scapără lumini reci, incolore, orbitoare, din căldura noastră, a muritorilor
scapără lumini calde, de viaţă. Iată diferenţa, iată de ce nu-nţelegi şi baţi câmpii cu
neghiobiile tale!
– Ha, ha, ha, eşti un copil şi încă trei sferturi naiv, dar drăgălaş. N-ai decât să te
legeni în braţele dragostei până vei scăpa jos, în colbul drumului. Te vei trezi în cădere şi
vei fi un om adevărat sau numai o umbră. Şi fără dragoste se poate trăi. Nu dragostea e
viaţa voastră. Bătrâneţea n-are nevoie de dragoste. Fii tu cel dintâi care sparge sfera
umană, subjugând, distrugând dragostea în folosul său. Vei deveni nemuritor. Vei fi un
luceafăr lângă mine, pe boltă unde vom râde nopţi de-a rândul de slovele banale ale
îndrăgostiţilor, de maimuţărelile lor. Mă simt singură. Te aştept. Vezi, nu zăbovi mult, îmi
pierd uşor răbdarea.
– Eşti hidoasă! Nu voi asemănare ţie. Noi muritorii avem cale proprie.
– Ce mai cale, ironiza steaua. Vă naşteţi, trăiţi şi muriţi. Ce melodie tristă şi
banală: dimineaţă, amiază, seară!
– Da, însă dimineaţa musteşte a zori, amiaza-i plină de flori, iar seara-i calmă,
binefăcătoare. Pe când tu şi suratele tale dormitaţi încremenite în veşnicie ca nişte statui pe
soclu nereceptive la calamităţi. De-aţi avea puţină simţire, doar o fărâmă, aţi sucomba de
melodia trăirii noastre, fie ea tristă şi banală cum crezi.
– Ha, ha, ha! Îţi aperi semenii, aspiraţiile lor minore, dragostea voastră
mincinoasă. Credeţi în cuvintele pe care le
rostiţi cu atâta pompositate?
– Eşti hidoasă! Priveşte florile şi
vei avea răspunsul, ascultă nopţile cum
foşnesc, tulburător de sacru, stăpâne pe feeria
lor şi-ţi vei da seama că sunt ale noastre, că
sunt vii, că se nasc, cresc pentru noi, pentru
visele noastre...
Steaua e palidă. Se pierde uşor în
strălucire, sugrumată de norii nopţii. Se
vestea o ploaie umană, de purificare a
Sus: Gheorghe Nicolăescu,Paul Dogaru,
sentimentelor. Sosea o ploaie efervescentă... Dumitru Sîrghie, dr. Ioan Florin Tuinea,
un prieten al lui Paul Dogaru din
Clocociov, jos: Ioan Smedescu, Nicolae
Truţă, Ion Popescu Labă (patronul
cafenelei Art-Delia din Slatina)
Unirea Basarabiei cu România în 1918 (II)
Corneliu Nedelciuc
Pacea de la Bucureşti din 1812 a dat însemnate avantaje imperiului rus, alipind
Rusiei o provincie fertilă şi populată, care se afla între Prut şi Nistru, şi partea de sud,
adică Bugeacul în 1829, deşi prin tratatul din 1656 dintre voievodul moldovean Gheorghe
Ştefan şi marele Prinţ al Moscovei Alexei Mihailovici, acesta se obliga să-l ia de la turci
cu forţa armelor şi să-l înapoieze Moldovei pentru totdeauna.
Rusia a ocupat un teritoriu cam de trei ori suprafaţa cât Alsacia şi Lorena, iar
comparativ cu unele state din Europa este mai mare decât Danemarca, Elveţia, Olanda sau
Belgia. Teritoriul acesta, numit de ei Basarabia, aşa cum am arătat anterior, poseda
fortăreţe istorice vestite ca : Hotin, Bender (Tighina), Chilia, Ismail, Akerman(cetatea
Albă), Soroca şi multe centre comerciale. Cetăţile acestea erau cu adevărat istorice şi
vestite, findcă ele veacuri de-a rândul apăraseră contra năvălitorilor din stepele nesfârşite
ale răsăritului.
Prof. A. Crihan notează în cartea sa că : „ în loc să distrugă ţara care a construit
cetăţile la Nistru pe malul drept, iar la Dunăre pe malul stâng, fiindcă aşa cereau
necesităţile de apărare a unităţii ei, ţarul Alexandru I făcea fără îndoială o operă mult
mai demnă de numele său dacă o lăsa în pace. Ceea ce a făcut a fost şi NEDREPT fiindcă
a distrus o ţară cu care nu fusese nici măcar în război şi pe care în plus avea datoria să o
apere în baza obligaţiilor pe care ţara sa le luase faţă de aceasta din urmă în trecut şi
JOSNIC, deoarece cucerirea aceasta nu era un scop în sine, ci doar mai degrabă un
popas dintr-un lung şir de socoteli politice, singura menire a cărora era să-l ducă cât mai
neîntârziat la Constantinopol-ul râvnit”.
În cartea prof. A. Crihan, acesta subliniază faptul că istoricul rus P.P. Svinin în
„Descrierea guberniei Basarabia” scrisă la 1867 mărturiseşte fără tăgadă că Basarabia a
fost desprinsă din MOLDOVA, că istoria ei este strâns legată de aceasta din urmă, că
populaţia ei se trage din coloniştii romani şi are acelaşi trecut ca întregul popor românesc.
„Locuitorii autohtoni ai acestei regiuni sunt Moldoveni sau Români (Vlahi), iar ei vorbesc
o limbă de origine latină asemănătoare cu cea a popoarelor neo-latine”.
Până la anexarea la Rusia în 1812, Basarabia era supusă la acelaş regim de guvernare
ca şi Moldova, din care făcea parte integrantă. Prin urmare, nici istoria, nici documentele
istorice cu privire la Basarabia nu pot să nu se refere la Moldova. Este imposibil să se
discute despre administraţia Basarabiei până la anexarea la Rusia, fără să se amintească de
Divanul Moldovei, la ale cărui hotărâri Basarabia era supusă. În Basarabia nu exista
proprietate care să nu aibă documente emise de la Divanul Moldovei. Chiar şi după
anexare, în procesele din Basarabia care vizau drepturi de proprietate se invocau decizii
ale Divanului Moldovei, care fiind confirmate de Domnii Moldovei, nu puteau fi anulate
de decizii ale tribunalelor Rusiei, păstrându-şi întreaga lor valoare şi putere. Tocmai de
teama forţei valorii şi puterii acestor documente, ţarul Nicolae I a dat un ucaz ca ele să fie
adunate de la deţinători sub motivaţia ca să li se dea acestora documente elaborate de
legislaţia rusească, întăritoare ale drepturilor celor care le deţineau, documentele elaborate
de Divanul Moldovei urmând a le fi înapoiate posesorilor, fapt care nu s-a mai întâmplat
NICIODATĂ. Totuşi, unii dintre posesori, răzeşi şi mazili, care îi suspectau pe ruşi de
numeroase josnicii, nu au predat documente originale, ci copii ale documetelor originale
pe motiv că le pierduseră. Totuşi majoritatea documentelor originale au fost adunate de la
cei încrezători în cuvântul autorităţilor. Iată de ce, la studiile sociologice şi etnografice
efectuate de echipele multidisciplinare studenţeşti ale Prof. Dimitrie Gusti în Basarabia în
perioada anilor 30, au fost găsite aşa de puţine documente originale.
Un alt aspect demn de menţionat şi ţinut minte este consemnat de Prof. A. Crihan în
cartea sa şi anume că: „ţăranii când au aflat, după încheierea păcii de la Bucureşti că au
rămas la Rusia, au început să fugă pe capete, peste Prut, în Moldova rămasă liberă.
Locuitorii fugeau din Basarabia la început izolat, dar apoi în grupuri şi câteodată sate
întregi, care se ridicau cu tot ce aveau şi treceau Prutul. Ruşii, pentru a pune capăt
acestui exod extrem de păgubitor pentru ei din toate punctele vedere, au mers până acolo
încât să declare Moldova contaminată cu ciumă şi au interzis trecerea Prutului sub
pedeapsa cu moartea. Totul a fost în zadar, lumea continuând să fugă mulţi ani de-a
rândul. Ceea ce era impresionant la aceşti fugari era sentimentul de deznădejde de care
erau cuprinşi mii de locuiitori din Basarabia”.
Asemănător s-au petrecut lucrurile şi în 1944, când numai datorită intervenţiei
Mareşalului Antonescu, care totuşi mai credea, în vara anului 1944, înainte de 23 august,
într-o pace finală corectă la încheierea ostilităţilor dintre noi şi Uniunea Sovietică şi care
după unele documente era destul de aproape să o obţină în vara acelui an, conform
demersurilor intreprinse la Stocholm cu ambasadoarea URSS în Suedia (D-na Kolontai),
noi urmând a plăti numai despăgubiri de război, dar fără a ceda teritorii şi fără o
administraţie sovietică în ŢARĂ şi de aceea a oprit exodul care se contura şi care în mod
sigur ar fi lăsat Basarabia cvasi pustie, mai ales că stăruiau în mintea tuturor fărădelegile
administraţiei sovietice şi deportările silnice ale atâtor şi atâtor nevinovaţi în Siberia.
Aşa cum am arătat anterior, în cercurile guvernamentale ruseşti se ştia foarte puţin
despre Basarabia, dar Ruşii ştiau perfect de bine că aveau de a face cu o ţară
completamente străină de ei. Acest lucru se înţelege din felul cum au organizat ei
administraţia în Basarabia imediat după anexare.
În acest sens, Prof. A. Crihan, în lucrarea sa, ne arată că : „pentru început, ei l-
au însărcinat pe boierul basarabean Scarlat Sturza, imediat după anexare, cu
administrarea noii lor provincii , dându-i cu această ocazie titlul de Guvernator al ei. În
acelaşi timp au pus în fruntea bisericii basarabene tot un român, pe Gavril Bănulescu-
Bodoni, căruia mai târziu i-au dat titlul de mitropolit al Basarabiei, creând astfel pentru
biserica din Basarabia o organizaţie proprie”.
Aceasta a fost la început, deoarece Ruşii au început organizarea metodică a
Basarabiei, elaborând un sistem organizatoric bazat pe o largă autonomie. Este foarte
adevărat că dacă pentru înscăunarea Ruşilor în Basarabia aceştia au apelat la două
personalităţi locale, totuşi acestora le-a fost adăugat şi un Guvernator militar în persoana
comandantului armatei ruseşti de la Dunăre, care supraveghea îndeaprope activităţile
acestora pe care le superviza şi numai aşa se aplicau.
Tot în 1812, Ruşii elaborează şi o Constituţie provizorie, prin care locuitorilor
Basarabiei le-au fost lăsate legile lor proprii. Problemele judiciare urmau să se judece după
legile şi obiceiurile ţării, iar populaţia Basarabiei putea participa la administrarea locală.
La conducerea provinciei erau puse două departamente (ministere): unul pentru
problemele administrative şi altul pentru cele economice, iar Guvernatorul nu era decât
preşedintele acestor departamente întrunite, iar dezbaterile se făceau bilingv : rusă şi
română şi din această cauză fiecare departament avea două cancelarii: una rusească şi alta
româneasă. Autorităţile ruseşti îndrumau administraţia, neamestecându-se în detalii.
Dar rezolvarea propriu zisă a problemelor administrative şi în special a celor
economice au fost lăsate de la început în mâinile ruşilor. Cu alte cuvinte, cum să facem,
ca să facem aşa!
Sintetizând, Prof A. Crihan, arată că această Constituţie provizorie din 1812 se
caracterizează prin două trăsături :
1. „Administraţia era supusă cu totul legilor moldoveneşti, nu numai în ce priveşte dreptul
civil, ci şi cel public;
2. Organul administrativ suprem era compus din persoane oficiale luate în majoritate dintre
proprietarii locali”.
Autonomia Basarabiei acordată prin acea Constituţie din 1813, nu a fost de
lungă durată. În anul 1828, odată cu urcarea pe tronul Rusiei a ţarului Nicolae I
(1825), aceasta a luat sfârşit.
Există păreri că de fapt aceasta nici n-a funcţionat vreodată, adică a fost fictivă,
iar unii memorialişti ruşi susţin că din prima zi a anexării, Basarabia a fost de fapt
administrată de un reprezentant al ţarului şi al guvernului de la Petersburg.
Cu toate aceste opinii, Prof. A. Crihan arată că „autonomia Basarabiei a existat,
atât în drept cât şi în fapt, dar un lucru este cert şi anume că aceasta nu a funcţinat în mod
normal cum ar fi trebuit. De vină a fost neîndoielnic ţarul Rusiei, prin hotărârile luate
(ukazuri), dar la aceasta s-a mai adăugat în oarecare măsură şi distanţa foarte mare
dintre Basarabia şi capitala Rusiei- St. Petersburg, care făcea iluzoriu orice control din
partea autorităţii centrale, control care ar fi putut diminua mult abuzurile unor
funcţionari croiţi pe îmbogăţire şi consistentă şi cât mai rapidă”.
Aşa cum s-a arătat şi anterior, Ruşii au numit ca prim Guvernator în Basarabia pe
boierul localnic Scarlat Sturza, dar acesta nu era o fire autoritară, fiind şi în vârstă de 80
ani, dar şi bolnav, iar cel care îi supraviza hotărârile (comandantul Armatei ruse de la
Dunăre) numit Guvernator militar, dar acesta sta departe de boierii moldoveni. Din
această cauză, după nici un an, acest Guvernator militar a fost înlocuit cu un alt general,
mult mai energic, ca reprezentant al guvernului la Chişinău pentru tendinţa evidentă de a
apropia administrarea Basarabiei de structura statului rus.
Până în 1820, funcţia aceasta va mai fi deţinută de încă doi generali. Aceştia
aduceau după ei o armată de „oameni de încredere”, adică vânători de slujbe gras
remunerate, pescuitori în ape tulburi, în posturi cât mai avantajoase. În cele din urmă,
aceştia au intrat în relaţie foarte încordată cu localnicii, sau mai exact cu boierimea din
Basarabia. Ruşii înţelegeau să se comporte ca stăpâni şi îi priveau pe localnici de sus, cu
dispreţ şi nu scăpau nicio ocazie să-i jignească, să-i umilească, să-i bârfească ca ignoranţi
şi stupizi, deşi nobleţea acestora era mult mai veche, iar capacitaea lor era atestată prin
diplome ale unor bravi Domnitori ai Moldovei, faţă de aceşti ocupanţi, numiţi în funcţii pe
petece de hârtie dubioase, întocmite pe colţuri de birouri din cabinetele stufoasei şi
coruptei birocraţii a administraţiei ţariste.
Dacă boierii basarabeni au trecut la început cu vederea înţepăturile acestor
trepăduşi aduşi de valul primilor ani după anexare, atunci când aceste invective
totalmente neîntemeiate au atins cote care vizau permanentizarea, reacţia a venit promptă
şi faţă chiar de un reprezentant de marcă al nobilimii ruse. Ocazia a apărut, aşa cum arată
jurnalistul Ion Iachim de la Chişinău în a sa „Istorie a Rusiei (curs scurt)” publicată acolo
în anul 2006, când A.S. Puşkin, considerat încă din viaţă poetul naţional al Rusiei acelor
vremuri a fost exilat la Chişinău, atât pentru o atitudine critică faţă de imobilismul
administraţiei ţariste, dar mai ales pentru viaţa extrem de destrăbălată de fustangiu şi
duelgiu (de fapt chiar moartea i se va trge dintr-un asemenea duel). De aici el scria
prietenilor săi din capitala Rusiei că „se vede pe sine, între moldovencele cochete
asemenea unui zeu printre imbecile, iar printre moldovenii mereu trişti, el e asemenea
unui leu printre maimuţe, ori aidoma unui armăsar arab într-o herghelie smerită de
măgari”. Peste o anumită vreme, a luat cunoştinţă de astfel de afirmaţii Vasile
Alecsandri, poetul nostru moldav, boier cu atestări de nobleţe de sute de ani, aureolat cu
Marele Premiu de la Montpelier din Franţa pentru a sa Odă gintei latine, care îi dă prompt
şi la obiect replica în această poezie scurtă, mai puţin cunoscută :
Fiind mai negru ca ţiganii, Te-am ospătat, dar tu în zori,
Ce-ai tot cerşit la noi cu anii? Râzând te-ai scârnăvit în flori.
Tu, cel primit cu dor de sus,
Nici bogdaproste nu ne-ai spus. Apoi prin codri de milenii,
Ai tot umblat, râzând alene,
Cu dar de pâine şi de sare, Ei, vezi, atunci pun mâna-foc,
Cu vin din valea noastră mare Tu n-ai fost cal arab, ci porc!
Starea aceasta de fapte îi determină pe guvernanţii de la St. Petersburg să ajungă

la concluzia că trebuie să se restrângă înlesnirile date populaţiei Basarabiei în 1813.
De aceea, arată Prof A. Crihan „nu a fost de mirare că la întronarea ca Ţar al
întregii Rusii a lui Nicolae I, care era un autocrat convins, chiar un despot, şi sub mâna
lui de fier nu era decât firesc ca autonomia Basrabiei să ia sfârşit. I s-a pus capăt prin
ucazul din 29 februarie 1828, care a abrogat Constituţia din 1818 şi a înlocuit-o cu Legea
de administrare a provinciei Basarabia.”
Consiliul suprem a fost defiinţat şi înlociuit cu un consiliu provincial compus din
funcţionari numiţi, fără nicio legătură cu provincia.
Limba română a va fi scoasă din toate instituţiile administrative, iar toate dosarele
instituţiilor de stat ale provinciei Basarabia, vor fi scrise numai în ruseşte.
De acum înainte totul se face după model rusesc. Scopul era desnaţionalizarea
poporului moldovenesc şi introducerea în Basarabia a spiritului rusesc.
Acest lucru s-a făcut prin şcoală şi biserică.
Primele şcoli deschise de ruşi în Basarabia au fost cele secundare, în Chişinău:
Seminarul teologic, Pensionul pentru nobili şi Liceul nr.1. Predarea în aceste şcoli se făcea
în limba rusă. După un timp s-au mai adăugat trei şcoli primare urbane cu predarea tot în
limba rusă, precum şi şcolile ţinutale, în care la început predarea tuturor obiectelor se
făcea numai în limba rusă şi după mari sforţări ale Moldovenilor, a fost admisă şi
predarea limbii Române, dar numai ca obiect şi numai în unele din ele.
Cu timpul numărul şcolilor se va mări, cu precădere în oraşe, unde apar şi şcoli, în
special licee, construite prin donaţii ale unor mari proprietari, chiar şi de naţionalitate rusă.
Aşa a fost, de exemplu, Liceul de fete din Soroca, construit de Alexei Oleinicov, având
toate dotările şi condiţii foarte bune de învăţare.
În priviinţa satelor nu s-a făcut nimic. Acolo educaţia tineretului, continua să se
facă la fel ca mai înainte, adică pe lângă mânăstiri, sau pe lângă parohii, sau chiar pe la
învăţători particulari, dar presiunea pentru însuşirea cu precădere a limbii ruse s-a
manifestat de la început prin diverşi funcţionari ai administraţiei, care întocmeau rapoarte
în acest sens.
Acest sistem de şcoală rusească în Basarabia, unde elementul rusesc era
neînsemnat ca populaţie, a dat rezultate nesatisfăcătoare pentru rusificarea provinciei
fiindcă elevii intrau în şcoli neştiind deloc limba rusă, din care cauză cei care terminau
studiile, după 4-5 ani de şcoală, arătau mai puţine cunoştinţe de limba rusă decât la
celelalte obiecte. În timpul vacanţelor de vară, în special, elevii aproape uitau cuvintele şi
expresiile în limba rusă învăţate şi astfel la începutul unui nou an şcolar trebuia reluată
învăţarea cuvintelor şi expresiilor cunoscute înainte. În şcoli copiii erau siliţi să înveţe
limba rusă, acasă continuând să vorbească limba natală. De aceea moldovenii care
constituiau majoritatea populaţiei din Basarabia au dat cel mai mare procent de neştiutori
de carte. Din această cauză, în rapoarte întocmite pentru guvern, în special după 1900, se
sugerează ideea că era necesară libertatea predării în şcolile primare în limba maternă cu
obligativitatea de a se învăţa şi însuşi limba statului, adică limba rusă.
Aşa cum arată şi prof. A. Crihan în cartea sa „mare lucru însă nu s-a făcut şi
după 1905, data primei revoluţii ruse, problema educaţiei în Basarabia a rămas
nerezolvată, deoarece Duma (Parlamentul) a respins propunerea ce i s-a făcut ca
educaţia în Basarabia să se facă în limba română, iar limba rusă să fie obiect de examen
de absolvire cu putere absolut prioritară. În acelaşi timp acest lucru a fost permis altor
naţionalităţi din Rusia.”
În ceea ce priveşte biserica, anexarea din 1812 a Basarabiei la Rusia a găsit aici o
populaţie moldovenească doritoare profund de învăţătură creştinească religioasă, de
povăţuire în special prin cuvântul tipărit. Aceste cărţi care se tipăreau până atunci la Iaşi,
apar după anexare ca fiind tipărite peste Prut, adică peste graniţă.
Din acest moment, prima grijă a guvernului rus faţă de situaţia aceasta, a fost ca
slujba în biserică să se facă în slavonă, iar cărţile liturgice şi chiar de povăţuire
creştinească să fie tipărite obligatoriu în tipografia sinodală din Moscova. Aceasta
însemna că, chiar din prima zi, se interzicea ca acestea să mai fie tipărite în Moldova. De
asemenea corespondenţa bisericească să se facă numai în limba rusă, hotărând totodată ca
şi registrele bisericeşti şi actele de stare civilă să fie ţinute în mod exclusiv tot în ruseşte şi
nu în moldoveneşte cum se făcea până atunci. În plus, cu timpul, pe măsură ce
administraţia rusească se întărea, deşi legile imperiului rus dădeau dreptul tuturor
popoarelor Rusiei să aibă şefi ecleziaştici proprii, Moldovenii ortodocşi nu aveau niciun
şef spiritual oficial dintre ai lor sau măcar să le vorbească limba.
Pregătirea preoţilor a început să se facă la Seminarul teologic de la Chişinău, unde
aşa cum am arătat anterior predarea se făcea în limba rusă şi numai după un timp s-a
folosit limba română, dar care a fost studiată numai ca un obiect oarecare.
Aceasta nu era deloc pe placul Moldovenilor şi aşa cum precizează Prof. A.
Crihan, „aceştia au preferat să-i ignore existenţa şi prin urmare nu-şi trimeteau copiii la
Seminar la Chişinău şi nici nu căutau să-i facă preoţi cu orice preţ în noile condiţiuni”.
Preoţii astfel pregătiţi în limba rusă, trebuiau să meargă în mediul rural şi în multe
parohii din Basarabia populaţia ortodoxă era compusă majoritar - iar uneori chiar
exclusiv- din Moldoveni, care ştiau numai limba lor, adică moldoveneşte şi nu înţelegeau
deloc limba liturgică slavă şi nici pe cea rusească chiar şi numai în forma ei vorbită. De
aceea, când slujba se făcea pe slavoneşte, Moldovenii stăteau în biserică neînţelegând, iar
apoi au început să se dezveţe da a merge la biserică, oprindu-se chiar cu totul în
dezvoltarea lor religioasă creştină şi au început să cadă tot mai mult în vicii şi superstiţii.
Din această cauză, treptat, preoţii, pentru a-şi face datoria de răspândire a credinţei
creştine ortodoxe prin biserică, dar şi prin comportamentul lor conversaţional, se vor
dezvăţa treptat de limba rusă, pe care de altfel nici nu o stăpâneau prea bine, şi după ce
intrau în legătură permanentă cu sutele de Moldoveni ai parohiilor lor, s-au întors repede
la moldovenism, iar acesta a devenit un fenomen permanent chiar şi asupra preoţilor ruşi.
Rezistenţa Moldovenilor i-a învins pe cei care doriseră să-i „topească” în masa
rusească şi în acest domeniu.
Prin urmare, arată Prof. A. Crihan: „ Populaţia moldovenescă era străină nu
numai de cultura spirituală a Rusiei, ci chiar de felul ei de viaţă civică şi administrativă.
Rusificatorii au făcut ca ţăranul venind la oraş să se simtă ca într-o pădure întunecoasă şi
necunoscută. În orice birou era permis ca acest ţăran să nu fie înţeles. Justiţia, Şcoala,
Biserica, Administraţia, toate erau pentru el străine. Şi cum peste tot domnea şi
arbitrariul cel mai sălbatic, este uşor de înţeles cât de străine rămâneau masele populaţiei
moldoveneşti faţă de Rusia şi valorile ei interne, istorico-culturale şi politice”.
Prosperitatea Basarabiei era numai pe hârtie şi în dările de seamă ale
administraţiei, Moldovenii nu puteau învăţa să scrie şi să citească, fiindcă limba lor
era interzisă, iar amatorii de limba rusă lipseau aproape cu desăvârşire. Basarabia
era socotită de ruşi ca o mină de aur şi de aceea pentru funcţionarii ruşi era foarte
avantajos să aibă slujbe acolo.
Haralamb Lecca autor dramatic
Victor Anestin
Studiul critic ,,Haralamb Lecca autor dramatic” semnat de Victor Anestin a apărut
în anul 1901 (pe copertă 1902). Este o broşură de 47 de pagini care reuneşte în 5 capitole
consideraţiile autorului asupra literaturii dramatice
româneşti de până atunci şi analizează din punt de
vedere artistic piesele dramaturgului caracalean:
Casta-Diva, Jucătorii de cărţi, Suprema Forţă. În
concluzie, autorul găseşte o asemănare între piesele
lui H.G. Lecca şi tablourile lui C. Lecca (bunicul său),
dramaturgul este un novator, care pune în mişcare
multe personaje, suprimă monologurile înlocuindu-le
adesea cu scene mute. Autorul este de un fatalism
fără margini, personajele sale neputându-se smulge
din destinul orb iar sforţările lor în acest sens fiind
zadarnice. Pentru Lecca, viaţa nu e o veselă farsă
ci o însemnată tragedie, autorul nu iubeşte vulgul şi
nici clasa de sus, pe care le ridiculizează, el fiind un
aristocrat. Operele lui Lecca sunt consecinţa fatală a
celor ce s-au scris înaintea sa de către Caragiale ori
Alecsandri, însă dramaturgul îşi permite anumite
inovaţii pentru care probabil că publicul nostru nu
este încă pregătit.
Literatura noastră dramatică

Sunt cunoscute de toți începuturile teatrului nostru; se știe cum înființându-se un
teatru românesc nu se puteau juca încă piese românești, pentru simplul motiv că nu
existau.
S-a alergat deci la traduceri din limbi străine – cu preferință din cea franceză și
germană și această metodă a influențat mult, din nenorocire, până în zilele noastre,
îndepărtând din creierul scriitorul român ideea de a încerca să scrie în acest gen.
Ce se putea încerca oare acum la începutul teatrului nostru? Piese psihologice, de
caracter; de moravuri nu se puteau scrie, căci
literatura dramatică, care este cea din urmă ce
se dezvoltă la un popor civilizat nu avea nicio
bază solidă, nicio experiență a trecutului.
Neposedând finețea observațiilor și
existând încă o piedică: lipsa unei burghezii
culte care să fie analizată, primii noștri scriitori
au avut două mijloace la îndemână pentru a
scrie piese:
1). Au imitat de departe piese străine;
2). Au luat ca subiecte de piese acțiunile
istorice.
De aceea vom vedea, la începutul
teatrului, numai titluri ca: ,,Petru Rareș, Elena
Dragoș, Ștefan cel Mare, Cetatea Neamțului”
etc. H. G. Lecca văzut de Iser
Alecsandri în prima perioadă a avut două metode: a localizat piese străine; așa
piesa sa ,,Drumul de fier’’ are părți și din ,,Les Ganadus” și din ,,Nos Intimes’’ ambele de
Victoria Sardon și a creat câteva tipuri ca: Coana Chirița cu nenumăratele și mirificile sale
aventuri, cum și toate ,,cântecele comice” cum le intitula el ca ,,Kera Nastasi, Haimana,
Barbu Lăutarul’‟etc.
În a doua perioadă, Alecsandri a scris ,,Fântâna Blanduziei” și ,,Ovidiu” piese
inspirate din cercetări istorice literare.
O singură piesă are Alecsandri unde a căutat să ne dea puțină psihologie
,,Concina” și aceea după părerea mea imitată întrucâtva după o scenetă de Fuillet.
În orice caz Alecsandri poate fi considerat cel dintâi autor dramatic al nostru: el a
deschis prima perioadă în care se mai pot cuprinde excelentele piese istorice ale d-lor V.A.
Ureche și Hasdeu.
A doua perioadă o deschide d-l Ion
Luca Caragiale.
Spiritul de observație începu să
deschidă ochii unora dintre scriitorii noștri.
Dar a analiza societatea noastră
mai cultă era mai greu; se cerea mai multă
finețe psihologică de acum piesele d-lui
Caragiale nu sunt decât imaginea, poate
prea fidelă a vulgului.
Dacă e în acțiune un prefect și
nevasta unui consilier județean, apoi
aceasta trebuie să se întâmple în cel mai
obscur județ; acolo unde modul de a vorbi
al prefectului e aproape egal cu al
comisarului.
Dl. Caragiale a văzut partea comică
a vieți, ridicolul ei, și nu putea să-l
găsească mai bine decât în mahalalale.
Ele i-au furnizat subiecte și pentru
Conform unei note apărute în ziarul
,,Noaptea furtunoasă” și ,,D’ale
Vremea la 23 septembrie 1928, statuia
Carnavalului” cât și pentru ,,Conu lui H.G. Lecca de la Caracal urma să fie
Leonida”. realizată de C. Brâncuşi. Ulterior a fost
Dar d-l Caragiale, mai are și drama încredinţată lui Dimitriu-Bârlad.
,,Năpasta” aici era mai greu; țăranul are
psihologia mai simplă nu însă cea mai ușoară, cât timp nu ai trăit în contact cu el.
De aceea țăranii din Năpasta nu sunt lipsiți de oarcare intelectualism și de aceea
pasiunile lor se aseamănă ,,a ne pas s’y me prendre”, cu pasiunile noastre.
Dar nu trebuie uitat că dl. Caragiale a deschis a doua perioadă, a bătătorit drumul
pentru alții, pentru aceia care vor să studieze societatea noastră, nu la țărani sau în
vremurile pierdute în neguri, ci chiar în mijlocul nostru.
Și ajutați de reformele d-lui Caragiale cei veniți în urmă au avut curajul să încerce
a scrie adevărate piese moderne.
Nu am reușit toți și nici nu vor reuși toți ; se cer prea multe unui autor dramatic;
dar dintre ei se desprinde câte unul care impune prin forța talentului, care impune o
adevărată cale și care va deschide a treia perioadă și cea mai însemnată a literaturii noastre
dramatice.
S-a pornit un adevărat potop de piese
originale; în prezent teatrul nostru național a jucat
unele dintre ele, ba chiar și teatrele naționale din Iași
și Craiova; unele au plăcut, autorii lor au fost
consacrați ca adevărați autori dramatici, unele
bineînțeles, au căzut deoarece n-aveau mai nicio
valoare.
Dintre toți acești autori, unul din ei s-a ridicat
mai presus de ceilați și tocmai pentru acela am
întreprins și acest mic studiu.
Am rezumat pe scurt părerile mele asupra
celor ce am scris până acum și am stabilit aceste
perioade ,,grosso moddo” pentru a arăta cum s-a
desprins din vălmășag d. Lecca și drumul fatal care
l-a urmat și care l-a condus la îmbogățirea literaraturii
noastre dramatice cu lucrări de valoare.
Deci cele câteva rânduri ce am scris mai sus, au cea
mai mare legătură cu capitolele ce urmează și rog pe
cititor a le considera ca un fel de prefață a acestui studiu.
Casta-Diva
D. Lecca a mai scris câteva piese, dar mi se pare că nici d-sa nu a pus mare temei
pe ele, căci nu le-a publicat și nu cred că le va publica vreodată. De aceea prima piesă ce
ne va ocupa va fi ,,Casta-Diva”.
Mai întâi să răspundem noi pentru autor unei obiecții ce i s-a făcut de un anonim
cronicar, de la ,,Noua Revistă Română”, care deși a judecat mai bine decât ceilalți piesele
d-lui Lecca, totuși a făcut câteva greșeli ce nu trebuiesc să fie acreditate ca adevăruri pe
lângă marele public.
Cronicarul anonim găsește că d. Lecca nu lucrează piesele d-sale după nicio
formulă, că nu e reprezentantul niciunui curent în opinia publică.
Aduce ca exemplu pe d. Caragiale care era reprezentantul unei idei, al Societății
,,Junimea’’; d. Caragiale după anonimul cronicar, exprimă aspirațiile și credințele unei
părți măcar din societatea cultă românească.
Care aspirații? Ale cetățeanului turmentat? Ale polițaiului? Ale coanei Vetei?
Sau poate a vrut să înțeleagă astfel, anume că autorul ,,Scrisorii pierdute’’ a vrut
să biciuiască relele apucături orientale ale românului.
În primul caz nu găsim nimic interesant; în al doilea caz nu înțelegem de ce
Junimea singură ar fi fost reprezentanta stabilirii bunelor moravuri! D. Caragiale a scris
așa fiindcă așa i-a fost temperamentul d-sale, și chiar dacă nu era nimic de îndreptat tot ar
fi scris ,,Scrisoarea pierdută”, căci printr-o lege fatală trebuia să avem această piesă.
Că d. Caragiale a scris piese cu subiect luat numai din poporul de jos, din
mahalale, asta nu ne supără, iar ca să silești pe orice autor dramatic să scrie numai în
genul d-lui Caragiale asta e ridicol.
D. Caragiale, incontestabil un talent și nu noi îl vom pune la îndoială; dar de să
acuzăm pe un altul că descrie numai viața de salon. Oare Bourget e un mai prost scriitor
decât Zola, fiindcă nu s-a coborât din saloanele parfumate.
Se poate lua ca subiect orice întâmplare, orice accident vulgar sau dramatic,
meșteșugul e ca autorul să-i dea viața necesară.
Apoi după cum am arătat mai sus, D. Lecca nu a făcut altceva decât să urmeze pe
D. Caragiale, suind însă o treaptă mai sus.
Până acum, la noi, nu a fost descrisă această viață a saloanelor bucureștene. Ca și
Bourget, D. Lecca descriind personajele de saloane, le descrie cu minuțiozitatea ce unora
le-ar părea provenită din dragoste, dar care în realitate nu e decât o satiră contra tinerilor
de bonton, contra cartoforilor și parveniților.
E mult mai moral și urmăreşte un scop mult mai moral și mai presus d. Lecca,
căci d. Caragiale a ridiculizat plebea și plebea a râs singură de ea nepricepând ironia; d.
Lecca însă ridiculizează viciile celor inteligenți, şi cei inteligenţi se pot recunoaște mai
iute pe ei însăși la rampa scenei.
Poate chiar că o piesă a d-lui Lecca a împiedicat multe deznodăminte fatale, ale
căror mistere au rămas pentru vecie în umbră pentru noi ceilalți , de la comediile d-lui
Caragiale ieși însă în foyer întrebându-ți vecinul:
-Eu …. eu.. pentru cine votez?
Acuzarea cea mai nedreaptă ce i se aduce însă D-lui Lecca, e că ar fi scris, piesele
d-sale pentru publicul ce vine la teatru ,,ca să se distreze”. Cine vrea să distreze publicul,
știe că masei publicului nu-i place lungi dialoguri, nu-i place filozofie și tese și d. Lecca ar
fi avut la îndemână destule efecte de teatru dacă ar fi vrut să scrie pentru marele public.
Care e morala pieselor D-lui Lecca? Se întreabă cronicarul anonim.
,,Nu juca cărți că pierzi parale”. ,,Dacă vrei să ai un amant alege-ți un om
cumsecade”.
Tot astfel ar putea zice de Othelo: ,,Nu te încrede în bârfiri!” Sau de Machbet :
,,Nu e bine să fii prea mult ambițios! “ Și pe tema aceasta câte... E copilărească imputarea.
Și apoi nu e aceasta morala ,,Jucătorilor de cărți”; e una pe care n-a înțeles-o d-
nul cu critica ; adevărata morală e ,,chiar dacă ai un viciu, fii așa ca să nu păgubești pe
nimeni; ruinează-te pe tine, dar nu pe ceilalți‟‟.
Dar am intra prea mult în generalități pe care, trebuie să le păstrăm pentru sfârșit.
Un lucru trebuie să mărturisesc de la început: Luând apărarea piesei ,,Suprema
Forță’‟, în unul dintre cele mai răspândite jurnale, pe când celelalte jurnale nu mai găseau
termini injurioși, am fost dublu acuzat că aș fi intim al d-lui Lecca și că aș avea o piesă la
Teatrul Național.
E atât de oarbă la unii judecata, că ei nu pot pricepe că pot exista pe lume alți
oameni, care într-o opera de artă să vadă calitățile ca și defectele. Pentru cei care nu știu să
judece o piesă e sau sublimă sau stupidă.
Sublimă de exemplu ,,Domnița Olena’’, stupidă ,,Suprema forță’’.
Sunt unul dintre cei care cunosc teatrul, care s-a ocupat de el cât l-a ajutat
inteligența și care nu a căutat să aibă ,,parti pris’’ și după această neînsemanată
confesiune, revin la titlul capitolului la ,,Casta Diva’’.
Casta Diva e povestea unei dragoste nenorocite. Dinu iubește pe Gina și chiar
s-au logodit, Dinu însă e student în medicină și trebuie să-și dea ultimele examene. Mătușa
Ginei o văduvă numită Lelia, a pus ochii pe Dinu; îl ia cu ea la București, sub cuvânt ca
Dinu să-și de examenele.
Dinu devine amantul mătușii; la întoarcere, pe vacanță, Gina surprinde pe Dinu în
brațele Leliei. Dar Dinu tot iubește pe Gina și la momentul când Gina îl surprinde, Dinu
tocmai insulta pe Lelia care-l nenorocise prin pasiunea ei și îi spunea că pleacă la Paris
pentru a nu o mai vedea, pentru a se întoarce purificat și demn de Gina.
Dar Gina nu vrea să audă nimic despre dezvinovățirile lui; ea îi înapoiază inelul de
logodnă și nu mai vrea să știe nimic de el.
Dinu pleacă la Paris ; Gina se mărită cu
un grec bogat pe care nu-l poate iubi; comite un
adulter; bărbatul o gonește și din treaptă în
treaptă ajunge guvernantă în casa verișoarei sale.
După opt ani Dinu se întoarce, e celebru;
inima lui bate tot pentru Gina; Gina refuză să fie
femeia lui, amantă da; nu se mai crede demnă și
de unde piesa începe cu o scenă de dragoste, tot
între ei doi, sfârsește astfel:
DINU: (Înțelegând că nu mai e nimic de făcut
urcă încet. După doi – trei pași se oprește) Mă
lași să plec?
GINA: Du-te
DINU: Și n-are să-ți fie dor de mine?
GINA: Să nu-ți fie dor de mine.
DINU: Și n-o să mă uiți?
GINA: Uită-mă
(Se privesc lung, căci e clipa unei
despărțiri pe veci, pe când cortina cade).
Subiectul pare a fi foarte simplu, aproape
Volum de poezii apărut în 1904 cu
grafica lui Vitold Rola Piekarschi,
ca și ,,Berenice’’ a lui Racine, ca și ,,Nora’’ lui
fost profesor de desen la Slatina Ibsen, dar d. Lecca, după cum vom vedea ca și în
celelalte piese, nu țintesc să ne redea numai două-
trei persoane cu pasiunile și conflictele ce se nasc
din ele ci îi trebuie o mulțime de personaje
secundare. Rezultă de aici un cusur și o calitate.
Cusurul e că pierde întrucâtva acțiunea;
suntem siliți să ne ocupăm, fără voie de anturaj,
pierzând din vedere personajele importante. Și
apoi, bineînțeles nu le poate da autorul aceeași
viață la toți; îi va schița în trăsături generale și va
lăsa ca publicul sau cititorii să suplinească ceea
ce d-lui nu a spus.
Calitatea e că pe scenă e mai multă viață;
avem dinainte-ne realitatea și banalitatea de toate
zilele, în mijlocul căreia se desfășoară o dramă
intimă.
Dialogurile din Casta-Diva cât și din
celelalte piese, sunt foarte naturale; pentru prima
oară s-au reprezentat piese originale, la noi, care
să redea o familie așa cum există în viața de toate
zilele. Dl. Lecca redă perfect conversațiile cele
mai banale, nimicurile ce formează viața
societății unui salon, alegându-și cu băgare de
seamă, tipurile ce le are de studiat, dar
studiindu-le pe unele din ele, prea puțin- Casta-
Afişul unei piese de H.G. Lecca cu
Diva în special; poate fiindcă e şi cea dintâi Aristiţa Romanescu şi Petre Liciu
în rolul principal
lucrare a d-lui Lecca, de aceea prezintă asemenea defecte.
Așa, pe lângă Dinu și Gina, avem pe State Zoescu, maior în retragere în care d-l
Lecca a vrut să întrupeze un bătrân militar ,,bargneux‟‟ autoritar ; ,, Etienne de
Radoucano‟‟ un tânăr student la drept fasonat după ultima modă; Epaminonda Chiriopol-
un grec bătrâior și îndrăgostit de Gina; două fetițe abia scăpate din pension; un copil
zburdalnic, care arată de mic ce va fi mare, și în sfârșit, femeia care iubește la 30 de ani și
care cunoaște toate vicleșugurile dragostei.
Tipul Leliei: o intrigantă care iubește; al lui Epaminonda: un bătrân practic, dar
deocamdată sentimental- sunt cel mai rău schițate.
Comparația Leliei cu acest bătrân contra lui Dinu și a Ginei nu prezintă niciun
interes, nu aduce nicio consecință, afară de aceea pe care pare că ar vrea autorul să
precipite acțiunea.
Nu ar trebui să fie interesantă decât iubirea lui Dinu și a Ginei, dar autorul ne vâră
cu de-a sila în o mulțime de evenimente care ne fac să uităm de principala acțiune.
Mai târziu d. Lecca va remarca singur acest lucru după cum vom vedea,
întrucâtva în ,,Jucătorii de cărți’’ și mai bine în ,,Suprema forță”.
În Casta-Diva nu găsim partea morală a piesei; pare că autorul nu și-a afirmat
tendința de-a susține vreo tesă, de-a lua partea cuiva; acțiunea e lăsată în voia ei; toate se
întâmplă după o lege fatală, căreia nimic nu poate să i se împotrivească .
O remarcă importantă: d-l Lecca nu are monologuri în piesă. Cauza? Un altul
poate ar vedea în această lipsă o neputință a d-lui Lecca de a putea analiza un suflet care
vorbește cu el însuși, ar putea zice că d-l Lecca nu cunoaște bine psihologia; e o bună
îndrumare către realitate; numai nebunii vorbesc cu ei singuri și personajele vechilor piese.
D. Lecca a suprimat vorba, nu a suprimat însă mimica feței, gestul și de aceea veți putea
remarca în piesele d-sale o sumă de scene mute, în care agitația persoanei din scenă se
trădează prin mușchii feței, prin gesturi
de supărare sau bucurie.
Casta-Diva nu e încă o
adevărată creație; se resimte mult o
oarecare naivitate, cu toate că sunt unele
scene pe care d. Lecca e absolut stăpân.
Sfârșitul poate nu e adevărat, dar e
,,vraisemblable‟‟; poate că Dinu, după
opt ani, cu toate protestațiile lui de
dragoste, nu mai găsește însă argumente
pentru a-și îndupleca pe Casta –Diva.
Ce se vor face acești doi oameni
care după ce s-au iubit atât, se despart
acum pentru totdeauna. Nu va mai iubi
Dinu în veci; va purta veșnic o rană
adâncă în suflet? Nu e prea de crezut și
în cazul acesta cum rămâne cu suvenirul
Castei-Diva?
În ce o privește pe Gina, situația
ei e sigură; cu încetul se va abrutiza, va
deveni o simplă mașină, o bătrână
menajeră, care nu mai are decât un
singur dor: acela de a nu-și mai aduce Din creaţia lui H.G. Lecca
aminte de nimic și o singură consolare: aceea de a-și fi salvat puritatea și nepătarea
timpului, când Dinu era student și o iubea, idealizând-o sub numele de Casta –Diva.
Te cuprinde o mare amărăciune, sfârșind de citit, sau văzând sfârșitul piesei, jucate
de altfel, aceasta e una din metodele d-lui Lecca. Nici ,,Jucătorii de cărți”, nici ,,Suprema
Forță” nu sfârșesc astfel.
Vom vedea cum d. Lecca își devine superior în celelalte piese, prin tendințele sale
de moralizare, de îndreptare a societății, scop nobil și pe care de altfel l-a avut și Dumas.
E prima încercare a d-lui Lecca cu toate defectele și cu toate calitățile ce-l vor
caracteriza în celelalte piese.
Casta-Diva era natural să placă mai puțin, deși nu se scrisese în limba română
multe piese asemenea ei.
„Facla” şi ,,Muguri”, două reviste şcolare din Romanaţi
Corneliu Vasile
După ce apăruseră revistele liceului, „Lumina” și „Speranța”, în deceniul patru al

secolului al XX-lea, urmând o bogată tradiție culturală și artistică a localității, în anul
1944 s-a ivit ideeea înființării unei colecții de tablouri (pinacotecă) la liceu, materializată
în anul 1947, după donațiile mai multor pictori de talie națională, originari din Caracal sau
foști elevi ai liceului.
Ulterior, a apărut și o revistă, „Facla”,
fie dactilografiată, fie tipărită, coordonată de
profesorul Crăciun Pătru, cu specializările
română-istorie, director mai mulți ani.
În anul al doilea al apariției, 1965-1966,
„revista Liceului Nr.1 Caracal” este condusă de
profesorul emerit Crăciun Pătru, incluzând pe
profesorul Nicolae Ciobanu, secretar UTC,
profesorul Ion Precupețu, bibliotecara Silvia
Grigorescu și elevii Sergiu Marinescu, Traian
Sîrbu, Mariana Popescu, Viorica Popescu și
Valeria Apostol, toți din clasele a X-a. Sunt
numai cincisprezece pagini, dactilografiate pe o
singură față a colii, câteva fiind imagini care
fixează anumite date. Tabloul „Ciobănașul” de
Nicolae Grigorescu este însoțit de precizarea că
în pinacotecă se mai află „Care cu boi”,
„Întoarcerea de la câmp” și „Peisaj de toamnă”,
bustul compozitorului George Enescu, din
părculețul liceulu este însoțit de precizarea datei ridicării, mai 1965, iar „Autoportret” de
Marius Bunescu are, în josul paginii, enumerarea pictorilor donatori: Theodor Aman,
Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Gheorghe Petrașcu, Dimitrie Ghiață. Acest număr
conține versuri scrise de elevele Ioana Moandă și Mariana Popescu (aceasta scrie „Lui
Eminescu”, poezie datată 15 iunie 1966, comemorarea morții poetului), proză de elevul
Traian Sîrbu, cronici la expozițiile Teodor Catană și Marius Bunescu, scrise de Ioana
Moandă și Eugenia Nistor. Sunt reproduse un mic fragment din „Poveste indică” de Mihai
Eminescu și, din revistele anterioare ale liceului, „Speranța” din revista „Clasa a VI-a”
(1933) epigrame și versuri publicate de I. Magnea (Ion Potopin), Nellu Cristescu și G.
Dascălu. O pagină prezintă ecourile apariției revistei „Facla”, cu „încercări literare
merituoase”, la Craiova, în revista „Ramuri”.
Un bilanț al primului trimestru enumeră sesiunea de referate a elevilor, rezultate
de la olimpiadele școlare, vizionări de expoziții și spectacole, refacerea aleilor de la
intrarea în liceu, instalarea difuzoarelor, a soneriei electrice (anterior era „toaca”
metalică, unde bătea cu două bețe omul de serviciu, nea Vasile Tereacă, sau nea Petre –
pe când subsemnatul era elev).
Un număr festiv înscrie pe copertă anul III, nr.4(10), sept. 1967, dedicat
împlinirii a două decenii de la înființarea Pinacotecii „Marius Bunescu”, care poartă
numele pictorului și unde peste o sută de mii de vizitatori, în special elevi de la școlile și
liceele din Caracal, au putut admira opere pictate de Theodor Aman, Ștefan Luchian,
Gheorghe Petrașcu, Dumitru Ghiață, Camil Ressu și, bineînțeles, picturile patronului
colecției. Redacția consemnează aceste nume în articolul inaugural al acestui număr, datat
1 septembrie 1967.
Aduc un salut cu această ocazie pictorii Marius Bunescu, Hortensia Popescu,
Vasile Maciu, membru corespondent al Academiei, folcloristul Gh. N. Dumitrescu-
Bistrița, Jean Tudor Popa, Sorin Chirimbu, scrisori datate mai 1967.
Un articol cuprinzător, însumând trei pagini, scrie Crăciun Pătru despre crearea și
îmbogățirea pinacotecii, prin contribuția academicianului Ştefan D. Nicolau, a doamnei
Elena Dr. I. Dona, a lui Marius Bunescu etc.
Elevele din redacție, Valeria Apostol și Alexandrina Oprea, din clasa a XI-a,
scriu rânduri dedicate aniversării pinacotecii, la fel Ioana Zamfir, din clasa a X-a.
La festivitățile organizate joi, 14 septembrie, și duminică, 17, s-au prezentat
expoziția aniversară și vernisajul Popa Jean Tudor, s-au tipărit câteva materiale (afișul,
invitațiile, Programul, pliantul expoziției de pictură), fiind prezenți, implicați, profesorii
Mariana Petrescu și Silvestru Moraru.
În afara celor menționați, în redacție mai apar elevii Felicia Florescu, Rodica
Danciu și Florian Țițirigă, toți din clasa a X-a.
Numărul festiv se încheie cu nouă reproduceri alb-negru ale unor tablouri din
pinacotecă, fotografia clădirii liceului și un autoportret Marius Bunescu.
Dacă numărul prezentat până acum era „Revista Liceului Nr. 1 Caracal”, un alt
număr, anul XII, 1978, este revista „Liceului de Matematică-Fizică”, schimbarea frecventă
a numelui Liceului „Ioniță Asan” aducând denumirile „Școala Medie Nr.1” (după model
sovietic – Srednii Șkol), cum se numea în anul 1965, când a absolvit subsemnatul, sau
„Liceul Industrial de Chimie Nr. 2” mai târziu, deși este cel mai vechi, adică nr.1, din
localitate (înființat în anul 1888).
Acest număr nu mai are, pe copertă sau în interior... numărul și data mai precisă a
apariției, este coordonat de profesorii îndrumători Marin Ciobanu și Paul Tatomirescu, în
redacție fiind elevii Lucia Ardelean, Grațiela Gruev, Luminița Pascu, Sorin Gheorghe și
Isabela Barbu, care nu mai sunt în clase, ci în anii de studiu II, III, și IV. Redacția este
scrisă pe un bilețel lipit pe coperta III.
După obligatoriul citat din „marele cârp/maci”,urmează articolul prof. Maria
Petrescu și articolul elevei Grațiela Gruev, ambele invocând figura „marelui erou„ instalat
în fruntea țării, un montaj literar colectiv al clasei a IX-a D (nu al anului I D!) pe aceeași
temă și un articol „patriotic”, intitulat „2050 de ani de istorie”, în aceeași tonalitate,
semnat de elevul Constantin Dincă, din clasa a XII-a A.
Elevul Florin Pătru, din (de data asta) anul IV C, scrie o pagină despre războiul de
independență, maistrul instructor Petre Popa despre predarea electronicii în liceu, mai
sunt materiale despre predarea matematicii, despre scrierile lui Camil Petrescu și Lucian
Blaga, ex-libris și despre „Caracal drag, orașul meu”, prezentând Uzina de Vagoane,
Întreprinderea de Tricotaje „Romanița”, Stațiunea Experimentală Agricolă, Fabrica de
Conserve, semnate de elevi. Claudia Geabă, din clasa a XII-a C, scrie despre „Gânduri
spre viitor”, iar elevul Florin Pătru despre balada haiducească de pe Valea Oltului („Iancu
Jianu”, „Badiu Cârciumaru” și „Tanislav”) culese din comuna Tia Mare.
Poezia elevilor ocupă șase pagini de la sfârșitul revistei, majoritatea „patriotice”,
câteva semnate cu inițialele W.W. și P.I.T, două semnate de elevul, pe atunci în anul IV C,
Claudian Doru Frunzulică (ajuns, după mulți ani, în politica post decembristă).
Ultima pagină cuprinde încercări de epigrame și perle culese din lucrările
elevilor.
Acest număr, spre deosebire de cel prezentat anterior, dedicat istoriei unei colecții
artistice, este o culegere de articole și versuri cu caracter social și politic dominant,
nelăsând să transpară realitatea vieții liceenilor, problemele adolescenței sau afirmarea
înclinațiilor lor pentru viitor.Totuși, revista rămâne un document al timpurilor respective.
Revista școlară „Muguri”, Hotărani-Fărcașele (1979-1984)
Revista elevilor Școlii Generale din Hotărani, cu 32 de pagini dactilografiate, are,

în nr.1, decembrie 1979, pe prof. Corneliu Vasile, ca îndrumător, iar în redacție sunt
elevii Florentina Ștefănescu (redactor-șef), Marinel Gongea, Aurora Pancu, Manuela
Ungureanu, Marian Neagu și Violeta Micu. Apariția primei publicații școlare din această
comună este salutată de primărița Ioana Văle, de directorul coordonator Henri Bîzu și de
directoarea școlii, Ecaterina Niță.
Elevii/pionierii răspund la întrebarea care a fost cea mai reușită activitate a lor în
primul trimestru al anului școlar. Nu puteau să lipsească elementele politice legate de
congresul al XII-lea al PCR și prevederi ale codului etic al pionierilor. Sunt menționați cei
mai buni elevi, de la clasa I A până la clasa a VIII-a, cele mai multe abonamente, pe clase,
la revista „Limba și literatura română” iar câteva
pagini sunt rezervate absolvenților Marin Andrei,
student la Politehnica Timișoara, Valeria Ghiță,
medicină, Craiova, Ioana Legica Stanciu, elevă la
Liceul de Matematică-Fizică („Ioniță Asan”) din
Caracal. Sunt reproduse articole din periodicele
„Oltul”,„Cutezătorii” și „Albina”, dedicate acti-
vităților cercului literar al școlii, apoi un fragment
din „România pitorească” de Alexandru Vlahuță,
referitor la Drumul lui Traian, care trece prin
localitate, și despre legenda Craiului sau
Domnului de Rouă din zonă.
Trei interviuri au fost luate de elevi
doamnei inginer agronom Paula Marcu, domnului
profesor Anton Gheorghe de la liceul menționat și
domnului Nicolae Păducel, medicul comunei.
Câteva pagini sunt completate cu versuri scrise
de elevi, iar grafica este realizată din desene color
ale copiilor. Mai sunt pagini de orientare profesională, culegeri de folclor, umor școlar,
revista revistelor școlare („Facla”, „Coloane” și „Viața” de la liceele din orașul Caracal),
maxime, cugetări și rebus. Câteva materiale reproduse din monografia județului și din alte
lucrări prezintă trecutul, prezentul și perspectivele localității.
Nr. 2, decembrie 1980, 18 pagini, aduce în redacție și alți elevi, ca Emilian Stan și
Cristina Ionescu (redactor-șef).Cuvântul înainte este scris de profesorul de matematică
Vasile Berche, comandant instructor de unitate.
O pagină este dedicată scriitorului Virgil Carianopol, urmează articole pe teme de
circulație rutieră, plante și animale ocrotite, comportare civilizată, cel mai harnic cititor,
orientare școlară, portetul unui mecanizator, versuri, rebus și ceva mai puține desene.
Nr. 3, mai 1982,18 pagini, aduce în redacție, cu menținerea redactorului-șef,
elevii: Ilie Ciobanu, Mariana Istrate, Marin Voicu, Alina Elena Ghiță. Nu mai sunt desene,
dar sunt multe poezii și texte în proză ale elevilor, cu caracter patriotic majoritatea. O
relatare privește o excursie școlară la Craiova, alta un spectacol la căminul cultural.
Nr. 4, aprilie 1983, 24 de pagini, aducându-i pe Gabriel Duinea și Violeta Micu în
redacție, are din nou desene, iar un capitol special, cu relatări și hărți ale obiectivelor
vizitate, este dedicat excursiilor organizate de cercul literar la Caracal (teatrul, parcul),
Craiova( Universitatea, Bănia, Muzeul de Artă, Casa Elena Farago) și București (Muzeul
Literaturii Române, vizionare la Cinematograful „Patria”).
Sunt prezentate subiectele la concursul național de limba și literatura română și de
matematică pentru gimnaziu, iar o pagină este dedicată întâlnirii cu poetul Virgil
Carianopol, la Școala generală Nr. 6 din Caracal, care le-a acordat autografe și s-a
fotografiat cu ei. Alte pagini sunt de folclor și de umor.
Nr. 5, octombrie 1984, 36 pagini, care aduce în redacție și pe elevii Aura Roșu,
Ionel Pîrșoagă, Nicolae Pătru, Alexandru Dicu, debutează cu articolul elevei Mariana
Dumitru, comandant de unitate de pionieri și conține, în afara materialelor impuse de
congresul al XIII-lea al partidului, evocarea zilei de 23 August 1944, a răscoalei din anul
1784, condusă de Horia, Cloșca și Crișan, succese școlare, proverbe și maxime, subiecte
de la olimpiadele de limba română și de matematică, impresii din tabăra școlară de la
Vitomirești, despre excursiile de la Pitești și Valea Mare-Ștefănești (casa Liviu Rebreanu),
de la Târgoviște (Muzeul Tiparului și Cărții Vechi Românești), Brașov (Șcheii Brașovului
- prima școală românească din Transilvania), Castelul Bran, Nămăiești- Câmpulung (casa
George Topîrceanu), Corabia (fântâna secretă și ruinele podului de la Sucidava, azi Celei).
Este și o hartă a tuturor excursiilor organizate, incluzând obiective din Oltenia, Muntenia,
Capitala și Transilvania.
Un elev realizează un interviu cu primărița Angela Sindile, care apreciază
acțiunile elevilor din cercul literar pentru caracterul educativ și descoperirea de noi talente.
Rețeaua liceelor din județ, apoi un dicționar de termeni literari și artistici, articole despre
evoluția alfabetului și a scrierii și despre exprimarea corectă, două sondaje de opinie,
despre activitățile cercului literar și despre sporturile preferate, în final pagina Miscelanea
completează sumarul acestui ultim număr al revistei „Muguri”.
Printre puținele reviste școlare apărute atunci la școli din mediul rural, dar cu
profesori din mediul urban, mulți obligați să fie navetiști, „Muguri” a avut avizul
inspectoratului școlar, singura rezervă fiind despre câteva scăpări de ortografie ale
dactilografei. Efectul apariției publicației a fost antrenarea elevilor în activități culturale și
literare și participarea lor la concursuri, publicarea în „Limba și literatura română”,
„Cutezătorii” și „Albina”.
,,O şcoală şi... cinci cârciumi”
Marin Petran-Vlădila
Fiind una dintre cele mai vechi ocupaţii, agricultura, a constituit o sursă
importantă de hrană a locuitorilor noştri. De aceea suprafeţe mari de teren au luat locul
pădurilor Cozia şi Govora, defrişate, find cultivate, comparativ cu secolele din urmă (XVI-
XVII ) cu: grâu, orz, mei, dughie, apoi porumb, floarea soarelui, plante tehnice, cânepă, in,
bumbac dar şi cu viţă de vie. Viţa de vie a fost cultivată încă din antichitate. La început,
cultura viţei de vie, ramură a economiei agricole, nu a fost prea dezvoltată dar cu timpul a
devenit importantă ocupând locul doi după cereale. Pe pământul comunei Vlădila, viile, au
fost plantate la început în partea de N apoi în partea de S.
O menţiune legată de această cultură o găsim la 14 august 1677 , într-un act de
,,răscumpărare din rumânie ... cu o vie” a unui preot din FRĂSINET.
În afară de soiurile hibride, româneşti, au fost cultivate în timpul lui Cuza şi soiuri
străine: Cabernet, Sauvignon, Bodeaux dar nu au rezistat filoxerei, aşa că oamenii au
apelat tot la soiurile autohtone: zaibăr, terează ( fr.Terras), ananas (căpşunică) tămâioasă,
roşioară.
Viţa o plantau pe ,,brazdă sau cu paru‟ “. Întreţinerea acestei culturi era migăloasă,
începând cu tăiatul, cu cosorul, arăcitul, legat cu papură sau foi de porumb, prăşit, stropit
şi până la cules i se acorda mult interes. Strugurii erau culeşi în coşuri de nuiele şi erau
,,zdrobiţi în putini sau lin‟‟ cu sulul de la război sau cu picioarele, în timpurile noastre sunt
folosite storcătoare cu valţuri de metal, lemn sau plastic. Fiecare ţăran îşi avea bordei la
vie unde ţinea vinul. Povesteau bătrânii că luau vin acasă cât aveau nevoie, cu plosca, de
sărbători sau cu alte ocazii. Acolo ţineau vinul, la vie în bodei (sec. XVII-XVIII ) şi nu-i
,,strica” nimeni. Flăcăii satului mai trăgeau câte un ,,tâlv‟‟, să vadă ,,cum e vinu lu’ nea…..
dar nu să pomenea să ne fure că pă cine îl dovedea îl plimba cu căruţa p-ân sat şi îl făcea
dă râs” . Împroprietărirea de la „864, i-a transformat pe ţărani din clăcaşi în proprietari şi
i-a determinat (pe unii) să devină negustori în bâlciuri şi târguri. În sat au apărut mai mulţi
grădinari, cojocari, fierari, croitori şi cârciumari.
Viaţa a devenit mai complexă după 1848. Pentru ei, ţăranii, timpul liber era
suficient. Zilele de duminică şi sărbătorile religioase le respectau mergând la Biserică.
Alte ocazii de petrecere a timpului liber în grupuri mari erau: hora satului, botezurile,
nunţile, clăcile, hora ,,de pomană” dar şi câciumile.
Venit din Târnovo, Manea Stoian obţine autorizaţie pentru cârciumă în anul 1882.
Statistica anului 1898, ne aminteşte că ; în comuna Vlădila se găsea ,,o şcoală de gradul II
cu doi învăţători şi cinci cârciumi”. O altă câciumă se găsea în curtea Conacului fostei
proprietăţi a m-rii Cozia, aflată în vatra satului. Curtea cu o suprafaţă de 1,94 Ha, avea pe
lângă Conac: magazii, pătule,grajduri, livadă, cazan de ţuică şi cârciumă cu faţa la str.
Cozia de azi. Era arendată ,,pe un period de cinci ani”, 1897-1902. În realitate a fost
arendată de la 1897- 1913, de M.N. Delcescu, timp în care oamenii locului au cerut în
repetate rânduri Ministerului Cultelor să intervină pe lângă Ministerul Domeniilor să-i
schimbe destinaţia. La aceste ,,plângeri’’ făcute prin adresa nr.11 161 din 9 oct. 1897 de
localnici li se răspundea ,,să ne arate dacă s-ar putea face această cedare fără a
prejudicia interesele economice ale moşiei” sau la 26 mai 1901, prin altă adresă făcută la
20 oct. 1897, primeau răspuns că: ,,...se găseşte arendat până la 1902 D-lui M.N.
Delcescu, astfel încât nu se poate admite cererea, înainte de expirarea periodului de
arendare, afară dacă D-l arendaş, ar renunţa gratuit la luarea din a sa folosinţă a
terenului în cestiune”. Arendaşul plătea suma de 480 lei pentru cinci ani.
În secolul XX, (în 1925 s-a dat ,,legea repausului duminical şi al sărbătorilor
legale”) pe teritoriul comunei Vlădila se găseau mai multe cârciumi ; la Ciocardache, la
Ciocârlan, la Ioancă, la Nuncă. După masa de prânz se adunau în faţa primăriei sau la
cârciumă. Aici puneau ,,ţara la cale” sau ascultau muzică la vioară pe Tudorică a lu‟ Guşă
( în perioada interbelică ) etc. În 1926 iulie 26, Ion T. Nuncă, din Frăsinet-Gară, obţine
Brevet pentru vânzarea de Băuturi spirtoase. Ministerul Finanţelor ,,încuvinţează Dlui Ion
T. Nuncă, a exercita comerţul cu băuturi spirtoase, în genere cu amănuntul, în com.
Vlădila, jud. R-ţi, cu începere din iulie 1926. Brevetul îi dădea voie la vânzarea cu
ridicata, cu amănuntul, cu căruţa prin ţară, prin târguri sau cu căruţa la domiciliul
clienţilor. Debitorul Ion T. Nuncă prelungea contactul de arendă anual, în urma unei taxe
pe decalitru. Cârciuma a funcţionat până aproape de 1970.
Articolul II din Ordonanţa nr. 13 din septembrie 12, 1935 a Sfatului Popular –
Vlădila suna aşa:
,,-Toţi locuitorii din comuna Vlădila cum şi din alte comune care posedă vii plantate pe
teritoriu acestei comune nu are voe a culege struguri din vii mai înainte de 20 septembrie
1935 ei nefiind încă bine copţi;
-Cei ce se vor abate de la aceste dispoziţiuni vor fi daţi judecăţii conform Legii spre a-şi
lua pedeapsa cuvenită;
Prezenta Ordonanţă se va executa prin D-l Şef al postului de Jand.Vlădila şi de
D-l Notar al comunei Vlădila”.
În anul 1938, Primăria Comunei Vlădila Judeţul Romanaţi, dă Ordonanţa nr. 8 la
18 martie:
,,Noi, Primarul comunei Vlădila din Plasa Ocolul Judeţul Romanaţi.
Având în vedere ordinul D-lui Pretor al Plaşii Ocolul Nr.1165/938 urmat după al D-lui
Prefect al Jud. R-ţi nr. 4216/ 938 prin care ne invită a emite ordonanţă în baza art. 203 şi
205 din Legea Monopolului vânzării spirtului şi băuturilor spirtoase impunând regulile
privitoare la ordinea şi curăţenia ce trebuiesc păstrate în localuri şi reglementând orele
de deschidere şi de închidere. Având în vedere căci în această comună este o singură
cârciumă cu tot felul de băuturi spirtoase şi trebuieşte neapărat dată această ordonanţă
executarea ei de către comercianţi;
Decidem
1) Cu începere dela 18 martie 1938, toţi comercianţii de băuturi spirtoase din această
comună nu au voie a vinde băuturi consumatorilor pe datorie,
2) Este interzis a se da băuturi în schimb de serviciu ca: muncă, ceriale, ouă, păsări şi alte
produse ale economiei agricole şi casnice. Comercianţii şi soţiile lor, nu pot nici direct
nici prin persoane interpuse să ia în arendă pământuri ţărăneşti. Debitanţii nu au acţiune
pentru datoriile pe băuturi pe împrumuturi şi pe arendările de terenuri agricole Art. 190
din lege.
3) Comercianţii vor deschide debitele la comunele rurale la orele 7 dimineaţa şi se vor
închide la orele 10 (22) seara, iar Dumineca şi sărbătorii legale se vor deschide la orele
(2) din zi şi se vor închide la orele 7 (19) seara,
4) Contravenienţii acestor dispoziţiuni vor fi pedepsiţi cu amendă dela 1000- 3000 lei întâia
oară iar în caz de recidivă dela 10 000- 25 000 (Art. 203 din menţionata lege ).
5) În zilele de alegeri pentru corpurile legiuitoare, pentru Cameră sau Judeţ şi pentru
alegerile profesionele, când acestea cer toate debitele din comună să fie închise.”
Funcţionarii Comunali
încadraţi erau: Paţa N.Marin-
primar, Marin I. Purcea –
secretar, Petre N. Paţa – casier,
D-tru Călinescu – telefonist.
Procesul- Verbal nr.35
din 30 noiembrie 1940 spunea
că:
,,Noi, Primarul comunei
Vlădila din Plasa Ocolul R-ţi
Decidem,
Fosta proprietate a lui Apostol Russan
I ) Aprobăm rezilierea
contractului de arendare între
Primăria com. Vlădila şi comerciantul Iancu Ion Vârban din această comună ce îl are
pentru arendarea debitului cu tot felul de băuturi spirtoase ce l-a avut pe termen de 5 ani
cu începere dela 1 apr. 1937 şi până la data de 1 apr. 1942,
II) Garanţia provizorie a Ad-ţiei Financiare R-ţi nr. 2279-1937 de lei 510 se va încasa de
casierul comunal în folosul com. Vlădila”.
După al doilea Război, Partidul
Comunist a impus ,,naţionalizarea”.
Multe dintre aceste case au trecut în
proprietatea statului. Au funcţionat ,,sub
îndrumarea strictă” a partidului ,,casa
Nuncă” şi ,,casa Ioancă” –cârciumi-
până în jurul anului 1970. Tot la
naţionalizare, a fost expropriată şi
Ecaterina (Tincuţa) Russan,
moştenitoarea conacului din str. Cozia,
rămasă văduvă, după moartea soţului,
Neagu Elisei în 1946, fiica fostului
primar Ion Russan.
După anul 1970 în comuna
Vlădila mai erau două ,,cârciumi” sau
Bufete. Una se găsea la noul Magazin de
pe str. Garoafelor ( DN 54 ), vânzător
,,nea Culică Găzaru” până în 1993 şi
alta în conacul fam. Russan. La etaj a
fost o vreme postul de Miliţie, la parter
a fost Alimentară şi Magazin mixt iar
alături Bufet. În regimul comunist,
Bufetul era dotat cu groapă de gheaţă şi
Brevet pentru vânzarea băuturilor spirtoase
vizitat de mai toţi ,,oamenii muncii”.
al lui Ion T. Nunca din Vlădila
Aici mai cânta din vioară Gusu Ilie
(Mârşă) sau Nelu lu‟ Didă la acordeon-
romanţe, ,,A venit aseară mama”.....etc. Stele a lu„ Mladen face pariu pe acordeon cu
Nelu lu‟ Didă că sparge în măsele 100 de sâmburi de măsline, altul că bagă pumnul în
gură etc. Erau frecventate cârciumile pentru că puţinele vii care mai existau, prin ,,indicaţii
preţioase” urmau să fie scoase şi redat terenul agriculturii. Din anul 2005, proprietatea lui
Apostol Russan a fost vândută lui Tiţa Iulian- zis Oance iar clădirea este folosită ca
locuinţă, la etaj şi la parter magazin mixt şi bar-restaurant.
Instaurarea regimului comunist a produs modificări importante în structura socială
a ţării. Reforma agrară din 1945, naţionalizările din 1948 şi 1949, desfiinţarea proprietaţii
private şi alte măsuri luate de regim au dus la desfiinţarea ,,burgheziei” şi a ,,ultimelor
rămăşiţe ale moşierimii”, în timp ce procesul intens de industrializare a dus muncitorimea
în prim- plan, care, lipsită de alte posibilităţi de existenţă decât prin munca în
întreprinderile socialiste, a urmat politica partidului comunist. La rândul ei, ţărănimea
lipsită din nou de pământ, a migrat spre oraş. A rămas în folclorul local, mărturie despre
acele vremuri, această creaţie a localnicului Gheorghe Tufiş:
Poezie
De la crâşmă toţi plecară, Crâşma ţi-a mâncat norocu’!
Sandu şade–n astă seară, Iar el bate din picior,
A plecat şi el acum, -Tu, să taci că te omor!
Legănându-se pe drum, Copilaşii sar plângând,
Merse pân’ la crucea ‘naltă, El le cară pumni la rând.
Iar la cruce ,,buf’’ în baltă, Într-o noapte-ntunecoasă,
S-a sculat cu mare greu, ‘geaba l-aşteptau acasă,
Iată-l la căminul său. Către ziuă l-au găsit ,
Când îl vede măsa-i zice: Într-un lac înţepenit.
-Băutura arz-o focu’,
PROECO – revista elevilor Colegiului Economic ,,P.S.Aurelian” Slatina-

la 20 de ani de apariție- (I)
Dumitru Nica
În mai 2016 s-au sărbătorit 115 ani de învăţământ economic în Slatina. Am să

repet câteva date din viaţa învăţământului economic din Slatina: 1901 – a luat fiinţă o
clasă cu profil economic care a funcţionat pe lângă Gimnaziul Real Slatina (actual, liceul
Radu Greceanu); 1922 – ia fiinţă Scoala Comercială
Slatina; 1930 Octombrie – Școala Superioară
Comercială se transformă în liceu, care a purtat un
nume celebru, cel al lui Nicolae Titulescu,
personalitate a diplomaţiei româneşti şi universale, în
strânsă legătură cu Judeţul Olt şi oraşul Slatina; 1948
– Liceul Comercial se transformă în Şcoala Tehnică
de Administraţie Economică; 1979 – se înfiinţează
clase de ,,economic” în cadrul Liceului ,,Radu
Greceanu”; 1997 Iunie – ia fiinţă un liceu economic,
de sine stătător, numit ,,Grupul Şcolar Economic
Administrativ”, care funcţionează în clădirea nr. 2 a
Liceului ,,Textil” Slatina; 2000 Septembrie – Grupul
Şcolar Economic Administrativ se transformă în
Colegiul Economic ,,P.S.Aurelian” Slatina.
Am ţinut să reamintesc aceste date pentru a
întări faptul că, chiar dacă a avut unele perioade de întrerupere, profilul economic a avut şi
are o continuitate şi o perspectivă în Slatina, datorită unor oameni cu suflet pentru şcoala
Oltului şi, de ce nu, a României.
Despre activitatea cultural-ştiintifică a elevilor şcolilor cu profil economic din
Slatina s-au scris puţine cuvinte de-a lungul vremurilor. Tocmai de aceea am să amintesc
că, în cadrul Liceului Comercial ,,Nicolae Titulescu” îşi desfăşura activitatea societatea
culturală ,,Nicolae Bălcescu” înfiinţată încă din anul 1926. Această activitate a fost
bogată până în anul 1938, dar între anii 1938-1945 ea a căzut într-o stare de lâncezeală,
explicată în parte prin transferarea de la acest liceu a profesorului de limba română I.I.
Tomescu ,,preşedintele ei de onoare”.
În anul scolar1945-1946 ea s-a redresat, cu sprijinul directorului Dem I. Teodoru.
Preşedinţia de onoare s-a încredinţat profesorului Nicolae Popescu-Optaşi, iar
preşedinte activ a fost ,,până la 15 februarie 1946 elevul Țîrdel Marin din clasa a VIII-a,
urmat de elevul Bălteanu T.Dumitru din aceeaşi clasă, al cărui diriginte era profesorul
Nicolae Popescu-Optaşi “.
În cursul anului şcolar 1945-1946, s-au ţinut 27 de şedinţe. Noutatea activităţii
relansate consta în aceea că, spre deosebire de trecut, câmpul ei s-a lărgit, ajungându-se la
o concurenţă de cultură a tuturor şcolilor secundare din localitate. În afară de membrii
societăţii şi corpul profesoral al liceului, au mai conferenţiat profesori de la alte şcoli şi
personalităţi cu o cultură şi experienţa de viaţă recunoscute. Menţionez următoarele
colaborări externe: general Bucică, profesor pensionar C. Nicola, dr. Kitzulescu, profesor
Gheorghe Botez, profesor Lică Negru. De la alte şcoli au prezentat referate elevii Udrişte
Aurel şi Ciurez Mihai de la Liceul Industrial Slatina.
Este demnă de remarcat colaborarea profesorului pensionar C. Nicola13. Înzestrat
cu un har poetic pronunţat, la o şedinţă a citit creaţia proprie ,,Cronica satirico-
humoristică a Slatinei”, îndelung aplaudată, iar cu ocazia ieşirii la pensie a profesorului
Gh. Pătrăscioiu şi Gh. Diaconescu a compus şi le-a dedicate poezia ,,Închinare ţie,
dascăle lampadofar” lungă de 200 de versuri care, recitată de elevul Ionescu Ion de la
clasa a VI-a a şters multe lacrimi, după cum îşi amintea Nicolae Popescu- Optaşi.
Că elevii de la profilul economic au desfăşurat o activitate culturală bogată, ne-o
demonstrează şi materialele publicate în ,,Monografia Liceului Economic” (2001) de
absolventul Sică Popescu Anastase-devenit avocat, care relatează: ,,La sfârşitul şcolii,
după examenul de licenţă, aşa îi spunea, nu BAC, s-a organizat o excursie la cabana
Voinea. După aceea viaţa ne-a răspândit în cele patru vânturi. La fiecare 10 ani s-a
organizat revederea. Toate au fost frumoase şi nostalgice, fapt pentru care scriam într-o
bună zi:
13
Născut la 29 iunie 1885 la Tătuleşti-Olt. Intră în 1898 la Şcoala Normală ,,Carol I” din Câmpulung-
Argeş, pe care o absolvă în 1905 (prima promoţie de 6 ani). După satisfacerea serviciului militar devine la 1
noiembrie 1907 învăţător la şcoala din Optaşi-Olt. Aici înfiinţează bibliotecă, face primele proiecţii
cinematografice şi conduce 22 de ani Banca Populară ,,Sf. Ioan Botezătorul”. După război se înscrie la
Facultatea de Litere şi Filosofie luând licenţa cu ,,Magna cum laudae” în 1928. Va preda la Gimnaziul din
Zimnicea, la Şcoala Normală şi Liceul comercial din Slatina. Ulterior se retrage la şcoala din satul natal,
profesând până în 1939 când se transferă la Şcoala Primară Ionaşcu din Slatina. A colaborat la Convorbiri
Literare, Falanga şi Ritmul Vremii. A publicat la Scrisul Românesc volumul ,,Epitafe”, a tradus ,,Les fleurs du
mal” de Charles Baudelaire. A fost inspector general în învăţământul primar în vremea guvernului Goga, decorat
cu Răsplata muncii şi Coroana României în gradul de ofiţer. Manuscrisele sale ,,Slatina în papuci” şi ,,Opaiţe în
beznă” au rămas necunoscute la fel ca romanele ,,Primăvara roşie” (închinat răscoalei din 1907) ori ,,Zdrenţe
umane” (un roman zguduitor, cu scene de apocalips despre viaţa prizonierilor români în Germania anului 1917) .
A murit în 1958 iar monografia ,,Un sat din Olt- Tătuleşti” a apărut în 1998 la editura Cuarţ sub semnătura lui C.
Nicola, Ion Nicola şi Nicolae Gonţ.
Anii, trec prin viaţă Ieri erai copilul
Se duc fără număr Alintat de mama.
Bagi târziu de seamă Joacă, tinereţe
Aplecat de umăr Parc-au fost un vis,
C-ai trecut prin viaţă Amintiri fugare
Fără să-ţi dai seama De roman nescris”.
La fel medicul Stoenescu D. Ion, la întâlnirea de 40 de ani de la absolvire, a compus

şi prezentat poezia REVEDERE, care se încheia cu versurile:
……………………… Când ridicaţi paharul plin
Dar dacă sunteţi cumpătaţi Urarea mea de ,,La mulţi ani!”
Pe mine n-o să mă chemaţi Să vă aducă mai senin
Iar la hotarul dintre ani Alt an de fericire plin !
Elevii de la profilul economic şi-au adus o contribuţie substanţială la apariţia
revistelor elevilor din Liceul ,,Radu Greceanu” în perioada 1979-1997, îndeosebi prin
publicaţii în revista ,,Leregeul”.
Odată cu înfiinţarea unui liceu economic de sine stătător, în 1997, a început o nouă
etapă şi-n viaţa cultural-ştiintifică şi artistică a ,,elevilor economişti”.
Ideea înfiinţării unui liceu economic am avut-o de prin 1995, pe vremea când eram
inspector şcolar general. Eu îmi menţinusem permanent legătura cu catedra pe care eram
titular la liceul ,,Radu Greceanu”, predând matematică, la una-două clase. Între 1994-
1997 am predat matematica şi la o clasă de economic.
Prin 1996 i-am spus profesorului Ion Țecu- director pe atunci la ,,Radu Greceanu”-
ce aş vrea să fac. La început nu prea a crezut. Am făcut propunerea către Minister, bine
documentată, şi în iunie 1997, cu aprobarea primită, am început mutarea claselor cu profil
economic, de la liceul ,,Radu Greceanu” la noul liceu economic înfiinţat în clădirea nr. 2
a liceului ,,Textil” Slatina. Au fost numiţi atunci la conducerea acestui liceu, prof.
Dumitru Nica – director şi prof. Georgeta Stroe – director adjunct, funcţie pe care a
îndeplinit-o şi la liceul ,,Radu Greceanu”, fiind profesor de contabilitate.
Având o bogată experienţă în domeniul revistelor şcolare (în calitate de director
adjunct am coordonat apariţia revistelor ,,Zburătorul” şi ,,Leregeul” la liceul ,,Radu
Greceanu”) am propus în cadrul liceului Economic, apariţia unei reviste a elevilor acestei
unităţi şcolare cu profil economic. La început a fost greu. Am mobilizat profesoara de
română, Dana Trifan și dir. adjunct Georgeta Stroe, să depistăm elevii care sunt interesaţi
de această activitate, care au talent, care doresc să participe la editarea unei reviste şcolare.
Pe la sfârşitul lunii Octombrie 1997, am reuşit să constituim un grup de zece elevi,
majoritatea fiind din clasele a XI-a şi a XII-a, numai trei fiind de clasa a IX-a. Până prin
luna decembrie, ne întâlneam săptămânal, stabilind o strategie de lucru.
După vacanța de iarnă, ne-am întâlnit şi am stabilit mai întâi titlul. Au fost mai multe
propuneri, însă elevii au hotărât în majoritate să-i dea numele: PROECO.
Colectivul de redacţie format din: Alina Mitran – clasa a XII-a A- redactor şef,
Rodica Chelban – clasa a XII-a A, Iuliana Matei – clasa a XII-a A, Irina Măceșeanu –
clasa a XI-a A, Iulian Nistor – clasa a XI-a B, Bogdan Roşu – clasa a XI-a B-
,,informaticianul” liceului şi al revistei, Bogdan Tomescu – clasa a XI-a B, Florin Stoian –
clasa a IX-a A, Iulian Stroe – clasa a IX-a A şi Cristian Isache – clasa a IX-a A. Îndrumat
de cei trei coordonatori, au pornit la culegerea materialelor, astfel că, în luna martie 1998,
am făcut lansarea numărului 1 al revistei PROECO, precum şi inaugurarea postului de
radio al liceului şi legătura la internet a liceului, fiind primul liceu din judeţ cu aşa ceva,
aceasta datorită în primul rând elevului Bogdan Roşu. Această lansare a avut loc în faţa
tuturor directorilor de liceu din judeţ şi a tuturor directorilor din Slatina, precum şi a
conducerii Inspectoratului Şcolar.
După cum reiese din nr. 1/1998, rubricile revistei au fost în linii mari: Cuvânt
introductiv. 2. Tradiţie şi continuitate. 3. Istorie Slătineană. 4. Din viaţa liceului. 5.Creaţii
ale elevilor. 6. Diverse. Pe parcurs apar rubrici noi ca: ,,Page Francaise” nr 5/2002,
,,Informatizarea învăţământului încotro?” etc.
La fel şi coperta revistei, începând cu nr. 7/2004 s-a mai simplificat dar, important
este că s-au menţinut elemente care ilustrează profilul economic: calculatoare, grafice,
formule etc.
Consider că nu au fost diferenţe mari în realizarea copertei pentru că la numerele din
perioada 1998-2002, design-ul şi tehnoredactarea computerizată au fost executate de
Cristian Stănescu, iar tiparul executat la S.C. Iniţiativa SRL Slatina, iar începând cu
numerele din 2003, tehnoredactori au fost prof. Ovidiu Staicu şi prof. Mircea Bălan,
profesori care predau informatică în liceu. Începând cu numerele din 2008, tipărirea s-a
făcut în liceu, pentru că beneficiau de utilajele necesare.
Merită evidenţiat articolul ,,La început de drum” semnat de prof. Dumitru Nica,
director, din care reies o mulţime de îndemnuri adresate elevilor, dintre care reţinem:
,,Îmbarcaţi-vă cu entuziasm pe această navă a cunoaşterii, studiaţi cu perseverenţă
tainele ştiinţei şi culturii, lucraţi cu pasiune, exersaţi, căci exerciţiul creează maestrul –
spunea un înţelept proverb românesc”.
La pagina 4, redacţia se adresează viitorilor cititori şi colaboratori ai revistei în
,,Argument pentru o revistă a elevilor”. Îmi reţin atenţia rândurile: ,,…….revista noastră
vă oferă prilejul să vă exteriorizaţi trăirile subiective, impulsurile tinereşti, în forme care
permit interferența şi dialogul cu alte experienţe din cele mai diverse. În acest sens, ne
afirmăm deschiderea la un dialog chiar şi cu elevii de la alte licee indiferent de profil, pe
teme care ţin de vârstă şi preocupările noastre specific… vă aşteptăm , dragi colegi, de pe
oriunde vă veţi afla, cu problemele, cu bucuriile, cu proiectele şi cu speranţele voastre!”.
,,Şase ani profesor de istorie la Liceul Comercial ,,Nicolae Titulescu” din Slatina”
este un material foarte documentat, al profesorului Nicolae Popescu- Optaşi, care cuprinde
cu lux de amănunte nume de absolvenţi ai liceului respectiv, ce au absolvit în viaţă, dar şi
despre activitatea societăţii culturale care îşi desfăşura activitatea în liceu.
Eleva Irina Ispas – clasa a X-a B scrie despre ,,Slatina- 630 de ani de atestare
documentară”.
Faptul că revista se adresează elevilor economişti rezultă din paginile 11-13, unde
este prezentat materialul ,,Cunoştinţele de contabilitate în cultura economică
românească” şi ,,Mic dicţionar de specialitate” semnate prof. economist Lidia
Roșulescu.
Interesant este că încă de la nr. 1, revista publică ,,O scurtă privire asupra
INTERNET-ului”, semnat Bogdan Roşu, clasa a XI-a B care încheie: ,,În concluzie,
internetul este un ,,fel de mâncare” nu foarte scump, dar de care în viitorul apropiat nu
ne vom mai putea lipsi, chiar şi într-un oraş de dimensiuni medii, cum este Slatina”. Câtă
dreptate avea!
În paginile următoare sunt prezentate creaţii ale elevilor, dintre care amintesc:
,,Picătură de sinceritate” şi ,,Singură sau însingurată?....” ale elevei Irina Măceșeanu,
clasa a XI-a A şi ,,Să fii aşa cum te visam!”şi ,,Semne de întrebare”, semnate Alina
Matei, clasa a XII-a A.
Evidenţiez în paginile 21-23, preocupările elevilor Daniela Stefan-clasa a X-a B şi
Florin Stoian, despre muzică scriind materialele ,,Cum au luat naştere ULTRA Depeche
Mode şi BACKSTREET BOYS”.
Realizatorii revistei a fost preocupaţi şi cu prezentarea de ,,Subiecte propuse pentru
admitere” aşa încât în paginile 30-32 sunt prezentate subiecte de: matematică , economie
şi gramatică. Menţionez aici faptul că, revista PROECO nr. 1, a apărut cu sprijinul celor
20 de sponsori publicaţi pe ultima coperta interioară, unde găsiţi nume de societăţi
comerciale din Slatina, Craiova, Bucureşti, unele conduse de absolvenţi ai profilului
economic din Slatina. Numai sprijinul acestora a făcut să scoatem 2000 de exemplare, pe
care scria preţul 10.000, care au fost vândute şi cu banii strânşi s-a asigurat tipărirea
numărului 2.
Merită evidenţiate cuvintele lui Nicolae Titulescu din 24 Octombrie 1930, care apar
pe coperta exterioară: ,,Adânc mişcat de vestea că Şcoala Comercială Superioară din
Slatina – Olt, de care mă leagă şi sângele şi atâtea amintiri va purta numele meu, rog a
primi şi transmite mulţumirile mele şi cele mai bune urări pentru munca rodnică şi
continuu succes” adresate conducerii învăţământului slătinean din acea vreme.
Numărul 2/aprilie 1999, menţine coperta, menţine şi coperta interioară, cu numele
revistei şi fotografia liceului. Colectivul de redacţie este compus din zece elevi, absolvenţii
clasei a XII-a, fiind înlocuiţi cu alţi elevi. Apar Bogdan Tomescu, clasa a XII-a B, Liviu
Ciugulea, clasa a X-a A, Emanuel Enache, clasa a X-a A, iar colectivului de coordonare i
se alătura profesoara Alexandra Bobescu, de la Liceul ,,Textil”, pentru că începând cu 1
septembrie 1998, acesta se uneşte cu Liceul Economic.
Se menţin aceleaşi rubrici. La pagina 5, la rubrica ,,Mari savanti români din Judeţul
Olt “ profesorul Gh. Mihai semnează articolul ,,Economistul Petre S.Aurelian – 90 de ani
de la trecerea în eternitate”. Am insistat asupra acestui material, pentru că, prof. Gh.
Mihai14 a fost cel care a propus ca Liceul Economic să poarte numele ,,Petre S.Aurelian”
şi împreună cu prof. Dumitru Nica, au reuşit în Septembrie 2000, unitatea cu profil
economic să se numească Colegiul Economic ,,P.S. Aurelian”.
Merită evidenţiat articolul de la pag. 7, semnat Alina Mitran, studentă anul I la ASE,
primul redactor al revistei PROECO, din care extrag: ,,…vi s-a spus că ceea ce voi faceţi
este meseria aducătoare de profit, dar nu ştiu dacă vi s-a spus că este şi un alt mod de a-i
privi pe cei din jur ... ceea ce voi faceţi, ceea ce eu am făcut, este un pas considerabil,
spun eu, pentru oamenii deplin maturi ce vom fi mâine”.
La pagina 8, îşi găseşte locul, un material interesant: ,,PROECO şi…..ECOLOGIA”
semnat de prof. Rodica Manolescu, care preda biologia la Colegiul Economic, care se
încheie cu cuvintele: ,,Sarcina omului e să respecte natura şi să creeze mici oaze de
pricepere şi preocupare pentru ocrotirea bogăţiilor obşteşti. Din această maximă se poate
desprinde o dogmă centrală a vieţii – Economie-Ecologie-Viață”.
Interesante sunt ,,Curiozităţi din ECOS” prezentate de Iulian Stroe, clasa a X-a A, ca
şi ,,Ce ştim despre moneda electronică”, de Luminiţa Popescu şi Corina Stoica, clasa a
XI-a A. Dintre compunerile elevilor ne atrag atenţia : ,,Comunicarea-mijloc de
destindere, de relaxare!?” de Mioara Diţă, clasa a XI-a B, ,,Civismul – tolerant sau
naţionalism”, de A. Sutu, clasa a XII-a B, ,,Viaţa – o nălucă” şi ,,Către luceafăr”,
,,Plouă” de Corina Stoica, clasa a XI-a A, sau ,,Singurătate” de Vasile Rodica, clasa a
XI-a B, ,,Întrebări fără sens” şi ,,De vorbă cu mine însămi” de Daniela Tudor, clasa a XI-a
C.
14
Fost director al Arhivelor Statului Slatina, cercetător al istoriei locale, autor între altele a două
valoroase volume ,,Istoricul oraşului Slatina în documente”, Ed. Casa Ciurea, 1998.
La pag. 12, apare un material ,,Școala de vară pentru jurnaliştii liceeni”, semnat
Bodan Roşu, clasa a XII-a B, care prezintă un Program- pilot iniţiat în Slovacia, în
septembrie 1997 şi care,a fost extins în alte ţări în cursul anului 1998. Am menţionat acest
material, pentru că de la el a plecat interesul elevilor de la Colegiul Economic pentru a
edita o ,,Revistă a elevilor” care să fie ,,o iniţiere în tehnicile de bază ale jurnalismului”.
Aşa se face că, în anul 2015, revista şcolară ,,PROECO”, obţine premiul II la
Concursul Internaţional de reviste şcolare – Tinereţe şi Jurnalism, profesor coordonator
fiind Daniela Dumitrescu, prof. de română la Colegiu.
Începând cu nr. 2, apare rubrica ,,Colegiul Economic îşi prezintă viitorul”, care va fi
menţinută la toate celelalte numere până azi.
În conţinutul revistei ,,PROECO”, nr. 2/1999, trebuie să mai remarcăm ,,Utilitatea
internetului” , de elev Bogdan Roşu, clasa a XII-a B şi ,,Eclipsa de soare – august 1999”,
de Liviu Ciugulea şi Cristian Isache, clasa a X-a A. Acest număr se încheie cu rubricile:
,,Sfaturi….sfaturi” şi ,,Teze….pioneze” realizate de aceiaşi elevi citaţi mai sus. Interesant
mi se pare şi ,,Rebus – Nichita Stănescu”, realizat de Sandu Alin Băluţă, clasa a X-a C.
Pe ultima pagină este prezentat ,,Colectivul de redacţie”, ,,Design şi tehnoredactare
computerizată”: Cristian Stănescu şi numele sponsorilor, şase la număr.
Merită evidenţiate cuvintele lui Petre S.Aurelian, de pe coperta IV: ,,...învăţătura
unui popor trebuie să corespundă cu nevoile şi aspiraţiunile sale; nevoile şi aspiraţiunile
românilor, atât economice cât şi naţionale, reclamă cunoaşterea de către copiii lor a
modului în care se măreşte dezvoltarea economică a unui popor şi aceste cunoştinţe le dă
studiul economiei….
DRAMA PRIZONIERILOR ROMÂNI CAPTIVI ÎN UNGARIA (I)
Colonel (r.) Matei Dumitru
Campania armatei române din anul 1916 a debutat cu succes deosebit, dar evoluţia
evenimentelor s-a derulat astfel că s-a soldat cu o mare înfrângere, cu retragerea din
Oltenia, apoi din toată partea de sud a ţării, din motive relatate în alte materiale publicate
în această revistă.
La 23 noiembrie capitala a fost a fost ocupată de trupele germane fără a întâmpina
vreo rezistenţă armată, fiind declarată oraş deschis pentru a fi ferit de dezastrul unui
bombardament15.
Armata a fost înfrântă, dar nu nimicită. Retrasă în Moldova, a fost reorganizată şi
pregătită pentru campania din 1917. Pierderile au fost mari, din toate punctele de vedere.
Cei mai mulţi au căzut eroic în lupta cu vrăjmaşul superior ca număr, ca dotare şi
experienţă în lupte, însă au fost şi alţii care au avut soarta nefericită a prizonieratului.
În luptele din Oltenia au fost capturaţi prizonieri din rândul luptătorilor de la Jiu şi
din rândul celor care au luptat cu disperare şi eroism în cadrul Detaşamentelor Cerna şi
Dunărea. În noaptea de 11/12 octombrie a avut loc surprinderea şi capturarea
Detaşamentului locotenent colonel Homoriceanu la Vaideei16, iar la 6 decembrie a
capitulat Grupul Cerna la Izbiceni şi Grupul Dunărea la Cilieni şi Tia Mare, format din
miliţieni din judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vălcea, Olt şi Romanaţi (Brigada 1 Infanterie
colonel Stavrache, Brigada 2 Infanterie colonel Lupaşcu, detaşamentul colonel Văitoianu,
15
General de brigadă Ioan Mihalcea: Operaţiile militare din Primul Război Mondial duse pe teritoriul României în perioada
1916-1918, Ed. Marineasa, Timişoara, 2006, p. 83.
16
General I. Anastasiu: O pagină din războiul nostru: lupta de la Jiu, (14/27 octombrie 1016), Bucureşti, Torouţiu,1936.
detaşamentul colonel Demetriad).
În paginile care urmează vom
prezenta soarta prizonierilor români
capturaţi în aceste tragice împrejurări, pe
baza informaţiilor oferite de dr. Petre C.
Mihail, medic militar capturat odată cu
camarazii săi de arme care au luptat în
retragere de la Turnu Severin până la Olt,
unde au ajuns la data când trupele germane
intrau în Bucureşti.
Venit din prizonierat, la data de 24
martie 1919 doctorul a ţinut o conferinţă la
Craiova17, pentru „Prietenii ştiinţei” şi a
vorbit despre condiţiile inumane în care au
fost ţinuţi prizonierii români alături de care
a suferit până la 1 februarie 1918 când a
fost transferat în ţară, fiind prea incomod
pentru autorităţile lagărului, care i-au dat o
pedeapsă de 10 zile de arest, pe care a
executat-o la Craiova.
Doctorul Petre C. Mihail a spus de
la început că „soldaţii eroi care ne-au dat
cu arma în mână victoriile de la Cerna, Jiu, Argeş şi Siret [...] îşi merită locul în cartea
eroilor neamului, alături de ceilalţi, căci nu se referă la dezertori şi laşi care, spre a-şi
cruţa viaţa nenorocită, au pus jugul duşman după gât”.
Sistema nemţească spera o victorie uşoară după infectarea moralului duşmanului,
dar aceasta a prins numai la ruşi, nu şi la români, care au rămas credincioşi regelui, ţării şi
neamului în luptele din 1917, iar „valurile indisciplinei ruse şi nebuniei revoluţionare” nu
au prins la noi, astfel că în 1917 am o victorie politică şi una militară.
După 3 săptămâni de lupte în retragere de pe frontul da la Cerna, apărat de Divizia
1 Infanterie cu însufleţire, ofiţerii întregului detaşament au fost îmbarcaţi la Corabia pe un
vapor ca prizonieri de război, duşi la Orşova şi internaţi în cazarma Regimentului Nr. 17
Mehedinţi „Ştirbei Vodă”. Bătuţi şi luaţi prizonieri! Atâta vitejie, atâta curaj, atâta
zbucium au fost în zadar. Eram în clipele de dezolare!
Până la Mehadia munţii Alion, Drănic, Pediglava, Topleţ şi Padeş, care în urmă
cu 3 săptămâni mugeau la atacurile lor, îi priveau acum defilând cu capetele plecate.
După zile de înfometare au ajuns în lagărul de la Timişoara, unde au primit
mâncare o dată pe zi şi la 2 decembrie erau porniţi la Sopronyek, tocmai când ajungeau
acolo ostaşii care făcuseră 10 zile pe drum şi erau într-o stare de neînchipuit. Ei au fost
înghesuiţi în şlepuri fără aer şi fără lumină, astfel că era imposibilă culcarea. Fiind
nemâncaţi, după a treia zi a început tortura. Cădeau grămadă unul peste altul, pradă unor
crampe violente şi scoteau ţipete înăbuşite, de suferinţă atroce, iar unii s-au aruncat în
Dunăre. Erau ameţiţi, slabi şi nu mai puteau face mişcări, nici să se ţină pe piciore. Au
servit prima masă după 6 zile, la Baziaş.
Plecând de la Timişoara, i-a mai văzut abia după o lună în Ostffyasszonifa.
În luna decembrie 1916, în lagărul de ofiţeri de la Sopronyek prizonierii sufereau
17
Broşura a fost tipărită de tipografia Ramuri din Craiova sub titlul „14 luni captiv în Ungaria la Ostffiasszonifa”, conferinţă
ţinută la 24 martie 1919 la „Prietenii ştiinţei”, Craiova.
de frig, de foame şi le lipsea săpunul pentru curăţenie. Vizitaţi de o comisie americană, au
raportat, în special medicilor, că nu erau trataţi conform Convenţiei de la Haga şi au fost
trimişi în alte lagăre, unde erau spitale cu medici români sau aliaţi. Pe un vifor năpraznic,
6 medici au plecat la Ostffyasszonifa, unde erau prizonieri români în lagărul ajuns la o
tristă celebritate. Doctorul descrie lagărul aflat în apropierea gării. În barăci de lemn se
afla personalul batalionului de pază, poşta, uzina electrică, atelierele de lucru, birourile de
înregistrare, de administraţie, cenzura, casieria etc.
Lagărul avea grupurile I, II, III şi IV împrejmuite cu sârmă ghimpată şi separate
prin câte o vale cam de 800-900 metri, spitalul K la sud de grupul IV, iar spitalul de boli
contagioase era în grupul I. În apropiere era lagărul de ofiţeri italieni, pe care nu aveau
voie să-i viziteze. La 2 km era grupul V, de carantină, în care erau primiţi noii sosiţi, care
trebuia să stea acolo 5 zile pentru dezinfectare, însă etuvele nu reuşeau să omoare
păduchii, iar hainele se dau înapoi ude. Baia avea un efect dezastruos pentru prizonieri, ea
fiind de fapt un duş fără săpun şi rufăria nu se schimba, ci se băga la etuvă, iar oamenii
aşteptau mult timp, uzi, neavând cu ce să se şteargă, apoi îmbrăcau hainele ude şi porneau
pe drum, prin crivăţ spre lagăr.
Grupurile aveau câte 20 de barăci pentru prizonieri şi câte o baracă pentru sălile
de mese şi ambulanţă, în fiecare baracă fiind câte 250-300 oameni, care dormeau pe paturi
de scânduri, suprapuse. Barăcile aveau ferestre, dar unele erau sparte şi astfel se făcea
aerisirea lor, iar învelişul era din hârtie gudronată prin care apa de ploaie se scurgea peste
cei ce dormeau zgribuliţi de frig, căci în fiecare baracă erau numai două sobe de zid în
care se aţâţa focul numai seara, din lipsă de combustibil. Lagărul era lumint electric.
Lângă fiecare baracă era spălătoria cu albii în care apa era adusă prin tuburi, dar
nu funcţiona, lipsind apa caldă şi săpunul. Tot prin tuburi era adusă şi apa potabilă filtrată.
În acelaşi corp cu spălătoria era latrina turcească a cărei evacuare se făcea prin canale
curăţite cu apă curgătoare. Cu ironie, doctorul arată că pentru a nu li se strica stomacul,
prizonierilor nu li se da mâncare, dar când erau duşi la baie erau cântăriţi cu grijă mai mult
decât părintească, câte unu din zece, apoi se făcea media şi se nota pe hârtie, aşa că totul
se făcea conform ştiinţei. Oamenii mureau fără regret, căci deşi fără mâncare, vedeau că
sunt îngrijiţi şi cu... cântarul.
Îmbrăcămintea dusă prea des la etuve era zdrenţuită, avea aspect lamentabil, iar
căciulile le-au fost luate din cauze profilactice şi pe gerul nemilos al iernii 1916-1917 erau
descoperiţi. Haine li se dau doar când plecau la lucru, în restul timpului se legau la
picioare, la mâini şi la cap cu zdrenţele ce le aveau pentru a se proteja de frig.
Încălţămintea de piele a fost înlocuită cu ghete de pânză cu tălpi de lemn. Lipsa hainelor şi
încălţămintei se datora şi patimei fumatului, căci le dau prizonierilor ruşi pentru tutun, iar
ungurilor pentru pâine.
Repartizat la grupul V, carantină, la 2 km de lagărul principal, doctorul a lucrat
acolo numai 4-5 zile şi aprecia că pentru el acesta a fost serviciul cel mai deprimant, căci
după instalarea sa a sosit un transport de la lucru, adică din fabrici sau de la săpatul
tranşeelor din Albania, Italia sau Galiţia, iar el trebuia să aleagă dintre oamenii care
suportaseră baia pe cei bolnavi şi să-i trimită la spitalul G.I.
A fost un spectacol înfiorător, ce nu putea fi conceput nici de mintea cea mai
bolnavă: era un grup lugubru de schelete; acoperiţi cu pielea ca un pergament, zbârcit,
negru, murdar, plini de-a lungul membrelor inferioare ... cu toate că ieşise din baie; toţi
cu braţele în sus, stau grămadă, goi, cu spatele spre uşa pe unde intram eu, iar printre
picioarele lor, deja 2-3 morţi, erau călcaţi de ceilalţii, care, cu braţele întinse şi în culmea
disperării, voiau să fure un pic de căldură din soba de zid din mijlocul sălii, dar care era
aproape rece. Părţile reliefate ale fiecărui om, la ei erau şterse cu desăvârşire, iar
musculatura redusă toată. Doctorul a crezut că are halucinaţii când i-a văzut, dar şi-a
revenit, constatând realitatea crudă; voia să le vadă faţa, să-i întrebe de unde vin, ce-i
doare, ce-au păţit. Toţi gemeau, aveau ochii supţi, abia mai luceau, aveau privirea sticloasă
şi erau vineţi de jur împrejur, iar obrajii strânşi lăsau gura deschisă, cu dinţi fuliginoşi,
rânjiţi. Erau figuri înspăimântătoare, cu mintea obtusă. Până seara jumătate din cei 40 au
murit la spital, alţii noaptea sau în cursul săptămânii.
Doctorul a protestat imediat contra lucrului în fabrici şi a răului tratament de la
carantină, unde barăcile nu aveau geamuri la ferestre, iar oamenii se culcau pe jos, fără
paie, fără pături, fără mâncare şi fără foc în iarna 1916-1917!
A cerut să se facă reparaţiile necesare, să se dea mâncare şi să nu mai fie oamenii
trimişi la lucru. Ca urmare a fost schimbat şi trimis la grupul I, unde era singurul medic.
Acolo trebuia să facă vizita la 300-400 de oameni pentru a-i trimite la ambulanţă,
dar preocuparea medicilor români era alimentaţia, ştiind că omul ca să trăiască, are nevoie
de 2930 calorii, după autorii francezi Gautier şi Moleschott, sau de 3278, după Richet şi
Lapique. Chiar autori germani – Brugsch şi Schittenhelm – în cartea tipărită în 1914 arătau
că omul care stă are nevoie de 2523 de calorii. Pe hârtie raţia de refacere dată de unguri
soldaţilor noştri care veneau storşi de la lucru, cea mai bună care se da în spital, era de
2200 calorii la dieta II-a, în realitate abia atingea 2000; dieta I-a avea 1800 calorii, iar a
III-a avea 2000. În lagăr porţia avea sub 1800 calorii.
Mâncarea se da de două ori pe zi şi un ceai dimineaţa. O pâine se da la 6, 8 sau 10
oameni, dar de la 17 la 25 decembrie 1917, timp de 9 zile, nu s-a dat pâine nici în lagăr,
nici la spital. Mâncarea în lagăr era insuficientă ca procent caloric, fiind compusă din
ridichi, sfeclă furajeră sau sfeclă de zahăr dezaharată, reziduri de la fabricile de zahăr
amestecate cu carbon mineral. Puţin timp s-au dat morcovi, păsat de mălai, cartofi şi multă
vreme dovleac, toate preparate sub formă de ciorbă lungă. De două ori pe săptămână se
dau scrumbii sărate, de multe ori alterate, o scrumbie şi jumătate de om pe zi. Rar se da
carne. Aportul de calorii era inferior nevoilor organismului, denutriţia şi autofagia ucideau
în masă, cu ştiinţă şi premeditare.
Inaniţia care ne-a ucis atâţia oameni, avea următoarele simptome: diminuarea
forţelor, scăderea temperaturii la 35°, 34°, 33° şi 32°; începea o înfiltrare generală a
ţesuturilor (se umflau picioarele, mâinile, faţa); diaree continuă, persistentă; facultăţile
sufleteşti abolite; voinţa dispărea iar mintea şi judecata li se întunecau; disperaţi de
nebunia generală, blândă, pasivă, nu mai ascultau pe doctori.
La examinare doar bătăile inimii erau mai rare, cu un puls slab, încolo toate
organele erau sub o aparentă bună sănătate. Erau slabi la faţă, îţi vorbeau cu drag de ţară,
se plângeau de foame, spuneau glume, dar peste 2-3 ore mureau stingându-se ca
lumânarea. La autopsierea oamenilor morţi de foame a găsit stomacul micşorat, gol de
alimente, cu bucăţi de oase, păr, paie, des iarbă păscută, organele sărace, iar ţesutul gras
din jurul lor dispărut cu totul. Medicii protestau continuu, când unul, când altul, dar li se
răspundea că distribuţia este de vină (fiindcă se făcea de câţiva români) şi fiindcă cereau
mereu, au fost lăsaţi să controleze bucătăriile şi pe funcţionarul ungur de acolo, dar fără
rezultat, căci doctorii nu aveau latitudinea să cântărească nici acolo, nici la intrarea în
lagăr, aşa că se fura la aprovizionare; se fura pe drum, se fura la bucătărie, se fura din
cănile cu alimente preparate de şefii de barăci, şefii de grup, şefii de secţie, etc. Un coleg a
surprins 75 kg. de carne furată.
Totuşi, numărul morţilor n-ar fi fost aşa de mare dacă n-ar fi venit sleiţi, incapabili
de orice refacere, de la lucrul din fabrici, mine, păduri sau tranşee. Plecau la lucru echipe
de 200-300 şi mai supravieţuiau 40-50 de oameni. Munceau zi şi noapte, bătuţi, lipsiţi de
adăpost şi de căldură. Dacă nu mureau pe drum, veneau nişte umbre înspăimântătoare în
lagărul de la Ostffyasszonifa.
Până la sosirea medicilor români în lagăr mortalitatea era cam de 30 de oameni
zilnic, iar medicii unguri nu recunoşteau că mor de foame, ci etichetau boala romanitis,
boală nouă, curioasă, care umfla pe oameni, îi slăbea, dar care cerea de mâncare. Nu le
venea să creadă că ar putea să moară de foame, căci aveau dietă cu atâtea mii de calorii,
aer curat, băi, doctori, medicamente şi cântar (de mâncare nu pomeneau). Au venit savanţi
unguri şi vienezi cu microscoape, cu analize de tot felul (de sânge, de urină, etc.) să scoată
o epidemie care să motiveze rapoartele de situaţia zilnică a morţilor. După 2-3 săptămâni
pleca o comisie şi venea alta, dar în zadar, căci microbul cel grozav nu era în laborator, ci
la bucătărie şi pe acela nu-l vedeau.
Pentru a ajuta această lume nenorocită n-aveau decât spitalul, apoi s-au înfiinţat
aşa zisele barăci de reconvalescenţi. Regimul dietetic din spital nu era cel de care aveau
nevoie bolnavii: la dieta I unde erau febrilii, trebuia să primească lapte, dar era înlocuit cu
supe. Aceeaşi dietă primeau şi cei cu enterită, care da cel mai mare număr de morţi – 40-
50% – şi care aveau nevoie de paste făinoase. Dieta a II-a, de reparaţiune, calculată pe
calorii, nu corespundea, dar având carne la prânz şi seara, era cea mai bună; dieta a III-a
era mai îngrijit prepartă şi se da celor cu afecţiuni chirurgicale, ea consta din multe
legume, adesea varză acră şi peşte sărat.
Medicamentele din spital erau foarte puţine. Chinina se da cu permisiunea
doctorului de regiment Orban, care aştepta rezultatul examenului de laborator să prescrie 1
gram de chinină. Tonicele lipseau. Salicilatul era mult şi se da la tot soiul de boli. La
chirurgie lipseau vata şi materialul de pansament.
În barăcile de reconvalescenţi se făcea foc şi ziua, dar bolnavii erau scoşi la
corvezi. Aveau saltele de paie împletite, iar dieta lor era intermediară între dieta a III-a de
spital şi cea din lagăr, care era mai mult apă. Acestea au funcţionat multă vreme, hrănind
mii de oameni şi scăpând de la moarte mii de vieţi, dar s-au desfiinţat pe motiv că un
medic român ar fi primit în aceste barăci pe cei graşi şi sănătoşi în locul celor care aveau
dreptul şi nevoia să fie ajutaţi.
În primele 4-5 luni, până în iunie 1917, porţiile de alimente îşi menţineau, mai
bine, mai rău, cantitatea şi calitatea, apoi până în 1918 au început să scadă zi cu zi, căci
foamea a început să-i roadă şi pe unguri în ţară şi în armată. În această epocă situaţia
alimentară a fost uşurată de alimentele primite prin Crucea Roşie şi prizonierii simţeau că
dincolo de sârma gimpată, spre răsărit, este cineva care-i are în grijă, că nu sunt uitaţi şi nu
sunt singuri. Asta întărea şi trupul şi sufletul nostru. Când secţiune Craiova a avut fericita
idee să ne trimită pe lângă porumb, fasole, etc., şi ceapă, leguma tuturor căsniciilor
ţărăneşti, împărţeala a fost un şir de emoţii puternice; stau respectuoşi ca la grijanie;
primeau porţia 2-3 cepe, cu faţa crispată, cu lacrimi pe obraz; acei bulbi le evocau la
fiecare casa, copiii şi nevasa, roată la masa lui pitică, cu mămăliga fumegândă şi ceapa
strivită în sare,... vremile lui de fericire!
Recepţia şi repartiţia se făceau de comandantul lagărului, iar medicii aflau
cantităţile afectate grupului sau spitalului la care lucrau. În unele zile, alimentele trimise
de Crucea Roşie ca supliment erau singura mâncare. La 100 kg porumb trimis se luau 30-
35 kg. pentru morărit. Colonelul Schӧn, comandantul lagărului şi dr. Rudolf Orban,
medicul şef al spitalului şi lagărului, motivau acest furt prin faptul că soldaţii lor nu pot
muri de foame. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu rufăria, încălţămintea şi cu tutunul trimis de
Crucea Roşie. Tratament special au avut câtva timp turcii din Dobrogea, dar asta nu prea
i-a încântat. Pe ceangăi i-au pus să înveţe carte ungurească, iar aceştia disperaţi, într-o zi
au început să strige: Ce ne tot daţi mereu carte, carte, mai daţi-ne şi pâine!
Alţi prizonieri cu tratament mai special au fost aşa zişii intelectuai şi evreii care,
ajutaţi de calităţile rasei lor, găseau mijloacele de a face comerţ, speculând mizeria şi
sărăcia din lagăr, iar jargonul le permitea să se înţeleagă mai uşor cu ungurii, căpătând
astfel unele avantaje, cel mai mare fiind numirea ca tâlmaci. Doctorul Petre C. Mihail
arată că ar fi o nedreptate să generalizeze, fiindcă au fost evrei cu o conduită ireproşabilă,
foarte onorabili cu cele mai curate sentimente româneşti. Alţii, în culmea beţiei tiranice pe
care le-o da puterea, declarau că nu vor să mai ştie de români, că nu se mai întorc în ţară,
deoarece Austria şi Ungaria le oferă o patrie destul de bună. Erau toţi într-o baracă
specială unde îşi profesau credinţa şi cultul, netuburaţi, iar la serbările lor se ţinea seama
de alimentaţia specială ce le trebuia. Dovada că au trăit mai bine este că dintre ei au murit
puţini: la 800-900 evrei aflaţi în lagăr, au murit 14, adică 1,55%, iar dintre cei 30-35000 de
prizonieri români până la 30 octombrie 1917 au murit 3502, adică 11%.
La sosirea doctorului în lagăr, morbiditatea era de 30-50 morţi pe zi şi aşa a fost
aproape 9 luni datorită extenuării la fabricile Feldbach, Pressburg, lipsei de alimentaţie şi
morbidităţilor de tot felul.
Datorită protestelor medicilor, munca la care erau puşi prizonierii în fabrici şi la
terasamentele din Albania, a fost înlocuită cu munca agricolă. La diferiţi proprietari
unguri se trimiteau echipe de români pentru arat, semănat sau treierat. A fost înlăturată
astfel o cauză funestă, căci cei trimişi la slovaci sau în Transilvania trăiau foarte bine.
Totuşi, lipsa alimentaţiei a continuat să omoare oameni în lagăre.
În iarna 1916-1917, excepţional de grea, congestiile pulmonare au contribuit la o
mortalitate aşa de întinsă, cu atât mai mult cu cât era debilitate de inaniţie şi prizonierii
trebuiau să mai suporte şi băile de curăţenie în condiţiile barbare arătate anterior. Mulţi
mureau pe drum şi nu se încheia nici un protocol care să arate cauza morţii. Îi porneau la
morga spitalului, unde zilnic erau 60-65 cadavre, unul peste altul, neputând prididi facerea
gropilor din cauza pământului îngheţat.
La 2 februarie 1917 a apărut şi tifosul exantematic, care a fost puntea salvatoare a
doctorului ungur R. Orban, căci a putut să raporteze cifre înspăimântătoare de morţi la o
boală epidemică şi să-şi uşureze răspunderea. În loc să ia măsurile comunicate de toţi
doctorii comisiei spre a combate boala, le-a neglijat cu intenţie până când la 12 martie
boala a luat forme alarmante şi abia atunci docentul universitar Detre a luat măsuri şi a
recunoscut că doctorul Orban nu făcuse nimic. Acum au adus termometre, săpun şi petrol
pentru despăduchere.
Altă boală care a făcut ravagii a fost tuberculoza. Indicii au apărut în vara anului
1917, când au apărut o serie de pleurezii; cazuri mortale au dat şi afecţiunile chirurgicale.
Pe lângă bolile depresive, o serie întreagă de bolnavi au făcut epilepsie, apariţia
unui atac de epilepsie da atacuri de epilepsie adevărată la 2-3 vecini; acest caracter de
contagiune se explică prin terenul isteric în care se găseau oamenii. Nu a fost nici o
sinucidere şi nici crime între ai noştri.
Doctorii asistau neputincioşi la crimele ungurilor asupra soldaţilor noştri, care erau
loviţi sau împunşi cu baioneta, la corvezile din lagăr, fiindcă se mişcau încet. Lista acestor
crime i-a fost luată. Accidentele mortale au fost mai toate la căile ferate.
Din cauza traiului rău din lagăr şi dorului de casă, mulţi au fugit din lagăr, dar au
fost aduşi înapoi în stare muribundă, bătuţi până la schilodire, însă unii au reuşit să ajungă
în ţară. O singură dată a văzut pe unul citind în mijlocul unui grup care asculta cu atenţie.
Era lipsă totală de cărţi româneşti pentru soldaţi. Câte un biet ţigan zdrenţăros cânta seara
când cu foc, când cu alean dintr-o vioară jerpelită. Ziarele erau aşteptate cu nervozitate,
fiind singurul contact cu lumea exterioară. Aşa au aflat, printre rânduri, de marea victorie
de pe Siret în august 1917.
În serile nesfârşit de lungi, doctorul citea cărţile de medicină nemţească sau din
volumele de literatură franceză şi italiană pe care i le împrumutau pe furiş ofiţerii italieni.
Tortura de a fi închişi a fost mai dureroasă pentru medici prin jignirile şi umilinţele
ce li se asvârleau în faţă la fiecare ocazie, încălcându-le demnitatea de ofiţeri, de oameni şi
de medici. Această pornire duşmănoasă pleca de la medicul lagărului, dr. Rudolf Orban şi
de la colonelul Schön, comandantul lagărului. Tot ce raportau doctorii români era rezolvat
defavorabil. Doi felceri ruşi lucrau mână-n mână cu doctorul Orban, spionau toată
activitatea doctorilor români şi aveau toată puterea. Lupta contra acestei tutele a avut ca
rezultat scoaterea acestor ruşi din spital, dar un medic a fost închis 10 zile în carceră, apoi
mutat în alt lagăr, împreună cu altul. Medicii unguri nu mai lucrau nimic, iar munca
medicilor români se împovăra: dacă la început aveau două barăci de spital, cu 120 bolnavi
pe zi, la sfârşitul lunii august au ajuns la 4-5 barăci, adică 300-350 bolnavi de îngrijit pe
zi. Ungurii voiau să le dea medicilor noştri spre îngrijire şi barăcile ruşilor. Umilinţa era
fără margini şi exigenţa ungurilor nemăsurată. Efortul medicilor români făcut aproape un
an pentru ţara noastră le sleise forţele.
Mila, acest sentiment involuntar de teroare, (...) repetat zi de zi, ceas de ceas în
faţa miilor de morţi, a bunilor noştri soldaţi şi camarazi, ne-a adus în stare de
neurastenie: să vezi mereu acelaşi tablou negru de oaameni urâţi şi sdrenţuroşi; lipsurile
de care sufereau, aduşi în starea că ne ieşeau înainte ţipând şi plângând că „ce au cu ei
de nu-i lasă cel puţin să pască?” şi „ce rău poate să le facă iarba?” căci „vitele nu
trăiesc cu iarbă?” ... m-a făcut să cer prin raport medical să fiu dus la un spital de ofiţeri
şi să fiu examinat de un medic specialist în boale de nervi.
Doctorului Petre C. Mihail şi colegului său, dr. Schör, bolnav şi el, li s-a refuzat
ajutorul medical; ieşind la raportul colonelului Schön au fost primiţi cu insulta că îi
cunoaşte el pe românii din Ardeal, care sunt de neam slab, nişte păcătoşi. Le-a promis că-i
trimite în lagărul de ofiţeri de la Spronnyek, dar doctorul Orban s-a opus. A promis că le
va fi mai uşor, că nu cere decât ca oamenii să intre pe o uşă şi să iasă pe alta, să nu moară
fără asistenţă medicală. Cinismul doctorului Orban a umplut paharul suferinţelor şi
indignaţi l-au anunţat că medicina învăţată în ţara noastră se aplică cinstit la bolnavi şi că,
aşa cum vrea dumnealui, să-i cheme pe medicii unguri care stau.
În septembrie le-a trimis tot felul de insinuări şi ameninţări cu darea în judecată,
cu închisoarea şi într-o zi le-a spus că vor fi împuşcaţi. Situaţia fiind gravă, a doua zi
doctorul Petre C. Mihail s-a prezentat cu testamentul în plic, ca să fie executat. Văzând
plicul, doctorul Orban s-a îngălbenit şi a dat înapoi ca un laş, dar s-a răzbunat altfel: de la
1 octombrie le-a suprimat hrana de spital şi li s-au dat bani să-şi găsească mâncare în
mijlocul lagărului. Le-a luat şi ordonanţa.
Trei zile, 1, 2 şi 3 octombrie 1917, am fost ţinuţi fără hrană atât eu, cât şi colegul
Schör. După 3 zile de flămânzire, 2 medici români, 2 colegi ai noştri, vin să ne spună, în
numele medicului Orban că vom fi trimişi în lagărul de ofiţeri unde cerem, numai să
lucrăm câteva zile, căci situaţia lui e compromisă. Şi fiindcă am ţinut să aud din gura lui
umilitoarea declaraţiune, a doua zi i-am raportat de două ori în franţuzeşte şi fiindcă se
făcea că nu înţelege, i s-a spus şi în nemţeşte.
Satisfacţie mai mare au avut medicii români la inspecţia generalului Pewny,
inspector general sanitar în Austria, care l-a batjocorit pe dr. Orban pentru modul de a se
purta şi a conduce spitalul.
După 2-3 zile, când l-au revăzut, era galben la faţă şi i-a întrebat cum vor să
reorganizeze spitalul. Deşi generalul le aprobase, au renunţat la plecare pentru a fi de
folos prizonierilor bolnavi, căci acum aveau mână liberă. Au ales pe tuberculoşii cei mai
slabi şi i-au hrănit cu dieta II-a şi cu suplimente de la Crucea Roşie; au cerut căldură, haine
şi încălţăminte: acum nu li se mai refuza nimic.
Până la sfârşitul lunii noiembrie, mortalitatea a scăzut faţă de octombrie, care era
în creştere, iar la sfârşitul lunii decembrie mortalitatea era la nivelul lunii august, cea mai
scăzută din an. În ianuarie mortalitatea scăzuse considerabil şi speranţa renăştea.
La 6 ianuarie 1918 a venit Comisia elveţiană pentru schimbul de prizonieri ce
începuse între România şi Austro-Germania. Această comisie nu s-a lăsat înşelată de
raportul comandantului şi medicului lagărului asupra mortalităţii de 7-8000 de oameni
până la acea vreme. Au întrebat cum de au murit atâţia oameni de tifos exantematic şi dr.
Petre C. Mihail le-a răspuns că această boală au murit numai 56 de oameni, ceilalţi au
murit de foame şi a demonstrat acest lucru cu date din carnetul său cu note statistice,
observaţiuni şi copii după acte oficiale care au lămurit pe medicul elveţian.
Consecinţa a fost că la raportul zilnic pe tabără din 9 februarie a apărut transferul
doctorului Petre C. Mihail în ţară. La ora plecării la gară a fost oprit şi condus cu bagajele
la serviciul cenzură, unde i-au fost cercetate documentele foaie cu foaie, a fost dezbrăcat
etc.
I s-a aranjat plecarea pentru a i se lua toate notiţele, memoriul, incriminările,
actele, carnetele cu morţi şi răniţi în luptele de la Cerna, de la Bolboşi-Severineşti, până la
Izbiceni. Plecarea a fost anulată. Notiţele au fost traduse şi trimise la Viena.
Doctorul Petre C. Mihail a telegrafiat legaţiei elveţiene pentru protecţie, cerând să
iasă la raportul generalului Pewny şi să fie trimis în lagărul de ofiţeri de la Sopronnyek.
Cunoscând situaţia grea a prizonierilor români, ofiţerii italieni din lagăr au strâns
7-8000 de lire pe care le-au oferit lagărului să cumpere alimente pentru soldaţii noştri, dar
comandantul lagărului a refuzat şi a înapoiat banii. Gestul însă a rămas.
La 10 mai 1917 a avut o bucurie. Împreună cu dr. S. Rosman, fanfara din lagăr şi
pe răspunderea lor a pus să se cânte Pentru rugăciune. Cei ce-şi socoteau zilele şi orele ce
le mai aveau de trăit, îmbrăcaţi în zdrenţe, în seara acelei zile veneau de pe unde erau
culcaţi, îşi făceau cruce şei erau cu gândul la ţara lor, iar când s-a intonat Trăiască Regele
au căzut toţi în genunchi şi cu lacrimi în ochi se rugau la Dumnezeu pentru fericirea Lui şi
a lor. În acest timp, ungurii, cu baioneta la rmă, în pas alergător s-au ivit la porţile
lagărului. Ultimele acoduri ale marşului Retragerea cu torţe au fost acoperite cu Uraaa!
La sosirea ungurilor toţi se îndreptau calmi şi satisfăcuţi în barăcile lor de culcare.
Doctorul îi sfătuieşte pe militari să învingă sau să moară ca Decebal, de
propria-i mână, decât să fie prizonier.
În final arată că datele statistice, sunt din memorie şi precizia lor a dispărut odată
cu actele scrie ce i-au fost luate.
Între prizonierii despre care vorbeşte doctorul Petre C. Mihail fiind mulţi sunt din
Regimentele judeţelor Olt şi Romanaţi. Publicăm extrase din lista oficială a Oficiului
Cultul Eroilor, numele prizonierilor din aceste unităţi morţi în condiţiile arătate mai sus,
cu precizarea că mai sunt liste la care nu am avut acces. De observat că persoane din
judeţele Olt şi Romanaţi au fost încorporaţi şi în alte regimente, dar şi din alte judeţe au
făcut parte din regimentele judeţelor Olt şi Romanaţi.
Prin publicarea în revista Memoria Oltului şi Romanaţilor a numelor eroilor
căzuţi în lupte sau capturaţi de inamic le aducem un modest omagiu pentru
contribuţia lor la făurirea României Mari, cu preţul libertăţii sau al vieţii lor.
EROI DIN JUDEŢELE OLT ŞI ROMANAŢI AFLAŢI ÎN CIMITIRUL

OSTFFIASSZONIFA, UNGARIA
Nr.crt/ Nume, Regiment An Originar din Decedat

listă prenume naştere localitatea la data de
1/16 Asanică Ion 80 1881 Corabia-Romanaţi 03.04.1917

2/83 Andrei Petru 26 1877 Ştirbei-Romanaţi 29.06.1917
3/88 Andrei Ioan 43 1879 Bărcăneşti-Olt 07.11.1917
4/91 Andrei Gheorghe 43 1884 Tătărăi-Olt 10.02.1917
5/107 Amza Nicolae 59 1874 Pârşcoveni-R-ţi 01.12.1917
6/136 Aldea Andrei 59 1898 Rotunda-R-ţi 22.02.1918
7/157 Adam Gheorghe 66 1871 Dobroteşti-R-ţi 01.02.1918
8/160 Achimescu Dumitru 9 1881 Scărişoara-R-ţi 26.04.1917
9/161 Achimescu Alexe 7 1888 Mărgăriteşti-R-ţi 26.04.1917
10/186 Baciu Constantin 59 1873 Zvorsca-Romanaţi 21.05.1917
11/193 Badea Ioan sanitar 1891 Buzeşti-Olt 06.03.1917
12/196 Badea Ioan 42 1888 Caracal-Romanaţi 26.02.1917
13/202 Badea Gheorghe 59 1875 Orlea-Romanaţi 04.07.1917
14/222 Bănuţă Marin 9 1883 Oteşti-Olt 23.03.1918
15/225 Barac George 80 1877 Celaru-Romanaţi 23.05.1917
16/237 Barbu Ion 43 1885 Beciu-Olt 01.07.1917
17/239 Barbu Nicolae 59 1872 Obârşia-Romanaţi 07.08.1917
18/250 Bănac Apostolică 1 1892 Tătuleşti-Olt 06.12.1917
19/252 Băluţă Marin 59 1885 Greci-Romanaţi 10.03.1917
20/283 Badea Ştefan 41 1872 Gropşani-Romanaţi 19.02.1917
21/322 Bădulescu Haralambie 1 1894 Islaz-Romanaţi 13.02.1917
22/322 Bălăceanu Nicolae 1 pion 1899 Corabia Romanaţi 12.05.1917
23/342 Bălașa Ioan 66 1875 Știrbei-Romanați 01.01.1918
24/352 Baru Stan Art 1881 Gârcovu-Romanați 05.05.1917
25/369 Băzăvan Tudor 3 1881 Dăneasa-Olt 18.01.1917
26/370 Bărlan Marin 59 1886 Rusăneşti-Romanaţi 27.03.1917
27/371 Becea Marin 59 1877 Vlădila-Romanaţi 07.07.1917
28/378 Buraliu Ion 43 1886 Dejeşti-Olt 29.04.1917
29/398 Burnez Luca 59 1875 Islaz-Romanaţi 04.07.1917
30/437 Berbece Stancu 43 1884 Bălăneşti-Olt 01.08.1917
31/472 Boboc Ştefan 43 1893 Drăgăneşti-Olt 01.03.1917
32/484 Bocai Dumitru 59 1877 Rusăneşti-Romanaţi 22.02.1917
33/487 Boja Marin 59 1884 Islaz-Romanaţi 20.05.1917
34/489 Boldea Radu 43 1880 Slatina-Olt 31.07.1917
35/503 Beu Ioan 43 1878 Râjleţu-Olt 24.03.1917
36/508 Blejan Petre 80 1878 Drăgoeşti-Olt 21.04.1917
37/510 Boicea Tudor 59 1871 Blaju-Romanaţi 11.12.1917
38/517 Belea Spiridon 59 1888 Marotinu-Romanaţi 14.02.1917
39/523 Bejenariu Florea 2 1880 Dăbuleni-Romanaţi 08.07.1917
40/534 Bordea Dumitru 59 1888 Dobreţu-Romanaţi 21.09.1917
41/550 Boştinaru Gheorghe 43 1883 Sâmbureşti-Olt 31.01.1918
42/552 Botaru Gheorghe 66 1873 Oboga-Romanaţi 26.03.1917
43/553 Botaru Tudor 66 1873 Oboga Romanaţi 26.03.1917
44/565 Brăiculescu Nicolae 59 1873 Apele Vii-Romanaţi 01.10.1917
45/569 Brandibur Ivan 1Art 1894 Dăbuleni-Romanaţi 04.05.1917
46/570 Brandibur Stan 19 1888 Dăbuleni-Romanaţi 23.12.1917
47/588 Bulete Ştefan 59 1883 Grojdibodu-Romanaţi 19.04.1917
48/608 Briceag Marin 66 1890 Băzgărăi-Romanaţi 14.09.1917
49/612 Broşteanu Gheorghe 59 1873 Dăbuleni-Romanaţi 08.04.1917
50/614 Brotăcelu Ioan 41 1876 Ianca-Romanaţi 18.05.1917
51/616 Bucă Dumitru 66 1870 Apele Vii-Romanaţi 09.05.1917
52/618 Bucă Ioan 9Art 1880 Rusăneşti-Romanaţi 30.11.1917
53/652 Bogianu Alexe 81 1877 Ioneşti-Romanaţi 26.04.1917
54/660 Brandibor Ioan 1 1894 Dăbuleni-Romanaţi 04.05.1917
55/662 Badea Istvan 41 1872 Priseaca-Romanaţi 19.02.1917
56/668 Blutea Vasile 2 1881 Milcov-Olt 21.06.1917
57/677 Botac Istvac 43 1893 Drăgoeşti-Olt 01.03.1917
58/681 Baraliu Ioan 43 1886 Dejeşti-Olt 29.04.1917
59/684 Bosfal Marin 73 Urşi-Olt 30.10.1917
60/693 Camen Tudor 43 1885 Strejeştii de Jos-Romanaţi 26.02.1917
61/697 Călugăru Ioan 66 1871 Ştirbei-Romanaţi 31.01.1917
62/699 Caltea Anton 59 1883 Gura Padinii-R-ţi 10.03.1917
63/714 Călina Marin 66 1878 Băleasa-Romanaţi 02.06.1917
64/721 Călimar Marin 26 1890 Găvăneşti-Romanaţi 22.02.1917
65/727 Caina Ioan 59 1874 Islaz-Romanaţi 24.03.1917
66/762 Cârciumaru Ioan 17 1889 Ianca Romanaţi 27.04.1917
67/777 Cărămidă Ion 59 1886 Drăghiceni-Romanaţi 12.05.1917
68/790 Catinca Marin 5 1892 Vârtina-Romanaţi 16.09.1917
69/794 Cazacu Gheorghe 59 1875 Celeiu-Romanaţi 14.04.1917
70/801 Ceauşu Constantin 1 Sanit. 1884 Călineşti-Olt 19.10.1917
71/808 Cercel Ioan 80 1876 Redea-Romanaţi 26.04.1917
72/811 Cernitu Constantin 66 1869 Dobriceni-Romanaţi 12.06.1917
73/816 Chelu Pantelie 59 1882 Moldoveni-R-ţi 08.09.1917
74/825 Cociovan Ristache 80 1878 Drăgăneşti-Olt 21.02.1917
75/831 Cocană Vasile 59 1872 Rusăneşti-Romanaţi 15.09.1917
76/863 Ciovină Ioan 59 1883 Cilieni-Romanaţi 12.04.1917
77/876 Ciopacă Dumitru 43 1880 Beciu-Olt 28.11.1917
78/880 Ciolan Dumitru 70 1884 Bârza-Romanaţi 09.11.1917
79/895 Ciocârlan Ion 66 1874 Dobriceni-Romanaţi 03.02.1917
80/916 Ciobanu Ioan 47 1876 Schitu-Romanaţi 18.02.1917
81/920 Colac Vasile 59 1873 Vădastra-Romanaţi 30.04.1917
82/926 Cojocaru Dumitru 5 1889 Mogoşeşti-Olt 14.03.1917
83/936 Cojocaru Marin 43 1877 Drăgoeşti-Olt 16.06.1917
84/959 Constantin Voicu 66 1871 Ştirbei-Romanaţi 28.04.1917
85/961 Constantinescu Ioan 5 1877 Cilieni-Romanaţi 18.10.1917
86/969 Corbianu Dumitru 66 1879 Dobriceni-Romanaţi 28.02.1918
87/1008 Cunea Andrei 59 1885 Corabia-Romanaţi 03.04.1917
88/1011 Cruceru Ilie 80 1878 Sineşti-Olt 24.02.1917
89/1031 Coteliu Iancu 59 1874 Găvăneşti-Romanaţi 09.11.1917
90/1058 Craiu Nicolae 9Art 1882 Drăgoeşti-Olt 25.10.1917
91/1059 Crânguş Petre 69 1891 Rădoeşti-Olt 06.05.1917
92/1063 Creţoiu Constanntin 1 1873 Optaşi-Olt 16.04.1917
93/1065 Creţu Dumitru 43 1881 Piatra Olt-Romanaţi 10.09.1917
94/1082 Constantin Dumitru 59 1887 Siliştioara-Romanaţi 23.01.1917
95/1097 Chircu Radu 26 1888 Găvăneşti-Romanaţi 14.03.1917
96/1115 Chiroiu Marin 1 1883 Brâncoveni-Romanaţi 24.04.1917
97/1142 Cioacă Florea 43 1881 Drăgoeşti-Olt 10.02.1917
98/1143 Cioacă Gheorghe 59 1886 Brastavăţ-Romanaţi 14.01.1917
99/1155 Ciobanu Dumitru 43 1881 Coteana-Olt 09.02.1917
100/1187 Ciurea Mihai 59 1875 Rusăneşti-Romanaţi 19.04.1918
101/1193 Ciucu Alexandru 80 1876 Buzeşti-Olt 09.06.1917
102/1250 Constantin Grigore 66 1873 Bârza-Romanaţi 08.02.1917
103/1253 Cocioran Cristache 80 1887 Drăgăneşti-Olt 26.02.1917
104/1270 Cojobane Ioan 13 1877 Doljeşti-Romanaţi 06.03.1917
105/1287 Duţă Ioan 59 1874 Golfinu-Romanaţi 06.03.2017
106/1323 Dumitru Dinu 59 1873 Apele Vii-Romanaţi 19.02.1917
107/1332 Dumitrescu Ioan 80 1881Mărgăriteşti-Romanaţi 29.03.1917
108/1337 Dumitrescu Constantin 1Art 1879 Slatina-Olt 05.04.1917
109/1341 Dumitrescu Grigore 1Art 1880 Topana-Olt 22.01.1917
110/1378 Drăgușin Gheorghe 1Art 1892 Sineşti-Olt 01.05.1917
111/1381 Drăguceanu Marin 59 1872 Drăgoteşti-Romanaţi 03.10.1917
112/1392 Dragomir Ioan 80 1880 Drăghiceni-Romanaţi 29.03.1917
113/1412 Drăgan Radu 5 1889 Dumitreşti-Olt 20.09.1917
114/1413 Drăgan Ilie 10 1891 Cepari-Romanaţi 12.11.1917
115/1445 Doboş Anton 85 1881 Miclăuşani-R-ţi (Roman?) 19.02.1917
116/1461 Dobre Minea 59 1884 Grojdibod-Romanaţi 02.11.1917
117/1468 Dobre Marin 59 1883 Drăghiceni-Romanaţi 24.02.1917
118/1482 Dinu Ioan 9 1882 Bărcăneşti-Olt 05.09.1917
119/1498 Dincă Sandu 66 1872 Ţărţăl-Romanaţi 25.08.1917
120/1499 Dincă Petre 43 1884 Vulpeni-Olt 14.02.1917
121/1501 Dincă Ion 59 1872 Fălcoiu-Romanaţi 12.10.1917
122/1526 Diaconu Ilie 43 1885 Inoteşti-Romanaţi 14.03.1917
123/1535 Destanu Ilie 4Art 1881 Vespeşti-Olt 26.01.1917
124/1549 Deaconu Dan 59 1874 Ianca-Romanaţi 28.03.1917
125/1585 Dragu Ion 66 1882 Boşoteni-Romanaţi 11.05.1917
126/1596 Diaconu Dan 59 1874 Ianca-Romanaţi 28.02.1917
127/1600 Dinu Dumitru 59 1873 Apele Vii-Romanaţi 19.02.1918
128/1602 Diaconu Gheorghe 3 1880 Făgețelu-Olt 16.05.1917
129/1607 Dincă Ioan 59 1872 Fălcoiu-Romanaţi 31.05.1917
130/1648 Epuraru Alexandru 59 1886 Ianca-Romanaţi 29.03.1917
131/1630 Enache Dumitru 59 1883 Buciniş-Romanaţi 12.04.1917
132/1635 Enache Ioan 72 1882 Tâmpeni-Olt 06.05.1917
133/1643 Ene Marin 59 1874 Redea-Romanaţi 13.10.1917
134/1651 Epure Ioan 73 1884 Beciu-Olt 01.06.1917
135/1668 Făluţă Ilie 26 1890 Bobiceşti-Romanaţi 30.01.1917
136/1669 Făluţă Vasile 26 1887 Bobiceşti-Romanaţi 09.03.1918
137/1675 Farmazon Dumitru 59 1872 Popânzăleşti-R-ţi 1917
138/1691 Filip Constantin 59 1884 Corabia-Romanaţi 27.10.1917
139/1698 Furlea Florea 3 1888 Şerbăneşti-Olt 03.08.1917
140/1715 Foamete Stancu 80 1877 Crăciunei-Olt 02.08.1917
140/1718 Floriţa Nicolae 59 1874 Tia Mare-Romanaţi 10.02.1917
142/1719 Floriţa Ioan 59 1885 Islaz-Romanaţi 19.11.1917
143/1737 Florea Marin 59 1879 Ghizdăveşti-Romanaţi 19.11.1917
144/1757 Fira Constantin 43 1884 Bălăneşti-Romanaţi 29.03.1917
145/1804 Gardă Ioan 10 1884 Cepari-Romanaţi 07.04.1917
146/1805 Gardea Ioan 80 1877 Cepari-Romanaţi 03.04.1917
147/1809 Găucă Iordan 9 1886 Izbiceni-Romanaţi 30.03.1917
148/1874 Geantă Ioan 66 1873 Ianca-Romanaţi 19.03.1917
149/1849 Gheorghe Constantin 80 1878 Boceni-R-ţi?(Mh) 19.04.1917
150/1853 Gheorghe Ghiţă 80 1882 Costache Negri-R-ţi?(Gl) 26.02.1917
151/1862 Gheorghe Marin 26 1876 Cârlogani-Romanați 10.07.1917
152/1872 Gheorghiţă Ilie 59 1880 Giuvărăşti-Romanaţi 20.06.1917
453/1873 Ghiorina Florea 1 sanit 1880 Băbiciu(?)-Olt 11.06.1917
154/1890 Ghimpeţeanu Aristie 1 sanit 1880 Leu-Romanaţi 26.05.1917
155/1900 Ghiţă Ioan 5 1876 Coteana-Olt 18.05.1917
156/1929 Gonciu Ioniţă 1 1882 Leu-Romanaţi 26.05.1917
157/1935 Gotzu Petre 1 1885 Tâmpeni-Olt 16.05.1917
158/1946 Graură Constantin 66 1873 Doljeşti-Romanaţi 15.09.1917
159/1948 Grecu Iohanu 59 1877 Islaz-Romanaţi 05.10.1917
160/1952 Grecu Toma 59 1884 Gura Padinii-Romanaţi 13.06.1917
161/1958 Grigore Constantin 66 1873 Bârza-Romanaţi 08.02.1917
162/1974 Grojdibodeanu Ion 59 1875 Izbiceni-Romanaţi 21.12.1917
163/1976 Gruia Enache 59 1881 Vădăstriţa-Romanaţi 09.07.1917
164/1997 Gangingan Nicolae 1 Popânzăleşti-Romanaţi 15.05.1917
165/1999 Goran Ioan 19 1884 Celaru-Romanaţi 07.04,1917
166/2011 Ghemea Ioan 3 1882 Băseşti-Olt 17.07.1917
167/2016 Ghimpeanu Arsinte 1880 Leu-Romanaţi 20.08.1917
168/2038 HaralambieAndronie 3 1887 Slatina-Olt 07.10.1917
169/2073 Istrate Ioan 59 1894 Scărişoara-Romanaţi 10.04.1917
170/2079 Ivan Matei 43 1886 Seaca-Olt 18.02.1917
171/2101 Ion Vasile 43 1884 Oporelu-Olt 09.02.1917
172/2109 Iancu Nicolae 59 1874 Deveselu-Romanaţi 24.05.1917
173/2116 Ioan Dumitru 59 1874 Golfin-Romanaţi 25.10.1917
174/2129 Ionescu Constantin 18 1879 Pârşcoveni-Romanaţi 06.05.1917
175/2139 Ionică Ioan 1878 Făgețel-Olt 26.03.1917
176/2148 Ion Gheorghe 59 1874 Popânzăleşti-Romanaţi 26.05.1917
177/2153 Ion Mihai 59 1890 Beciu-Olt 12.03.1917
178/2210 Ilie Ioan 1 1885 Redea-Romanaţi 15.11.1917
179/2217 Ilie Ioniţă 43 1880 Birci-Olt 27.05.1917
180/2219 Ilie Marin 66 1871 Ungureni-Romanaţi 20.10.1917
181/2221 Ilie Stan 43 1879 Bircii-Olt 12.02.1917
182/2235 Irimescu Marin 9Art 1885 Bălăuşeşti-Olt 14.05.1917
183/2290 Jecan Marin 66 1881 Cârlogani-Olt 05.04.1917
184/2299 Jianu Marin 59 1873 Izbiceni-Romanaţi 18.04.1917
185/2301 Jianu Pascu 59 1880 Cilieni-Romanaţi 08.06.1917
186/2302 Jianu Stancu 59 1875 Vădăstriţa-Romanţi 02.04.1917
187/2307 Joiţa Barbu 3 1894 Dăneasa-Olt 18.02.1917
188/2309 Joiţa Dumitru 59 1874 Viişoara-Romanaţi 15.02.1918
189/2330 Lascu Dumitru 59 1885 Corabia-Romanaţi 23.06.1917
190/2339 Lazăr Lazăr 59 1885 Stoeneşti-Romanaţi 29.10.1917
191/2341 Lazăr Mihai 1sanit 1888 Strejeştii de Sus-R-ţi 25.12.1917
192/2350 Leca Grigore 26 1876 Bârza-Romanaţi 22.08.1917
193/2354 Leanescu Dumitru 59 1882 Dienci (?)-Olt 26.03.1917
194/2375 Laiz Dumitru 73 1885 Beciu-Olt 24.07.1917
195/2384 Lungeanu Nicolae 59 1880 Dobrosloveni-R-ţi 31.12.1917
196/2385 Lungoci Ilie 59 1884 Cioroiu-Romanaţi 07.11.1917
197/2387 Lungu Constantin 19 1890 Greci-Romanaţi 28.03.1917
198/2407 Lupu Stan 80 1877 Băbiciu-Romanaţi 10.10.1917
199/2420 Lia Tudor 59 Potlogeni-Romanaţi 22.05.1917
200/2422 Loscu Dumitru 59 Corabia-Romanaţi 23.06.1917
201/2424 Lupan Profir 59 Vişina-Romanaţi 16.04.1917
202/2428 Mateaş Mihai 8 1893 Sadova(?) Romanaţi 05.05.1917
203/2434 Măciucă Ion 71 1880 Cacaleţi-Romanaţi 22.05.1917
204/2438 Manafu Dumitru 59 1875 Dăbuleni-Romanaţi 02.11.1917
205/2441 Mânzu Stancu 3 1875 Crăciunei-Olt 16.11.1917
206/2445 Manea Nicolae 5 1882 Scărişoara-Romanaţi 20.02.1917
207/2446 Manea Mihai 14 1881 Rădeşti(?)-Olt 30.07.1917
208/2453 Manea Ion 59 1875 Jieni-Romanaţi 02.10.1917
209/2454 Mândruţa Gheorghe 1 1894 Cioroiu-Romanaţi 28.05.1917
210/2469 Marin Anton 9Art 1881 Fălcoiu-Romanaţi 19.09.1917
211/2501 Marica Smarandache 19 1893 Viişoara-Romanaţi 04.06.1917
212/2517 Marcu Tănase 59 1887 Dăbuleni-Romanaţi 26.02.1917
213/2518 Mardale Ion 67 1887 Cacaleţi-Romanaţi 08.05.1917
214/2522 Mărăscu Dumitru 80 1878 Dejeşti-Olt 18.04.1917
215/2530 Mateescu Marin 59 1881 Caracal-Romanaţi 23.10.1917
216/2532 Maricuţoiu Mihalache 1 1881 Văleni-Olt 28.04.1917
217/2543 Matei Ioan 59 1883 Zvorsca-Romanaţi 12.03.1917
218/2548 Marincea Marin 9Art 1882 Brebeni-Olt 02.03.1917
219/2549 Marinac Gheorghe Div 1 1878 Rejleţu-Olt 07.03.1917
220/2563 Marinescu Dummitru 59 1887 Caracal-Romanaţi 29.04.1917
221/2599 Mihai Ioan 14 1888 Oteşti-Olt 22.04.1917
222/2600 Mihai Ioan 66 1872 Baldovineşti-Romanaţi 04.05.1917
223/2623 Miertoiu Velea 59 1884 Islaz-Romanaţi 13.02.1917
224/2624 Mihai Vasile 9Art 881 Ghizdăveşti-Romanaţi 25.09.1917
225/2642 Mihai Marin 59 1874 Cezieni-Romanaţi 21.02.1917
226/2644 Miulescu Ioan 80 1880 Robăneşti-Romanaţi 21.12.1917
227/2646 Miu Vasile 9Art 1882 Negreni-Olt 14.03.1917
228/2652 Mitraşcu Dumitru 59 1881 Giuvărăşti-Romanaţi 24.05.1917
229/2654 Mogoş Sandu 59 1874 Giuvărăşti-Romanaţi 24.04.1917
230/2679 Minciună Ioan 59 1872 Tia Mare-Romanaţi 01.11.1917
231/2734 Mototol Tudorache 19 1890 Caracal-Romanaţi 05.12.1917
232/2735 Mototol Ioan 59 1874 Caracal-Romanaţi 24.11.1917
234/2736 Moţatu Ioan 26 1894 Balş-Romanaţi 27.10.1917
235/2737 Moţatu Ioan 66 1874 Vârtina-Romanaţi 29.06.1917
236/2769 Muşata Florea 3 1876 Casa Veche-Olt 14.02.1917
237/2782 Muşuroiu Ioan 5 1877 Izbiceni-Romanaţi 19.06.1917
238/2809 Marin Ioan 66 Vişina-Romanaţi 27.03.1917
239/2828 Militaru Constantin 73 Mierleşti-Olt 10.04.1917
240/2858 Năpârcă Mihaiu 59 1884 Scărişoara-Romanaţi 15.03.1917
241/2878 Năvală Dumitru 59 1873 Osica de Jos-Romanaţi 18.03.1917
242/2880 Neacşu Constantin 43 1881 Şerbăneşti-Olt 21.07.1917
243/2885 Neacşu Marin 9 1882 Izbiceni-Romanaţi 04.05.1917
244/2886 Neacşu Radu 33 1893 Tâmpeni-Olt 07.08.1917
245/2887 Neacşu Stan 59 1882 Dăbuleni-Romanaţi 31.08.1917
246/2890 Neagoe Barbu 43 1881 Gura Boului-Olt 30.03.1917
247/2892 Neagoe Florea 1Art 1884 Bărăşti-Olt 24.01.1917
248/2895 Neagu Alexandru 9Art 1883 Cioroiu-Romanaţi 08.10.1917
249/2899 Neagu Dumitru 59 1878 Osica de Jos-Romanaţi 25.06.1917
250/2942 Negrilă Bucur 59 1886 Cilieni-Romanaţi 18.02.1917
251/2943 Negroiu Marin 59 1883 Jieni-Romanaţi 13.09.1917
252/2966 Nicolae Marin 59 1874 Deveselu-Romanaţi 13.09.1917
253/2973 Nicolae Radu Div 1 tren 1884 Mirceşti-Olt 21.12.1917
254/2989 Nicula Pavel 59 1881 Frăsinet-Romanaţi 24.12.1917
255/2999 Nistor Ilie 59 1888 Fărcaş-Romanaţi 20.03.1917
256/3008 Niţă Marin 59 1883 Mărgăriteşti-Romanaţi 12.08.1917
257/3017 Niţu Ioan 43 1882 Potcoava-Olt 22.05.1917
258/3028 Nuţă Iancu 19 1879 Tia Mare-Romanaţi 13.04.1917
259/3030 Nuţă Ioan 59 1876 Băbiciu-Romanaţi 10.06.1917
260/3049 Nicolae Grigore 3 Bălăneşti-Olt 17.04.1917
261/3063 Oaie Dumitru 59 1873 Corabia-Romanaţi 23.06.1917
262/3068 Obăcesu Gheorghe 9Art 1881 Căluiu-Romanaţi 05.11.1917
263/3074 Odagiu Marin 59 1887 Scărişoara-Romanaţi 23.07.1917
264/3075 Olăreanu Constantin 66 1882 Balş-Romanaţi 13.03.1917
265/3091 Olteanu Radu 5 1883 Crăciunei-Olt 09.10.1917
266/3097 Onete Nicolae 14 1888 Păroşi-Olt 06.12.1917
267/3103 Opran Matei 66 1880 Bârza-Romanaţi 28.02.1917
268/3110 Oprea Gheorghe 80 1876 Rajleţu-Olt 23.11.1917
269/3115 Opriş Ioan 59 1886 Izbiceni-Romanaţi 05.04.1917
270/3122 Otea Dinu 59 1874 Ianca-Romanaţi 15.06.1917
271/3123 Otea Ion 9Art 1882 Ştefan cel Mare-Romanaţi 25.04.1917
272/3127 Ovreiu Constantin 26 1889 Baldovineşti-R-ţi 12.02.1917
273/3170 Păducel Marin 80 1878 Leu-Romanaţi 26.04.1917
274/3155 Palingeanu Nicolae 73 1880 Beciu-Olt 31.10.1917
275/3167 Pancu I. Stan 80 1880 Vădăstriţa-Romanaţi 07.02.1917
276/3170 Panduru Grigore 80 1877 Dejeşti-Olt 08.03.1917
277/3189 Paraschiv Cristea 59 1877 Dobrun-Romanaţi 06.05.1917
278/3199 Pârjol Nicolae 5 1878 Dobrotinet-Olt 23.03.1917
279/3205 Parodel Florea 59 1885 Siliştioara-Romanaţi 29.03.1917
280/3233 Paţa Ion 59 1893 Vlădila-Romanaţi 04.04.1917
Jurnalul de operaţiuni al Regimentului 59 Infanterie (III)
Comandor (r.) Nicola Tudor
PERIOADA 13 ianuarie 1917 - 3 ianuarie 1918

De la 13 ianuarie 1917 Regimentul 59 Infanterie fuzionează cu Regimentul 43
Infanterie formând Regimentul 43/59 Infanterie, intrând în compunerea Brigăzii 32
Infanterie din Divizia 11 infanterie, în tabăra din comuna Codăești. În acest timp trupa și
ofițerii sunt întrebuințați mai mult în lupta contra tifosului exantematic, care decimează
armata lipsită de îmbrăcăminte și alimente. Instrucția trupei începe în luna mai și se
continuă până pe 4 august 1917.
Divizia XI
Brigada 32 Infanterie
Regimentul 43/59 Infanterie
ORDINEA DE BĂTAIE A REGIMENTULUI 43/59 INFANTERIE
Statul Major al Regimentului
Comandantul Regimentului: Colonel Pomponiu Constantin
Ajutorul comandantului: Lt.col. Popescu Negrean Ion
Ofițer Adjutanți: Lt. Auseline A. (din misiunea franceză), Lt. Drăgescu Ion
Medic: Cpt. Ionescu S. Gheorghe18
Ofițer cu aprovizionarea: Cpt. Popescu Ilie
Contabil administrator: Lt. Ionescu Berbecaru19
Ajutorul Ofițerului cu îmbrăcămintea: Subof. de administrație: Popescu Gheorghe
Comandantul Trenului de luptă: Lt. Gârcu Ion
Șeful Biroului Informații: Lt. Popescu R. Nicolae
Șeful echipei pentru strângerea materialelor de tranșee: Lt. Voiculescu Dumitru
Șeful Muzicii: Voiculescu Nicolae, cls. I-a
Șeful Secției Telegrafiști: Plut. Spulbereanu Gheorghe
Port Drapel: Plut. Zaharia Păun
Gornist călare: Plut. Chirițescu Ion
Secretari: Serg. Badea Ion, Serg. Teodoriu Petre, Serg. Păncescu Grigore
Cap. Zamfir Marin, Cap. Ghinea Ion
Armurier: Plut. Niculescu Gheorghe
Sanitar: Plut. Mărculescu Mihail
Batalionul 1
Statul Major
Comandant: Mr. Crăiniceanu Constantin
Ofițer Adjutant: Slt. Popescu Bartolomeu
Medic: Saru Ștrul
18
În extractul de pe actul de deces al Ecaterinei Teodoroiu (Muzeul Judeţean Gorj ,,Al. Ştefulescu”) se
menţionează: ,,În ziua de douăzeci şi două ale trecutei luni [august 1917, n.n.] a încetat din viaţă în lupta de pe
valea Zăbrăuciorului din judeţul Putna, voluntara Toderoiu Ecaterina, născută în comuna Târgu-Jiu, judeţul Gorj.
Moartea a fost verificată de medicul căpitan Ionescu Gheorghe din Reg. 43/59. Această declaraţiune a fost
făcută în prezenţa martorilor: sold. Stănescu Constantin, de ani 39, de profesiune agricolă, domiciliat în comuna
Urluiasca, judeţul Olt, sold. Gheorghe Ion, de profesiune factor rural, domiciliat comuna Urluiasca, jud. Olt şi
sold. Muşuroia Florea, de ani 31, de profesiune agricolă, domiciliat în comuna Urluiasca”.
19
Millan Ionescu Berbecaru (n. 20 sept. 1886- m. 27 iulie 1960), avocat din Urluiasca, fondatorul
Partidului Ţărănesc din judeţul Olt. Arestat (febr. –oct.1950) pentru sabotaj economic şi în februarie 1957 pentru
uneltire, trece prin penitenciarele Gherla, Piteşti, Jilava, Văcăreşti unde a decedat. La data decesului, mai avea
de executat 17 ani.
Sanitar: Serg. Andreescu Ion
Sanitar: Ciojceanu Ilie
Compania 1-a
Comandant: Lt. Căpățână E. Nicolae
Comandanți de plutoane: Slt. Hobedeanu Dumitru, Slt. Horjescu Ion
Elev Plut. Georgescu Ghe., Plt. Stan Voicu
Compania a 2-a
Comandant: Lt. Cristescu Gheorghe
Comandanți de plutoane: Slt. Popescu O. Ion, Ajutor Slt. Olteanu Ilie
Elev Plut. Canta Ion, Plut. Maj. Udriște Dumitru
Compania a 3-a
Comandant: Lt. Panțuru Anton
Comandanți de plutoane: Slt. Ciulei Mircea, Slt. Aluneanu Ion
Elev Plut. Rădulescu Ion, Plut. Maj. Radu Mihai
Compania 1-a mitralieră

Comandant: Lt. Enăchescu Anastasie
Comandanți de plutoane: Slt. Vâlcoveanu Iosif, Slt. Popescu Ion
Elev Plut. Georgescu Gheorghe, Slt. Corlei Theodor
Batalionul 2
Statul Major
Comandant: Mr. Călugăru Ion20
Ofițer Adjutant: Slt. Georgescu Ion
Medic: Spiegler Moise
Sanitar: Serg. Popescu Crăciun
Sanitar: Serg. Mihăilă Ion
Compania a 5-a
Comandant: Cpt. Ștefănescu Constantin
Comandanți de plutoane: Slt. Ionescu Pavel, Slt. Domșan Gheorghe
Elev Plut. Drăghicescu Emanoil, Plut. Urziceanu Tache
Compania a 6-a
Comandant: Lt. Vasiliu Hariton
Comandanți de plutoane: Slt.Teodorescu Dumitru, Slt. Tatomir Ilie
Elev Plut. Isac Ioan, Plut. Popa Dumitru
Compania a 7-a
Comandant: Cpt. Bărbulescu Dumitru
Comandanți de plutoane: Slt. Mănoiu Gheorghe21, Slt. Miulescu Brătianu
Elev Plut. Popescu Dumitru, Plut. Pațachia Marin
Compania a 2-a mitralieră
20
Născut în com. Uşurei, jud. Vâlcea în 1874. Căsătorit la 14 februarie 1903 cu Aggripina Stănciulescu
(sept. 1881-12 dec. 1962), fiică a căpitanului I. Stănciulescu şi a Alexandrinei. Agripina a absolvit la Sibiu Şcoala
de surori medicale a măicuţelor franciscane. Generalul Călugăru a locuit la Slatina, pe strada Bucureşti, într-o
casă aflată azi în proprietatea d-lui Vlad Iovu. A avut trei fiice: Felicia, licenţiată în geografie (căsătorită cu
Costache Bantaş), Amelia, a urmat şcoala de belle arte (n. 22 martie 1904), Angelica moartă la 9 ani de
pneumonie. După 1950, familia Călugăru va fi înghesuită în camera destinată cândva servitorilor, în celelalte
camere fiind aduşi chiriaşi iar generalului i s-a tăiat pensia (,,măcar un leu, să-mi cumpăr un covrig!” se plângea
acesta rudelor). Fostul general a decedat aici la 4 februarie 1956 la 81 de ani. În octombrie 1997 s-a ridicat o
cruce la biserica ,,Sf. Ioan Botezătorul” din Slatina în memoria sa. Generalul a fost şeful garnizoanei Brăila 20 de
ani, între 1920-1940.
21
Conform unor surse, învăţătorul Gheorghe Mănoiu a fost iubitul şi protectorul Ecaterinei Teodoroiu
Comandant: Căpitan Vlădoianu Traian
Comandanți de plutoane: Lt. Voiculescu Constantin, Slt. Popescu D. Gheorghe
Elev Plut. Ion D. Gheorghe, Slt. Slt Tucă Staicu
Batalionul 3
Statul Major
Comandant: Lt. Col. Popescu Negrean Ion
Ofițer Adjutant: Slt. Ducheru Vasile
Sanitar: Plut. Ionescu Ștefan
Sanitar: Serg. Vlăjie Ion
Compania a 9-a
Comandant: Cpt. Măinescu Ilie
Comandanți de plutoane: Slt. Munteanu Remus, Slt. Botez Gheorghe
Elev Plut. Sabinovici Ioan, Plut. Vața Dumitru
Compania a 10-a
Comandant: Cpt. Morjan Dumitru22
Comandanți de plutoane: Slt.Văduva Petre, Slt. Sinescu Ioan
Elev Plut. Roșulescu Gheorghe, Plut. Vișinescu Ion
Compania a 11-a
Comandant: Lt. Căblescu Alexandru
Comandanți de plutoane: Slt. Iliescu Mihula
Slt. Ionescu Eustațiu
Elev Plut. Dumitrescu Damian
Plut. Băltărețu Petre
Compania a 3-a mitralieră
Comandant: Lt. Dumitrescu Theodor
Comandanți de plutoane: Lt. Mitucă Gheorghe, Slt.
Alexandrescu Nicolae
Elev Plut. Mateescu Ioan, Slt.
Voiculescu Mihail
Situația numerica a cadrelor Regimentului 43/59

infanterie
Combatanți:
Colonei = 1
Locotenenți-colonei = 1
Maiori = 2
Căpitani = 6
Locotenenți = 12
Sublocotenenți = 28
Ajutor sublocotenent = 1
Elev stagiar = 12
TOTAL =63 Scrisoare de pe front a soldatului Ilie Raicu trimisă la
Necombatanți : Şerbăneşti-Olt, România, Teritoriul ocupat: ,,Iubiţi
Medici = 3 copii, Mă găsesc sănătos, doresc să am ştiri de la voi,
Administratori = 1 ce face mama voastră? Vă îmbrăţişez, al vostru tată,
Ilie M. Raicu, soldat, Regimentul 43 Infanterie”
Total = 4
22
Căpitanul Dumitru Morjan, originar din Slatina, a murit pe Valea Zăbrăuciorului ca şi Ecaterina
Teodoroiu. Numele său apare pe monumentul eroinei de la Slatina.
Total general = 67
4 august 1917
Întâiul pas spre acțiune, după luni de organizare și spre revanșă după atâtea zile
de arzătoare răbdare.
Înfriguratele pregătiri ale unei grăbite dislocări luând sfârșit, Regimentul
părăsește temporara-i garnizoană din târgul vasluian Codăești spre a urma itinerariul
indicat prin Moara Domnească, Moara Grecilor, Vaslui, unde ajunge la orele 24.
Sunt în 55 ofițeri, 12 elevi și 2347 soldați cu ființele scăldate în acel fior eroic ce
înveșmântă pe ostaș într-o armură de lumină, atunci când are ca deviză că victoria este
suprema datorie. Sunt solii unor oameni noi care se duc să apere până la capăt ultimul
pământ Românesc, sunt Oltenii care se duc să apere brazda Moldovenească întovărășiți
de atâtea speranțe, sunt mari suflete de dorință și jertfă în urmărirea gloriei naționale,
sunt trupuri tinere gata să-și dea viaţa.
5 august 1917 Îmbarcarea Regimentului la gara Vaslui se face în felul următor: la

ora 21 Batalionul 3 în trenul Eșalon 1; la ora 7 și 30 minute Batalionul 2 în trenul Eșalon
2; la ora 9 Batalionul 1 în trenul Eșalon 3. Cele trei eșaloane alcătuite fiecare din câte 57
de vagoane (45 pentru soldați, 1 pentru ofițeri și 11 platforme) părăsesc gara la orele 10,
13 și 16 în sunetul trâmbiței războiului prevestitoare a zilei de sbucium, spre a sosi,
Batalionul 3 în gara Berheci, Batalioanele 1 și 2 la Nichișeni, la diferite intervale în cursul
nopții.
6 august Cele trei batalioane se reunesc pentru a reconstitui Regimentul la ora 15
în pădurea Priseaca (vest Slobozia) lângă râul Bârlad (jud. Tecuci) la locul indicat pentru
staționare. Se instalează bivuac în corturi, în plină pădure. Moralul ridicat al trupei, calmul
unei zile frumoase, inaugurează fericit întâia etapă a drumului spre datorie La ora 22
sosind ordinul de dislocare, Regimentul se pregătește grabnic de plecare.
7 august Se execută marșul de la Priseaca la Barcea Nouă prin Munteni, Tecuci,
Drăgănești. Ora plecării- unu noaptea, ora sosirii- 10. Cantonare pe plutoane în partea de
sud-vest a satului Barcea Nouă. Regimentul e la dispoziția Diviziei 2 Cavalerie.
8 august Staționare pasivă. Repaos, igienă corporală. Cantonament întrunind
toate condițiile unei bune adăpostiri a trupelor. La ora 21 Regimentul se pune în marș, fără
situație tactică, spre Piscul Corbului, prin Tecuci, Nicorești.
9 august Regimentul sosește în satul Piscul Corbului pe malul râpos al Siretului
la ora 12 ziua. Cantonare pe platforme în satul deja congestionat de trupe. De la opt seara
trupele au spectacolul grandios al unei lupte spre Mărășești, prim semn al zilelor
războinice care îi așteaptă. La ora 23 Regimentul se dislocă spre Călimănești trecând
Siretul pe podul întins de Divizia a IX-a.
10 august Sosire în pădurea Călimănești la ora 4 dimineața după un marș
anevoios pe panta dealului Siretului. Staționare în această pădure până la ora 16, când
Regimentul se deplasează spre a a staționa în pădurea Balta Seacă la sud-vest de Pufești.
11 august Regimentul 9 Vânători părăsind pădurea, staționarea se lărgește. Totuși
bivuacul păstrează înfățișarea a ceva provizoriu. La ora 9 dimineața Regimentul este trecut
în revistă de Comandantul Diviziei. Conferință cu ofițerii, teme cu trupa, școala de
specialități.
12 august Se execută programul stabilit. Instrucțiuni și aplicațiuni asupra
întrebuințării măștilor asfixiante. Conferință pe Brigadă cu ofițerii și elevii plutonieri
asupra atacului unei poziții întărite, școala cu grenadierii și pușcașii mitraliori.
13 august Executarea programului. Inspecția echipamentului, hranei de rezervă,
etc.
14 august Până la ora 12 inspecția Alteței Sale Regale Principelui Moștenitor
Carol urmată de defilare, adunarea trupei în careu spre a asculta cuvântarea plină de
îmbărbător avânt al Alteței Sale.
Moștenitorul tronului a putut constata cu acest prilej moralul ridicat al unor ostași
care ard de nerăbdarea de a dovedi că sunt soldații revanșei smulgând brazdele frământate
cu oțel din mâinile năvălitorului, spre a arăta cât prețuiesc Românii și că nu vor prețui mai
mult ca în clipa în care își vor face datoria completă dând tuturor putința de a trăi într-o
Românie liberă și întregită. La ora 8 seara Brigada întreagă reunită în careu spre a asista la
Te Deumul celebrat, pentru aniversarea unui an de la declararea Războiului.
15 august Exerciții cu grenade adevărate. Vizita medicală a batalioanelor. În
timpul nopții, trupa și ofițerii au dormit în bivuac de alarmă, gata de dislocare, la primul
ordin. Regimentul se pregătește a fi gata de luptă, având toate elementele adunate și
orientate în direcția acțiunii ce are loc în Sectorul Corpului 8 Armată Rus (Fitinești –
Trotușani).
16 august Trenul regimentar e transportat prin stânga Siretului în refugiul Poiana
Argeană în dreapta Trenului de luptă. În aşteptarea ordinului de dislocare se iau măsuri
pentru acea înmlădiere a moralului soldaţilor ce o dă avântul faptelor războinice,
arătându-se ceea ce se cere de la ei spre a săvârși datoria către țară, răzbunând pe cei morți
și recâștigând pe cei vii.
Aeroplane inamice fac recunoașterea bivuacului fiind bombardate de artileria
amică. Un aeroplan italian aruncă manifeste adresate conaționalilor săi din armata
inamică. Se află că trupele germano-bulgare au înaintat spre sudul Diviziei 124 Ruse. Se
trimite Batalionul 3 în avanposturi pe șoseaua națională est de Pădurea Seacă.
17 august La ora 6 se primește ordinul de săpare a tranșeelor la marginea de est
Pădurea Seacă. Se lucrează în acest sens. La ora 11 locotenentul Drăgescu prinde un balon
cu manifeste trimise de inamic.
18 august Între orele 5 și 13 marș de apropiere pe Valea Caregnei la Poienile
Popii prin: Cota 370, Valea Zăbrăuț, Valea Glodului. De la ora 13 repaos și uscarea
efectelor de ploaia care a continuat toată dimineața. Bivuac în partea de nord a Poienilor
Popii sub cerul liber.
19 august La ora 5 Batalionul 3 pleacă spre a se pune la dispoziția
Comandantului Diviziei a IX-a, pe Valea Aluniței înapoia Cotei 461. La ora 7 și 40 minute
un accident (spargerea unor proiectile amice deasupra bivuacului) face 34 victime: 1 ofițer
și 31 soldați răniți. Se iau măsuri imediate pentru mutarea bivuacului care se fixează la 1
km spre nord. La ora 17 Regimentul se pregătește de plecare spre a-și stabili un nou
bivuac pe Valea Glodului la Casa Pădurarului, unde ajunge la ora 20. Constituind rezerva
Diviziei XI, Batalionul 3 e rechemat fiind scos de sub comanda Diviziei a IX-a. Bivuac
sub cerul liber.
20 august Trupa se odihnește pregătindu-se să intre pe poziție. Comandanții de
batalioane și companii fac recunoașterea sectorului care le este încredințat. La ora 21
Regimentul părăsește Valea Glodului spre a se duce să schimbe în tranșeele din linia întâia
Regimentul 35 Infanterie. Schimbul începe la ora 23 și 15 minute în Valea Zăbrăuciorului
spre Dealul Secului.
21 august. La ora 3 și 15 minute Regimentul este instalat pe poziție. Batalioanele
1 și 2 au ocupat linia întâia având la dreapta Regimentul 42/66 Infanterie și la stânga
Divizia XIII-a. Batalionul 3 a ocupat poziție în spatele liniei întâia la Casa din Valea
Zăbrăuciorului, Cota 368 trimițând Compania a 10-a să facă legătura între Batalionul 2 și
Divizia XIII-a. Batalionul 3 e în rezervă de subsector. Batalioanele au două Companii și
două Secții de mitralieră în linia întâia și o Companie plus trei Secții de mitralieră în
rezervă. Soldații stau în măști individuale adâncite și legate între ele.
Inamicul ocupă Dealul Secului și are numeroase cuiburi de mitralieră în niște
crame și pomi izolați.
Pregătirea atacului începe la ora 6 și 30 prin bombardament de artilerie.
La ora 8 acțiunea ofensivă fiind pornită de Divizia a XIII-a și de flancul stâng al
Armatei a II-a, cele două Batalioane din linia întâia trimit patrule care hărțuiesc pe inamic,
căutând totodată să ocupe cât mai mult teren și să se întărescă pe el. Compania a 5-a a
încercat o mișcare de învăluire, reușind a înainta 100 m ajungând la marginea vâlcelei
unde sunt cuiburile de mitralieră. Explorarea terenului a continuat până noaptea, cu tot
focul ucigător al inamicului.
În această primă zi de jertfă și avânt sângele multor viteji a curs cu generozitatea
pe care a știut s-o arate soldatul român. Cade mort în fruntea companiei sale căpitanul
Morjan Dumitru; lângă el sublocotenentul Văduva Petre se prăbușește cu umărul stâng
zdrobit; 25 soldați seamănă cu carnea sfâșiată în glia scormonită de oțel sămânța gloriei
din care va răsări cununa izbânzii.
22 august La ora 18 și 30 minute, după încetarea focurilor artileriei, Batalionul 2
a plecat la atac înaintând 150 m și Compania a 6-a a rămas pe poziția cea nouă, Compania
a 5-a fiind flancată de focurile artileriei inamice s-a retras pe vechea poziție spre a-și lua
mai târziu înaintarea și face legătura cu Compania a 6-a și Regimentul 51 Infanterie. În
timpul nopții de 22, Batalionul 2 a fost contraatacat de inamic, inamic ce a fost respins
prin baraj cu grenade. Patrule din Batalionul 1 de maxim o secție au fost împinse spre a
ține din scurt pe inamic și a câștiga teren. Când nu au mai putut înainta s-au îngropat la
pământ. Flancul drept al Batalionului a căutat să facă față, spre sud, reușind a forma o linie
continuă cu fața sud-vest.
În această a doua fază a luptei cade rănit căpitanul Vlădoianu Traian, alți 87
soldați (din care 37 morți) înseamnă cu sânge jertfa unei zile de foc23.
23 august Front calm până la ora 11 și 30 minute, când un puternic tir de baraj
inamic desfășurat din direcția sud spre Valea Zăbrăuciorului și mai ales spre Cota 388.
Proiectilele erau de calibru mare. După treizeci minute tirul a încetat.
La ora 14 inamicul a început să bombardeze Valea Zăbrăuciorului și lungul
Dealului Secului bătând de flanc Batalionul 2 dar fără efect material. La ora 21 și 30
minute începe să bombardeze cu artilerie și foc de mitraliere frontul Subsectorului 2
(aripa dreaptă a Lupenilor și cea stângă a Polatiștei). În urma unei recunoașteri se constată
că trăgători inamici înaintează cu mitraliere spre linia noastră.
Artileria amică deschide un bombardament de o oră, rezultatul a fost împrăștierea
acestor trăgători. Restul timpului s-a lucrat la fortificarea poziției
24 august Dimineața nu sunt acțiuni de luptă. La orele 12 și 30 minute începe
bombardament de artilerie inamic în jurul Cotei 368 la rezerva Subsectorului 2 (Batalionul
3). În tot cursul zilei bombardament sporadic și fără efect. La orele 21, ora obișnuită a
atacurilor inamice, un început de acțiune e schițat dinspre Cota 437 asupra flancului stâng
al Batalionului 2 și după Vârful Secului asupra flancului drept al Batalionului. După
schimbul reciproc de focuri de armă mitralieră, de grenade și artilerie, acțiunea încetează.
23
Curios este faptul că nu se pomeneşte nimic despre moartea Ecaterinei Teodoroiu, care nici nu
apare în ordinea de bătaie a Regimentului 43/59. În certificatul său de deces din 15 septembrie 1917, aflat în
copie la Muzeul Judeţean Gorj ,,Al. Ştefulescu” se aminteşte că a murit pe 22 august 1917.
La orele 22 delegați ai companiilor și plutoanelor pleacă în recunoașterea
pozițiilor ocupate de Divizia a IX-a pe care o va ocupa Regimentul în noaptea următoare.
În cursul acestei seri sosesc la Punctul de Comandă al Regimentului nostru Statul
Major al Regimentului 41/71 Infanterie și comenzile Batalioanelor 2 și 3 care trebuie să
facă schimbul cu unitățile din Lupeni.
Schimbul a început la 1 și 30 minute noaptea și deși s-a făcut în cel mai mare
secret și liniște, totuși inamicul a prins de veste, căci la orele 2 și 30 minute a deschis un
foc foarte viu de mitraliere, infanterie și bombarde asupra flancului stâng al Batalionului 2
întânzindu-se mai slab către dreapta Subsectorului.
Intervenind artileria amică, acțiunea a încetat, schimbul putându-se continua și
termina la ora 3. Batalionul 1 s-a retras la Punctul de Comandă al Regimentului,
Batalionul 2 s-a retras în Valea Zăbrăuciorului Cota 308 rămânând rezervă de Subsector,
Batalionul 3 și-a retras Compania a 10-a rezervă în tranșeele ruse.
Pierderi: doi soldați răniți.
25 august Conform Ordinului de Operații nr. 77 al Regimentului 21 Infanterie,
din 24 august 1917, Batalioanele 1 și 3 schimbate de pe poziția de pe Dealul Secului de
către Batalioanele 2 și 3 din Regimentul 41/71 Infanterie s/au pus în marș spre a merge la
Dealul Ogoarelor unde au staționat până la orele 16 și 30 minute, când s-au pus din nou în
mișcare pentru a ajunge la Cota 309 (Valea Aluniței) urmând itinerariul: Poienile Popii,
Cota 545, drumul paralel cu Valea Tăgârțoaiei luându-se contact cu Colonelul
Constantinescu Arghir, comandantul Subsectorului, și cu comandanții Regimentelor 34 și
45 infanterie. S-a pregătit schimbul unităților dintre Cota 406 și drumul care străbate
poiana Budiu-Calciu venind spre Valea Aluniței. Acest schimb a fost întrerupt 20 minute
de un foc viu de artilerie din partea inamicului începând din direcția sud Cota 460. Au
căzut un soldat mort din Compania a 9-a și unul rănit din Compania a 3-a mitralieră.
Artileria amică reduce la tăcere artileria inamică, ocupându-se linia.
Imediat se face legătura la dreapta cu Batalionul 3 Vânători iar la stânga cu
Compania a 3-a din Regimentul 42/66 Infanterie.
26 august În cursul dimineții, Batalioanele 1 și 3 au desăvârșit identificarea
poziției și au început lucrările pentru întărirea ei. Bombardament intermitent inamic spre
sud-est și sud-vest, foc încrucișat bătând până în văile Aluniței și Tăgârțoaiei. Inamicul
încearcă un atac de infanterie la flancul stâng spre punctul de legătură cu Regimentul
42/66 Infanterie. După o oră atacul încetează. Pierderi: un soldat mort și doi soldați răniți.
27 august În timpul zilei schimb de focuri de artilerie și rare împușcături în arme
și mitraliere de ambele părți. De la orele 10 la orele 12 inamicul a bătut cu artileria de
câmp Valea Aluniței. Ciocniri dese au avut loc între patrulele noastre la înaintarea
Posturilor de Observație ale Companiilor. Divizionul de artilerie rus și-a reperat distanțele
înființându-și Posturi de Observație în adâncimea Batalioanelor 1 și 3.
Pierderi: un rănit din Batalionul 1.
29 august Bombardament intermitent de artilerie asupra Batalionului 3. Lucrările
de sapă a pozițiilor au continuat cu stăruință. Pierderi: un rănit din Compania 1
mitralieră și un caporal ușor rănit din Compania a 11-a.
30 august În timpul zilei focuri rare de infanterie. Inamicul aruncă peste 30 obuze
asupra sectorului Batalionului1. Pierderi: un mort și trei răniți.
31 august Schimb ușor de focuri între patrulele noastre și cele inamice. S-au
continuat lucrările de sapă cu 200 oameni.
1 septembrie Dimineață calmă. Rare focuri de infanterie în sectorul Companiei a
3-a. La orele 16 inamicul a început a bombarda tranșeele noastre cu foc de mortiere de
tranșee. În sectorul Batalionului 1, patrule puternice inamice s-au apropiat de posturile
noastre de observație aruncând cu grenade. Începând cu orele 21 a început schimbarea
Batalionului 1 de pe poziție. Pierderi: patru soldați din Compania a 10-a răniți.
2 septembrie Ziuă liniștită îngăduind lucrările de sapă. În timpul nopții patrule
inamice au acționat în sectorul Companiei a 3-a.
Se acționează pentru întărirea liniei a doua. Batalionul 2 a contribuit la aceste
lucrări cu o companie ziua și o companie noaptea. Batalionul 3 și-a schimbat locul de la
Cota 309 mergând la 200 m de Punctul de Comandă al Regimentului.
3 septembrie Obișnuitele hărțuieli de patrule. Bombardament de artilerie în
direcția Valea Tăgârțoaiei, Dealul Vrânceanu și Poienile Popii. Activitate intensă de
aviație inamică și amică. Tranșeele noastre au fost bătute de mortierele inamice rănind
câţiva soldați din Compania a 6-a trimisă să lucreze pe poziție. Atât ziua cât și noaptea
Batalionul 1 ajutat de câte o companie din celelalte batalioane au lucrat la dublarea liniei
întâi. Batalioanele 2 și 3 au părăsit locul de staționare de la Cota 330 și Valea Tăgârțoaiei
spre a ocupa conform, ordinului Brigăzii, locuri adăpostite lângă Cota 309.
4 septembrie În timpul dimineții, avându-se în vedere acțiunea hotărâtă, trupele
s-au instalat pe locurile fixate prin Ordinul de Operații. S-au asigurat legăturile telefonice
în Sector. La orele 12 a început bombardamentul artileriei noastre spre Varnița. Efectul
acestor lovituri a dat randament în Sectorul Batalionului 1. S-a simțit nevoia ca acest
bombardament să bată mai spre est la punctul de legătură cu Regimentul 42/66, unde s-au
observat grupuri de oameni lucrând la tranșee. Artileria inamică a bătut în acest interval cu
o extremă violență Valea Aluniței, Cota 309 rănind și omorând 11 oameni.
Recunoașterile de patrule trimise pe frontul Batalionului 1 înaintând până la 100 m
de tranșeele inamice au fost primite cu puternice focuri de mitralieră. De la orele 15 până
la orele 16 artileria amică a bătut îndeosebi sectorul de la originea Văii Marcului (sud Cota
406 pe Dealul Marcului până la legătura cu regimentul 42/66, Cota 408 și Cota 420).
Recunoașterile de patrule trimise au raportat că rețelele inamice nu au fost încă distruse.
La orele 20 situația era următoarea: două companii din Batalionul 2 au ajuns la
Valea Marcului, Compania a 5-a cu flancul drept spre Varnița făcea legătura cu
Regimentul 2 Vânători, două plutoane din Compania a 7-a și Compania a 6-a la stânga,
Compania a 5-a rezervă aflându-se cu flancul stâng spre luminișurile de la Dealul
Marcului. Compania a 9-a din Batalionul 3 formează rezerva. Batalionul 2, restul
Batalionului 3 formează rezerva Detașamentului. La orele 22 Compania a 5-a și Compania
a 6-a erau pe malul de nord al Văii Marcului. Compania a 5-a mai înaintează cu 500 m de
la vechea linie de tranșee făcând drum spre Cota 330. Cele două plutoane din Compania a
7-a erau la originea Văii Marcului. Compania a 9-a făcea legătura cu stânga spre Dealul
Marcului. Batalionul 2 a primit ordin să se întărească pe poziție. Spre ziuă inamicul a bătut
sectorul Batalionului 2, Valea Aluniței și Alunei. Lucrările de fortificare a terenului
cucerit au mers greu din cauza pământului prea tare.
5 septembrie Zi de activitate a artileriei inamice. De la orele 5 și 45 minute la
orele 9 și 30 bombardament asupra Văii Marcului, Văii Alunei, Văii Aluniței, Cota 309 și
Poienilor Popii. Deși inamicul a întrebuințat artilerie grea (105 mm, 130 mm și 150 mm)
efectul a fost slab. În timpul acesta- acțiunii obișnuite de patrule. Schimbul ordonat a
început la miezul nopții și a durat două ore. La ora două, Compania a 2-a a fost schimbată
de Compania a 7-a din tranșee ea trecând în rezervă de batalion la flancul drept.
Ordinea companiilor pe linie era: 7, 5 și 9. Batalionul 1 a lucrat la adâncirea
tranșeelor. Pierderi: 7 morti, 12 răniți și 4 dispăruți.
6 septembrie Arilerie activă. Între orele 10 și 16 foc dirijat de aeroplane. Tunurile
inamice au bătut din direcția Dealul Rotunda, Valea Aluniței, Cota 309 căutând rezervele
noastre care nu au avut de suferit. Conform Ordinului de Operații nr. 77, Batalionul 3 s-a
întins spre dreapta ocupând și frontul Batalionului 2. Batalionul 2 s-a retras în rezervă la
Cota 330. O patrulă formată dintr-un caporal și trei soldați din Compania a 10-a plecând
în recunoaștere nu s-a mai înapoiat. Restul timpului s-a lucrat la completarea tranșeelor.
7 septembrie Inamicul a bombardat tranșeele și Punctul de Comandă. Seara a
atacat Posturile de observație. S-a tras pentru întâia oară asupra Cotei 330 unde se afla
Batalionul 1 în rezervă.
8 septembrie În liniștea care s-a profilat s-a lucrat la tranșee lărgindu-se liniile de
tranșee și adâncindu-se liniile de comunicație. 312 oameni ai Batalionului 1 au început
lucrarea marelui șanț de comunicație care lega Punctul de Comandă al Regimentului cu
linia întâia și spre nord cu Cota 545. Conform Ordinului de Operații nr. 80 la ora unu
Batalionul 1 a părăsit locul de staționare de la Cota 309 ducându-se la Cota 527 ca rezervă
a Corpului 1 Armată. Batalionul 3 este schimbat de pe poziție de Batalionul 1.
9 septembrie În timpul zilei foc interminent de artilerie. Inamicul a tras cu obuze
din direcția Dealul Porcului, Cota 260 asupra tranșeelor noastre. Batalionul 2 a lucrat la
adâncirea măștilor din linia întâia. Batalionul 1 a plecat de la Cota 527 la Cota 309 să dea
ajutor la lucru Batalionului 2.
10 septembrie În timpul zilei rar bombardament de artilerie din direcția Dealul
Rotunda, Cota 354 asupra sectorului vecin (Regimentul 42/66 Infanterie) și Valea Alunei.
S-a defrișat pădurea din fața sectorului Companiei a 7-a.
11 – 26 septembrie Front calm, îngăduind activitatea de fortificare a terenului.
Inamicul a început să lucreze la rețelele de sârmă și la defrișarea pădurii.
27 septembrie Începând cu orele 4 și 30 minute, patrule inamice s-au deplasat pe
liniile noastre la flancul stâng al sectorului. Au fost respinse de focurile cu grenade.
La ora 10 inamicul a aruncat proiectile de calibru mare din direcția Dealul
Porcului asupra Bateriei ruse. De la orele 12 la orele 16 bombardament intermitent asupra
flancului stâng al Batalionului 2 la Cota 320. Batalionul 1 a lucrat la șanțurile de
comunicație.
28 septembrie În ultimele 24 ore activitate foarte intensă de artilerie. Două
avioane inamice au făcut recunoașterea Sectorului dirijând tirul artileriei care a început la
ora 10. Bateriile de artilerie inamice de la sud de Dealul Porcului au bătut neîncetat asupra
Poienilor Popii, Drumul Mare, Muncelul și bateriilor ruse aruncând peste 300 proiectile de
calibre diferite. De la miezul nopții inamicul a bombardat destul de intens tranșeele
noastre. Compania a 9-a a schimbat Compania a 10-a pe poziție. Batalionul 1 a terminat
șase adăposturi pentru iarnă.
29 septembrie Timp liniștit până la orele 11 când, ca urmare a recunoașterilor
făcute de un avion inamic timp de două ore artileria inamică de la Dealul Rotunda a tras
câteva proiectile asupra Dealului Tăgârțoaiei. Între orele 18 și 19 inamicul a aruncat
bombarde la flancul stâng al Sectorului. Au tras cu mortiere de tranșee din direcția Văii
Câmpului asupra Văii Aluniței. Dinspre pădure se aude zgomot la tăierea lemnelor.
Începând cu ora 19 artileria rusă a bombardat tranșeele inamice. Batalionul 2 a lucrat la
șanțul de comunicații al Batalionului 1.
30 septembrie Front liniștit până la orele 13. Inamicul fără a crea pierderi. De la
orele 16 până seara inamicul a aruncat proiectile de artilerie de 105 mm în direcția sud-
vest Dealul Porcului. La miezul nopții, Batalionul 2 a schimbat pe poziție Batalionul 2
din Regimentul 42/66 Infanterie fără incidente.
1 octombrie În timpul zilei două aeroplane inamice au executat recunoașterea
poziției noastre. Mitralierele inamice din întreg frontul au tras asupra trupelor noastre
demascându-se astfel un cuib de mitraliere la Cota 461. Un aeroplan inamic care și-a făcut
apariția din direcția Muncelu a făcut recunoașterea sectorului Batalionului 1 și a condus
artileria inamică de calibru mijlociu din direcția Dealul Rotunda asupra Văii Alunei și
Cotei 330.
Batalionul 1 a schimbat pe poziție Batalionul 2 din Regimentul 42/66 Infanterie.
2 octombrie De la orele 8 la orele 9 inamicul a aruncat bombarde asupra
sectorului Batalionului 1 omorând un soldat. Mitralierele inamice au deschis focul asupra
unui avion amic care a făcut recunoaștere în jurul Cotei 461. Între orele 16 și 17 un
aeroplan inamic a condus tirul artileriei care a tras din direcția Dealul Rotunda asupra Văii
Alunei și Cota 330, lângă Punctul de Comandă al Regimentului Artileriei noastre.
Pierderi: trei morți și trei răniți
3 octombrie În tot timpul zilei la intervale neregulate inamicul a bombardat
dinspre Cota 461. Între orele 10 și 12 un aeroplan inamic venind dinspre Varnița a făcut
recunoașterea pozițiilșor noastre mai ales în lungul Văii Alunei conducând tirul artileriei
inamice. Artileria inamică a tras din direcția Dealul Rotunda și Valea Câmpului în direcția
Cota 330 și Valea Alunei. Pierderi: un rănit.
4 octombrie Situația inamicului neschimbată. În timpul zilei schimb ușor de
focuri.
5 octombrie În timpul zilei și al nopții activitate intensă de artilerie. A fost bătut
întreg sectorul. În sectorul Batalionului 1 aruncătoarele de mine inamice au tras peste 120
mine și torpile omorând doi oameni și rănind un al treilea. Batalionul 1 a lucrat la
Zăbrăuț la șanțul Brașov. A făcut cinci cadre pentru adăposturi subterane și a lucrat la
șanțurile de comunicație care duc la Posturile de Ascultare. Batalionul 2 a lucrat la
consolidarea poziției iar Batalionul 3 a pus caii de friză.
O monografie necunoscută a mănăstirii Clocociov din judeţul Olt
Mirela Livia Dincă
Profesor la Colegiul Tehnic Energetic din Craiova, d-na Mirela Livia Dincă s-a
născut la 24 august 1970 la Slatina, în judeţul Olt. A absolvit Liceul Pedagogic din
Caransebeş, promoţia 1989 şi
Facultatea de Psihologie a
Universităţii ,,Spiru Haret”
Bucureşti în anul 2010. A
funcţionat ca profesor
învăţământ primar la Şcoala
Gimnazială Murgaşi, jud. Dolj
şi la Şcoala Gimnazială ,,Sf.
Gheorghe” din Craiova. Deşi
nu îşi desfăşoară activitatea în
oraşul natal, este pasionată de
trecutul şi istoria Oltului după
cum o dovedeşte materialul de
mai jos. D-na Dincă a
descoperit la Arhivele Ilustrăm acest articol, cu două imagini din
Naţionale din Bucureşti (fond monografie: mănăstirea Clocociov în 1906
Ministerul Educaţiei Naţionale)
o monografie a mănăstirii Clocociov de lângă Slatina, scrisă de învăţătoarea Nicolina
Osiceanu de la Şcoala primară-mixtă Slatina-Gară în 1942, ca lucrare de gradul I. Autoarea
era absolventă a Şcolii Normale de Fete din Piteşti (1928), lucrase la mai multe şcoli din
Argeş şi Teleorman (Stoborăşti, Mozăceni, Bârla), obţinuse definitivatul în 1933 şi gradul II
în 1937. Din 1938 este detaşată la Slatina, funcţionând la Şcoala mixtă-gară şi la Şcoala
primară de fete din Slatina.
Învățătorii au fost cei care dintotdeauna și-au dus apostolatul pentru binele și
ridicarea spirituală a celor în slujba cărora și-au deschis sufletul și mintea pentru a aduce
lumină și orizont.
Prin pregătirea temeinică învățătorii au fost cei care prin întreaga lor activitate au
lăsat contribuții durabile în localitățile unde au locuit și în școlile în care au profesat,
consumând astfel în decursul anilor cariere profesionale care au rămas în amintirea mai
multor generații. Prin harul cu care au fost înzestrați, prin dibăcia și măiestria acțiunilor
lor, învățătorii au modelat vlăstare tinere formând caractere umane puternice, au fost
deschizători de drumuri și piloni de susținere, cunoaștere și împământenire a istoriei
poporului român. Au existat destine mărețe în învățământul românesc (Spiru Haret) care
au revoluționat și au rămas cu litere de neșters în istorie. Dar mai puțin cunoscute sunt
acele acțiuni ale învățătorilor simpli, de la oricare școală dintr-un sătuc uitat sau dintr-o
suburbie a unui oraș provincial. Multe dintre aceste acțiuni, care la vremea respectivă erau
o necesitate a profesiei, prin seriozitatea și temeinicia cu care au fost făcute, s-au dovedit
adevărate documente de identitate a istoriei locale și în numeroase cazuri a istoriei
naționale. Aceste acțiuni, fie că au îmbrăcat forma unor comunicări de simpozioane sau
conferințe, fie că au fost lucrări pentru obținerea gradelor didactice sau monografii de
localități, au contribuit, în mare măsură, la cunoașterea și păstrarea identității istorice,
precum și la transmiterea obiceiurilor și tradițiilor cu specific local care dezvoltă
sentimentul de apartenență la un anumit areal geografic. Toate aceste acțiuni, oarecum
cotidiene, cumulate, devin autentice izvoare istorice și mărturii ale specificului nostru
național.
Acest lucru se dorește în prezentul articol- mai precis prezentarea unei monografii
a Mănăstirii Clocociov, din orașul Slatina, monografie întocmită ca lucrare de susținerea
gradului didactic I, de către o învățătoare - Nicolina Osiceanu-, de la Școala Primară-
Mixtă Slatina- Gară. Doamna
Nicolina Osiceanu a funcționat
la această școală începând cu 1
septembrie 1938, prin decizia
ministerială nr. 144 318/ 1938 în
urma unui transfer de la Școala
Bârla, județul Teleorman, la
școala din Slatina.
Lucrarea începe cu
explicația etimologică a
cuvântului ,,clocociov”, care
vine din limba slavă, este
compus din două cuvinte: cloco
(clocot, zgomot) + cioc ( mare).
Prin urmare, cuvântul
,,Clocociov” înseamnă zgomot
mare.
Monografia Mănăstirii Clocociov, întocmită de doamna Osiceanu, este structurată
pe mai multe capitole în care sunt prezentate amănunțit istoricul localității Clocociov,
istoricul Mănăstirii cu același nume, așezarea geografică, potențialul uman al Mănăstirii,
îndeletnicirile călugărilor, precum și alte aspecte legate de activitățile desfășurate la
mănăstire.
Pentru o mai bună exemplificare, reproducem, în rândurile care urmează, câteva
fragmente din lucrarea doamnei învățătoare:
,, Comuna Clocociov se află în județul Olt, pe malul stâng al râului Olt. Numele
comunei Clocociov și mănăstirii Clocociov este de origine slavă, compus din două cuvinte
cloco (clocot, zgomot) și cioc (mare) adică clocot mare- zgomot mare. Așadar cuvântul
vechi Clocociov sau actualul Clocociov ar însemna zgomot mult, fierbere mare. Aceasta
se înțelege ușor de cei ce cunosc poziția locului, aproape de Olt, plină de văi adânci și
râpi, care în timpul ploilor sau topirii zăpezilor, precum și din cauza nenumăratelor
izvoare, toate se umplu de ape și pornesc cu repeziciune spre Olt, formând un zgomot
mare. Acestui fapt se datorește chiar numele văii din jurul Mănăstirii Clocociov- Valea
Urlătoarea- cum se și găsește trecută de inginerul Pizone la1894. O altă explicație ce i s-
ar mai putea da acestui cuvânt, ar fi ca venind de la un nume slavon CLOCOCI, nume de
om, la care s-a adăugat particula ov, spre a forma numele de familie CLOCOCIOV.
Clocociovul a făcut parte până la anul 1864 din comuna Milcovul. De la 1864, s-a alipit
orașului Slatina și astăzi formează o mahala a lui. O încercare de a se alipi orașului
Slatina s-a făcut încă din anul 1859[…].
Locuitorii din Clocociov sunt în general agricultori și în mică parte viticultori.
Sunt buni gospodari și spiritul negustoresc este foarte dezvoltat la ei[…]. De asemenea
femeile fac un comerț întins cu laptele de vacă. Aproape 2/4 din populația orașului Slatina
se aprovizionează cu lapte și derivatele lui, de la gospodinele comunei Clocociov.[…].
Copiii comunei frecventează două școli: cei din cartierul gării merg la școala mixtă
Slatina- Gară, iar ceilalți la școala din interiorul comunei. Școala se află chiar în mijlocul
comunei, construită din cărămizi și învelită cu fier.Se compune din două săli mari de
clasă, un antreu, una cancelarie și dependințe. În Clocociov mai funcționează două
instituții cu caracter comercial: BANCA POPULARĂ CLOCOCIOV și o
COOPERATIVĂ de CONSUM. Alături de aceste instituții stă biserica, un factor cultural
de căpetenie[…]. La această biserică, în afară de băștinași, la slujbele de pomenire a
morților, vin mulți orășeni. La marginea comunei, în partea de vest, se află și
MĂNĂSTIREA CLOCOCIOV.
Mănăstirea Clocociov, cu hramul SFINȚII VOIEVOZI se află la 2,5 Km sud de
orașul Slatina și la 1 Km est de râul Olt, într-o depresiune a luncii numită VALEA
URLĂTOAREA. În fața ei, adică spre vest, se ridică malul Oltului, în spatele ei, adică
spre est și în partea dinspre sud se îngrămădește satul Clocociov, iar în partea dinspre
nord, pe un fel de platou, se întind viile domnilor Bilț și Langa. La est de mănăstire, cam
la 300 m, se află o cișmea ridicată de călugări,iar la sud, cam la aceeași depărtare, se
află o fântână de zid, mai mare, ridicată de clococioveni. Mănăstirea este împrejmuită pe
toată întinderea locului ce se poate vedea din clopotnița ei, de un islaz, pe care pasc vitele
locuitorilor din comuna Clocociov[…].
Mănăstirea Clocociov are formă de cruce. În prezent [1942], la mănăstire, sunt
doi călugări și trei frați ce vin să se inițieze în viața călugărească. Cel mai în vârstă (50
de ani) Rafael Diaconescu. El este starețul mănăstirii. Al doilea călugăr, în vârstă de 30
de ani, este monahul Rafael Popescu din județul Teleorman[…]. Urmează apoi fratele
Aurel, în vârstă de 16 ani, din comuna Curtișoara, județul Olt, care ajută starețului la
slujbă. Apoi fratele Ion Chiriță , de 13 ani, din comuna Dienci, județul Olt și fratele Al. I.
Tănase, de 10 ani, din comuna Aninoasa, județul Vâlcea[…].
Mănăstirea n-a fost neîntrerupt ocupată de călugări. De la 1916 până la 1928 a
fost părăsită din pricina războiului, fiind bombardată și ruinată. De la 1928 s-a pus în
reparație, în urma stăruințelor eromonahului Chiril Toca, ce a slujit ca stareț al
mănăstirii până în anul 1939. La sfârșitul anului 1939 a fost complet renovată și în
același an , în luna octombrie s-a făcut sfințirea, într-un cadru solemn, la care au luat
parte toate autoritățile din orașul Slatina[…]. Reparația a fost începută în anul1929 și
terminată în anul 1939. Reparația constă în terminarea ei pe dinafară, acoperirea cu șiță
nouă, zugrăveală proaspătă (numai în parte) și înlocuirea clopotniței vechi, de lemn, în
formă dreptunghiulară, cu o clopotniță nouă, din zid, de formă octogonală. Zugrăveala a
fost făcută de pictorul Pană, care a respectat întocmai stilul bizantin al vechii picturi, ce
se mai vede pe alocuri de sub tencuiala veche. Întreaga mănăstire este văruită pe
dinafară, are două rânduri de cărămidă roșie și este fără turle. Călugării vor să-i ridice
trei turle; două mai mici și una mai mare, spre a da mănăstirii vechea formă, pe care a
avut-o înainte de a fi reparată. Pridvorul mănăstirii este susținut de patru stâlpi groși și
scunzi. Atât în pridvor cât și în naos și pronaos este piatră pe jos. Chiliile sunt acoperite
unele cu șiță, iar altele cu țiglă. Mănăstirea a fost la început fără pridvor. Acest pridvor a
fost adăugat de Diicu Buicescu, ultimul ctitor al mănăstiriii. În cursul anilor s-au făcut
unele donații. Porțile au fost donate de domnul general Aurel Aldea24, un distins militar.
Tot dânsul a mai donat și iconostasul. Domnul doctor Kițulescu25 a donat candele[…]. Au
mai fost donate candele și de proprietarul Jean Milcoveanu din comuna Milcov[…].
Domnul maior Marinescu, fiu al Slatinei, a donat o Evanghelie. Icoanele și catapeteasma
au fost făcute de comisiunea monumentelor istorice[…].
Se crede că mănăstirea Clocociov a fost făcută de un agă de pe timpul domniei lui
Matei Basarab, în 1645, anume jupan Diicu. Atât portretul lui cât și al domnitorului se
văd înăuntrul mănăstirii. Alte acte, cum sunt cele de la 1618, septembrie 19 și 1622, iulie
20, vorbesc despre Mihai- Vodă, zis Mihnea- Vodă II, fiul lui Alexandru II, care a domnit
în două rânduri în Muntenia, între 1577-1583 și 1585-1591. Aceste act , pe care le dăm
mai jos, dovedesc întâia întemeiere a mănăstirii, desemnându-l ctitor pe acest Mihnea-
Vodă: << Târgoviște, 19 septembrie 1618. Gavril Moghilă pentru monastirea Clocociov,
de lângă Slatina, pentru jumătate din Ipotești- pentru că acel sat ce s-a zis mai sus,
Ipotești, jumătate de sat, au fost bătrâna și dreapta moșie și de baștină, a lui jupân
Dumitriu biv vel dvornic, apoi când au fost în zilele răposatului Mihai-Vodă, Mihnea-
Vodă II, iar jupân Dumitriu Dvornic au vândut această parte a sa de sat, ce s-au zis mai
sus, jumătate de sat, răposatului Mihai- Vodă, să-i fie domniei sale de baștină, după aceea
Domnia Sa Mihai- Vodă, însuși au dat-o și au închinat-o această jumătate de sat, și cu
rumânii câți vor fi la sfânta monastire a Domnii- sale de baștină; după aceea Domnia Sa
Mihai- Vodă însuși au dat-o și au închinat-o această jumătate de sat și cu rumânii câţi vor
fi la sfânta monastire a domnii-sale, pe carele au zidit-o și au înălțat-o din temelie, ca să-i
fie domnii-sale vecinică pomenire; și tot au ținut sfânta monastire acestă jumătate de sat
cu bună pace până în zilele Radului- Vodă, Radu Mihnea, fiul lui Mircea Turcitul, feciorul
24
Născut la Slatina la 28 martie 1887, fiu al căpitanului Emanoil Aldea şi al Paraschivei, fiica lui Niţă
Dumitrescu, comerciant. Absovent al Liceului Radu Greceanu din Slatina (1902). În 1941 este îndepărtat din
armată de Antonescu, trecând în tabăra regelui Mihai şi devine ministru de interne după 23 august până la 2
noiembrie 1944. Arestat în 1946 va muri la 17 octombrie 1949 la Aiud.
25
Doctorul G. Kitzulescu, director al spitalului din Slatina, autorul ,,Istoricului spitalului Slatina-Olt”
(1943). Este tatăl Theodorei Kitzulescu, artist plastic şi a locuit într-o frumoasă casă situată lângă Catedrala
Ionaşcu, fostă proprietate a liderului liberal Al. Iliescu. Casa a fost demolată în anii ’80.
lui Mihai-Vodă, iar apoi când au fost atunci, în zilele Radului-Vodă s-au sculat un
puternic boier anume Fotii biv vel Postelnic, carele au fost luat o jupâneasă din
Brâncoveni, anume Stana, sora Predii Postelnicul, feciorul lui David Postelnicul, și așa
au zis el atuncea cum au fost cumpărat David Postelnicul această jumătate de sat de la
jupân Dumitru Vornic în zilele lui Mihai- Vodă, iar nu au fost cumpărat Mihai-Vodă, apoi
cu puterea lui nu au avut cu cine să pârască, nici nimic, ci au luat acestă jumătate de sat
în sila lui, apoi de atunci până acuma tot au răbdat călugării de la sfânta mănăstire,iar
când au fost acum în zilele Domnii Mele cu Preda Postelnicul din Brâncoveni și cu
jupâneasa Stana, sora lui, pentru această jumătate de sat ce s-au zis mai sus, din Ipotești.
Și așa pâra ei înaintea Domnii Mele cum au cumpărat tatăl lor David Postelnicul acestă
jumătate de sat de la jupân Dumitru Dvornic, iar Mihai- Vodă nu au fost cumpărat-o nici
nu au fost dat nici un ban lui jupân Dumitru Dvornic. Între aceia părintele igumen Mihail
el au mărturisit dinainte Domnii Mele cu mulți bo[i]eri: mai întâi jupân Theodorie Vel
Logofăt i jupân Vlad Vel Postelnic i jupân Preda Vel Sluger i Stoica vel Comis, nepot
jupânului Dumitru Vornic, carele au fost vândut această jumătate de sat lui Mihai
Vo[i]evod și pe urmă au dat-o la sfânta mănăstire, și încă mulți bo[i]eri, mari și mici, au
mărturisit dinaintea Domnii mele cum n-au vândut-o Dumitru Vornic această jumătate de
sat lui David Postelnicul, ci au vândut lui Mihai- Vodă și apoi Domia Sa Mihai-Vodă au
dat această jumătate de sat la mănăstirea Domnii sale, cum s-au zis mai sus, ca să-i fie
veșnică pomenire; apoi au rămas Preda Postelnicul și soru-sa Stana de lege și de
judecată dinainte Domnii Mele, cum mai mult amestec și treabă să nu aibă de acum
înainte cu această moșie ce s-au zis mai sus, jumătate de sat. Drept aceeia am dat și
Domnia mea sfintii mănăstiri ca să-i fie moșia, ce s-au zis mai sus, de baștină și ohabnică:
Ianchi Ban, Ivașco Vornic, Teodosie Logofăt, Miclea Vistier, Lupul Spătar, Mihalachi
Stolnic, Gheorghe Comis, Vlad Paharnic, Necula Postelnic, Teodosie Ispravnic. Scrie de
grabă Neagoe Logofăt în Târgoviște.”[…] )>>
Al doilea document: <<Târgoviște, 20 Iulie 1622, Radu- Vodă, pentru Matei
Paharnic și Preda Postelnic, fiii lui David Postelnic ot Brâncoveni și sora lor jupânița
Stana și cu fiii lor câți Dumnezeu îi va dărui. Pentru Epotești din Olt, jumătate, pentru că
este a lor bătrână și dreaptă moșie și de ceilaltă jumătate de sat jumătate…, însă toată
partea lui Dumitru Dvornic, ori câtă se va alege; pentru că această jumătate din
jumătatea din Epotești o au cumpărat David Postelnicul, tatăl Predii Postelnicul și al
jupânesii Stanii, de la Dumitru Dvornic încă din zilele răposatului Mihai Vo[i]evod drept
151 000 aspri, iar după aceia, când au fost în zilele lui Șerban Vo[i]evod, au avut boierii
Domniei Mele Mateiu Paharnic și Preda Postelnic și sora lui Stana Dvorniceasa, pâră cu
călugării de la mănăstirea Clocociov, unde iaste hramul Arhanghelului Mihail, pentru
acea jumătate din jumătate din Epotești, carea este partea lui Dumitru Dvornic, și așa au
pârât călugării de la Clocociov înainte lui Șărban Vo[i]evod, cum că au cumpărat
răposatul Mihai Vo[i]evod această jumătate din jumătatea din Epotești de la Dumitru
Dvornic, de au miluit și au închinat-o această moșie la mănăstire la Clocociov, și cum au
întorsu Dumitru Dvornic toți banii lui David Postelnic înapoi, și au rămas parte lui
Dumitru Dvornic pe mâna lui Mihai Vo[i]evod. Iar după aceea Sărban Vo[i]evod au
căutat și au judecat, după dreptate și după lege, cu toți creștinii boierii Domniei Sale, și
bine au adeverit Domnia Sa cum că au cumpăratu această mai sus zisă parte din Epotești
David Postelnic, tatăl Predii Postelnic și al jupânesii Stanii, de la Dumitru Dvornic cu
bani gata și cum că și-au întorsu Dumitru Dvornic banii lui David Postelnic înapoi, nici
au cumpărat-o Mihai- Vodă, nici au avut călugării nicio treabă, și au rămas călugării de
la Clocociov de leage dinaintea lui Șerban Vo[i]evod. Iar după aceea, în zilele Domniei
Meale, călugării ce s-au zis mai sus, și iarăși pâra înaintea Domniei Meale, ca și înaintea
lui Șerban Vo[i]evod și iarăși au rămas călugării de lege și dinaintea Domniei Meale.
Așijderea și în zilele lui Alexandru Voievod și în zilele lui Gavril Voievod, iarăși
au ridicat călugării pâră cu boierii ce s-au zis mai sus, și tot au rămas călugării de lege
dinaintea acestor Domni ce s-au zis mai sus. Iar când a fost acum în zilele Domniei
Meale, în Domnia a doua și în Țara Românească, iar acești călugări de la mănăstirea ce
s-au zis mai sus, și cu Stoica Spătarul, feciorul lui Dumitru Dvornic, ei au venit la pâră
înaintea Domniei Meale cu Matei Paharnic și Preda Postelnic și cu sora lui jupâneasa
Stana, și așa pâra călugării la Divanul Domniei Meale, cum că au cumpărat Mihai –
Vodă această parte din Epotești ce s-au zis mai sus, de la Dumitru Dvornic, și o au dat
sfintei mănăstiri, și cum că au întors Dumitru Dvornic toți banii lui David Postelnicul
înapoi. Am găsit Domnia Mea cartea lui Nicola Voievod și cartea lui Șerban Voievod și
cartea Domniei Meale, din Domnia dintâi și cartea lui Alexandru Voievod și cartea lui
Gavril Voievod de rămas cum că totdeauna au rămas călugării de lege și bine au adeverit
Domnia mea cum că au cumpărat această parte ce s-au zis mai sus din Epotești, jumătate
din jumătate, David Postelnicul de la Dumitru Dvornic și călugării nicio treabă nu au, și
au rămas călugării de la Clocociov și Stoica Spătarul de lege dinaintea Domniei meale ,
cum ca să dea Stoica Spătarul, feciorul lui Dumitru Dvornic, călugărilor de la moșie
pentru moșie, iar cu partea lui Dumitru Dvornic nici un amestec să nu aibă.
Vintilă Vel Dvornic, Papa Vel Logofăt, hrizea Vel Vistiernic, Necola vel Spătar,
Vartolomeu Vel Stolnic, Furtună Comis, Ion Paharnic, Trufanda Vel Postelnic, Papa Vel
Logofăt-ispravnic. Scrie Șerban Logofăt în Târgoviște. Original slavon- traducere de
Lupu dascăl slovenesc la Școala Domnească în București- 1753.”
De remarcat sunt și informațiile, despre Mănăstirea Clocociov, care au circulat în
timp, din generație în generație,provenite dintr-o frumoasă legendă care spune că Matei
Basarab, domnul Munteniei, era în luptă cu turcii. Urmărit de turci ca să-l ucidă,
aflîndu-se tocmai în zona Clocociov, s-a ascuns într-un loc ferit de aici și a scăpat de
urmăritori. Drept mulțumire locului, care i-a servit de ascunzătoare în acele clipe de
primejdie, ulterior se presupune că a zidit Mănăstirea Clocociov, căreia i-a dăruit mai
multe moșii26.
Dovadă acestui fapt este și una din pisaniile dinăuntrul mănăstirii: ,,Cu vrerea
tatălui și cu ajutorul fiului și cu împlerea Duhului Sfânt, amin. Deci văzând și eu ticălosul
că cele pământești sânt toate deșarte și județul Sfinției Tale Doamne este nefățărnic,
smeritu-m-am și eu cu această puținea osteneală din osârdia mea de m-am nevoit și m-
am îndemnat însumi pe mine cu cheltuiala și râvna Dumnezeiască, de la inimă, de am
temelit și am zidit și am ridicat această rugă ce se cheamă casa Dumnezeiască unde este
hramul sfântului sobor al slujitorului Sfinției Tale mai marelui înger Mihail. Și s-au făcut
în zilele prea luminatului Matei Basarab Voievod și domn. Jupân Diicul Vel agă și cu
maica mea jupâneasa Mara și jupâneasa mea Dumitra și coconii mei Preda și Papa din
sat din Buicești, care am făcut această rugă și am fost ispravnic de am zidit și cetatea
Târgoviștei. Am scris cu Ștefan Diacon. De la Adam până acum 7153.
Și s-au început din luna Mai 4 zile și s-au sfârșit în August în 31. Această
mănăstire a fost închinată la Cotlomușu27 din Sfântul Munte.”28
26
O legendă asemănătoare circula şi referitor la mănăstirea Arnota din judeţul Vâlcea
27
În dosarul Primăriei Slatina, nr. 19, pagina 17, anul 1861 apare consemnat: ,,Mănăstirea Clocociov
închinată ar fi având 104 pogoane în sânul moșii orașului , adică 76 pogoane lucrative și 28 nelucrate, dar
municipalitatea nu cunoaște acea posesie. Egumenul mănăstirii spune că le stăpânește de ani nenumărați. Iată
și un act de șa 1793 de milele ce a avut această mănăstire, 1793, Iunie 30.Cartea Mănăstirii Clocociov de milele
ce are: Sfintei și Dumezeieștei Mănăstiri Clocociovul, unde se cinstește și se prăznuiește hramul sfinților și mai
În actul de la 1677 este consemnat: ,,Mănăstirea Clocociov , la un colț din moșia
domnească, are și moșie împrejurul mănăstirii din hotarul Slatinii, printr-un hrisov ot leat
1677 mai 3 al răposatului întru fericire Duca Voievod.”
Această monografie a Mănăstirii Clocociov, întocmită de doamna învățătoare
Osiceanu, mai cuprinde, până spre final câteva capitole în care se fac referiri la viața
economică desfășurată în cadrul mănăstirii, la manifestările juridice și morale practicate de
călugării mănăsirii.
Importantă este menţiunea că în tinda bisericii au fost primele școli pentru
locuitori.
Inscripții
O NOUĂ CONTRIBUȚIE LA BIOBIBLIOGRAFIA LUI DAMIAN STĂNOIU
Nicolae Scurtu
Bibliografia și biobibliografia poetului,

prozatorului, jurnalistului și memorialistului Damian
Stănoiu (1893–1956) se impun a fi cercetate cu mai multă
atenție de istoricii literari spre a completa imaginea
acestui scriitor așa de interesant și atât de citit și recitit
cândva.
Opera sa, diversă și inegală, suscită interesul
cititorilor prin evocarea vieții monahale și, mai ales, prin
felul cum a izbutit să creeze personaje memorabile din
acest mediu închis și dificil de abordat.
Istoria și critica literară, de odinioară și de azi, s-
au pronunțat asupra celor mai semnificative cărți ale sale
și i-au stabilit un loc definitiv în evoluția epicii românești.
Identificarea tuturor prozelor, articolelor, notelor
și interviurilor sale necesită timp, răbdare și muncă
consecventă spre a-i elabora o bibliografie exhaustivă. O dedicaţie a lui Damian
Stănoiu către Perpessicius
(1930)
multor voievozi Mihail și Gavrilă, ca să fie sfintei mănăstiri milă dela Domnia mea, să aibă a lua pe fiecare an
două sute vedre vin din vinăritul domnesc din dealul Dăneștilor, ce este pe moșia sfintei mănăstiri, așișderea să
aibă ostaștina pământului dintr-acel deal din douăzeci vedre o vadră după obicei; asemenea să aibă a ținea
patru oameni streini, pe care găsindu-i vor fi apărați de toate orânduielile țării, ca să fie de ajutorul sfintei
mănăstiri, pentru că aceste mili le-a avut sfânta mănăstire atât de la frații Domnii de mai înainte, cât și de la
Domnia sa fratele Alexandru Ipsilant Voievod, prin carte de la leatul, 1776, Iunie 10 și de la Domnia sa răposatul
Nicolae Caragea Voievod, prin cartea de la leatul 1782 Octombrie în 12 și de la Domnia sa fratele Mihai Vodă
Șuțul prin două cărți: una din domnia întâi cu leat 1784 Martie 20 și alta din domnia de pe urmă cu leatul 1792
Noiembrie 29, care toate aceste cărți le văzu Domnia mea cu cuprinderea de mai sus arătată. Așișderea să aibă
sfânta mănăstire a lua pe fieșicare an de la ocne câte taleri 50 la vremea când iau și alte mănăstiri, să ia și din
baltă de pe moșia Suhai ce este dreaptă a mănăstirii zeciuială ca și ceilalți stăpâni de moșie care și această milă
au avut-o de la alți frați domni de mai înainte, precum din hrisovul Domniei Sale Mihai Șuțu Voievod cu leatul
1784 Noiembrie 20, ne-am adeverit. Drept aceea și Domnia mea ne-am milostivit de am înoit și am întărit milele
acestea ce se cuprind mai sus, ca să fie sfintei mănăstiri de ajutor și de hrană, iar Domniei Mele și răposaților
Domniei Mele veșnică pomenire, pentru care poruncesc și la toți cât se cuvine să fie următori întocmai a i se
păzii milele acestea nestrămutat. 1793 Iunie 30.”
28
Muntele Athos- munte- peninsulă în partea de nord-est a Greciei, în regiunea grecească Macedonia
Centrală, unde se găsesc mănăstiri ortodoxe și o mulțime de chilii pentru călugări și monahi ortodocși. Multă
vreme, Muntele Athos a fost considerat centrul credinței ortodoxe și numeroase biserici și mănăstiri din țările
creștine îşi inchinau prinosul aici.
Dacă nu e posibil acest fapt într-unul din

institutele de literatură din țară, atunci cei câțiva
pasionați, învățați și erudiți cercetători din arealul
unde s-a născut autorul memorabilei cărți, Alegere de stareță, ar putea începe identificarea
și adunarea informațiilor și materialelor lui Damian Stănoiu.
Glosările acestea mi-au fost sugerate de un referat, necunoscut, aparținând lui
Corneliu Moldovanu, redactat pe când era membru în
Comitetul de lectură al Teatrului Național din București,
la piesa, la fel de necunoscută, Satul vesel de Damian
Stănoiu.
Opiniile lui Corneliu Moldovanu sunt juste,
încurajatoare și țintesc să impună un nou autor dramatic.
Este scris în ianuarie 1944, iar curând se abate și asupra
noastră o furtună de mari dimensiuni și de lungă durată,
care se va sfârși, nu definitiv, de abia în decembrie 1989.
*
Satul vesel,
piesă în 3 acte (3 tablouri) și un intermezzo
de Damian Stănoiu
O frescă țărănească, în care realismul se îmbină în

chip firesc cu comicul. Personagiile, uneori numai Corneliu Moldovanu, fost
preşedinte al Societăţii
schițate, alteori adâncite, evoluează cu ajutorul unui
Scriitorilor Români
dialog curgător, colorat de verva cunoscută a autorului.
Piesa de față e un amestec de comedie de moravuri și comedie psihologică. Dragostea
dintre Stan Călcâi, flăcăul voinic și sărac, și Ileana, fata mândră și bogată, cunoaște toate
piedicile: dușmănia părinților, intrigile satului și stăruințele unui rival prostuț, dar cu stare.
În cele din urmă dragostea biruie și piesa se încheie logic și satisfăcător.
Unele modificări se impun. Aluziile politice pot fi suprimate sau adaptate. Personajul
episodic, preotul satului, va trebui să dispară.
Chiar autorul e de părere că poate fi lesne înlocuit fie cu notarul, fie cu învățătorul.
Propun citirea în comitet.
Corneliu Moldovanu 15 ian[uarie] 1944
Notă Originalul acestui prețios document de istorie literară se află la Biblioteca

Națională a României. Manuscrisul nr. 3827.
ÎNSEMNĂRI ȘI MĂRTURII ÎN EPISTOLELE LUI DEMETRU IORDANA
Reconstituirea biografiei și, în bună parte, a bibliografiei poetului, prozatorului și

jurnalistului Demetru Iordana (n. 20 martie 1918, Slatina – m. 15 martie 1979, Slatina) de
la a cărui naștere se va împlini, în curând, un secol, se poate întreprinde după restituirea
epistolelor sale trimise, în timp, lui Perpessicius, Șerban Cioculescu, Tudor Arghezi, Ionel
Teodoreanu, Ion Biberi, Eugen Cialâc și, desigur, altora.
Lui Perpessicius, de care a fost atât de atașat, i-a trimis nouăzeci și nouă de
epistole, extrem de valoroase prin însemnările și
mărturiile existente în fiecare dintre ele și care se
constituie în piese ale unui dosar de existență
creatoare.
În cele două epistole, necunoscute până
acum, Demetru Iordana se confesează și depune
mărturie despre un timp și oamenii săi, care au
contribuit, esențial, la degradarea și
dezumanizarea ființei și fibrei creatoare a
neamului nostru.
Însemnările despre soldații ruși, care au
devastat orașul Slatina și despre existența lor la
Dunăre și în Bulgaria, nota de protest a Uniunii
Sovietice față de Iugoslavia, care a recurs la unele
gesturi inamicale față de Bulgaria și, mai ales,
chemarea lui Parhon și Petru Groza la Moscova și
altele, dau fiori de neliniște oamenilor din ținutul
Olt și împrejurimi.
Demetru Iordana
Iar în cea de a doua epistolă, ce se
imprimă acum, naratorul Demetru Iordana discută despre o comedie pe care ar dori să o
reprezinte, despre statutul acestei lucrări dramatice și despre lentoarea și indiferența
factorilor decisivi și ai oficialilor.
Relevante sunt și considerațiile sale despre o nouă carte, Fiul Omului, pentru care
se documentează și își adună materiile biografice, bibliografice și ilustrative.
Intenționează o deplasare la București spre a cerceta unele cărți existente numai în
Biblioteca Academiei Române.
Preocupările acestui scriitor, din ținutul Oltului, așa de înzestrat și talentat, l-au
impresionat profund pe istoricul și criticul literar Perpessicius care a receptat, în sintagme
fericite, romanul său de debut, Fata doctorului Ambrozie.
*
[1] Slatina, 24 august 1949
Mult stimate domnule Perpessicius,

Am sosit, ca să zic așa, cu binișorul la Slatina, unde am găsit toate la locul lor,
exact cum le lăsasem, ca și când toate m-ar fi așteptat ca să reiau firul lor și să-l deapăn
mai departe. Cel dintâi lucru pe care l-am făcut a fost să întorc pendula, care, în lipsa mea,
încremenise la ora două, așa că și timpul pare a fi luat-o din loc odată cu întoarcerea mea
acasă.
Firește, toți s-au bucurat, și și-au manifestat felurit bucuria, pentru această
întoarcere, ba, într-o privință, chiar așa, ca și când aș fi fost pierdut și aflat, mort și înviat
deodată.
Legenda biblică a fiului rătăcitor mi s-a nălucit o clipă pe dinaintea ochilor, cu
substituirile firești din punct de vedere istoric, adică în loc de femei stricate și desfrânate,
ar fi armata aceea care m-a dat pierzării, iar în loc să fi păscut porcii nu știu cărui stăpân
străin, am făcut versuri umoristice unui alt soi de animale.
După ce am lichidat deplin cu Cerc[etările] Terit[oriale], am aranjat chestiunea,
cea mai arzătoare pentru mine, din punct de vedere al subzistenței, aceea a grădiniței de
copii, unde urmează să zugrăvesc pereții cu legende progresiste. Voi progresa oare și eu,
în îndemânare, bani și ocupații? Nu știu!
Cu d[omnu prof[esor] Botez încă nu m-am văzut, dar cred că azi mâine voi da
ochii cu dânsul, și apoi să vezi taifas, ca într-o O mie și una de nopți.
Al doilea lucru pe care l-am făcut venind aici, a fost să recoltez toate știrile
curente asupra coşmarului european și, fiindcă vă știu dornic de informații, îmi voi permite
să vi le comunic, cu indicația că unele sunt într-adevăr sigure, iar altele, cele mai multe,
probabile. Rămâne să le discerneți și d[umnea]voastră.
Întâi, sosind aici, am aflat că orașul a fost evacuat de trupele rusești, până la unul,
trupe care, plecând, au luat cu ele diverse lucruri: broaște de la uși, dușumele, ramele de la
ferestre, dulapuri, mese. Și s-au dus cu ele, zice-se, în Bulgaria, sau probabil „undeva pe
Dunăre“. Fapt sigur este că în Slatina nu se mai află, momentan, nici un picior de rus.
Imediat, și în legătură cu plecarea rușilor, trebuie să vă comunic, la rubrica
faptelor precise, un alt eveniment, extrem de semnificativ, și în același timp tragic-nostim.
În câteva comune din împrejurimile Slatinei, țăranii, aflând de plecarea rușilor, au
tăbărât asupra comuniștilor din sat și le-au tras o bună chelfăneală, așa, ca și când aceștia
n-ar fi mai rămas la discuția lor.
Cum majoritatea elementelor agresive au fost dintre țărăniști, s-a întâmplat
imediat, ca un efect prin ricoșeu, ca toți fruntașii țărăniști din Slatina, câți mai rămăseseră
„în libertate“, să fie ridicați ziua în nămiaza mare și duși... cine știe unde!
Nume foarte cunoscute mi-au sunat la ureche, și de data asta, vă asigur că am auzit
foarte bine. Iată ceva, ce sigur vă va da de gândit și d[omniei] voastre.
Se vorbește pe aici foarte mult de nota de protest a Uniunii Sovietice față de
Iugoslavia, în legătură cu care circulă zvonul că Bulgaria a fost ocupată militărește de
trupele sovietice, că foarte multe trupe sunt masate pe Dunăre, la Craiova și în alte centre,
că Voroșilov a vorbit la București despre „puterea de neînfrânt“ a armatei roșii, în gen pur
hitlerist, că Iugoslavia a consimțit să încredințez rușilor 36 de deținuți politici și să lase
libertate cetățenilor sovietici din cuprinsul ei de a părăsi țara, fapte în legătură cu care
radio Paris a făcut o comentare spirituală, desigur, că nu pentru cei 36 de spioni au masat
rușii trupe numeroase în Bulgaria și pe Dunăre, ci desigur și pentru altceva, mai
substanțial.
Circulă și pe aici zvonul că R[epublica] P[opulară] R[omânia] a dat adăpost în
câteva orașe, printre care și C[urtea] de Argeș și Pitești „refugiaților“ comuniști din
Grecia, puși pe fugă de „monarho-fasciști“.
Se prea poate să fie ceva adevărat, iar faptul că eu, fiind în C[urtea] de Argeș și
neavând nici un mijloc local de informații, nu am știut nimic, să fie firesc.
Se mai aude, tot neprecis, că Parhon și Petru Groza au fost chemați urgent la
Moscova, pe urmele lui Demitrov, fiind găsiți „suspecți“. Ce-o mai fi asta?!
Cam astea sunt veștile, a căror natură, după cum vedeți, este explozibilă, așa că nu
ați face deloc rău dacă, după ce le veți înregistra, le veți purifica prin foc.
Încheind, țin neapărat să-mi exprim încă o dată, cu fermitate, satisfacția ce am
avut-o tot timpul întrevederilor noastre și mulțumirea pentru amicala bunăvoință ce mi-ați
arătat-o, cu toții, cât timp am stat în preajma domniilor voastre.
Vă rog să transmiteți doamnei sărutări de mâini și urări de bine, fiului d[omniei]
voastre o caldă salutare și urarea unui succes deplin în cariera sa, iar domnia voastră, care
mi-ați dat încă o dată certitudinea și încrederea în noblețea omenească, în principiul, care
se clătina, al personalității umane, al omului cu măsură și rațiune, vă rog să primiți, până la
o nouă corespondență, la București, toate urările mele cele mai emoționate pentru sănătate
deplină și spor la lucru (mă refer la literatura epică!).
Demetru Iordana
[Domnului Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Strada Trivale, nr. 66, Pitești; Expeditor:

Dumitru Dumitrescu, Strada Ana Ipătescu, nr. 5, Slatina–Olt].
*
[2] Slatina, 9 noi[embrie] 1949
Mult stimate domnule Perpessicius,
A trecut, în sfârșit, și 7 noi[embrie] cu panorama și parada nelipsită, așa încât pot

să spun că „răsuflu mai ușurat“, scăpat fiind de lucrările pe care mi le adusese spre
zugrăvire, de la A.R.L.U.S.-ul local, vreo cinci mari panouri, care începeau cu „Stalin“ și
sfârșeau cu harta R[epublicii] P[opulare] R[omâne]29.
Ce e drept, din punctul acesta de vedere, al lucrului, n-am de ce mă plânge, a fost
supraabundent cu această sărbătorească ocazie, ba atât încât a fost nevoie să-mi iau și un
ajutor.
Acum însă, că m-am achitat de ele și nu mai am în lucru decât un mare, ca
dimensiuni, tablou religios, reprezintă Jertfa lui Avraam, pentru catedrala de aici, vă pot
răspunde, pe îndelete și pe larg, la cele două epistole ce mi-ați trimis în ultimul timp, la
aceea care s-a încrucișat pe drum cu a mea, și la c[artea] p[oștală] ce a venit s-o secundeze
și să-mi aducă spiritualele urări de Sf[ântul] Dumitru.
Părerea ce ați binevoit să o exprimați despre subiectul piesei mele și vestea ce
mi-o trimiteți referitoare la al IV-lea volum din Ediția Eminescu1 m-au bucurat deopotrivă,
fiecare în felul ei.
Sunt de acord cu d[umnea]voastră că subiectul, așa cum vi l-am expus, este cam
încărcat, și cred că așa va apărea și în piesă, și s-ar putea să compromită într-o oarecare
măsură grațioasa dezinvoltură pe care trebuie să o aibă o veritabilă comedie, însă cred că
acest defect va fi contrabalansat de realele ei calități în celelalte privințe.
De altfel, pierdusem din vedere să vă scriu că piesa este o comedie „în fond“, ceea
ce implică o concepție specială despre acest gen literar.
Vă prezint lucrurile așa cum cel puțin le văd eu. Când am scris piesa, aveam
această concepție despre comedie, la care țin cu orice preț: că o veritabilă comedie nu
trebuie să te facă neapărat să râzi cu hohote, să te amuze gros, prin facilități de dialog și de
situații cu tot dinadinsul „comice“.
29
Talentat pictor, Demetru Iordana era nevoit să realizeze panouri propagandistice şi afişe
cinematografice pentru a-şi întreţine familia.
Dacă anumiți spectatori vor să râdă cu hohot, o vor putea face cu succes asistând
la o revistă gen Savoy, sau Alhambra de pe vremuri, unde erai gâdilat la subțioară sau la
buric, și uneori și mai jos, așa că puteai să râzi cât pofteai.
Cred că veritabila comedie, în fond, trebuie să năzuiască a stârni în spectatorul
inteligent acel surâs interior, în care se reflectă, lăuntric, sentimentul estetic provocat de
opera scrisă și jucată cu artă, precum și înțelegerea spirituală a situațiilor oferite
inteligenții critice pentru a diseca ridicolul.
Acest zâmbet interior, găsesc că e mai de preț decât orice hohot exterior de râs,
care, fie spus în treacăt, poate fi obținut destul de ușor cu mijloace destul de ieftine.
Eu am năzuit să fac o comedie serioasă, care să delecteze lăuntric, prin artă și
spirit. Prin urmare și subiectul s-a mlădiat după această concepție și a devenit mai
complicat și mai încărcat, dar fără facilități formale sau de intrigă. Eu am impresia că am
realizat ceva bun. Va trebui să mai aștept însă mult și bine până ce voi căpăta
„aprobarea“ dacă nu de a fi jucată, dar măcar de a nu fi jucată.
Până acum, n-am primit nici un fel de răspuns și, împreună cu d[omnu]l Botez,
care intenționează să vă scrie în curând, întoarcem chestiunea și pe o față și pe alta, fără să
ieșim la vreun rezultat practic.
Cu ocazia acestei piese, prezentată spre „aprobare“, am băgat de seamă un lucru
curios. Când e vorba ca d[om]nii tovarăși să aibă nevoie de serviciile tale, îți pretind să fii
dinamic și să-i servești „la pont“, altminteri e „de rău“; dar când e vorba să te servească ei
devin de o indolență asiatică. Nu numai că nu ești servit la timp, dar nici măcar nu-ți arată
un interes cât de mic sau o bunăvoință cât de slabă. Poți să aștepți mult și bine, ei nu se
prea sinchisesc.
Tot ce-am obținut până acum, de o lună și mai bine, a fost doar „părerea“,
exprimată și aceea destul de vag, că nu e de „competența“ lor să aprobe piesa, ci că va
trebui s-o trimită la București, unde, dacă va merge, va sta până o vor bate sfinții!
Se prea poate să renunț de a o mai juca sub actualul regim. De altminteri, cred că
mult am așteptat, puțin a rămas până ce vom avea din nou libertatea de exprimare și toate
celelalte.
Spuneați că între 1–10 noi[embrie] va fi gata al IV-lea volum din Ed[iția]
Eminescu. Asta ar fi într-adevăr un eveniment, cu atât mai semnificativ, cu cât e vorba de
Eminescu și de o operă care nu va cânta pe nici o strună actuală, politică.
Sper că voi vedea volumul în librării. Și mai sper că nu va fi prea scump la preț, în
raport, nu cu valoarea sa, ci cu posibilitățile noastre. Îl voi cumpăra negreșit.
Dar tot atât de mult m-ar bucura dacă, într-o bună zi, cât mai apropiată, îmi veți
trimite vestea că ați început romanul, pe care l-ați angajat, și din al cărui preț contractual
ați și cheltuit o sumă bună.
Să nu credeți că interesul ce-l am pentru el este din curtoazie. Sunt realmente
curios să-l gust, poate chiar cu un mic pic de invidie profesională, ca să zic așa.
Bănuiesc că, de vreme ce îl aveți conceput de atâta amar de vreme, vreme în care
va fi avut tot răgazul să se plămădească temeinic, va aduce neașteptate revelații
autobiografice într-o formă magistrală. Iar dacă el începe cu anii de la Brăila, și cu
atmosfera și mediul de acolo, va avea și un interes documentar prin descripții pe care le
bănuiesc pline de adevăr și de poezie.
Zău, decideți-vă o dată să-l începeți! Începutul e greu. Apoi vă veți antrena. E
poate cazul să amintesc dictonul: pofta vine mâncând. Așa mi s-a întâmplat și mie în
ultimul timp.
Vă scriam că intenționez să încep a mă documenta temeinic pentru un roman
istoric-religios: Fiul Omului, sau simplu Isus, va depinde și de părerile celor ce vor
binevoi să-l citească în manuscris.
Vă spuneam că romanul nu va fi ceea ce, de obicei, se cheamă o „romanțare a
vieții“ lui Isus, fiindcă nu intenționez să fac din Isus un „erou“ de roman, un „personaj“ ca
toate celelalte. Romanul va fi mai curând o frescă, o serie lungă de tablouri, scene și
acțiuni scurte, episodice, în care vor apărea toți cei presupuși a se fi mișcat în jurul lui
Isus, pentru el, sau din pricina lui, așa încât, din vorbele, din gesturile, din faptele și din
acțiunile lor, să reiasă, ca un ecou, figura lui Isus, care va fi prezent în roman numai cu
numele în mod direct, iar indirect cu toată personalitatea sa, oferită de Biblie.
El va fi ca o prezență spirituală permanentă, centru de energie și de mișcare, motor
central al unor vaste frământări religioase și sociale.
Așa zisa „acțiune“ a romanului va urmări, pas cu pas, toată activitatea lui
religioasă și socială pe care o oferă Biblia. Personale vor fi, prin urmare, forma literară și
dispunerea, pe diverse planuri, a episoadelor și tablourilor cu dialoguri și fapte
corespunzătoare, în popor, vorbelor și faptelor săvârșite de El și cunoscute de toți.
Am impresia că voi reuși să
realizez ceva bun. Dar aș vrea să mă
documentez asupra vieții religioase și
sociale a poporului evreu și roman, cel
puțin un an de zile.
Este un motiv în plus pentru care
doresc ca evenimentele să se precipite,
așa încât să facă posibilă și rodnică
întoarcerea mea la București, unde voi
găsi cred, la Biblioteca Academiei, tot
materialul necesar peste ceea ce-mi oferă
Biblia.
Mai am multe alte proiecte
literare, romane și piese, dar de ce să
vorbesc despre ele? Mi-ar face mie
însumi impresia că aș vinde blana ursului
din pădure.
În așteptarea și altor vești bune
de la d[umnea]voastră, vă rog să primiți,
pentru d[umnea]voastră personal și
pentru întreaga familie, urările mele de
sănătate și asigurarea acelorași vechi
simțăminte de admirație și devotament, Portret realizat de Demetru Iordana
Demetru Iordana
Note
 Originalele acestor epistole, inedite, se află la Biblioteca Academiei Române. Cota
21(13  14) .
 MXXXVI
1. Mihai Eminescu ~ Poezii postume. [Volumul] 4. Anexe. Introducere. Tabloul
edițiilor. Ediție critică îngrijită de Perpessicius. Cu 38 de reproduceri după manuscris.
București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1952, 561 pagini.
Eroii satului Radomir, comuna Dioşti (fost în judeţul Romanaţi)
Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian
O iniţiativă de a se construi un monument al eroilor la Radomir a existat30. La 12

mai 1938, primarul comunei Radomir, A. Brătăşanu, se adresa prefectului de Romanaţi
informându-l că în comună a luat fiinţă un comitet pentru ridicarea monumentului eroilor
şi cerea aprobarea de a începe strângerea fondurilor necesare. Totodată, acesta anexa şi
,,un proiect de plan care este dat ca probă de comisia monumentelor istorice din
Ministerul Cultelor şi Artelor”. Comitetul se constituise încă de la 27 decembrie 1937 şi
pentru strângerea fondurilor îşi propunea ,,a se aranja mai multe serbări” şi liste de
subscripţie mai ales în rândul văduvelor de război care primeau pensie cât şi la urmaşii
eroilor căzuţi pe front. În procesul-verbal se menţionează: ,,Locul unde trebuie ridicat acel
monument hotărâm să fie în curtea şcoalei primare din această comună, în partea de
răsărit a sălilor de clasă”. Din comitet făceau parte: Petre D. Iliescu (preşedinte),
învăţătorii Marin T. Barbu şi Ştefan Ionescu (vicepreşedinţi), preotul Nicolae Iliescu
(casier), profesorul Nicolae Călinescu
(domiciliat în Bucureşti) şi Iordache
Ionescu (primarul comunei).
Ministerul Muncii comunica
însă la 24 mai 1938 că ,,nu se poate
aproba colecta solicitată de Comitetul
pentru ridicarea unui monument în
amintirea eroilordin comuna Radomir,
întrucât, până la noi dispoziţiuni s-a
suspendat acordarea de autorizări
pentru apeluri la caritatea publică, sub
orice formă”31.
La 15 iunie 1938, colonelul
Radu Makarovitsch, directorul
Societăţii Cultul Eroilor comunica
prefecturii de Romanaţi legea şi statutul
Societăţii spre a fi aduse la cunoştinţa
comitetului din Radomir împreună cu
un alt proiect de monument întocmit de
serviciul arhitectural al societăţii32.
Monumentul însă nu s-a mai
realizat.
Numele eroilor din primul
război mondial se păstrează la parohia
Radomir:
Comitetul pentru ridicarea monumentului eroilor din Radomir cere
prefectului de Romanaţi aprobarea de a strânge fonduri
30
S.J.A.N. Olt, fond. Prefectura Romanaţi, dosar 52/1938, filele 89-90
31
Id., fila 95
32
Id., fila 88
Amza Mihalache Ene Petre Popa Marin
Anghel Gheorghe Găină Gheorghe Popescu Ion
Anghel Stan Gheorghe Andrei Popescu Nicolae
Badea Ilie Grigore Mihalache Rădoi Petre
Badea Marin Iancu Ilie Stan Constantin
Barbu Ion Iliescu Ion Stoica Constantin
Bunică Ştefan Ionescu Gheorghe Stoica Gheorghe
Constantin Cristea Mârloi Constantin Ştefan Petre
Costache Ion Mârloi Ilie Şteoleacă Ion
Costache Petre Mârloi Ion Trancă Constantin
Crăciun Constantin Mârloi Marin Trancă Dumitru
Crăciun Marin Melencu Constantin Trancă Ilie
Cristea D. Cristea Melencu Ion Trancă Ion
Cristea Ştefan Mihai Gheorghe Turbeţeanu Nicolae
David Constantin Mihai Ilie Tuţu Dumitru
Dicu Marin Mihalache Dumitru Tuţu Marin
Dincă Constantin Mitru Dobre Ungureanu Constantin
Dincă Ilie Mitru Marin Ungureanu Marin
Dincă Petre Onea Dumitru Vijulie Ilie
Dincă Savin Onea Gheorghe Vlădoiu Dobre
Dine Gheorghe Onea Ion Vlăduţ Ilie
Dine Truţă Pătru Nicolae Voinea Ştefan
Dumitrescu Nicolae Pîrvu Badea
Dumitru Marin Pîrvuleţ Barbu
Eroii satului Radomir (comuna Dioşti) din al Doilea Război Mondial

Badea Ion Huică Nicolae Oancea Ştefan
Badea Marin Iancu Constantin Onea Nicolae
Beldea M. Ion Iancu Petre Oprea Gheorghe
Beldea Petre Ilie Ion Oprea Petre
Bujor Nicolae Iliescu Gheorghe Pătru Andrei
Bunică Teodor Iliescu Ion Pătru Dumitru
Butoi Ion Ion Ilie Pătru Gheorghe
Călin Marin Ionescu Marin Pîrvuleţ Nicolae
Cărămidă Marin Iovan Gheorghe Popescu Marin
Chinezu Marin Iovan Ion Predescu Marin
Constantin Bunică Iovan Ştefan Prodan Marin
Constantin Marin Luca Victor Radu Dumitru
Dumitru Ştefan Manea Nicolae Ştefan Nicolae
Florea Constantin Mârloi Mihalache Ştefănescu Victor
Florea Costache Mitran Ion Toma Nicolae
Georgescu Marin Mitrică Ion Trancă Ion
Gheorghe Andrei Mitru Teodor Vladu Ilie
Ghiţă Ion Neşcu Dumitru Voicu Ion
Huică Marin Nicolae Marin
Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’,
cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe
www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.
Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii nr.
96, tel. 0724219925; e-mail tilvanoiu.ionel@yahoo.com

Memoria Oltului Şi Romanaţilor: Revistă de Istorie Şi Cultură

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Memoria Oltului Şi Romanaţilor: Revistă de Istorie Şi Cultură

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

An. VII, nr.

2 (72) februarie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Director: Ion D. Tîlvănoiu

1. Poetul, dramaturgul, traducătorul şi memorialistul Haralamb G. Lecca

ISSN 2284 – 7766

1. Ion Andreiţă- Făclia vieţii, făclia şcolii................................................................/3

Pe mormântul profesorului Dumitru I. Anton, aflat în cimitirul Bisericii

SLATINA ÎN PERIOADA LA BELLE ĖPOQUE

Vechi mahalale și cartiere

Un uitat- Haralamb G. Lecca (1873-1920)

I. Bacalbaşa, Radu Rosetti, H. Lecca, Gr.

La 145 de ani de la naşterea dramaturgului, traducătorului şi memorialistului

Amintirile unui scriitor slătinean (XVIII)

Prefecţii judeţului Romanaţi (X)

DOBRIAN, ILIE ( ILARIE ) GH. 1. 1941, ianuarie 21 – septembrie 9, prefect

În 1952, este propus de către Ministerul de Interne, la încadrare în U.M., pe timp

PAȚA, GHEORGHE. *1941, septembrie 9 – 1944, iulie 25,prefect de Romanați.

LOGHIN, CONSTANTIN *1944, iulie 25 – septembrie 1

ULMEANU, IOAN A. *1945, februarie 15 – martie 19, prefect- delegat de Romanați

Copie de pe telegrama nr. 28022 din 23 Februarie 1945 a Ministerului Af.

Încetarea funcției de prefect are loc la 19 martie 1946:

OLTEANU, ILIE *1945,

MACAVESCU, MIHAIL * 1946, martie 16

CHERCIU, TRAIAN D. *1946, octombrie 8 – 1948, februarie 12 , prefect-delegat.

În 1952, exclus din P.M.R. este arestat și

NEACȘU, MARIN 1948, februarie 5 – 1950,

Care dintre iubirile lumii e a mea?

N-am întâlnit-o în peisaje romantice, luxuriante prin cine ştie ce întâmplare

Unirea Basarabiei cu România în 1918 (II)

Starea aceasta de fapte îi determină pe guvernanţii de la St. Petersburg să ajungă

Literatura noastră dramatică

„Facla” şi ,,Muguri”, două reviste şcolare din Romanaţi

După ce apăruseră revistele liceului, „Lumina” și „Speranța”, în deceniul patru al

Revista școlară „Muguri”, Hotărani-Fărcașele (1979-1984)

Revista elevilor Școlii Generale din Hotărani, cu 32 de pagini dactilografiate, are,

,,O şcoală şi... cinci cârciumi”

PROECO – revista elevilor Colegiului Economic ,,P.S.Aurelian” Slatina-

În mai 2016 s-au sărbătorit 115 ani de învăţământ economic în Slatina. Am să

La fel medicul Stoenescu D. Ion, la întâlnirea de 40 de ani de la absolvire, a compus

DRAMA PRIZONIERILOR ROMÂNI CAPTIVI ÎN UNGARIA (I)

Colonel (r.) Matei Dumitru

EROI DIN JUDEŢELE OLT ŞI ROMANAŢI AFLAŢI ÎN CIMITIRUL

Nr.crt/ Nume, Regiment An Originar din Decedat

1/16 Asanică Ion 80 1881 Corabia-Romanaţi 03.04.1917

Comandor (r.) Nicola Tudor

PERIOADA 13 ianuarie 1917 - 3 ianuarie 1918

Compania 1-a mitralieră

Situația numerica a cadrelor Regimentului 43/59

5 august 1917 Îmbarcarea Regimentului la gara Vaslui se face în felul următor: la

O monografie necunoscută a mănăstirii Clocociov din judeţul Olt

Mirela Livia Dincă

O NOUĂ CONTRIBUȚIE LA BIOBIBLIOGRAFIA LUI DAMIAN STĂNOIU

Bibliografia și biobibliografia poetului,

Dacă nu e posibil acest fapt într-unul din

O frescă țărănească, în care realismul se îmbină în

Notă Originalul acestui prețios document de istorie literară se află la Biblioteca

ÎNSEMNĂRI ȘI MĂRTURII ÎN EPISTOLELE LUI DEMETRU IORDANA

Reconstituirea biografiei și, în bună parte, a bibliografiei poetului, prozatorului și

[1] Slatina, 24 august 1949

Mult stimate domnule Perpessicius,

[Domnului Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Strada Trivale, nr. 66, Pitești; Expeditor:

A trecut, în sfârșit, și 7 noi[embrie] cu panorama și parada nelipsită, așa încât pot

Eroii satului Radomir, comuna Dioşti (fost în judeţul Romanaţi)