Memoria Oltului: Şi Romanaţilor

An. IV, nr.
4 (38), APRILIE 2015 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
MEMORIA OLTULUI
şi ROMANAŢILOR
Revistă de istorie şi cultură a Oltului şi Romanaţilor
Anul IV, nr.4 (38), aprilie 2015
Editată de Asociaţia Culturală
MEMORIA OLTULUI
Director: Ion D. Tîlvănoiu
Comitetul de redacţie:
Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr. Nicolae
Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar, Jeana Pătru,
Cornel Manolescu, Floriana Tîlvănoiu,
Vasile Radian.
Planşele noastre:
1. Mircea Damian, portret aflat în posesia d-nei Zoe Dumitrescu-Găneşanu din Izvoru.
2. Două ziare scoase de Mircea Damian în capitală: ,,Bucureşti” (25 martie- 13 mai 1941) şi ,,Fapta”
(25 febr. 1943- 4 martie 1948).
3. Spiru Vergulescu- ,,Autoportret”.
4. Sus: Spiru Vergulescu şi Gunka; Jos: ,,Ctitorii”, (tablou de Spiru Vergulescu).
CUPRINS
1. Ion Andreiţă- Păuliş………………………………………………………………………….…../2
2. dr. Aurelia Grosu- Inedit. Jurnalul artistic al maestrului Spiru Vergulescu (II)………………..../3
3. Jean Lupu- O dată-n viaţă…………………................................................................................./23
4. Viorel Dianu- Jurnal lapidar- perioada slătineană (VI)……………………………………….../25
5. Mihai Barbu, Cătălin Barbu- Vechii proprietari ai moşiei Perieţi-Olt……………………........../32
6. Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian- Documente din fondul Poroineanu (VIII)…………………..../43
7. Dumitru Botar- Oameni, fapte, întâmplări din Romanaţiul de altădată……………………….../50
8. Dr. Badea Cireşeanu- De la Spineni la Ierusalim (VII)…………………………………………./56
9. Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian- Drama învăţătorilor refugiaţi din Olt şi Romanaţi (II)…….../64
10. Cornel Manolescu- Un promotor al sportului slătinean: Mihail I. Mihail……………………./72
11. Jeana Pătru- Restituiri. Familia Ion Marian, Piatra-Olt, ramura paternă……………………../75
12. Pia Alimăneşteanu- Sub ocupaţia germană (XII)……………………………………………..../80
13. Ilie Constantinescu- Jurnal de front 1916-1918- (II)…………………………………………../89
14. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Câteva note despre Mircea Damian…………………………...…./94
Noi contribuţii la biografia lui Mihai Drumeş…………………/95
15. Ion Andreiţă- Dintre sute de volume………………………..…………………………………./99
16. Calendarul Memoriei Oltului- Martie……………………………………………………….../102
17. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Monumentul eroilor din comuna
Stoicăneşti, judeţul Olt…………………………………………………………………...………./103
ISSN 2284 – 7766
Tiparul executat la Editura Hoffman
www.EdituraHoffman.com
Tel./fax: 0249 460 218
0740 984 910
www.memoriaoltului.ro 1
An. IV, nr.4 (38), APRILIE 2015 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
Păuliş
Ion Andreiţă
Scriu lângă Monumentul de la Păuliş. Şi nu ştiu cum se face că, din când în când,
cerneala prinde culoare roşie şi are gust de sânge. Scriu cu sufletul, cu inima, cu conştiinţa,
cu ura, cu dragostea, cu îndârjirea şi înţelegerea de care se cuprinde orice român aflat în
preajma acestor memorabile locuri. Îmi ridic privirea şi cercetez domoalele coline
transilvane: Păuliş, Ghioroc,
Cuvin – care, într-o altă pagină
din istoria neamului, se numesc
Mărăşti, Oituz, Mărăşeşti. Îmi vin
în minte cuvintele lui Sahia,
rostite cu ani în urmă la
Mărăşeşti, când spunea că acest
nume i-a punctat inima, făcându-l
să gândească cu emoţie la
piciorul tatălui rămas pe acea
câmpie. Nu, părintele meu n-a
Monumentul eroilor de la Păuliş. luptat la Păuliş; el şi-a făcut
datoria tot acolo, la Mărăşeşti. Pe aici, pe la Păuliş, şi-au petrecut însă destinul alte rude
apropiate inimii mele, consăteni îndrăgiţi, rupţi din îndeletnicirea lor obişnuită şi deveniţi
piept de stâncă în calea duşmanului. Scriu – şi mă gândesc la ei, dar mai ales la tinerii
aceia copilăroşi şi imberbi, care au trecut prin inelul de moarte, glorie şi eroism al
Păulişului, călăuziţi nu atât de sofisticata ştiinţă a armelor, cât de o mare, mistuitoare
dragoste de ţară. Ca şi la Mărăşeşti, şi pe frontispiciul demnităţii lor şi al acestor locuri se
află înscrise nemuritoarele cuvinte: „Pe aici nu se trece!”. Este una din marile devize
patriotice ale poporului român.
...Dar, iată, foşneşte iarba, pământul învie de glasuri, în încrucişarea gloanţelor
purtătoare de nenoroc. Vuiet de luptă, chiot, stea spartă-n două. Sânge tânăr jertfit, care
urcă în arbori şi în drapele şi în litera mea proaspătă şi recunoscătoare.
La Muzeul din Arad, liniştea înconjoară exponatele cu o mână serafică,
ocrotitoare. Cuvintele se aliniază însă limpezi, clare, nu o dată cutremurătoare, cuprinse de
întregul adevăr al dramelor pe care le exprimă. În zvârcolirea lor de a nu pierde spaţiul
românesc, trupele germane, dar mai ales cele ungureşti, s-au organizat într-o forţă
puternică menită, printr-un atac-surpriză, să închege un front pe Carpaţii noştri. O
principală poartă de intrare în inima Transilvaniei era, astfel, defileul Mureşului. Trei
divizii horthyste – de infanterie, artilerie şi tancuri – cu experienţă de luptă şi înarmate
până-n dinţi, atacă graniţa, pun stăpânire pe oraşul Arad şi pătrund spre defileu. Numai că
aici, la intrarea în defileu, pofta lor nesăbuită şi gândul necurat aveau să se împotmolească.
De regulă, elevii şcolilor militare nu sunt trimişi, în bloc, la luptă. Aceasta

seamănă, adesea, cu o sinucidere. Menirea acestor elevi este de a deveni cadre necesare
armatei. În cazuri excepţionale, însă, când nimic altceva nu mai poate salva o situaţie
dramatică, se apelează şi la aceste şcoli. (Se pare că un asemenea caz s-a mai petrecut
numai în Franţa, în timpul primului război mondial). În aceste condiţii, au primit ordin de
luptă elevii Şcolii de subofiţeri de rezervă Radna din Lipova – acei tineri copilăroşi şi
imberbi, în vârstă de 18-19 ani, constituiţi astfel în Detaşamentul Păuliş, după locul în care
aveau să se ducă luptele. Este adevărat, lor le-au mai venit în sprijin ceva forţe din partea
Regimentului 96 Infanterie şi Divizionului 61 Artilerie, dar greul luptei a rămas pe umărul
tinerilor elevi. Chiar şi cu aceste puţine întărituri, raportul de forţe era net în favoarea
duşmanului: 10 la 1; mai exact, efectivele româneşti erau de 1.800 de oameni, iar cele
hortyste de peste 20.000 (se spune; nimeni n-a putut să le numere – şi nici mai târziu nu
s-au dat cifre exacte). Fiecare însă din cei ce-au primit atunci botezul focului au ştiut, au
dorit şi au izbutit să facă cel puţin cât zece.
Această încleştare pe viaţă şi pe moarte, cu izbândă românească, este atestată şi de
cele câteva inscripţii placate în incinta Muzeului din Arad – din care citez: „Oprind
ofensiva fascistă în defileul Mureşului, Detaşamentul Păuliş a făcut dovada unui
devotament exemplar. În luptele purtate aici au căzut la datorie 376 militari români. Ei au
cauzat inamicului pierderi cifrate la 919 morţi, 387 prizonieri şi 21 tancuri distruse. Au
înscris astfel una din cele mai strălucite pagini în istoria armatei române”. În Ordinul de Zi
nr. 15, din 14 noiembrie 1944, se spune: „Şcoala de subofiţeri de rezervă de infanterie
Radna, comandată de lt. col. Petrescu Alexandru, s-a acoperit de glorie cu ocazia luptelor
dintre 14 şi 20 septembrie 1944, în regiunea Păuliş-Ghioroc-Cuvin. Datorită rezistenţei
îndârjite a elevilor şi conducerii pricepute s-a
reuşit timp de o săptămână să se sfarme
puternicele atacuri inamice, sprijinite de care de
luptă, care căutau să pătrundă pe valea Mureşului
spre inima Ardealului. (…) Pentru exemplul
strălucit de bravură şi spirit de sacrificiu de care
au dat dovadă, elevii şi unităţile de întărire se
citează pe Ordin de Zi pe Armată. În faţa eroilor
căzuţi ne închinăm cu adâncă reculegere”.
…Dar, cum spuneam, pământul învie de
glasuri, în încrucişarea gloanţelor, chiotul de luptă
sparge stele. Soldatul-monument de la Păuliş
părăseşte soclul, cu mâna încleştată pe armă, şi se
avântă în luptă.
…Cercetaşii se întorc din Sâmbăteni
anunţând apropierea inamicului. Fila de calendar Lt. col. Alexandru Petrescu, născut
purtând data de 13 septembrie 1944 trece în cea de la 30 august 1893 la Cireaşov-Olt…
14 odată cu zorii incendiaţi de blindatele duşmane ce se apropie de pod. Mai sunt 50 de

metri până la şanţul antitanc, apărat de căpitanul Ioan Fătu şi o companie de elevi, între
care şi elevul puşcaş-grenadier Galea Pavel. Puternic foc de întâmpinare al elevilor.
Coloana inamică este scăldată în fum, honvezi împietriţi acoperă lunca. Derutat, duşmanul
se retrage. La întunericul nopţii îşi regrupează forţele, pregătind atacul de a doua zi.
Soarele găseşte pământul înroşit de sângele primelor jertfe. Se dau lupte grele. Au
loc atacuri la baionetă. Elevii-mitraliori Ion Ecovescu şi Ion Dascălu cad la datorie,
apărând podul. La o altă mitralieră cade elevul Mircea Fota, cu mâna încleştată pe trăgaci
şi 23 de horthyşti răpuşi în preajmă.
Elevul-grenadier Ion Motreanu
distruge un tanc – şi cade secerat de
gloanţe. La cel de-al treilea atac la
baionetă cade însuşi căpitanul-
comandant Ioan Fătu şi, în
încercarea disperată de a-l apăra,
cad elevii Dumitru Mechenici şi
Lera Slobodan. Seara însă
duşmanul este din nou nevoit să se
…a fost comandantul Şcolii militare de
retragă, lăsând pe câmpul de luptă,
subofiţeri de rezervă de la Radna,
într-o singură zi – acest 15
comandantul ,,Detaşamentului Păuliş”…
septembrie – 267 de morţi, 242 de
prizonieri, 17 tancuri, 10 tunuri antitanc, o mare cantitate de muniţii.
Asemănător a decurs fiecare zi de încleştare din „săptămâna roşie” a
Detaşamentului Păuliş, soldată cu o răsunătoare victorie.
…Am refăcut această secvenţă de luptă cu ajutorul fostului elev puşcaş-grenadier
Galea Pavel, reputat profesor de limba şi literatura
română la Liceul „Ioan Slavici” din Arad. Ceea ce ţine
să mai adauge este faptul că ei, elevii, au repurtat această
victorie având la îndemână numai armamentul de
instrucţie. Pentru orice om cu armata făcută, este uşor de
înţeles valoarea actului de eroism. De altfel, în Ordinul
de Zi pe Unitate, dat de bravul comandant al Şcolii,
colonelul Alexandru Petrescu, se spune limpede:
„Sângele şi viaţa voastră s-au jertfit. Nu plângem pe cei
morţi. Ei sunt mărturia drepturilor noastre pe acest
pământ şi sprijinul nostru moral în viitor, pildă şi mijloc
de educaţie pentru cei ce vor urma. (...) La Păuliş, Miniş,
Ghioroc şi Cuvin aţi înscris cu slove de sânge, cu slove
de aur pagini nepieritoare în istoria poporului. Vă citez …autorul unei valoroase
prin Ordin de Zi pentru vitejeştile voastre fapte, lucrări memorialistice…
pentru înaltele voastre sentimente româneşti, pentru spiritul de abnegaţie şi sacrificiu

dovedit în lupte”.
Acolo, în luptele de la Păuliş s-a distins şi o tânără, Elena Chiriţă, soră medicală la
spitalul din Lipova, care s-a prezentat la colonelul Petrescu cerând o armă şi un loc în linia
I a Detaşamentului. Portretul ei se află la loc de cinste în muzeul special consacrat
Detaşamentului Păuliş, dar puţine lucruri se ştiu despre evoluţia tinerei voluntare.
Profesorul Vasile Popeangă, doctor în ştiinţe psiho-pedagogice, azi pensionar în Arad,
mi-a relatat câte ceva. „Am cunoscut-o bine – îmi mărturiseşte el. Ajunsese sergent-sanitar.
După victoria de la Păuliş, elevii au revenit la şcoală, iar noi, ceilalţi ostaşi, am continuat
lupta. Împreună cu Elena Chiriţă am luptat pentru eliberarea Ungariei. A fost grav rănită în
luptele de la Budapesta. Eu am scos-o, în ziua de 1 ianuarie 1945, dintr-un şanţ antitanc;
avea picioarele retezate de schije. A cerut să fie trimisă la spitalul din Lipova, unde orice
intervenţie nu i-a mai putut salva viaţa”.
...Ascult – şi gândul mă duce la
Budapesta, reflectând la jertfa de sânge pe care au
dat-o românii pentru eliberarea acestui frumos
oraş. Mă aflam, cu ceva timp în urmă, în
Rákosliget, cimitirul unde, pe piatra unui
mormânt, scrie: „Glorie eroilor români care şi-au
jertfit viaţa în lupta împotriva fascismului, pentru
eliberarea poporului frate ungar” (tradus din limba
maghiară). Eroii dormeau şi, spre a nu le tulbura
veşnicia, am notat discret, cu sfială, câteva nume
care amintesc de oameni simpli – plugari, şi
muncitori, şi învăţători – care şi-au lăsat vatra,
…şi îndrumătorul revistei bilunare
casa, catedra şi familiile, pentru a restabili
,,Gând tineresc” (1944-1945).
echilibrul uman pe planetă: soldaţii Predică
Vasile, Costescu Constantin, Tontu V. Mihalache, Diaconu Nicolae; sergenţii Pufoi N.
Vasile, Afloarei I. Constantin; sergentul t.r. Călin P. Marin; sublocotenentul Belerciu
Nicolae. Şi, din nou: sergentul major Prunaru N. Mihai; sergentul Homodeanu I. Traian;
caporalul Drăghiţescu I. Dănilă; soldaţii Ionescu I. Ilie, Boghiţ L. Constantin, Florea I.
Nicolae, Balosin Nicolae. Când sergenţi, când soldaţi, când ofiţeri, când caporali – într-o
ordine negradată, după cum moartea îşi galonase trecerea. Pe alte două lespezi citesc: „69
de eroi români necunoscuţi; 70 de eroi români necunoscuţi – ismeretlen románhös”.
Aici, pe aceste eroice lespezi anonime, am aşezat o chită de ghiocei – în memoria
acelor rude apropiate, acelor consăteni stinşi pe pământul acelei încleştări; în memoria
tuturor celor care au murit pe meleagul ungar – 42.700 de militari români – pentru pacea
fragilă a clipei ce-o respirăm.
Parcurg cu sfială sălile muzeului special consacrat elevilor-eroi de la Păuliş, în
incinta unităţii militare Radna, din Lipova. Sub sticla vitrinelor ori pe pereţi, în panoplii
modeste, privirea întâlneşte fotografii, cărţi de identitate, distincţii militare, uniforme de

instrucţie, câteva puşti, o goarnă. Mă impresionează în mod deosebit sacul de merinde al
eroului-elev-sergent Ion Ecovescu – în care vor fi stat mai multe gloanţe decât coltucul de
pâine – şi o tavă frumos sculptată în lemn, executată de acelaşi erou, mai înainte, şi dăruită
muzeului de către mama sa. Mă gândesc ce-ar fi putut ajunge toţi aceşti eroi, dacă ar fi
trăit. Cu siguranţă, unii militari de carieră; dar poate şi artişti, dascăli, agronomi – ori,
devotaţi de-o eternitate, ţărani ai ţării.
...Merg înapoi, la Monumentul lângă care mi-am început această evocare. Pe soclul
cinstirii – florile roşii ale recunoştinţei. Pomii din jur au flori de aceeaşi culoare. Cerneala
cu care scriu prinde şi ea culoarea roşie – a sângelui.
Începe să plouă uşor.
Peste somnul eroilor, iarba se ridică verde, nepieritoare.
Viaţa continuă.
INEDIT.
JURNALUL ARTISTIC AL MAESTRULUI SPIRU VERGULESCU (II)
În septembrie 2014, pe când asiguram ghidajul la expoziţia Casele şi străzile lui Spiru
Vergulescu deschisă la Palatul Parlamentului cu prilejul marcării a 80 de ani de la naşterea
pictorului, am intrat în posesia a şapte dosare voluminoase. Momentul de bucurie a fost
urmat de un sentiment de linişte, întrucât după multe insistenţe făcute în cei şapte ani de
la moartea lui Spiru Vergulescu, gândurile sale despre viaţă şi artă, atât cât a dorit să le
exprime, au ajuns în mult iubita Casă Muzeu de la
Slatina. Un dar post mortem oferit oraşului natal pe
care l-a iubit necondiţionat.
Cuprinsul fiecărui dosar a fost rezumat de
maestrul Spiru Vergulescu astfel: „Spiru Vergulescu.
Diferite note şi însemnări precum şi unele materiale
privind viaţa şi creaţia sa. 1+2 (din caietele jurnal)”
ş.a.m.d. Caietele jurnal sunt completate de trei
dosare cu fotografii, de la căsătoria cu Gunka, de
origine bulgară, până la marile evenimente culturale
la care au participat. Am răsfoit dosarele scrise
cu cerneală neagră şi mi-au fost confirmate
trăsăturile omului şi artistului Spiru Vergulescu.
Sincer, minuţios, stăpânit de dorinţa de
Spiru Vergulescu- ,,Autoportret autodepăşire, metodic, atent la detalii, fără de care
cu beretă roşie”. întregul nu convingea. Preţuia marii artişti (în mod
deosebit pe Luchian şi Pallady), scriitori (George Călinescu), actori (Lucia Sturdza

Bulandra). Avea încredere în oameni, era deschis şi generos cu prietenii. Şi mai presus de
toate, răzbate din filele caietelor jurnal iubirea pentru Gunka, care întreaga viaţă i-a
luminat drumul, ea care a fost lipsită de lumina ochilor. Era pe de-a întregul înfrumuseţată
de lumina sufletului.
Paginile de jurnal ne dezvăluie laboratorul creaţiei vergulesciene. Schiţele
viitoarelor lucrări, cu adnotări documentare, de compoziţie sau de game cromatice ne
arată munca unui artist care se respectă pe sine şi pe iubitorii de artă. De multe ori spunea
că talentul nu te ajută prea mult dacă nu este slujit de muncă asiduă. Maestrul păstrează
caietele de impresii de la primele expoziţii personale. Extraordinar!
Mă consider un om norocos pentru că am avut şansa de a fi în preajma unor
oameni adevăraţi. Gunka şi Spiru Vergulescu se numără printre ei.
Până la valorificarea integrală a paginilor Jurnal Spiru Vergulescu, am optat să
publicăm selectiv însemnările maestrului în revista „Memoria Oltului şi Romanaţilor”, care,
în mod cert, i-ar fi plăcut. Este acesta un modest semn de bună aducere aminte a unui
cuplu de mari artişti, pictorul Spiru Vergulescu şi muziciana Gunka Vergulescu.
Intervenţiile noastre în textul original ca şi întreruperile le-am încadrat între
paranteze drepte.
dr. Aurelia Grosu
28 III. 1966. În ,,Secolul 20”, nr. 6/1965 primesc

cu plăcere un fotomontaj cu mediul de viaţă şi
creaţie al lui G[eorge] Călinescu. Tot aici citesc şi
despre relaţiile dintre Pallady şi Matisse.
2 IV. 1966. Citesc din jurnalul lui Delacroix
care-mi place f[oarte] mult. Am început să pictez
o copie după Poussin: ,,Inspiraţia poetului”- ulei
pe zid 250/280 cm în holul Şcolii de Muzică Nr.
4, din str. Ion Moş, colţ cu Colentina, mai precis
cu Calea Moşilor. Lucrarea este dedicată
învăţătoarei mele, Sofia Enescu ( în această şcoală
a predat şi dânsa în timpul carierei sale).
3 IV 1966. Vizitez la Dalles expoziţia: ,,Les
peintures d`aujourd`hui” (francezi) şi o expoziţie
de artă decorativă iugoslavă, în care m-a
impresionat lucrarea „Floarea-soarelui” de Olivera
Galovici- Profici. Spiru Vergulescu.
4 IV.1966. Concurs pentru un post de preparator la
Institutul de Arte Plastice „ N[icolae] Grigorescu” din Bucureşti. Sala din Griviţa- pictură.
,,Portret de fată’’- lucrarea mea. Istoria artelor- expunere scrisă: „Despre portret şi procesul
lui evolutiv în pictura românească”. Lecţie practică: O corectură în faţa studenţilor.
Candidează: Boborelu Valeriu- susţinut de Gh. Şaru; Bănulescu Ion- susţinut de C. Baba ;
Vergulescu Spiru- fără susţinător.
14 IV. 1966. Azi se predă lucrarea de pictură: „Portretul de fată”. Concursul m-a mâhnit aşa
cum l-a mâhnit şi pe Corneliu Baba care-l susţinea pe Bănulescu Ion, fost elev al
maestrului. A reuşit, fără drept, Boborelu Valeriu, fost elev al lui Gh. Şaru care l-a susţinut.
Singurul care corespunde[a] din toate punctele de vedere eram eu. Iertată să-mi fie lipsa de
modestie. Voi susţine:
1. Stagiu de învăţământ (după repartiţie în Bucureşti): Boborelu V.- nu; Bănulescu
I.- nu; Vergulescu S.- da.
2. Buletin de Bucureşti: Boborelu V.- nu; Bănulescu I. – nu; Vergulescu S.- da.
3. Note bune: Boborelu V. – aranjate; Bănulescu I.- nu; Vergulescu S. – micşorate.
Boborelu avea în mână toţi funcţionarii din Ministerul Învăţământului, pe care i-a umplut
cu lucrări încă de pe când era student începător. Pe deasupra, Gh. Şaru era un fel de
inspector în Minister.
Pentru o şi mai mare claritate, voi arăta şi lucrările cu autorii respectivi lângă ele,
precum şi modelul. Am să explic pe larg ce s-a întâmplat cu acest concurs. Habar n-aveam
de acest concurs, pentru că în afară de Monitorul Oficial, în care s-a publicat, nu s-a scris
nicăieri, deşi normal ar fi fost să se scrie şi în presa centrală. Noroc cu Titu, prietenul meu,
care lucrează la Ministerul Învăţământului şi care prin forţa lucrurilor, citind în Monitor
despre acest concurs, a aruncat o vorbă mai mult în glumă. Dealtfel el era preocupat de
activitatea mea artistică şi se pare că regreta foarte mult că nu reuşeam să ajung acolo
unde, o serie de personae care mă cunoşteau încă din şcoala de Arte Plastice, bănuiau
c-am s-ajung. Cine ştie? Poate s-au înşelat, deşi fără ca să mă laud şi nici să fac exces de
modestie, mă detaşam de ceilalţi colegi din multe puncte de vedere. Şi cum a aruncat
vorba Titu, m-am aprins şi după ce m-am consultat cu Gunka, m-am hotărât să mă prezint
la concurs. Aceasta să fi fost în jurul lui 20 februarie, anul curent. Mi-am întocmit dosarul
(autobiografie detaliată, adeverinţă de funcţionare, adeverinţă de definitivat, caracterizarea
directorului de la Liceul „D[imitrie] Cantemir”, memoriu de activitate, copii după
diplome). Am depus dosarul şi a rămas ca peste o lună să fie concursul. În jurul lui 20
martie am început să mă interesez, dar nu se ştia nimic. Nici măcar nu ştiau precis cine va
mai concura în afară de mine. În sfârşit se afişează documentele ce se referă la concurs:
despre probele practice şi cele teoretice.
Aviz privind ocuparea prin concurs a posturilor de preparator, asistent,
conferenţiar şi profesor.
- pentru postul de preparator la catedra I pictură, poziţia 14, tov. Bănulescu Ion
(elevul lui Corneliu Baba, promoţia 1963), Boborelu Valeriu (elevul lui Gheorghe Şaru,
promoţia 1965- pentru care se ştia că s-a creat acest concurs - formal, altfel postul nu putea
lua fiinţă), Vergulescu Spiru (elev al maestrului Catul Bogdan, promoţia 1961).
Concursul a început la 4 aprilie 1966. La ora 8 dimineaţa ne-am înfiinţat toţi
candidaţii, afară de Bănulescu Ion care nu putuse fi anunţat la Baloteşti unde se afla la
Sanatoriul T.B.C. Comisia era patronată de rector (Costin Ioanid), iar din ea făceau parte:
Corneliu Baba, Horia Teodoru, profesor de perspectivă, Marin Ion, Oct[avian] Angheluţă,
Mac Constantinescu şi Adina Nanu – secretar. După ce mi s-a spus că dosarele fiind
corespunzătoare, suntem admişi să intrăm în concurs, ne-am deplasat la Griviţa, unde s-a
instalat modelul. O fată tânără, de 20 de ani, pe nume Ani, care n-a mai pozat niciodată.
Modelul a fost aşezat de maestrul Corneliu Baba. Fata pozează excepţional. Fata este
plăcută, cu părul castaniu, faţă sidefie, rochie neagră şi cu o eşarfă vişinie, profilată pe un
fond ocru-auriu – verzui. Până la urmă s-a renunţat la eşarfă. După ce ne-am ales locurile,
maestrul C. Baba, care era impacientat de absenţa lui Bănulescu Ion, ar fi vrut să se tragă
la sorţi locurile, ca nu cumva elevul său să n-aibă un loc bun. Ne-am apucat de schiţat noi
doi, Boborelu Valeriu şi cu mine. Dar curios. Ce straniu este sentimentul pe care-l ai când
te afli împreună cu un contracandidat cu care
parcă nu mai ai ce vorbi, deşi până acum ne
vorbeam destule şi ne simţeam, totuşi, bine
unul în tovărăşia altuia.
În după-amiaza primei zile, la liceul
Cantemir, mi-a fost aşa de rău, din cauza
emoţiilor din cursul dimineţii, că abia am
putut să-mi ţin cele trei ore de desen liniar, la
clasele a IX-a.
Am uitat ceva. Când am mers să mă
înscriu la concurs, întâlnindu-mă cu Liviu
Lăzărescu, preparator la maestrul C. Baba (ca
să-i poarte scaunul, cum se exprimă
studenţii), fost elev al maestrului şi coleg cu
Bănulescu Ion, m-a sfătuit „prieteneşte” să nu
mă înscriu la concurs, întrucât mai concurează
şi Bănulescu, iar în spatele lui stă „Moşul”
(cum îi spun ei lui Baba). I-am spus că cu atât
mai mult mă voi înscrie, măcar să vadă că
Spiru Vergulescu şi Gunka (1983).
nu-s chiar aşa de nepriceput.
Bineînţeles că toţi cei ce-aflau că m-am înscris la concurs, mă sfătuiau să-mi caut
şi eu o pilă, dar am refuzat cu încăpăţânare, sperând că dreptatea va învinge şi că singura
pilă constă în posibilităţile mele. Din păcate lucrurile nu stau mai altfel ca pe vremea când
s-a prezentat la concurs Ştefan Luchian (Luchian, scârbit de maşinăriile pe care le aflase, s-
a retras, eu am mers mai departe), şi cu atât mai trist cu cât ministerul care a instituit
concursul, a fost primul care a călcat legea. Deşi vizitele erau interzise, musafirii nu se mai
sfârşeau atât la Bănulescu cât şi la Boborelu. Lucram fiecare în ritmul şi cu seriozitatea
care ne era proprie fiecăruia.
La 14 aprilie am depus lucrările de pictură. Cum au fost lucrările se poate vedea

din fotografiile pe care l-am făcut. La lucrarea scrisă am tratat „Despre portret şi procesul
lui evolutiv în pictura românească”.
Am scris mult şi foarte bine. După mine s-ar putea publica – cu mici adausuri sau
modificări. Adina Nanu, secretara concursului, care strângea lucrările nu m-a lăsat s-o
termin în întregime, aşa că, pe răspunderea dânsei, i-am dat-o jumătate în ciornă. Ce era să
fac? Am terminat la orele 12, iar la 13 şi jum[ătate] eram chemaţi la proba orală. Dar am
fost amânaţi a doua zi dimineaţa la 9. Atelierul ales a fost la clasa lui Marşic Ion. S-a făcut
corectură şi discuţii pe temele studenţilor: două nuduri. Loc de student ţinea Adina Nanu.
Aveam mari emoţii.
Rezultatele până ieri n-au fost afişate. Boborelu, în loc să se ducă la Craiova, unde
fusese repartizat, se tot învârtea în jurul ministerului şi ministrului. Ministerul într-atât l-a
susţinut, deşi după lege n-ar fi meritat, încât i-a dat scutire de trei ani în producţie, prin
prezentare la postul unde fusese repartizat, cum prevedea regulamentul şi pentru că nu avea
buletin de identitate pentru Bucureşti. Că l-a ajutat, n-am nimic împotrivă, dar că n-au fost
drepţi cei de la minister n-o pot uita. Ba, mai mult, l-a băgat în spaţiul cuiva ca să conteze
ca flotant.
Am auzit c-ar fi fost neînţelegeri între membrii comisiei cu privire la el, care a
reuşit. Baba trăgea spre Bănulescu Ion. Ministerul văzând cum pot devia intenţiile lui a pus
mâna pe problemă ca să
facă „dreptate”. Baba s-a
retras din comisie înainte
de declararea celui reuşit,
nedorind altceva decât
să-l numească reuşit pe
Bănulescu Ion. Deci
comisia fiind şi dizolvată,
într-un fel, s-a ocupat
ministerul şi mai în voie
de problemă.
Am obţinut
rezultate frumoase, după
ei reuşind al doilea. Deci Boborelu Valeriu, Vergulescu Spiru, Bănulescu Ion. După pilele
grozave ale lui Boborelu, eu fără niciun susţinător, numai cu potrivnici în jur, asta a fost o
grea lovitură pentru Baba. M-aş fi bucurat şi mai mult dac-aş fi ieşit primul.
Lăzărescu Liviu m-a întâlnit din nou şi mi-a prezentat o discuţie între Baba şi el:
„Vergulescu s-a prezentat atât de bine la corectură că ceilalţi n-au mai existat pe lângă el”.
Oare s-o iau de bună? Poate că Lăzărescu, acest Tartuffe, cum îi spusese Gunka, de data
aceasta e sincer.
Titu spune că fiind al II-lea şi lăsând o impresie aşa de bună, s-ar putea să se
creeze un post, să aibă nevoie de mine şi să mă cheme. Ştiu eu! Poate. Şi n-ar fi rău. M-aş
bucura foarte mult.
Boborelu Valeriu, după câte am putut să-mi dau seama este destul de necultivat,
are un talent care nu-l va duce prea sus şi mă-ndoiesc să poată fi un bun cadru didactic
universitar.
Marşic s-a arătat foarte supărat. El spunea ieri: „Institutul nu este moşia mea sau a
lui Baba ca să împărţim locurile sau să dispunem de el cum ne place.” M-am întâlnit şi cu
Baba şi am avut o scurtă conversaţie. Era în 20.V, orele 18 şi 10 minute. Era de faţă şi
Magda Sterie, asistent la materialism, după câte îmi amintesc.
M.S. – A, maestre, cum vă simţiţi? Am auzit că nu vă simţiţi bine.
C. B. - Da, deloc nu mă simt bine.
M.S. - Şi atunci de ce veniţi la Institut şi după-amiază?
C.B. -Vin după-amiază să nu mai văd cloaca aceasta de oameni care îmi fac rău.
Pur şi simplu nu-i mai pot suporta. Cred că mult n-am să le mai stau în cale. Am să mă
retrag să-mi văd de sănătate.
M.S. - Vai, maestre nu vorbiţi aşa!
C.B. - Da, da! Aşa. Nu mai pot să suport toată murdăria.
Apoi zărindu-mă şi întinzându-mi mâna:
-Ce faci, domnule?
Eu: -Bine maestre, bine! (Nu voiam să-i las impresia că sunt trist).
Rezultatele care în sfârşit s-au dat mă revoltă: dosar –10; practic –7; scris – 9; oral
– 8, 30. media generală – 8,58. Am dorit să văd şi celelalte medii, dar nu mi s-au arătat.
Întrebând dacă aş avea vreo şansă, secretara Băluţă mi-a spus că întrucât sunt al doilea s-ar
putea, dar nu se ştie. Ei, ce să-i faci! Încă o înfrângere în viaţă. Şi mă-ndoiesc să fie numai
asta. Am ţinut neapărat să trec cu toată istoria aceasta, care se-ntinde pe mult spaţiu de
timp, depăşind datele caietelor.
17 IV. 1966. Sarita Montiel la Bucureşti. Lumea este
înnebunită la Athenee Palace. Un tânăr care venise s-o
vadă, pentru o mai mare vizibilitate s-a prins de cornişa de
la intrare, stând suspendat în aer. Eu am văzut-o prin
geamul maşinii care-o ducea la sala mare a Palatului, unde
a susţinut un veritabil recital. E colosală! Dar dacă de
aproape se simte că e ofilită, pe scenă şi mai ales la
televizor, e ceva de vis.
Caietul III
5 V. 1966. Sunt preocupat de costumul popular românesc,
care mă încântă prin varietatea şi armonia coloritului.
10 V. 1966. Sala mică a Palatului, orele 20. Concert susţinut de tineri solişti: Georges Otto
Roth- violă, Alex[ander] Hrisanide- pian, Cătălin Ilea- violoncel, Irina Botez- pian.
15 V. 1966. Maika şi Tatko au venit de la Russe şi sunt la noi. Împreună cu ei şi cu Gunka
am fost la Cernica. Am desenat. După un desen am realizat peisajul „La Cernica” – ulei pe
pânză care este la Sofia în Colecţia Gheorghieva.
20 V. 1966. La Oneşti- Sala „Orizont” pe N. Bălcescu, vernisajul expoziţiei Marius
Bunescu, cu prilejul celor 85 de ani ai autorului (născut la 15/28 mai 1881- Caracal). Am
ţinut să merg mai devreme ca să-l văd liniştit şi să-i vorbesc. Cu prilejul apariţiei cărţii sale
„Însemnările unui pictor”, entuziasmat de modul în care a povestit totul şi mişcat de unele
coincidenţe biografice, i-am scris o scrisoare la care am primit un minunat răspuns, deşi nu
mă aşteptam. Iată-i conţinutul:
Bucureşti, 9 ianuarie 1966
Stimate Tovarăşe Vergulescu,
M-a mişcat mult scrisoarea Dvs. în care, pe scurt, reuşiţi a picta o problemă de
viaţă din viaţa Dvs., în care se găsesc multe asemănări cu a mea şi chiar cu a tuturor
copiilor care îşi construiesc singuri destinul.
Cunosc profesorii pe care i-aţi avut la Institut şi îi stimez ca pe buni maeştri, aşa
că aţi putut strânge de la ei un material artistic bogat şi destul de serios. Căutaţi acum să
facă să vorbească acest material pe adevărata lui limbă. Lucraţi mult şi participaţi la
expoziţii, nepierzându-vă răbdarea dacă succesul ar veni mai încet.
Eu mă bucur că
mă cunoaşteţi de atât de
lungă vreme şi vă
menţineţi alegerea. Din
păcate am ajuns la o
vârstă la care mişcările
mi s-au încetinit mult, pe
lângă că mai suport şi
unele neplăceri din cauza
inimii care îmi dă cam
mult de lucru, aşa că sunt
din ce în ce mai rar Pictorul Marius Bunescu în faţa casei părinteşti din Caracal,
vizibil. Dacă totuşi mă str. Ţepeş-Vodă, nr. 51, la 13 oct. 1957 (S.J.A.N. Olt).
întâlneşti pe undeva, pe la
vre-o expoziţie, ceea ce ar însemna că aş fi într-o fază mai bună, vorbiţi-mi fără nici-o
oprelişte.
Vă doresc succes frumos în lupta Dvs. pentru artă şi vă mulţumesc pentru urările
ce mi-aţi adresat, spunându-vă la fel: La mulţi ani!
M. Bunescu
Bucureşti- Str. Paris 48
L-am găsit în expoziţie. Era cu soţia, o doamnă distinsă şi foarte fină. Dânsul, bătrân,
cu părul şi mustăţile albe, în costum negru, s-a bucurat de întâlnirea noastră şi mi-a
prezentat câteva lucrări. M-a întrebat în mod special dacă-mi place să pictez flori şi i-am
spus că înainte mi-era teamă de-a le picta, însă prietenii m-au asigurat că le pictez frumos.
Dânsul mi-a spus că „ florile te învaţă să colorezi” şi sunt convins de asta. Are dreptate.
I-am mai spus că atunci când mi se-mbâcseşte paleta, încep să lucrez cu tempera. A găsit
că nu e rău deloc.
Expoziţia, care, deşi are lucrări şi din 1945, nu este retrospectivă, mi-a plăcut
foarte mult. În special un portret al soţiei cu o bluză de un verde magnific, n-am să-l uit
cât oi trăi. Privind un peisaj marin, mi-a mărturisit că marea îi plăcea nespus de mult. Când
cei ce filmau lucrările, le luminau cu becuri puternice, căpătau aspect de vitraliu. Atât de
colorate erau. Au vorbit; I. Jalea, Maxy şi P. Comarnescu. Au luat parte la deschidere,
printre alţii: C. Baba, H. Teodoru, Moscu, B. Covaliu şi D. Ghiaţă.
21 mai 1966. De astăzi vreau să mă port şi să muncesc ca un pictor adevărat. Şcoala nu
face pictori. Ea îi pregăteşte pe cei înzestraţi să poată deveni pictori. Vreau să muncesc
foarte serios, în aşa fel încât fiecare lucrare să aibă valoare, iar când nu mi-a reuşit ceva, să
spun cu nepăsare c-am făcut o schiţă sau un studiu. De acum încolo voi căuta să ţin o
evidenţă cât se poate de strictă a tot ceea ce voi realiza şi dacă se va putea le voi fotografia
însoţite de descrieri sumare, poate vor folosi cândva.
Azi am făcut natura statică cu pensule, dealtfel tema clasei de pictură, pe care o
conduc, de la Şcoala de Muzică şi Arte Plastice Nr. 4. Este o demonstraţie pentru elevi ca
să vadă cum să aleagă tuşa. Acasă am pictat un tablou cu nişte albăstrele într-un vas
Luchian. Lucrarea se află la familia Gerswein.
De acum încolo voi începe să lucrez zilnic, în culori şi pe orice ca să-mi exersez
mâna şi ochii pentru a-mi găsi stilul. Ce constat în prezent. Să caut să pigmentez însă în
acelaşi timp, să nu pierd decorativul pe care se pare că-l am şi să-l dezvolt şi mai mult.
22 mai 1966- Duminică. La masă au fost şi socrii mei, părinţii Gunkăi, care sunt în
Bucureşti din 4 mai a.c. Mă gândesc la o casă pe care aş construi-o.
23 mai 1966. Am terminat monografia „ Luchian” de P. Comarnescu.
24 mai 1966. De azi Gunka este cetăţeană română. La Obor, se apropie Moşii. Am
cumpărat ceramică de agăţat pe perete (de Odorhei).
25 mai- 3 iunie 1966. N-am mai putut să mă ocup de pictură. Socrii mei au fost până ieri
aici şi nu am avut o clipă de linişte. Prea multă forfotă în casă. Ce să faci mai întâi în două
camere! În acest timp am citit „Jurnalul” lui Eugen Barbu- o cronică a relaţiilor sale
sexuale pe o perioadă de 20 de ani.
4-11 iunie 1966. Îmi vine greu să scriu zilnic. Am să mă străduiesc s-o fac. În 4 iunie am
vizitat la Sala Dalles: ,,Expoziţia de pictură poloneză contemporană”, o expoziţie care nu
cred că prezintă real nivelul artistic la care se află pictura poloneză actuală. Prea multe
vechituri (ca tehnică). Unde e veselia cromatică pe care o ştiu?!
Tot la Dalles am văzut expoziţia de artă decorativă finlandeză care mi s-a părut
foarte rece. Obiectele de uz casnic mi-au plăcut, mai ales obiectele de tuci şi de faianţă.
Am mai pictat flori. Citesc în bulgăreşte „Amintirile unui negustor de tablouri” de
Ambroise Vallard. Am citit-o cu intermitenţe.
12- 21 iunie 1966. În 14 iunie, la Orizont, s-a deschis expoziţia de desen şi sculptură Ioana
Kasagian (o stilizare orientativă; e eleva lui Ion Irimescu). Îmi place mai mult Roman
Victor- inteligent artist. Este doar o comparaţie, fără să fi avut vreo supoziţie personală. Nu
sunt prea bine cu rinichii. Citesc „Eu, Richard Wagner” de G. Bălan. Mă incită grozav.
22 iunie 1966. Azi am făcut o excursie cu elevii, o excursie extraordinar de frumoasă şi
instructivă, mai ales pentru elevii mei de la Cantemir. Drumul de la Bucureşti la Vălenii de
Munte l-am făcut cu un autobuz şi am călătorit foarte bine, deşi, elevii claselor a-X-a pe
care-i însoţeam (fete şi băieţi) erau foarte zgomotoşi. Tot traseul a fost minunat şi deosebit
de variat. Am trecut pe lângă Hanul Roşu (clădire din sec. XVIII), am mers la Mănăstirea
Zamfira, unde Grigorescu, pe când avea 17 ani a pictat biserica şi catapeteasma,
iscălindu-se pe icoana Maicii Domnului (de la Altar): Zugravul Nicu Grigorescu, 1857 ;
pictura este realizată în numai trei luni de zile. Tavanul şi capetele sunt în ulei, restul în
frescă. Şi totul se păstrează foarte bine. Arhidiaconul Ştefan (stânga) din altar seamănă
foarte mult cu autoportretul din tinereţe. Biserica e zidită între 1850-1855 iar pictura este
făcută mai târziu cu doi ani. În curte, lângă biserică, sunt trei morminte : mama, fratele şi
fiica lui Nicolae Iorga.
De aici ne-am dus la Vălenii de Munte. Este un orăşel cu mult pitoresc. Drumul
spre Slănic Prahova ne-a impresionat prin frumoasele perspective ce se deschideau în faţa
noastră. O impresie deosebită mi-a produs-o vechea ocnă de la Slănic. Aici s-a filmat
pentru ,,Haiducii’’. Parcă eşti la gura unui crater de vulcan. Salinele mari, noi, moderne (se
sapă din 1945) în care ne-am coborât cu ascensorul până la 200 m. adâncime. Sălile mari,
ca un palat aş zice, ne-au încântat. Ne-am întors iar la Văleni. Aici am vizitat casa
memorială ,,Nicolae Iorga”, o casă veche, românească, în stil brâncovenesc. Casa a
cumpărat-o de la un boier scăpătat. În interior, spre
marele meu regret, deşi îl admir mult pe ilustrul
cărturar, ne-am întâlnit cu un artizanat de duzină, care
pentru el reprezenta arta populară românească. Am
încercat emoţii puternice în camera în care se mai
simte respiraţia cărturarului, bârlogul său, biblioteca
sa, lampa la care întârzia citind şi fotoliul care-i
odihnea trupul în lungile-i ore de studiu.
- Duminică 26 iunie am văzut expoziţia retrospectivă a
Micaelei Eleutheriade şi mi-a plăcut mult în perioada
1923-1935 (cuprinde şi epoca petrecută la Paris). Este
o talentată artistă şi se exprimă foarte frumos pe
dimensiuni mici. Pagină din jurnal cu portretul
28 iunie 1966. 50 de ani de la moartea celui mai mare lui Ştefan Luchian.
pictor român modern- Ştefan Luchian. Pe mormântul lui de la Bellu nici o floare. O mare
ruşine. Am fost inspirat când am luat două garoafe să i le pun pe mormânt. Şi când te
gândeşti că mă temeam să nu fiu caraghios pe lângă mulţimea de flori şi coroane pe care
m-aşteptam să le găsesc acolo! [Ştefan Luchian] 1. II. 1868 Ştefăneşti- 28 V. 1916
Bucureşti. Nimeni nu se mai gândeşte la el, nici cei ce-şi umplu şi acum buzunarele cu
bani de pe urma sa.
3 VII. 1966. Am vizitat colecţia dr. Dona. Ce lucruri minunate are! Luchian, Ciucurencu,
Tonitza, Grigorescu, Petraşcu, Pallady. Păcat că fiica doctorului (doctorul care a murit prin
’55 sau ’56) este puţin cam pierdută cu mintea. Vorbeşte vrute şi nevrute, pe când mama sa
este o bătrână lucidă şi foarte plăcută. Mâine voi pleca cu Gunka la Olăneşti. Avem deja
bilete de drum. Ce-o fi nu ştiu- ne vom descurca acolo. Se pare că-i foarte scump şi n-avem
nimic asigurat.
Caietul IV
4 VII. 1966. Gunka n-a primit paşaportul pentru Bulgaria cum îi promisese când a primit
cetăţenia română şi i-au înmânat buletinul de identitate. Mie fiindu-mi rău din cauza
rinichilor şi neputând să suport apa de Olăneşti (cumpărată de la alimentara din Bucureşti),
am vândut biletele de drum în pierdere, am lăsat-o pe Gunka singură în Bucureşti şi am
plecat la Russe. Sunt în Bulgaria şi urmează să merg la Hisaria unde voi face un tratament.
7 VII. 1966. La Sofia. Încântat de icoanele pe care le admir în cripta bisericii Al. Nevski.
9 VII. 1966. La Plovdiv. Desenez sub supravegherea plină de dragoste a lui Zlatin
Boiadjiev care este încântat de linia mea.
10 VII. 1966. Sunt în Hisaria. Fac tratament pentru rinichi şi continui să desenez.
30 VII. 1966. Sunt la Suhindol. Mă simt bine în casa bunicilor Gunkăi.
Caietul V. Poartă dedicaţia Gunkăi: „Mereu către culorile artei!”- 4 august 1966,
Bucureşti.
5 VIII. 1966. ,,Modestia nu este dezinteres, ci o atitudine”- L.Rebreanu

10 VIII. 1966. Vizitez expoziţia de
pictură contemporană cubaneză la
sala Dalles. Tot la Dalles, sculptură
de Gh. Iliescu Călineşti. Îmi place,
ca totdeauna, pentru legătura pe care
o face cu arta populară.
19 VIII.1966. Sunt la Piatra- Neamţ
cu Gunka. Oraşul acesta îmi place
nespus de mult. Flori, multe flori şi
o reuşită sistematizare.
Spiru Vergulescu între prieteni.
20 VIII. 1966. La Agapia lui
Grigorescu. Îmi place mai mult Zamfira.

24 august 1966. La Văratecul lui Eminescu şi Veronicăi Micle. Mai trăieşte o măicuţă care
a cunoscut-o pe îndrăgostita poetă.
26 august 1966. La Mănăstirea Neamţ, la Arhimandritul Nestor Vornicescu, simpaticul
nostru prieten, şi la casa memorială „Mihail Sadoveanu” de la Vovidenie unde se află şi o
deosebit de frumoasă bisericuţă, plină de minunate icoane pe lemn. Ce locuri de vis! Ce
peisaje! Unul dintre peisajele pe care le-am desenat aici se află în colecţia Goran Gotev
(Sofia) - ulei pe pânză („Mărul”).
La Neamţ am admirat realismul şi degajarea cu care artistul din vremea lui Ştefan
cel Mare a pictat, într-un mod admirabil, scena cu Adam şi Eva în Paradis, pe o frescă de
sub clopotniţă. E ceva care te uimeşte. M-a încântat nespus şi un chip de diacon, din
tabloul „Mitropolitul Iacob Stamatid şi tânărul Veniamin Costache”- sec. XVIII, aflat în
muzeul mănăstirii. Alături de nişte icoane împărăteşti de pe vremea lui Ştefan, icoane de o
frumuseţe rară, atât ca desen, cât şi ca armonie cromatică.
29 VIII. 1966. În tren, spre Bucureşti, am desenat privind pe geam, peisaje din dreptul
Buzăului (după care am pictat „Solitarul” şi „Peisaj din Buzău”- ambele închinate lui Ion
Andreescu şi prezentate în 1971 la a II-a expoziţie personală – Galatheea).
30 VIII. 1966. Expoziţia Costa Carei. Are nişte desene de o rară frumuseţe. A murit în
1970, aflându-se singur în casă. Păcat! Era un om deosebit!
4 sept. 1966. Expoziţie retrospectivă Nicu Enea- Atheneu. Interesantă.
17 IX. 1966. Veşnic preocupat de schimbarea aranjamentului mobilierului în apartament şi
totul din lipsă de spaţiu.
7 X. 1966. Începe să mă preocupe pictura portretului Mariei Tănase, pentru care şi pentru al
cărei cântec am o mare admiraţie. Am făcut multe schiţe şi portrete reprezentând-o pe
marea cântăreaţă; cel mai reuşit l-am oferit cadou teatrului satiric muzical „C[onstantin]
Tănase” pentru care am primit o scrisoare de mulţumire. Încă nu este expus, dar poate-i va
veni rândul, dacă nu se va distruge în vreo magazie sau nu şi-l va însuşi cineva, fiind poate
neinventariat.
Caietul VI
19 X- 27. XII. 1966. Mă ocup asiduu de portretul Mariei Tănase. La biblioteca liceului „D.
Cantemir” cercetez „Die Kunst der Naturvolker und der vorzeit” de Von Eckart von
Gydow, fiind preocupat de arta africană şi americană.
1 XII. 1966. Expoziţia Lucia Demetriade- Bălăcescu, în Calea Victoriei 132 (unde e
Galatheea). Ca totdeauna, încântătoare.
5 XII. 1966. „Ca să ajungi să fii tu, e nevoie să ştii ce-au fost ceilalţi- înaintaşii”. I. Peltz:
„Cum i-am cunoscut”,- întâlnire cu Coşbuc.
6 XII. 1966. „ Excesul de intelectualizare a picturii, complicat prin nesfârşite teorii legate
strâns de fluctuaţiile modei, mereu în transformare, suplineşte cauze evidente ale
exerciţiului practic cu paleta şi culorile. Pictorul se zbate între contradicţiile şi confuziile
fără sfârşit ale acestor teorii. Înainte de a învăţa elementarele noţiunii ale meseriei, pictorul
imberb caută secretul rapid al contemporaneităţii.”- Corneliu Baba ( Revista „Arta
Plastică”, nr. 5/1966).
- ,,Simplitatea nu este un scop în artă, dar ajungi la simplitate fără să vrei,
apropriindu-te de sensul real al lucrurilor” ( Brâncuşi).
-Din nou preocupat de pictura pe sticlă.
„ Mărul”- bogat în vitamina B şi fosfor, calmează nervii şi combate insomnia.
Caietul VII
3 ianuarie 1967. La palat. Expoziţia „Florile în pictura lui Şt. Luchian’’ cu prilejul a 50 de
ani de la moarte. Şi-au adus aminte. Mai bine mai târziu, decât niciodată, şi tot el, bietul,
să vină cu flori în întâmpinarea noastră, chiar şi după moarte. Tot la Palat – Retrospectiva
„N. Dărăscu”. La Dalles- Expoziţia bienală de pictură şi sculptură – 1966. Mi-au plăcut
mult Francisk Bartok,
Viorel Mărgineanu,
Catul Bogdan, Adina
Caloenescu (o
ţărancă); Mavrodin şi
Bălaşa.
6 ian. 1966. La Sala
Palatului- filmul
color: „El Greco”.
Mi-a plăcut foarte
mult. Din replici: El
Greco : „Arta este nu
de a picta realitatea,
ci sensul care se
ascunde după ea”.
Marele Inchizitor: „Să nu te mai amesteci în… Menirea ta este să pictezi. Să pictezi foarte
bine.”
În caietul acesta, la 6 ianuarie notam marile epoci ale artei moderne, într-o schemă
foarte organizată.
13 I. 1967. ,,Prezentul clădeşte viitorul pe temeliile trecutului” - Liviu Rebreanu, în
articolul despre Ion Iancovescu, publicat în „Sburătorul” (1920) şi republicat în
„Contemporanul”, 13.I. 1967.
19 I. 1967. Foarte interesante note de restaurare la o lucrare de N. Tonitza. Etapă cu etapă.
Vezi caietul. Lucrările lui C. Baba n-au proporţiuni decât foarte, foarte rar.
24 I. 1967. Alain: „În fiecare clipă ni se oferă o viaţă nouă”- Andre Maurois- „Climate”.
26 I 1967 - Dimensiunile clasice pentru tablou.
- Emulsie, după C. Ressu, pentru preparatul pânzei. Vezi caietul.
Caietul VIII
30 I 1967. Tradus din bulgăreşte (cum era scris în caiet): Azi am fost la Institutul de arte
plastice N. Grigorescu să văd dacă mi-au aprobat cererea de a deschide o expoziţie în sala
Kalinderu şi am primit răspunsul NU. Sunt foarte trist dar n-am să mă opresc. Am să lupt
şi asta va învinge. Gunka vrea să se pensioneze, de boală. E posibil dar să vedem.
1 II 1967. La muzeul R.S.R. (la Palat), vizitez toate sălile şi-mi fac multe schiţe, pe furiş-
fiindcă nu e voie. Este o anomalie pentru toţi, străinii fotografiază şi poate tocmai de aceea
se fură capodoperele (cum a fost cazul la Sibiu).
3 II 1967. Deşi mi-am propus să-mi notez
toate gândurile, n-am reuşit, lăsând să
treacă zi după zi. Prea sunt lipsit de spirit
de castă. Prea sunt retras şi nu caut
compania acelora care-s recunoscuţi
,,artişti”. Chiar de azi am să caut să iau
legătura cu Uniunea Artiştilor Plastici.
Voi vorbi cu unul, cu altul. Voi
complimenta pe unul, pe altul, deşi mi-ar
veni foarte greu, dacă n-ar merita, şi,
întrucât scopul scuză mijloacele, poate voi
reuşi să prind o rădăcină cât de mică acolo
unde alţii şi-au înfipt, cu obrăznicie,
trunchiul lor gros şi nesăţios de expansiune.
Pictez. Bineînţeles, pentru expoziţia mea personală pe care acum nu mai ştiu când
o voi deschide şi unde. Dar de deschis tot o voi deschide, odată şi odată. Numai să mor,
poate că nu voi reuşi. Azi (3 II 1967) am mers cu Nicolin Constantin la Uniunea Artiştilor
Plastici. L-am luat de la atelierul din Lutherană. Este pentru prima oară când, după
absolvire- 1961-, piciorul meu calcă în sediul Uniunii. La interne, în gang, am ţinut să calc
cu dreptul. Voi vedea cât de cu dreptul am călcat. Nu era nimic deosebit de interesant. Nu
ştiu de ce, dar tot străin m-am simţit. Am intrat într-o bibliotecă şi am privit într-o carte de
artă. Mă gândesc să mă pregătesc pentru expoziţia republicană de grafică, pentru care
lucrările se depun între 1-3 martie iar vernisajul va avea loc în aprilie.
5 februarie (duminică) 1967. Alaltăieri am luat un împrumut de la C.A.R. a cadrelor
didactice, raionul 1 Mai (3500 lei) cu care intenţionez să-mi comand la atelierele
Fondului Plastic circa 25 de rame. Eu sper să comand mai multe cu aproape 3000 lei. Sunt
cam scumpe, dar n-am ce face. (Le-am vândut în 1973 lui Marin Rădulescu, 22 rame
pentru 1850 lei. Ce mare pierdere. Dar se stricase rău lemnul, fiindcă a fost ud la
fabricare). Sunt membru al Fondului Plastic de 4 ani. Şi deşi îmi plătesc regulat cotizaţia,
nu am primit nici o comandă, în afară de un portret oficial pe care l-am făcut încă la
începutul numirii mele ca membru al Fondului. Seara am fost, după o lungă absenţă, la
Operă unde s-a jucat ,,Don Carlos”. Am desenat tot timpul. Spectacolul a fost slab. S-a
cântat în limba italiană şi aceasta înseamnă ceva. Au cântat N. Florei, George Corbei,
Vasile Martinoiu (a fost inima spectacolului, rolul Rodrigo), Ioan Hvorov, Nicolae Rafael,
Elena Dima, Dorothea Palade, Victoria Bezetti, Vasile Moldovan, Marcel Angelescu,
Maria Şindilaru (vocea cea mai frumoasă). Păcat că nu avem măcar o voce mare în
spectacolele de la Operă. Străinătatea cunoaşte mai bine decât noi vocile marilor noştri
cântăreţi: N. Herlea, Elena Cernei. Dar pentru mine, monumentul vocal rămâne tot Zenaida
Palli. Astă seară vom merge la Teatrul Mic: ,,Hanul de la răscruce” de H. Lovinescu. Lasă
o amărăciune în suflet.
17 II (vineri) 1967. La expoziţia anuală de la Dalles este un amestec de curente şi de
personalităţi fără personalitate. Bătrânii prezenţi, numai ca să nu fie absenţi. Tinerii, care
mai de care mai viu
costumat. Un adevărat
carnaval.
În 9 II 1967, la
Casa scriitorilor „Mihail
Sadoveanu”, seara de
plastică şi poezie II.
Pictură: Ileana Bratu, Florin
Ciubotaru, Marin
Gherasim, Carolina Iacob,
Henry Mavrodin şi Paula
Ribariu. Toţi sunt deosebit
de interesanţi. Cel care
dovedeşte cel mai mult că
gândeşte plastic şi cunoaşte
meseria este Mavrodin, deşi este cel mai puţin personal. Totuşi, îmi place foarte mult.
În Calea Victoriei 132 s-a deschis expoziţia de pictură Doru Bucur. Am avut
plăcerea să-l văd în expoziţie. Impresionează prin simplitate şi mai ales prin fizionomia
halucinantă pe care o are. Şi se poate spune că pictura lui seamănă cu el. Culoare şi
armonii foarte frumoase puse pe subiecte ce-ţi amintesc de Ţuculescu. Ochi şi iar ochi.
Totem şi mult cubism.
Astăzi am fost la Institutul pedagogic (,,Sorbonica”- cum i se mai spune) şi am
vorbit cu Ion Sălişteanu în legătură cu posibilitatea de a-mi prezenta lucrările în Cenaclul
tineretului de pe lângă U.A.P. Discuţia a fost foarte plăcută. Sălişteanu, ca întodeauna, s-a
dovedit cald şi dornic să ajute. Am să mă pregătesc să iau parte la primul Cenaclu (prima
şedinţă de cenaclu). Rămâne să lucrez pentru a răspunde cum se cuvine amabilităţii cu care
s-a oferit să mă sprijine spre a mă afirma. Mă gândesc să pictez pe pânză deja prinsă în
ramă, pentru a-mi da seama cum arată pictura. Să tratez totul decorativ, cum de altfel şi
fac, şi să vin cu un desen colorat (după cum cere locul) de accente, acolo unde e nevoie de
subliniat mai închis sau mai deschis. Mă mai gândesc să-mi pregătesc cartonul peste care
să vin cu un strat de alb de zinc şi apoi să pictez (grundul acesta să nu fie alb ci colorat,
după nevoie). Voi întreba-o pe Vavilyna despre grundurile ei. Sper să-mi spună, deşi
păstrează mare taină. Acum fac desenul. Voi face şi monotipuri pentru expoziţia de grafică
ce se va deschide la Dalles la sfârşitul lui martie. Într-un timp mă gândeam să pictez şi
subiecte de-ale mele în gama lucrărilor marilor maeştri. Cred c-am s-o fac.
3 III orele 20. Sala mică a Palatului. Recital Ilea Cătălin- Violoncel, Sandu Olga-
mezosoprană.
7 martie 1967 – marţi. Acum 8 ani, ziua de 7 martie a căzut într-o sâmbătă. În seara de 7
spre 8 martie am avut fericirea s-o întâlnesc pe iubita mea Gunka şi de atunci sunt fericit.
Gunka are şicane cu echivalarea diplomei de maturitate. Această poveste o
torturează, săraca. Maika e bolnavă de cancer şi suntem foarte distruşi. Nu-i nici o speranţă
de scăpare.
În jurnalul ce s-a
prezentat la monumentalul
film “Dacii”, s-a făcut o mare
bătaie de joc pe marginea
expoziţiei lui Doru Bucur,
exemple şi păreri de vizitatori.
Să le fie ruşine celor care au
avut idea.
M-am înscris din nou
la examenul de traducător - de
astă dată din română în
bulgară. Învăţ cu Gunka
Spiru Vergulescu şi Gunka.
pentru examenul de
echivalare. Mă gândesc să fac româna la fără frecvenţă. Citesc ,,Secolul 20” nr. 1/67
dedicat lui Picasso şi mă interesează mult. Va fi o expoziţie foarte interesantă: ,,Desenul
francez de la Matisse încoace”- o aştept cu mult interes şi mare nerăbdare. Aştept să pot
picta mult. Visez să-mi cumpăr materiale multe - pânze, culori, cartoane şi să pot lucra
nestingherit de vreo lipsă.
7-14 III 1967. – Am cumpărat ,,Oameni care au fost” de N. Iorga.
Muzeul Republicii. Expoziţia „Desenul şi acuarela franceză de la Matisse până
azi”.
Giacometti Alberto (n. 1901): ,,Portretul lui Stravinschi” (desen a la Petrescu, în
creion obişnuit, 1957, ţesătură de linii drepte, curbe, ştersături);
Brâncuşi Constantin (1876-1957): ,,Portretul lui James Joyce”, desen foarte uşor, cu creion
foarte moale, pe hârtie vizibil granulată, albă, desen bazat pe contur;
Maillol Aristide (1961-1946): „Studiu de nud-femeie ţinându-şi piciorul drept”, desen în
cărbune, bine caligrafiat şi uşor valorat cu cărbune negru şi cretă albă pe hârtie, forme
rotunde;
Valadon Suzanne (1865-1938): ..Două nuduri, femeie şezând şi femeie culcată”, caligrafie
cu uşoare accente. Desen obişnuit. Cărbune şi cretă pe hârtie gri;
Pablo Picasso (n. 1881): ..Compoziţie”, (Paharul). Colaje (1. Paharul- hârtie albă, desenat
umbre cu creionul; 2. Hârtie cafenie în parte închisă cu ulei; 3. Hârtie cafenie cu desen cu
fum şi linii cu negru şi alb, ulei. Sunt lipite: 3, apoi 2, apoi 1, toate pe hârtie albastră).
Matisse Henri (1869-1954): ,,Interior cu figură neagră” (1948). Un lucru foarte frumos.
Poate cel mai frumos din toată expoziţia. Realizat în pensulă cu tuş negru pe o coală mare
de desen.
Ronault Georges (1871-1958): ,,Peisaj”, tempera, grav, larg;
Chagall Marc (n.1887) Pansele înflorite.
Este o expozţie foarte interesantă care trebuie văzută, revăzută şi studiată.
Sâmbătă 1 aprilie 1967. Sunt în vacanţă din 22 III până la 6 IV. M-am ocupat de curăţenia
apartamentului pe care l-am văruit singur. Mie îmi place cum a ieşit, deşi multora li se pare
foarte ciudat, mai ales că în camera mare- a mea- am pictat pereţii în culoarea vişină
putredă şi cu model sus, pe perete, deasupra
barelor pentru agăţat tablouri. Sufăr de
intoxicaţie şi se pare din cauza prafului. Am
vizionat filmul ,,Ciulinii Bărăganului” în care
Maria Tănase e magnifică nu numai în
interpretarea bocetului, ci şi în acele două, trei
replici pe care le dă, depăşindu-i prin interpretare
actoricească pe toţi artiştii alături de care joacă.
Totodată am fost fericit că am constatat marea
apropiere de adevăr în portretul pe care i l-am
făcut.
-În revista cehoslovacă Svet Socializmu, nr. 28
din 14 VII '66, redactorul Jozef Shreiber scrie un
articol ,,Byvame v byte cislo oseni” în care
vorbeşte despre mine şi Gunka. Interesant că
lipsind de acasă, tot interviul, căci interviu este, a
fost susţinut de Gunka, deşi eu am venit până la
urmă şi mi-a făcut o fotografie care apare în
revistă. Citesc „Scrisori” ale lui Bălcescu către
Spiru Vergulescu şi Gunka. Ion Ghika şi mă impresionează profund. Şi mai
citesc „Agonie şi extaz” de Irving Stone (viaţa lui Michelangelo). Însemnările din caiet
sunt foarte interesante.
Duminică 9 aprilie 1967. Muzeul R.S.R. Expoziţia de pictură şi desen, K.S. Petrov-Vodkin
(U.R.S.S.). O expoziţie pe care o aştept de mult. O caracteristică: toate verticalele sunt spre
stânga sau spre dreapta pentru a da perspective de sus. Cu timpul, lumea a surprins la mine
acelaşi lucru. Dar l-am făcut cu totul şi cu totul după starea mea de sentiment. Vodkin face
un desen atent, stilizat peste care vine cu un colorit decorativ, uimitor, cu puţine
împrumuturi. Merge oarecum spre efect de suprarealism. La unele lucrări merge pe
lazururi şi pete mici mai contrastante. Sunt fericit că pot vedea tabloul ,,Anul 1918 la
Petrograd”. E minunat. Parcă este vorba de o madonă. De fapt şi este o madonă Rusă. O
compoziţie bine susţinută: ,,Alarma”. La femeie are o linie italienizantă. Unele naturi
statice sunt puţin naturaliste, deşi şi acolo are multă personalitate.
16 IV 1967. Din nou preocupări legate de chipul Mariei Tănase.
-Am vizitat, împreună cu Gunka, expoziţia de grafică de la Dalles şi menţionez că
este cea mai frumoasă din ultimii 20 de ani, fapt care mă face foarte fericit.
Caietul IX
28 IV 1967. Schiţă pentru un tablou colectiv: ,,Prietenii mei”, avându-l pe Hristos în centru,
eu în dreapta şi lângă mine Luchian. Pictează-l Spirule!
5 V 1967. Studiez ,,Arta plastică” nr. 7-8/1966 , număr închinat lui Luchian.
7 V 1967 . Parcul Herăstrău. Pavilioanele A. B. C. ,,Salonul de primăvară” (chiar şi marii
maeştri sfidează publicul prin ceea ce prezintă).
14 mai 1967. Palatul R.S.R. Retrospectiva Dumitru Ghiaţă. Primul artist care m-a văzut
(când aveam 12 ani), fără a mă încuraja. Poate nu întrevedea nimic, poate nu-l interesam.
Nu mai sunt supărat cum fusesem. Îl iubesc şi-l admir. Îmi place pictura lui. Expoziţia, pe
care o vizitez cu Gunka, e magistrală. Numele lui Ghiaţă poate fi înscris, cu cinste, imediat
după N. Grigorescu, Andreescu şi Luchian, ca maestru al artei româneşti.
18 mai 1967. ,,Sentimentul linguşirii este instinctiv la oamenii de condiţie josnică; eu am
acest simţ aşa cum animalele sălbatice îl au pe acela al auzului sau al mirosului” – Al.
Dumas („Vicontele de Bragelonne”).
25 V 1967. Palatul R.S.R.
-Expoziţia de litografii Toulouse-Lautrec (1864-1901);
-Expoziţia de desene, acuarele şi gravuri moderne;
-Idei pentru încadrat icoane pe sticlă (vezi caietul);
8 VI 1967. Teatrul de Comedie: ,,Un Hamlet de provincie” de Cehov, cu Amza Pellea şi
Vasilica Tastaman.
Duminică 11 iunie 1967. ,,Talentul obligă la multă muncă şi şlefuire” Cronica, 10 iunie
1967, Ruse.
25 VI 1967. Opt ani de la căsătoria noastră.
(va urma).
O dată-
dată-n viaţă
Jean Lupu
Vechi şi statornic colaborator al revistei noastre, dl. Jean Lupu, dirijorul corului ,,Symbol”
şi fiu al plaiurilor romanaţene (născut la Văleni-Brâncoveni) ne oferă şi acest fragment
memorialistic plin de umor şi, în acelaşi timp, educativ. Fragmentul face parte din volumul
,,Mărturisire. Viaţa ca un labirint” lansat la Bucureşti în martie acest an cu ocazia împlinirii
a 75 de ani de viaţă. Iubitorii de cultură din judeţul Olt au avut prilejul de a-i fi alături
maestrului la gala ,,Merit , deci exist” din 21 martie 2015, organizată la Slatina de postul
local de televiziune Olt tv, prilej cu care au fost premiate nume mari ale culturii oltene.
La vila Patriarhiei,
aflată pe strada principală
din Buşteni, pe partea
dreaptă, la ieşirea către
Azuga, corul „Symbol“ a
petrecut multe vacanţe între
1991–2008. Acolo am
învăţat cântările Sfintei
Liturghii cu toţi cei
selecţionaţi în acea perioadă
şi tot acolo s-a sudat
colectivul prin organizare de
excursii, jocuri, serbări, toate
mesele în comun etc. A
rămas neegalat ceaiul
pregătit de mine, pe care îl botezam în fiecare zi a săptămânii altfel: Imperial, Regal,
Domnesc, Cosmic, Solar, Ţărănesc, Nebun.
Într-o vacanţă de vară la începutul anilor ’90, aflându-mă alături de corul
„Symbol“ în tabără la Buşteni, am convenit cu părintele Clement Popescu, stareţul de
atunci al Mănăstirii Sinaia, să dăm răspunsurile la liturghie în singura zi de duminică pe
care o includea sejurul nostru. Am făcut deplasarea cu trenul, am instalat corul în cafas
(cca 30 de copii), şi la ora 10 a
început slujba. Ca de obicei, corul
a vibrat şi a transmis vibraţia sa în
eter spre urechile şi sufletele
participanţilor. La terminarea
liturghiei, părintele stareţ ne-a
felicitat public, a oferit copiilor
daruri şi i-a invitat la o pensiune
învecinată pentru a servi masa, iar
pe mine m-a invitat, discret, la
chilia sa. Eu transpirasem, ca
întotdeauna, şi i-am cerut
permisiunea să-mi schimb maioul, Împreună cu Jean Lupu, d-na Lupu şi d-na dr.
după care m-a condus la locul
Aurelia Grosu (Slatina, 21 martie 2015).
unde voi trăi un alt moment unic
în viaţa mea. După câteva cuvinte de apreciere pentru acest apostolat al meu, mă serveşte
cu un păhărel cât un degetar de palincă, acompaniat de unul cu apă, deoarece mă luase un

sughiţ repetat şi puternic. Insistă şi mă determină să-l servesc şi pe cel de al doilea, tot cu
apă, desigur, însă nimic de mâncare. Cum eu eram deshidratat şi totodată neobişnuit cu aşa
tărie, în minutele următoare am simţit cum alcoolul mă năpădeşte. Îi mulţumesc pentru
trataţie şi mă ridic de pe scaun să merg după copii la masă. Afară mă aştepta domnul
Botezatu, contabilul mănăstirii, care, observând imediat că sunt „lovit în aripă“, mi-a oferit
braţul său şi m-a condus la pensiunea unde copiii şi cei 3-4 părinţi însoţitori serveau deja
felul întâi.
Aveam mintea limpede, observam totul în jurul meu, vorbeam coerent, însă
picioarele mi se înmuiaseră de parcă
erau deşurubate din toate încheieturile.
Ne-am aşezat şi noi la masa care ne era
rezervată şi am început să mâncăm.
Copiii, care mă „citiseră“ (nici nu era
greu), veneau la mine şi îmi puneau fel
şi fel de întrebări; am făcut faţă testului
lor, dar se vedea pe mine că sunt beat.
Am rugat părinţii însoţitori ca, după
masă, să meargă la gară cu copiii, că eu
mai întârzii prin Sinaia cu dl. Botezatu.
Şi am mai întârziat, fară partener, încă
vreo trei ore prin parcul de la cazinou,
Actorul Marius Bodochi oferind premiul după care am luat şi eu trenul spre
dirijorului Jean Lupu pe scena Centrului Buşteni. Din gara Buşteni până la vila
Cultural ,,Eugen Ionescu” din Slatina (21 noastră era o distanţă de 1,5 km. Cum
martie 2015). am coborât din tren mi-am dat seama că
nu mă „vindecasem“ definitiv; mersul
încă îmi era uşor evaziv şi, deşi îmi fixam repere la 10-15 metri în faţă, drumul spre ele
imita puţin mersul şarpelui. Când m-am apropiat de destinaţie, la cca 200 metri, Doamne,
ce-mi văd ochii! În poarta vilei erau 10-12 copii care, zărindu-mă, au început să freamăte
zicând, probabil, „uite-l, vine!“. Am ajuns în dreptul lor, le-am răspuns la salutul
tendenţios şi mi-am văzut de drum direct în camera mea. Cum am pus capul pe pernă am
şi adormit; după circa 70 de minute, atât cât dura pe atunci un ciclu de somn al meu (acum
s-a redus la 60 de minute ), m-am trezit şi, fiind eu însumi, de această dată, am dat
adunarea în holul mare, în care, de obicei, ne întâlneam pentru comunicări, zicându-le
următoarele, „mot-à -mot“: copii, ce aţi văzut voi astăzi nu au văzut nici părinţii mei, nici
soţia mea, nici copiii mei, nici prietenii şi colegii mei, nimeni nu m-a văzut vreodată beat
pentru că eu niciodată nu m-am îmbătat; de data aceasta însă, iată ce mi s-a întâmplat… şi
le-am povestit despre invitaţia părintelui stareţ la chilia sa…, după care am continuat: voi
aţi avut ocazia unică de a mă vedea în această stare, despre care vă rog să povestiţi şi
părinţilor voştri spre a învăţa din greşelile altora.
Copii deştepţi fiind, au înţeles situaţia şi m-au iertat, trecând această întâmplare din
viaţa corului „Symbol“ în rândul celor cu haz.
Jurnal lapidar- perioada slătineană (VII)

Viorel Dianu
Deşi născut în Vâlcea şi stabilit în Bucureşti, profesorul Viorel Dianu rămâne legat
sufleteşte de oraşul Slatina unde a funcţionat o vreme ca profesor de limba română.
Prozatorul a avut amabilitatea de a trimite redacţiei noastre aceste pagini de jurnal
descriind frământările unui intelectual aflat ,,sub vremi” într-un oraş de provincie. Îi
mulţumim pentru amabilitate considerând acest gest un dar pentru cititorii noştri.
1996
11-15 ianuarie. Activităţi la Biblioteca Judeţeană dedicate lui Ion Minulescu (11 ianuarie)
şi Mihai Eminescu (13 ianuarie). Pe 15 ianuarie, postul local de televiziune Novel a
prezentat un program dedicat lui Eminescu. La toate mi-am adus şi eu o substanţială
contribuţie.
17 ianuarie (miercuri). S-a născut nepoţica
noastră Iulia-Maria. Să-i dea Dumnezeu
sănătate, să crească mare şi frumoasă şi să
aibă parte de mult noroc în viaţă. Nora cu
mine ne bucurăm de acest eveniment.
Suntem de astăzi bunici.
Ianuarie. „Gazeta Oltului” publică, în
serial, nişte cronici semnate de Paul
Dogaru despre cărţile mele: Nr. 24, marţi
9 ianuarie: Revelaţie în Do minor; Nr. 25,
miercuri 10 ianuarie: Apoteoza
Paul Dogaru, un lup singuratic…
Meşterului; Nr. 30, luni 15 ianuarie:
Suplinitorul; Nr. 32, miercuri 17 ianuarie: Crucea perpetuă; Nr. 34, vineri 19 ianuarie:
Interviu. Mi-a plăcut.
21 februarie (miercuri). A venit Gabriel în vacanţă, după o absenţă de şase săptămâni, timp
în care a susţinut examenele din sesiunea de iarnă. A luat 10 la toate cele cinci examene.
Mai mult nu se poate! Felicitări, felicitări…
4 martie (luni). La Bucureşti. Întâi îl ducem pe Gabriel la cămin, cu toate bagajele; Nora
rămâne la el. Apoi eu plec într-ale mele. La Editura Viitorul Românesc, Viorel Ştirbu îmi
promite că, de cum va primi sponsorizare, va da drumul la romanul meu. La „Luceafărul”
vorbesc şi îi predau o proză lui Marius Tupan. Mă întorc la Nora, unde îl găsesc şi pe
Cristian. Pornim împreună spre casa lui. Are un apartament foarte frumos. Ne vedem
nepoţica: e dulce şi frumuşică. Mai stăm de vorbă. Suntem mulţumiţi de ce este. S-a
aranjat bine Cristian. Bine! Ne vom revedea la botezul Iuliei.
5 martie (marţi). „Gazeta Oltului” publică un portret al meu executat de pictorul Nicolae
Truţă: Un crochiu pentru eternitate.
10 aprilie (miercuri). Revista „Luceafărul” îmi publică povestirea Întâlnire pe plajă, pe

care am predat-o luna trecută lui Marius Tupan, dar pe care am scris-o acum paisprezece
ani.
14 aprilie (duminică). PAŞTELE ! Hristos a înviat! Mergem la Bârsoiu: eu, Nora şi
Gabriel. Ne întâlnim cu Victoria, Nuşica şi Radu plus copiii: Iuliana, Marius şi Angelica
(ai Victoriei), Leontin şi Cristi (ai Nuşicăi); Iuliana e împreună cu Adrian, viitorul ei soţ…
S-au făcut doisprezece? (Lipsesc Cristian, al nostru, şi Ionel, care s-a despărţit legitim de
Victoria). Întindem masă mare în curte, petrecem foarte frumos. S-au mai aranjat şi câteva
treburi.
12 mai (duminică). La Bucureşti, s-o botezăm pe nepoţica noastră, Iulia Maria (şi Antonia,
îi propunem noi preotului, care acceptă să-i spună numele, fiindcă s-a născut de Sf.
Antonie cel Mare). Botezul – la Biserica Sf. Dumitru, din apropiere de blocul lui Cristian.
Masa, la el acasă. Suntem: mamaia, tataia (de la Severin), Nora cu mine (de la Slatina),
Gabriel cu Mariana (studenţii), Cristian cu soţia lui, naşii… Deci zece. Am dus noi totul.
13 mai (luni). Eu mă ocup de ale mele: la Editura Viitorul Românesc, discuţie cu Viorel
Ştirbu (n-a primit încă finanţările); la „Luceafărul”, Marius Tupan îmi dă revista cu proza
mea, care a apărut de o lună (pe două pagini compacte, fără fotografie); la Academie, îi las
un material lui Iordan Datcu pentru „Dicţionarul scriitorilor”; la Biblioteca Academiei
donez 2 exemplare din Crucea perpetuă; la Librăria Cărţii Româneşti aflu că s-au vândut 8
exemplare din cele 20 ale romanului, cumpăr şi eu Cehov IV şi încă o carte, plus 3 reviste
din „Luceafărul”, exemplarul care mă interesează. Cobor în Cişmigiu, îi întâlnesc pe ai
mei, îi iau şi o pornim spre casă.
31 mai - 1 iunie (vineri, sâmbătă). Vine Cristian de la Bucureşti pentru a participa la
întâlnirea de 10 ani cu promoţia lui de liceu. Vineri e foarte bine, dar sâmbătă are din nou
un puseu al bolii lui şi se simte rău. Pleacă duminică dimineaţa într-o stare tulbure.
Rămânem foarte supăraţi. De altfel, ajuns în Bucureşti, Cristian se va interna în spital.
21-30 iunie. Bacalaureatul. Sunt în comisia de examinare de la Liceul „Ion Minulescu”.
2 iulie (marţi). A venit Gabriel de la Bucureşti. Glorios: toate examenele anului IV trecute
cu 10. O bucurie pentru noi. Îl vom răsfăţa toată vara.
8-11 iulie. Examenul de admitere în clasa a IX-a de liceu. În comisia de corectare a
lucrărilor de română de la Liceul „Radu Greceanu”.
16 iulie (marţi). Primesc de la Craiova revista „Ramuri” nr. 4, 5, 6 - aprilie, mai, iunie -
care publică un text semnat de Mircea Moisa ce comentează romanul meu Crucea
perpetuă. Mă bucur de asta.
17 iulie (miercuri). Primesc de la Rm. Vâlcea Dicţionarul: Oameni de ştiinţă, cultură şi
artă din Vâlcea, de Petre Petria. Sunt consemnat şi eu într-însul.
24-27 iulie. Scurt sejur cu Nora şi Gabriel:
Miercuri şi joi – la Bârsoiu, la Victoria, unde au venit şi verişorii lui Gabriel de la
Rm. Vâlcea. Via noastră e frumoasă şi bogată, aşteptăm o recoltă mai bună decât anul
trecut.
Vineri şi sâmbătă – la Rm. Vâlcea, la Nuşica şi Radu. Adică: vineri – la Frăsinei,
zi de rugăciune; sâmbătă – pe malul Olăneştiului, între plopi, la un picnic.
Seara, întorşi la Slatina.
10 august (sâmbătă). Pleacă Gabriel la mare, la Costineşti, unde va sta 10 zile.
12-25 august. După 11 ani, cu Nora la mare, la Eforie Sud. Suntem emoţionaţi să revedem
după atâta timp marea. Avem zile bune. Programul: dimineaţa – plajă la mare, după-
amiaza – nămol, la ghiol, seara – aerosoli, pe dig. Parcurgem zilnic 10 km. Ne bronzăm
foarte frumos şi sperăm în efecte benefice de la nămol.
26 august (luni). În drumul de întoarcere de la mare, oprim în Bucureşti. Eu trec pe la
Viitorul Românesc; discuţie cu Viorel Ştirbu: se va publica romanul până la sfârşitul
anului. Îi las lui Marius Tupan, la „Luceafărul”, proza Scrisorile oraculare.
3 noiembrie (duminică). Alegerile generale. Câştigă Convenţia.
15 noiembrie (vineri). Am primit de la Bucureşti şpaltul la romanul Înălţarea.
17 noiembrie (duminică). Alegerile prezidenţiale. Iese Emil Constantinescu.
20 noiembrie (miercuri). Merg la Bucureşti. Duc corectura romanului la editură. Particip
apoi la o şedinţă a secţiei de proză a Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti. Termin repede şi mă
întorc cu trenul de 15.30.
28 noiembrie (joi). Îmi aduce Gabriel coperta la Înălţarea. E frumoasă.
30 noiembrie (sâmbătă). Mă reped până la
Bucureşti şi iau romanul pentru a doua
corectură, ca să i se dea bun de tipar. Îl va
înapoia Gabriel luni editurii.
1997
6 ianuarie (luni).Boboteaza. Început rău de
an pentru noi. Suntem sunaţi de la
Bucureşti că a alunecat Cristian pe treptele
de la metrou şi s-a lovit la cap. A fost dus
inconştient la Spitalul Municipal. E în stare
gravă. Nora cu mine suntem zdrobiţi.
7 ianuarie (marţi). Eu cu mamaia, de la
Severin, ne ducem la Bucureşti. În gară ne
aşteaptă Gabriel. Mergem la Cristian la
spital. Şi-a revenit, dar nu e bine: are
pareză facială, nu se poate da jos din pat că
ameţeşte, vomită ce mănâncă… Stăm cu el
Profesorul Viorel Dianu şi câteva eleve toată ziua; eu vorbesc cu medicii, care
ale sale din Slatina (1974). nu-mi spun lucruri bune. Seara mergem
acasă la el, după care eu plec la Slatina. O găsesc pe Nora foarte deprimată, bolnavă.
20 ianuarie (luni). Mă duc din nou la Bucureşti. Starea lui Cristian pare ameliorată. Va fi
externat miercuri. Mă întâlnesc şi cu Gabriel. Trec pe la Viitorul Românesc; cartea e
aproape gata. Îmi va fi trimisă în curând.
25 ianuarie (sâmbătă). Cu Nora la Bucureşti, să-l vedem pe Cristian. E mai binişor cu
sănătatea.
Ianuarie. O lună nenorocită, cu accidentarea lui Cristian şi înrăutăţirea bolii lui. Fiecare zi
a fost un calvar pentru noi. Suntem obosiţi, deprimaţi, bolnavi. Nora a slăbit, nu mai poate
mânca şi nu se mai poate odihni. Să dea Dumnezeu să treacă mai repede zbuciumul acesta!
2, 3, 4 februarie (duminică, luni, marţi). Cu Nora, cu maşina, la Bucureşti. Stăm la Cristian.
Luni îl ducem la spital, pentru nişte analize. Marţi încercăm să-l luăm acasă, la Slatina, dar
nu ni-l dau doctorii. Rămâne să-l scoată Gabriel din spital, când l-o externa, iar noi să ne
reîntoarcem să-l aducem la Slatina.
8 februarie (sâmbătă). Vine Gabriel acasă, cu sesiunea de examene a anului V încheiată cu
o coloană de 10. E absolvent. Acum – diploma!
10 februarie (luni). Cu Nora la Bucureşti, cu maşina,
să-l luăm pe Cristian şi să-l aducem la Slatina.
17 februarie (luni). În sfârşit, o zi binecuvântată:
vorbind cu Bucureştiul, cei de la editură îmi spun că
a apărut romanul. „E fain, e fain!” exclamă Viorel
Ştirbu. Ard de nerăbdare să-l văd. Seara, îmi trimit
pe tren un colet de 30 de exemplare. Într-adevăr,
n-am cuvinte. Toţi ai mei – Nora, Gabriel, Cristian –
entuziasmaţi. O zi de ţinut minte.
3 martie (luni). Cu Cristian la Bucureşti.
L-am dus întâi la el, la serviciu (la Institutul de
Viorel Dianu. Statistică al Academiei), unde şi-a reîntâlnit colegii,
a vorbit cu profesorul lui, Postelnicu (care îi coordonează lucrarea de doctorat), a lucrat
puţin… Am fost mândru de el, că l-am văzut simţindu-se bine, revenit la ale lui. Apoi l-am
dus, împreună cu bagajele, acasă, la bloc, unde ne-am despărţit. Eu am plecat la ale mele:
la Viitorul Românesc am vorbit cu Viorel Ştirbu şi am stabilit detaliile legate de lansare, la
„Luceafărul”, la „România literară”, la US şi la Muzeul Literaturii am lăsat cărţi unor
critici literari pentru cronici. Am vorbit cu mai mulţi inşi. Am trecut şi pe la Gabriel şi i-am
luat o parte din hainele groase.
5 martie (miercuri). L-am aşteptat pe Gabriel la gară; a venit pentru lansare. La ora 19.30
am fost la Novel, postul local de televiziune, unde mi-a luat un interviu Dana Cenuşă de o
jumătate de oră, care s-a transmis în direct. Nora şi Gabriel au zis că a ieşit bine. Poate îl
voi vedea şi eu înregistrat.
6 martie (joi). Lansarea romanului Înălţarea. Are loc la Biblioteca Judeţeană Olt, la ora
16.00. Participă de la Bucureşti Viorel Ştirbu, directorul Editurii Viitorul Românesc, şi
Matei Gavril Albastru, redactorul de carte. Comentează

amândoi romanul. În afara lor mai vorbesc Elena Cruceru,
Cecilia Romaniuc şi Nicolae Fulga. Multă lume. Iese bine.
Mulţumesc Norei, care a muncit mult, mult, ca această zi să
fie reuşită din toate punctele de vedere. Sunt mândru şi de
prezenţa lui Gabriel, care mi-a făcut mare fală. O zi
eveniment în viaţa mea.
10 martie (luni). La Bucureşti, pentru a participa la Adunarea
generală a Asociaţiei Scriitorilor – secţia proză. Luat o gură
de aer. M-am întâlnit cu câţiva prieteni, am mai aflat noutăţi.
Cu trenul: la ducere cu Gabriel, la întoarcere – singur.
3 aprilie (joi). Vizită la Familia Bărăscu: hotărâm să-i
căsătorim pe copiii noştri: Gabriel cu Mariana (la sfârşitul lunii august).
9 aprilie (miercuri)- „Luceafărul” nr. 13 (312) îmi publică o amplă povestire, Scrisorile
oraculare, pe trei pagini de revistă: 8, 9, 10. Excepţionala surpriză o reprezintă însă faptul
că pe prima pagină a revistei îmi apar fotografia, numele şi titlul povestirii, ca niciodată
până acum. Eh, dar povestirea asta: am scris-o în 1979 (acum 18 ani), mi-a fost cenzurată
în 1984 şi scoasă din volumul Apoteoza Meşterului (Ed. Eminescu) şi iat-o apărută în
1997.
17 aprilie (joi). Zilele Ion Minulescu la Slatina. Concurs de poezie, lansări de cărţi. În
cadrul simpozionului vorbesc şi eu. Vin de la Bucureşti: D.R. Popescu, Viorel Ştirbu,
Matei Gavril Albastru, Alexandru D. Lungu. De la Craiova: Al. Firescu, Ilarie Hinoveanu
şi Virgil Dumitrescu. Ultimului îi dau cartea mea să scrie în ziar despre ea (el mi-o cere). O
zi frumoasă. La sfârşit petrecem la restaurant, cu mâncare, băutură, bancuri. Seara ne
despărţim de oaspeţi. Manifestarea se dă pe postul local de televiziune, pe larg.
27 aprilie (duminică). Sfintele Paşti! La Bârsoiu, ca în fiecare an, unde ne întâlnim cu toţii
şi petrecem minunat. Suntem: eu, cu Nora, Gabriel cu Mariana, Victoria cu Marius şi
Angelica, iar Cristina cu Doru şi cu Robert (ăl mic), Nuşica cu Leontin şi Cristian. Îi
logodim pe Gabriel cu Mariana. Să aibă parte de sănătate şi mult noroc.
12 mai (luni). La Rm. Vâlcea, cu Nora: să-mi lansez şi aici cartea. Mai întâi, întâlnire cu
elevii la Liceul „Alexandru Lahovari”, apoi întâlnire cu cititorii la Biblioteca Judeţeană.
Au vorbit despre romanul meu Înălţarea: Emil Diaconescu – directorul liceului, Costea
Marinoiu – directorul Centrului de Librării, Teodor Firescu, profesor la Pedagogic, Marian
Creangă – directorul Bibliotecii ş.a.
13 iunie (vineri). Sfârşitul anului şcolar 1996-1997. Seara mă pomenesc acasă cu elevii mei,
de la a XII-a A, cărora le-am fost diriginte, cu un coş cu flori, şampanie, iar cadou – un
ventilator rotativ mare. Am ciocnit un pahar de şampanie, am cântat La mulţi ani, am
schimbat impresii. A fost o surpriză care m-a emoţionat plăcut.
14 iunie (sâmbătă). La Rm. Vâlcea, cu Nora. Am avut întâlnirea, după 35 de ani, cu colegii
de liceu de la „Alexandru Lahovari” (pe atunci – „Nicolae Bălcescu”). Dimineaţa, la liceu
(adunarea protocolară), seara (petrecăreaţă) – la Restaurantul „Casa Vâlceană”. Pe mine

m-au recunoscut majoritatea colegilor, dar eu nu mi-am reamintit decât vreo 3-4.
16 iunie (luni). Ziua mea de naştere. Împlinesc 53 de ani. Anul acesta am fost sărbătorit cu
prisos: vineri, de către elevii mei; sâmbătă, de colegii de liceu de odinioară; astăzi, luni, de
Nora. De dimineaţă am fost la slujba religioasă de la Catedrală, apoi masa şi „dansul”,
acasă.
20 iunie (vineri). La Prefectură: insistenţe stăruitoare din partea tuturor să primesc funcţia
de Consilier-şef al Inspectoratului Judeţean de Cultură.
21-22 iunie (sâmbătă, duminică). În comisia de bacalaureat de la Liceul „Ion Minulescu”.
În aceste zile se susţine oralul. Stau de dimineaţa până seara.
25 iunie (miercuri). La Bucureşti, cu maşina: să-l iau pe Gabriel, care şi-a susţinut licenţa şi
a terminat cu magna cum laude. Şef de promoţie. Nec plus ultra. Trecem şi pe la Cristian,
pe la serviciu. Eu plec apoi la ale mele. La US ridic nişte drepturi de autor. La
„Luceafărul” stau de vorbă cu Marius Tupan. La Muzeul Literaturii, la o lansare de carte,
îl întâlnesc pe Anghel Dumbrăveanu.
27-28 iunie (vineri, sâmbătă). Scrisul, la bacalaureat. Corectăm în draci. Anul ăsta am avut
cea mai mare comisie, de când mă ştiu: 134 de candidaţi. Dar terminăm. Nora este
chemată pentru testarea, la dicţie, la examenul de la Şcoala Normală.
1 iulie (marţi). „Scap” de Cultură. Este desemnat de minister altcineva (lucrând pe la spate)
pe funcţia de Consilier-şef. Răsuflu uşurat.
7-8 iulie (luni, marţi). Eu şi Nora suntem implicaţi în examenul de admitere în clasa a IX-a.
Eu – la Liceul Metalurgic; Nora (mai select) – la Liceul „Ion Minulescu”. Corectăm
înnebuniţi, de dimineaţa până seara. Pentru nişte amărâţi de bani.
16 iulie (miercuri). Revista „Luceafărul” nr. 27 publică o cronică literară amplă, semnată
de Ioan Stanomir, la romanul meu Înălţarea.
22-24 iulie (marţi, joi). În comisia de redactare a subiectelor şi de corectare a lucrărilor
candidaţilor – educatoare şi învăţători – pentru ocuparea catedrelor vacante.
26 iulie (sâmbătă). În comisia de recorectare a lucrărilor profesorilor de română, care au
făcut contestaţii.
1-6 august (vineri-miercuri). Plecăm – eu, Nora, Gabriel şi Mariana – fără cumpănire prea
multă, spre Sibiu, la naşi. Mai la deal de Drăgăşani, ne sparge parbrizul de la maşină unul
care ne depăşeşte pe criblură, zdrang! Mergem cu ochii în vânt (40 km.) până la Vâlcea,
unde înlocuim geamul. Noaptea, pe Valea Oltului; ajungem teferi. A doua zi se cumpără
parura pentru Mariana, se probează rochia de mireasă. Apoi, vizită la naşii Laura şi Mihai
Popescu. A treia zi, în Dumbravă; după care îmbarcarea şi plecarea spre Vâlcea. În
Tălmaci, alt necaz cu maşina, pierdem lichidul de răcire şi ni se calează motorul. Altă sută
de mii. Suntem făcuţi praf. Ajungem la Nuşica şi rămânem la ea. În ziua următoare,
excursie: Olăneşti, Ocnele Mari, Govora; îl luăm şi pe Leontin cu noi. Pe 6 august –
Schimbarea la faţă. Mergem la Biserica Episcopală. După-amiaza plecăm spre Bârsoiu.
Luăm de aici ţuica şi vinul pentru nuntă, vedem via. Seara o pornim spre Slatina.
8-15 august (vineri-vineri). Am lucrat la un material solicitat de Marius Tupan pentru

rubrica Creatorul în oglindă a revistei „Luceafărul”. L-am intitulat: Evlavie pentru vocaţia
scriitorului. Am expediat materialul, dimpreună cu povestirea Urmărirea, prin poştă la
Bucureşti.
30 august (sâmbătă). Căsătoria civilă şi religioasă a fiului nostru, Gabriel, cu Mariana-
Loredana. Am muncit enorm (Nora şi cu mine), dar a ieşit extraordinar. La Catedrală –
solemn. La Casa Tineretului – foarte distractiv. Am avut oaspeţi aleşi; toţi mulţumiţi; unii
entuziasmaţi.
31 august (duminică). Ziua de după nuntă. Am continuat petrecerea acasă la noi: toate
rudele Norei, toate rudele mele. Totul din belşug. Casa plină şi animată ca niciodată, de
când e făcută ea. Vizionăm caseta cu nunta. Povestim de toate, ne veselim. Dar noi, eu cu
Nora – şi mai ales Nora –, suntem istoviţi. Oaspeţii pleacă pe rând.
18, 19 septembrie (joi, vineri). Au susţinut Gabriel şi Mariana examenele pentru admiterea
la masterat. Le-au trecut. Gabriel s-a înscris şi la doctorat. A susţinut (tot pe 18
septembrie) şi Cristian al doilea examen pentru doctorat. Acum îşi va pregăti lucrarea.
24 septembrie (miercuri). Revista „Luceafărul” nr. 33 îmi publică la rubrica „Creatorul în
oglindă” textul Evlavie faţă de vocaţia scriitorului. Mă bucur.
27 septembrie (sâmbătă). Eu, Nora, Gabriel şi Mariana – la Bârsoiu, să culegem via.
Tragem din greu: vie bogată. Abia găsim în ce să punem mustul. Facem 25 de vedre; 20 le
lăsăm Victoriei, 5 le luăm la Slatina. Acum să vedem ce vin o să iasă.
6 octombrie (luni). La Bucureşti, cu Nora, ducem bagajele lui Gabriel şi ale Marianei. Ei
s-au aranjat foarte frumos, în camera lor de la cămin. Plecăm apoi la Cristian. Îl găsim la
el, la Academie. Stăm de vorbă, după care ieşim în oraş. Îi las (pe Cristian şi pe Nora) pe
Magheru. Eu îmi duc volumul de povestiri (Iubiri alese) la Viitorul Românesc. Aici îl
găsesc pe Matei Gavril Albastru, care îmi ia volumul să-l citească şi, dacă merge, mi-l
publică el. Trec apoi pe la „Luceafărul”, unde îl găsesc pe Marius Tupan, care îmi promite
că în următoarele numere îmi va publica proza. Mă întorc la cămin, la Gabriel, unde o
găsesc şi pe Nora. Plecăm spre casă şi ajungem cu bine la Slatina.
7 octombrie (marţi). Seara, mă sună Matei Gavril Albastru, care mi-a citit cartea şi i-a
plăcut. O va da imediat la cules, aşa încât să apară de sărbători. Trebuie să văd şi cartea
asta publicată, pe care am scris-o şi lupt s-o scot la lumină de 15 ani. Mai mult chiar…
16-17 Octombrie. „Jurnalul de Olt” îmi reproduce în trei numere consecutive textul
Evlavie faţă de vocaţia scriitorului, apărut în „Luceafărul”.
5 noiembrie (miercuri). „Luceafărul” nr. 39 (338) îmi publică povestirea Urmărirea. Ca şi
anterioarele (Judecătorul din turn şi Scrisorile oraculare) şi aceasta a fost scrisă tot în
1979 şi eliminată din volumul Apoteoza Meşterului, apărut în 1984 la Editura Eminescu.
Mai sunt în aceeaşi situaţie Vocea din off şi Balada olarului.
25 decembrie (joi). Crăciunul. De dimineaţă, la Catedrală. Apoi, acasă, masă
bogată şi ne veselim, dimpreună cu copiii: Gabriel şi Mariana.
Vechii proprietari ai moşiei Perieţi-Olt

prof. Mihai Barbu, prof. Cătălin Barbu
Aşezată în locuri încărcate de istorie, comuna Perieţi se situează printre

localităţile rurale cu o îndelungată existenţă.
Deşi a fost atestată documentar în anul 1593, această localitate are un trecut mult
mai îndepărtat. Vom încerca în cele ce urmează să aducem câteva precizări asupra
familiilor care au stăpânit această moşie, apelând atât la lucrarea istoricului I. Ionaşcu,
fost o vreme profesor la Slatina, cât şi la documente necunoscute aflate în păstrarea
Arhivelor Naţionale din Bucureşti, Fond Creditul Funciar Rural.
Ion Ionaşcu în lucrarea “ Biserici, chipuri şi documente din Olt”, Craiova, 1934, la
pagina 233 arată: ,, În Liseni stăpâneau, prin anul 1566, doi fraţi: Brateş şi Darcea la cari
prin 1593 se adauge un paharnic Voinea, care semnează în acte cu titulatura: ot Perieţi”.
Satele Perieţi şi Mierleşti au fost sate de oameni liberi şi stăpâni pe ocinele lor de
moştenire, până în secolul al XVII-lea ,,când unii din locuitorii acestor sate încep să se
vândă şi să-şi vândă ocinele lor devenind rumâni”.
Astfel, Costea Bălan (cel Negru=Caracostea) a cumpărat înainte de 1800 moşiile:
Şerbăneşti, Stoicăneşti, Perieţi, Moşteni, Floru, Buta, Boian, Jarcaleţi şi Făgeţel.
“ La 3 mai 1831, Ioniţă Bumbeş, mare polcovnic, apare ca proprietar al moşiilor
Mierleşti şi Perieţi de 903 stânjeni pe care tatăl său, postelnicul Ioan Bumbeş le
cumpărase la 6 ianuarie 1827 de la domnul Caracostea Ioan şi de la slugerul Gheorghe
Bălan, fratele celuilalt; moşii pe care şi aceştia le cumpăraseră de la urmaşii unui popa
Vladu , de la popa Căldăruşă (ctitor al bisericii cu hramul ,, Sf. Nicolae” din Perieţii de
Sus – 1822) şi de la clucerul Iamandache
Racoviceanu (1740 – 1812)”.( Ion Ionaşcu, op.
cit. pg. 206).
Pe Gheorghe Bălan îl întâlnim la ,,19
aprilie 1816 când – Maria Rătescu serdăreasa
se plânge lui Vodă pentru cotropirea ce s-a
făcut la moşiile ei, Greceanu şi Bărcăneasca, de
serdarul Petrache Argintoeanu şi slugerul Gh.
Bălan şi roagă să fie chemaţi numiţii la faţa
locului cu zapisele ce vor fi având pentru
sforirea moşiilor. Propune hotarnic pe biv vel
pitarul Nicolae Rătescu” ( I. Ionaşcu, op. cit.
pg. 249).
Slugerul G. Bălan a avut un fiu,
Ianache, care semnează ca martor în 1834 de
arendarea moşiei Stoicăneşti a şetrăresei
Anghelina, soţia lui Constantin Şetraru Saraion,
mama Elenei Fântâneanu.
Constantin Ioan (Caracostea) a avut 4
copii, 2 fete: Eliniţa (care în 1849 locuia la Hristodor Caracostea şi Despina
ginerele ei, C. Kiriazi “ dohtorul” , în satul (după I. Ionaşcu- ,,Biserici, chipuri şi
Frangade din ţinutul Zagorie, Anghelina şi 2 documente din Olt”).
băieţi – Gheorghe şi Hristodor.

Acest Hristodor completează la 12 mai 1863 următoarea dovadă:
“ Suptu iscălitu încredinţez prin această dovadă că Dl Dimitrie Bumbeşu precum
să se ştie, fiincă moşia Perieţii de Josu au fost cumpărată de părinţii mei, din neamu popi
Vladului pe care s-au stăpânitu atâta de părinţii mei precum şi de noi trei părţi, din acelu
trupu, iar a patra parte s-au stăpânitu de urmaşii popi Vladu, aceasta ştiu prin cugetu
curatu că şi după urma vândării noastre s-au stăpânitu asemenea de răposatu Ion
Bumbeşu, şi spre temeiu şi încredinţarea iscăliturii mele amu adeveritu şi de consiliu
Floru”. Semnează, Hr. Caracostea.
Semnătura lui Hristodor
Caracostea este „adeverită” de Consiliul
comunei Floru, plasa Mijlocu, judeţul
Olt cu nr. 174/13 mai 1863, cât şi de
Consiliile comunale ale comunelor
Mierleştii de Sus cu nr. 188/12 mai
1863 şi Perieţi cu nr. 571/ 1863.
Membrii familiei Caracostea Semnătura lui Hristodor Caracostea.
(cognomen dat de turci lui Costea, un
membru al acestei familii, negru la faţă, deci Cara-Costea) - “ originari din Epir (Grecia),
cunoscută la începutul secolului al XIX-lea sub numele de Ioan şi Bălan au luat parte
activă la mişcarea revoluţionară din 1821, ca partizani înfocaţi ai Eteriei, acţiune ce le-a
atras mare ură din partea turcilor” (I. Ionaşcu, op. cit. pg. 218).
Cei mai distinşi membri ai acestei
familii au apărut la Ianina ( conform
informaţiilor date de prof. universitar Dumitru
Caracostea şi Remus Niculescu - nepot al lui I.
G. Massu - fost director al Institutului de Artă al
României).
Postelnicul Ioniţă Bumbeş este ctitorul
bisericii din Făgeţelu din Vale din 1819. El era
fiul lui Iordache Bumbeş, fiul lui Diicu din
Făgeţel, aşa cum reiese din Cartea ispravnicilor
de Olt, din 16 octombrie 1792, în pricina de
judecată dintre Iordache Bumbeş şi moşnenii
din Vlaici pentru moşia Leleşti, Sud Olt.
“ După judecata ce au avut înaintea
noastră, Radu i Stan ot Vlaici sud Teleorman, cu
Iordache sin Diicu Bumbeş ot Făgeţel dintr’u
acest judeţ, pentru hotarul moşii Leleştilor, ce
s-au vândut de popa Marin zet dieaconu Pătru i
Prof. univ. Dumitru Caracostea. de Pătru, feciorul lui Pătru diaconu…” ( I.
Ionaşcu, op. cit. pg. 212).
Ioniţă Bumbeş s-a căsătorit la 3 mai 1831 – când tatăl său Ioan nu mai era în viaţă
şi tânărul era sub epitropia cumnatului său Ionaşcu – cu Elena ,,singura născută şi
moştenitoare” a şetrăresei Anghelina Stoicănescu, văduva lui Constantin şetrarul din
Stoicăneşti, tăiat de turci în anul 1828.
În legătură cu această familie notăm:

“ În anul 1828 cu ocazia acestui război (1828/29) şi venirea turcilor prin Slatina
şi prin întreg judeţul Olt, a fost omorât şi Constantin Şetraru boer vechiu, în comuna
Stoicăneşti, unde îşi avea proprietăţile sale. I s-a tăiat capul de turci în poala nevestei
sale, care din această pricină a rămas cu o tremurătură de gât, cunoscută sub numele de
Şetrăreasa. Cauza a fost că Şetraru netolerând turcilor să taie lemne din pădurea sa, a
împuşcat odată doi boi de la un car turcesc, ce se întorcea cu lemne din pădure.
Constantin Şetrariu a fost fiul unui grec din Epir numit Sariene, care cumpărând moşia
Stoicăneşti, se stabileşte aci la 1790. La moartea sa o transmise unui fiu al său venit tot
din Epir, numit tot Constantin Şetrariu care a avut de soţie pe Anghelina, numită
Şetrăreasa”. (G. Poboran, “Istoria oraşului Slatina”, 1908, pg. 150).
Postelnicul Ioniţă Bumbeş moare în anul 1839, lăsând în urmă pe Elena cu doi
copii mici: Dumitrache, de 3 ani şi Măndica de cateva luni. Fetiţa moare în 1847,
rămânând singur Tache, moştenitor al casei Bumbeş.
Mama-sa Elena, în vârstă abia trecută de 24 de ani se recăsătoreşte în iulie 1841 cu
pitarul Ion Fântâneanu, originar din Balota (Mehedinţi).
“ Tache Bumbeş învaţă greceşte în casa tatălui său vitreg, faţă de care îşi
manifestă în scrierile lui o iubire desăvârşită. La 14 sept. 1849 e dus de Fântâneanu la
pensionul lui N. I. Mitilineu din Bucureşti, unde rămâne până în primăvara anului 1854.
În mai multe epistole tânărul elev semnează: De. I. Boumbesch ou Fountaniano. Din
acestea se desprind: respectul şi iubirea faţă de părinte, fraţii vitregi, simţul datoriei de a
se instrui cerând bani pe cărţi şi precisând ,,dacă nu voi învăţa să nu mă mai iubiţi”;
tânărul şcolar Bumbeş trădează, în scrisul lui, un temperament melancolic, sfâşiat de
pesimism, chinuit de o boală crudă localizată în piciorul stâng, de care avea să se stingă
în plină floare a vieţii.
Din martie 1854 Tache Bumbeş nu mai rămâne în institut probabil din cauza
boalei, despre care la 12 martie scria: ,, Nu ştiu
ce cauză o fi, că tot pătimesc de piciorul cel
stâng”.
A căutat să-şi realizeze vechea şi
arzătoarea dorinţă de a intra în ,,şcoala
ostăşească” a iuncărilor, înfiinţată de Bibescu
Vodă încă din iunie 1847, dar n-a reuşit căci în
1857 apare ca mare pitar, zidind ,,alături de
marele serdar Ioniţă Fântâneanu, biserica din
Perieţi”.( I. Ionaşcu, op.cit. p. 206-207).
În “Dicţionarul geografic al judeţului
Olt” din 1895, de C. Alessandrescu şi I. G.
Sfinţescu, la pag. 197/198 şi în “ Marele
dicţionar geografic al României”, de George
Ioan Lahovari, la pag. 679, se arată că: ,,La anul
1857, luna iunie în 17, s-a pus temelia acestui
sfânt lăcaş, cu hramul Sfântul Dimitrie şi s-a
săvârşit la 1858 septembrie, cu toată cheltuiala
D-lor Dimitrie I. Bumbeş, mare Pitar ( fiu al
Postelnicul Ioniţă Bumbeş.
reposatului I. Bumbeş, mare Postelnic) Ion
Fântâneanu, mare Sărdar (fiind al doilea părinte al D-lui D. I. Bumbeş) şi D-nei

Sărdăreasă Elena Fântâneanu (mamă bună a D-lui D. I. Bumbeş), în zilele Măriei Sale
Prinţului Alexandru Ghica, caimacanul Ţărei – Româneşti, ale Prea Sfinţitului Mitropolit
Nifon Sevastos şi ale întru tot iubitorului de Dumnezeu Climent, Episcop al Eparhiei
Argeşul, cu a cărui deslegare s-a început acest sfânt lăcaş”.
Istoricul I. Ionaşcu arată că ,,după 1857
viaţa lui Tache Bumbeş se consumă accelerat de
vechea suferinţă. Nu lipseşte nici călătoria la
Viena, - oraşul minunilor medicale in acel timp,
care de bună seamă n-a putut să vindece, atunci, o
boală a cărei tămăduire rămâne şi acum un mister
pentru iluştrii urmaşi ai lui Hippocrat. Şi într-o
noapte de decembrie, când pe străzile albe ale
oraşului muzical se va fi stins melodia ultimului
vals de Strauss, într-o lugubră cameră de
sanatoriu, tânărul oltean, cu doruri sfârşite, va fi
destrămat din pieptu-i istovit, oftatul de adio.”
Ni s-a păstrat actul său de deces încheiat
în limba germană, având următorul conţinut:
“Eu subsemnatul Arhimandrit şi Paroc al
Capelei greco-orientale cu hramul St. George din
Viena, certific prin aceasta cum că Dl. Dimitrie
Bumbeşi, proprietaru mare din Romania, de 27 de
ani, necăsătorit, de religiune greco-orientală, a
murit la 15/27 dec. 1864 în I circumscripţiune Act de deces al lui D. Bumbeş.
Fleischmarhr Nr. 22 de hemotexie, iar la 17/29
dec. 1864 s-a înmormântat, prohodit fiind în biserică, în cimitirul grecesc la St. Marx.
Spre adeverirea acestora urmează propria
mea semnătură şi sigiliul parohial imprimat.
Viena, 12 febr. 1883
Loc ştampilă
Nr. 277 Seraphim A. Zelentis m.p.”
Corpul dispărutului, adus în ţară, a fost
încredinţat pământului de lângă biserica din Perieţi,
unde s-a ridicat un monument sobru din marmură,
care, sub patru stihuri de epitah:
”În primăvara vieţii porniu din astă lume
Ca floare secerată, ca delicatul crin
Şi-n urmă lăsatu numai sermanei mele
mame
O inimă sdrobită şi unu eternu suspin”
cuprinde şi inscripţia :”Dimitrie Jonu Bumbeşi,
născutu la 26 augustu 1836, repausatu din astă
lume la 16 decembrie, 1864, in Vienna”.
Monumentul funerar al lui D. Probabil zdrobită de durerea pierderii fiului
Bumbeş din curtea bisericii Perieţi. său Tache Bumbeş, ,,Elena Fântâneanu donează
oraşului Slatina, la 26 aprilie 1890: patru paturi pentru bolnavii din spitalul oraşului
Slatina; bolnavilor li se va asigura toată întreţinerea;un azil cu şase camere şi două
cuhnii, pentru adăpostirea a şease văduve, dându-se la fiecare văduvă câte 10 lei pe lună
ca existenţă şi întreţinere şi câte un stânjen de lemne
pe iarnă” (G. Poboran, “ Istoria oraşului Slatina”,
1908, pg. 491).
În testamentul Elenei Fântâneanu se arată că
se vor da: ,,12000 lei pentru înzestrarea unei orfane,
care se vor indica de executorii testamentari cu
consimţământul tuturor celorlalţi moştenitori,
conform art. 16 din Transacţiunea autentificată la nr.
5360/902 – a Trib. Ilfov, secţia a III-a, sumă care a
fost deja consemnată la Casa de depuneri şi
consemnaţiuni cu recipisa Nr. 76566/902 mai
rămânand a se completa dobânda de 5% de la
moartea testatoarei până la consemnarea sumei.”
La 7 noiembrie 1842, Elena Fântâneanu dă
socoteli de venitul şi cheltuielile casei defunctului său
soţ Ioan Bumbeş de la „lt. 1840 ghenar şi până acum”.
Lei parale primiţi în casă
Elena şi Ioan Fântâneanu.
18000 - Din arenda moşii Mierleşti I Perieţi I Făgeţelul şi celelalte pă trei

ani, adică de la 23 apr.lt.1843, socotiţi pă fiecare an câte lei 6000.
1529 -Rămăşiţa clăci din moşia Perieţi şi Mierleşti, pă lt. 1839.
280 -S-au găsit în fiinţă la moartea răposatului.
640 -Pe patru cai poştalion ce s-au vândut d. procuror.
500 -Pentru o titercă ce am vândut-o d. Gheorghe Caracoste
9 8 - Pe o căciulă, idem.
150 - Pe un gheroc, idem.
130 - Pe o manta, idem.
1400 -Pe 200 vedre rachiu, câte lei 7 vadra.
1200 - Pe 3 clăi de fân de la Mierleşti care s-au vândut una câte lei 400.
64 -Pe o şa căzăcească ce s-au vândut d-lui Hristodor Caracoste.
18 - Pe o vizină de galbeni ce s-au vândut d. Mihalachii Tonescul.
130 -Pe un cârlan armăsar, care s-au vândut lui Drăghici Purcărea.
250 -Doi boi de jug, bătrâni, vânduţi la bâlciul de la Miroşi.
65 - o vacă bătrână şi oarbă, idem
24.369 8 Dintre care se scade:
2.936 -Daţi d-lui pitar Ionaşco Răducu cumnatu-meu din datoria
răposatului cu zapise şi alte socoteli.
150 -S-au plătit nişte mărunţişuri de târgueli ce le luase răposatul,
în viaţă aflându-se de la băcănii.
3300 -Daţi pentru pomenirile răposatului până la 2 ani şi jumătate.
600 -Datoriile ce am plătit până acum pentru copii în doi ani şi jumătate
300 -Simbria unui pădurar ce păzeşte pădurea după moşia
Mierleşti şi Perieţi pă 3 ani câte lei 100 pă fiecare an.
180 -Idem altui pădurar ce păzeşte pădurile de la Făgeţel

pă 3 ani, socotit pă fiecare an câte lei 60.
380 - Simbria lui Ilie Vizitiu socotitu din lt. 1840 ghenr. şi până la lt.
1841, iuli când m-am măritat,- pă un an şi 7 luni, care era
însărcinat cu căutarea telegarilor.
480 - Pă 12 chile orz ce s-au cumpărat câte 40 chile, socotit de la lt. 1840, ghenarie
şi până la lt 1841 iulie, când m-am măritat – idem pentru telegari.
200 - Idem pă fân pentru telegari de la lt. 1840 mai şi până la lt. 1841,
iulie, când m-am măritat.
540 - Simbria pă trei ani a unui adăiaş cu nevasta ce să află cu îngrijirea vitelor
şi curţii de la Mierleşti, socotiţi pă an câte le 180 pe amândoi .
63 20 -Potcovitul telegarilor socotit pe un an şi 7 luni adică de la lt. 1840
ghenr. şi până la 41, iulie, când m-am măritat, socotit pe an câte
lei 40 precum am avut tocmit pă Niţă potcovarul dintr-acest oraş.
224 -În mermetul căruţii pentru strânsul roatelor, facerea a câteva obezi
la ele, inima căruţi, oiştea şi alte mărunţişuri, ce i-am dat lui
Gheorghe neamţu, la Bucureşti, în no.7
947 15 -Daţi d. Teodor Marianovici, hotarnicul şi inginerul, pentru alegerea
şi hotărnicia a sj- 689 din hotarele Făgeţelul de sus, de jos, Chilia
şi Păcala dintr-acest judeţ şi tocmit fiecare stj. câte par 55.
250 - Simbria doichi care au crescut fata pe un an.
250 - Pentru isprăvitul cuhnii din curte care rămăsese începută de
răposatul, cu cumpărare de cuie, şindrilă şi preţul dulgherilor.
400 -cheltuiala făcută în lucrarea hotărnicii de la Făgeţel, cu ducerea
în 2 rânduri, cu plata şi mâncarea oamenilor trebuincioşi la lanţi,
la facerea movilelor, mâncarea d-lui hotarnic şi celelalte.
8123 -Al 3-lea (!) partea ce mi se cuvine mie din hrisisul adunat în
sumă de lei 24.369 şi parale 8, adunaţi din venitu moşiilor şi
celelalte precum să arată mai sus.
1842, noevr.7.
(Adăugire)
26.173 37 Adică lei…să adună toată suma cheltuielilor bez (fără) hrana,
îmbracămintea copiilor i simbria şi hrana slujnici, acestea după dânşii şi alte
trebuincioase, socotit pă 3 ani, până s-au orânduit noul epitrop; pentru care eu fiindcă nu
am ţinut nicio socoteală fiind lucruri mărunte, rămâne a se chibzui şi hotărî de cinst.
Judecătorie a mă despăgubi.
3.500 -Daţi pentru pomenirile răposatului până la 3 ani, cheltuiţi la 10
soroace cu pomeniri şi alte zile mari şi slujba arhiereului ce l-am adus; în 11 sărindare
care i-am dat la biserică, cu cheltuiala bisericii de la Făgeţel, la care se dă pă an câte 2
ocă făclii şi 2 de undelemn i un stihar mare l-am făcut nou, un patrahir şi simbria muieri
care tămâie pe răposatul – şi cheltuiala aprinderii candeli şi a făclii de la mormânt.
1850, ianuarie, 4. Slatina. Socoteala venitului şi cheltuielilor casei răposatului I. Bumbeş

pe anul 1848-49.
Lei parale.
7.050 - Capitalu din arendarea moşiei Mierleşti şi Făgeţelu pă acest an 1849

3216 13 - Capitalu rămas din anu încetat.
321 20 - Dobânda acestora pă un an.
10.587 33
2350 - S-au dat d-nei cocoani Elenchi, soţia răp., cuvenita a 3-a parte cât
e hrisis din totalu venitului acestui an.
400 - Simbriile a 2 pădurari (Mierleşti şi Făgeţel)
56 - Pă ocă untdelemn şi 2 oca făclii pentru biserica de la Făgeţelu.
30 - Idem pe 2 oca untdelemn şi 10 oca făclii pentru biserica de la Mierleşti.
48 - Idem pe 2 ocă untdelemn şi 2 ocă făclii ce ard la mormântul
răposatului, la schitul Sopotu în Slatina.
40 - Plata unei femei bătrâne (pentru aprinsul făcliilor, a candeli şi tămâiere).
304 - Pentru mâncarea băiatului de la 14 noemv. Până la 14 sept. când
l-am dat în pansion pe 10 luni.
250 - Simbria unei slujnice ce îngrijea de dânsul.
182 - Mâncarea acesteia, socotit câte parale 20 pă zi.
738 10 - (Îmbrăcămintea, cărţile şi alte obiecte cumpărate pentru băiat).
1625 - Plata pansionului în 50 galbeni.
276 20 - Alte cumpărături tot pentru băiat.
800 - Dat d. Scarlat Stravolca, hotarnic şi inginer pentru alegerea moşii
Mierleşti şi Perieţi.
7242 30
3345 3 ( excedentul net al anului) 1850, ghenar. 4
Moşia Bumbeş - Fântâneanu de 903 stânjeni era orientată perpendicular pe albia

Iminogului, de la Est, din valea Vediţei până în valea Jidului la Vest, având vecini mai
importanţi la Sud - moşia Drăghici Găbunea care-i mai zicea şi Perieţeanu, iar la Nord –
moşia Alexe Romanov, despărţită în lungul ei de sfoara de moşie a Diaconeştilor de
stânjeni 78. Ea era întinsă peste satele Perieţii de Sus, Perieţii de Jos şi Mierleştii de Sus.
La 14 februarie 1851, pitarul Ioan Fântâneanu ,,epitropul casei mortului
postelnicul Ioniţă Bumbeş”, depune la Judecătoria Olt o jalbă înregistrată la Nr. 557,
depunând şi Cartea de hotărnicie a moşiei Perieţi şi Mierleşti a pomenitei case făcută de
domnul inginer hotarnic Scarlat Stravolca la anul 1850, decembrie, 28/ Nr. 86 şi ,,au cerut
ca după lege să se facă cuvenita formăluire, alăturând totodată şi raportul pomenitului
hotarnic cu Nr. 87, prin care pe de o parte alătură prescurtari despre hotărnicie către
vecinii rezaşi, iar pe de alta arată că cei interesaţi în această hotărnicie sunt:
1. Drăghici Găbunea, G.G. Găbunea şi Florea Mazilu vecini alăturaţi cu moşia

lor Mierleşti.
2. Domnul Pitarul Răducanul Sebul, proprietarul moşiei Brebeni şi vecini la
capul de apus.
3. Diaconul Nicolae Toloşi, Dimitrie Coporâe, Grigore Ungureanul, Popa Pană

şi alţi moşneni proprietari în satul Găojani sau Potcoava – vecini la capul de
Răsărit.
4. Dl. Scarlat Mazilu sat Mogoşeşti şi vecinii capului de Răsărit.
5. Sf. Mânastire Dintr-un lemn proprietara moşiei Zorleasca – vecinii capului de
Apus.
6. Dl. Pitar Polihrone Ion, Stan Pârvulescu, Duţu Fudulu, Badea sin Smaranda
Găbunoaica, Barbu şi Marin Zet Stanilă şi alţi moşneni în hotarul Pârvuleşti
şi Potcoava vecinii capului de Răsărit.
7. Pârvu Zorlescu, Drăghici Găbunea şi părtaşii lor proprietarii în hotarul
Zorleasca şi vecinii capului de Apus.
8. Dl Alexe Romanov proprietarul moşiei de la deal numit al Diaconului Cătuc,
şi părtaşi cu casa lui Bumbeş în Perieţii de la Vale numit cureaua
Racoviceanul.
9. Ioan Alexe şi Barbu, fiii lui Barbu Diaconu sin Popa Vladu, părtaşi cu casa lui
Bumbeş în cureaua numită a lui Popa Vladu. […]
s-au chemat spre înfăţişare cu legiuita citaţie şi la sorocul de al 2 –lea care au fost la 22
iunie anul 1851, s-au arătat dintre sorociţi câţiva, precum şi jeluitori, dar nu s-au putut
înfăţişa la ceasurile datei trecute …pentru chibzuirea judecăţii s-au lăsat înfăţişarea
pentru 27.
La 27 iunie înfăţişindu-se pricina s-au luat în băgare de seamă alegerea ce au
alcătuit pomenitul Hotarnicu precum şi planul ce au ridicat de figura moşiei şi s-au văzut
că cea dintâi trăsură a liniei d-alăturea despre Miază – zi au luat-o cu din marginea
hotarului acestei moşii din marginea părţii de moşie a Găbuneştilor, care se alcătuieşte tot
din trupul acestei moşii şi pe care lăsând-o pe din afară, au alcătuit linia văzută pe plan
sub nr. 10,16, 18, 19, 20 şi 14 supt cuvânt că au găsit înfiinţată şi cu pietrele de hotarul
coprins în hotărnicia din leatu 803, iulie, 21 şi făcută de orânduitul din poruncă
Domnească – hotarnic şetraru Toma Deleanul şi fără a fi prigoniţi de moşnenii găbuneşti
sau de casa Bumbeş şi pe temeiul acesta zice că au luat măsurătoarea din piatra
găbuneştilor nr. 16, 12 şi 20 şi au dat casei lui Bumbeş 332 stânjeni … între mai sus
arătata linie a găbuneştilor şi aceea făcută înlăturea despre Miază Noapte – pe plan nr.
1,2,3,4,5,6,7, şi 8 masă cu stânjenul lui Constantin Vodă precum în cărţile vechi se
vorbeşte; partea ce se cuvine a stăpâni Bumbeş în partea Găbuneştilor pe care o arată
supt litera A. Apoi tot pe una şi aceeaşi linie începută din piatra nr. 16, 12 şi 20 au osebit
şi partea popii Vladului de stânjeni 278 arătată în plan supt litera B până în linia nr.
21,23,25,26,28 şi 30 în care parte se zice că au dat casei lui Bumbeş trei părţi modificate
cu stânjenul lui Şerban Vodă – stânjeni 214, palme 6, degete 9, linii 3 căci acea parte ce
este alăturată cu mai sus arătata linie nr. 21 până la 30 – de stânjeni 71, palme 4, degete
8, linii 9 are să-i stăpânească cei ce se trag din popa Vladu până în linia din lăuntru nr.
22,24,27,29 şi 31ca una moştenire a lor nevândută şi din linia 28 până la 30 zice că tot pe
acele 3 trăsuri începute din punctele nr.16,12 şi 20 s-au osebit în stăpânirea casei lui
Bumbeş a 603 stânjeni din Perieţi ce se zice şi Racoviceanul văzuţi sub litera g până în
linia nr. 32,36,39,40 şi 41cu care desparte pe moşnenii Căldăruşeşti şi că în această parte
de 603 stânjeni urmând a da din linia nordului unul din Căldăruşeşti spre miază zi 113
stânjeni jumătate ce după învoială şi vânzare lui Bumbeş cad în stăpânirea D-lui Alexe
Romanov… .”
Hotărnicia făcută de inginerul Scarlat Stravolca la 13 decembrie 1850 a fost

contestată de: Alexe Romanov, Ion Alexe şi Barbu fiii lui Barbu Diaconu sin Popa Vladu,
pe motiv că pitarul Ion Fântâneanu stăpâneşte mai mult decât s-a cumpărat de Ioniţă
Bumbeş. Urmare acestei contestaţii: ,, Tribunalul Oltu a citat în judecată cu numiţii pe
domnul Ion Fântânenau epitropul pomenitei case a lui Bumbeşu şi la 29 februarie 1852
luând procesul în cercetare a
pronunţatei decisiuni sub nr.4 fila
191 din care se vede că: după ce
s-a dat citire documentelor
înfăţişate de litizanţi, chibzuindu
cele drepte… şi văzând că
devreme ce Ion Alexe şi Barbu fiii
lui Diaconu Barbu sin Popa
Vladu ţin la mâna lor hotărnicia
cu leatu 1803,… de vreme ce ei
Semnătura lui C. Fântâneanu.
ca moşneni, cu această carte ţin
şi partea lor de moşie în
stăpânire, care după cum se vede au avut-o în devălmăşie, nefiind până acum cu schiţe, cu
hotărnicii şi fiindcă casa lui Bumbeşi nu-şi întemeiază propunerea decât pe coprinderea
zapiselor de cumpărătoare şi pe însuşi cartea numiţilor moşneni, judecată asemănătoare
cu dreptatea şi legile pământului; găseşte cu cale că stăpânirea moşnenilor să meargă pe
rezorul despărţitor cel despre Racoviceanului care se află tot în stăpânirea lui Bumbeş
prin semnele ce dictează hotarnica din 1803… .” ,,Dupe nemulţumirea arătată de D-nu
Ioan Fântâneanu epitropul casei lui Bumbeşu pe dispoziţiunile acestei decisiuni, procesul
a trecut cu apel la Curtea de Apel secţia II din Bucuresci şi acesta la 28 februarie 1853,
intrându în cercetarea procesului prin decisiunea sub nr.24 unindu-se cu aceea a
Tribunalului a hotărât a se pune în lucrare prin cercetare la faţa locului… .”
La 16 iulie 1860, Dl. Ministru al justiţiei a dat ordinu sub nr.3127 ,, în urmarea
căreia comandându-se de Tribunal pe unul din Membrii săi – M. Arion, acesta împreună
cu inginerul hotarnic P. Soreanu, merg la faţa locului, prin actul de împietrire din luna
dec. 1863… ţinând linia dreaptă către răsăritu până în matca Vediţii unde se curmă capul
moşiei Perieţi, şi aici a ridicat movilă mare însemnată pe planu nr.1… şi au tras linie
dreaptă în capul moşiei despre apusu în vâlceaua Jidului la punctul nr.30… pe toată
această linie din punctu în punctu, s-au făcutu movile mici puse în regulă în distanţa de
100 stânjeni una de alta, precum se dictează mai susu, şi astfeliu s-a format răzoru
despărţitoru de cureaua Racoviceanului cu a Popii Vladului, despre acesta văzând că în
menţionatele sentinţe se mai decide ca să se dea moşnenilor Diaconeşti a patra parte din
suma de stânjeni… coprinşi în vechea hotărnicie a anului 1803, pe lângă răzorului
Racoviceanului în trei trăsuri cu stânjenii D. Constantin Vodă Brâncoveanului.”
Tribunalul la 1 mai1864, cu nr. 625, fila 182, ,, a efectuat lucrarea în prezenţa
D-lui Dimitrie Bumbeşu asistat de procuratoru – Dl. Hristache Eliad şi a tuturor
contestatarilor […]şi s-a datu pe deplin contestatarilor dreptul loru de a patra parte –
cuprinse în cartea cu anul 1803.”
Pentru întocmirea hotărniciei moşiei Perieţi – Mierleşti a Fântânenilor s-au folosit
mai multe documente din care menţionăm:
- Hotărârea Domnească din anul 1800, sept. 18

- Zapisele de cumpărătoare de la urmaşii lui popa Vladu, popa Căldăruşe şi
clucerul Iamandache Racoviceanu
- Cartea de hotărnicie din 21 iulie 1803 făcută de ,, orânduitul din poruncă
domnească” – hotarnicul Toma Deleanul.
- Hotărnicia moşiei Zorleasca din 29 aprilie 1837 semnată de Ion Deleanu în
urma unei hotărâri judecătoreşti care stabilea hotarele între moşia Perieţi –
Mierleşti şi Zorleasca, proprietate a Mănăstirii Dintr-un Lemn.
- Cartea de hotărnicie făcută la 28 dec. 1850, de inginerul hotarnic Scarlat
Stravolca – la cererea pitarului Ion Fântâneanu, epitropul casei Bumbeş.
- Adresa Epitropiei Schitului Dintr-un Lemn din 23 ian. 1852 îndreptată către
onorabila Judecătorie de Oltu, prin care declara mulţumire pe hotărnicia
domnului inginer hotarnic Scarlat Stravolca.
- Sentinţa Înaltei Curţi dată în procesul deschis între Ion Fântânenanu şi Alexe
Romanov, Ion Alexe şi Barbu fiii lui Barbu Diaconu – sin Popa Vladu, cu nr.
28 din 1861, mai 4.
- Act de inscripţie încheiat în urma Hotărârii sentinţei Înaltei Curţi.
- Act de împietrire din 20 iulie 1861 încheiat în urma Hotărârii Înaltei Curţi.
- Cartea de hotărnicie făcută de inginerul hotarnic P. Soreanu, asistat de M.
Arion – Membru al Tribunalului Înaltei Curţi.
- Hotărnicia moşiei Perieţi – Mierleşti a domnului inginer hotarnic Daniel
Patrulius din anul 1902, care pentru prima data socoteşte suprafaţa moşiei
Perieţi – Mierleşti în hectare (1510 ha şi 3604 m.p.)
Moşia Perieţi –
Mierleşti a fost de mai
multe ori ipotecată
pentru garantarea
efectuării unor
împrumuturi. Astfel:
,, prin actul de ipotecă
înscris la Tribunalul
Olt la 1/21 aprilie
1883, nr. 12, Elena
Fântâneanu s-a
împrumutat la Prima
,,Despre moşiea Perieţi de Susu, proprietate a domnului
Societate de Credit
Dimitrie Bumbeşu” (hotărnicie).
Funciar Român cu
suma de 100000 lei valoare nominală în scrisuri funciare 5% ipotecând pentru garantarea
împrumutului, moşia Perieţi – Mierleşti compusă din Perieţii de la Deal ce-i zice ai
Racoviceanului, Perieţii de la Vale şi Mierleşti şi cu alte trupuri ce ar fi mai având
formând un singur corp despărţit în două prin cureaua moşnenilor Diaconeşti din comuna
Perieţi”.
În actul de ipotecă se arată că, la luarea inscripţiunii pe numele de Elena nu s-a
găsit nicio sarcină asupra imobilului ce se ipotechează – proprietate pe care o stăpâneşte în
paşnică posesiune, dovedită şi prin certificatul a trei proprietari (Costache D. Găbunea, Ion
G. Massu, Of. Milcoveanu) conform art. 98 din statutul consiliului financiar, proprietate pe
care o stăpâneşte ca moştenire de la fiul său ,,repausat” Dimitrie Bumbeş. Taxa
înregistrării în sumă de 500 lei s-a plătit la Casieria Generală de Ilfov cu recipisa nr. 14090
din 24 martie 1883, pusă pe actul de împrumut, iar debitoarea conform art. 30 din legea
creditului funciar şi-a ales domiciliu în comuna Perieţi, plasa Mijlocu, judeţul Olt.
Din moşia Perieţi – Mierleşti a Elenei Fântâneanu au fost împroprietăriţi la 1864:
-5 clăcaşi care au lucrat cu 4 boi

-32 clăcaşi care au lucrat cu 2 boi
- 3 clăcaşi care au lucrat cu mâinile
Aceste 3 categorii de clăcaşi au primit 318 pogoane şi 5 prăjini, iar despăgubirea
proprietarului a fost de lei 46706 şi 10 parale. De asemenea 6 nevolnici au primit
loc de casă şi grădină.
Pitarul Ion Fântâneanu , de

35 de ani la 13 oct. 1848,
făcea parte din sfatul
orăşenesc Slatina al
Magistratului, alături de –
Dumitru Găbunea, de 42 ani
– Prezidentul Magistratului.
La 3 decembrie 1849,
Judecătoria de Olt cere
pitarului Fântâneanu ,, noui
Sigiliul satului Perieţi şi al comunei Mierleşti din plasa relaţiuni” asupra domiciliului
Mijlocul, judeţul Olt (1862). Elenei Caracostea din Turcia,
care avea o datorie
judecătorească de 30 lei. Pe marginea adresei, semnată de Prezident L. Mavrodin,
Fântâneanu scrie: ,, Să i se răspunză că numita Eliţa, fiica răposatului C. Caracoste, este
lăcuitoare în satul Frangade din ţinutul Zagorii la gineri-său C. Kiriazi, dohtorul şi să se
facă cuviincioasă punere la cale spre plinirea acelor bani”.
Fântânenii construiesc
în Slatina, lângă sediul
prefecturii casa Fântâneanu,
clădire în stil clasic, care a fost
şi sediul D.G.A.A. Olt. Înainte
de aceasta construiseră conacul
de la Stoicăneşti şi conacul de la
Perieţi, care a fost sediul
Primului muzeu sătesc din
România, sediul Gospodăriei
agricole colective ,, Pământ
Desţelenit” şi local de şcoală
pentru Şcoala cu clasele I – X
Perieţi- Olt.
Casa Fântâneanu din Slatina- imagine de epocă.
Alte documente despre Constantin Poroineanu (VIII)

Ion D.Tîlvănoiu, Vasile Radian
Prezentăm în acest număr alte câteva scrisori trimise de către avocatul I. Marineanu şi
Eufrosina Poroineanu lui Constantin Poroineanu.
Eufrosina (Frosa) Poroineanu, sora lui C. Poroineanu, a
decedat în urma unei boli de care a suferit ani de zile.
Din Registrul pentru morţi al Primăriei comunei
Bucureşti, Oficiul stării civile pe anul 1902 nr. 897,
aflăm că Eufrosina Poroineanu, de profesie menajeră,
necăsătorită,
născută la
Târgovişte, fiica lui
Atanase (Sache)
Poroineanu şi Elena,
a încetat din viaţă
în casa de pe strada
Corabiei, nr. 3,
suburbia Popa
Dărvaşi, Bucureşti, pe 15 februarie 1902, ora 1 p.m, în
vârstă de 57 ani. Martori la întocmirea actului de deces
au fost cunoscuţi ai Eufrosinei Poroineanu, respectiv
preotul Marin Tacian de la Biserica Albă aflată pe strada
Victoriei, Bucureşti, lăcaş de cult pe care sora lui C.
Poroineanu îl frecventa şi Constantin Pârianu, funcţionar
domiciliat pe strada Povernei nr. 37. Cauza decesului a
fost stabilită de doctorul Dudurui: tuberculoză
ganglionară. Simţindu-şi sfârşitul aproape, Eufrosina
Poroineanu îşi scrie testamentul în anul 1901, lăsând
toată averea fratelui său Constantin (Arhivele Naţionale,
Fond Creditul Funciar Rural, inv. 2207, dosar 1934, Moşia Poroineni, jud. Romanaţi, fila 47).
Din scrierile lui Sache Porineanu-tatăl aducem în actualitate o frumoasă traducere
din volumul “Descrieri morale”, traducere scrisă în alfabetul chirilic.
[1] [Alexandrina Apostolescu către Eufrosina Poroineanu, nedatată]
Dragă verişoară,
Nu îţi poti imagina cât te doresc, aş fi venit să te caut cu plăcere dar tatăl meu nu este aici,
a plecat la Turnu imediat după o săptămână după mama ta şi nu s-a mai întors până acum.
Astfel se vede că eu râmân la pensiune, cel puţin tu mergi la doamna Manescou.
Complimentele mele D-rei Manescou şi mamaei sale şi îi sărut mâna. Draga mea verişoară,
cred că tu nu vei fi în largul tău primind această scrisoare cum am fost şi eu când am găsit
ocazia să-ţi scriu. Iartă-mi greşelile şi scrisul în grabă şi dacă este posibil răspunde-mi luni
când Iorgoulescou va veni. Te îmbrăţişez de mii de ori.
Verişoara ta care te iubeşte, Alexandrine.

Sora mea te îmbrăţişează de asemenea. Nu arăta scrisoarea nimănui.
[Arhivele Naţionale, Fond Poroineanu, Dosar 13, fila 8; ].
[2] [Nedatată]
Dragul meu frate,

Îţi urez la mulţi ani de ziua numelui, dragă frate, şi îl rog pe Dumnezeu să te
menţină sub protecţia Sa. Ai primit multe complimente, multe felicitări, dar nimeni nu a
putut formula pentru fericirea ta urări mai sincere decât ale mele. Afecţiunea ta, pe care voi
conta veşnic este inestimabilă pentru mine. Iubeşte-mă deci întodeauna şi aminteşte-ţi
fratele meu că sora ta nu încetează să se gândească la tovarăşul copilăriei sale. Tu vei vrea,
sper, să accepţi micul cadou care însoţeşte această scrisoare. Această bagatelă nu are alt
scop decât de a mă chema din când în când la amintirea ta.
Surioara ta care te iubeşte, Ef. Poroineanu.
[Arhivele Naţionale, Fond Poroineanu, Dosar 13, fila 9; epistolele de mai sus sunt scrise în
limba franceză. Traducerea: prof. Marinică Florina-Corina]
[3] [Testamentul Eufrosinei Poroineanu ]
Testament
Subsemnata Eufrosina Poroineanu majoră şi în deplinătatea facultăţilor mele
mintale, declar că institui legatar universal pe întreaga mea avere ce voi lăsa la decesul
meu, pe iubitul meu frate Constantin Poroinianu.
Făcut astăzi douăzeci şi opt august una mie nouă sute unu în Sinaia.
ss Eufrosina Poroineanu
[Arhivele Naţionale, Fond Creditul Funciar Rural, inv. 2207, dosar1934- Moşia Poroineni
sau Rusăneşti]
[4] 1879 septembrie 26 Caracal
Dragă Costică
Încă de la 23 ale curentei cu scrisoare recomandată v-am trimis procura amicului
Giuvara şi 60 de franci ca să schimbaţi încă pentru trei luni împrumutul de la casa de
depuneri, aşa că primind ieri telegrama D-tale fusei surprins. Te rog dară a-mi răspunde
dacă aţi primit ori nu acea scrisoare. Cu acestă ocazie îmi mai permit a vă reaminti că poate
va fi sosit timpul când să mă realizez şi eu, singura mea ambiţie adică de a obţine o funcţie
de avocat al statului aici şi Iată cum: Sunt bine informat că Administratorii Domeniilor
statului în urma unei anchetei făcută Casierului Nanu şi avocatului statului P. Pârvulescu,
acesta din urmă protejatul domnului Russu-care deşi mai adesea în opoziţie, dar poartă
grija amicilor săi a-i chivernisi, a cerut destituirea amândurora ca periculoşi intereselor
statului, iscată această meconfienţă din vinderea frauduloasă a unei maşini a D-lui A.
Golescu şi maltratarea acestuia în biroul casieriei de către dl. I. Rădulescu. În fine totul
puteţi vedea la administraţie. Profitând de această perturbaţiune a lor, vă rog pe Dv. ca să
interveniţi cu tot concursul de a fi numit eu avocat al statului şi cred că vom răspunde
recomandaţiei dvs. Pârvulescu deja a venit de ieri seară în capitală a stărui să fie menţinut .
Nu cred însă că Racoviţă, unul din administratori e prea iritat contra-le. Nu cred a fi
vreodată timpul mai favorabil pentru ca să puteţi reuşi. E momentul când Dvs. puteţi face
şi pentru mine ceva. Convins că nu veţi cruţa nici un mijloc posibil spre reuşită şi chiar
realizarea promisiunii ce mi-aţi dat pentru această funcţiune, aştept un răspuns satisfăcător.
Sincer amic, Marineanu.
[Arhivele Naţionale, Fond Poroineanu, Dosar 73, filele 1-2],
[5] Caracal 8 decembrie 1881
Iubite Amice,
Din relaţiunile ce au avut loc între noi cred că ai putut vedea sfiala mea [în] a te
ruga ceva pentru mine şi pentru vreo rudă, când însă a fost vorba pentru streini nu m-am
jenat niciodată. Aceea ce m-a reţinut a-ţi vorbi mai cu insistenţă pe când erai aici despre
Brabeţeanu. Fiind însă că la plecarea D-tale mi-ai recomandat că atunci nu era timpul
prielnic ca să vină şi el la Bucureşti a stărui să i se redea funcţia de Preşedinte ce fără
motiv serios ca să zic aşa ,,fiindcă lipseşte cu desăvârşire” a fost înlocuit. Acuma când din
presă se vede că Miniştri au rămas la locurile ce le ocupau şi totul în cameră este
completat, crezui oportun a-ţi aminti dacă până în prezent ai luat ceva demersuri, cu toate
că el îmi spune că ţi-a şi scris în această privinţă. Aici s-a răspândit zgomot că va fi dispus
a recurge şi la cei care ar voi înşile a mă servi, dar până acum m-am abţinut numai că nu
voiam să le fiu dator. De crezi că nu se poate astfel, scrie-mi a-i ruga şi pe dânşii, măcar că
asupra candidatului nu e cea mai mică pată de care Ministrul s-ar împiedica a-l numi.
Numai o stăruinţă necesitează şi cred că s-ar face totul după dorinţă. Presimt că din cele ce
prezint ai înţeles cât aş fi de mulţumit de o reuşită , nu vei cruţa nimic să putem triumfa în
această întreprindere. Pare-mi-se că nu ar fi tocmai ceva dificil, faţă cu ce ai făcut pentru
alţii puţin mai intimi decât mine. Aştept cu impacienţă rezultatul demersurilor D-tale şi ce
se poate spera. Apropo, Mihalache a primit o depeşă de la Fărcăşanu, deputatul de
Râmnicu Vâlcea întrebându-l dacă primeşte prefectura Distr. Vâlcea. Ştiind cine ocupă
acest post, eu am crezut că este o glumă. Scrie-mi şi mie ce învârtitură e asta. Te mai anunţ
că duminică 6 decembrie am botezat moştenitorul cu numele Nicolae, născut în seara de 29

Noiembrie. Iată-mă în fine şi tată.
Arătaţi sărutări de mâini din parte-ne coconii Elencăi şi complimente D-rei
Eufrosina iar D-tale primeşte complimente.
La revedere, I. Marineanu.
[Arhivele Naţionale, Fond Poroineanu, Dosar 73, filele 3-6; ].
[6] 1881 decembrie 31, Caracal

Scumpe D-le Poroinene!
Eram sigur de când ţi-am scris pentru Brabeţeanu că prin mijlocirea D-tale vom
reuşi ca să intre în Magistratură. Mulţumirea cea mai mare este că am putut scăpa să nu
rămân la cei pe care nu pot a-i vedea cu nimic obligat. Recunoştinţa mea s-a adăugat prea
mult cu acestă satisfacere. Plăcerea cea mare a fost că Brabeţeanu la început a luat demarşe
prin nişte amici de-ai săi din Slatina şi văzându-se lipsit de orice speranţă, s-a adresat Dvs
şi după care am intervenit şi eu prin acea lungă scrisoare făcută ca să ating o ambiţie.
Brabeţeanu trecând prin Bucureşti vă va spune câtă impresie mi-a făcut telegrama D-tale.
Zilele acestea a fost procesul lui Tache de la Grojdibod pentru bătaia isprăvnicelului, care
fiind condamnat în lipsă la 100 lei amendă şi 80 lei despăgubiri, l-am apărat eu şi am reuşit
a-i da numai 20 lei amendă fără nici o despăgubire. Pentru pogoanele lui Brătăşanu am
vorbit amatorului ce se oferise a le lua în arendă şi mi-a promis că după sărbători vine să
contractăm. Tuţă s-a ales senator fără opoziţie, eu însă faţă cu situaţiunea lui m-am mirat
cum a primit acestă însărcinare. Noi suntem sănătoşi şi ne ocupăm mai mult cu îngrijirea
mititelului care împreună cu noi vă trimite complimente, rugându-te a prezenta respectele
noastre şi D-rei Eufrosina. Sărutări de mâini coconii Elena şi anul în care intrăm să vă
aducă îndeplinirea tuturor dorinţelor.
Devotatul amic, I. Marineanu.
[Arhivele Naţionale, Fond Poroineanu, Dosar 73, filele 7-8 ].
[7] [Traducere de Sache Poroineanu-tatăl]:
Damon şi Pitias
Oraşul Siracuselor se tânguia de tiraniile lui Dionisie. Acest sălbatic om prin
vicleşug răpind tron străin, voia să-l ţie prin frică şi prin cruzime. Nenorociţii supuşi deşi
simţeau greutatea nedreptăţilor lui, dar erau siliţi să tacă şi să ascundă în sine cele mai
drepte nemulţumiri. Căci pentru cea mai mică cârtire ce ar fi îndrăznit să facă, era vină de
moarte. În mijlocul unei asemenea grozave temeri, Pitias, tânăr, cu sentimente şi curaj,
nestăpânindu-şi furia mânii, la o împrejurare unde văzuse barbarismul tiranului,
îndrăzneşte să-şi înalţe vocea şi să se tânguiască cu tărie de deplorabila stare a patriei lui,
scump însă după aceea plătind nesocotita furie. Spionii pe care cu plată-i avea Dionisie
răspândiţi pretutindeni, pe loc îi aduc ştiinţă despre aceasta. Tiranul, aprins de mânie, se
jură că va face răsplătirea cea mai aspră şi nenorocitul tânăr se vede deodată înconjurat de
o ceată de armaşi care îl târăsc la închisoare. În aceeaşi secundă îl întâmpină Damon un
tânăr deosebit în moralitate şi care-l iubea pe Pitia ca pe sine. Săgetat de cea mai simţitoare
mâhnire pentru această scenă, se apropie cu nerăbdare de dânsul şi-l întreabă:
- Care este pricina scumpul meu Pitia? Ce ai făcut oare? Poate nesocotinţa,
prisosita ta căldură…
- Da, iubitul meu Damon, ceea ce tu de multe ori mi-ai proorocit, iată se
împlineşte. N-am putut să mă asemăn ţie, n-am putut să păzesc poveţele tale. Mult timp
într-ascuns am defăimat cruzimea tiranului, silindu-mă să le ascult, dar, în fine,
biruindu-mi turburarea, am voit să se dea pe faţă, fără ca să mai poată fi ascunsă după
atâtea barbare exemple. Văd că o să mor, dar moartea mai cu plăcere o prefer, decât
cumplita sugrumare a tiranului. Îmi pare rău numai pentru bătrânul meu tată, pentru iubita
mea consoartă şi pentru iubiţii mei copii. Ţie amice îţi recomand! Tu consolează-i pentru
mine! Tu fiule protector! Eu nicidecum nu mă voi mâhni pentru soarta mea.
Înrăutăţiţii ostaşi nu le-au permis acestor doi mâhniţi amici să vorbească mai mult,
ci despărţindu-i cu zorul, pe Pitia l-au dus la temniţă şi lui Damon nu i-au dat voie să-l
urmeze. Acesta cuprins de cea mai adâncă întristare, a început în tot chipul a se gândi de
poate să găsească vreun mijloc de scăpare, dar nici unul nu i se părea nimerit. După mai
multe şi neîncetate meditaţii şi pe care toate în urmă le găsea netrebuincioase şi nepotrivite,
hotărăşte în fine să se înfăţişeze înaintea tiranului.
În mijlocul mulţimei de paznici de care un minut nu era lipsit ca cel ce se găsea
totdeauna turburat de temerea dinlăuntru, Damon se înfăţişează înainte-i şi căzând la
picioarele lui, îi zice:
- Domnule, un nenorocit tânăr, acum de curând din porunca ta este pus în legături.
Eu acum nu vin să-l apăr, nici să cer iertare. Deşi vina lui este provenită din furia
tinereţilor, este însă vinovat către tine. Destul atât. O mărinimoasă bunăvoinţă îţi cer numai
ca osânda ce i-o hotărăşti să se prelungească măcar numai o zi. El are departe de aici pe
tatăl său bolnav, pe consoarta sa şi doi copii care au trebuinţă neapărată de cercetarea lui.
Primeşte, o stăpâne, să rămân eu în locul lui şi să port pentru puţine zile lanţurile lui, iar el
să fie liber a se duce să-şi vadă familia pentru cea din urmă oară, să-şi reguleze interesele
ce va fi avut şi să ia cele din urmă îmbrăţişări. La ziua ce se va hotărî se va întoarce fără
îndoială. Sau de nu va veni, apoi moartea mea va îndeplini zăbava lui de vei voi.
S-a mirat Dionisie auzind o asemenea propunere şi, îndemnat de curiozitate, îi
zice:
- Bine, iată îi dăruiesc două zile! Tu te vei pune la închisoare în locu-i. Gândeşte-te
bine, căci dacă Soarele celei de-a treia zi nu-l va vedea în Siracusa, vei fi cel dintâi ce vei
suferi osânda.
Bucurându-se Damon pentru răspunsul acesta, alergă pe dată la închisoare şi însuşi
dezlegând de lanţuri pe amic şi punându-le asupra-şi cu toată plăcerea.

– Mergi, îi zise, mergi îndată să consolezi sărmana ta familie. Dionisie îţi dăruieşte
două zile pe care poţi să le întrebuinţezi fără bănuială. Acestea îţi ajung să găseşti un vas şi
să scapi. Grăbire şi stăruinţă îţi trebuie dintre toate. Mergi, nu pierde timpul, Pitia!
Extaziat de aceste vorbe:
- Eu să fug , îi zise, şi să te las în turbarea nemilostivului tiran? Vai! Astfel mă
cunoaşte amicul meu, Damon? Dă-mi înapoi pe dată lanţurile, de ai idee că poate sufletul
meu să aibă răutate şi nu credinţă aşa de scârboasă.
–Nu, răspunde Damon, răutatea şi necredinţa nu sunt făcute pentru un suflet ca al
tău. De aş fi bănuit că poţi avea asemenea idei, n-aş fi fost prietenul tău. Nici una din
acestea nu le-ar putea îndemna la ceea ce ţi-am propus. Tu ai tată, consoartă şi doi copii
cărora le eşti dator viaţa şi fără tine anevoie se pot susţine. Eu nu am pe nimeni pentru care
să fie trebuincioasă viaţa mea. Şi ca să mor pentru un amic care eşti tu, va fi pentru mine
cea mai mare mulţumire.
-Ah! îi răspunde Pitia, de asemenea barbară plăcere nu te vei bucura niciodată. Mă
voi duce după voinţa ta să îndeplinesc cele din urmă datorii ale naturii, mă voi duce să dau
cea din urmă îmbrăţişare tatălui, consoartei şi copiilor. Dimineaţa însă în revărsatul zilei,
mă vei revedea. Lăsându-te aici în locul meu, sper că le voi face mai mare mulţumire şi cu
aceasta îi voi consola.
Acestea zicând, îmbrăţişează cu dragoste pe bunul său amic şi pe dată apucă
drumul spre patria lui. Trecând două zile, vine cea de-a treia şi Pitia nu soseşte. Damon
neîndoindu-se în sine, că amicul înduplecat de lacrimile şi disperarea nenorocitei familii,
se va fi îngrijit de scăparea sa, era plin de bucurie. Dionisie dimpotrivă, socotindu-se
amăgit de dânşii, este stăpânit de cea mai straşnică turbare şi în fierberea urgiei lui, ordonă
ca îndată să aducă pe Damon la locul de osândă hotărâtă pentru Pitia.
În oraş se răspândeşte trista veste şi poporul îndată se adună ca să vadă această
crudă scenă. Unul compătimeşte de amăgirea amicului, altul critică scârboasa necredinţă a
amăgitorului şi fiecare critică asprimea tiranului, care în mijlocul a o mie de soldaţi, stând
pe un tron înalt, înconjoară împrejur cu spăimântoşii săi ochi, şi se vede cu toată
nerăbdarea pentru răzbunare. Damon legat cu lanţuri înaintează alături cu călăul. Fiecare se
înfiorează de această tristă privelişte. O grozavă compătimire cuprinde toate inimile. În
ochii tuturor se văd şiroaiele de lacrimi ce nu se mai puteau ascunde. În întristarea
generală, numai Damon se deosebea, fiindu-i chipul senin şi vesel. El, în sine mulţumea
Providenţei că dorinţele lui au dat rezultat şi amicului lui i s-a asigurat viaţa.
Ajungând în mijlocul târgului adăstă în linişte rana omorâtoare.
După ce îi astupă ochii, după ce îi goleşte grumazul şi deasupra sus luceşte sabia,
deodată în depărtare se aude o voce care striga: Stai, o crudule!
Şi de abia suflând, plin de praf şi de năduşeală se vede un tânăr alergând cu
grăbire. La această voce, fiecare îşi întoarce privirea, mirându-se şi lăsându-i drumul liber.
Ajuns în mijlocul adunării şi adunându-şi simţirile cu mare voinţă, strigă:
-Binecuvântat fie cerul, că datoria de fiu nu m-a împiedicat să îndeplinesc datoria

de Amic. Pe urmă alergă fără răbdare la Damon şi-l îmbrăţişează. În poporul adunat se
ridică un zgomot însoţit de compătimire, de mirare şi de bucurie. Unul către altul zicea:
-Acesta e Pitia. Vai, cine ar fi putut crede una ca aceasta? Pitia, smucindu-se din
braţele amicului său, fără frică se înfăţişează la Dionisie, care cu mirare îl priveşte şi de
abia se încrede vederii lui.
-Iată, înaintea-ţi stau, îndată grăbeşte-mi osânda, iar nevinovatul să se libereze. O
împrejurare aspră foarte m-a silit să zăbovesc. Tatăl meu, sărmanul tată, auzind de soarta
mea, a căzut ca lovit de trăznet. În van fiindu-mi toată silinţa să-i fac ajutor şi în noaptea
aceasta am fost nenorocit ca să-l văd dându-şi sfârşitul înaintea ochilor mei. Aici, lacrimile
i-au precurmat puţin vorbirea, apoi iarăşi a început a spune:
-Din toată puterea pe dată d-abea am scăpat din braţele cosoartei şi a copiilor mei
şi mi-am grăbit înapoierea şi, ca să fie mai scurtă, m-am rătăcit într-un crâng din pricina
întunericului nopţii, umblând până la ziuă prin feluri de cărări ce mă depărtaseră de drumul
meu. În fine, după ce am nimerit drumul, mi-am înmulţit paşii cu toată grăbirea şi pentru
că am ajuns la timp, foarte mă bucur. Dă-mi dar lanţurile mele şi amicului dă-i libertatea.
Nimic mai mult nu cer de la tine.
La aceste cuvinte, nici unul n-a fost să-şi ţină lacrimile şi chiar tiranul a simţit în
inima lui oarecare compătimire, pe care în van se silea a o ascunde. Dă ordin să se libereze
Damon. Dar aici altă scenă de mai multă mirare înmulţeşte privitorilor spaima şi plânsul:
Damon stăruieşte că nu datorează mai mult lui Pitia lanţurile, a trecut termenul pus între
noi, acum mi se cade mie să mor, iar tu întoarce-te la consoartă şi părăsiţii tăi copii!
-Termenul ca să-ţi înapoiez libertatea, îi răspunde Pitia plângând, când tu eşti în
viaţă, nu poate fi trecut niciodată şi această libertate, după orice lege şi după orice dreptate,
ţie se cuvine.
Pentru o asemenea frumoasă şi duioasă discuţie, inima tiranului deşi de fier, nu
putu însă mai mult să ţină a nu se umili biruită înrădăcinata lui cruzime. Se prefăcu în
simţitoare compătimire, zicând:
- Amândoi meritaţi libertatea şi viaţa. Vi le dăruiesc. Această osebită şi exemplară
amiciţie merită şi mai mult. E trebuincioasă unui împărat. Mă voi socoti foarte vesel d-a fi
şi eu bucuros de a fi şi eu amicul vostru.
Apoi coborându-se după tron, se duce şi îi îmbrăţişează .
În ce chip să pare uneori […] ca într-o clipă nişte râpe nelocuite şi sălbatice să se
prefacă în locuri desfătătoare. Astfel a schimbat feţele tuturor spectatorilor îndată această
purtare a tiranului; din întristare şi plâns, veniră veselia şi bucuria. Fiecare alergă să vadă
de aproape pe aceşti amici. Veselitoarea voce a tuturor făcea să răsune în aer. În fine, cu
mare pompă amândoi alături cu împăratul au fost conduşi la palatul său.
[Arhivele Naţionale, Fond Poroineanu, Dosar 49, filele 6-10, scris de mână cu alfabet
chirilic]
OAMENI, FAPTE, ÎNTÂMPLĂRI DIN ROMANAŢ

ROMANAŢIUL DE ALTĂDATĂ
Dumitru Botar
Odată terminate lucrările de construcţie ale Teatrului Naţional din Caracal (1901)
acesta a intrat puternic în circuitul artistic al zonei şi al ţării, aşa cum s-a putut observa şi
din alte informaţii anterioare. Trupe selecte de actori, cu piese de mare succes s-au perindat
pe scena acestei instituţii, publicul caracalean aşteptând cu emoţie şi bucurie asemenea
manifestări iar presa vremii consemnând cu fidelitate aceste evenimente.
Ziarul „Conservatorul” din 08.III.1914 ne informează că,
în prezenţa unui public numeros, cu un succes enorm, s-a prezentat
piesa PĂIANJENUL de A.D. HERTZ, în rolurile principale
Marieta Ionescu şi
Constantin Mărculescu. S-a
remarcat d-şoara Ionescu,
care în actul I a interpretat
renumitul dans TANGO, cu
Nellu Cristescu. care pur şi simplu a electrizat
sala. Peste câteva zile (13. III.1914) o altă seară
regală au trăit caracalenii. Este vorba de COCOŞUL
NEGRU de Victor Eftimiu, în rolul Dracului a jucat
C. Nottara, cu trupa sa din 30 de persoane. Succes
mare, aplauze
interminabile,
seară magică, de
neuitat. Acelaşi
ziar, consemnează
faptul că pe data
Haralamb G. Lecca.
de 26.IV.1914, pe
scena aceluiaşi teatru a avut loc reprezentarea operei
comice PANAMAUA, muzica D. Cristide, fost prefect,
iar libretul Ion P. Dacianu. Manifestarea a fost organizată
cu scopul de a înzestra Teatrul din localitate cu un
parchet mobil, întrebuinţat ori de câte ori va avea loc un
bal. Toate cheltuielile pentru montarea piesei au fost
suportate de D. Cristide, iar încasările vor fi folosite
pentru scopul propus. Reuşită deplină, în sală foarte
Ion P. Dacianu (D.J.A.N.Olt). multe femei şi d-şoare în ţinută de gală.
În ,,Voinţa Romanaţilor” din 02.III.1907 (Memoria Oltului nr. 34/2014) citim
despre o altă seară caracaleană, prilejuită de prezentarea unei frumoase drame:
VICTIMELE LEGII, cu ARISTIŢA ROMANESCU şi H. G. LECCA, cei doi deţinând şi
rolurile principale: LECCA în LERAULT şi ARISTIŢA în doamna LERAULT .

Naturaleţea şi siguranţa rolului jucat de LECCA, (ce era de fapt acasă) a plăcut foarte mult
publicului caracalean, uneori destul de pretenţios. Spectatori foarte mulţi şi generoşi cu
inegalabilii actori.
Să rămânem tot la teatru, unde în ziua de 03. nov. 1940 se prezintă comedia
muzicală FEMEIA E DRACUL GOL, cu reputata actriţă NATALIA PAVELESCU.
Muzici originale de Nelu Martini, orchestra de jazz, cuplete, dansuri cu ansamblu numeros,
multă mişcare, animaţie. Încântător, ceva de vis, succes maxim, public numeros, de bun
gust.
În continuare citim în ,,Facla” / 29.IV.1940 o reuşită epigramă a lui Nellu
Cristescu, cunoscut om de condei din Romanaţi, în perioada interbelică dar şi după aceea
(vezi Fiii Romanaţiului vol I -1996).
EPIGRAMĂ RECORD
d-şoarei Myra, maestră de tricotat
O frumoasă profesoară
De la fabrica Record
Bolnăveşte şi omoară
Pe elevii ei, de Cord...
În Romanaţiul /05.III.1940, găsim o frumoasă şi sensibilă poezie semnată de ELLA

FRUNZĂ, pe care o redăm şi cititorilor de astăzi:
POVEŞTI...
Sfioase poveşti din trecut Cu zbuciumul vieţii etern
Şi basme cu voci argintii În voi regăsesc o comoară.
Îmi sunteţi atât de departe
Şi totuşi rămâneţi prea vii. De dornici de vis şi popas
În voi regăsesc şi credinţa
Şi ritmic când anii se cern Ce-adânc îngropată-a rămas.
Şi-n suflet tristeţea coboară
Ziarul Vremea, poate cel mai plăcut şi profesionist ziar din Romanaţiul interbelic
(Memoria Oltului 35/2015), consemnează în numărul său din 06.I.1928 un schimb de
replici între directorul acestuia şi un „prieten” , care sună cam aşa:
D-lui RICMAN RĂSPUNS
Am suferit iubite domn VAI! Ce rău mare ţi-am făcut

Întotdeauna de nesomn O recunosc, dar cum s-o-ndrept
De când gazeta ţi-o citesc Căci numai având insomnie
M-am vindecat şi-ţi mulţumesc Erai şi dumneata deştept.
Destul de hazos mi se pare şi un catren pe care l-am găsit în Romanaţiul/19 sept.1937,

semnat FLODOARDO, prilejuit de faptul că prozatorul Mircea Damian (Memoria Oltului
2, 4/2012; 12, 13, 14/2013; 29, 30, 32, 33/2014), pe numele său adevărat CONSTANTIN
MĂTUŞA s-a scandalizat pentru faptul că STELIAN POPESCU ar fi „peşte” declanşând
o campanie în ziarul ,,Lumea românească” din toamna lui 1937 împotriva directorului
ziarului ,,Universul”:
Extraordinar îmi pare O Mătuşă supărată
Nici nu se mai pomeneşte C-a descoperit un „peşte”...
Romanaţiul din 24.III.1915 ne povesteşte păţania unui aprod caracalean cu primarul

Constantin Mustaţă, de fel din Osica:
Astăzi m-a trimis primarul Dacă la Osica Mare
O trăsură să-i aduc Cauciuc nu vei găsi?
Dar îmi zice: vezi să fie Mi-a răspuns răstit (pe semne
Roţile de cauciuc Bănuia că o să-l ard)
Întrebându-l :Înălţime „N-am nevoie... la Osica
Ce vei face într-o zi Nu sunt gropi pe bulevard”.
Acelaşi ziar din 05.VI.1927 face

o frumoasă prezentare d-lui prof.
Gh. D . Eftimescu de la Liceul Ioniţă
Asan, consilier comunal pe lista
partidului liberal. Bun orator,
energic şi inteligent, susţine
permanent interesele comunei. A
fost decorat în campania 1916 –
1918 pentru conduită vitejească pe
front. Despre el mai amintim şi un
alt fapt de mare simţire şi trăire
românească, cu ocazia decesului
D. Cristide şi Mircea Damian.
Reginei Maria, pe care-l găsim
consemnat în Romanaţiul din 01 sept. 1938. Atunci, prof. Gh. Eftimescu era directorul
Şcolii Generale nr. 3 de băieţi din Bold, cartier al Caracalului şi comandantul stolului
acestei instituţii de învăţământ. El trimite M.S. Regelui Carol al II-lea, la Bucureşti ,
următoarea telegramă: „În momentul când pământul se dechide a-şi primi ce-i aparţine din
ceea ce a fost Regina Reginelor oastea albă a acestui stol, îngenunchiată Cerului merge
de-a dreapta Tatălui . Cu adânc respect primiţi vii condoleanţe şi asigurarea că veşnic
vom pomeni cu sfinţenie numele Mamei Măriei Voastre şi a noastră.
Sănătate
Comandantul stolului Şcoalei nr. 3 Caracal”.

Răspunsul Regelui vine prompt:
„Mulţumesc pentru condoleanţele exprimate. Carol Rege”.
Ziarul Caracalul din 15 ianuarie 1908 este generos, în special cu noi cei de astăzi,
făcându-ne cunoscute marile evenimente artistice ale urbei de la începurul secolului al
XX-lea, între care seara dansantă de la Ateneul Român , unde d-şoara Eugenia Celăreanu a
executat la pian cu mult talent dificila piesă ,,Cracoviene” de Rubinstein. Rechemată de
public, interpretează ,,Fruhlingssauchen” de Sinding. Tot la Ateneul Român, în ziua de 21
decembrie 1907 are loc o reuşită serbare unde d-şoara maior Mihăescu a delectat publicul
cu sonata ,,Fantazia” de Mozart , ,,Impromptu” de Chopin şi desigur altele, primite la fel
de bine de auditoriu. În aceeaşi seară, viitorul primar şi prefect de Romanaţi Virgil
Marineanu (Biţi) a recitat ,,Epigonii” de Mihai Eminescu, şi deşi emoţionat, a făcut faţă cu
brio, aplauzele furtunoase răsplătind strădania şi interpretarea deosebită.
Tot în anul 1907, la 14 februarie, are loc pe scena Teatrului Naţional din Caracal
un festival artistic organizat de Dimitrie Christide în folosul azilului de orbi ,,Vatra
Luminoasă” din Bucureşti. S-a început cu ,,Imnul Regal” executat de orchestra
Regimentului II Romanaţi sub conducerea lui Goleşteanu, după care poetul şi avocatul Ion
P. Dacianu, într-o poetică deşertăciune a descris înduioşător suferinţa orbilor şi bunătatea
Aceleia care, asemenea unei zeiţe protectoare, s-a gândit la ei şi a înfiinţat binefăcătoarea
instituţie (Regina Elisabeta sub patronajul căreia s-a organizat acest festival). Jean Livescu,
artist din Bucureşti a spus un monolog romantic ,,Rochiţa”, fiind urmat de tânărul violinist
Papasoglu, care a interpretat cu multă măiestrie ,,Tarantella” şi ,,Poloneza” de Popper. Un
moment deosebit a susţinut frumoasa domnişoară Helene Leontopol, fiica lui Velisarie
Leontopol, care la pian a interpretat cu originalitate şi sentiment dificila compoziţie a lui
Grieg ,,Olav Trigvason” în aplauzele frenetice ale publicului, care i-a trimis multe buchete
de flori. A evoluat admirabil şi tenorul I. Băjenaru din Bucureşti, care a cântat cu duişie
sentimentala ,,Baladă” de Mascagni. Apariţii notabile au mai avut d-şoara Maria Manu din
Caracal, comicul bucureştean Vasile Toneanu, după care a urmat un ,,Duo” de Widor, între
d-şoara H. Leontopol la pian şi Dimitrie Christide la harmonică. În final, D. Christide a
interpretat la pian opera sa ,,Ciocârlia” şi un potpuriu din cele mai frumoase arii naţionale
româneşti.
Ziarele timpului acordau spaţii mari şi producţiilor literare, unele chiar de bună
calitate, poezii, epigrame, sau creaţii umoristice cu ţintă precisă la adresa unor edili ai urbei
sau a unor oameni politici. Iată-l din nou pe epigramistul Nellu Cristescu care iese la
rampă cu un frumos catren la adresa uzinei din Caracal care de multe ori îi lăsa pe
locuitorii oraşului în întuneric. Catrenul este publicat în ziarul local ,,Romanaţiul” din
1938, prilejuit de apariţia gazetei ,,Făclia”:
,,Cred că te-ai aprins la vreme Ne lăsase-n întuneric
Căci electrica uzină Poate tu să faci lumină”
Sub semnătura lui Kir Pafnutie, ziarul Romanaţul-Oltul din 10 octombrie 1941 publică un
adevărat atac la adresa edililor urbei pentru modul cum arăta oraşul atunci:
Răutăţi
Cum ai fost când m-am născut Căci edilii tăi au fost
Acum şasezeci de ani Bieţii, pentru ei cu-n rost
Tot aşa te văd şi azi Lăsându-te biată urbe
Gropi, gunoaie, bolovani În mocirlă, cu străzi curbe
Impresionantă, chiar tulburătoare ni s-a părut o poezie din acelaşi ziar din data de 30
septembrie 1941 (deci în plin război, semnată de un director de şcoală, Ioan Modran:
Dorul ostaşului român

Ai un foc la inimioară Luptă deci şi te jertfeşte
Ca şi mine care scriu Pe al patriei altar
Sau cu toţii într-o ţară Căci aşa se făureşte
Sau cu toţii în sicriu Veşnicul şi sfânt hotar.
Ai luptat- acum lupţi iară Nu uita, din jertfa dată
Pentru dorul tău cel sfânt Floare scumpă va răsare
Sau cu toţii într-o ţară Cu ea fi-va-ncununată
Sau cu toţii în mormânt. Mândra Românie Mare.
Nu de puţine ori, scriitorii şi epigramiştii caracaleni se duelau cu cei din Craiova, în special
cu Calotescu-Neicu sau cu Şaban-Făgeţel, directorul şi fondatorul revistei ,,Ramuri”. Erau
schimburi de replici amuzante, cu efect plăcut, generatoare de bună dispoziţie. Iată că în
,,Făclia”/1-15 august 1940 găsim o asemenea creaţie semnaată de Nellu Cristescu,
adresată lui Şaban-Făgeţel pentru numărul din vară al revistei ,,Ramuri”:
De te-ai face foc şi pară ,,Ramurile” chiar şi-n vară

Eu ţi-o spun fără târcoale Fructe n-au, ci stau tot goale.
Lucrurile nu se opresc aici pentru că în Caracal exista un mare tipograf şi proprietar de

restaurant, Mihai Făget, prilej pentru M. Doicescu să scrie în acelaşi ziar, cu trimitere tot la
Şaban-Făgeţel, acest catren foarte reuşit intitulat ,,Craiovei”:
Voiţi să treceţi peste noi? Căci la noi este un Făget

Zadarnic urmăriţi un ţel Pe când la voi… un Făgeţel.
La fel de acid este şi alt catren semnat de P. Hanny în ,,Romanaţiul” /31 octombrie
1937 adresat lui Calotescu-Neicu, un mare epigramist craiovean, cunoscut şi apreciat la
vremea sa în toată Oltenia şi în ţară:
De ce Neicu-i trist când francul Fiindcă-n loc de lei vânează
Nu-l împuşcă niciodată? Glorie nemeritată.
Totuşi, din Craiova vine spre Caracal un semn de preţuire şi respect din partea
altui mare epigramist craiovean, Ion Popescu-Polyclet, magistrat, scriitor şi publicist. Când
s-au împlinit 5 ani de la apariţia ziarului ,,Romanaţiul”, el îi trimite o scrisoare lui Ştefan
Oprescu, directorul ziarului, pe care o găsim reprodusă în nr. 7-8/18 februarie 1941 şi din
care spicuim câteva aprecieri:
,,Stimate d-le Oprescu,
[…] Ziarul ,,Romanaţiul” a împlinit cinci ani de existentă ceea ce nu e puţin lucru
pentru un ziar de provincie. Te rog deci a primi toată simpatia şi preţuirea mea pentru
felul cum ai ştiut să te strecori şi să conduci această valoroasă publicaţie. În adevăr, în
ziarul d-tale găsesc destule motive care să-l facă a merita să trăiască. […] În
,,Romanaţiul” d-tale se găsesc numai sfaturi alese, articole morale, informaţiuni preţioase
care privesc viaţa acestui judeţ, literatură şi tot ce foloseşte şi place cititorilor din toate
păturile sociale. El reprezintă în special judeţul d-tale şi de aceea este interesant iar
conjudeţenii d-tale trebuie să-l preţuiască şi să-i dea tot sprijinul. Încredinţat de aceasta,
fac cele mai calde urări de bine pentru viitorul
Ştefan Oprescu a condus între decembrie 1926- aprilie 1928 şi 1937-1945 ziarul
,,Romanaţul”, organ independent, Caracal (Memoria Oltului nr. 24/ 2014).
,,Romanaţiului”.
Cu distinse salutări, I. C. Popescu-Polyclet.
Vom reveni, desigur, cu alte fapte şi momente mai importante, care la vremea lor
au făcut deliciul unei generaţii şi au ţinut trează speranţa într-o lume mai bună, pe care o
aşteptăm şi noi, cei de astăzi.
De la Spineni la Ierusalim. Călătoriile lui Badea Cireşeanu la Locurile Sfinte (VII)

dr. Badea Cireşeanu
Dr. Badea Cireşeanu este autorul monumentalei lucrări ,,Tezaur Liturgic” apărut în trei
volume în anul 1910. Născut la 16 mai 1859 în satul Vineţi din comuna Spineni-Olt (m. 1919)
a fost un călător neobosit în scopul cunoaşterii vieţii monahale şi a vetrelor credinţei
ortodoxe, publicând în revista ,,Biserica Ortodoxă Română” (1906-1907) însemnările sale de
călătorie . Profesor şi decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, a condus ziarul ,,Vocea
Bisericii” (1894-1896) şi a fost redactor al publicaţiei ,,Biserica Ortodoxă Română”.
Mărturiile sale dovedesc pe lângă talent literar şi grija pentru detaliul istoric, fiind utile
cercetătorilor de azi. Textul se reproduce din ,,Biserica Ortodoxă Română” (1907) cu grafia
originală. Intervenţiile noastre au fost încadrate între paranteze drepte. Titlul aparţine
redacţiei noastre iar subtitlurile aparţin autorului.
În împrejurimile Ierusalimului. După cum am arătat mai

înainte, marţi seara, 10 august, sosind la Ierusalim am luat
locuinţă la ,,Hotel du Parc” în afară de cetate, dar aproape
de ,,Poarta lui David” . Antreprenorul hotelului, născut în
Austria era împodobit cu toate calităţile unui om înţelept.
Deşi era bună îngrijire în locuinţa mea, totuşi nişte ţânţari
lacomi m-au supărat întru atât încât nu m-am putut da unui
somn adânc tot timpul cât am fost în Ierusalim. Şi aveam
mare nevoie de odihnă ca să prind putere şi să străbat în
cursul zilelor văile şi dealurile din care prindeam folos
instructiv şi moral. Miercuri 11 august, obosit de lunga
mea călătorie şi neodihnit, am intrat de dimineaţă în cetate
ca să caut pe părintele Fotie Oprea, un preot român din
Dobrogea care era stabilit de vreo 9 ani în Ierusalim. Cu Dr. Badea Cireşeanu.
oarecare greutate l-am găsit locuind în mica mănăstire
,,Sfântul Ioan Botezătorul” din centrul Ierusalimului. După salutările îndătinate, am ieşit cu
dânsul din cetate pe poarta lui David, pentru a-mi arăta cele ce mă foloseau. Părintele
Fotie, un bărbat venerabil bătrân, dar plin de vigoare, are multă bucurie când vede pe vreun
român călcând pe aceste locuri. Această mulţumire o simţeşte însă foarte rar, căci românul
mai degrabă se duce în orice parte a lumii decât acolo unde s-au făcut atâtea minuni în
Vechiul şi Noul Testament. Pentru aceea când se întâmplă părintelui Fotie să vadă vreun
compatriot, plânge de bucurie şi întreabă de toată propăşirea neamului său. Îşi istoriseşte
apoi cu blândeţe şi voce lină toate împrejurările vieţii sale şi dorinţa ce l-a călăuzit să
petreacă restul zilelor în sfintele locuri. Sărac şi hrănit cu pâinea muncii, părintele Fotie
totdeauna este mulţumit sufleteşte; iar seninătatea inimii sale îi împodobeşte faţa. Se
simţeşte fericit când întâlneşte pe un român cu dor de a vedea pământul sfânt, şi îi dă cu
toată bunavoinţă explicaţiile trebuincioase, însoţindu-l pretutindenea, de multe ori flămând
şi prin bătaia soarelui. Supărare la dânsul nu există; oboseala prin căldurile iuţi ale acestor
locuri îi e plăcută. Toate le face cu drag pentru a contribui după putere la lauda lui
Dumnezeu; iar casa sa, mică şi modestă, este casa lui Avraam. Fie cine găseşte la dânsul
un sfat bun, la nevoie un mic ajutor sau o gustare destul de frugală dar oferită cu
nevinovăţie şi bucurie sufletească.
1. Casa lui David. Stând amândoi lângă locul unde odinioară era palatul lui
David, părintel Fotie se îndreptă către mine cu aceste cuvinte: ,,Aici- zise dânsul- a
împărăţit acela de la care ne-au rămas mulţi psalmi; temelia de piatră a palatului său se află
şi astăzi în adâncimea pământului, căci piatra nu putrezeşte. Aici în palatul cel vestit în
lume a cântat David cu harpa în bucuria şi întristarea sa. Coardele instrumentului său erau
purtate de dânsul destul de bine căci şi Saul îl poftea să-i cânte ca să se liniştească de
boală. Iar când Avesalom s-a sculat în contra părintelui său David, acesta nu s-a iuţit şi nu
l-a pierdut după faţa pământului, ci l-a alungat dincolo de Iordan unde s-a agăţat cu părul
lui cel lung de ramurile unui copac. Şi acolo şi-a găsit moartea fiul răzvrătit, drept
pedeapsă dumnezeiască, căci a amărât pe bătrânul său părinte şi a voit să-i răpească
scaunul domnesc. Dar David nu s-a bucurat de pierderea lui Avesalom ci a plâns cu
întristare mare, chemându-l de multe ori pe nume pe fiul său”. Apoi părintele Fotie
uitându-se spre ,,Hotelul Versavia” zise aceste cuvinte: ,,Iată unde avea locuinţa Urie;
acum în acel loc este acest hotel cu numele aceleia ce a răpit inima regelui David şi apoi a
adus pierderea bărbatului ei. Versavia (Bat Şeba) era cea mai frumoasă din Ierusalim;
pentru aceea David a păcătuit cu dânsa, dar a fost mustrat de Dumnezeu prin profetul
Natan. David a făcut mare penitenţă şi apoi Versavia a dat naştere unui prunc care a murit
şi după aceea a născut pe Solomon, înţeleptul lumii de atunci”.
Plecând mai departe şi oprindu-ne tot pe vârful Sionului, în afară de ziduri, îmi
arătă ,,Valea Hinom” sau cum îi zice dânsul ,,a plângerii”, spre sud-vest de cetate. Valea
era uscată şi ocolită de case mici şi sărăcăcioase. În depărtare se vedea spre sud-vest
,,mănăstirea profetului Ilie”, zidită pe locul unde s-a refugiat profetul de prigonirea
Izabelei, soţia lui Ahab.
2. Cimitirul ortodocşilor. Pe o căldură mare (ora 1 după amiaza) păşirăm încet pe
coama Sionului spre miază-zi în afară de ziduri şi intrarăm în cimitirul ortodocşilor,
,,Sionul”, numit aşa după cetatea lui David şi după muntele pe care stă această necropolă.
În cimitir nu am văzut nimic deosebit decât numai cruci de piatră şi de marmoră, lespezi cu
inscripţii funerare aşternute pe morminte şi mici monumente împrejmuite ca şi în cimitirele
noastre din Bucureşti, dar nu îngrijite ca acestea. În partea de răsărit a cimitirului şi în
vecinătate cu acesta, protestanţii zideau o mare biserică după ritul lor, pe locul dăruit acum
câţiva ani de actualul sultan împăratului Vilhelm al Germaniei, când acesta a vizitat
Ierusalimul şi locurile mai însemnate din Palestina. După materialul adunat şi din
informaţiunile ce am cules am înţeles că germanii fac acolo o biserică monumentală şi o
şcoală mare pentru colonia din Ierusalim. În apropiere se află şi o moschee turcească în
locul unde s-a arătat Domnul învăţăceilor săi la 8 zile după înviere şi Toma a pus degetul
său în coasta Mântuitorului. Am voit să intrăm în moschee, dar imamul nu era acolo pentru
a ne deschide.
Aflându-ne tot în partea de sud a cetăţii pe muntele Sionul, am văzut în depărtare
spre răsărit o ceaţă într-o vale: acolo era râul Iordanul şi Marea Moartă. Ne-am pogorât
apoi prin praf şi căldură mare spre pârâul Chiedrului. Pe coasta muntelui, în apropiere de
poarta gunoiului, părintele Fotie îmi atrase atenţiunea asupra unei culturi de zarzavat, sădit
în praf dar totuşi crescuse şi se dezvoltase binişor deşi nu îl stropeşte nimenea cu apă.
Spunea tovarăşul că în aprilie când l-a sădit proprietarul locului a plouat şi de atunci,
prinzând rădăcină, creşte din roua cerului.
3. Scăldătoarea Siloamului. Ajunserăm în vale pe malul drept al pârâului
Chidron sau al Chiedrului la ,,scăldătoarea Siloamului”. Despre aceasta iată ce citim în
Evanghelia Sfântului Ioan, cap. 9, v.1-7: ,,Şi trecând Iisus, a văzut pe un om orb din
naştere... şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină peste ochii orbului. Şi i-a zis lui: mergi
de te scaldă în scăldătoarea Siloamului (ce se tâlcuieşte, trimes). Deci s-a dus şi s-a apălat,
şi a venit văzând”. Astăzi, această scăldătoare este în forma unei ceşmele la care se
coboară călătorul pe multe trepte de piatră pânăajunge la izvor. Ne-am coborât şi noi cu o
mulţime de femei arabe şi cu copii, care apoi ne împresurară cerându-ne ,,bacşiş” cu multă
îndrăzneală şi cu mare zgomot. După ce băurăm apă ieşirăm iarăşi în suprafaţa pământului;
iar mulţimea arabilor ne supără zgomotos cu cererea lor până ce părintele Fotie îi mustră
pentru atâta cutezanţă şi apoi se depărtă. Nu le-am dat bacşiş pentru următorul motiv:
îndată ce am fi scos pungile noastre, îndrăzneala lor ar fi crescut şi mai mult şi poate ar fi
încercat să ne atace văzându-ne numai pe noi doi inşi. Se crede că izvorul Siloamului este
adus de regii evrei pe olane din depărtare şi anume de la izvorul ,,Siloe” ce se află la nord
de Ierusalim. Acel izvor ,,Siloe” făcea în vechime două lacuri mici din care se lua apă
pentru stropitul grădinilor regale. Apa de aci folosea mult locuitorilor din Ierusalim, mai
ales când erau împresuraţi de Asirieni ori Egipteni.
4.Ţara olarului. Părintele Fotie mi-a arătat în apropiere, spre sud de cetate şi
,,ţarina olarului” pe un platou frumos, despre care citi aceasta în Evanghelia lui Matei, cap.
27, v.2-8: ,,Şi legându-L pe dânsul (pe Iisus), l-au dus şi l-au dat domnului Pilat din Pont.
Atunci văzând Iuda , cel ce L-a vândut pe El, că s-a judecat spre moarte, căindu-se a întors
cei treizeci de arginţi Arhiereilor şi bătrânilor zicând: greşit-am de am vândut sânge
nevinovat... şi aruncând arginţii în biserică, s-a dus de acolo şi mergând s-a spânzurat... şi
sfat făcând (arhiereii) au cumpărat cu ei (arginţii) ,,ţarina olarului” pentru îngroparea
străinilor”. Pe locul unde era această ţarină, acum se află o mică biserică înconjurată de zid.
Părintele Fotie servise vreo 4 ani la această casă a Domnului. Pe dealurile şi valea pârâului
Chidron sunt sădite legume care cresc în pietre arse de soare, fără ploaie ori stropitură de
apă; căci pârâul este uscat şi numai iarna curge apă pe el.
5. Mormântul profetului Zaharia şi al lui Avesalom. Obosiţi de suişuri şi de
căldura zilei, căci era ora două după amiază, am luat drumul în sus prin pietrele râului şi
am venit de cealaltă parte la mormântul profetului Zaharia, aşezat pe malul stâng al
pârâului. Mormântul este făcut ca un mic templu cu înveliş piramidal. El este săpat în
această formă într-o stâncă de piatră; dar într-ânsul nu este nimic; relicvele profetului sunt
ridicate de mult de acolo. Şopârle, guşteri şi tot felul de gângânii mişunau pe la picioarele
noastre. Aproape de acest mic monument, spre nord, se află şi mormântul lui Avesalom,
fiul răzvrătit al lui David. Şi acest monument mic seamănă cu un templu cu columne; el
este săpat în piatră ca şi mormântul profetului . Corpul lui Avesalom nu se mai află aci
încă din vechime. Câte războaie s-au întâmplat pe aceste dealuri, câte lupte şi jafuri
duşmănoase au atins aceste morminte, în care au dormit profetul şi acela ce voia să
răpească scaunul tatălui său, David! Dar mâna omului duşmănos nulasă nici pe cei
adormiţi să se odihnească în pace; nici în mormânt nu este linişte; şi aici se întinde
profanarea şi iuţimea omului nelegiuit! Babilonienii, perşii, egiptenii şi chiar oştile lui
Alexandru cel Mare nu se mulţumiră numai cu stricarea şi jefuirea sfintei cetăţiş dar
întinseră lăcomia şi prigonirea până la dezvelirea mormintelor şi căutară pretutindenea
pradă şi avuţie.
Cum pierde omul frumuseţea sufletului prin felurite fapte nepotrivite cu fiinţa sa
aleasă! El se face mai rău decât orice vietate fioroasă când se întunecă mintea lui şi când
nu mai gândeşte la Dumnezeu! Setea de a se întinde marginile ămpărăţiilor mari peste
ţările mai nevoiaşe, a fost călăuza omului rău din vechime şi până astăzi. Babilonenii şi cei
de o seamă cu dânşii nu se mulţumiră cu avuţiile şi strălucirea lor, ci îşi părăsiră toate cele
ce aveau şi din depărtare veniră peste un popor mic şi cu agoniseală şi dărâmară
Ierusalimul, luară vasele sfinte din templu, duseră pe evrei în robie şi prădară mormintele
celor ce dormeau întrânsele.
Sfântul Ioan Chrisostom, cugetând asupra certelor omeneşti şi a urmărilor ce răsar
dintrânsele iată cum îţi arată mâhnirea sa: ,,Rădăcina tuturor relelor este lipsa de iubire
frăţească. De aici izvorăşte duşmănia, războiul, cearta, bănuiala, hula, uciderea şi chiar
deschiderea morminteor... Până şi marea nu este scutită de răutatea omenească; piraţii îşi
întind cursele lor şi asupra vaselor ce se luptă cu undele mânioase ale apelor adânci şi
furtunoase. Omul pradă nu numai pe fratele său ce se află în viaţă, ci şi pe cel adormit nu îl
lasă în pace. El întinde mâinile lui nelegiuite asupra mormintelor, le deschide, şi nu îi lasă
să doarmă nici pe aceia ce au scăpat de necazurile acestei vieţi”.
6. Mormintele evreieşti şi turceşti. Mai la deal, spre răsărit de mormântul
profetului Zaharia, am văzut sute de morminte vechi evreieşti. Cimitirul acesta, acum
părăsit, nu este împrejmuit; iar mormintele se află văruite cu culoare albă, după vechea
datină mozaică, pentru ca ele să fie curate, şi pe e altă parte ca trecătorii văzându-le de
departe să le înconjure, ca nu cumva atingându-se de ele să se necurăţească! Toate aceste
formalităţi evreii nu le fac numai din religiozitate nevinovată ci mai ales ca să fie lăudaţi
de oameni. Drept aceea Mântuitorul i-a mustrat cu aceste cuvinte aflate în Evanghelia lui
Matei, cap. 23, v. 29-30: ,,vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că zidiţi mormintele
proorocilor şi împodobiţi mormintele drepţilor, şi ziceţi: de am fi fost în zilele părinţilor
noştri nu am fi fost lor părtaşi întru sângele proorocilor”.
Mormintele evreilor în vechime erau afară de cetăţi ori pe câmpii şi dealuri; numai
regii şi profeţii se înmormântau în cetăţi. Regii dela David încoace, în mare parte fură
îngropaţi în Sion. Ca morminte se alegeau mai ales vizuinile şi peşterile fireşti ori scobite
anume; iar acestea, era de dorit să se afle în grădini sau sub umbra arborilor câteodată şi pe
movile înalte.
Lucrul acesta eu l-am văzut la musulmani şi mai ales la turci. Aceştia purtându-se
după învăţăturile Coranului se îngrijesc foarte mult de mormintele lor. În grădini, în curţi,
la răspântiile drumului se găsesc câte doi ori trei stâlpi care arată mormintele celor ce se
odihnesc acolo. Mai totdeauna aceste locuinţe mortuare sunt umbrite de platani umbroşi şi
bătrâni. Cimitirele comune sunt de asemenea umbrite de chiparoşi înalţi şi conici cum şi de
platani şi felurişi arbori frumoşi. Mai ales am admirat mormintele sultanilor din Brusa şi
Constantinopole, care sunt cu atâta gust îngrijite încât călătorul nu ştie ce să privească:
mausoleul măreţ şi împodobit cu tot luxul oriental sau arborii ce îşi întind ramurile lor
verzi şi pletoase pe locuinţele mortuare ale celor ce domniră odinioară în lume! Între
mausoleele imperiale ce am văzut în lue, sunt neîntrecute în frumuseţe acelea ale sultanilor
din giamia Eşil şi mai ales din grădinile luxoase ale giamiei Muradie din Brusa (Asia
Mică). Curăţenia de aci, grădinile cultivate în tot ce poate să fie mai frumos, încât să se
asemene cu raiul lui Mahomed, coşciugele aşezate în cripte frumos lucrate, apoi pietatea cu
care îmi arăta paznicul aceste rămăşiţe ale vechilor sultani, toate acestea nu le-am mai
văzut în altă parte. Cu greutate însă se pot vedea aceste odoare musulmane; mulţi
mahomedani nu au voie să calce în aceste grădini. Eu eram preferat cu toată bunăvoinţa şi
politeţea cuvenite străinului.
7. Peştera Ghetsimani. De la mormântul profetului Zaharia şi acela al lui
Avesalom, am pornit la miazănoapte pe malul stâng al pârâului Chidronşi am ajuns la
,,peştera Ghetsimani” în care se află mormântul sfintei Fecioare Maria. Sfânta Fecioară şi-a
ales ea însăşi această grădină pentru ca să fie îngropat corpul ei. Împreună cu părintele
Fotie m-amcoborât în peşteră pe 47 trepte de piatră, până când am ajuns într-o biserică
mare şi împodobită cu icoane lucrate în aur şi argint. În sfântul locaş, mistic şi întunecos
din cauza adâncimii, dar şi răcoros, ne închinarăm cu evlavie şi sărutarăm mormântul
sfintei Fecioare şi al părinţilor săi Ioachim şi Ana ce se află în biserică. Preotul îngrijitor al
acestor comori atât de scumpe creştinilor, scoase aghiazmă din puţul cu izvor din mijlocul
bisericii, ne dădu să bem şi apoi la lumina dulce a candelelor din această casă a Domnului
cugetarăm la timpurile apostolice , la sfânta Fecioară şi la adunarea din acest loc a
apostolilor de la marginile lumii ca să îngroape sfântul ei corp. Asupra acestei peşteri au
drepturi egale nu numai creştinii ortodocşi, dar şi latinii şi alţi creştini. În ziua de 15 august
când se sărbătoreşte adormirea sfintei Fecioare, se face aci o liturghie strălucită oficiată de
însuşi patriarhul Ierusalimului, fiind adunaţi mii de credincioşi. De altfel în toate zilele se
săvârşeşte în peşteră cultul în toată splendoarea lui.
După ce ne mai închinarăm iarăşi pela icoane , ieşirăm din peşteră şi merserăm în
apropiere ca să mâncăm, căci era ora 2 şi jumătate după prânz. Ospăţul nostru fu destul de
frugal din cauză că era ,,postul Adormirei”; iar pe de altă parte frugalitatea stă chiar în firea
omului în acele locuri. Găsirăm, nu departe de peşteră, nişte arabi sub un cort de pânză,
vânzând pâine, zarzavaturi crude şi sare. Acestea ne-au fost îndestulătoare ca să ne potolim
foamea; iar în loc de apă băurăm limonade calde şi neîngrijite. Părintele Fotie era atât de
mulţumit de belşugul ospăţului, încât necontenit rostea pioasa formulă a bunului creştin
,,Slavă Ţie, Doamne!”. Odihnindu-ne puţin după această gustare pustnicească, plecarăm în
drumul nostru deşi căldura mă moleşeamai mult pe mine decât pe tovarăş.
8. Pe muntele Măslinilor. Sculându-ne, am pornit la deal spre răsărit, pe Muntele
Măslinilor al cărui nume era foarte des repetat în sfintele Evanghelii şi în cărţile Vechiului
Testament. Am ales suişul pe lângă mănăstirea rusească de pe acest munte. Aceasta este
zidită într-omare grădină ce se întinde din pârâul Chidron şi până în vârful Muntelui
Măslinilor. Teritoriul mănăstirii este înconjurat de un zid tare ca al unei cetăţi ; iar în
mijloc străluceşte o biserică înfrumuseţată cu aur. Suind la deal pe un drum pietros, am
ajuns în vârful muntelui care este puţin mai înalt decât muntele Sionul; dar nu este
prăpăstios ori greu de urcat, ci este un platou înalt şi cu o înfăţişare frumoasă. În vârful
munteluini se ivi cea mai mulţumitoare privelişte: spre apus cetatea Ierusalimului cu
măreţe edificii între care se deosebeau biserica sfântului Mormânt şi moscheea lui Omar
iar la răsărit, în depărtare, iarăşi văzurăm Iordanul ca o fâşie de pânză iar Marea Moartă ca
un nour de fum. Vârful Muntelui Măslinilor, ca orice pisc înalt, e acoperit cu iarbă pe care
o pasc vitele arabilor.
Tot pe acel vârf se află şi ,,mănăstirea carmelitelor desculţe” în care se adăpostesc
fiicele arabilor, curzilor şi ale altor neamuri din acele părţi. Mănăstirea este mare şi
împrejmuită cu ziduri tari. Curtea e presărată cu flori şi arbori care dau piperul ce se pune
în mâncare. Într-o parte a curţii este o peşteră unde se crede că că apostolul Petru a fost pus
în temniţă de Irod Agripa I-iul; iar îngerul Domnului l-a scos din închisoare, după cum
citim în Faptele Apostolilor, cap. 12, v. 3: ,,În zilele acelea, pus-a Irod mânele ca să facă
rău unora din cei din biserică; şi a ucis pe Iacov fratele lui Ioan cu sabia... şi a adaos a
prinde şi pe Petru, pe care şi prinzându-l l-a băgat în temniţă, dându-l la patru căpetenii cu
câte patru ostaşi ca să-l păzească pe el... Şi iată îngerul Domnului a venit (noaptea) şi
lumină a strălucit în casă, şi lovind în coaste pe Petru l-a deşteptat pe el zicând: scoală-te
curând, şi au căzut lanţurile din mâinile lui... şi a zis lui (Petru) îmbracă-te în haina ta şi
vino cu mine. Şi ieşind venea după el”.
Noi mergând tot pe vârful Muntelui spre miazănoapte, ajunserăm la locul de unde
Iisus a privit Ierusalimul cu ale lui frumuseţi, şi despre care a zis că ,,nu va rămânea piatră
pe piatră care să nu se risipească. Şi şezând el pe Muntele Măslinilor în faţa templului, l-au
întrebat îndeosebi Petru şi Iacov şi Ioan şi Andrei zicând: spune nouă când vor fi acestea?”
(Marcu, 1-4). Profeţia mântuitorului s-a împlinit cu dărâmarea Ierusalimului de către Tit în
anul 70 după Hristos, după cum am arătat aceasta.
Uitându-ne şi de aci spre răsărit, iarăşi văzurăm râul sfânt şi Marea Moartă
pierdute în umbra depărtată. Apoi mi se arătă un drum ce coboară din vârful Muntelui
Măslinilor la vale spre răsărit numit ,,calea sâmbetei”. Intrarăm după aceea în moscheea
zidită tot în vârful muntelui, pe locul unde s-a înplţat Domnul la ceruri la 40 de zile după
învierea sa (Fapt. Apost. 1, 9-13). Un arab păzitor al moscheei ne deschise templul islamist
şi ne arătă în mijlocul lui o piatră de unde s-a ridicat la ceruri mântuitorul lumii. În secolul
al IV-lea al creştinismului, sfânta Elena, maica împăratului Constantin a zidit o biserică pe
locul unde se află acum moscheea.
Mai departe, spre nord, am mers printre colibe arăbeşti, înconjuraţi de cerşetori, la
stâlpul de piatră unde s-a arătat Iisus îndată după înviere Mariei Magdalena (Ioan 20, 14).
Închinându-ne pe aici mai în toate locurile cu amintiri sfinte, ne-am coborât în vale pe altă
cale, în ,,Grădina Măslinilor” de lângă peştera Ghetsimani. În această grădină de pe malul
stâng al pârâului Chidron s-a rugat Domnul adeseori şi mai pe urmă în noaptea când a fost
vândut de Iuda. Iată acum şi sfântului evanghelist Luca, cap. 22, v. 39: ,,Şi (după cina cea
de taină) ieşind Iisus, a mers după obicei în Muntele Măslinilor şi s-au dus după el şi
ucenicii Lui”. Iar evanghelistul Ioan cap. 18, v.1 ne spune că Iisus ,,a ieşit împreună cu
ucenicii Lui de cea parte a pârâului Chiedrului unde era o grădină întru care a intrat El şi
ucenicii Lui. Şi ştia şi Iuda cel ce L-a vândut pe El locul; căci de multe ori se aduna Iisus
acolo cu ucenicii Lui”. Apoi se completează textul cu cuvintele evanghelistului Luca, cap.
22, v. 40: ,,Şi sosind Iisus la loc a zis ucenicilor: Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită. Şi El
s-a depărtat de dânşii ca o aruncătură de piatră şi îngenunchind se ruga ... Şi sculându-se de
la rugăciune, venind către ucenici i-a aflat pe ei dormind de întristare. Şi le-a zis lor: ce
dormiţi? Sculaţi-vă şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită.”
Părintele Fotie mi-a arătat atât stânca unde dormeau ucenicii cât şi locul unde s-a
rugat Domnul. Astăzi pe aci s-au schimbat toate. Locul unde au dormit ucenicii se află
lângă drum ocolit numai pe o parte cu ziduri înalte.
Sărutând locul unde a fost prins Iisus, văzurăm în apropiere o grădină mică în
cuprinsul ei dar plină cu măslini bătrâni cam de 200 de ani. Aceşti pomi sunt groşi şi
găunoşi înlăuntrul lor; fac roade puţine, ca orice pom bătrân.
Tot pe Muntele Măslinilor am văzut vreo 10 corturi albe aşezate pe sub măslini;
iar întrânsele locuiau familii arabe. Întrebând de rostul acestora, mi s-a răspuns că arabii
ortodocşi sunt atât de pioşi încât ei vin din Siria, Arabia şi chiar din Egipt cu familiile lor
în timpul postului Sfintei Marii de la 1-15 august şi se stabilesc cu corturile lor pe Muntele
Măslinilor. Aci postesc 15 zile, hrănindu-se numai cu poame, apă şi pâine, şi venind zilnic
în biserica din peştera Ghetsimani; iar în ziua sărbătorii ,,Adormirii Sfintei Fecioare” ei
sunt cei dintâi care arată mai multă pietate.
În urma acestei călătorii pe Muntele Măslinilor, obosiţi de suişuri şi pogorâşuri pe
o mare căldură, şezurăm să ne mai odihnim. Aci îmi adusei aminte de cele mai însemnate
fapte petrecute pe acest munte, şi anume de fuga lui David când se răzvrătise în contra lui
fiul său Avesalom: ,,Şi David suia suişul Muntelui Măslinilor suind şi plângând şi cu capul
acoperit, şi el mergea desculţ, şi tot poporul ce era cu el îşi acoperea fiecare capul său şi se
suiau suind şi plângând” (II Samuel, cap. 15, v. 30). Apoi mi-am adus aminte de suirea de
multe ori a Mântuitorului cu ucenicii lui pe acest munte, de rugăciunea şi prinderea lui,
cum şi de alte fapte mari petrecute în aceste sfinte locuri. Profeţii Vechiului Testament s-au
suit şi ei pe această înălţime şi privind Ierusalimul au plâns viitorul poporului israiltean.
Frumoasă privelişte are ochiul când se află pe vârful sfântului Munte al
Măslinilor. La răsărit, priveşte în pustie dincolo de Iordan teritoriul uscat şi abia locuit pe
ici pe colo; la nord, se văd mici sate cu colibe umilicioase; la sud, valea pârâului Chidron
uscată de soare, dar plină de însemnătate prin trecutul ei; iar drept în faţă la apus,
Ierusalimul cu ale lui vechi monumente! Se mai văd de pe vârful Muntelui căile străbătute
de călători pământeni, unii călări pe asini şi cămile, alţii pe jos, fiecare ducându-se în
drumul său. Şi hainele călătorului sunt deosebite între ele: europeanul are portul său, arabul
mantaua sa cenuşie, cu un fes mohorât pe cap sau cu un turban peste care se înfăşoară un
colac de păr; picioarele sunt goale sau încălţate cu pantofi. Fiecare e tăcut şi gânditor în
calea sa. Lăutari, cântări lumeşti, strigări şi râs nu se aud, după cum am mai spus aceasta.
Plecarăm pe la 4 şi jumătate către seară să ne suim în Ierusalim, ne oprirăm puţin
însă sub sfânta cetate, la locul unde a fost ucis cu pietre de evrei arhidiaconul şi martirul
Ştefan. ,,Şi scoţându-l afară din cetate (Ierusalim), îl ucideau cu pietre; şi martorii şi-au pus
hainele lor lângă picioarele unui tânăr ce se chema Savlu” (Fapt. Apost. c. 7, v. 58).
9. Intrând în cetate pe ,,poarta Ghetsimani”, mi se arătă pe stradă locul unde a
fost judecat Domnul nostru Iisus Hristos, unde a fost bătut cu trestia şi condamnat la
moarte. Mai toate aceste locuri sunt în stăpânirea Franciscanilor, care au mănăstiri mari pe
aici. Venirăm apoi la locul unde Simon Cirineul a fost silit să ducă crucea Domnului; aci i
s-a dat Mântuitorului de femeia pioasă Veronica o mahramă să îşi şteargă sudoarea; iar
chipul Mântuitorului s-a imprimat pe mahramă când s-a şters cu ea. Aceasta este icoana
,,Veronica” sau ,,cea nefăcută de mână” care se zugrăveşte până azi pe catapeteasmă,
deasupra uşii din mijloc a altarului.
Intrarăm pe seară în patriarhie, ne închinarăm în biserică şi după aceea mi se dădu
o carte de ,,închinător”, mi se spălară picioarele şi mâinile cu apă caldă şi apoi ne-am dus
în Marea Biserică a sfântului Mormânt, ce este lipită de zidurile Patriarhiei.
Spălarea picioarelor este o datină veche rămasă între orientali. Avraam văzând pe
cei trei bărbaţi trecând pe lângă cortul său, aşezat la stejarul ,,Mamre”, alergă de la uşa
cortului înaintea lor şi se plecă până la pământ şi zise: ,,Doamne, de am aflat har înaintea
Ta, rogu-te nu trece de cortul servului Tău. Să se aducă puţină apă ca să vă spălaţi
picioarele şi apoi să vă odihniţi sub acest arbore. Această spălare este simbolul curăţeniei,
dar ea înviorează şi corpul obosit în acele locuri de multă umblare pe jos şi de văpaia
soarelui. Şi Mântuitorul a spălat picioarele ucenicilor săi la Cina cea de taină; iar când se
afla în Capernaum o femeie păcătoasă turnând mir pe picioarele Lui, Domnul a lăudat
pocăinţa femeii şi a zis lui Simon: ,,am intrat în casa ta, apă pe picioarele mele nu ai dat;
iar aceasta cu lacrimi a udat picioarele mele”.
Spălarea picioarelor s-a făcut şi de sfinţii Părinţi şi se mai face şi azi în unele locuri
întru aducere aminte de cele petrecute în timpurile Vechiului şi ale Noului Testament.
Drama învăţătorilor refugiaţi din Olt şi Romanaţi - (II)

Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian
Ocuparea prin forţă şi dictat a teritoriilor româneşti Basarabia, Bucovina de Nord,

Transilvania ca şi a Cadrilaterului în vara tragică a anului 1940 a provocat drame de
neimaginat. Prinsă în vârtejul jocului de interese al marilor puteri, România a fost silită să
renunţe fără luptă la părţi din teritoriul naţional pentru care numai între 1916-1918 îşi
dăduseră viaţa peste 800 000 de eroi. Învăţătorii, preoţii, reprezentanţii administraţiei şi
parte din populaţia din zonele ocupate au fost siliţi să se refugieze pentru a scăpa de
deportare şi umilinţe. În acest context tragic, mulţi învăţători din Olt şi Romanaţi care
fuseseră repartizaţi în aceste teritorii cedate, au fost nevoiţi să-şi părăsească şcolile,
gospodăriile şi tot avutul spre a lua calea pribegiei. Să urmărim destinul câtorva dintre
aceştia, aşa cum l-au consemnat documentele identificate de noi la Arhivele Naţionale din
Bucureşti, Fond Ministerul Educaţiei Nationale, Dosarele 286, 287, 288 din anul 1940.
Ilie R. Dobre. Originar din comuna Mihăieşti de Sus, jud. Olt. A funcţionat ca înv. cu
titlul provizoriu în comuna Marienfeld, jud. Tighina, numit prin ordinul cu nr. 151278 din
22 august 1939. În cererea din 2 iulie 1940 adresată Ministerului Educaţiei Naţionale
menţiona faptul că în tot
cursul anului 1939-1940 a
fost concentrat. La data
întocmirii cererii, Ilie R.
Dobre se afla mobilizat ca
elev sergent la Şcoala
pregătitoare pentru ofiţeri
de rezervă de Artilerie din
Craiova şi nu se putea
prezenta la repartiţia pe
post, conform anunţurilor
date prin radio şi presă.
Solicita ministerului să Şcoala din Buzeşti Olt, 1944.
dispună încadrarea într-un
post liber din judeţele Teleorman, Vlaşca sau orice alt post liber din ţară. A fost propus
pentru Buzeşti-Olt.
Pătraşcu A. Ştefan. Până la ordinul de evacuare, a fost învăţător în comuna Mihova-
Cotul de Sus, jud. Storojineţ din Bucovina. S-a refugiat în com. Tâmpeni, jud. Olt, unde
avea noul domiciliu. În cererea din 9 iulie 1940 ruga ministerul să fie repartizat pe un post
la una din şcolile din judeţele Olt, Argeş sau Romanaţi, de preferinţă în judeţul Olt unde
avea părinţi bătrâni.
Maria Predescu. A funcţionat ca maestră titulară provizoriu de gospodărie la Şcoala
primară din com. Mahala– Cernăuţi. În baza cererii înregistrate în iulie 1940 solicita
încadrarea într-un post vacant, de preferinţă în oraşul Slatina, jud. Olt, având soţul profesor
titular la Liceul Radu Greceanu. Ruga de asemenea ministerul să urgenteze soluţionarea

cererii sale fiind într-o ,,situaţie precară, soţul meu concentrat, eu gravidă, iar salariul ce mi
se cuvenea pe luna iunie nu l-am primit încă”. Pe 3 august 1940 revine cu o altă cerere,
vizând şi alte posturi, respectiv : com. Clocociov, Slătioara sau oricare altă localitate din
jurul Slatinei.
Marinescu Gh. Nicolae. Înv. definitiv cu o gradaţie din anul 1937. La 10 iulie 1940, data
înregistrării cererii, comuna Cuizovca, jud. Orhei, unde a funcţionat, se afla sub ocupaţia
U.R.S.S. Fiind refugiat, ruga ministrul a-l angaja în învăţământul primar în unul din
posturile din judeţul Olt, com. Bărăştii de Vede sau în Ţinutul Bucegi, de preferinţă în jud.
Ilfov. Pe aceeaşi cerere este scris cu creion roşu: ,,soţia învăţătoare a făcut formalităţile de
repatriere”. Pe 1 august 1940, înv. Marinescu Gh. Nicolae trimite o a doua cerere
ministerului Educaţiei solicitând numirea soţiei sale Marinescu Anastasia din com.
Cuizovca, jud. Orhei, în com. Dealul Bradului, jud. Argeş , aşezare limitrofă comunei
Moţoeşti. Anastasia Marinescu încă nu sosise în ţară şi fiindcă soţul său îi făcuse o cerere
de repatriere prin Crucea Roşie şi Ministerul de Externe, acesta era convins că se va
repatria „întrucât dânsa aşteaptă să treacă pe la Ungheni”.
Tomescu N. Ion. Originar din com. Gura Boului, jud. Olt, a funcţionat ca învăţător titular
la şcoala primară mixtă din comuna
Regele Ferdinand I, satul Niculeşti,
jud. Ismail şi a rămas “datorită
tragicelor împrejurări în urma
cărora ne-a fost smulsă Basarabia-
fără post ”. La 10 iulie 1940,
Tomescu Ioan se găsea mobilizat în
Regimentul 71 infanterie, compania
a 16-a încă din ianuarie 1940. În
urma încadrărilor ce urmau a se
face, solicita să fie ,,utilizat într-un
Serviciu divin în curtea şcolii
post de preferinţă în judeţul natal,
Bârseşti (4 iunie 1939).
Olt ”.
Popescu N. Elisabeta. Înv. cu titlul provizoriu în satul Ciobana, com. Bahnaz, jud.
Tighina. A fost numită ca învăţătoare în acest sat la 1 octombrie 1936, iar în urma cedării
Basarabiei a rămas fără post şi gospodărie. În baza cererii din 10 iulie 1940 adresată
Ministerului Educaţiei Naţionale, cerea să fie plasată ca învăţătoare într-unul din posturile
de la Şcoala primară Nr. 1 mixtă din comuna Drăgăneşti, jud. Olt sau la Şcoala primară nr.
1 mixtă din comuna Mărunţei, jud. Olt. Dintre aceste două posturi cel mai convenabil
pentru situaţia în care se afla, era postul de la Drăgăneşti–Olt, unde soţul său, tot învăţător,
Popescu R. Nicolae, fiind născut în localitate, poseda casă, vie şi teren arabil, iar părinţii
acestuia erau bătrâni, fără nici un sprijin. În continuarea cererii sale, înv. Popescu N.
Elisabeta menţiona că „locuind în comuna Drăgăneşti, vom putea trece mai uşor peste
pierderile suferite în urma refugiului prin care au rămas complet dezbrăcaţi”. Îşi stabilise
domiciliul în comuna Drăgăneşti-Olt. Din extrasul din Registrul stării civile pe anul 1939
(copie), aflăm că înv. Elisabeta Igescu, născută la 2 septembrie 1913 în com. Angheleşti,
jud. Putna s-a căsătorit pe 18 martie 1939 (com. Larga, jud. Tighina, Basarabia) cu Nicolae
Popescu, născut la 15 octombrie 1912 în com. Drăgăneşti Olt. Popescu Nicolae, soţul său,
funcţionase din septembrie 1937 la şcoala din Dunduc, comuna Larga, jud. Tighina. În
urma cedării Basarabiei cerea un post la Bălăneşti sau Sineşti, jud. Olt.
Florea I. Stancu. Înv. la şcoala din comuna Caracui, jud. Lăpuşna, unde a fost numit la 1
septembrie 1934. Era originar din com. Scorniceşti, judeţul Olt. În cererea adresată
ministrului Educaţie Naţionale din 10 iulie 1940 arăta faptul că familia sa, soţia şi cei doi
copii, s-a refugiat din Basarabia ,,fără nici un fel de avere căci eu sunt concentrat şi în acest
caz familia a fugit numai cu viaţa”. Familia era stabilită în com. Mogoşeşti, jud. Olt şi ruga
ministerul să-i trimită salariul în această localitate, nemaiavând nici o altă sursă de venit. În
1940, înv. Florea I. Stancu se găsea concentrat la Regimentul 1 Vânători, compania a 8-a.
La sfârşitul documentului, menţionează că dorea a fi repartizat ,,ca învăţător într-o comună
din jud. Olt sau prin împrejurimile acestui judeţ.” Pentru că în această primă cerere nu
menţiona localităţile unde ar fi dorit să fie numit, pe 12 august 1940 revine cu a doua
cerere adresată ministerului menţionând şcoala primară din comuna Bălţaţi-Mărgineni, jud.
Olt, unde învăţătorul Al. Florescu se pensionase pe 1 sept. 1940. După această şcolă erau
de preferat şcolile din localităţile Poboru, Bălţaţi- ambele se aflau la o distanţă de 6 km de
domiciliul său- Scorniceşti- aici avea mama văduvă, fără nici un sprijin- sau Mogoşeşti
unde îşi stabilize domiciliul. Primarul din Scorniceşti certifica faptul că Florea Stancu avea
o mamă văduvă şi o familie împovărată.
Gheorghe V. Enăchescu. Înv. gradul I cu 4 gradaţii de la şcoala nr. 4 de băieţi din
Tighina, oraş intrat sub ocupaţia rusească. Gh. Enăchescu a obţinut definitivatul pe 1
septembrie 1928, gradul al II-lea pe 1 ianuarie 1931, iar gradul I în ziua de 1 septembrie
1938. Prin cererea din 11 iulie 1940 apela la bunăvoinţa ministerului din România pentru a
i se rezerva un post în unul dintre oraşele din Ţinutul Bucegi, dacă exista un post sau în
oraşul Piteşti, fiindcă aici avea rude sau în judeţele Argeş şi Olt. În aceeaşi cerere,
menţionează: ,,Sunt originar din judeţul Olt, fiind seria 1924, când prin lege am fost
obligat să iau post în provinciile alipite. Am înţeles chemarea ţării şi am mers cu hotărâre
să-mi fac datoria. Mai mult încă, mi-am legat prin angajament că rămân pentru totdeauna
să servesc şcoala neamului la hotarul de la Răsărit”. Ministerul Educaţiei Naţionale acceptă
angajamentul prin ord. nr. 23457 din 10 martie 1926, ultimul angajament fiind aprobat de
acelaşi minister în anul 1934, cu ord. nr. 226957. La momentul refugierii familiei, înv. Gh.
Enăchescu se afla concentrate cu gradul de locotenent de rezervă încă de la 10 august 1939
la Batalionul I, Regimentul 59 Inf. În Basarabia i-au rămas toate actele pe care le-a avut la
locuinţa sa din Tighina (nu poseda decât carnerul de identitate C.F.R. emis la 15 aprilie
1935) ,,unde era şi familia şi care neavând mijloace de locomoţie mi-a rămas acolo. Acolo
mi-a rămas locuinţa făcută în anul 1938 şi pentru care am contractat un împrumut la Casa
Corpului Didactic […]. Prin pierdera Basarabiei am rămas fără familie, fără casă, unde
mi-am sacrificat tinereţea impunându-mi anumite restricţii, precum şi catedra ”.
Ioan M. Bonciu, învăţător, căsătorit şi fără copii, domiciliat în Slatina, str. Al. Iliescu, nr.
41, funcţionase la şcoala din Faraoani, judeţul Cetatea Albă. Fiind mobilizat ca
sublocotenent în rezervă în Regimentul 3 Dorobanţi Olt şi plecat pe zonă, cere să fie
încadrat ca învăţător la o şcoală din judeţul Olt ,,şi de va fi cu putinţă în apropiere de
Slatina, fiind de fel din acest oraş’’.
Florica Tcacencu. A funcţionat ca învăţătoare cu titlul provizoriu, fără gradul definitiv, la
şcoala primară din comuna Galileşti, jud. Ismail, unde a fost numită pe data de 1
septembrie 1936, prin ord. cu nr. 166603. A fost încadrată la acestă şcoală până la 27 iunie
1940. A obţinut gradul definitiv în anul 1936, sesiunea aprilie, în urma examenului susţinut
la centrul Galaţi. În baza cererii din 20 iulie 1940, neînregistrată, ca refugiată solicita un
post în comuna Beciu, jud. Olt- domiciliul mamei sale în vârstă de 62 ani care văduvă şi
fără sprijin se afla în această localitate - sau în Uda-Clocociov şi Uda Paciura, ultimele
aflate în jud. Teleorman, fiind mai aprope de domiciliul mamei sale. Florica Tcacencu a
funcţionat la şcoala din Galileşti împreună cu soţul său, Pavel Tcacencu, care se afla
concentrat în Reg. 28 Dorobanţi, compania a-4-a marină.
Ilinca D. Marin. A funcţionat ca înv. cu titlul provizoriu, seria 1935, la şcoala din com.
Baccealia-Floricica, judeţul Tighina. În cererea din 13 iulie 1940, ruga ministerul să fie
transferat din cauza pierderilor teritoriale la un post din judeţul Olt sau din judeţele
limitrofe, având gospodăria în comuna Dumitreşti, jud. Olt, unde se aflau şi părinţii săi
bătrâni şi care aveau nevoie de îngrijire. În momentul depunerii cererii, înv. Ilinca D.
Marin se găsea mobilizat cu gradul de sublocotenent în Regimentul 13 Dorobanţi.
Şerban Mandache. Înv. cu titlul provizoriu în comuna Ştefăneşti, satul Marienfeld, jud.
Cetatea Albă, originar din comuna Tâmpeni, jud. Olt, în urma ocupării Basarabiei a rămas
fără post, dorind, prin cererea înregistrată pe 13 iulie 1940 a fi plasat într-unul din posturile
vacante de la şcolile din Dobroteasa, Bălţaţi, Perieţi (unde se căsătorise şi avea casă
proprie şi teren arabil), jud. Olt sau la oricare altă şcoală din acelaşi judeţ. Îşi stabilise
domiciliul în com. Tâmpeni. La data cererii se afla concentrat la Şcoala de ofiţeri în
rezervă- Ploeşti.
Dumitru Florescu funcţionase cu titlu provizoriu la şcoala mixtă din satul Bădicu-Rus,
com. Bădicu, jud. Cahul. În urma pierderii Basarabiei solicita un post în judeţul Olt sau
Ţinutul Olt ,,fiind originar din comuna Bărăştii de Cepturi, jud. Olt, unde îmi sunt părinţii
şi unde am pământ’’.
Bobeică I. Ştefan. Înv. definitiv la şcoala primară din satul Pârliţi, com. Hristei, jud.
Soroca, necăsătorit. După anexarea Basarabiei, înv. Bobeică Ştefan a rămas fără post. Ca
majoritatea învăţătorilor din ţinuturile ocupate şi înv. Bobeică I. Ştefan era mobilizat. La
data depunerii cererii- 15 iulie 1940- se afla mobilzat din 6 februarie 1940 la şcoala de
ofiţeri de rezervă nr. 2- Bacău. Pe 18 iulie 1940 nu avea încă domiciliul stabilit şi putea fi
găsit la adresa ; Plutonier Bobeică Ştefan, divizia XI, Slatina – Olt. Cere un post la
Clocociov, Slatina, Seaca, Bărcăneşti sau Radomireşti sau dacă nu se va putea, unul în
Ialomiţa ,,căci am 6 ani de apostolat pe malul Nistrului’’. Avea un tată în vârstă în comuna
Păroşi.
Gheorghe C. Popescu. Fost învăţător şi director al Şcolii primare din Boşcana, jud. Orhei,
în urma evenimentelor din Basarabia s-a refugiat în oraşul Focşani la înv. Ciungu Alex., pe
strada Asanache Nr. 33. Absolvent al Şcolii Normale din Piteşti seria 1926, înv. Gh.
Popescu este numit la Şcoala primară din com. Boşcana în acelaşi an, prin ord. nr. 121736.
Obţine definitivatul pe 1 Ianuarie 1932, iar gradul al II-lea pe 1 septembrie 1936. În
cererea din 16 iulie 1940 adresată ministerului educaţiei naţionale pentru ocuparea unui
post în anul şcolar următor, Gheorghe Popescu arăta: ,,…refugiat în urma ocupării
Basarabiei, neputând salva decât soţia şi cei trei copii numai cu ceea ce aveau pe ei,
părăsind toată averea şi agoniseala unei vieţi de om care se compune din: o casă din piatră
cu 9 despărţituri, magazie, pivniţă, 12 ha pământ arabil cu semănături pe ele, 20 de oi rasa
Karacul, 0,5 ha viţă de vie, 0,5 ha livadă şi grădină de legume, 20 de stupi sistematici, tot
mobilierul casei, lenjerie, îmbrăcăminte, covoare, maşină de cusut, aparat de radio, veselă,
biblioteca personală […]. Am părăsit totul, toată agoniseala, toată zestrea, toată munca,
toată averea celor 3 copilaşi, aducând cu mine spulberarea unui ideal căruia m-am
consacrat ani de zile – de a fi modelul satului pe care mi l-am avut model – şi ochii care să
plângă părăsirea acestui ideal risipit pe malul Nistrului pe care îl credeam veşnic al nostru
până în acea zi fatală de 28 iunie […]. Am venit aici cu o singură speranţă în suflet. Ţara
nu-şi va uita fiii care până ieri au fost străjerii graniţei româneşti la hotare cu misiunea de a
clădi conştiinţe şi suflete
româneşti şi de care
misiune avem conştiinţa
împăcată că ne-am făcut
datoria până la sfârşit”.
Roagă ministerul a-l numi
ca învăţător de preferinţă
într-un oraş, unde îi va fi
mai uşor să-i găsească şi
soţiei sale, tot învăţătoare,
o şcoală unde să
funcţioneze, fiind astfel Şcoala satului Zvorsca (1899).
împreună. Solicita astfel
oraşele: Piteşti, Curtea de Argeş, Câmpulung, Slatina, Rm. Vâlcea, Bucureşti, Craiova şi
enumerarea continuă în cerere cu localităţile Râjleţu şi Mărgineni din jud. Olt.
Popescu Gh. Valentina. Fostă învăţătoare la Şcoala primară din comuna Boşcana, jud.
Orhei, refugiată în urma evacuării Basarabiei, într-o cerere adresată ministrului educaţiei
din 19 iulie 1940, menţiona: ,,cu onoare vă rugăm să binevoiţi a ne numi într-una din
localităţile în care va fi numit soţul meu, învăţătorul Popescu Gheorghe. Greutăţile
familiare şi nenorocirea abătută asupra capului nostru, ne fac să insistăm asupra acestei
cereri, rugându-vă din tot sufletul de a-i da un curs favorabil. Situaţia mea în învăţământ
este următoarea: […] fostă d-ra Triptu Valentina numită ca suplinitoare, neavând vârsta
cerută, cu ord. nr. 13503/923. Insp. Şcolar Chişinău. Titlul provizoriu cu ord. nr.
54567/924 în baza diplomei de capacitate nr. 2525/923 eliberată de Şcoala Eparhială
Chişinău. Definitivă. 1 ianuarie 1930 cu ord. nr. 71398/929. Stat de plată salariu: înv. def.
cu 3 gradaţii şi 3 copii”.
Niţu Ilie, învăţător definitiv din 1937 funcţionase în comuna Brieni, judeţul Cetatea Albă.
Cere un post în judeţul Olt ,,unde am mamă văduvă de întreţinut sau în judeţul Iaşi,
întrucât actualmente sunt elev al Şcolii Normale Superioare secţia B din Iaşi”.
Corespondenţa se va trimite pe numele său în comuna Vlaici.
Alexandrina Săndulescu. Refugiată din comuna Arciz, jud. Cetatea-Albă unde a
funcţionat ca învăţătoare definitivă la Şcoala de copii mici din acestă localitate. În cererea
din 17 iulie 1940 solicita numirea la Şcoala de copii mici a Societăţii Ortodoxe din oraşul
Slatina, rămânând un post liber prin pensionarea învăţătoarei Eugenia Popescu. Prefera
oraşul Slatina deoarece soţul său, profesor la Liceul B. P. Haşdeu din Chişinău, era
originar din acest oraş, unde aveau casă părinţii soţului, pe strada Basarab, nr. 9. După
pierderea întregului avut, i-ar fi fost foarte greu din punct de vedere material să funcţioneze
în altă parte.
Florica Ionescu. A fost învăţătoare definitivă seria 1930, comandantă de cohortă din
comuna Berezina, jud. Cetatea Albă. A funcţionat timp de 10 ani în această localitate.
Originară din com. Alimăneşti, jud. Olt. Ca refugiată din Basarabia, solicita prin cererea
din 18 iulie 1940 încadrarea într-unul din posturile din localităţile Ocnele Mari, Râureni,
jud. Vâlcea sau com. Mărunţei, jud. Olt. Domiciliul şi-l stabilise în Slatina pe strada C.
Dissescu nr. 73. Într-o altă cerere din 2 august 1940 adresată Ministerului Educaţiei
Naţionale, ruga să fie încadrată într-un post din comunele: Ocnele Mari, Drăgăşani, Brezoi,
Călimăneşti, jud. Vâlcea sau Potcoava, Corbu, Drăgăneşti, Coteana, Clocociov, Valea
Mare, Milcov, jud. Olt.
Silveanu I.Tiberiu. Născut în comuna Vaţa, jud. Olt, a fost numit ca învăţător cu titlul
provizoriu în comuna Prelipcea, judeţul Cernăuţi în toamna anului 1938. În acelaşi timp cu
răpirea Basarabiei de către ruşi, a fost luată şi partea de nord a Bucovinei unde a avut
postul. În cererea adresată Ministerului Educaţiei Naţionale şi înregistrată pe data de 19
iulie 1940, ruga să fie repartizat pe un post în Muntenia. Se afla concentrat la Regimentul
43 Infanterie. Domiciliul în comuna natală.
Florea I. Stancu. Până la anexarea Basarabiei în 1940, a funcţionat de la 1 septembrie
1934 ca înv. provizoriu la şcoala din comuna Caracui, jud. Lăpuşna. Fiind concentrat în
continuu din data de 10 decembrie 1939, familia sa a plecat din Basarabia de unde abia a
putut scăpa ,,cu ce a dat Dumnezeu”. Avea 2 copii. Dorea să fie angajat pe unul dintre
posturile rămase vacante la una din şcolile din jud. Olt, respectiv: Scorniceşti, unde avea o
mamă văduvă şi fraţi sau Mogoşeşti, aici aflându-se soţia, cei doi copii şi soacra văduvă.
La momentul depunerii cererii, înv. Florea I. Stancu era concentrat cu gradul de serg. TR
la Regimentul 1 Vânători, compania 8.
Tolbaru V. Nicolae. Învăţător provizoriu la Şcoala primară din comuna Amara-Zoreni,
jud. Cetatea-Albă, a pierdut acest post după ocuparea Basarabiei. Prin cererea din 19 iulie
1940, ruga Ministerul Educaţiei Naţionale să fie „numit într-un post de învăţător vacant în
orice parte a ţării”. Familia sa- soţia şi doi copii- se afla refugiată în comuna Mogoşeşti,
jud. Olt. Înv. Tolbaru V. Nicolae era concentrat ca sublocotenet la Regimentul 3
Dorobanţi, la Prut, iar singura ,,sursă de
trai este leafa de învăţător a mea, înlocuită
acum în timp de război cu solda cuvenită”.
Toma C. Ioan. Învăţător cu titlul
provizoriu, seria 1932, a fost numit pe 15
noiembrie 1935 la şcoala din comuna
Plosca jud. Rădăuţi. Fiind refugiat din
cauza invaziei ruseşti peste acest teritoriu,
solicita prin cererea din 23 iulie 1940
încadrarea ,,la o şcoală cu posturi libere
din com. Curtişoara, jud. Olt, aici fiind Şcoala Văleni-Olt (1943).
născut şi căsătorit, având casă şi
proprietate”, com. Fata din acelaşi judeţ sau ,,în oricare comună din nordul judeţului” . Era
concentrat în Reg. 70 Infanterie, Compania a 10-a ca sergent T.R.
Gherghina Ionescu. Fostă învăţătoare cu titlul provizoriu în comuna Amara, cătunul
Zoreni, jud. Cetatea Albă, s-a refugiat în com. Mogoşeşti, jud. Olt de unde era originară,
lăsând în Basarabia totul. Prin cererea înregistrată pe 23 iulie 1940 adresată ministerului
solicita un post de învăţătoare în comuna natală Mogoşeşti sau în oricare altă comună
limitrofă, spre a putea beneficia de ajutorul părinţilor ,,lăsând celor cu o soartă mai grea
ajutorul Domniei-Voastre”.
Burcă N. Constantin. Învăţător în comuna Vaslăuţi, jud. Cernăuţi, în anul şcolar 1939-
1940 a funcţionat ca detaşat la şcoala din com. Şerbăneştii de Jos, jud. Olt. În urma
evacuării părţii de nord a Bucovinei, învăţătorul Burcă C-tin a pierdut catedra din jud.
Cernăuţi. Originar era din comuna Bălteni, jud. Olt unde era căsătorit, având 3 copii,
pământ de cultură şi gospodărie proprie. În cererea din 18 iulie 1940 adresată ministerului
scrie: ,,vin cu prezenta spre a vă ruga să binevoiţi a mă încadra în învăţământul primar din
judeţul Olt într-unul din posturile vacante pe data de 1 septembrie 1940, de preferinţă
postul cel mai apropiat de comuna mea Bălteni şi care ar fi în ordinea arătată mai jos:
postul de la Sineşti-Olt care va fi liber prin pensionare sau Bălţaţi sau Drăgăneşti, Alunişu,
Dobroteasa, Coloneşti, Vlăngăreşti, Corbu-Vităneşti, Mărunţei, Bărcăneşti-Vâlcele”.
Anterior acestei cereri, pe 4 iulie 1940, C-tin Burcă s-a adresat preşedintelui Comisiei
pentru evacuaţi, cu sediul în Bucureşti, str. Basarabi, nr. 52-54, rugând a fi „încadrat în
rândul funcţionarilor ce au fost evacuaţi din Basarabia şi Bucovina şi să se ţină cont şi de

situaţia mea familială. În cazul că nu există vre-un post vacant în toamnă […] prefer să fiu
utilizat la şcoala primară din com. Tâmpeni-Olt în postul D-lui Ion Ionescu, actualmente
Subinspector de control în jud. Olt […] Binevoiţi a mai lua la cunoştinţă Domnule
Preşedinte că subsemnatul nu ştiu astăzi cui să mă adresez pentru a primi dreptul meu de
1038 lei din salariul cuvenit de la catedra mea din Văslăuţi, jud. Cernăuţi, diferenţa
primind-o de la şcoala Şerbăneşti-Olt”. Pe 12 august 1940, Burcă N. C-tin adresează o
nouă cerere ministrului educaţiei, menţionând şi alte posturi, respectiv din com. Potcoava,
unde era vacant postul IV şi din com. Valea Mare Nouă. Pe 16 iulie 1940 primarul
comunei Bălteni, Gh. Niţu emite actul cu nr. 136 prin care se certifică faptul că înv.
Constantin Burcă este originar din această comună, unde are casă proprie, vite şi pământul
de cultură şi unde se găsea domiciliat cu soţia şi cei trei copii.
Ionescu M. Radu. Fost învăţător în
comuna Caira, jud. Cetatea-Albă. Se
afla concentrat din luna august
1939. În cererea din 19 iulie 1940,
solicita să fie numit ca învăţător
provizoriu în una din localităţile din
Judeţul Olt, respectiv: Bălteni, unde
avea părinţi bătrâni, casă şi teren,
Mierleşti, în acelaşi judeţ, fiind mai
aproape de comuna natală şi
Curtişoara, unde avea rude şi teren Elevi în faţa şcolii din Zorleasca-Olt (1940).
arabil. Pe 25 iulie, într-o altă cerere
adresată tot Ministerului Educaţiei Naţionale, adăuga listei de posturi menţionate mai sus şi
posturile Perieţi şi Zorleasca, jud. Olt.
Enache M. Ion. Învăţător cu titlul provizoriu, numit în anul 1938 cu ordinul
M. Ed. N. nr. 152917 în comuna Sârghieni, jud. Rădăuţi. Prin ocuparea părţii de nord a
Bucovinei a rămas fără post. La data înregistrării cererii, 26 iulie 1940, înv. Enache M. Ion
era concentrat pe zonă ca sergent TR la Regimentul 43 Inf. Ruga Ministerul Educaţiei să
fie încadrat într-unul din posturile, ,,în ordinea de preferinţă”: com. Comani, unde era
născut, căsătorit, cu gospodărie şi părinţi bătrâni; com. Drăgăneşti, la şcoala primară mixtă,
aflată la 3 km de com. Comani, în postul devenit vacant, dar nepublicat, prin decesul
învăţătoarei Elena Marinescu; comunele Izvoarele, Radomireşti sau în oricare alt post din
judeţele Olt, Romanaţi, Vâlcea şi din judeţele: Severin, Timiş-Torontal , Hunedoara din
Ţinutul Timiş .
Un promotor al sportului slătinean: Mihail I. Mihail

Prof. MANOLESCU CORNEL
Cel care a adus sportului slătinean şi oltean o

contribuţie decisivă pentru afirmarea sa, colonelul MIHAIL
I. MIHAIL, s-a născut la Slatina în 16 octombrie 1890.
Militar de carieră, a fost un polisportiv înnăscut, practicând
din tinereţe atletismul, fotbalul, ciclismul, luptele şi mai cu
seamă sporturile de iarnă: sanie, bob, patinaj şi schi. Încă de
pe când era student al Academiei comerciale din Elveţia se
simte atras de frumuseţea disputelor sportive, indiferent de
profilul lor.
În anul 1909, la Neuchatel, în Elveţia, Mihail I Mihail
are curajul să-şi măsoare forţele cu elveţianul M. Petermann –
campion profesionist la lupte greco-romane. Mulţi l-au crezut ,,o victimă sigură’’, dar
slătineanul părăseşte salteaua încununat de o strălucită victorie. După o lungă serie de
dispute pe podiumul unor gale internaţionale, Mihail Mihail revine la Slatina cu o
frumoasă surpriză – aduce prima minge de fotbal.
A fost fondatorul Asociaţiei Sportive ,,Oltul” Slatina, prima unitate sportivă a
oraşului, constituită în ziua de 8 octombrie 1922, afilirea fiind confirmată oficial de
Federaţiunea societăţilor de sport din Romania, la 14 septembrie 1923.
În perioada anilor 1923 – 1925, echipa de
fotbal ,,Oltul” Slatina, condusă din teren de Mihail
Mihail, ocupă primul loc în campionatul Olteniei şi
participă la turneele finale. În anul 1925 câştigă titlul
de campioannă a Olteniei, Mihail I Mihail fiind
selecţionat în echipa reprezentativă a ROMÂNIEI. În
anul 1924, este organizatorul meciului de fotbal din
Zăvoi ( stadionul 1 Mai de astăzi ) dintre echipele
,,Oltul” Slatina şi ,,Venus” Bucureşti şi al primei
întâlniri internaţionale amicale dintre ,,Levschi” Sofia
– ,,Oltul” Slatina.
În 10 noiembrie 1927, Societatea Sportivă
,,Oltul Slatina’’ trimite o adresă Primăriei Slatina
cerând: ,, Să bine voiţi a dispune ca şi în anul viitor
1928, să fim ajutaţi cu o subvenţie ce D-voastră veţi
aprecia că ne-ar putea fi de un folos real, pentru
îndeplinirea în condiţiuni cât mai bune a misiunei
noastre’’. Această adresă era semnată şi de maiorul MIHAIL I. MIHAIL, care în acel timp
era secretarul Societăţii. Primăria a avizat-o pozitiv punând rezoluţia: ,,Se va avea în
vedere la buget’’.
Dar, cele mai mari satisfacţii, Mihail Mihail le-a obţinut din practicarea altui sport
– bobul. Cu bobul său de 4 persoane numit ,,Moţul’’ a intrat definitiv în istoria sportului
românesc, prin marile victorii obţinute pe celebrele piste Cortina D’Ampezzo şi Saint
Moritz. În Buletinul concursului din 30 ianuarie 1939, editat cu prilejul celei de a 17-a
ediţii a Campionatelor internaţionale de bob de la Cortina D’Ampezzo, este înscris, printre
participanţi, şi numele colonelului Mihail Mihail ,,care conduce echipajul român pe un
bob de întâmplare [închiriat], în condiţii de netă inferioritate faţă de alte instrumente
perfecte de care dispun alte echipaje…’’ şi care, se spune mai departe ,,a oferit încă o
dată o probă dintre cele mai frumoase, care aduce onoare magnificei reprezentative a
României.... ”
După participarea la campionatele mondiale de bob de la Saint Moritz, unde tot
datorită condiţiilor vitrege amintite mai sus a ocupat locul 8, din 16 echipaje rămase în
cursă, un cronicar sportiv scria în ,,Gazeta sporturilor”, în numărul său din 17 februarie
1939 : ,,Mihail Mihail nu mai are nevoie să fie prezentat. E cunoscut de ani de zile, din
fuga năvalnică pe panglica pârtiilor din ţară şi străinătate, din larma numeroaselor
victorii repurtate..’’
An de an participă cu echipajele slătinene (2 şi 4 persoane) la Campionatele
Naţionale de bob, echipajul de 4 persoane pilotat de el, coechipieri fiind Dan Mihail – fiul
său, Nicolae Mateescu, Tică Cosma, Vasile Nedelcu, Tiţă Predescu şi Ernano Vişescu.
Vechiul traseu de bob de la Sinaia, poartă într-un loc numele ,,curba Mihail’’.
Victoriile în întrecerile la care a
participat nu sunt puţine la număr. A
obţinut 9 plachete şi tot atâtea insigne
cucerite dincolo de hotarele ţării, 19
plachete obţinute pe pârtiile din ţară, şi
numeroase fotografii şi peste 100 de
publicaţii străine şi româneşti îl
imortalizează sau îi pomenesc numele
acestui mare sportiv slătinean .
În februarie 1946 a fost aleasă
comisia locală de fotbal, col. Mihail
Mihail făcea parte din Comisia de
disciplină, ca delegat O.S.P.
(Organizaţia Sportul Popular). În 1947
avea carnet de arbitru (de fotbal),
Legitimaţia nr. 415 din 1946, matricola
518. A fost membru în conducerea
O.S.P. Judeţeana Olt răspunzând de
fotbal. În 25 martie 1947, col. Mihail
Mihail trimite o adresă către O.S.P. Olt,
prin care comunică datele cerute de
organizaţie.
Echipa de fotbal Oltul Slatina
în ediţia 1924-1925 avea în componenţă
pe: Scherer, Schandar – Cosma, căp. Adresa din 25 martie 1947 prin care col.
Mihail, Tică Petrescu, Wirs, fraţii Michail Mihail comunică datele personale
Huniady, Stoia, Ulmann… ş.a.m.d. către O.S.P. (S.J.A.N. Olt).

Oltul Slatina a fost eliminată în primul joc al turneului final de echipa Jahn
Cernăuţi cu scorul de 4-0, titlul de campioană a României a revenit echipei Chinezul

Timişoara.
Baza material-financiară
Echipa de fotbal era

susţinută financiar de
Primăria Slatina. Iată ce
scria în adresa trimisă
primăriei de fondatorul
clubului la 4 decembrie
1929: „Avem onoarea a
vă ruga să binevoiţi a
aproba, ca din fondurile
culturale, prevăzute în
bugetul anului 1929, să
ni se aloce o sumă
oarecare drept
subvenţie pe anul
curent, întrucât, în acest
an, contrar anilor
trecuţi, probabil din
eroare, am fost omişi a
fi trecuţi în bugetul
d-voastră. În fiecare an
Primăria Slatina ne acorda o subvenţie de 2 000 la 3 000 lei, în scopul de a da posibilitatea
de a putea întreţine actualul stadion…”
De asemenea, se organiza balul anual, care aducea venituri în valoare de 10-12 mii
lei. Echipa fanion a oraşului îşi disputa partidele pe teren propriu pe stadionul din Zăvoi,
aflat pe acelaşi amplasament cu cel de astăzi. Fiind în proprietatea primăriei, acesta
găzduia si manifestări culturale. „Avem onoarea să vă comunicam următoarele: Pe
stadionul oraşului s-au construit de noi, încă din 1924, cu binevoitorul concurs al Primăriei
Slatina, o tribună de lemn şi scânduri. Toate serbările şcolare, militare şi cele cu caracter
naţional au avut loc pe acest stadion. În anul 1928, cu ocazia zilei de 10 Mai, tribuna fiind
supra încărcată cu populaţia oraşului, a cedat rupându-se în mai multe locuri”, scria în
aceeaşi adresă din decembrie 1929.
Al doilea titlu de campioană regională. Fiind sprijinită de autorităţile locale, la patru ani
de la primul succes, Oltul Slatina reuşeşte să câştige pentru a doua oară titlul de campioană
regională, în ediţia 1929-1930 şi participă la turneul final alături de alte 11 campioane
regionale. Din păcate, nici de această dată nu reuşeşte să treacă de primul tur, fiind
eliminată de campioana regiunii Timişoara, RGMT, cu 1-0 într-o partidă disputată la
Craiova. Aici trebuie precizat faptul că turneul final pentru desemnarea campioanei s-a
disputat mai devreme, pentru a da posibilitatea echipei naţionale să participe la
Campionatul Mondial din Uruguay. Iată lotul folosit de Oltul Slatina la începutul anilor
1930: A. Bălşanu, G. Fota, I. Marinescu, G. Prună, P. Dicu, F. Stroiescu, M. Mihail, M.
Klainberg, V. Colonelu, J. Dumitrescu, I. Vasilică, J. Stănescu.

În 1930, se desfiinţează comitetele regionale şi apar cinci ligi împărţite în districte.
Este o perioadă de căutări organizatorice, în 1931 având loc prima ediţie a Cupei
României. Amintim că sistemul
divizionar în fotbalul românesc a
fost introdus, la iniţiativa
Federaţiei, din sezonul 1932-1933
pentru divizia A, 1934 divizia B şi
divizia C – 1935. Toate aceste
măsuri nu fac altceva decât să
crească nivelul competitiv, Oltul
Slatina fiind prinsă nepregătită
pentru astfel de măsuri şi nu o mai
regăsim în sistemul divizionar
decât în ediţia 1946-1947.
În februarie 1949, se
renunţă la Divizia C, care se
desfiinţează înainte de începerea
returului ediţiei 1948-1949.
Eşalonul trei al fotbalului
românesc îşi va relua activitatea în
anul 1957 când se revine la
disputarea campionatelor (A,B,C ),
sistem toamnă-primăvară.
Colonelul MIHAIL I. MIHAIL a trecut în lumea umbrelor în 1962, la Bistriţa-Năsăud,
avea 72 de ani şi era încă arbitru activ la fotbal.
Restituiri
Familia Ion Marian, Piatra Olt, ramura paternă
Profesor Pătru Jeana,

Colegiul Naţional Ioniţă Asan, Caracal
Puţini dintre contemporanii noştri ştiu cine a fost Ion Marian, deşi pe drumul de la
Slatina la Caracal, drum ce trece prin Piatra, călătorul rămâne uimit de frumuseţea
conacului ce se ridică, semeţ, pe dealul din stânga, mergând înainte spre urbea
romanaţeană. Conacul, prevăzut cu etaj, aduce mai mult cu un castel. Multă vreme,
conacul a fost sediul I.A.S. Piatra, după ce a fost confiscat familiei Marian odată cu ferma
model care-l impresionase atât de mult pe Ion Antonescu, în timpul vizitei făcute în zonă,
încât îl propuse pe proprietarul şi artizanul ei în fruntea ministerului agriculturii, fără
putinţa de a fi refuzat.
Acceptarea demnităţii de ministru avea să marcheze soarta familiei lui Ion Marian:
acesta a fost arestat, judecat şi condamnat, ca şi ceilalţi miniştrii antonescieni, sub
învinuirea de colaborator al fasciştilor; ferma model a fost confiscată de către autorităţile

comuniste şi transformată în I.A.S., iar membrii familiei- alungaţi din casă şi trimişi cu
domiciliul obligatoriu în Slatina. Drumul Golgotei pentru familia Marian a fost asemănător
cu cel al multor familii despre care s-a scris sau despre care se va mai scrie.
Familia Marian îşi are rădăcinile
în localitatea Leu. Ilariu Marian s-a născut
în 1856, ca fiu al lui Dumitru şi al Saftei -
ţărani moşneni cu înscrisuri de proprietate
de la voievodul Matei Basarab. La origine,
numele de familie a fost Marin, dar în
timpul studiilor la Şcoala Normală Marin
s-a transformat în Marian, ca rezultat al
unui curent de latinizare care se generase
la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul secolului al XIX-lea. După
terminarea Şcolii Normale, Ilariu Marian a
Conacul Ion Marian ( Piatra Olt).
ajuns învăţător în localitatea doljeană
Poiana Mare, căsătorindu-se cu Elena
Marincu sau Marinco. Familia
Marincu a fost una dintre cele mai
bogate familii din oraşul Calafat şi
chiar din judeţul Dolj. Prin urmaşii
săi, pe linie feminină, va ajunge şi pe
plaiurile romanaţene, la Piatra.
Înaintaşii familiei Marinco
trăiseră, timp de două generaţii, la sud
de Dunăre, într-un sat - Novo Selo-,
pe valea Timocului; aceştia erau
mămulari1. Un Marinco Ţenovici s-a
stabilit, la începutul secolului al Şcoala de Agricultură Poiana Mare, Dolj.
XIX-lea, la Poiana Mare, la îndemnul Sursă: http://www.monumenteoltenia.ro/
constructori-in-oltenia-pietro-adotti/
mamei sale, originară de aici. Potrivit
mărturiilor documentare, Marinco era
fiul natural al lui Miloş Obrenovici, fără ca el, Marinco, să fi ştiut acest amănunt.
Principele sârb şi-ar fi dorit să rămână în Serbia, pe lângă el, dar Marinco l-a refuzat. În
Poiana Mare, s-a căsătorit cu fata vameşului. Întreprinzător şi harnic, Marinco a agonisit o
frumoasă avere, ajungând fruntaş al localităţii Poiana Mare.
Dintre copiii lui Marinco, s-au remarcat Ioniţă (1825-1921) şi Stăncună (1836-
1908) care îşi iau numele de Marincu. Ioniţă s-a căsătorit cu Maria, fata preotului din sat,
preot care era la a cincea generaţie de preoţi de ţară, şi nepoata lui Radu Şapcă din Celei.
Ioniţă, având simţ practic, fiind ambiţios şi chibzuit, continuând tot cu negoţul, a sporit
averea moştenită, ba mai mult, a reuşit să cumpere, de la moştenitorii Obrenovicilor, moşia
Poiana Mare. Sensibil la nevoile obştii, Ioniţă Marincu a ctitorit – construit sau renovat –
biserici în Poiana Mare, Calafat, Desa, Rast; a înfiinţat Şcoala de Agricultură din Poiana
Mare şi a înzestrat-o cu 100 de ha de pământ, pentru practica elevilor.
Ioniţă şi Maria Marincu au avut opt copii, dar au trăit doar cinci: patru băieţi şi o
fată. Ştefan (1858 -1914) a studiat la Academia Comercială din Braşov, pe atunci oraşul se
afla sub stăpânire austriacă; Oncică, Eracle, Ilie (Elie). Ultimul, Ilie, a studiat medicina la
Paris, cu celebrul Charcot2. A fost căsătorit cu o domnişoară din Craiova, Gabroveanu. A
murit de antrax în jurul vârstei de 50 de ani, donând nepotului său Emil Marian, nepot de
soră, moşia de la Bârca, Dolj (un lot de aproape 1.700 de ha).
Palatul Marincu este un monument de arhitectură de mare valoare- situat în
centrul oraşului Calafat- ce găzduieşte Muzeul de Artă şi Etnografie din localitate. A fost
construit după planurile arhitectului Paul Gottereau, renumit la începutul secolului al
XX-lea în România, unde a mai
proiectat Palatul Regal din Bucureşti,
Biblioteca Centrală Universitară, Casa
CEC- de pe Calea Victoriei- şi Palatul
Jean Mihail, actualmente Muzeul de
Artă, din Craiova. Constructorii
Palatului Marincu au fost italienii
Pietro Adotti3, Georgetti, Traunero,
aflaţi sub supravegherea arhitectului
Constantin Rogalski. Piatra de fundaţie
s-a pus în toamna anului 1904, lucrarea
finalizându-se trei ani mai târziu.
Inaugurarea a avut loc, cu mare fast, în
Palatul Ştefan Marincu (Muzeul de Artă), Calafat. 1908.
Proprietarul palatului a fost Ştefan I. Marincu, om bogat,

membru în Camera de Comerţ a Craiovei şi primar al
Calafatului între 1911-1914. A fost căsătorit cu Maria
Mirică, cei doi având două fete: Olga a murit, la vârsta de un
an, de meningită TBC, cea de a doua, Mărioara, a trăit până
la vârsta de 13 ani, când s-a prăpădit de tuberculoză într-un
sanatoriu din Davos. În memoria acesteia din urmă, Ştefan
Marincu a construit palatul cu peste 40 de camere, ridicat pe
trei nivele, cu o suprafaţă de 8.333 mp. Palatul a fost ridicat
din dragoste şi durere. Plănuit să-i fie zestre, palatul avea să-
i slujească Mărioarei doar ca amintire. Ca stil arhitectonic,
palatul aparţine neo-clasicismului francez, cu accente de Ştefan Marincu
baroc şi roccoco, dar şi cu pronunţate influenţe specifice (1858 -1914)
arhitecturii naţionale de la începutul secolului al XX-lea. El se
remarcă prin dimensiunile impresionante, dar şi prin fineţea detaliilor. Faţada, bine
proporţionată, este străjuită de câte două coloane de o parte şi de alta a scărilor principale,
în faţa cărora veghează doi lei sculptaţi în piatră. Bustul Mărioarei, ca şi cele ale părinţilor,
a fost sculptat de un mare artist al vremii, Dumitru Pavelescu Dimo şi este expus în holul
de la intrarea în Muzeul de Artă din Calafat.
De-a lungul timpului, palatul s-a transformat în casă de locuit, având mai multe
destinaţii. În 1914, înainte de moartea sa, Ştefan Marincu a donat palatul comunităţii din
Calafat, cu obligaţia ca, iniţial, în el să funcţioneze o şcoală de fete care să amintească de

fiica sa, Mărioara. Potrivit dorinţei testamentare, soţia sa, Maria Marincu, a dispus de palat
şi de toate bunurile din el până la moartea ei, survenită în anul 1926. Din 1926, palatul a
intrat în proprietatea primăriei oraşului Calafat, mai puţin bunurile din imobil.
Iniţial şcoală de fete cu internat „Sfânta Maria”, nume ce amintea de Mărioara,
palatul a servit apoi drept grădiniţă de copii. Mai târziu, în Palatul Marincu a funcţionat şi
o şcoală de meserii a surorilor Vătulescu, în care tinerele fete învăţau să coase, să ţese, să
brodeze şi să facă trusouri pentru proaspetele fete căsătorite. Palatul a găzduit şi cursurile
Şcolii Agricole din Calafat şi a fost sediu pentru diverse birouri ale Sfatului Popular
Raional Calafat. Ulterior, într-o aripă din palat a fost
instalată Casa Pionierilor4.
Începând din 1967, în acest edificiu
funcţionează Muzeul de Artă şi Etnografie.
O fiică a lui Oncică Marincu a fost căsătorită
cu generalul Nicolae Magereanu, iar fiica lor, Violeta,
a fost soţia savantului chimist Nicolae Scărlătescu.
Fratele lui Ioniţă, Stăncună, fire romanţioasă,
a fost înclinat mai mult spre artă, muzică şi literatură.
Instrucţia de elev şi-a desăvârşit-o într-o şcoală
particulară din Craiova. Activităţile familiei nu l-au
lăsat deoparte: a făcut negoţ, a fost proprietar agricol.
Dintre cei zece copii ai săi, s-a remarcat George
(Ghiţă) Marincu, filosof, erudit, poliglot şi animator
cultural care a studiat filosofia şi psihologia cu
celebrul Wilhelm Maximilian Wundt la Leipzig, fiind
coleg cu profesorul universitar, şi fost ministru, Ion
Petrovici. Om de o vastă cultură, casa sa era Palatul Marincu (Faţada).
frecventată de scriitori, filosofi, artişti. A fost cununat
de Constantin Argetoianu. La rândul său, a fost naşul actorului Ion Manolescu. A fost
profesor de istorie la liceul din Calafat. Solicitat pentru catedra de filosofie de la
Universitatea din Bucureşti, a refuzat cu modestie. A participat la războaiele balcanice şi la
Primul Război Mondial, a fost consilierul special al Marelui Stat Major al armatei române.
Este tatăl scriitoarei Florentza Georgetta Marincu. La 10 mai 2002, Grupul Şcolar din
Poiana Mare a primit numele George St. Marincu.
Elena, cea mai mică dintre copiii lui Ioniţă Marincu, a fost căsătorită cu Ilariu
Marian. De remarcat că în cadrul firmei „Ioniţă Marincu şi fiii”, acesta era mai apropiat de
ginere, decât de fiii săi. Ilariu şi Elena Marian au avut doi băieţi: Emil şi Ionel.
Prosperitatea economică a familiei Marincu s-a datorat, în primul rând, arendării
de pământ, îndeosebi de la familia principelui sârb Miloş Obrenovici. Treptat, firma
„Ioniţă Marincu şi fiii” a cumpărat din pământul pe care îl arenda cu atâta pricepere,
devenind mare proprietară funciară în Poiana, Bârca, Piatra Olt şi Dobrotinet. S-au adăugat
întinderi mari de păduri. Pe lângă agricultură, firma s-a ocupat cu creşterea porcilor pe
dunele din Desa, în apropierea Calafatului. Comerţul cu porci era foarte bănos: porcii erau
încărcaţi pe şlepuri la Calafat şi transportaţi pe Dunăre la Viena, unde erau vânduţi.
Ameninţarea zonei cu deşertificarea a determinat firma Marincu să planteze cu
salcâmi peste 800 de ha, pentru a fixa dunele de nisip de pe malul stâng al fluviului.
În Poiana Mare au deschis un magazin de fierărie şi unelte agricole, unde cei doi
fii, Emil şi Ionel Marian, în timpul vacanţelor, vor face practică în comerţ, ca băieţi de
prăvălie.
În Calafat, familiile Marincu şi Marian au construit un hotel şi au ctitorit catedrala
Sfântul Nicolae. La sfârşitul secolului al XIX-lea, vechea biserică a fost demolată pentru a
face loc alteia, ridicată la iniţiativa lui Ilariu Marian, unul dintre cei şase mari moşieri ai
oraşului Calafat şi primar între 1891-1894 şi 1898-1901. Acesta şi-a donat veniturile pe un
an pentru ridicarea Bisericii Sfântul Nicolae din parcul oraşului, denumită, de atunci,
Catedrala Independenţei. Drept răsplată, numele acestuia apare menţionat în pisania
bisericii. Biserica, în formă de cruce, are trei turle, una pe naos şi două pe pronaos, cu
elemente arhitectonice neogotice şi neoclasice, într-o simbioză perfectă cu stilul tradiţional
muntenesc. Fiecare absidă, apoi în dreptul turlelor de pe pronaos, dar şi intrarea sunt
marcate de portaluri neogotice şi
coloane neoclasice. În partea mediană a
faţadelor şi la conturul ferestrelor
superioare se distinge celebrul brâu
întors care provine de la Dragomirna.
Lăcaşul a fost finalizat cu sprijinul
ctitorilor Ioniţă şi Ştefan Marincu,
Dumitru Arsenie, Sima Naiculescu,
Vasile Mirică, Ion Drăgulescu şi Maria
Faranga, sub grija preotului Petre
Calafeteanu. Biserica a fost sfinţită la 25 Biserica Sf. Nicolae (Catedrala Independenţei),
Calafat, construită la iniţiativa lui Ilariu Marian.
Cavoul familiei Marincu,

Calafat.
Vila Ilariu Marian, Calafat.
aprilie 1910, devenind catedrala oraşului.
După moartea lui Ilariu Marian- la 14 septembrie 1924, cei doi băieţi- Emil şi
Ionel- împreună cu mama lor- Elena- nu au ieşit din indiviziune, ci au continuat să
administreze în comun întreaga avere a familiei. Nu au existat niciodată neînţelegeri sau
discuţii între ei.
Am adus această bogăţie de informaţii din dorinţa de a lămuri relaţiile familiei lui
Ion Marian cu alte mari familii ale timpului, din judeţele oltene, urmând ca, în numerele
viitoare, să completăm tabloul de familie cu detalii despre ramura maternă, familia

Marincu.
Note:
1
Negustor (ambulant) de mărunţişuri.
2
Jean-Martin CHARCOT (1825- 1893) a fost neurolog francez şi profesor de anatomie patologică.
Întreaga sa operă a produs un puternic impact asupra disciplinelor neurologie şi psihologie.
3
Pietro ADOTTI (3 ianuarie 1872, Artegna – 20 februarie 1934, Artegna) a fost un inginer
constructor italian, născut în Artegna-Udine. Adotti a emigrat din Italia şi, după un popas
intermediar în Bad Gastein, landul Salzburg, Austria, în 1894 s-a stabilit în oraşul Calafat din
România. Pietro s-a căsătorit cu Anna Clama (1875, Artegna – 1930, Artegna), împreună cu care a
avut trei fete, toate născute la Calafat: Genoveffa (1911 – 1989, Artegna) şi gemenele Olga (29
octombrie 1915 – 1991, Artegna) şi Irene (29 octombrie 1915 – 1985, Artegna). Familia Adotti s-a
întors în Italia, în jurul anilor 1920. Proiectele pe care constructorul le-a contractat în zona Olteniei,
pe parcursul şederii sale aici, au variat de la construcţii civile rezidenţiale (case, palate) la edificii
religioase (biserici, catedrale, cavouri), şcolare (şcoli, licee) etc. Printre cele mai importante
construcţii la care a contribuit se numără cele contractate de familia Marincu din Calafat (Casa Ioan
Marincu, Palatul Ştefan I. Marincu şi dependinţele, Hotelul Marincu, Palatul Eracle Marincu şi
dependinţele, Cavoul familiei Marincu), Catedrala din Calafat, Catedrala din Bârca, Restaurantul
Fraţii Spirtaru, Şcoala israelită, Casele Fraţii Starck sau Şcoala Comercială Gheorghe Chiţu din
Craiova.
4
http://www.monumenteoltenia.ro/palatul-marincu/
Sub ocupaţie germană (XII)

Pia Alimăneşteanu
Intrarea armatei lui Mackensen în Bucureşti, la 23 noiembrie 1916, a fost un moment greu,
emoţionant, perceput în modul cel mai profund de către societatea românească. Asupra
Capitalei au fost ridicate, încă de la început, pretenţii drastice referitoare la aprovizionarea
trupelor şi rechiziţionarea caselor, automobilelor, alimentelor, etc. Aspecte relevante din
perioada ocupaţiei germane au fost surprinse, în Bucureşti, de către sora cea mai mică a
lui Ionel Brătianu, Pia (căsătorită Alimăneşteanu) în ale sale “Însemnări din timpul
ocupaţiei germane”, volum publicat în 1929. Pia Alimăneşteanu (1872-1962) a fost
căsătorită cu Alexandru Alimăneşteanu, membru al renumitei familii din satul oltean
Alimăneşti (“Memoria Oltului” nr.22/dec. 2013). Continuăm, în acest număr al revistei,
redarea ultimei părţi a interesantului jurnal, dedicat, aşa cum apare scris pe pagina a doua,
“Memoriei mamei mele, Pia I. C. Brătianu şi fratelui meu Ion I. C. Brătianu”.
Florea Cristina,
Şcoala Gimnazială Oporelu
7 August [1917]. Ofensiva germană scade de tot pe frontul nostru. Acum sunt lupte pe tot
frontul francez şi în Italia.
10 August. Credeam azi că prin faptul că s’au potolit luptele pe Siret, voiu putea citi.
Luasem Banchetul lui Socrate, citit acum câţiva ani la Florica şi care-mi plăcuse atâta. În
zadar, cartea‘mi era în mână, dar gândul aiurea: la Florica. Mă vedeam sus pe terasa
deschisă, pe canapea, cum îmi era obiceiul să stau zilnic ore întregi cu priveliştea întinsă în
jurul meu. În dreapta: Piteştii cu acoperişurile sclipitoare, în faţă: râul Argeş eşind şi
intrând prin zăvoaele de anini şi de plute, în stânga: podul de cale ferată ca o horbotă în
verdeaţă şi lângă el, plopi piramidali ai parcului din Goleşti.
Atunci ce linişte în sufletul meu şi ce linişte în natură! Căci sunetele ce se desprindeau
din când în când, ca flueratul trenului, pufuitul automobilelor pe drumul de-a lungul văii,
cântecul grangurilor din pădurea de tei, alături de casă, sau doinele ţărăncilor din vie,
par’că făceau parte din însăşi natura şi nu le mai auzeam.
Dar înapoi cu trecutul, să mă întorc la realitate. Notă semnificativă, “le merge rău”
cum spune Mariuţa. Filo-germanii s’au îmblânzit şi caută să se apropie de noi. Tzigara are
o situaţie destul de ciudată: este reprezentantul curţii regale, prin faptul că lui i s’au lăsat
palaturile în seamă de Rege. Cheile sunt la dânsul şi totuşi sub ocrotirea sa este pus
manifestul lui Carp.
Alaltăeri a sosit la noi ordonanţa colonelului Feil care se ocupă cu prizonierii, şi care
urmăreşte mereu planul de a fi încartieruit în casă. Ordonanţa a interpelat pe Doctorul
Cantacuzino astfel: “Ştii D-ta pentru ce vrea Colonelul să stea aici?” “Nu ştiu.” “Fiindcă
eşti cumnat cu Brătianu şi Brătianu este un mincinos, ne-a trădat.” “Dela om la om nu
trebue să minţi, dar dela popor la popor!...Sunt clipe când pentru binele ţării tale trebue s’o
faci. De altmintrelea, Bismark al vostru a fost un mare om politic, şi a făcut mult pentru
Germania. În toată viaţa a minţit celelalte popoare.” Văzând că-l ia repede – strigând la el –
s’a potolit deodată şi după ce a cercetat din nou toată casa, a plecat dând doctorului de 2 ori
mâna.
Neamţul este laş – chiar la luptă se vede aceasta. Cât este sprijinit de tunuri şi
mitraliere, merge cu avânt, cât ajunge la baionetă se domoleşte, sau se predă: Kamerad,
Kamerad! – Aşa ne spuneau soldaţii la spital.
20 August. Se răspândeşte manifestul profesorului Mangâru şi I. Caragiale (fiul) susţinând
plebiscitul lui Carp – semnat de ei.
22 August. Unul din ofiţerii aduşi de pe front, Locotenent-Colonel Kiţescu, are regim
special. S’a dus Zoe Romniceanu să-l vadă şi ne-a istorisit ce bine este tratat. I s’a pus o
casă la dispoziţie, i s’a dat înapoi sabia – de către Mackensen – ca răsplată pentru vitejia sa
– spune că luptase pe frontul dela Focşani între 2 regimente ruseşti. Retrăgându-se acestea,
singur cu al său, a luptat până au rămas 105 oameni. Din ordinul lui Mackensen plin de
admiraţie i-ar fi redat sabia.
Bietul Stere! Îmi face rău să-i citesc jurnalul, care apare de 4 zile ,,Lumina”. În
primul articol, preconizează intrarea României în confederaţia habsburgică; în al doilea
face un tablou fals în mare parte, după spusele celor competenţi, a situaţiei financiare de la
începutul războiului; în al treilea caută să convingă publicul că războiul a fost deslănţuit de
quadruplă, că Germania este statul cel mai democratic, în sfârşit tot bagajul “Gazetei
Bucureştilor”: este un Karnabat cu firmă mai periculoasă. De altmintrelea, afară de
articolul de fond, regulat al lui Stere şi cele literare ale lui Pătrăşcanu, toate informaţiile,
cuvânt cu cuvânt, ca ale ,,Gazetei Bucureştilor”. Aceleaşi minciuni, intrigi. Nici o
deosebire între acea scoasă de Puterile centrale şi aceia scoasă de români. Am început să
mă îndoesc de sinceritatea lui. Mulţi spun că o face pentru bani, căci este finanţat de
germani. Cât de mare se crede şi cât de mic este în clipele acestea! A murdărit un trecut
frumos şi mai mult ca ori şi când proverbul este drept: “La parole est d’argent, la silence
est d’or”.
Mai bine s’ar fi coborât în popor, să ia lecţii de patriotism. Mă gândeam mai
deunăzi când îmi istorisea Ştefan Sihleanu cuvintele unui ţăran din Nehoiaş, judeţul Buzău,
Ştefan Dumitru în gară la Ploeşti. Văzând că nu se poate urca în tren din pricina piciorului
tăiat, i-a venit un trecător în ajutor: ,,Lasă, Domnule, a zis el, că m’am învăţat să umblu şi
cu unul”. A mai istorisit că schija de tun îi sfărâmase osul...”Dar – a sfârşit – nu face nimic.
Mă gândesc cu bucurie că pierzând piciorul, mi-am făcut datoria către ţară.”
Doamna Romniceanu, care era de faţă, a istorisit şi dânsa că veniseră la spital
nevasta unui ţăran orb, prizonier de războiu, cu copilul ei. A fost o scenă tragică prin faptul
că dânsul nu-i mai putea vedea. ,,Mai bine aşa – a spus dânsa plângând – să ştiu că cel
puţin nu s’a dat în lături.”
Este curios cât de repede se ridică şi se coboară moralul românului: 8 luni ale
ocupaţiei, sub depresiunea înfrângerei, câţi n’au bârfit armata. Nimic nu era bun, nici ofiţer
– nici soldat.
De la succesele din urmă – de pe front – citite cu sete printre rânduri în gazetele
străine, nu se mai vorbeşte decât de vitejia soldaţilor şi a ofiţerilor români. Ei au salvat
Europa, crede poporul şi s’au răspândit ştiri fantastice care merg din gură în gură că în
luptă au luat prizonier pe Mackensen, că au atras o divizie germană în locuri mlăştinoase,
şi au dat drumul obuzelor, au nimicit 2 regimente bulgare. Au lăsat pe germani să facă un
tunel sub Siret şi l’au aruncat în sus.
La Ortodoxie, de Sfânta Maria, D-na Cantacuzino, căreia îi place să fie bine şi cu
capra şi cu varza, invitase câţiva ofiţeri din cei vânduţi, cum îi numeşte lumea, din ai lui
Sturdza. După serviciu, s’au aşezat cu toţii la masă, dar puşi faţă ‘nfaţă cu aceştia, cei
infirmi din Spital au întrebat ce caută în ţară şi să le facă imputări. A început o ceartă care
s’a sfârşit prin bătaie.
De câtăva vreme oraşul este bântuit de manifeste în contra nemţilor, de prieteni şi
băieţi de şcoală. Vasile Bănete şi Trocan sunt printre cei mai activi. Iată 2 manifeste lipite
noaptea pe ziduri: ,,Români, Domnul P. P. Carp, în unire cu Duşmanul, vrea să ne silească
a iscăli un plebiscit pentru pace. Pacea în împrejurările de faţă e o trădare, e o înjosire
chiar faţă de inamic care suntem siguri că nu-şi caută decât de interesele sale proprii
îndemnându-ne la această faptă mişelească. E osândirea neamului nostru, a armatei, a
Regelui şi ce e mai presus de toate a Onoarei Româneşti. Nu, D-l P. P. Karp, mână în
mână cu inamicul, nu poate face pace, ci Regele României care nu ne-a părăsit în
dorinţele noastre şi căruia noi i-am jurat credinţă. Armata îşi face datoria apărând până
la ultima picătură de sânge pământul Românesc. Datoria noastră este să avem răbdare şi
încredere.”
,,Fraţi români, Acum în timpurile de grea încercare prin care trece ţara, când
duşmanul ce ne stăpâneşte se strădueşte să-şi reverse veninul până în adâncul sufletului
nostru, ispitindu-ne cu tot felul de planuri înjositoare de pace pe care – ne doare s’o
mărturisim – unii Români cu mintea rătăcită le primesc, ba chiar le răspândesc, acum e
timpul ca voi să vă luaţi drept pildă pe cei cari atât de vitejeşte se jertfesc pentru ţară, şi
să luptaţi şi voi cu tărie pentru cauza sfântă a Onoarei Româneşti. Fiţi credincioşi, demni
şi statornici, nu daţi crezământ zvonurilor înşelătoare de pace ale duşmanului: ea ar fi
acum mai mult ca ori când o pată ruşinoasă în istoria ţărei, o trădare faţă de rege, căruia
i-am jurat credinţă, faţă de ţară, pentru care cu toţi trebue să ne jertfim. Să vă fie un
imbold marele Român, Regele nostru, care în clipa hotărâtoare n’a avut decât o ţintă:
îndeplinirea idealului nostru naţional. Şi nu uitaţi că numai Lui şi sfetnicilor Ţărei le este
dat a alege momentul prielnic încheerei păcei.
Sus inimile, Fraţilor, cu încredere că Domnul nu lasă să piară o cauză dreaptă, cu
credinţă nestrămutată în viitorul glorios al ţărei, aveţi răbdare, înduraţi bărbăteşte orice
şi nici o suferinţă să nu vă pară prea mare, în lupta pentru idealul strămoşesc şi sfânt,
ÎNTREGIREA NEAMULUI”.
31 August. Multe zile fără să scriu. În urma manifestelor răspândite, perchiziţie la D-na
Maria Berindei. I s’a găsit pe masă jurnalul în care-şi scrisese impresiile sale şi trata pe
germani mereu de barbari. Bine înţeles i-a fost confiscat. Până azi nu i s’a întâmplat nimic,
dar fusese prevenită că voiu fi cercetată şi eu... astfel că m’am uşurat de tot ce putea aduce
neplăceri celor din casă. În vremurile din urmă nu s’a mai întâmplat nimic de seamă decât
că aliaţii par a înainta în Macedonia.
Luarea Rigei nu m’a mişcat, deoarece m’am obişnuit cu retragerile şi înaintările
ruşilor. Dar partea comică au fost minciunile ce s’au deslănţuit zilele din urmă în gazete:
Kerenski asasinat, Kornilow în capul armatei împotriva guvernului provizoriu,
imposibilitatea României de a mai lupta... Un şir de minciuni fanteziste care în loc de a ne
demoraliza, ne dau nădejde.
“Lumina” din ce în ce mai revoltătoare. “Pro domo” serie de articole împotriva lui
Ionel, împotriva celor de la Iaşi, lăudând pe nemţi – mai rău ca “Gazeta”! Mă doare când o
citesc, deşi trăind toată viaţa printre oameni politici, ar trebui să fiu obişnuită cu decepţiile,
cu lipsa de caracter a celor în care uneori aveai cea mai mare încredere. Atâţia care, ca
Clovis: “Ont brulé ce qu’ils ont adoré et adoré ce qu’ils ont brulé”.
Chiar pe Tata, al cărui farmec deseori a schimbat pe cel mai mare vrăjmaş în cel
mai credincios colaborator, câţi nu l’au părăsit de cele mai multe ori pentru motive de
interes personal!
Trebue să recunosc că Pătrăşcanu cel puţin, deşi destul de vinovat că scrie în
asemenea gazetă, nu dă decât articole literare... până acum... căci cine ştie ce va mai eşi de
sub pană până la sfârşit.
1 Septembrie. Scarlat Vârnav a fost chemat la comandatură şi închis câteva zile, sub
pretext că fusese cerut de bulgari (fusese prefect mulţi ani la Constanţa). Peste câteva zile a
sosit la el un ofiţer bulgar, să-i spuie să nu crează o vorbă din cele ce i s’au spus de nemţi,
căci dânşii nu-i ceruseră sechestrarea. Dimpotrivă, aveau cea mai bună amintire de
prefectura sa. Îl închiseseră fiindcă îşi dăduse demisia din consiliul comunal. Descoperise
acolo hoţii mari şi nu mai voise să ştie. Marea exploatare este acum sechestrarea moşiilor.
Pretextul este că procuratorii proprietarilor plecaţi îi delapidează şi că sechestrii vor depune
veniturile la cassa de depuneri. Iată motivul sub care au luat Liei din mână moşiile din
Vâlcea, crezând că sunt ale lui Vintilă, dar neştiind că sunt ale mamei care le-a reclamat.
Averea D-nei Assaii care constă din case, a fost luată din mâna surorei sale, în ajunul plăţei
chiriilor şi banii au pierit. La Hereşti, în contul moşiei au mobilat casa, au cumpărat trăsuri
şi cai, au adus cucoane din Bucureşti şi duc o viaţă largă şi plăcută pe socoteala
proprietarului. D-lui Slătineanu la Furdueşti nu numai că nu i s’a dat venit, dar l’au mai
pus să dea din pungă, spunând că cheltuielile au depăşit veniturile.
8 Septembrie. De teama percheziţiilor nu mai pot scrie regulat. Sunt silită să-mi ţiu caetul
ascuns. Monotonia vieţei urmează. Nimic nu mă mai atinge din cele ce scriu gazetele, nici
chiar “Lumina”. Mă desgustă numai minciunile şi intrigile. Citindu-le uneori mă opresc şi
mă întreb: E Stere mişelul acela care scrie? Într’o zi, într’o clipă de răzvrătire, am luat
condeiul şi am scris sub numele unei femei din mulţime următoarea scrisoare: ,,Stimate
Domnule Stere, În cele câteva numere apărute în Gazeta D-tale, sexul nostru este bogat
reprezintat. Se văd încă în D-ta urmele unui fost şi generos socialist. În două săptămâni au
şi defilat 3 tipuri deosebite unul de altul. Primul mi-a dat şi mie impresia, judecând după
critica impetuoasă a activităţii bărbăteşti şi după impetuositatea apărării femeii, că
trebuie să fie nu numai frumoasă, dar şi foarte tânără şi simpatică. Asupra celui d’al
doilea nu mă opresc. Fiind supusă puterilor centrale, lumea întreagă ştie azi ce rol joacă
în ţările vrăjmaşe chiar de au copilărit în ele – “supusele puterilor centrale”. Prin
urmare nu “are voce la capitol”. Pe cel d’al treilea l’aş judeca cu asprime, mai ales când
îşi exprimă pierderea încrederii în trecutul şi viitorul României, dacă nu mi s’ar părea că
vorbeşte sub înrâurirea vre unui bărbat... germanofil, fără culoare proprie. E insipid.
Eu aşi fi cel d’al patrulea. Ţi-o spun dinainte – îl vei găsi antipatic – căci tipul meu
este tipul vulgar al mulţimii, fără sex, fără vârstă călăuzită de un singur gând: acela de a
nu incrimina, de a nu mânji – sub ochii îndemnători ai vrăjmaşului. Sunt tipul mulţimii ce
aşteaptă credincioasă şi încrezătoare. El nu poate apare în independentul d-tale ziar,
chiar de te-ar interesa, ceeace nu cred – de oarece stăpânul la care te-ai supus de bună
voe – te-ar împiedica să-l pomeneşti. (Cât de mic pari, d-nu S. sub scutul cenzurii!).
Viu aşa dar spre D-ta, fără speranţă de publicitate sau apanagiul frumuseţii şi
tinereţii, din îndemnul de a-mi face datoria de româncă, de a te înştiinţa, fiindcă deziluziile
sunt foarte amare – că într’adevăr glasul D-tale, dac’ar avea un răsunet – nu l’ar putea
avea decât în pustiu, căci simţimântul, ce-l deşteaptă articolele D-tale în sufletele mulţimii,
nu este altul decât durerea de a vedea pe unul din ai noştrii, din acei în care puseseră mari
nădejdi, mâna dreaptă, unealta aceluia cu care se luptă armata de peste Milcov. Pentru
ce, dacă eşti deştept cum o spun cei ce te cunosc, nu ai aşteptat pacea ca să dai la iveală
“Lumina” şi ai făcut din foaia care prin nume era menită să fie făclia unui neam – sora
gemenă a Gazetei Bucureştilor, supranumită Gazeta minciunilor? Pentru ce nu ai ştiut să
aştepţi pacea în tăcerea şi resemnarea obştească din jurul D-tale, spre a-ţi începe, dacă o
credeai folositoare ţării, în condiţiuni normale, pe cale legală, faţă în faţă cu acuzaţii,
campania de propagandă pentru robia noastră teritorială şi economică în confederaţia
Habsburgică, pentru disculparea administraţiilor militare în dauna intereselor şi a
drepturilor de existenţă ale populaţiei – campania de învinuiri împotriva foştilor D-tale
tovarăşi politici, atât din Rusia cât şi din Moldova?
Dacă ai fi fost mai puţin nerăbdător, nu te-ai fi arătat D-le S. în ochii tuturor –
chiar în ai tinerelor şi frumoaselor cititoare, sub o înfăţişare odioasă şi glasul D-tale nu ar
fi răsunat în pustiu. O femeie ... din mulţime.”
Dacă iscăliam, erau în stare să-mi dea scrisoarea comandaturei! Mi-a răspuns
printr’un articol de fond, chemându-mă ,,damă voalată”. Pe urmă am scris lui Pătrăşcanu
fără anonimat şi i-am spus că asigurarea ce mi-o dăduse de a nu face personalităţi în
,,Lumina” nu s’a menţinut, de oarece oamenii politici din Moldova sunt acuzaţi de cele mai
mari infamii, fără să se poată apăra. Acum însă am luat hotărârea să nu mai polemizez cu
ei. Să-i lăsăm să-şi rupă gâtul, cum spunea cu drept cuvânt D-l Crăsnaru.
La Florica au pus în locul lui Gheorghiu pe un administrator sechestru fără să ne fi
vestit. Vom lupta însă din răsputeri să scăpăm mormântul Tatii. Mare ajutor ne-a dat acolo
D-na Nina Radovici.
Deşi mama este aici, i-au sechestrat tot; iar din cele 3 case, nu au mai rămas decât
cea de la Florica. Pe cea din Predeal, găurită de un obuz, i-au pus foc când s’a împlinit anul
dela intrarea în războiu.
Kaiserul a sosit şi s’a dus întovărăşit de Ţigara pretutindeni: la Curtea-de-Argeş a
luat masa cu el; i-a dat un ac de cravată. Dacă a văzut pe Carp şi pe Marghiloman nu se
spune. Nu ştiu de este adevărat că cerând a face cunoştinţa celor ce le dau ajutor în
teritoriul ocupat, l’ar fi întâmpinat la gară. Ei însuşi nu se laudă cu această întrevedere. În
oraş nu a intrat, se spune de teama unui asasinat.
La front a făcut un pompos discurs, tratând pe Regele Ferdinand de apostat –
ultimul pe tronul României din Hohenzollern-Sigmaringen. Ar fi fost aci şi unul din fiii
Kaizerului – cel d’al patrulea. Viitorul rege al României venise să-şi vază ţara!!
O ştire tristă este că vor fi porniţi internaţii de la Săveni în Bulgaria, la Troian lângă
Plevna.
Alexandru Sturdza nu mai îndrăsneşte, ca la început, să se arate. Se vede că i s’au
făcut mutre. Ofiţerii români ce sunt aduşi mereu din Germania sunt primiţi de dânsul în
oraşele de provincie şi repartizaţi fie la moşii, fie la funcţii. Îi pune să iscălească această
declaraţie: ,,Ce trebue să iscălească ofiţerii aduşi din Germania de Sturdza, 1. Nu va mai
lupta contra puterilor centrale. 2. Nu va complota în contra intereselor germane. 3. Nu va
face politică nici nu se vor amesteca la măsurile politice luate de guvernul teritoriului
ocupat de puterile centrale, nici nu le va combate. 4. Nu va încerca să facă propagandă,
nici nu va face acte de aplanagiu ori de interes. 5. Nu va părăsi teritoriul ocupat şi nu-şi
va schimba domiciliul declarat fără de prealabilă înştiinţare. 6. Nu va proferi insulte nici
batjocuri la adresa guvernului şi supuşilor puterilor centrale. 7. Nu va discuta
evenimentele ce ar surveni pe unul din fronturile de luptă ale aliaţilor centrali. 8. Nu va
face nici propagandă ce ar lega interesele acestor puteri centrale. 9. Nerespectarea
acestora se va pedepsi cu moartea. 10. Guvernul şi autorităţile imperiale germane se
obligă a întebuinţa în raport cu necesităţile şi aptitudinile lor individuale, pe prizonierii
eliberaţi. 11. La semnarea tratatului de pace, fiecare din ei pot găsi azil şi ocupaţie
într’una din ţările puterilor centrale dacă ar fi siliţi să părăsească ţara lor natală.
12. Familiile lor în acest caz vor fi retribuite cu o pensie viageră.”
Pe Wachman vroesc să-l impue ca Director la Banca Naţională, ceeace ar sili pe
Doctorul Cantacuzino să se retragă din consiliu. Radu Staman din Ploeşti, fiindcă
reîntorcându-se de la ţară şi-a găsit trăsura rechiziţionată şi s’a dus la comandatură, a fost
bătut până la sânge de ofiţerii încartieraţi în casă la dânsul (6 la număr). A fost greu bolnav
în urmă.
Pe Emanuel Miclescu, magistrat, asemenea l’a bătut un ofiţer când a voit să
viziteze moşia cumnatului său Lucasievici, vecin cu moşia sa.
Lizon Greceanu a scăpat de la închisoare plătind 25.000 lei. O serie de
intervievuri interesante în ,,Lumina” – date de Simionescu – Romniceanu, Gr. Coandă,
Verzea, C. C. Arion, Marghiloman prin care vroesc să dovedească că ei au salvat populaţia
de distrugerea şi înfometarea la care o sortise guvernul. Uită să spuie că Ionel, înainte de a
pleca, chemase pe toţi funcţionarii superiori care erau siliţi să rămâie aici, rugându-i să-şi
păstreze funcţiunile şi să vază de populaţie. A lăsat mai multe milioane spre a fi distribuite
la săraci şi din care un milion lui Marghiloman pentru ,,Crucea roşie”.
4 Octombrie. Mariuţa care plecase din nou la Săveni cu Fanny Derussi pe 5 zile, a fost
pornită val-vârtej într’un sfert de oră înapoi din localitate. Au pus 2 zile ca să se reîntoarcă,
ne mai având trenuri.
5 Octombrie. Mare banchet la Curtea de Argeş, la parastasul Regelui Carol. Mackensen a
ridicat paharul către Lupu Costache: ,,A la Roumanie!”
Am scris azi a doua scrisoare lui Stere sub pseudonimul de ,,Dama voalată” – îi
dau 2 sfaturi. Primul de a nu mai da numele morţilor din Moldova, căci este groaznic să
afli asemenea ştiri prin gazete şi al doilea: Să citească mai cu băgare de seamă discursurile
oamenilor de stat ai Antantei, spre a nu trece cu vederea condiţiunile pe care le pune “sine
qua non” Lord Asquith şi printre ele şi acela a întregirei neamului românesc.
În “Lumina” apăruse un articol de fond care afirma cu neruşinare că Lord Asquith
nu cere decât redarea Alsaciei-Lorrena, că de noi îşi bate joc. Discursul era întreg în
,,Pester Lloyd” şi ,,Wiener Taghlatt”.
7 Octombrie. În judeţul Buzău s’a dat monopolul vinurilor unui evreu. Nu are nimeni voe
să-şi vândă vinul decât printr’însul. Populaţia se pregăteşte de iarnă, dar abia găseşte ce
cumpăra. Intrarea cartofilor a fost interzisă în oraş; de asemenea a fasolii, a mazării, a
nucilor, a tuturor produselor agricole. Lemnele rechiziţionate cu 60 lei – se vând cu 350,
cartofii 35-40 lei suta de kgr. , ceapa: 80 bani. Carne nu se mai găseşte nici de contrabandă.
8 Octombrie. Sunt încă sub impresia zilei de eri. La 3 a sosit băiatul D-nei Băicoianu, cu
trăsura, să mă ia la gară, unde trebuia să sosească internaţii de la Săveni în drum spre
Troian. I-am găsit pe toţi, vreo 80, în sala restaurantului, în jurul meselor. Unora le
prinseseră familia de veste, şi veniseră, deşi poliţia le interzisese.
Pillat era de necunoscut, fiind ras de tot şi slăbit. Erau însă toţi sdraveni ca
moral. Bătrânul Carabatescu în cap, căruia deşi i se îngăduise să rămâie la Imperial, ceruse
să-şi urmeze tovarăşii. I se părea o defecţiune. Printre ei te simţeai în altă atmosferă.
Vorbeau pe faţă fără teamă de soldaţii postaţi cu puştile pretutindeni prin sală. Aveau
încredere în sfârşit şi-l aşteptau cu răbdare, ori care le-ar fi fost chinurile măcar că şi aceşti
ostatici erau de aceiaşi stofă cu bărbaţii din oraş.
Abia putusem schimba câteva cuvinte şi au năvălit 10 ofiţeri cu 17 soldaţi,
dându-le ordin de plecare. A fost jalnică plecarea: nici nu i-au lăsat să-şi sărute rudele şi i-
au împins ca pe o turmă de oi, strigând la ei. Apoi pe peronul gărei le-au făcut apelul
nominal şi i-au urcat la vagoane.
Am alergat pe podul dinspre Chitila să vedem trenul trecând şi le-am strigat ,,Ura,
trăiască România!” Ei ne răspundeau, mişcându-şi batistele. Chipul cum au fost aduşi până
la Bucureşti merită să fie notat. Porniţi la 6 dimineaţa, au fost duşi în căruţe la Feteşti,
tocmai, timp de 6 ore. Au pus 24 de ore până la Gara de Nord, dormind în vagon strânşi ca
sardelele. Aci au fost duşi la despăduchere lângă şcoala de poduri şi şosele, frecaţi cu
petrol, fără să li se dea măcar un şervet să se şteargă. Aceiaşi operaţie li s’a făcut şi celor ce
veneau din concediu de acasă. Pe dânşii, ca să le prelungească suferinţele îi aduseră cu 24
ore înainte la Hotel Bratu.
12 Octombrie. Azi am fost chemată jos să vorbesc cu un domn german care spunea că
soseşte cu ştiri din Moldova. S’a prezentat şi mi-a spus că dânsul obţinuse prin cartierul
general-german ca să fie trimis Klein, şeful poliţiei secrete, să ceară mamii o scrisoare
către Ionel, scrisă de mâna ei. (Într’adevăr o făcuse Klein şi nu ştiam pentru ce). Era evreu
din Iaşi, căsătorit cu o germană şi condusese o mare casă de export de coks în România.
A cerut să vadă pe mama, spre a da relaţii lui Ionel că se află sănătoasă. Iată ce ne-a
istorisit timp de 1½ oră în câteva cuvinte cât a stat la noi. A părăsit Iaşii la izbucnirea
războiului, spre a nu fi internat, fiind supus strein. S’a împrietenit cu d-l Bilciurescu,
însărcinat de afaceri la Stockolm. Toate rapoartele către guvernul român le făcea cu dânsul,
ajuta pe toţi românii exilaţi din Suedia, înlesnea corespondenţa românilor, al căror număr
creştea necontenit şi înlesnea chiar corespondenţa între multe persoane din teritoriul ocupat
cu cei din Moldova, fără nici un interes altul decât din umanitarism. Odată se afla la masă
cu D-l Bilciurescu şi a văzut la altă masă de alături pe un domn mic şi gras, cărunt. A spus
tovarăşului său că este generalul Iliescu. ,,Nu e cu putinţă”, a răspuns Bilciurescu. Spre a
dovedi că avea dreptate s’a apropiat de domn şi l-a numit, Domnul a sărit în sus, speriat:
Era generalul. Aflând cine sunt, s’a aşezat la masa lor şi pe când vorbea cu Bilciurescu
despre ale armatei, D-l Z. n’a luat seama la convorbire (pretinde), dar a auzit pe Iliescu
spunând că Brătianu este om de 54 ani şi plânge de câte ori pronunţă numele mamei şi al
surorilor sale şi D-l Z., înduioşându-se, i-a făgăduit că va da Primului-Ministru ştiri de noi.
Şi pentru tot binele ce l-am făcut, D-l Bilciurescu cu mine, ştiţi ce ni s’a întâmplat? Am
fost acuzaţi de spionajiu, şi însărcinatul de afaceri mutat la Copenhaga din cauza
denunţărilor lui Derussi. Ne propunea tot ce voiam. Încredinţată că fusese un spion, am
refuzat, spunând că-i mulţumim, dar nu avem nevoie. Vizita era numai ca să-şi deschidă
desigur o poartă pentru viitor. Se vede că simte şi el înfrângerea Germaniei.
16 Octombrie. De 4 zile, ofensiva germană pe frontul italian. Au ajuns aproape de Udine.
Tot câştigul de ani de zile, pierdut. Nu-mi lămuresc această retragere decât prin trădare:
spionajul şi coruperea sunt acum uneltele cele mai de temut cu care lucrează Puterile
centrale.
17 Octombrie. Eri a sosit un ţăran din Răteşti – vechiu servitor la curte. Purta barba mare şi
păr lung ca nici odată. Abia l-am recunoscut, şi când l’a întrebat unul din servitori în bătae
de joc: ,,Nu te tunzi moş Drăghici?”. Dânsul i-a răspuns răzvrătit: ,,Cum să mă tund – când
biata ţară geme – când îţi moare un copil, şi eu am doi pe front, porţi o fâşie neagră la braţ
– dar când ţi s’a strâns ţara de gât, cum să-mi tund părul? Nu-l tund până nu o voi vedea iar
cum a fost mai înainte”.
25 Octombrie. Preotul Justin, prizonier, care îngrijea de răniţi la Târgovişte, a fugit şi
tocmai când era să intre printre munţi în Moldova, a fost trădat şi prins. L’au legat şi
ameninţat cu împuşcarea. Au fost găsite la el fotografiile regelui şi acuzat de spionaj. ,,Nu
sunt spion, dar sunt român şi mă duceam unde puteam să-mi servesc Regele şi ţara.” L-au
trimis în Bulgaria.
26 Octombrie. Se strâng ostatici pe capete – mai ales femei. Pe D-na Berindei şi pe fiica sa
au voit să le expedieze la Baia de Aramă în pustietate
– o femee de 70 de ani! Au izbutit să li se schimbe cu
Sinaia, din fericire.
28 Octombrie 1917. Ordonanţă de rechiziţionare
a aramei şi cuprului. Italienii se retrag din nou la
Piave... Revoluţia rusă cu maximaliştii stăpâni pe
situaţie, este ştirea tristă ce ne-au adus gazetele azi. Se
confirmă căderea lui Kerenski. A fost o figură mare,
cred, dar trecătoare de oarece nu a ştiut să fie mână de
fier şi să înfrâneze anarhia ce domneşte întotdeauna
într’o revoluţie, mai ales a unui popor sălbatec ca cel
rus.
Banul german îşi urmează corupţia în toate ţările,
Pia Alimăneşteanu.
în: Franţa, Anglia, Rusia. Acum în Belgia a pus pe
Flamanzi să ceară autonomia.

Ordonanţă că administraţia militară, îngrijindu-se de lipsa de zahăr, va vinde pentru
20 de lei aur 5 kgr. zahăr, numai pe aur. Sper că nimeni nu se va mai păcăli, căci acum
câtva timp au mai spus că Fabrica Chitila vinde zahăr pe argint. Li s’a dat argint mult, apoi
au declarat că nu se mai dă zahăr şi au restituit argintul în hârtie germană. Toate acestea
pentru a strânge aurul şi argintul. Banii de nichel nu mai există pe piaţă. Populaţia este
silită să plătească cu bilete de 0,25 singuri în fiinţă, în loc de 0,10. În tramvaie asemenea.
Tot nikelul este pornit în Germania.
11 Noembrie. Nici o ştire din Rusia. Clemenceau şi-a văzut visul cu ochii, oricât de
antipatic îmi era până mai deunăzi din cauza politicei sale distructive, citindu-i azi
programul m’am liniştit şi bucurat. Îi trebuia Franţei o mână de fier, spre a pune stavilă
intrigilor germane – care şi acolo au început să demoralizeze lumea, de oarece a pătruns
corupţia până la oameni de stat cum este Caillaux.
Cu moşiile lui Ionel şi ale lui Dinu, puse sub sechestrul Băncii Generale, merge bine.
Mi-au lăsat mie conducerea administrativă, luând asupra lor socotelile şi încasările.
Discuţia este însă cât va încasa Banca pe fiecare moşie. Vrea 0,50 la hectar; ceeace ar fi
prea mult.
INEDIT.
Jurnal de front 1916-1918 (II)
Ilie Constantinescu
Profesorul şi colecţionarul caracalean Ilie Constantinescu, participant la campania din

1913 din Bulgaria şi combatant în primul război mondial, a lăsat în manuscris un jurnal de
campanie în care descrie detaliat evenimentele la care a fost martor. Însemnările sale sunt
foarte amănunţite - căci profesorul era un om exasperant de meticulos. Ele au ajuns
împreună cu alte documente importante pentru trecutul Romanaţiului în posesia nepotului
său, Ing. Mihai Bălăianu care le-a donat Arhivelor Naţionale din Bucureşti constituind
Fondul Mihai Bălăianu. Restituind astăzi cititorilor noştri aceste preţioase însemnări,
dezvăluim şi o altă latură, mai puţin cunoscută a personalităţii lui Ilie Constantinescu, omul
despre care mai sunt foarte multe lucruri de spus. Cu mici modificări, prima parte a acestor
însemnări a fost publicată şi de Paul-Emanoil Barbu în volumul Notele memorialistice ale
profesorului Ilie Constantinescu (Ed. Alma, Craiova, 2012).
Floriana Tîlvănoiu
Pe la 6 şi jumătate dimineaţă reîncepu bombardarea de pe vase şi de pe malul
bulgăresc înspre sat, în special înspre cele două posturi de artilerie. Eu, tot la telefonul de
la Pescărie, în jurul căruia s-au spart multe proiectile (şrapnele) caut să am toate
informaţiile, dirijez apărarea şi aştept ajutoare, căci acum vedeam bine că monitoarele
n-au plecat şi că nu au de gând să debarce aci. Sunt în legătură cu toate posturile cu
telefon, dar telefoanele de la Vadul Boului şi de la Bordeiul Blindat funcţionează foarte rău
şi comunicaţia se face defectuos, mai deloc.

Raportez sectorului Corabia şi cer telefonic ajutor. Sublocotenentul Dumitrescu
Florea îmi trimite tot atunci vorbă printr-un soldat să mă duc şi eu acolo, căci se simte o
mişcare pe Dunăre. În acelaş[i] timp însă cei de la Bordeiul Blindat (unde comanda
sergentului instructor Vitan Stancu) erau neliniştiţi şi ar fi dorit să mă duc la ei. După
comunicările prin telefon părea că e mai ameninţat Bordeiul Blindat. De aceea mă hotărăsc
să mă duc acolo, comunicând prin telefon sublocotenentului să mai trimită de la vadul
Boului un sergent cu 20 de oameni, căci postul acesta e ameninţat.
Pe la ora 8 şi jumătate însă primesc printr-un soldat ştirea că la Chichinete au şi
debarcat germanii. Atunci eu cu vreo 20 din soldaţii de la Pescărie am început a trage,
focuri de voie rare din tranşeele de aci spre Chichinete, aceasta pe de o parte pentru a
deprinde pe oameni cu focurile reale de luptă reală, pe de altă parte pentru a opri sau cel
puţin a întârzia pe germani până ne-ar veni ajutoare. La început oamenii ezitau să
ochiască, în urmă au devenit mai îndrăzneţi şi trăgeau după distanţa dată. Nu vedeam de
aci pe germani, ci trăgeam numai în direcţia cam pe unde ar putea debarca ei şi ar veni spre
noi, evitând cu grijă direcţia în care erau ai noştri.
Artileria inamică a început atunci să tragă mai mult spre tranşeele noastre. Peste
vreun ceas, văzând că avem un mort şi mai mulţi răniţi şi că mai multe arme nu mai
funcţionează bine, din cauza nisipului din tranşee care intrase printre piesele armelor, am
trecut în tranşeele vecine, mai la apus, tot la Pescărie.
Atunci, pe la ora 10, văd că o parte din oameni (vreo 35) părăsiseră tranşeele de la
Bordei- Chichinete împreună cu şeful lor, sergentul instructor Vitan Stancu şi veniseră aci
în tranşeele de apărare contra artileriei, zicând că la Chichinete au debarcat germanii. Prin
telefon însă, soldatul Popa Dinu Ion îmi comunică de la Bordeiul Blindat că germanii n-au
debarcat încă, dar că vaporul cu ei e lângă Chichinete şi că au de gând să debarce, cum şi
că soldaţii noştri sunt cei mai mulţi în tranşee lângă Chichinete. Atunci am lăsat pe
sergentul Dorcea Marin (de felu-i din Izlaz) cu vreo 25 de oameni la Pescărie, ca să reziste
cât o putea aci dacă vor veni germanii dinspre Chichinete pe la sud de sat, pe marginea
Dunării, iar eu iau oamenii plecaţi de la Bordeiul Blindat (vreo 30), 5 lăsându-i sergentului
Dorcea pe lângă ceilalţi 20 de la Pescărie. Şi ameninţ cu revorverul dacă nu merg. Ei s-au
supus fără cea mai mică împotrivire şi am plecat cu ei spre Chichinete.
Ajungând la Bordei, comunic prin telefon postului telefonic de la Şcoala din sat (fiind la
telefon sergentul Stoicănescu Marin) să comunice sectorului Corabia situaţia noastră, că
germanii n-au debarcat încă, dar că un vapor se vede lângă Chichinete, că sunt gata să
debarce şi că eu cu oamenii pe care îi mai am aci vom rezista conform ordinului, aşteptând
şi ajutoare urgente. În acelaşi timp trimit de aci pe caporalul Neaţu Ion să aducă înapoi pe
oamenii care plecaseră din tranşeele de la Chichinete şi să ne înconjoare. Eu mă duc apoi
prin şanţul de comunicaţie la tranşeu, unde oamenii se duseseră conduşi de sergentul
instructor Vitan Stancu care acum recâştigaseră curajul. Atunci văd că posturile de
observaţie de pe marginea de la miazăzi a insulei Chichinete se retrăseseră şi oamenii ce
mai rămăseseră aci (vreo 10 inşi cu fruntaşul Precupeţu Gh[eorghe]) erau în tranşee în
aşteptare.
Ne aşezăm toţi aci, vreo 40, în tranşeul de la apus, care era mai mic aci decât
trebuia pentru numărul nostru. Dar nu mai aveam ce face. În Chichinete nu se mai puteau
trimite oameni de observaţie, căci vaporul era oprit aproape de ţărm şi locul era descoperit
despre noi. Fuseseră trimişi însă cei 2 spre gura Oltişorului. Din tranşeu nu puteam ieşi să
ne apropiem de vapor, căci nu-i puteam face nimic, fiind blindat şi putându-ne nimici fără
folos cu tunurile cele mici şi cu mitralierele. Observasem din tranşeu printre răchiţile de la
marginea de sud a insulei ca să vedem dacă debarcă şi se depărtează de vapor ca să
deschidem focul.
Pe la ora 12 şi jumătate, soldaţii trimişi spre gura Oltişorului ne fac de la Bordei
semne disperate arătându-ne la răsărit în urma lor. Era un şir de soldaţi germani, care
desigur debarcase în dosul vaporului, şi ocolise pe la gura Oltişorului şi acum voiau să ne
înconjoare. Oamenii noştri ne înştiinţaseră prea târziu de acestea. Atunci eu comand
oamenilor faţa spre nord. Soldaţii n-au mai fost stăpâni pe ei, vîzându-ne înconjuraţi, şi au
sărit din tranşee. Atunci de pe vapor au început să tragă cu tunurile şi cu mitralierele spre
noi. Oamenii au luat-o spre sat, peste vii, risipindu-se din cauza şanţurilor perpendiculare
drumului lor şi a plantaţiilor de viţă şi de salcâmi. Văzându-mi oamenii risipiţi şi rămânând
cu unul singur (soldatul Tudosie Ion) am ieşit şi eu din tranşeu şi am plecat spre sat prin
şanţul de la sud al viilor, sperând să ies înaintea oamenilor, să iau şi pe cei lăsaţi în sat la
Pescărie şi să opunem cum vom putea rezistenţă germanilor care nu puteau cunoaşte satul
bine ca noi. Dar şanţul şi terenul de lângă el erau pline de salcâmi, de creci de salcâmi şi de
rădăcini de sălcii şi mergeam greu cu soldatul, iar tunurile cele mici şi mitralierele de pe
vapor trăgeau mereu spre noi. Ajunşi lângă sat, văd cele două tunuri de la Pescărie
scoase afară şi părăsite. Caut să găsesc pe soldaţii de la Chichinete şi tot mai sper că-mi va
veni (sau chiar că mi-ar fi putut veni) şi vreun alt
ajutor. Nu găsesc pe nimeni. Merg spre postul
telefonic de la Pescărie, tot cu soldatul Tudosie Ion
lângă mine. În drumul nostru prin curţile oamenilor
(căci pe aci era drumul mai drept spre telefon) auzim
zgomote, apoi vedem cete de soldaţi germani venind
prin curţi dinspre telefonul de la Pescărie şi
spărgând uşile caselor ca să intre înăuntru, căutând
desigur soldaţi, Revolverul meu nu mai funcţiona
deja de la tragerea de la Pescărie şi eu rămăsesem şi
dezarmat. Am vrut să mă strecor apoi spre telefon
printre cetele de soldaţi germani, dar într-o curte
m-am întâlnit faţă în faţă cu o ceată, [fiind]
dezarmat. M-au oprit făcându-mă prizonier pe mine
şi pe soldatul Tudosie Ion. Era ora cam 1 şi jumătate Ilie Constantinescu în 1913.
d. [ după amiază]. Am pornit spre centrul satului. În drum văd pe caporalul Răduica în
şanţul şoselei scăldat în sânge şi cerând să vie un doctor. Pe o stradă din apropiere erau
câţiva ofiţeri germani. Mi-au luat hârtiile, care nu conţineau decât oarecare date mai vechi
asupra companiei (ceva mai în urmă, cam peste 3/4 [ de ceas] am văzut că deja aveau mai
dinainte pe hartă locul de aşezare al fiecărei companii a batalionului nostru). M-au întrebat
(în limba germană) unde sunt oamenii mei. Eu le-am răspuns evaziv că s-au risipit. Mă mai
întrebau săruitor dacă îmi vin ajutoare, de unde, cât şi când. Am răspuns că am cerut
ajutoare de la Corabia, Caracal, Turnu Măgurele, Roşiori; că mi s-a răspuns că mi se vor
trimite, dar că nu mi s-a spus cât şi când. M-au mai întrebat ce forţe avem la Corabia şi
Turnu Măgurele. L-am răspuns că nu ştiu cât o fi acolo, căci eu eram izolat aci. Nu m-au
forţat să le dau amănunte. În timpul acesta tot mai bombardau satul, rar însă. De aci ne-au
dus spre apusul satului, în direcţia Vadul Boului. Pe drum ne întâlnim cu o companie de
soldaţi germani. Aproape de Dunăre alta. Acum înţeleg bine că au debarcat pe la Vadul
Boului mulţi germani, În sat multe case, garduri şi pomi stricaţi de bombardare. Ajungem
la Vadul Boului. Aci cete de soldaţi germani. M-au dus la un maior german care a stat mai
mult de vorbă cu mine (în limba germană), întrebându-mă ce ocupaţie am ca civil. Spune
că e şi el tot profesor. Avea un aer vesel, de învingător.
La Vadul Boului erau 2 vapoare de război şi vreo 15 bărci mari cu motor. Ne
îmbarcă pe mine şi pe soldatul Tudosie Ion, pe o barcă din acestea şi ne transportă în
Bulgaria, la Samovit, Apoi găsesc mai mulţi soldaţi din companie, prizionieri mai înaintea
mea. Ei crezuseră toţi că eu fusesem omorât. Sunt condus la un alt maior german, care mă
mai întrebă şi acesta câte ceva. După acesta mă mai întreabă şi alţi 2 ofiţeri detalii ca şi la
Izlaz. Le-am răspuns ca şi acelora.
Mai spre seară, pe la 4 şi jumătate - 5, aud din Samovit lovituri de tunuri în Izlaz,
bătând pe Dunăre. Bănuiesc că e ajutorul, care, dacă venea cu vreo 4 ceasuri mai devreme ,
ieşeau poate lucrurile altfel. M-am interesat tot aci şi de ceilalţi prizonieri şi de răniţi şi mi
s-a spus că vor fi duşi la spital şi vor fi cât se poate de bine îngrijiţi. În zilele următoare am
aflat de la soldaţii prizonieri amănuntele de mai jos în privinţa oamenilor noştri. Cei ce
plecaseră de la Chichinete peste vii au fost urmăriţi de germanii care veneau dinspre
Bordeiul Blindat, iar în sat s-au întâlnit cu alţi germani debarcaţi la Vadul Boului şi au
căzut din ai noştri 10-12 morţi şi tot atâţia răniţi, iar restul au fost făcuţi prizonieri.
Sublocotenentul Dumitrescu Florea s-a retras de la Vadul Boului cu oamenii pe la 10-11
dimineaţa, spunându-i dl. locot. Demetriu să plece de aci, căci germanii au debarcat pe la
Chichinete. De aci au rămas câţiva prizonieri. Oamenii de la cele două extremităţi ale
companiei, Via Peiovici şi Gura Oltului, s-au retras fără lupte după- amiază, la 11
noiembrie, spre nordul satului, spre Moldoveni, unde s-au întâlnit cu toţii şi cu cei de la
Vadul Boului cu Sublocotenentul Dumitrescu Florea şi cu dl. locot. Demetriu D.
Tunurile, care s-au auzit în Izlaz, la 11 noiembrie după amiaz, erau tunurile de la
Corabia, care ne veniseră nouă în ajutor. Ele trăgeau dinspre capul nord al satului spre cel
de sud, spre Dunăre. În acelaşi timp cu bombardarea artileriei, venise şi un pluton de
miliţieni de la Gârcov, care a venit dinspre nordul satului, trăgând focuri până la Primărie,
de unde apoi s-au retras pe înnoptate, văzând că germanii sunt mulţi şi că au mitraliere.
Toţi erau încredinţaţi că eu am fost omorât. E sigur că debarcarea pe la Chichinete s-a făcut
cu vreo două ceasuri mai târziu decât cea de laVadul Boului din cauza focului deschis de
noi la Pescărie şi că au făcut-o numai când cei debarcaţi la Vadul Boului ocupaseră satul.
Dacă am fi avut vreo două mitraliere (sau chiar numai una) şi un tun mai bun la Vadul
Boului, poate că se putea rezista până veneau cei de la Corabia şi germanii n-ar fi debarcat
aşa uşor în ziua de 11 noiembrie. De la un sublocotenent german, Valkersen am aflat ( la
11 noiembrie, la Samovit) că ei au fost mai mult de un batalion şi că au trecut noaptea cu
bărcile cu motor aduse pe râul Vid. Deci în cele două puncte de debarcare noi fuseserăm
vreo 112 oameni ( 40 la Chichinete şi 72 la Vadul Boului) în momentele debarcărilor, iar ei
peste 1000, cu armament cu totul superior ( mai ales în artilerie şi mitraliere) şi având
moralul foarte ridicat al învingătorilor, căci trupele germane trecuseră Dunărea pe la
Zimnicea în ajun şi alte trupe intraseră în Caracal tot în ajun, pe la ora când noi primeam
telegrama oficială că ,, trupele noastre au luat ofensiva cu succes în regiunea Craiova.’’
Mai târziu, în aprilie 1917, am aflat că soldaţii companiei mele, care nu fuseseră omorâţi şi
nici făcuţi prizonieri, au trecut Oltul sub conducerea sublocotenentului Dumitrescu Florea,
la 12 noiembrie şi s-au împreunat cu batalionul la Râioasa. De acolo a plecat batalionul
împreună cu artileria de la Corabia spre Roşiorii de Vede şi au fost făcuţi prizonieri la satul
Ciurari în ziua de 16 noiembrie.
Rezumat al celor întâmplate la Izlaz
Noi: Cu un număr mic de oameni, cu oameni în etate, neinstruiţi şi neexperimentaţi. Cu un
armament foarte primitiv, cu moralul deprimat al celui redus la neputinţă.
Inamicul: Cu un număr înzecit de oameni, cu oameni instruiţi şi rutinaţi în război. Cu
armamentul cel mai perfecţionat, cu moralul foarte ridicat al biruitorului.
Din această mare disproporţie se poate vedea că compania a fost trupă de
sacrificiu, iar că noi trebuia să fim sau morţi sau făcuţi prizonieri. Rezultatul nu putea fi
altul decât cel văzut. Am fi fost mai mângâiaţi de pierderile suferite dacă cel puţin restul
batalionului n-ar fi fost făcut prizonier. Dar destinul altfel a vrut.
Sarcina proporţionată cu puterea noastră, rolul de la început, adică paza frontierei
Dunării contra invaziilor în mic, a fost îndeplinită serios în timpul cât am avut acest rol,
între 5 sept.-11 noiembrie. În ziua fatală însă a venit forţă prea mare faţă cu a noastră, era
luptă cu fatalitatea, care şi-a urmat cursul cu toate încercările de a o evita.
Sacrificiile făcute vor fi compensate poate prin faptul că oricât de slabi, totuşi am
opus şi noi rezistenţă, oricât de mică, ca să vadă şi străinul năvălitor că oripeunde ar vrea
să intre în ţara noastră tot găseşte pe cineva care nu vrea să-l lase să intre fără voia lui şi că
intrarea făcută cu forţa şi cu moarte de oameni, nu e pe poarta deschisă la perete şi nepăzită
de nimeni.
Inscripţii
CÂTEVA NOTE DESPRE MIRCEA DAMIAN

NICOLAE SCURTU
Biografia şi bibliografia romancierului, jurnalistului şi memorialistului Mircea Damian

(1899–1948) nu au fost cercetate temeinic de cei care au investigat universul acestui
scriitor deloc comod şi, evident, inaccesibil. Interesante sunt, sub multiple aspecte,
revistele şi ziarele pe care le-a condus sau la care a colaborat cu note, articole, interviuri şi
unele pamflete extrem de valoroase şi bine scrise.
Ziarul Fapta pe care l-a condus în perioada 1943–1948 este una dintre cele mai
acide şi vitriolante gazete din câte au apărut în presa românească. Menţionabile sunt şi
revistele Zări senine (Bistriţa şi Bacău), Vitrina literară (1929 şi seria a 2-a, în 1934),
precum şi ziarul Bucureşti (1941), în care se observă amprenta şi privirea de creator de foi
literare sau ziare cu un anumit impact la cititorul familiarizat cu discursul epic sau
publicistic al celui ce a scris Celula nr. 13.
O biografie completă a lui Mircea Damian se va scrie numai după ce i se va citi
integral opera, publicistica, fragmentele de memorii, precum şi literatura epistolară care
conţine informaţii şi precizări, uneori, extrem de utile şi edificatoare.
Epistolele ce se publică acum, întâia oară, sunt trimise profesorului şi filosofului
Nicolae Bagdasar1, care manifesta o simpatie specială pentru om şi scriitor, precum şi unui
negustor, Vasile Dudu, rudă apropiată a teologului şi memorialistului Velicu Dudu.
[1] Văcăreşti, 21 august [1]942

Iubite domnule Bagdasar,
Mâine, poimâine se-mplinesc două luni de când sunt iar la închisoare. Mai aveam
de executat un rest, ştii. Nevasta-mea vine la d[umnea]ta pentru nişte bani. Iartă-mă că
pun problema cam brutal, dar situaţia mea materială este atât de precară, încât nu mai
îmi arde a face haz.
Şi pe urmă te cunosc. Aşa că te rog mult să faci ceva, şi să faci repede. Găseşte şi
d[umnea]ta o formalitate. Şi dacă dai cu ochii de bunul meu prieten Victor Papacostea2,
reaminteşte-i de discuţia pe care am avut-o la el acasă în preziua arestării mele, când
ţi-a aruncat şi d[umi]tale un cuvânt la telefon în privinţa mea.
Foarte încredinţat că mă vei servi, te rog să primeşti asigurarea bunei mele
prietenii şi a recunoştinţei mele.
Mircea Damian
*
[2] [Bucureşti], 28 noiembrie [1]942
MIRCEA DAMIAN
Iubite domnule Bagdasar,
Iată-mă liber! Cam bolnav, cam obosit, dar liber. Mulţumesc înc[ă] odată pentru
cele împlinite şi pentru cele de astăzi. Peste câteva zile o să am plăcerea să-ţi spun prin viu
grai câteva vorbe bune.
Al d[umi]tale,
Mircea Damian
*
[3] Fapta
Ziar de luptă şi dreptate
Director: Mircea Damian
Serviciul de publicitate
Nr. 171
Bucureşti, 13 februarie 1945
Telefon: 5.83.83 Onor[atului] Vasile Dudu – Încălţăminte
Loco, Calea Victoriei, nr. 71
La 24 februarie c[u]r[en]t se împlinesc doi ani de la apariţia ziarului nostru. Doi
ani de luptă, doi ani în care Fapta, fără a fi organul vreunui partid politic şi fără a fi fost
susţinută de vreo grupare economică, a reuşit să se menţină ca ziar independent de luptă şi
dreptate, cu toate greutăţile pe care le-a întâmpinat.
Pentru a sărbători această aniversare, Fapta3 apare la 24 februarie 1945 într-un
număr festiv, în culori, cu pagini sporite. Considerând că d[umnea]v[oa]s[tră] veţi fi alături
de noi la această sărbătorire, vă rugăm să binevoiţi a ne acorda sprijinul
d[umnea]v[oa]s[tră] prin inserarea în acest număr a unui anunţ cu caracter publicitar.
Toate amănuntele vor fi discutate cu şeful serviciului nostru de publicitate,
d[omnu]l Traian Muscă.
Sperând că înţelegerea d[umnea]v[oa]s[tră] ne va fi cu totul favorabilă, vă salutăm.

Director, Mircea Damian
Note
• Originalele acestor epistole, inedite, se află la Arhivele Naţionale ale României.
Fond Nicolae Bagdasar. Dosar nr. 191, f. 1r–2r, precum şi în Fondul Dudu Velicu. Dosar
nr. 1347, f. 268.
1. Nicolae Bagdasar (1896–1971), filosof, profesor universitar, membru al
Academiei Române. Administrator al Casei Şcoalelor, pe când era ministru Ion Petrovici.
2. Victor Papacostea (1900–1962), istoric, profesor universitar. A fondat revista
Balcania. A fost înalt demnitar în Ministerul Educaţiei Naţionale.
3. La împlinirea a doi ani de la apariţia ziarului, Mircea Damian a pregătit şi a
publicat un număr festiv din Fapta, 3, nr. 186, duminică 25 februarie 1945, 8 pagini.
NOI CONTRIBUŢII LA BIOGRAFIA LUI MIHAIL DRUMEŞ
Un prozator citit şi recitit, cu voluptate, de generaţii întregi de liceeni şi tineri

pasionaţi de lectură este, desigur, şi Mihail Drumeş (1901–1982) ale cărui cărţi s-au
bucurat de o audienţă extraordinară în perioada interbelică.
Unele dintre cărţile sale au cunoscut un număr record de reeditări sau suplimentări
de tiraj. Erau citite cu o reală plăcere şi de cei ce intenţionau să devină scriitori.
În perioada postbelică cărţile lui Mihail Drumeş, datorită altor generaţii de
adolescenţi, nu mai sunt citite cu aceeaşi pasiune. S-a schimbat psihologia adolescentului
şi, fireşte, vocaţia de a citi altfel de cărţi.
Prozatorul Mihail Drumeş se preocupă acum de teatru. Scrie şi publică câteva
piese de teatru, pe care intenţiona să le vadă reprezentate pe scena unor teatre din Galaţi,
Craiova şi Bucureşti.
Epistolele, ce transcriu aici, sunt trimise poetului şi jurnalistului Radu Bardeş, care
îi era naş şi care condusese în perioada 1922–1928 revista Flamura din Craiova, spre a
interveni şi a face cunoscute unele dintre piesele sale de teatru.
Cu toate insistenţele şi intervenţiile sale pe la unii dintre confraţi, piesele de teatru
ale lui Mihail Drumeş nu s-au reprezentat nu au avut nici un ecou în lumea culturală şi
literară a acelui timp.
*
[1] [Bucureşti], 10 iulie 1966

Dragă naşule Bardeşule,
M-am întâlnit acum o lună cu Plopşor1 la Editura
Tineretului şi mi-a spus, bineînţeles în glumă, că m-a
vorbit de rău cu tine, că de ce nu trimit fişa la Craiova şi
altele.
N-am înţeles bine, sau mai de grabă deloc, de ce-i
vorba şi înainte de a-i cere lămuriri, el a plecat şi dus a
fost... la Craiova.
Mare nădejde n-am că tu ai să-mi scrii şi ai să mă
informezi despre ce este vorba, ştiind dinainte lenea ta
invincibilă de a scrie. Dar poate că de rândul ăsta să faci o
excepţie, să te întreci cu firea. Ia să te vedem!
Dar, nu... ştii ce? Mai bine dă-mi un telefon la
57.46.96, cu taxă inversă de regulă pe la orele 5 după
amiază când sunt acasă. Sau chiar la ora 14 dacă îţi
convine. Dar tot la 17 e mai bine.
Tu, de altfel, ce mai faci şi ce mai dregi? De ce nu
publici la Ramuri? Ai o ocazie foarte potrivită să mai scoţi un gologan peste pensie. Şi de
scos o carte ai avea şansa dacă ai da puţin din mâini şi din picioare.
Pe chestia zbaterilor eu am făcut un contract cu Teatrul de Stat din Galaţi pentru
piesa Codrul Vlăsiei care se va juca la toamnă. De asemenea am obţinut un contract pentru
Elevul Dima2 la Edit[ura] Tineretului, iar în cursul lunii ăsteia e gata şi contractul pentru
Invitaţie3 la Edit[ura] p[en]t[ru] Literatură, referatele fiind făcute deja.
Săru-mâna naşei, îi doresc sănătate, precum şi tuturor alor tăi. Iar pe tine te
îmbrăţişez şi te pup pe bot,
Mihalache
[2] Dragă Draga,

Apelez la tine ca să-mi dai o mână de ajutor într-o chestiune... teatrală. Cred că
cunoşti, e imposibil să nu cunoşti, vreun regizor, aş prefera regizor cu autoritate, sau un
actor important sau o actriţă tot aşa, ca să mă pui în legătură.
Pe lângă comedia angajată la Galaţi, mai am două piese: Năluca, o dramă cu şase
personaje, şi O crimă pasională, o comedie satirică.
Cred că şi una şi alta ar obţine veritabile succese, şi nu numai în Craiova sau în
regiune, ci în toată ţara, unde ştiut este că mă bucur de o largă popularitate.

Năluca e dramatizarea romanului meu Scrisoare de dragoste. Mi-amintesc că în
1946 o trupă de actori a plecat în turneu prin ţară cu o piesă pe care au botezat-o Invitaţie
la vals. Publicul crezând că e dramatizarea romanului meu, lua sălile cu asalt, chit că în
unele oraşe s-au întâmplat scandaluri monstre, dar cum trupa se aştepta la ele se evapora
frumuşel ca până la urmă să înoate în bani. Eu i-am reclamat la parchet, n-am izbutit nimic,
dar nu de asta e vorba, ci de interesul pe care îl arată publicul unui autor.
Aşa că, dragă Draga, vorbeşte cu cine crezi că ar fi mai în măsură să impună
lucrarea, evident dacă în prealabil i-ar plăcea, şi eu îi trimit textul, fie drama, fie comedia,
fie ambele la rigoare. Deşi stagiunea e închisă, poate se găseşte cineva care ne trebuie.
Dacă-mi faci acest serviciu, la rându-mi îţi voi face unul mai mare despre care încă nu e
cazul să-ţi pomenesc acum.
Dacă nu alegi calea scrisului ca să-mi răspunzi, dă-mi un telefon, tot aşa, cu taxa
inversă.
Îţi pup mânuţa şi fruntea,
Drumeş.
[Mihail Dumitrescu-Drumeş, Strada Câmpia Turzii, nr. 3 A, Raion „30 Decembrie“,

Bucureşti, 3].
*
[3] [Bucureşti], 16 iulie [1]966
Naşule Bardeşule,
Ţi-am scris o scriere acuş câteva zile în legătură cu ofensiva mea „dramatică“.
Profit de împrejurarea că Faraon pleacă la Craiova ca să-ţi trimit piesele de care ţi-am
vorbit. Dă-i-le fie-ti că ştie ea ce să facă cu ele. Să-mi dea un telefon dacă a vorbit cu
cineva să le citească (57.46.96), taxă inversă. Textele i le las până la 15 aug[ust] 1966 când
am la rând alţi clienţi.
Dacă se face ceva la Craiova, fie că alege drama, fie comedia, îmi trimite înapoi
numai pe cea nefolosită.
Scrie-mi chestia cu Plopşor sau telefonează că tu scrii anevoie, sau spune-i lui
Faraon. Dacă nu-i nici o posibilitate, chiar Faraon poate să-mi aducă textele înapoi.
Săru-mâna năşichii şi tu şterge-te pe bot să te pup.
Mihalache
[P.S.]. Dacă Draga mă ajută şi-mi plasează una din piese, am o socoteală cu ea pe care o
voi definitiva când voi veni la Craiova.
M.D.
[Constatin Ţencovici, Bulevardul Republicii, nr. 69 sau 71, Casa cu scara care coboară,
Craiova, Regiunea Oltenia; Mihail Drumeş, Strada Câmpia Turzii, nr. 3A, Raion „30
Decembrie“, Bucureşti, 3].
*
[4] Bucureşti, 29 august 1966
Naşule dragă,
Am primit epistolia ta şi datorită faptului că dumneaei a venit în lipsă, îţi răspund
abia astăzi, când ne-am întors din Braşov
după o şedere scurtă de două săptămâni. De
altfel, ţi-am trimis de acolo o „vedere“ nu
ştiu dacă ai primit-o.
Îmi scrii că Draga a dat piesele
persoanei în cauză ca să le citească şi că
peste două-trei zile îţi va da răspunsul. Dacă
ar fi să fac un calcul înseamnă că termenul a
trecut de mult. E bine, în orice caz, să le fi
citit şi până la ora actuală, pentru că,
oricum, 2-3 zile, cât spui tu, e prea puţin. De
aceea, cred că răspunsul la această scrisorică
va conţine şi rezultatul lucrărilor noastre
dramatice.
Eu le-am trimis şi pe la alte teatre din ţară, şi
chiar din Bucureşti, şi toate care le-au citit
le-a plăcut piesele, ba chiar s-au făcut şi
referate bune de către secretarii literari, însă,
până acum, nu am perfectat nimic, în afară
de Codrul Vlăsiei cu Teatrul de Stat din Galaţi, care se va juca, cred, în luna viitoare sau
octombrie cel mai târziu.
Tu zici că ai citit piesele şi le-ai găsit „foarte bune“. Chiar dacă te cred 50% tot e
ceva. Comunică-mi în răspunsul tău cine e directorul teatrului craiovean, cine e secretar
literar şi cine persoana în cauză, şi dacă din vechii actori, în afară de Rocoş4 mai este
cineva?
Fii atât de drăguţ şi nu mă lăsa să aştept prea mult epistolia ta.
Săru-mâna năşichii, Dragei şi tuturor ai tăi, iar pe tine te pup cu deosebit amor,
Mihalache.
[Tovarăşului Constantin Ţencovici, Strada Republicii, nr. 79, Craiova, Regiunea Oltenia;
Expeditor: Mihail Drumeş, Strada Câmpia Turzii, nr. 3A, Raion „30 Decembrie“,
Bucureşti, 3].
Note
• Originalele acestor epistole, necunoscute, se află în biblioteca profesorului
Nicolae Scurtu din Bucureşti.
1. Const. Şt. Nicolescu-Plopşor (1900–1968) eseist, jurnalist şi traducător.
2. Mihail Drumeş – Elevul Dima dintr-a VII-a, Roman, [Ediţie revăzută]. Prefaţă
de Ion Dodu Bălan. [Bucureşti], Editura Tineretului, [1968], 439 pagini.
3. Mihail Drumeş – Invitaţie la vals. Roman. Prefaţă de George Sanda. Bucureşti,
Editura pentru Literatură, 1968, 327 pagini. (Romane de ieri şi de azi).
4. Ovidiu Rocoş (1898-1982), actor, profesor şi memorialist.
Dintre sute de volume

Ion Andreiţă
Memoria „inocenţilor”. Dan Gîju, colonel cu deprinderi de cercetaş socio-literar, semnează
o carte – „Revoluţia inocenţilor”, Editura Favorit, Bucureşti, 2014 – subintitulată
”Interviuri despre evenimentele din decembrie 1989” – care aduce (din nou!?) în planul
atenţiei fapte şi întâmplări prin care au trecut ţara şi oamenii ei acum 25 de ani, în opintirea
de dărâmare a „zidului Berlinului” românesc. S-au mai scris cărţi pe această temă – şi nu
puţine – s-au spus multe adevăruri, s-au spus şi multe minciuni. Cartea lui Dan Gîju, însă,
a privit mai mult, mai atent, mai stăruitor în cealaltă parte a „zidului” – întuneric,
penumbră, gri, stafii – de unde a scos la iveală, pe lângă sterilul catalizator, aurul unor
adevăruri tulburătoare, fie şi prin adaosul de noutăţi – mărunte, poate, dar semnificative –
tratate până aci cu nepăsare ori ţinute anume sub obroc.
De la proscrişii nu-prea-luaţi-în-seamă (cazul generalului
Ion Coman, fost secretar al CC al PCR) până la anonimul
judeţean (târgovişteanul Gabriel-Virgil Păun) adevărurile
sar sub ochii cititorului ca seminţele dintr-o rodie coaptă.
Numai că oficialilor noştri nu prea le plăcea/place gustul
de rodie. De la colonelul Ionel Boeru (comandantul
plutonului care i-a executat pe cei doi Ceauşeşti) până la
scriitorul Pavel Coruţ (fost şef al Biroului
Contrainformaţii din DIA) – alţi sâmburi de adevăr
dintr-un fruct amar pentru emanaţii Revoluţiei. De la
generalul Andrei Kemeneci (comandantul unităţii militare
din Târgovişte, în care au fost reţinuţi, judecaţi şi
executaţi soţii Ceauşescu) până la generalul Petre Geantă
(şeful Statului Major al Comandamentului Trupelor de
Grăniceri) şi până la generalul Constantin Olteanu
(secretar al CC al PCR). Adevăruri ignorate, tergiversate,
controversate, escamotate, amânate – în sfârşit,
abandonate, nefiind pe placul emanaţilor ajunşi în fruntea
bucatelor.
Voi aminti, pe scurt, câte ceva din spusele grănicerului Petre Geantă. El este cel care
confirmă prezenţa trupelor sovietice la graniţa de pe Prut, care cereau presant grănicerilor
români punct de trecere în România pentru intervenţie în „liniştirea” situaţiei, susţinând că
au avizul autorităţilor centrale române. Tancuri, paraşutişti, infanterie motorizată. Coloane.
Regimente. S-au purtat discuţii, parlamentări. Dar s-au izbit de dârzenia lui Petre Geantă
care, în pofida faptului că toţi cei mari se eschivaseră să-i dea un răspuns, fie şi la telefon,
şi-a asumat singur răspunderea – ceea ce nu i-a fost prea bine mai târziu. El avea
experienţa unor astfel de „întâlniri prieteneşti”. În anul 1956, primind sarcina să însoţească,
până la punctul de graniţă Salonta, trei vagoane de făină şi unul de sare, ajutor frăţesc
pentru necăjita populaţie maghiară, colegii unguri i-au primit cu gloanţe (după ce
înşfăcaseră darul).Tot el demonstrează, astăzi, că marea noastră gimnastă Nadia Comăneci
n-a trecut fraudulos frontiera (tot spre Ungaria; aşa cum se băteau turcii la gura Europei
Libere să nu convingă) ci ajutată de Securitate. Grănicerii o prindeau pe fâşie, o înapoiau,
predând-o Securităţii spre a-i dresa proces penal (aşa cum scria la lege) iar Securitatea o
planta peste noapte, înapoi, pe graniţă. Un joc macabru, repetat de două-trei ori, până a
reuşit, iar marea sportivă a ajuns, cu o lună mai devreme decât noi, în lumea liberă.
Scriitorul Dan Gîju este nu numai o conştiinţă civică, dar şi un talent artistic de
necontestat.
Trei ani în preajma preşedintelui. Editura Artemis (director Ştefan Dulu) a tipărit una din
cărţile sale de succes, semnată de un scriitor-gazetar cu numele mai puţin vehiculat, dar
meritoriu până la contopirea cu talentul: Ioan C. Popa, „Trei ani în preajma Preşedintelui
(1997-1999) Note şi comentarii”, 2014. Din titlu intuim maniera modernă, uşor
americănească, aşa cum îi stă bine unei cărţi inspirate din intimitatea celei mai înalte sfere
de putere a unei naţiuni.
Trei ani în prejma Preşedintelui înseamnă 1.095 de zile petrecute ceas de ceas
alături de şeful ţării; în cazul de faţă, Emil Constantinescu. În ţară, dar cu osebire în
deplasările în străinătate, purtând mesajul ţării, militând pentru interesul ei. Să
recunoaştem, nu-i deloc uşor. Mai ales când, dincolo de însoţire şi consiliere, te hotărăşti şi
să publici jurnalul acestei aventuri intelectuale; să dai samă, vorba cronicarului. Şi să
izbuteşti – chiar cu asupra de măsură.
Doamna profesor doctor Zoe Petre – şi domnia sa aflată în preajma aceluiaşi
preşedinte – apreciază într-un „Cuvânt-înainte” că „suntem în faţa unei scrieri care îmbină
memorialistica, observaţia atentă de teren şi analiza” reconstituind – îl citez acum pe autor:
„mici fragmente ale unui mozaic politic, cultural şi intelectual ce a dat culoare acţiunilor
externe ale României într-o fază crucială a evoluţiei sale democratice”; scrisă – subliniază
autorul – „la aproape două decenii de la schimbarea survenită în decembrie 1996 (când) s-a
creat o distanţă apreciabilă pentru a putea vedea mai limpede anumite lucruri”. Anumite
lucruri eşalonate de Ioan C. Popa în 11 capitole, în care este cuprins, practic, întregul
mapamond, continent după continent.
Ştim, desigur, că în astfel de situaţii există un anume confort al călătoriilor aeriene
– avionul preşedintelui SUA se numeşte „Air Force One”! (iar noi, românii, ne-am obişnuit
să luăm de la alţii ce e bun) – dar nu întotdeauna aceste călătorii (sugestiv redate de autor)
se petrec aşa. Iată un exemplu care vorbeşte de la sine – şi care îl onorează pe preşedintele
Emil Constantinescu: „Aparatul AN-24 este din nou pregătit de zbor. (…) Decolăm
dimineaţa în zori. Este o zi însorită, care îndeamnă la călătorie. Timp de patru ore şi
jumătate traversăm Balcanii, îndreptându-ne spre Italia. Preşedintele este însoţit de un grup
restrâns de consilieri şi experţi. Zgomotele motorului şi ale elicelor ne împiedică să
dialogăm. În afară de preşedinte, aşezat pe un fotoliu, ceilalţi improvizăm câte un loc, după
cum ne pricepem. Eu şi cameramanul ne aşezăm pe o roată de rezervă. Pentru care nu
cunoaşte scopul deplasării, am putea părea un grup de comando ce urmează să fie debarcat
undeva în Europa de Vest”.
Sigur, cartea cuprinde cu precădere, logic şi cronologic, etape importante ale
demersului de politică externă. Dar tot cronologic, după logica autorului, în ea se găsesc
numeroase recursuri la memorie, istorică, literară, culturală, privitor la raporturile dintre
România şi ţările vizitate, care, sporind valoarea subiectelor politice, conferă farmec şi
culoare lecturii. Asupra câtorva astfel de potrivite şi necesare inserţii mă voi opri, în
continuare.
O descindere în nordul Italiei, cu popas la Padova, îi înlesneşte lui Ioan C. Popa
amintirea unor ilustre figuri de români ce s-au instruit aici încă din secolele XVII-XVIII,
evidenţiind personalitatea Stolnicului Constantin Cantacuzino, care a studiat la
Universitatea la care au predat Copernic şi, cu numai 50 de ani înaintea sosirii lui, Galilei;
tot el publică, în anul 1700, în Analele Universităţii, „Harta geografică a Valahiei”, cea
dintâi concepută de un om de ştiinţă român. Trece, înaintea Stolnicului, prin Padova, spre a
se opri la Roma, în Biblioteca şi Arhivele Vaticanului, Despot Vodă Heraclitul; îl urmează
Petru Cercel (fratele lui Mihai Viteazul) atât de apreciat de Serenissima Veneţie. Să nu-i
uităm pe paşoptiştii transilvăneni Simion Bărnuţiu, Al. Papiu Ilarian şi Iosif Hodoş –
primul la Pavia, ceilalţi doi la Padova. Aşa cum tot la izvoarele latine îşi astâmpăraseră
setea, descoperind şi impunând identitatea naţională, corifeii Şcolii Ardelene.
O călătorie prezidenţială în Franţa îi îngăduie lui Ioan C. Popa evocarea miilor de
soldaţi români luaţi prizonieri de nemţi în al doilea război mondial – şi ucişi lent, în
suferinţe groaznice, în lagărele din Alsacia şi Lorena. În Cimitirul de la Soulzmatt, autorul
citeşte cu emoţie cuvintele Reginei Maria, inscripţionate pe placa de la baza Crucii-
monument: „Soldaţi români! Departe de patria voastră, pentru care v-aţi sacrificat,
odihniţi-vă în pace, aureolaţi de glorie, în acest pământ care nu vă este străin”. Tot aici
străjuieşte timpul şi memoria celor jertfiţi o impunătoare statuie, „Mama martirilor”,
realizată de Oscar Han în anul 1933 şi dăruită cinstirii acestui loc sfânt de către ziaristul
patriot Pamfil Şeicaru. Dincolo, la Dieuze, unde 947 de cruci împânzesc câmpul funerar, la
baza Obeliscului comemorativ sunt gravate (în română şi franceză) versurile marii noastre
patrioate Elena Văcărescu: „Pe-al vostru vis eroic ştiindu-vă stăpâni / Dormiţi vegheaţi de
Franţa, dormiţi soldaţi români”. În ambele locuri am picat şi eu lacrimă de recunoştinţă,
cântând „Imnul Eroilor” alături de mulţimea venită să-i omagieze: „Presăraţi pe-a lor
morminte / Ale laurilor foi / Spre a fi mai dulce somnul / Fericiţilor eroi”.
Să rămânem tot în spaţiul francez – şi european, desigur. Ioan C. Popa aminteşte
legenda unei prinţese pe care ar fi chemat-o Europa – de la care ar veni numele
continentului nostru; dar nici anticul Hesiod, cel ce ne învaţă munci şi zile, nu era sigur de
acest mit. În schimb, despre dimensiunile continentului european, ilustrul Montesquieu se
preocupa încă din secolul XVIII, susţinând că acesta se întinde până la Volga. Ceva mai
târziu – precizează Ioan C. Popa – Charles de Gaulle va crea şi impune conceptul Europei
de la Atlantic la Urali. Şi tot el îi va scrie compatrioatei noastre, prinţesa Martha Bibescu,
în anul 1970: „Pentru mine, Dumneavoastră sunteţi personificarea însăşi a Europei”. Cum
şi pe cine reprezenta Martha Bibescu în Europa? – autoarea unei cărţi tulburătoare, „Izvor,
ţara sălciilor”. O spune marele poet european (şi nu numai) Rainer Maria Rilke: „Cum să
nu iubeşti România, după ce ai citit Izvor!”. Să ne amintim şi spusa marelui Nicolae
Titulescu: „Atunci când este vorba de Franţa şi România, este greu să desparţi inima de
raţiune”. Da, aşa este – aş întări, cu modestie – pentru că inima are argumente pe care
mintea nu le cunoaşte. Aşa stând lucrurile, este firesc să evidenţiem – odată cu Ioan C.
Popa – faptul că în februarie 1997, cu prilejul vizitei preşedintelui Jacques Chirac, la
Bucureşti, a fost lansat Parteneriatul special dintre Franţa şi România.
O precizare. Împovărat (firesc!) de îndatoririle politice pe care preşedintele Emil
Constantinescu le ducea cu sine, dezbătute în riguroase programe oficiale, domnia sa a
dorit şi a izbutit să participe şi la aceste momente ce ţin de latura sufletească a existenţei
noastre. Spre onoarea sa.
Calendarul Memoriei Oltului - Aprilie
- 26 apr. 1500, prima atestare documentară a judeţului Olt.

- 14 apr.1529, prima atestare documentară a satului Piatra .
- 30 apr. 1597, Mihai Viteazul dă un hrisov de la Cepturoaia-Romanaţi .
- 15 apr. 1612, prima atestare documentară a satului Izvor, jud. Romanaţi
- 9/19 apr. 1654, moare domnitorul Matei Basarab (fiul lui Danciu din Brâncoveni).
- aprilie 1730, m.Bălaşa fiica lui Constantin Brâncoveanu (înmormântată la m-rea Hurezu).
- 24 apr. 1811, m. la Braşov Manolache Brâncoveanu, strănepotul domnitorului .
- 10 apr. 1817, Ioan Caragea dă a doua carte de iertare pentru haiducul Iancu Jianu.
- 30 apr. 1832, m. marele ban Grigore Brâncoveanu, fiul lui Manolache Brâncoveanu.
- 17 apr. 1851, m. Iancu Arcescu, ocârmuitor de Romanaţi la 1848 (înmormântat la
Arceşti).
- 22 apr. 1857, Gh. Chiţu (n. Oboga) scoate la Craiova ziarul ,,Glasul Oltului”.
- 22 apr.1867, n. Sarmiza Bilcesu-Alimăneştianu, prima femeie dr. în drept din lume .
- 11 apr. 1868, m. Episcopul Calinic, ctitorul m-rii Frăsinei-Vâlcea. Restaurase şi schitul
Popânzăleşti- R-ţi.
- 2/14 apr. 1869, m. la Nizza Barbu D. Ştirbei, ultimul domn al Munteniei. Înmormântat la
Buftea.
- 22 martie 1872 , se înfiinţează la Caracal Batalionul de Dorobanţi Romanaţi.
- 21 apr.1876, se aprinde de la un fulger biserica din Brâncoveni-Romanaţi.
- 24 apr.1880 n.la Slatina Sava Zamfirescu, profesor, gazetar, autor de manuale şcolare.
- 6 apr. 1881, Carol promulgă legea prin care Corabia devine comună urbană.
- 1 apr. 1887, se inaugurează calea ferată Piatra-Olt-Caracal-Corabia.
- 25 apr. 1889, D.Cezianu, fost prefect de Romanaţi devine director general al poştelor.
- 3 apr. 1893, n. la Dobrotinet scriitorul Damian Stănoiu.
- 15 apr. 1894, dr. Badea Cireşanu (n. Spineni) scoate la Bucureşti ziarul ecleziastic
,,Vocea Bisericii”.
- 23 apr.1894, n. la Drăgăşani scriitorul Gib Mihăescu (1907-1908 elev la Gimnaziul
,,Radu Greceanu”).
- 25 apr. 1895, m. Alexe Marin, profesor de fizică-chimie.
- 27 apr. 1897, Ion Minulescu debutează în ,,Povestea Vorbei” cu o poezie semnată Nirvan.
- 29 apr. 1904, regele Carol I vizitează oraşul Corabia.
- 10 apr. 1905, apare la Slatina ziarul ,,Ecoul Oltului”.
- 12 apr. 1905, apare la Caracal ziarul ,,Voinţa Romanaţilor”.
- apr. 1908, apare ziarul ,,Tovărăşia”, organul Uniunii Cooperatorilor din Romanaţi.
- 12 apr. 1908, n.la Seaca prof. univ.dr. Ilie T. Riga.

- 26 apr. 1912, n. la Davideşti poetul şi publicistul V. Oprescu-Spineni.
- 5 apr. 1914, apare la Slatina ziarul ,,Glasul Oltului”.
- 27 apr.1915, m. C-tin Pavlovici, fondatorul Băncii Agrare Slatina.
- apr. 1916, apare la Slatina revista ,,Zori de zi”.
-1 apr. 1921, s-a înfiinţat Sfatul Negustoresc din Caracal.
- 30 apr. 1922, este inaugurat Monumentul Eroilor din Pleşoiu Romanaţi.
- apr. 1923, apar la Slatina ziarele ,,Naţionalul Oltului” şi ,,Cuvinte tinereşti”- organ
P.N.Ţ.Olt .
- 1 apr. 1925, scriitorul Mircea Damian (C. D. Delavarona) scoate revista ,,Zări Senine” la
Bistriţa.
- 10 apr. 1927, apare la Caracal revista ,,Sinceritatea”.
- 25 apr. 1930, n. la Osica gazetarul Ion Mitran .
- 5 apr. 1931, apare la Caracal ziarul ,,Dezrobirea”.
- 10 apr. 1932, m. profesorul Gh. Popescu Bragadiru, autorul muzicii vechiului Imn al
Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina.
- 10 apr. 1932, apare la Caracal ziarul „Liberalul”, organul P.N.L.Romanaţi.
- 26 apr. 1932, m. g-ral Linaru (înmormântat la Scorniceşti-Olt).
- 1 apr. 1933, apare la Caracal ziarul ,,Speranţa”.
- 7 apr. 1935, g-ralul N. M. Condiescu devine preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români
(înmormântat la Grozăveşti-Romanaţi 1939).
- 1 apr. 1937, apare la Caracal ziarul „Vremea noastră”.
- 1 apr. 1938, satul Dioşti-Romanaţi este mistuit de un puternic incendiu.
- 25 apr. 1938, dezvelirea monumentului eroilor de la Obârşia-Romanaţi
- 11 apr.1942, n. la Corabia poetul Virgil Mazilescu.
- apr. 1943, cu sprijinul Î.P.S.Mitropolit Nifon Criveanu apare „Revista de istorie
bisericească”.
- 11 apr. 1944, m. la Bucureşti poetul Ion Minulescu.
- 4 apr. 1949, m. g-ral Emanoil Ionescu (n.17 martie 1893 ,Tâmpeni).
- 18 apr. 1974, m. la Bucureşti Nicolae Buicliu, compozitor (n. 6 sept. 1906, Corabia).
- 15 apr. 1988, m. Modest Morariu, poet,traducător şi eseist. Face studiile liceale la Slatina.
- 26 apr. 2006, m. la Slatina istoricul Gh. Mihai.
Monumentul eroilor din com. Stoicăneşti, jud. Olt
Vasile Radian, I.D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu
Monumentul are peste 6 m înălţime, fiind aşezat în centrul administrativ al comunei. Este
un obelisc, amplast pe un suport în două trepte. Prezintă 4 corpuri placate cu marmură, pe
primele trei fiind inscripţionate numele eroilor din primul şi al doilea război mondial. În
vârful edificiului se află o cruce de marmură. Pe faţadă, al treilea corp are o singură
inscripţie: ,,Glorie eternă eroilor din comuna Stoicăneşti”. Monumentul a fost inaugurat pe
3 iunie 2006, eveniment care s-a desfăşurat în aceeaşi zi cu resfinţirea bisericii din
localitate, autorul acestui obiectiv de cult eroic fiind regretatul om de cultură, Traian
Zorzoliu (1936-2015). În războiul de independenţă, comuna Stoicăneşti a avut un singur
luptător mort. În anul 1942, nici unul dintre participanţii la războiul din 1877 nu se mai
afla în viaţă. Din Monografia comunei Stoicăneşti aflăm că, în Primul Război Mondial au
fost înrolaţi peste 300 de locuitori, dintre care au căzut pe
câmpul de luptă 188 eroi, iar 55 de locuitori figurau în
1942 ca veterani în urma campaniilor din 1913 şi 1916-
1918. În aceeaşi monografie, autorul îşi exprimă regretul
că încă nu a fost înălţat un monument spre cinstirea celor
care şi-au dat viaţa pentru patrie.
Dintre cei peste
300 de locuitori
plecaţi pe front în
Primul Război
Mondial, 3 au fost
ofiţeri care s-au
întors acasă
sănătoşi. În
biserica din Monumentul din
Stoicăneşti.
Stoicăneşti se află
Tabloul eroilor aflat în biserică. un tablou foarte bine îngrijit în care sunt trecuţi
toţi eroii din 1916-1918 şi toţi veteranii din anul
1877, din 1913 şi 1916-1918, cu fotografii civile sau militare. În cel de-al doilea război
mondial, comuna Stoicăneşti a trimis iarăşi tot tineretul pe câmpul de luptă de la răsărit.
Încă de la începutul celei de-a doua conflagraţii mondiale, mulţi dintre cei plecaţi la război
din Stoicăneşti au fost decoraţi pentru eroismul lor cu ,,Virtutea militară”, ,,Bărbăţie şi
credinţă”, ,,Serviciul credincios”. În ultimul război mondial s-a remarcat tânărul
sublocotenent de aviaţie Vasile Claru (numele fiind inscripţionat pe latura principală a
monumentului) şi care a fost decorat cu cele mai înalte distincţii militare, iar post-mortem
cu ,,Crucea de fier” şi ,,Ordinul Mihai
Viteazul”. Într-un raid aviatic pe cerul Rusiei,
pilotul Vasile Claru a fost înconjurat de o
escadrilă de avioane sovietice ,,Rata” şi după
ce singur a doborât 3 avioane inamice,
nemaiavând muniţie, s-a repezit cu avionul
său într-un avion rusesc şi amândouă au căzut
în flăcări la pământ. Printre primii eroi din
com. Stoicăneşti căzuţi pe frontul de est s-au
numărat: Claru Vasile, sublocotenent aviaţie,
Soldat din Stoicăneşti în permisie (1942). Militaru Mihai, sergent, contingent 1934-
Reg. 3 Dorobanţi, Slujitoru Gh. Badea, sergent, contingent 1937, Dogaru Vasile, sergent,
contingent 1937, Grosu Stan, caporal, contingent 1934-Reg. 3 Dorobanţi, Matei Aurel,
caporal, contingent 1932- Reg. 3 Dorobanţi, Neacşu F. Dumitru, caporal, contingent 1934-
Reg. 3 Dorobanţi, Joiţa A. Zamfir, caporal, contingent 1932-Reg. grăniceri, Balaciu C-tin,
soldat, contingent 1932- Reg. grăniceri, Negru C. Alexandru, soldat, contingent 1937- Reg.
53 artilerie şi Piţigoi St. C-tin, soldat, contingent 1932- Reg. 1 Dorobanţi. Comuna
Stoicăneşti se numără printre localităţile din judeţul Olt cu un număr impresionant de eroi
care au plătit tributul suprem pentru reîntregirea neamului românesc în Campania 1916-
1918.
Participanţi la Războiul de Independenţă

1. Marin Nicolescu 13. Ilie D. Matei
2. Stancu I. Boţa 14. Alexe Negru
3. Gheorghe Piţigoi 15. Ilie Gh. Ştirbu
4. Mihalache Jugănaru 16. C-tin Neacşu
5. Ion Drăghici 17. Dumitru Neacşu
6. Gheorghe Scărişoreanu 18. Petre Moţ
7. Stan C. Boţa 19. Emanoil Mândrulescu
8. Stan Burcea 20. Preda Cioabă
9. Dobre Pârlea 21. Gheorghe Joiţa
10. Dobre Bărbulescu 22. Anghelache Bărbuţ
11. C-tin Bărbălan 23. Ion P. Negru
12. Gheorghe Tutunaru 24. Marin P. Crângeanu.
(Înv. Constantin Gh. Viieru, Monografia comunei Stoicăneşti-Olt, 1942, manuscris, Arhivele
Naţionale Bucureşti, fond M.C.I.P., dosar 682/1942, pag. 725- 729).
“Tabel cu eroii stoicăneşteni căzuţi pe câmpul de luptă în războiul pentru reîntregirea neamului atât
pe frontul din răsărit cât şi din apus”, înscrişi pe monument:
1. Ion C. Popescu 16. Grigore I. Nistor

2. Ion B. Păunaş 17. Alex. V. Simas
3. Florea T. Roşu 18. Enache Gâlceavă
4. D-tru I. Bărbulescu 19. C-tin N. Rogojinaru
5. C-tin Gh. Tutunaru 20. Ion V. Moţ
6. C-tin D. Ştirbu 21. Radu D.N. Dinu
7. C-tin M. Crângeanu 22. C-tin I. Gâlceavă
8. C-tin F. Spătaru 23. C-tin C. Bercea
9. Dumitru I. Viieru 24. Dumitru P. Moţ
10. Nicolae I. Cioabă 25. Radu M.S. Matei
11. Mirea D. Dinu Mircea 26. Ion N. Piţigoi
12. Mihai Ton 27. Gh. Sbengheci
13. Petre D. Mitrea 28. C-tin I. Ştirbu
14. Radu N. Lungu 29. Florea I. Tutunaru
15. Marin S. Viieru 30. C-tin Gh. Tutunaru
31. Florea Gh. Tutunaru 75. Florea R. Dogaru

32. Ilie I. Rădulescu 76. C-tin C. Nicolescu
33. Ilie A. Jugănaru 77. Gheorghe M. Moţ
34. Radu I. Stănculeţ 78. Matache M. Petrescu
35. Dobre I. Boţa 79. Marin D. Rogojinaru
36. Mihalache B. Negru 80. Florea R. Dogaru
37. Ion C. B. Negru 81. Stancu F. Moraru
38. Ghiţă Gh. Negru 82. C-tin I. Gherghina
39. Ion St. D. Negru 83. Radu I. Osiceanu
40. Ion P. Negru 84. Tudor M. Spătaru
41. Marin M. I. Negru 85. Radu I. C. Boţa
42. C-tin C. St. Negru 86. Anghel M. Barbalan
43. Ion A. Negru 87. Ilie I. Pitaru
44. Ilie M. I. Negru 88. Păun Boţa
45. Radu Gh. Saioc 89. Stan Coteneanul
46. Radu Gh. Saioc 90. Marin I. Zăvelcă
47. Gh. Gh. Moise 91. Ilie V. Cocoşilă
48. Năstase Caimac 92. Ilie Creţescu
49. Mihai M. Popescu 93. C-tin I. Neacşu
50. Vişan S. Popescu 94. Gh. D. Croitoru
51. Marin R. Rogojinaru 95. Ghiţă A. Piţigoi
52. Marin I. Grosu 96. Dumitru B. Dună
53. Zamfir B. Rogojinaru 97. Gh. B. Dună
54. Toma N. Rogojinaru 98. Ion M. Toloş
55. Stan D. Ştirbu 99. Ion M. Ciolanu
56. Ilie D. Matei 100. Stan I. Toloş
57. Zamfil N. L. Matei 101. Ivan I. Stuparu
58. Pavel I. Prioteasa 102. Gheorghe St. Boţa
59. Stoian R. Boţa 103. Dumitru M. Becheanu
60. Dumitru Doicaru 104. Marin I.C. Boţa
61. Petre D. Doicaru 105. Ion T. Stuparu
62. Gh. Scărişoreanu 106. Aristotel Gh. Zorzoliu
63. Marin I. Scărişoreanu 107. Marin T. Dogaru
64. Mihalache I. Scărişoreanu 108. Florea I. Prioteasa
65. Marin I. Matei 109. Dumitru F. Dogaru
66. Gheorghe M. Matei 110. Ion P. Joiţa
67. Alex. P. Scărişoreanu 111. Ion A. Cocoş
68. Stancu P. Scărişoreanu 112. D-tru C. Bărbuţ
69. Ion P. Catrina 113. Ion M. Perpelea
70. Mihai Botoargă 114. Toma M. Dârnea
71. Mărgărit Tutunaru 115. Ion N. Răduţ
72. Fănică Dogaru 116. Ion N. Crângeanu
73. Tudor M. Rogojinaru 117. Alexandru I. Popescu
74. Dumitru S. Roşu 118. Marin I. Roşu
119. Ilie F. Florescu 160. Gh. D. Cioabă

120. Marin Gh. Cocoş 161. Ion V. Voinea
121. Stancu C. Neacşu 162. Ghiţă R. Mitrea
122. C-tin N. Militaru 163. Ion P. Stănăsescu
123. C-tin Mojdrea 164. D-tru I. Cruceru
124. Gh. St. Zorzoliu 165. Ilie Gh. Piţigoi
125. Ion C. Becheanu 166. Nicolae D. Becheanu
126. Tudorin B. Neferu 167. Gheorghe T. Roşu
127. Firică N. Burcea 168. Gheorghe N. Vremeş
128. Radu N. Burcea 169. Ion M. Ton
129. Voicu N. Crăciuneanu 170. Marin Gh. Doicaru
130. Ilie N. Perpelea 171. Nicolae I. P. Cârstea
131. D-tru Z. Dinu 172. Ilie P. Piţigoi
132. Ion S. Nicolescu 173. Ion St. Crângeanu
133. Ion M. Viieru 174. C-tin Gh. Crângeanu
134. C-tin I. Nistor 175. Paraschiv N. Pârjol
135. C-tin M. Boţa 176. C-tin M. Moţ
136. Marin C. Ton 177. Marin B. Mihalache
137. Marin B. Cazangiu 178. Dumitru M. Dogaru
138. Ion N. N. Dinu 179. Alex. F. Piţigoi
139. Marin B. Slujitoru 180. Radu St. Cocoş
140. Bălan D. Zorzoliu 181. Ion R. Iacobescu
141. Ghiţă D. Balaciu 182. Ivan I. Stuparu
142. Marin Pârlea 183. Dumitru Florescu
143. Alex. Bărbuţ 184. Gheorghe M. Jianu
144. Gh. A. Păduroaica 185. C-tin Tămbălău
145. Ion D. Tudosie 186. C-tin Nedelcu
146. Stan I. Grosu 187. Marin Nedelcu
147. Marin D. Neacşu 188. Ilie Tudor.
148. Radu D. Manea 189. Toma Mateescu
149. Radu M. Ton 190. Vlad Ştefan
150. Alex. Tălmaciu 191. Gh. Mateescu
151. Gheorghe I. Sindili 192. Mejdrea C-tin
152. Gh. Rădulescu 193. Radu Dumitrescu
153. Radu M. Stănculeţ 194. Marin Ton
154. Gheorghe Badea 195. Petre Mitrea
155. Toma C. Matei 196. Dumitru Niţu
156. Marin I. Boţa 197. Gh. Ghinescu
157. Stan Gh. Cioabă 198. Radu M. Mateescu
158. Păun R. Gruia 199. Gheorghe Dună
159. Coman N. Popescu 200. C-tin Niculescu
Eroii din al doilea război mondial:
1. Spătaru Ilie 2. Boţa R. Tudor
3. Florescu I. Georgică 42. Grosu St. Ilie

4. Grosu I. Ion 43. Iacobescu Ion
5. Răduţ F. Gheorghe 44. Moise M. Ilie
6. Pandurescu Gh. Aristotel 45. Militaru V. Stan
7. Păunaş St. C-tin 46. Niculescu S.M. Pandele
8. Ştirbu D. Stoian 47. Perpelea M. Alex.
9. Sucală R. Cârstea 48. Rădulescu Gh. Gheorghe
10. Chicioreanu B. Mircea 49. Manea R. Ion
11. Dogaru M. Radu 50. Matei D. Marin
12. Paraschiva Gh. Ion 51. Neagu V. C-tin
13. Slujitoru Gh. Badea 52. Vasile C. Claru
14. Toloş V. C-tin 53. Mitrea M. D. Ilie
15. Dogaru Gh. Vasile 54. Păunaş St. Ştefan
16. Drăghici St. C-tin 55. Moise M. Gheorghe
17. Grosu P. Stan 56. Botoargă M. Vasile
18. Negru C. Alex. 57. Neacşu F.D.S. Dumitru
19. Negru I.A. Cărstea 58. Neacşu I.C. Gh. Marin
20. Stănculeţ I. Marin 59. Niculescu A.R. Dumitru
21. Cazangiu F.V. Marin 60. Neferu N.B. Gheorghe
22. Militaru M. Mihai 61. Păunaş St. B. Vasile
23. Viieru GR. Marin 62. Puiu M. N. Ion
24. Bărbulescu Fl. Chirilă 63. Zavelcă T. Vasile
25. Grosu I. M. Ilie 64. Ştefănescu C. Alex.
26. Niculescu G. C. Marin 65. Piţigoi St. M. C. C-tin
27. Sbengheci N. B. Alex. 66. Ton P.C. Zamfir
28. Nicolescu A. R. Dumitru 67. Balaciu M. C-tin
29. Păuna I. Stan 68. Matei M. Aurel
30. Zavelcă I. Vasile 69. Negru V. Dumitru
31. Cocoş St. Ilie 70. Pistol A. Radu
32. Dună M. I. Gheorghe 71. Becheanu C. I. Vergilică
33. Cazangiu F. V. Ion 72. Neacşu I.St. Marin
34. Dobrinescu M. Neagu 73. Rogojinaru A. I. Ion
35. Dogaru I. Marin 74. Toloş M. Ion
36. Dogaru M. C-tin 75. Popescu S. Florea
37. Grosu I. Ion 76. Nistor I. Marin
38. Ghinescu D. Ion 77. Balaciu M. Florea
39. Manea Fl. Iancu 78. Ciobanu R. S-dache
40. Muscu C. Ion 79. Dună Florea
41. Dinu I. Grigore 80. Paraschiva Gh. Aristotel
Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’,
cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe
www.memoriaoltului.ro .
Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii nr.
96, tel. 0724219925, 0728057172; e-mail tilvanoiu.ionel@yahoo.com

Memoria Oltului: Şi Romanaţilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Memoria Oltului: Şi Romanaţilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

An. IV, nr.

4 (38), APRILIE 2015 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

De regulă, elevii şcolilor militare nu sunt trimişi, în bloc, la luptă. Aceasta

14 odată cu zorii incendiaţi de blindatele duşmane ce se apropie de pod. Mai sunt 50 de

pentru înaltele voastre sentimente româneşti, pentru spiritul de abnegaţie şi sacrificiu

modeste, privirea întâlneşte fotografii, cărţi de identitate, distincţii militare, uniforme de

JURNALUL ARTISTIC AL MAESTRULUI SPIRU VERGULESCU (II)

deosebit pe Luchian şi Pallady), scriitori (George Călinescu), actori (Lucia Sturdza

28 III. 1966. În ,,Secolul 20”, nr. 6/1965 primesc

La 14 aprilie am depus lucrările de pictură. Cum au fost lucrările se poate vedea

5 VIII. 1966. ,,Modestia nu este dezinteres, ci o atitudine”- L.Rebreanu

Grigorescu. Îmi place mai mult Zamfira.

cu un păhărel cât un degetar de palincă, acompaniat de unul cu apă, deoarece mă luase un

Jurnal lapidar- perioada slătineană (VII)

10 aprilie (miercuri). Revista „Luceafărul” îmi publică povestirea Întâlnire pe plajă, pe

Matei Gavril Albastru, redactorul de carte. Comentează

(adunarea protocolară), seara (petrecăreaţă) – la Restaurantul „Casa Vâlceană”. Pe mine

8-15 august (vineri-vineri). Am lucrat la un material solicitat de Marius Tupan pentru

Vechii proprietari ai moşiei Perieţi-Olt

Aşezată în locuri încărcate de istorie, comuna Perieţi se situează printre

băieţi – Gheorghe şi Hristodor.

În legătură cu această familie notăm:

Fântâneanu, mare Sărdar (fiind al doilea părinte al D-lui D. I. Bumbeş) şi D-nei

18000 - Din arenda moşii Mierleşti I Perieţi I Făgeţelul şi celelalte pă trei

180 -Idem altui pădurar ce păzeşte pădurile de la Făgeţel

1850, ianuarie, 4. Slatina. Socoteala venitului şi cheltuielilor casei răposatului I. Bumbeş

7.050 - Capitalu din arendarea moşiei Mierleşti şi Făgeţelu pă acest an 1849

3345 3 ( excedentul net al anului) 1850, ghenar. 4

Moşia Bumbeş - Fântâneanu de 903 stânjeni era orientată perpendicular pe albia

1. Drăghici Găbunea, G.G. Găbunea şi Florea Mazilu vecini alăturaţi cu moşia

3. Diaconul Nicolae Toloşi, Dimitrie Coporâe, Grigore Ungureanul, Popa Pană

Hotărnicia făcută de inginerul Scarlat Stravolca la 13 decembrie 1850 a fost

- Hotărârea Domnească din anul 1800, sept. 18

-5 clăcaşi care au lucrat cu 4 boi

Pitarul Ion Fântâneanu , de

Alte documente despre Constantin Poroineanu (VIII)

[1] [Alexandrina Apostolescu către Eufrosina Poroineanu, nedatată]

Verişoara ta care te iubeşte, Alexandrine.

[Arhivele Naţionale, Fond Poroineanu, Dosar 13, fila 8; ].

Dragul meu frate,

[3] [Testamentul Eufrosinei Poroineanu ]

[4] 1879 septembrie 26 Caracal

[Arhivele Naţionale, Fond Poroineanu, Dosar 73, filele 1-2],

[5] Caracal 8 decembrie 1881

că duminică 6 decembrie am botezat moştenitorul cu numele Nicolae, născut în seara de 29

[Arhivele Naţionale, Fond Poroineanu, Dosar 73, filele 3-6; ].

[6] 1881 decembrie 31, Caracal

[Arhivele Naţionale, Fond Poroineanu, Dosar 73, filele 7-8 ].

[7] [Traducere de Sache Poroineanu-tatăl]:

dezlegând de lanţuri pe amic şi punându-le asupra-şi cu toată plăcerea.

-Binecuvântat fie cerul, că datoria de fiu nu m-a împiedicat să îndeplinesc datoria

OAMENI, FAPTE, ÎNTÂMPLĂRI DIN ROMANAŢ

rolurile principale: LECCA în LERAULT şi ARISTIŢA în doamna LERAULT .

În Romanaţiul /05.III.1940, găsim o frumoasă şi sensibilă poezie semnată de ELLA

D-lui RICMAN RĂSPUNS

Am suferit iubite domn VAI! Ce rău mare ţi-am făcut

Destul de hazos mi se pare şi un catren pe care l-am găsit în Romanaţiul/19 sept.1937,

Romanaţiul din 24.III.1915 ne povesteşte păţania unui aprod caracalean cu primarul

Acelaşi ziar din 05.VI.1927 face

Comandantul stolului Şcoalei nr. 3 Caracal”.

Dorul ostaşului român

De te-ai face foc şi pară ,,Ramurile” chiar şi-n vară

Lucrurile nu se opresc aici pentru că în Caracal exista un mare tipograf şi proprietar de