Memoria Oltului: Şi Romanaţilor

An. IV, nr.
10 (44), OCTOMBRIE 2015 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANATILOR
MEMORIA OLTULUI
şi ROMANAŢILOR
Revistă de istorie şi cultură
Anul IV, nr.10 (44), octombrie 2015
Editată de Asociaţia Culturală
MEMORIA OLTULUI
Director: Ion D. Tîlvănoiu
Comitetul de redacţie:
Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr. Nicolae Scurtu,
Ion Andreiţă, Jean Lupu, Dumitru Botar, Jeana Pătru,
Cornel Manolescu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian.
Planşele noastre:
1. Scriitorul şi pictorul slătinean Demetru Iordana (1936).
2. Elevi ai liceului Radu Greceanu din Slatina sărbătorind ziua de Sf. Gheorghe (1936). Între ei
viitorul prozator Demetru Iordana : al şaselea din stânga (sus) şi al cincilea din stânga (jos).
3. Sus: Demetru Iordana, fratele său Traian , cumnata Paula şi copilul de 4 luni Niki Dumitrescu,
devenit profesor de muzică la Şcoala nr. 9 din Slatina (Slatina, 9 aprilie 1950).
Jos: Demetru Iordana (al doilea din dreapta) împreună cu socrul Şt. Protopopescu, fratele
Hristache, cumnata Paula şi copilul Florin.
4. Case vechi din Dioşti.
CUPRINS
1. Ion Andreiţă- Bade Pantelei, vino de-ţi ia pământul……………………………………………../2
2. Ion D. Tîlvănoiu- Documentele mănăstiri Seaca-Muşeteşti din judeţul Olt…………………………/4
3. Cornel Manolescu- Avanpremieră editorială. Conducătorii oraşului Slatina (III)……….………/6
4. Dumitru Botar- Generalul Ion Emanuel Florescu- deputat de Romanaţi……………………..../15
5. dr. Veselina Urucu- Dioşteni care au făcut ceva pentru satul din care au plecat………………/16
6. Dumitru Jijău- Mărturii din infern……………………………………………………………..../22
7. Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian- Hotărnicia moşiei Strehareţ, judeţul Olt- anul 1850……….../26
8. Sorin Geacu- Despre un simbol faunistic al Romanaţiului. Dropia (Otis Tarda)……………..../37
9. Florescu F. Obogeanu- Amintirile unui erou al redutelor………. …………………………….../40
10. Jeana Pătru- Restituiri (IV). Ferma model Ionel Marian de la Piatra Olt ………………..….../46
11. Claudia-Theodora Truţă, Mihai Barbu- Vechii proprietari ai moşiei Măgureanca-Mierleşti.../54
12. Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian- Drama învăţătorilor refugiaţi din Olt şi Romanaţi (VIII)…./62
13. Viorica Istrate- Ieromonahul Damian Stănoiu şi monografiile sale (III)…………………….../68
14. Costel Vasilescu- O filă de istorie mai puţin cunoscută………………………………………./77
15. dr. Aurelia Grosu- Inedit. Jurnalul artistic al maestrului Spiru Vergulescu (VIII)……………./79
16. Pentru biblioteca dumneavoastră………………………………………………………………/87
17. Victor Florescu, Ştefania Florescu- Monografia Şcolii primare mixte Obârşia Veche………../88
18. Alexandru Fifoiu Delaseaca- Felicia Mihali, scriitoarea de pe Călmăţui…………………..…/93
19. Nicu Vintilă- ,,G. Chiţu reprezentant al liberalismului modern din România”………………./95
20.dr. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Câteva note despre prozatorul Demetru Iordana………………/97
21. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor. Octombrie…………………………………..../104
22. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Fl. Tîlvănoiu- Monumentul eroilor din Stoeneşti-Olt……../107
www.memoriaoltului.ro 1
An. IV, nr. 10 (44), OCTOMBRIE 2015 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANATILOR
Bade Pantelei, vino de-ţi ia pământul!

Ion Andreiţă
Rezultatele alegerilor de până acum din Basarabia au însemnat un fel de joc de-a
„călăraş cu schimbul”. Fiecare partid a pus, la timpul său, cu vârtoşenie, mâna pe hăţurile
de la cacealcă. Totul era cum va merge căruţa. Gospodin Snegur ne asigura că bine, să
n-avem teamă, să ne ţinem de neamuri. Supergospodin Lucinski ne asigura că şi mai bine,
haraşo-haraşo, lăsaţi-ne în pace. Tovarişci Voronin anunţa, prin intermediul Radioului şi
Televiziunii Maldave (era să zic maladive) că totul decurge prekrasnâi (adică minunat,
OK) – Siraka strana maia radnaia să fie liniştită, că nu ne vom dezlipi de la pântecul ei,
suntem o matroşkă mică şi
ascultătoare, vom sta
cuminte în burta celorlalte
matroşti acoperitoare.
Şi, totuşi. Se aude
că ţăranii reintră în posesia
pământurilor băgate în
colhoz – semn că Uniunea
Europeană, prin Consiliul
său Strasbourg-ean, îi mai
bate, din când în când, pe
umăr pe tavarişcii Kişinev-
ieni. Firesc, deci, ca la
această oră, oamenii să
alerge după tot felul de acte
care să le (re)ateste dreptul de proprietate.
Printr-o fericită întâmplare, un astfel de act a ajuns în posesia subsemnatului, prin
amabilitatea colecţionarului Gheorghe Ostăcioaia. Îl citez integral: „În numele Majestăţii
Sale Regele Ferdinand I. Titlu definitiv de proprietate. Noi, Ministru Secretar de Stat la
Departamentul Agriculturei şi Domeniilor, în virtutea Legii pentru reformă agrară
promulgată la 13 martie 1920, declarăm: Dl. Pantelei Furtună din Comuna Ţânţăreni,
Judeţul Tighina, a fost împroprietărit cu drepturile şi obligaţiunile ce decurg din sus citata
Lege pe lotul No – de 3 ha. 2688 mp din moşia Dnei Lidia Ruso, situată în Comuna
Ţânţăreni, Judeţul Tighina. Preţul lotului în sumă de lei 2080, bani 60 fiind complet
achitat, s-a eliberat prezentul titlu definitiv de proprietate. Bucureşti, anul 1928, luna Mai,
ziua 17”. Numărul actului: 499716. Semnează: Ministru – C. Argetoianu; Director General
– A. Nasta. Consiliul Agricol al judeţului Tighina dă şi el o dată şi un număr: 1624 din
1928, luna Mai, ziua 17 – alături de care, cu ştampila rotundă a aceluiaşi Consiliu, îşi
întăreşte semnătura consilierul agricol I. Brăescu.
Aşadar, bade Pantelei, vino de-ţi ia pământul. Mai exact spus, titlul – original! –
care se află în Caseta cu urice a semnatarului acestei evocări. Cu siguranţă, va fi necesar –
dumitale sau moştenitorilor – la dovedirea proprietăţii ce trebuie să vă revină.
Teamă mi-e însă că rândurile mele nu te vor găsi acasă; şi atunci, zău că nu mai
ştiu ce să mai fac. Că prea aţi fost risipiţi dumneavoastră – alde Pantelei, Jderi, Orheieni,
Ioni, Marini, Neculai – prin cele siberii şi taigale, prin cele republici din asii centrale. Şi,
iată, îmi vine în minte, ca un plâns de demult, poezia aceea a lui Petru Cărare, „Vărului
meu Ion” – şi nu mă pot abţine să n-o transcriu aici:
„De-un an nu-mi mai scrie De-un an, vai de mine,

Bădiţa Ion – Tot vreau să i-o spui –
Să n-aibă hârtie? Dar n-o ştiu, vezi bine,
Să n-aibă creion? Nici eu pe a lui
Ba are hârtie De asta nu-mi scrie

Şi are creion – Şi nu-mi dă plocon –
Adresa nu-mi ştie Pe unde să fie
Bădiţa Ion Bădiţa Ion?”
Aşa că, bade

Pantelei, nădăjduiesc
că, totuşi, s-o găsi
cineva din neamul
matale de milioane de
moldoveni de cuşmă
veche şi cu urice
adânci, căruia să-i cadă
sub privire aceste
rânduri şi să-i parvină
respectivul act. Un om
simplu şi curat ca apa
de sus a Nistrului, pe al
cărui mal ard mereu trei
lumânări de seu, vorba
cântecului. Deoarece, în
ceea ce-i priveşte pe guvernanţii de la Chişinău – slabe speranţe. Slabe speranţe, mai ales,
în durerea arzătoare a românilor de pe cele două maluri ale Prutului – Unirea. După cum,
plastic, se exprimă poetul Efim Tarlapan:
„Doamne,-ntreabă democraţii,
Când ne vom uni cu fraţii?
Şi-a răspuns Domnul Cerescu:
Pe la Sfântul Iliescu!”
În acest caz, ce să facă unele guverne chişinăuane, decât să simtă cum le vine apa
la moară – şi să îndrepte moara cu faţa spre Răsărit; eveniment pe care tot poetul Efim
Tarlapan îl surprinde, cu umorul său dureros de caustic:
„Cu numele franco-latin
S-a dus guvernul la Kremlin –
Din Chişinău s-a dus guvern,
De la Kremlin s-a-ntors gubern.”
În sfârşit, acelaşi Efim Tarlapan avertizează asupra soartei „independentelor”
republici, foste „surori unionale”, îndemnându-le cum numai el ştie s-o facă:
„Matroşte mici, surori unionale, Fugiţi, cât mai puteţi, de balabustă
Ieşite la lumină de sub fustă, Pe-a libertăţii şi-a luminii cale –
O fustă grandioasă, dar vetustă, Matroşte mici, surori unionale,
Cu crăpături politice prin poale Ieşite la lumină de sub fustă
Cu foarfece mai vechi, imperiale,

Croieşte-n mod viclean o altă fustă –
Să ştiţi că la Kremlin degeaba nu stă: Matroşte mici, surori unionale...”

Matroşka principală, cea augustă,
Ce se va întâmpla – mă întreb; şi te întreb, bade Pantelei, cu noua politică a
Kremlinului, de federalizare a Basarabiei? Oare, câte matroşte, „cu crăpături politice prin
poale”, vor apărea în plus?: Găgăuză?! Transnistreană?! Bulgară?! Mahomedană?!
Ucrainiană?! Lipoveană?! Tătărească?! Rusească?! – şi nici una Românească!
...Revenind la Titlul de Proprietate, ce-a dat naştere acestor ziceri, şi cercetându-l
mai atent, am descoperit, în frumosul desen din frontispiciu, inscripţia: Nihil Sine Deo.
Să sperăm, aşadar.
Documentele mănăstirii Seaca- Muşeteşti din judeţul Olt

Ion Tîlvănoiu
La Arhivele Naţionale din Bucureşti se păstrează un valoros tezaur cuprinzând documente
mănăstireşti. Documentele mănăstirii Seaca-Muşeteşti din judeţul Olt sunt deosebit de
valoroase pentru că fac referire la trecutul celei mai vechi ctitorii eclesiastice din acest
judeţ, ctitorită de clucerul Manea Perşanul şi jupâneasa lui, Vlădaia. Dacă prima atestare
documentară a schitului Seaca este din 1519, moşia Seaca este amintită cu 10 ani mai
devreme. Documentele mănăstirii Seaca-Muşeteşti (numită uneori şi Muşăteşti) sunt
cuprinse în 10 pachete, fiind aşezate cronologic, pentru documentele mai vechi fiind
consemnat şi leatul.
I. Documente relative la închinarea schitului Seaca ca metoh la mănăstirea Cozia.

1. 7172, 1664, ghenar 8. Hrisovul lui Grigore Ghica voievod prin care întăreşte închinarea
schitului Seaca ca metoh al mănăstirii Cozia.
II. Documente relative la moşia Seaca şi Muşeteşti

1. 7117, 1509 iulie 19. Hrisovul lui Mihnea vv către Grozea, prin care îi dă să ţie un
loc de moşie în Seaca.
2. 7028, 1519, septembrie 16. Hrisovul lui Neagoe Basarab vv către Schitul Seaca
prin care îi întăreşte stăpânirea peste satul Muşeteşti.
3. 1827, sept. 14. Mărturia lui Unchiaşu Ioan Richiţeanu pentru hotarele moşiei
Schitul Seaca.
[N.B. Documentele de la nr. 1 şi 2 sunt la actele istorice].
III. Documente relative la moşiile Ibăneşti, Pulaşi şi Muşăteşti.

1. 1635 noiembrie, fără dată. Hrisovul lui Matei Basarab voievod prin care întăreşte lui
Radul Piscotan să ţie moşie în Ibăneşti şi Pulaşi.
2. 7233, 1725 mai 25. Cartea de blestem a lui Damaschin, episcopul Râmnicului către
Stan Udrescu, Mihai din Voiceşti şi alţii pentru arătarea hotarelor moşiei Pulaşi.
3. 7233, 1725 iunie 28. Cartea lui Stan Udrescu, Stan Pungă şi Vasile Boroşescul din
Voiceşti prin care arată hotarele moşiei Pulaşu.
4. 1816, noiembrie 21. Cartea de blestem a episcopului de Argeş, Iosif, pentru arătarea
hotarelor moşiei Pulaşu de către moşia Poganu.
5. 1825, octombrie 20. Cartea ispravnicului judeţului Olt către al treilea logofăt pentru
hotărârea moşiei Ibăneşti a mănăstirii Seaca.
6. 1825 decembrie, fără dată. Cartea de hotărâre a treti logofăt pentru hotarele moşiei
Ibăneşti a mănăstirii Seaca.
7. Fără dată. O ocolnică a moşiei Ibăneşti.
8. 7028, 1519 septembrie 16. O copie după un hrisov slavon al lui Neagoe Basarab vv
relativ la moşia Muşăteşti a mănăstirii Seaca.
9. 1851, mai 19. Un caiet conţinând 3 copii după documente cu nr. 1, 2 şi 3 din acest
inventar.
IV. Documente relative la moşia Prădeşti.

1. 7078, 1570, mai 23. Hrisovul lui Io Alexandru voievod prin care întăreşte mănăstirii ot
Muşăteşti moşia Prădeşti.
V. Documente relative la moşia Miceşti.

2. 7174, 1566, august 29. Hrisovul lui Petru voievod prin care întăreşte mănăstirii de
la Muşeteşti stăpânire peste moşia Miceşti.
VI. Documente relative la moşia şi viile de la Corbuleţ de la Oteşti.

1. 7116, 1607, septembrie 20. Hrisovul Radului voievod prin care întăreşte mănăstirii
de la Muşăteşti stăpânire peste viile de la Corbuleţ.
VII. Documente relative la moşia Balta Doamnei.

1. 7041, 1533 ianuarie 16. Hrisovul lui Vlad voievod prin care dăruieşte mănăstirii de
la Muşăteşti venitul de la o parte din Balta Doamnei şi-l întăreşte după cum l-a avut de la
ceilalţi domni.
VIII. Documente relative la metohul de pe Topolog şi la moara de pe hotarul

satului Căzăneşti.
1. 1528, septembrie 7. Hrisovul lui Io Radul voievod prin care întăreşte stăpânirea
mănăstirii de la Muşăteşti peste metohul de pe Topolog şi peste moara de pe hotarul satului
Căzăneşti.
IX. Documente relative la ţigani, scutiri de bir şi alte privilegiuri.

1. 7172, 1664, aprilie 19. Hrisovul lui Gligore Ghica voievod prin care dă mănăstirii
Seaca-Muşateşti să ţie 6 poslusnici.
2. 7252, 1744, februarie 28. Cartea de blestem a lui Neofit al Ungrovlahiei pentru
mărturisirea hotarelor moşiilor Bălteni, Coţofeanii şi Ibăneşti ale mănăstirii Seaca.
3. 7273, 1764, noiembrie 23. Însemnare de prada făcută de Bănică pe moşia
mănăstirii.
4. 1783, mai 22. Carte de blestem a lui Grigore al Ungrovlahiei pentru descoperirea
hotarelor moşiei Bălteni a mănăstirii Seaca.
5. 1814, august 29. Zapisul lui Gheorghe sin Ceauş prin care se obligă a lăsa toate ale
lui după moarte Mănăstirii Seaca unde e primit ca călugăr.
6. 1816, septembrie 11. Jalba lui Nectarie ieromonahul şi egumenul schitului Seaca
către episcopul Argeşului cu rezoluţia acestuia relativă la călcarea unei moşii a mănăstirii
Seaca.
7. 1820, mai 5. Anaforaua către domn a ispravnicului de Olt în privinţa pricinii
locuitorilor satului Cornăţelu cu mănăstirea Seaca pentru plata dijmei şi alte dări.
X. Documente relative la moşia Verguleasa din judeţul Olt.

1. 1841, decembrie 1. Sentinţa prezentei judecătorii de Olt în pricina de judecată
pentru alegerea hotarelor moşiei Verguleasa din judeţul Olt.
2. [După 1827] Listă de documentele schitului Seaca sau Muşeteşti, metoh al
mănăstirii Cozia.
Avanpremieră editorială
Conducătorii oraşului Slatina (III)
Cornel Manolescu
PRIMARII ORAŞULUI SLATINA (1864 – 2015)

Prin legea de organizare administrativă din iulie
1864, după modelul francez, comuna urbană Slatina este
condusă de un consiliu comunal.
Din rândul consilierilor erau aleşi un PRIMAR şi
doi ajutori, cu atribuţii de ordin administrativ, edilitar,
ordine publică, aprovizionarea populaţiei, financiar
contabil, reprezentarea comunei în instanţă, alcătuirea
listelor electorale. Ca semn distinctiv al funcţiei, primarul
avea fixată la cingătoare o eşarfă în culorile naţionale.
Localul Primăriei Slatina a fost construit în anul
1905, cu cheltuiala Primăriei şi a costat 97.104 lei şi 90 de
bani.
Înainte de construirea localului propriu, primăria a
funcţionat cu chirie în casele Uţă Popescu, în casele Obogeanu, apoi în casele Toma
Gigârtu, cumpărate de primărie.1
Din 1864 şi până în prezent următorii primari şi preşedinţi de Comisii Interimare,
au condus destinele oraşului nostru:
* 1864 – 1866, Mache Racoviceanu – primar;
* 1866 – 1868, septembrie 1876 – 1878, Dimitrie Mavrodin – primar;
* 1869 – 1870, Costache Dimitriu – primar;
* 1870 – 1871, Marin Mateescu (,,Pârlitu”) – primar;
1
. Poboran George, Istoria oraşului Slatina, pag. 219.
* 1871 – 24 septembrie 1872, Iosif Gardo – primar;

* septembrie 1872 – mai 1876, Costache D. Găbunea – primar;
* mai 1876; proviz. 1878 – 1882; 1892 – 1895, Petre Drăgoescu – primar;
* 1882 – 1883, Niţă Dumitrescu (,,Biţigaşu”) – primar;
* 1883 – 1890, Toma Dumitrescu (,,Toma al Moaşii”) – primar;
* 1890 – 1892; august – decembrie 1895, Dimitrie Protopopescu – primar;
* 1895 – 1896, Ioan Hagi Popp – primar;
* 1896 – 1899, primar; ianuarie – februarie 1911 - preşedinte Comisie Interimară,
colonel Ion Dobriceanu;
* 1899 – 1900, Grigore Raşcovici – primar;
* 1901 – 1905, primar; ianuarie – martie 1921 - preşedinte Comisie Interimară,
Michail (Mihail) C. Deleanu;
* 1905, Constantin Popoviceanu - primar;
* 12 mai – 10 septembrie 1905 - preşedinte Comisie Interimară, 11 septembrie 1905 –
iulie 1907, Constantin Drăgoescu – primar;
* 3 august 1907 – 1910, Ion (,,Jack”) Florescu – primar;
* martie 1911 – 1913; 15 martie 1929, Ion N.Bellu – primar;
* 1914 – 1916; iunie 1917 – 7 decembrie 1917 (înlocuit) 21 noiembrie 1918 (reintegrat)
– primar; 1919 – iulie 1920 - preşedinte Comisie Interimară; 26 octombrie 1926 – 15
martie 1929 (demisionat); 1934- primar; 31 ianuarie 1936 – 1938 - primar, Nicolae
Marinescu-Bircii,
*1916 – 1917 / 1918 – Conducere sub ocupaţie germano-austriacă;
*1916 – 1925 - Comisii Interimare conduse de un preşedinte:
- ianuarie – aprilie 1918, Ioan C.Dacian,
- mai – noiembrie 1918, Gheorghe Stavri,
- 1918 – august 1919, Nicolae Marinescu-Bircii,
- septembrie 1919 – ianuarie 1920, Alexandru Ghirgiu,
- 21 ianuarie – martie 1920, Zăgănescu Scevola,
- aprilie 1920, Zenobie Voiculescu,
- ianuarie – martie 1921, Michail (Mihail) C. Deleanu,
- 1 aprilie 1921 – ianuarie 1922, Constantin Munteanu,
- 28 ianuarie 1922 – 1924 ; 1925 – 1926, Ion A. Tomescu,
- februarie 1924 – ianuarie 1925, Grigore Albulescu - preşedinte
Comisie Interimară,
* 8 martie 1926 – 25 octombrie 1926 (demisionat) - primar; 31 mai 1935 – 31 ianuarie
1936 - preşedinte Comisie Interimară, Constantin V. Stavarache;
* 26 octombrie 1926 – 15 martie 1929 (demisionat) - primar Nicolae Marinescu-Bircii;
* 15 martie 1929, Ion N. Bellu - primar;
* ianuarie 1929 – februarie 1930, Vasile I. Popescu - preşedinte Comisie Interimară;
* 30 mai 1931 – 10 iunie 1932, Alexandru Beletti - preşedinte Comisie Interimară;
* 10 iunie – octombrie 1932 - preşedinte Comisie Interimară; octombrie 1932 –
noiembrie 1933 – primar, Gheorghe T. Petri;
* noiembrie 1933 – 23 mai 1934 - preşedinte Comisie Interimară; 23 mai 1934 – 30
mai 1935 – primar, Andrei A. Ghimpeţeanu;
* 31 mai 1935 – 31 ianuarie 1936, Constantin V. Stavarache – preşedinte Comisie
Interimară;
* 31 ianuarie 1936 – 1938, Nicolae Marinescu-Bircii – primar ales de Consiliul

Comunal;
* 13 ianuarie – 27 ianuarie 1938 (demisionat) - preşedinte Interimară; 18 august – 8
octombrie 1940 – primar; 27 ianuarie - 7 iulie 1941 – primar, Marin Soreanu;
* 27 ianuarie – 16 februarie 1938 - preşedinte Comisie Interimară; 7 iulie 1941 – 28
octombrie 1944- primar, Corneliu I. Gornescu;
* 16 februarie – decembrie 1938 - primar-delegat şi preşedinte al Tribunalului
judeţului Olt, Smarandache V.Constantinescu;
* 12 decembrie 1938 – 1940, Emil Râureanu – primar;
* 18 august – 8 octombrie 1940, Marin Soreanu – primar numit provizoriu;
* octombrie 1940 – ianuarie 1941, Traian Biju – primar;
* 27 ianuarie 1941 – 7 iulie 1941, Marin Soreanu – primar;
* 7 iulie 1941 – 28 octombrie 1944 (demisionat), Corneliu Gornescu – primar;
* 28 octombrie 1944 – mai 1945, Ion (,,Eugen”) Ghimpeţeanu – primar;
* mai 1945 – iulie 1946, Nicolae Polichron – primar;
* iulie – august 1946, Vasile Angelescu – primar;
* 9 august 1946 – octombrie 1947, Dumitru N. Bărbulescu – primar;
* octombrie 1947 – 1948, Pantelie Buzgurescu – primar;
* 1 mai 1949 – 1 decembrie 1950 - preşedinte al Comitetului Provizoriu al oraşului
Slatina; 1 decembrie 1950 – 18 martie 1955 - preşedinte al Sfatului Popular al
oraşului Slatina, Cojocaru Ion;
* 18 martie 1955 – 20 noiembrie 1957 - preşedinte al Comitetului Executiv al Sfatului
Popular al oraşului Slatina, Florea N. Ştefan;
* 20 noiembrie 1957 – iulie 1966 - preşedinte al Comitetului Executiv al Sfatului
Popular al oraşului Slatina, Ion C. Pârvulescu;
* iulie 1966 – februarie 1968 - preşedinte al Sfatului Popular Orăşenesc Slatina,
Marin I.Necşulescu;
* 21 februarie 1968 – 1969 - preşedinte al Consiliului Popular Orăşenesc provizoriu,
Nicolae I. Crăciun;
* 1969 – iunie 1970, Valeriu Nicolescu – primar;
* iunie 1970 – septembrie 1983, Radu Z.Barbu – primar;
* septembrie 1983 – octombrie 1986, Elena Mitreanu – primar;
* octombrie 1986 – 22 decembrie 1989, Ioan N. Manea – primar;
* 24 decembrie 1989 – ianuarie 1990, Iulian Taşcu – Stavre - preşedinte F.S.N. pe
municipiul Slatina;
* 14 aprilie 1990 – 15 august 1994, Dan Liviu – Mircea – primar;
* 1994 – 2004, Gheorghe Păunescu – primar;
* 2004 – 27 martie 2012 (demisionat), Vâlcov Darius – Bogdan- primar;
* 28 martie 2012, Dan Bălăşescu – primar interimar;
* 10 iunie 2012 - 9 decembrie 2012 ( demisionat ), Vâlcov Darius – Bogdan, primar
* 16 februarie 2013, Prina Minel-Florin, primar.
1864 – 1866, MACHE RACOVICEANU
Făcea parte din familia Racoviceanu, care a

stăpânit moşie la Turia, Recea şi Zorleasca, din judeţul Olt.
Racovicenii, proprietarii Turiei se mai numeau şi
2
Turieni.
Pe Mache Racoviceanu, îl găsim pe lista de
alegători din Slatina pe anii 1865 – 1866.
S-a născut, probabil în anul 1828 sau 1829, pentru
că în actul de deces : ,,din anul una mie opt sute şiaizeci şi
nouă, luna mai ziua trei ora douăspredece nainte de
amiază”, scrie: ,,mort eri (n.n.02. 05. 1869) la ora şiase
dimineaţa, vârsta la patruzeci de ani.” Cauza decesului,
boala cronică, ,,phtisis pulmonalis.”
Era proprietar de case, necăsătorit. Avea domiciliul
în strada Podu de Fier (Mahalaua Galbenă).
Părintii se numeau Tănase Turianu şi Anica
Turianca (Turianu). Din 1 iulie 1863 este membru în
Consiliul Municipalitaţii oraşului Slatina ( Monitorul -
1863, nr.162, pag. 1 ).
1866 – 1868, sept.1876 – 1878, DIMITRIE (DUMITRU) MAVRODIN
S-a născut în anul 1832, la Roşiori de Vede, jud.

Teleorman.
Părinţii săi au fost Alecu (Alexie) Mavrodin şi
Marghioala (Maria) C. Izvoranu (n. 1810 ?).3
Dimitrie a moştenit, în afară de moşia mamei
sale (de la Bălăneşti-Olt), moşia şi conacul rămase de la
unchiul său Nicolae Izvoranu.4
Menţionăm că Nae Izvoranu a decedat la 1866,
aprilie, 18, dată la care nepotul său Dimitrie avea 34 de
ani, era silvicultor (inginer) şi semna ca primar actul de
deces al unchiului său, pe care l-a transportat şi
înmormântat la Bălăneşti-Olt.
Întreaga moşie a căpătat numele de ,,Moşia
Mavrodin” de la numele lui Dimitrie, noul proprietar.
2
. Poboran George, op. cit., pag. 456.
3
. Arh.Naţ. Slatina, Col. Registre de Stare Civilă, căsătorii, Slatina, nr. 139 / 1870.
4
. Nicolae C. Izvoranu (n. 1801-m. 18.04. 1866), a fost fiul lui Constantin Izvoranu. A mai avut 4 fraţi:
Ioniţă, Ecaterina, Maria şi Luxandra. A fost :
- preşedinte al Tribunalului judeţului Olt,
- în 3 rânduri deputat al judeţului Olt; 1843, 1859 (deputat în Camera pentru alegerea lui Cuza)
şi 1860. A purtat şi numele de ,,Bălănescu”, (Vitănescu Pavel T. ”Monografia comunei Bălăneşti, din jud. Olt,
1937, pag. 29).
La 14 iunie 1870, D. Mavrodin, în vârstă de 38 de ani se căsătoreşte cu Maria, de

16 ani (n. în 1854), născută Anghelache Ghiocheanu, cunoscută în popor sub numele de
,,coana Miţa Mavrodin”, asupra căreia, după moartea soţului, prin răscumpărare de la
moştenitori, a trecut toată moşia. În ianuarie 1875 era inginerul judeţului Olt.
Ca primar a funcţionat în două periode: 1866-1868 şi sept.1876-1878, fiind al
doilea primar al oraşului Slatina.
„Prin înaltul decret cu nr.2397 din 29 decembrie 1877, după propunerea făcută
prin raport de ministrul-secretar de Stat la Interne şi pe baza art.82 şi 104 din legea
comunală, Dimitrie Mavrodin s'a revocat din funcţiunea de primar al comunei urbane
Slatina, din judeţul Olt, şi s'a înlocuit cu D.Petre Drăgoescu”. Acest decret a fost publicat
în Monitorul Oficial al României, nr. 4 din 5 ianuarie 1878.
În octombrie 1888 a fost ales senator, col. II.
A decedat pe 11 iunie 1892, ora 5 a.m., fiind înmormântat în cimitirul oraşului
nostru, având şi în Slatina proprietăţi. Cauza morţii- septicemie. A locuit în strada Primării,
nr.257, fapt consemnat şi de George Poboran în lucrările sale.
,,Cocoana Miţa Mavrodin” a trăit mult în urma soţului său, murind la vârsta de 76
de ani, fiind înmormântată lângă soţul său.
A avut o viaţă plină de fapte bune şi a lăsat o amintire venerată printre străini. Au
avut mai mulţi copii: Ana (25.04.1871 - m.16.05.1871), Constantin, Alexandru
(02.04.1873 - m.22.08.1874), Ion (22.01.1874, a trăit 24 de ore), Maria (n. 9. sept.1876),
şi Didina (Alexandrina), născută în 1878.
Constantin D. Mavrodin (n. 23.02. 1872, Slatina) a fost ofiţer activ în armată
ajungând la gradul de Lt. Col. Intendent.
A murit în anul 1926, în oraşul Buzău şi a fost inmormântat în cavoul familiei,
lângă parintii săi, în Slatina. Nu a fost căsătorit.
Didina, s-a căsătorit civil cu locotenentul Ion Berindei, la 3 dec. 1900 şi religios la
15 dec., acelaşi an. Naş la cununia celor doi a fost slt. Constantin Mavrodin. Pe 29 oct.
1901 li se naşte Dumitru, singurul lor copil .5
Pavel Vitănescu menţiona: ,,Singurul moştenitor azi în viaţă (n.n. la 1937), Maria
(Marioara, n. 09.09.1876 - m. 06.05.1958, Slatina) s-a căsătorit prima oară cu Ştefan
Niculescu, mort în 1927 şi înmormântat în cavoul familiei, din Slatina.
Devenind astfel văduvă, s-a recăsătorit cu avocatul slătinean Scevola Zăgănescu.
“D-na Marioara Scevola Zăgănescu, în 1937 era proprietara moşiei ”Mavrodin”.
Atât D-sa, cât şi soţul D-ei sale, D-l avocat Scevola Zăgănescu, s-au arătat mari
iubitori de popor, ceea ce se constată din faptul că au îndeplinit cu pietate dorinţa arătată
pe patul de moarte de mama şi soacra D-lor, regretata, “cocoana Miţa Mavrodin”,
construind o şcoală în Malu Roşu”.6
1869 – 1870, COSTACHE DIMITRIU
Numele său,în unele documente, apare ortografiat Dumitriu sau DUMITRU. S-a
născut în anul 1825 sau 1826 şi a fost ,,comersant” (comerciant).
Despre el, George Poboran, menţionează :
5
. Col. Registre de Stare Civilă, Slatina, născuţi, nr. 238 / 1900 – 1901.
6
. Vitănescu Pavel, T., op. cit., pag. 30-31.
,,Pe strada Încrucişată se află şi casele reposatului Costache Dimitriu, fost primar
al oraşului, om cinstit şi cu multe calităţi bune. Fiul seu e Mitu Dimitriu, fost deputat”.7
Dacă la 1901, data apariţiei lucrării lui G. Poboran, acesta scrie ,,casele
reposatului” înseamnă că Dimitriu era decedat înainte de
această dată.
Cercetând Registrul de Stare Civilă-decese,
Slatina, 1891-1892, aflăm că a decedat ,,la 29 octombrie
1891, orele cinci p.m., la casa sa din strada Ionaşcu.
Cauza morţii - abces al ficatului. Avea 66 de ani, fost
proprietar.”
Casele lui Mitu Dumitriu existau şi în 1924.
1870 – 1871, MARIN MATEESCU (,,PÂRLITU”)
Era poreclit ,,Pârlitu”, după spusele lui

G.Poboran, care nu ne precizează motivul acestei porecle.
Nici noi nu l-am găsit în documentele cercetate, cu
această poreclă.
S-a născut în anul 1835 sau 1836. A fost
avocat. Căsătorit cu Smaranda (n. 1842), împreună
cu care a avut mai mulţi copii :
• Elena (Helena), n. 1857, căsătorită, la 22 nov.
1874 cu C. I. Perieţeanu (n. 1848), domiciliat în
comuna Buzeşti.
• Ecaterina, n. 1866, căsătorită la 29 dec. 1883, cu
prof. Nicolae Bâscoveanu (27 ani).
• Toma, n.29 iun. 1867 – m.12 ian. 1871.
• Ioan, n. 23.iul. 1873.
• Gheorghe, n.11 iun. 1880 – m. 19 ian. 1959, la
Roşiori de Vede. În 9 iun.1902 acesta se
căsătoreşte cu Mariţa Nae Ioniţă (n. 1878)
La 1867 M. Mateescu era avocat,
reprezentantul Ministerului Public.
M. M. a decedat în ziua de 30 martie
1881, la vârsta de 45 de ani. Cauza morţii, maladia
,,Vicium Cordis”, constatată de ,,D-l Bucholţer
vârsta treizeci şi unu ani Medicul oraşului”.8
7
. Poboran George, Istoricul oraşului Slatina, pag.81, Slatina, 1901, Librăria şi Tipografia Societăţii.
8
. Arh. Naţ. Slatina, Col. Registre Stare Civilă Slatina, pentru morţi, reg. pe anul 1881.
1871 – 24 septembrie 1872, IOSIF GARDO

S-a născut pe la 1827. De religie catolică.
A fost farmacist (spiţer), în perioada 1848 – 1870. Cumpără farmacia de la Ioan
Bucai- Slatina. O ţine până în 1870, an în care o arendează lui Aug. Heberling. Acesta, în
1873 o vinde lui Al. Pfinter, apoi intră în posesia lui Michălcescu, care o cedează lui M.
Biltz.9 În anii 1865 – 1866 nu avea drept de vot pentru camera electivă ,,neavând
înpământenirea mare, însă avea dreptul de a vota pentru consiliul comunal.10 Asta
înseamnă că nu era de mult timp în România şi că era de altă naţionalitate (probabil
italian).
Studiind registrele de Stare Civilă, la 15 august 1863, găsim înscris botezul unei
fetiţe, Maria ai cărei părinţi se numeau Iosif şi
Eftichia Gardo. Era născută în 6 august 1863. 11
Iosif Gardo a avut o moarte tragică, spune
George Poboran :
,,Pe strada Pitesci mai sunt şi casele D-lui
Căpit. Racoviceanu, unde înainte Iosif Gardu, care
fusese şi primar al oraşului, avea farmacie pe la
1870 .
Acest Gardu a avut o moarte tragică . Pe
când se ducea într-o nopte la casele sele din dealul
Căluianca, trecând pe malul Livedei, pe o noapte
forte întunecosă şi cum era şi bătrân, a rătăcit
drumul şi dând pe marginea malului a cădut jos şi
dimineaţa s’a găsit mort.”12
Cercetând Registrele Stării Civile 13, în
registrul ,,pentru morţi”, găsim actul de deces al
primarului Iosif Gardo: ,, din anulu una mie optu
sute şapte zeci şi doui, luna Semtenbrie ziua
douizeci şi optu ora zece dimineaţa actu de morte alu lui Iosifu Gardo catolichu, vârsta
patruzeci şi cinci ani, domiciliat în această comună, căsătoritu, mortu eri noptea, în casa
sa din strada Bucureşti cu număru şapte sute şaptezeci şi trei, din căzătura ce a suferitu.”
G. Poboran a tratat cu superficialitate decesul primarului Iosif Gardo (înainte de
deces era încă primar). Spune că acesta era ,,bătrân”, dar nu credem că la 45 de ani era
atât de neputincios.
Din actul de deces reiese că a murit în casa sa ,,din căzătura ce a suferitu” şi nu
,,dimineaţa s’a găsit mort”.
În celaltă lucrare a sa 14 menţioneză că I.Gardo a fost primar în 1871.
9
. Poboran George, Istoria oraşului Slatina, pag. 312, ed. II, Slatina, 1909, Tipografia de Lux Costică
Constantinescu & Fiu.
10
.Poboran George, ibidem, pag. 226.
11
. Col.de Registre de Stare Civilă, botezaţi, Slatina, 1863.
12
. Poboran George, Istoricul oraşului Slatina, pag. 62, Slatina 1901, Librăria şi Tipografia Societăţii.
13
. Col.de Registre de Stare Civilă, Slatina, pe 1872, reg.153 / 1872, fila 75 (verso).
14
. Poboran George, Istoria oraşului Slatina, pag. 216, ed. II, Slatina, 1909, Tipografia de Lux Costică
Constantinescu & Fiu.
Dar, Registrele de Stare Civilă pe 1871 sunt închise (semnate), de el la 1 ian. 1872,
iar în perioada 2 ian. – 24 sept.1972, tot el semnează actele.
Credem că acea teribilă căzătură a avut loc în intervalul de timp, 24 – 27 sept.1872.
După 24 sept. actele sunt semnate de C. D. Găbunea, care la 1 ian. 1873 închide
registrele semnând ca primar.
Eftichia Gardo a supravieţuit mulţi ani după moartea soţului său.
A decedat pe 26 ianuarie1905, la vârsta de 80 de ani şi a fost înmormântată la 27
ianuarie 1905, în Slatina.15
sept. 1872 – mai 1876, COSTACHE D. GĂBUNEA

A făcut parte din familia Găbunea, numită şi Antoniu.
S-a născut pe la 1833. Tatăl său a fost Dimitrie (Dumitrache) Găbunea, care în
anul 1848 era preşedintele Magistratului oraşului Slatina.
Mama, Zinca D. Găbunea a decedat pe 02.03.1874, la vârsta de 60 de ani.
În 14.01 1862, la vârsta de 29 de ani se
căsătoreşte cu Elena Petrache Manolescu, care era
minoră, avea 16 ani.
Ion Ionaşcu, în opera sa de referinţă pentru
judeţul Olt,16 scrie: ,,În curtea bisericii (n.n. Biserica
Adormirea Maicii domnului, din centrul
Drăgăneştilor), se găseşte mormântul lui Petre
(Petrache), care moare chiar în anul 1864, în etate de
48 de ani.”
Era fiul mai mic al clucerului Manolache
Cioflan şi s’a născut prin 1816. Crucea săpată este
pusă de soţia lui Nastasia şi de ginerele său C.D.
Găbunea (Antoniu)”.
Pe 02.11.1862, acestuia i se naşte un fiu care a
primit numele Constantin. În 1896, C.D. Găbunea era
mare propietar, avea cel puţin 100 de pogoane.17
În 1924, proprietarul caselor Găbunea era Ilie
Popescu.
Nu cunoaştem data decesului şi nici localitatea
unde a fost înmormântat.
mai 1876; proviz. 1878 – 1882; 1892 – 1895 PETRE (PETRICĂ) DRĂGOESCU
În acte îl găsim şi cu prenumele ,,Petrică”.

S-a născut la 1841, în Slatina. A profesat avocatura. A fost fratele mai mare al lui
Constantin Drăgoescu. Părinţii săi au fost: Moise Drăgoescu (decedat la 1866, martie, 15,
15
Parohia ,,Sf. Împăraţi Constantin şi Elena”- Sopot, Slatina, Registr. 30 / 1904 – 1908, botezaţi,
cununaţi, înmormântaţi.
16
. Îonaşcu Ion, Biserici, chipuri şi documente din Olt, 1934, pag.139
17
. Proprietarii rurali şi arendaşii judeţelor Argeş, Muscel, Olt, Teleorman, anul 1896.
ora 10, la vârsta de 60 de ani, de profesie tâmplar, fiul lui Tudor Drăgoescu speculant în
Transilvania), iar mama sa Mariţa (Maria) era născută în 1825.
În 26 aprilie 1867, P. Drăgoescu se căsătoreşte cu văduva Anica Mihail, (născută
Negreanu) în vârstă de 30 de ani, fiica lui Marin şi Anica Negreanu.18
Anica Drăgoescu va trăi puţin timp, decedând la 5 aprilie 1870, cauza decesului
fiind boala “Phtisis pulmonalis” (tuberculoză pulmonară secundară).
Cu Anica are un fiu, Vasile (născut la 1 iunie 1869 şi decedat la 15 sept.1940.
Prin înaltul decret cu nr.2397 din 29 decembrie 1877, publicat în Monitorul Oficial
al României, nr. 4 din 5 ianuarie 1878, îl înlocuieşte ca
primar pe Dimitrie Mavrodin, acesta fiind revocat din
funcţie, conform decretului de mai sus.
În 1887 P. D. era membru în Consiliul de
disciplină al ,,Corpului advocaţilor” din jud.Olt.19
Menţionăm că legea din 6 dec.1864 ,,a constituit şi
organizat corpul avocaţilor. Ea a rezervat numai
românilor şi celor naturalizaţi români, dreptul de a
exercita această profesiune”.20
În mai 1891 era ajutor de primar şi ofiţer al
Stării Civile.
Comitetul permanent al judeţului Olt, cu
procura nr. 1686 din 28 mai 1893 autoriza ,,cu depline
puteri pe D. avocat Petre Drăgoescu din Urbea Slatina
ca să reprezinte autoritatea judeţeană înaintea
Tribunalului Oltu şi înaintea or-cărei instanţe
judecătoreşti se va simţi trebuinţă pentru îndeplinirea
formalităţilor de espertisă şi stabilirea valorii proprietăţilor din faţa palatului
administrativ Mihale Tabacu, căpitan Mirescu, G.Gh. Stoenescu şi D-nei Elena C.
Dimitriu, ale căror terenuri sunt destinate pentru grădina publică.
Îl autorisăm de asemenea a îndeplini aceleaşi formalităţi de espertisă pentru
proprietăţile D-lor Sevastiţa şi Maria Ştefan Pop şi D-lui M. Marinescu, pe care urmează
a se construi spitalul judeţean.
Făcută astăzi 29 mai, în sala şedinţelor Comitetului din urbea Slatina.” 21
Nu cunoaştem data precisă a decesului său, dar putem face unele supoziţii.
Cercetând dosarele Fondului arhivistic al Primăriei Slatina din anul 1922, găsim
următoarea precizare: în şedinţa din 20 nov. 1922, Comisia interimară a oraşului,
preşedinte, I.A. Tomescu, analiza şi aproba cererea D-nei Eliza P. Drăgoescu ,,văduva
decedatului P. Drăgoescu, avocat şi primar mult timp (n.n. în trei rânduri), de a fi scăzută
pentru totdeauna cu dările ce le plăteşte la comună.” Eliza era probabil a doua soţie.
Deci P.D. a decedat înainte de anul 1922. Mai amintim că în anul1896, Eliza
Drăgoescu avea în arendăşie la Comăniţa, peste 100 de pogoane, iar în anul1911 i s-a
predat un imobil situat pe strada Primăriei.
18
. Arh. Naţ. Slatina, Col. de Registre de Stare Civilă Slatina-căsătorii, reg. nr.122 / 1867.
19
. Theodoru Ioan, Anuarul justiţiei pe 1887, Bucuresci, 1887.
20
. Theodoru Ioan, ibidem.
21
. Arh. Naţ. Slatina, fondul Prefecturii jud. Olt, ds.1/1893, pag. 92.
Generalul Ion Emanuel Florescu- deputat de Romanaţi

D. BOTAR
În anul 1934 Radu R. Rosetti, cu ocazia primirii sale în Academia Română, a rostit
un discurs intitulat ,,Un om uitat, generalul Ion Emanuel Florescu”.
Nu întâmplător şi-a ales acest subiect, pentru că despre generalul Florescu se vorbea
tot mai rar, timpul, răutatea oamenilor, eliminîndu-l aproape total din istorie, ceea ce
desigur era o mare nedreptate.
Serviciile pe care el le-a adus oştirii
române sunt în afară de orice discuţie. Era
un om foarte capabil, cu studii solide în arta
militară însuşite în capitala Franţei. Întors
în ţară, Gheorghe Bibescu, al cărui ginere
va deveni mai târziu, i-a cerut să se ocupe
de organizarea oştirii Ţării Româneşti,
activitate căreia i s-a dedicat cu pricepere şi
pasiune. În 1846 înfiinţează prima şcoală
militară românească predând aici cel dintâi
curs de tactică şi strategie militară. După ce
Cuza a fost ales domn i-a oferit bravului şi
distinsului ostaş, odată cu prietenia sa,
Ministerul de Război, rămânând în această
funcţie pe toată durata domniei acestuia,
căruia i-a rămas credincios pentru
totdeauna.
Desigur nu fără urmări. Deşi după
abdicarea lui Cuza şi-a dat demisia, Carol I,
care avea admiraţie şi simpatie pentru militarii de excepţie, 1-a rechemat, încredinţându-i
tot Ministerul de Război. Conştient de răspunderea ce-i revenea s-a ocupat foarte serios de
pregătirea şi înzestrarea armatei române, care a făcut adevărate minuni în luptele pentru
cucerirea independenţei, dovedind întregii Europe curajul şi spiritul de sacrificiu al unui
popor care dorea să trăiască liber, independent. Cînd ostaşii care luptaseră la Plevna,
Rahova sau Smîrdan s-au reîntors cu galoanele victoriei, mulţi, foarte mulţi s-au dus acasă
la bătrânul general, mulţumindu-i şi îmbrăţişându-l pentru modul în care pregătise armata.
Mişcat profund de asemenea gest, a plâns cum n-o făcuse niciodată.
Şi totuşi acest om a fost uitat, îndepărtat, găsindu-se oameni care l-au acuzat de
toate relele, inclusiv lipsa de patriotism.
Luptele politice care nu cunosc limite atunci când este vorba de putere, l-au atins şi
pe acest om, denigrându-l şi aşezându-l acolo unde nu merita. În aceste grele momente,
părăsit şi uitat chiar şi de prieteni, din Romanaţi i se întinde o mână frăţească, i se trimite
un gând, o chemare pe măsura faptelor sale, a inimii lui care a bătut pentru armata ţării, în
a cărei forţă şi vitejie a crezut. Iată depeşa expediată din Caracal la data de 24 ianuarie
1878:
Domnului General Florescu,

Colegiul I de Romanaţi, în gravele împrejurări prin care trece ţara v-a încredinţat
astăzi mandatul de deputat cu 31 voturi din 58 de alegători. Convinşi fiind de sentimentele
frumoase pentru ţară şi armata ce aţi organizat vă rugăm a primi felicitările noastre şi a
lucra cu curajul şi independenţa caracterului vostru, neîndoindu-vă un moment că sub
toate acuzaţiunile, noi am rămas convinşi, că mai târziu, în loc de acuzare, nu veţi culege
decât lauri şi recunoştinţă.
Depeşa era semnată de: Chintescu, Amza Jianu, Ştefan Jianu, M. Comăneanu, B.
Suditu, E. Boruzescu şi M. Prejbeanu.
Gestul acesta frumos şi de suflet al romanaţenilor, nu putea trece neobservat. Ziarul
„Presa” din ianuarie 1878 consemna: „Aflăm îmbucurătoarea ştire că, Colegiul I din
Caracal a ales deputat în asemenea grele timpuri pe nobilul General, organizatorul
armatei române... Felicităm dar pe mandaţii din Romanaţi care şi-au înţeles misia,
îndeplinind sarcina lor de alegători cu atât patriotism, cu atâta demnitate, mai ales în
timpurile de astăzi”.
Deci încă o dovadă a modului în care acest colţ de ţară – ROMANAŢI – a ştiut
să-şi respecte şi să-şi cinstească marii bărbaţi ai neamului, precum distinsul şi apreciatul
general Ion Emanuel Florescu, pe care l-a adoptat cu dragoste şi recunoştinţă. Cu siguranţă
că traseul politic, parcurs în continuare: preşedinte de Senat (1890) şi prim-ministru
(1891), a început cu această dovadă de înţelepciune şi bun simţ a celor din Romanaţi.
DIOŞTENI CARE AU FĂCUT CEVA PENTRU SATUL DIN CARE AU PLECAT

Geograf dr.Veselina Urucu
Mulţi dioşteni au făcut câte ceva pentru satul din care au plecat sau în care au rămas.
Ne oprim, în rândurile următoare, la inginerul Mihai Bălăianu, nu înainte de a consemna şi
faptele din anii trecuţi ale altor doi dioşteni cu inimă mare.
În mai 2013 biserica Sf. Dimitrie din centrul satului Dioşti a fost resfinţită după
terminarea lucrărilor de renovare. A fost construită în 1939 în cadrul proiectului satul
model. Ea însăşi un model de biserică într-un sat de câmpie, din cauza închiderii
şantierului de sistematizare a satului odată cu începerea războiului, pictura din interiorul
bisericii nu a mai fost finisată. Închisă, dar folosită de primărie în deceniile postbelice
pentru depozitarea de materiale de construcţie, biserica a necesitat fonduri importante
pentru a-i reda frumuseţea de la început.
Entuziasmul preotului Stancu, sprijinul primăriei dar mai ales implicarea financiară a
omului de afaceri Cristian Iancu din Craiova au constituit, împreună, condiţiile necesare
realizării unei lucrări ce le face cinste.
Tot în 2013, un alt proiect cultural pentru Dioşti a fost realizat de către inginerul
Iulian Voiculescu, care a proiectat şi a comandat la o întreprindere de construcţii din
Simeria realizarea în marmură a schiţelor sale, ridicând în curtea bisericii din centrul
satului un monument de suflet pentru dioşteni. De asemenea, împreună cu primăria a
participat şi la finanţarea proiectului. Monumentul, dedicat unor personaje istorice care au
marcat fundamental istoria noastră, Decebal, Traian şi Carol I, face cinste inginerului
Voiculescu, care l-a gândit şi creat din piatră, iar dioştenilor le arată că, dacă se pune
suflet, se poate realiza orice proiect.
Foarte mult suflet în proiectul pe care l-a urmărit multă parte din viaţa sa a pus şi
inginerul Mihai Bălăianu, un pasionat colecţionar de documente vechi şi de istorie, după
cum scria în 2007 profesorul Dumitru Botar în „Fiii Romanaţiului”.
Mihail Bălăianu s-a născut în Dioşti (20 martie 1923), a urmat cursurile liceului
„Ioniţă Asan” din Caracal şi Şcoala de ofiţeri activi de artilerie din Piteşti. Îndepărtat din
armată pe motive politice a continuat pregătirea profesională, în 1961 devenind inginer
mecanic. Marea pasiune a vieţii sale a fost însă istoria. Între 1938 şi 1990 a adunat peste
20.000 de documente, dintre care 2.500 scrise cu litere chirilice, pe care în 1984 le-a donat
Direcţiei Generale a Arhivelor Statului din Bucureşti, constituindu-se „Colecţia de
documente –ing. Mihail Bălăianu”. De asemenea, a donat importante piese arheologice
Muzeului Olteniei din Craiova şi Muzeului Militar Central (Botar, 2007, p.7-8).
Mihai Bălăianu a plecat dintre noi la 11 ianuarie 2007.
Profesorul pensionar Gheorghe I. Gheorghe, din Dioşti, fost director al Şcolii
Generale din localitate, îşi aminteşte cu
plăcere cum l-a cunoscut şi chiar a colaborat
cu M. Bălăianu. Reproducem câteva din
însemnările de suflet ale domnului profesor.
„Din anul 1980 l-am cunoscut pe
Mihai Bălăianu, inginer pensionar pe cale
medicală originar din sat, care a venit la
Şcoala Dioşti şi mi-a spus că vrea să publice
o monografie a satului Dioşti mai completă,
deoarece lucrarea de licenţă a profesorului
de istorie Ciobanu Angelo era modestă,
putând fi dezvoltată pentru că el dispunea de
mai multe materiale documentare. Era în
anul în care se aniversau două milenii de la
înfiinţarea Statului Marelui Rege al dacilor
Burebista. Crezând că vom reuşi să publicăm
această monografie am mers împreună la
Craiova la Comitetul Judeţean de cultură
luând legătura cu Petre Nicolae cel ce era
preşedinte al comisiei de valorificare a
creaţiei populare ce funcţionase pe lângă
Monumentul eroilor din Dioşti. acest comitet, dar nu am reuşit să obţinem
aprobarea publicării acestei monografii.
Domnul inginer Bălăianu, care avea de gând să publicăm împreună această monografie nu
a renunţat şi a căutat altă soluţie, pentru că reuşise să ia legătura cu fiul profesorului Ilie
Constantinescu din Caracal, care avea de asemenea un bogat material documentar din
colecţia vestitului profesor.
În această perioadă Ştefan Constantinescu, fiul lui Ilie Constantinescu a venit la
Dioşti pentru a se interesa dacă poate să doneze comunităţii natale tot ce colecţionase tatăl
său în timpul vieţii. Voia să depoziteze totul la Căminul Cultural din Dioşti. I-am spus că
nu e bine să aducă acest material documentar deosebit în acel spaţiu deoarece nu ar fi în
siguranţă. El se plângea că din casa tatălui său de pe strada Negru Vodă din Caracal,
documente importante din colecţie
începuseră să dispară deoarece erau
mulţi interesaţi să le folosească la
întocmirea diverselor lucrări sau să-şi
întocmească lucrări de licenţă.
Domnul Mihai Bălăianu fiind
pensionar şi dorind să valorifice
aceste documente a lucrat mai mulţi
ani şi a reuşit să dactilografieze în
şaisprezece volume mai multe lucrări
cu caracter documentar, apoi a depus
la Arhivele Naţionale ale Statului din
Bucureşti 17.500 de documente sub
titlul colecţia inginer Mihai Bălăianu.
Marele merit al inginerului M.
Bălăianu este acela că a salvat un
mare număr de documente ce s-ar fi
pierdut dacă nu s-ar fi depus la
arhivele statului.
Am fost alături de Mihai
Bălăianu mai ales din anul 1980, când
l-am cunoscut şi în fiecare an cu
sprijinul specialiştilor de la muzeul Mihai Bălăianu lângă un stejar secular tăiat
Olteniei – profesorii Gheorghe în curtea familiei sale.
Popilian şi Mărgărit Tatulea am
efectuat săpături arheologice în locul numit Dealul Nucilor, în vechea vatră a satului
Dioşti, în necropola daco-romană, şantier rămas neterminat unde s-ar putea găsi şi alte
dovezi cu privire la existenţa unei
aşezări străvechi pe teritoriul comunei,
aşezare pe care s-ar putea să se
suprapună o altă civilizaţie ulterioară.
Pentru toată această activitate
desfăşurată pentru cunoaşterea
oamenilor, culturii, ocupaţiilor şi
obiceiurilor acestora în diferite etape ale
dezvoltării omului pe aceste meleaguri
ale comunei Dioşti trrebuie să fim
recunoscători inginerului Bălăianu. În
sprijinul acestei afirmaţii şi la
propunerea mea, consiliul comunal în
ziua de joi 5 iulie 2001 a hotărât să-i
acorde titlul de „Cetăţean de Onoare” al
comunei Dioşti.
Locul de veci al familiei Bălăianu (Cimitirul În ceea ce priveşte cercetările
Bellu) arheologice de pe Dealul Nucilor,
istoricul Gh.Popilian subliniază contribuţia deosebită a lui M. Bălăianu notând că ,,toate

măsurile organizatorice necesare pentru deschiderea şantierului au căzut în sarcina
inimosului ing. Mihai Bălăianu, ajutat de prof. Gheorghe Gheorghe, dar şi de conducerea
primăriei comunei Dioşti. Le
aducem mulţumiri pe această
cale” (Popilian 2012, p.13).
În 1994 M. Bălăianu a
publicat în volumul „Cântece
bătrâneşti şi doine” - 143 cântece
populare culese de Ilie
Constantinescu şi 629 culese
personal. Sub îngrijirea lui N.
Dumitru, în anul 2007 a apărut
postum şi volumul „De prin
Case vechi (astăzi demolate) din Dioşti. Dioşti adunate”. În acest volum
se găseşte şi un comentariu
(paginile 4-6) în care m-am referit la lucrarea realizată de către M. Bălăianu între anii 1981
şi 1985 şi la volumul publicat în 1998, comentariu din care citez câteva pasaje.
„Este uimitor de multă muncă înmagazinată în această lucrare. Fusese nevoie de o
rară pasiune şi tenacitate pentru a o realiza, de a transcrie cu corectitudine, cronologic
din punct de vedere istoric, o foarte bogată colecţie de valoroase documente din secolele
trecute referitoare, direct sau indirect, la satele şi oamenii din vecinătatea satului natal
Dioşti. Şi multe din documente erau originale scrise în slavona veche şi trebuiseră
traduse, altele erau în
româneşte dar scrise cu
litere chirilice!
Este adevărat că
această colecţie de
documente fusese
constituită de-a lungul
multor decenii, cu
îndemânare şi pasiune
nelimitată de către
profesorul Ilie
Constantinescu, el însuşi
dioştean prin naştere,
inginerul Bălăianu
preluând-o de la
moştenitori şi continuând
a o îmbogăţi. Meritul
deosebit al inginerului M. Bălăianu constă în faptul de a pune în valoare această „avere
documentară”, de a o face accesibilă cercetătorilor din diverse domenii ale ştiinţei cât şi
oricărui om interesat de studiul istoriei şi culturii acestor locuri.
Încununarea operei vieţii sale o constituie, incontestabil publicarea în 1998 a
sintezei Dioştii, pagini de istorie (443 pagini), în care, sub forma unei monografii foarte
cuprinzătoare, a redat principalele documente referitoare la Dioşti, cât şi consideraţii
rezultate din studiul acestora, unele schiţe de arbori genealogici sau chiar unele
materiale, deja publicate în diverse reviste, referitoare la Dioşti.
În prefaţa acestei sinteze, valoroasă monografie a satului natal, Mihai Bălăianu
mărturiseşte că a adunat în cartea respectivă informaţiile şi documentele pe care le-a
găsit mai importante şi specifice comunei Dioşti, cu scopul de a nu se uita, astfel, cei care
vor veni după noi să aibă un material scris, cu date despre cei care au trăit înaintea lor”.
Referindu-se la aceeaşi lucrare, istoricul Gh.Popilian consideră că, „în categoria
monografiilor săteşti, apărute până în momentul de faţă, ocupă un loc de frunte. Prin
concepţia ei, şi prin materialul
imens, mai ales arhivistic,
impresionează. Cetăţenii satului
Dioşti trebuie să-i rămână
recunoscători”(Popilian, 2012,
p.13).
Totodată, Gh.Popilian
semnalează şi limitele interpretărilor
şi prezentărilor unor date de către
M. Bălăianu în lucrarea respectivă,
afirmând: „În ceea ce priveşte
vestigiile arheologice pe care le
prezintă, trebuie să recunoştem că
Primăria.
le-a folosit cu destul dilentatism
(vezi pag.13-18, din lucrarea amintită). Din nefericire, în acelaşi mod este prezentat şi
cimitirul daco-roman. Ceea ce ni se pare şi mai ciudat sau din superficialitate a scris şi
câteva neadevăruri (op .cit. p. 13-14).
Fără îndoială, comentariile făcute de către M. Bălăianu asupra multora dintre
documentele istorice, pe care le-a publicat, nu epuizează conţinutul foarte important al
unora dintre ele.
M. Bălăianu s-a pronunţat, astfel, asupra ipotezelor existente privind semnificaţia
numelui satului, ajungând la opinia bizară că acesta ar aminti de o tabără de oşti, tabără
ce ar fi existat, după părerea sa, pe Dealul Nucilor. Numele satului, menţionat în
documentele istorice ale secolelor XVIII-XIX sub forma Deoştii ar fi, după M. Bălăianu,
de fapt transformarea în
substantiv a expresiei „de oşti”,
opinie ce încearcă să o susţină şi
în volumul publicat în 1998,
capitolul III, paginile 247-257.
Subliniem corectitudinea cu care
redă la începutul capitolului
respectiv, articolul publicat în
1984 împreună cu Veselina
Urucu, ,,Precizări privind
denumirea satului Dioşti din
Câmpia Romanaţilor”, în care
este susţinută ipoteza formării
denumirii acestuia pornind de la
Casă tip din 1938.
numele unui neam străvechi, al doeştilor, de unde Doeştii, denumire ajunsă peste timp
Deoştii şi astăzi
Dioştii.
Totuşi, nu
a fost suficient
de convins de
logica şi
argumentele
acestei ipoteze,
preferând, după
ceva timp, să
emită opinia pe
care o susţine
în acest capitol
(paginile 251-
257), subliniind
în încheiere:
„consider că
numele satului Căminul cultural.
Deoşti vine de la tabăra DE OŞTI de pe Dealul Nucilor”.

Lăsând la o parte diferenţa de opinii privind geneza numelui satului şi vechimea
existenţei lui, apreciem implicarea ieşită din comun, tenacitatea şi capacitatea
extraordinară a omului, inginer mecanic şi colonel de artilerie prin formaţie profesională,
de a face o operă monument pentru dioşteni. Este darul de suflet pentru satul său. Continuă
astfel pe profesorul Ilie Constantinescu, creatorul imensei colecţii de documente istorice,
pe care însă Mihai Bălăianu o face, cu un efort mai rar întâlnit, accesibilă şi o lasă
moştenire generaţiilor viitoare.
Fără îndoială, pentru tot ce a făcut ca documente vechi, preţioase pentru istoria
acestor locuri, să se păstreze dar şi să fie accesibile cunoaşterii oricui, pentru entuziasmul
şi insistenţa cu care a reuşit să se facă cercetări arheologice pe Dealul Nucilor, M. Bălăianu
merită cu prisosinţă recunoştinţa noastră şi păstrarea cu respect a memoriei faptelor sale.
Este, într-adevăr, un dioştean care a făcut mult pentru satul de unde a plecat.
BIBLIOGRAFIE
Bălăianu M.(1981-1985), Dioştii. Pagini de istorie, I-XVI, Biblioteca Academiei Române,

Bucureşti, manuscris.
Bălăianu M.(1994), Cântece bătrâneşti şi doine,
Bălăianu M.(2008), De prin Dioşti adunate, Edit. AIUS PrintED, Craiova, 226 p.
Bălăianu M.(1998), Dioştii. Pagini de istorie, Edit. A.P.P., Bucureşti, 444 p.
Gheorghe Gh.(2015), Amintiri pentru viitor, din viaţa mea, manuscris, Dioşti
Popilian Gh.(2012), Necropola daco-romană de la Dioşti (judeţul Dolj), Edit.SITECH,
Craiova, 169 p.
Mărturii din infern

Jijău Dumitru
Religia, fiind alungată din şcoli în ianuarie 1948, nu ne-a oferit nouă, micilor şcolari
de atunci, o imagine a infernului. Anii au trecut, iar noi adolescenţii am rămas cu imaginea
infernului ca loc al supliciului, care mai mult trebuia persiflat, care nu mai avea nimic
dramatic în sine. În anii studenţiei, am citit capodopera literaturii universale, numită Divina
Comedie a lui Dante, iar la final am conchis: ficţiune-, totul este ireal.
Şi totuşi infernul pământesc se afla undeva în tenebre, bine ascuns de autorităţile
care vâlvoreau cazanul cu smoală. Ei! Dacă acei oameni greşiseră, trebuia să se
izbăvească prin suferinţă, am dat noi credit lucrurilor. Opiniei publice i se spunea că acei
oameni ridicaţi cu maşina neagră, în miez de noapte, erau înrăiţi duşmani ai poporului,
năpârci, vipere care au supt sângele poporului.
După 1989, vălul minciunii a fost tras de o parte şi atunci a apărut realitatea
hidoasă: am fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, la confiscarea averii, victime ale
delatorilor. Cât de gravă era atitudinea omului care refuza să devină colectivist, conştient
fiind că din bucata sa de pământ se hrănea familia şi, dacă o pierdea, din ce mai trăiau?
Acei ideologi infailibili au înţeles ei vreodată ce a însemnat pământul pentru om, începând
din negura vremurilor până la mijlocul secolului al XX-lea? Nu. Nu au înţeles niciodată. O
ură viscerală le direcţiona faptele. Au suferit în închisori ţărani care luptaseră pentru ţară,
preoţii şi învăţătorii satelor, oameni de condiţie socială modestă, care nu exploataseră pe
nimeni, niciodată.
Culmea justiţiei: acei oameni nu au fost niciodată judecaţi. Şi atunci pe ce bază au
fost deţinuţi şi supuşi unui regim de exterminare?!
O mărturie, din care se degajă nobleţea caracterului său, ne-a lăsat preotul Jijău
Dumitru. Paginile scrise de către preot nu cuprind invective, nu sunt umbrite de ură. Omul
care a fost torturat pe nedrept, nu poate urî. A primit tortura cu demnitate. Credinţa în
Dumnezeu i-a dat o putere care l-a ajutat să supravieţuiască.
L-am cunoscut personal pe acest preot, am asistat la slujbele pe care le oficia,
cununii, botezuri. Omul acesta trăia în credinţă, nu glăsuia despre credinţă.
El nu a fost un învins, ci a fost un învingător.
Prof. Ilie Dumitru
Memoriu
Subsemnatul preot Jijău Dumitru, zis Jijăescu Dumitru, din Comuna Poboru sat
Cornăţel, jud. Olt, născut 15 februarie 1908. Exprim în scris suferinţele şi chinurile ce
le-am suportat în anii de dictatură comunisto-atee, 1952-1953 şi 1958-1962, atât eu cât şi
familia mea , 5 copii şi soţia.
În anul 1952 am fost arestat ca membru al PNŢ- atât eu cât şi Gh. Alexandrescu,
socrul meu, învăţător- depuşi la penitenciarul Piteşti. De la Piteşti, un număr de 40 preoţi
am fost transportaţi la Canal unde un an de zile, 15 august 1952- 15 august 1953 am
muncit la roabă, în condiţii neînchipuit de grele. Nu am fost judecaţi de o instanţă ci am
fost deţiunţi în detenţie administrativă. Peste un an 15 aug. 1953 am fost eliberaţi de miliţia
regiunei Piteşti –în total un lot de 40 preoţi.
În anul 1957, am fost declarat chiabur, deşi donasem la Art. 308, 12 ha teren
arabil. Am suportat cotele şi impozitele chiaburiei şi rămăsesem să pun la jug un bou şi o
vacă. În anul 1958, conducerea locală de atunci: Marin […], preşedinte de sfat, Câmpeanu
Marin- secretar, Murguleţ Nae- achizitor şi Murguleţ Grigore- veterinar, mi-au întocmit
proces în care s-au înscris ca martori - în grup. Eram acuzat că am vorbit contra
colectivizării.
Pe temeiul declaraţiei martorilor, la 13 Decembrie 1958 Tribunalul Militar
Craiova în deplasare la Piteşti m-a judecat, după lege, dându-mi condamnarea maximă - 15
ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru uneltire contra ordinei sociale: Art. 209,
lit. B al. 2 cod penal, cu confiscarea averii personale. După 7 zile de la condamnare,
Tribunalul Militar al Reg. II Bucureşti mi-a respins recursul iar condamnarea a rămas
valabilă după justiţia epocii şi în consecinţă a urmat executarea ei.
Amintesc în continuare urcarea calvarului ce l-am suportat trecând prin închisori,
penitenciare şi colonii de muncă, la care azi gândind singur îmi răspund: Omul încă poate
răbda mai mult ca un câine.
La închisoarea Ocnele Mari.
Prin luna febr. 1959, am fost deplasaţi de la penitenciarul Piteşti la Ocnele Mari -
R. Vâlcea, unde am trăit 2 luni fără foc în dormitoare din cauza sobelor defecte.
Închisoarea era în
stare de paragină,
iar noi în stare de
jale. Hrana cu
nimic mai bună
ca la Piteşti, iar
asistenţa
medicală o
formalitate. Deci
o viaţă de chin şi
lipsuri de tot
soiul. Ne
întrebam între
noi: Cum vom
avea zile să
ispăşim
condamnarea? Eram singurul condamnat între cei condamnaţi cu maximum de pedeapsă -
ani 15 muncă silnică cu confiscarea averii personale.
La penitenciarul Galaţi.
De la Ocnele Mari ne-au deplasat la Galaţi unde am trăit 2 ½ luni viaţa în celulă. Eram câte
3 inşi în camera celulă, cu un singur pat, cu vasul de noapte în cameră. Hrana o primeam
prin vizetă, adusă de condamnaţii de la drept comun, sub controlul sergentului de serviciu.
Simţeam lipsa aerului curat , abia la trei zile fiind scoşi în curte pentru înviorare. Priveam
printre ziduri viaţa liberă de afară. Mizeria ne sufoca. Ajunsesem cu sănătatea în situaţia de
distrofie în ultimul grad.
La colonia de muncă Salcia.
Atunci când chinul vieţii de lipsuri- lipsa de aer, lipsa de curăţenie, lipsa de scrisori,
pachete, etc., ajunsese la culmea răbdării, ni s-a deschis o speranţă de viaţă, adică viaţa în
colonie de muncă, în Insula Mare a Brăilei. Seara am fost îmbarcaţi într-un bac, vas mare-
şi o noapte întreagă am plutit pe apa canalelor până la Colonia Salcia, satul Agana, o
denumire străină faţă de limba română. Un căpitan călare pe un cal voinic cu un cordon de
20 ostaşi înarmaţi, ne-a luat în primire să ne ducă la colonie. ,,Ţine dreapta tâlharule, ţine
aproape, nu te depărta, căci te lovesc”, auzeam comenzile cordonului de pază. Era o zi
caldă şi din cauza căldurii, mâncarea de-o aveam s-a acrit şi nu am servit decât o bucată de
pâine.
La trei zile după sosirea în colonie ne-au scos la muncă, adică la încărcat şi
transportat pământ cu roaba, lucrând la normă. Noi cei distrofici în ultimul grad să
realizăm norma. Iată încă o situaţie de chin şi de iad pământesc. Simţeam epuizarea de
când plecam din colonie, iar seara şeful de echipă depunea situaţia realizărilor de muncă.
Cei care nu împlineam norma, eram opriţi seara în poartă la camera de supliciu. Un ostaş
maghiar ne aplica pedeapsa- adică ne da lovituri la spate de aşa tărie , că 3 zile din cauza
vânătăilor nu mai puteam merge. În două rânduri am primit asemenea tratament la camera
de supliciu.
La Colonia Grădina (a II-a colonie de muncă).
În primăvara anului 1960 am fost mişcaţi la Colonia Grădina unde împlineam
munci de grădină, deci mai uşoare faţă de munca grea de la Salcia. Soldaţii cordonului se
purtau mai înţelegători cu cei ce eram epuizaţi ca putere fizică şi morală. Aici la Grădina,
la două luni după sosire ni s-a dat câte o carte poştală, ca să scriem acasă după 1an şi 8 luni
de la ridicarea de lângă cei dragi. Scriam cu creionul numai 10 rânduri pe cartea poştală şi
ceream alimente la pachet până la 5 kg greutate.
Am primit scrisoare cu răspuns şi pachet de acasă. Ne bucuram ca nişte copii
cuminţi şi zi de zi speranţa de viaţă creştea cu o tărie şi o forţă neclintită în mijlocul
talazurilor vieţii furtunoase. Deci înainte de a ajunge la disperare, ne-a sosit speranţa
salvatoare la toţi cei în cauză- sute şi mii de români din Patria noastră.
În Colonia Luciu-Georgeni (a III-a Colonie de muncă).
La un an am fost mutaţi la a-3-a Colonie de muncă situată pe malul Dunării, la
punctul Vadul Oii. Aici aveam mai multă libertate în zilele de sărbătoare. Căpitanul
Coloniei, fiul unui rudar, era foarte aspru cu deţinuţii dar şi binevoitor sau chiar legist. Ne
scotea în curte în careu şi ne declara: Împlinind norma şi respectând disciplina vă veţi
primi la timp drepturile cuvenite. Aspru cercetaş. […]
În noaptea Paştelui 1962, mai mulţi fraţi de suferinţă bănăţeni mi-au cerut stăruitor
să fac în dormitor stând culcaţi sub pături o rugăciune cu cântarea lui Hristos a înviat şi
Evanghelia Învierii Domnului Hristos în noaptea Paştelui. A doua zi am fost chemat la
comandant ca să răspund de această situaţie gravă. Am recunoscut şi am primit pedeapsa
cinci zile carceră iar hrană pâine şi apă rece.
O veste bună. În una din zile săptămânii luminate, vin de la centru 2 căpitani Şi
adunându-ne în careu în curte, ne examinează cu atenţie şi interes, ca la plecare să ne
spună: Tovarăşi, prin muncă şi disciplină veţi fi fiecare eliberaţi de pedeapsă. Veţi fi utili şi
voi societăţii româneşti. Auzeam aceste declaraţii prima oară de la întemniţare.
Deci aveam un nou motiv să sperăm şi să ne încredem în mai bine, în eliberare la
atâţia ani de chinuri morale şi materiale.
La Colonia Periprava, în Delta Dunării (a 4-a Colonie).
În anul 1962, primăvara am sosit la a patra Colonie de muncă în Delta Dunării, pe
braţul Sulina. Era o colonie mică iar munca o executam la grădina de zarzavat. Aveam
dormitoare bine întreţinute, iar hrana o completam cu pachete şi zarzavaturi. O veste
salvatoare: reducerea pedepsei la 4 ani din 15 şi eliberarea la Septembrie. Eram în
dormitor, după ora stingerii luminii, când sunt chemat singur la camera birou. Sosise un
sergent curier care mă identifică şi îmi citeşte decizia Nr. 125 a Colegiului Militar al Trib.
Superior al R.P.R., adusă de la centru . Textul deciziei: Prin decizia Nr. 125 din 1 Iunie
1962, Colegiul Mil. al Trib. Superior al R.P.R. a admis recursul în supraveghere, a casat
hotărârile sus arătate şi schimbând încadrarea juridică a faptelor imputate numitului
inculpat Jijău Dumitru, din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de Art. 209, pct. 2 lit. B, al.
2, Cod penal, în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de Art. 209, pct. 2, lit. A, al. C. i-a
redus pedeapsa la 4 ani închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională Art. 58, pct.
2-4, Cod penal, menţinând restul dispoziţiilor şi hotărârilor casate parţial.
La câteva zile numai, sergentul de zi îmi spune clar: Deţinutul Jijău Dumitru nu
mai eşti obligat să mergi la muncă, ci rămâi în colonie ca ajutor la bucătărie. Eram pe
jumătate liberat din condamnat la 15 ani muncă silnică la 4 ani închisoare corecţională.
Două luni de zile am trăit ca un om liber, numai făcând munci uşoare.
Pe ziua de 6 sept. 1962 îmi luam rămas bun de la fraţii de suferinţă spunându-le
verbal: cu o floare nu se face primăvară, dar o floare prevesteşte venirea primăverii.
Această prevestire s-a împlinit, căci la un an, prin decret s-au eliberat toţi deţinuţii,
aşa cum s-a publicat în presa oficială a partidului: În R. P. R. s-a încheiat colectivizarea,
acceptată de toţi cetăţenii deţinători de terenuri.
Biletul de eliberare Nr. 7257/1962.
Numitul Jijău Dumitru, născut în anul 1908 februarie 17, în comuna Poboru, raionul
Vedea, Regiunea Argeş, profesia preot, fiul lui Ilie şi […] a fost pus în libertate la
expirarea pedepsei […]. Numitul se stabileşte cu domiciliul în comuna Albeşti, raionul
Vedea, regiunea Argeş.
Deşi de două luni nu mai mergeam la muncă şi mă alimentam în colonie suficient
de bine, debilitatea era vizibilă. Câteva luni familia, rudele şi prietenii mă compătimeau
privindu-mi chipul gârbovit, stins, distrofic, aşa cum încă îl păstrez într-o fotografie
scoasă la o săptămână după sosirea mea acasă. Fotografia este cea mai grăitoare dovadă
despre condiţiile grele ale celor ce au avut parte de detenţie în regimul comunist,
dictatorial ceauşist.
Sfârşitul acestei epoci sumbre ni l-a adus revoluţia tinerilor, a copiilor şi a ostaşilor
noştri din Decembrie 1989. Deşi legea mă condamnase cu maximum de pedeapsă, 15 ani
muncă silnică, deşi mi se confiscaseră casa, magazia şi pătulul, adică averea personală;
deşi exmatriculaseră 5 copii din Şcoli secundare, puterea statului abuziv a confiscat averea
mobilă a Floarei Gh. Alexandrescu- mamei soacre, compusă din următoarele bunuri:
1. Un grajd cu fânar acoperit cu ţiglă, lucrat din stejar, care încă se menţine.
2. Un fânar din lemn de stejar acoperit cu şiţă, lung de 20 m şi lat de 6 m. Acest fânar
a fost demolat de C.A.P. Albeşti
3. Vase mari: un lin lucrat din doage groase de brad, capacitatea 200 de vedre, o butie
lucrată din doage de stejar, capacitate 100 de vedre, două butoaie pentru vin, lucrate din
doage de stejar, capacitate 460 de vedre, 4 butoaie pentru ţuică, tot din stejar, capacitate 70
de vedre.
4. Curtea gospodăriei, lucrată din material de stejar, pe lungimea de 320 m.
5. Arbori: un ulm secular a cărui coroană impresiona prin aspectul monumental. A
fost tăiat de C.A.P., ca şi 3 duzi cu coroane bogate.
6. Inventar agricol: două căruţe în funcţiune, una pentru boi, una pentru cai, două
pluguri, unul cu o brazdă, altul cu două brazde, o grapă de fier şi un tăvălug.
7. Animale mari: o pereche de boi tineri.
Hotărnicia moşiei Strehareţ, jud. Olt – anul 1850

Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian
Moşia Strehareţi de lângă Slatina, atestată documentar încă de la 1478 este

cunoscută mai ales datorită schitului ridicat aici de episcopul Serafim al Buzăului între
1665-1668 dar şi datorită Şcolii de Agricultură de la Strehareţi, inaugurată în 1883, cu un
an înaintea Gimnaziului din Slatina, ce va purta numele cronicarului Radu Greceanu.
La Arhivele Naţionale din Bucureşti (Fond Hotărnicii) se păstrează hotărnicia
acestei moşii din 1850, scrisă cu litere chirilice.
În document se fac precizări asupra familiei Slătineanu, ca şi asupra proprietarilor
vecini cu moşia Strehareţi, sunt amintite vechile documente de proprietate ale moşiilor
învecinate, sunt pomeniţi unii egumeni ai schitului Strehareţi. Reţin atenţia denumirile
vechi (Valea Muierii; Şerbăneştii- sat de lângă Slatina, azi dispărut; Călugăreni; Pârliţi; ) şi
informaţiile despre proprietarii moşiilor vecine: Dranoveţii, Salcia, Slătioara şi Arceşti. Între
alte semne de hotar se aminteşte şi o cruce de piatră din Valea Muierii. Aceasta trebuie să
fie crucea ridicată în amintirea lui Iane Iarcu, tatăl bibliografului slătinean Dimitrie Iarcu.
Acesta fusese tăiat de turci în acel loc la 1821 după cum aminteşte istoricul Slatinei G.
Poboran.
D-lui Prezidentul Cinstitei Judecătorii a judeţului Oltul, prin adresa cu Nr. 4608
din anul 1846, Noiembrie 8- autorizându-mă după cererea cinstitei Economii a casei
Sfintei Mitropolii prin adresul Nr. 1384 din acelaşi an- pentru a duce la îndeplinire a
hotărârii Cinstitului Înalt Divan secţia a doua cu Nr. 4 tot din acelaşi an, Genarie 26, dată
asupra prigonirii dintre Sfânta Mitropolie pentru Moşia Strehareţul, vatra schitului
Strehareţul din acelaşi judeţ şi casa răposatului Vornic Iordache Slătineanul, părtaş în zisa
moşie cu orăşenii slătineni vecinii răzaşi. Am luat în băgare de seamă mai întâi această
hotărâre care mi s-a dat de cinstita Economie în copie adeverită după orânduială şi am
văzut-o coprinzând: A se face urmarea după găsirea cu cale a Judecătoriei Argeşu,
socotindu-se sorocul
pus orăşenilor spre
desăvârşirea lucrării
descrisă acolo de patru
luni, de la ziua ce
această hotărâre a
Divanului va dobândi
domneasca întărire. Pe
temeiul acestei hotărâri
am luat în băgare de
seamă şi coprinderea
hotărârii Cinstitei
Judecătorii de Argeş ce
se vede trecută cu anul
1840, Ghenarie 26, în
aceeaşi hotărâre a
Cinstitului Înalt Divan,
şi am văzut că: orăşenii
slătineni nerămâind mulţumiţi pe hotărnicia şi harta cu anul 1834, iulie 8, făcută de D-lui
Ioan Prededici moşiei Strehareţul a schitului cu acelaşi nume şi a casii răposatului Vornic
Iordache Slătineanul, au cerut a fi păsuiţi ca să-şi ia şi din parte-le hotarnicul inginer a
lucra împreună cu hotarnicul pomenitelor case, mărginind de sinele soroc ca, până la
sfârşitul lui aprilie din acel an să desăvârşească acea lucrare fără alt cuvânt, iar cinstita
Judecătorie a găsit cu cale că, de nu vor fi următori cererii ce-au făcut numiţii orăşeni,
atunci, după povaţa pravilii lucrarea făcută de d-l Predetici prin pomenenita hotărnicie şi
hartă, să rămână întărită cu desăvârşire întru toată fiinţa ei, la care hotărnicie ce vor face,
lămurirea să le fie, prin carte de blestem către martorii prigonitorilor în fiinţa vecinilor
răzăşi, având în vedere hotarnicii şi hrisovul Radu Vodă din anul 7116 [1608] în care se
coprind mai pe larg semnele moşiei, şi altele, fiind în unire această hotărâre şi cu povaţa
pravilii partea a doua cap. trei […].
Acum dar văzând că urmarea mea în duhul prezisei hotărâri a Cinstitului Înalt
Divan, nu este alt decât a face o de iznoavă hotărnicie a moşii Strehareţul lucrând
împreună cu hotarnicul inginer ce-şi ar lua orăşenii slătineni potrivit cu coprinderea
hotărârii cinstitei Judecătorii de Argeş, am sorocit în două rânduri prin două legiuite citaţii
atât pe moştenitorii casei răposatului vornic Iordache Slătineanul care-i sunt: D-lor Pitarul
Alecu şi fratele dumisale, Nicolae Slătineni, a cărora parte din moşia Strehareţul acum se
află în stăpânirea cucoanii Catinchii Buciumanca, fiica sfinţiei sale părintelui Eclesiearh
Iosif Strehareţianul – şi cu orăşenii slătineni vecini de la vale, a venit în faţa locului cu
hotarnici din partea-le spre îndeplinirea celor coprinse spre îndeplinirea celor coprinse în
prezisa hotărâre, cât şi pe ceilalţi vecini răzaşi care mi i-au arătat de cinstita Econimie că
mai sunt, adică:
-D-lui maior Ion Gigârtu cu moşia Cireaşovul din Deal sau Pârliţii- acum a Sfintei
Mănăstiri Hotărani
-Sfânta Mănăstire Clocociovul cu moşia Cireaşovul de sus sau Călugăreni, Sfânta
manăstire Zlătari cu moşia Dranoveţii de jos a metohului său schitului Segarcea.
-Biserica Sfântului Gheorghe din oraşul Craiova cu moşia Sârbii numită şi Salcia
mărginându-le cel din urmă soroc la 15 iulie anul 1847, la care soroc aflându-mă la faţa
locului, dintre toţi au venit numai: Dumnealui Pitar Alecu Slătineanu unul din moştenitorii
casei răpăsatului Vornic Slătineanul cu D-nul Costache Cumpănăşescul, hotarnicul luat de
oraş şi D-nul Ştefan Dondea, vechil din partea Sfintei mănăstiri Clocociovul cu deplină
putere prin vechilet din anul 1846 Martie 10, la mai multe pricini de judecăţi şi adeverit de
cinstita Poliţie a oraşului Slatina sub Nr. 90.
Cu care mai repetând coprinderea hotărârii înaltului Divan şi a judecătoriei Argeş
şi pătrunzându-ne de îndatorire ce ne-o pune, adică a face o de iznoavă hotărnicie cu
vecinii răzaşi, am cerut fiecărora să înfăţişeze documenturile ce au şi sfinţia sa părintele
Eclisiearh Iosif Egumenul Schitului Strehareţul au înfăţişat pe cele următoare, iar D-lui
Pitar Alecu Slătineanu au respuns că alte documente n-are decât tot acelea ale Schitului
Strehareţul din care se dovedeşte şi câteţimea stănjinilor părţii Dumisale, stăpânită din
vechime în devălmăşie cu Schitul carele, împreună cu Epitropia ce-au avut asupra stării
D-lor, punând a se afla au cerut călcarea ce li s-au făcut de către vecini după cum se văd
hotărârile judecătorilor, însă:
Sineturile Schitului Strehareţul
7116 Octombrie 16. Hrisovul răposatului Radu Vodă –coprins în hotărârea cinstitei
judecătorii de Argeş, dat popii Pârvului, fiului său Toader şi altora în număr de 17 pe care
anume-i arată ca să le fie moşie la Strehareţ toată siliştea Strehareţului din câmp, din dealul
cu viile, din apă, din pădure, de pretutindenea şi hotarul să se ştie: din apa Oltului pe
Osica, pe gardul Vuiei, pe hotarul cel vechiu, pe gardul lui Cârstian, pe piscul lui Branco,
pe la cele trei movili, pe la viile Vainezilo, pe prutul lui Fărcă, pe prutul lui Caloian la
valea viilor până în drumul Târgului şi pe hotarul cel vechi până în apa Oltului.
7176, August 4. Înscris al răpostului Serafim Episcopul Râmnicului, prin care lasă
Schitul Strehareţul făcut cu a sa osteneală metoh supt ascultarea Sfintei Mitropolii.
7210 Noiembrie 5. Cartea de hotărnicie a şase boieri, coprinzătoare, că: pe răvaşile
răposatului Constandin Basarab Voievod au fost luaţi de Filotei Ieromonahul Egumenul de
la Strehareţ şi de moştenii de acolo, de au căutat ş-au adeverit câtă moşie au avut
mănăstirea Strehareţ de cumpărătoare şi danie şi câtă au avut moştenii, şi că au aflat şase
moşii mari adică şase funii în tot hotarul Strehareţului, din care patru au zapise
cumpărătoare şi danie Sfintei mănăstiri şi doui moştenilor. Apoi au tras-o prin trei locuri
după obiceiu şi au aflat-o: la capul de la deal stânjini patru sute cincizeci, din care, au ales
trei sute mănăstirii şi moştenilor o sută cincizeci pe din jos. Prin mijloc au aflat stânjini trei
sute doisprezece, din care, au dat mănăstirii două sute opt şi moştenilor o sută patru. Şi pre
la capul de la Olt stânjini şapte sute, din care au ales patru sute optzeci mănăstirii şi două
sute patruzeci moştenilor, şi că au pus semne ca să ţie fiecare cu bună pace osebi unii către
alţii.
7210 Noiembrie 5. Zapis tot din ziua hotărniciei prin care Radu din Slatina, ginerele lui
Dârjil cu femeia sa Dumitra şi cu feciorii săi Dumitru şi Drăgan au închinat toată partea lor
din moşia Strehareţul Sfintei mănăstiri Strehareţul, însă o jumătate de funie ce i se
pogorâse de la strămoşul lor popa Pârvul şi de la moşul lor Diian, fratele Vodii, pe care au
ales-o cei şase boieri hotarnici ş-au alăturat-o lângă a mănăstirii.
7228 Iulie I-iu. Zapisul megiaşilor din Streahareţ dat Egumenului Visarion de la
mănăstirea Strehareţul ca să stăpânească moşia precum s-a fost hotărât de cei şase boieri şi
să aibă a drege hotarul pe unde s-ar fi stricat, întorcând şi dijma ce luase părându-li-se că
nu s-ar fi tras moşia bine.
1784 Iulie 26. Cartea boierilor ispravnici din judeţu Romanaţi prin care se hotărăşte ca
moşnenii Untăreşti anume: Mihai şi Costandin Pleşoienii se sloboază moşii Strehareţul din
judeţu Oltul, care trece şi în Romanaţi, a Schitului Strehareţul şi a Răducanului Slătineanul
biv. vel clucer, locul călcat de dânşii, pe cum singuri au dat tare prinsoare în judecată,
cunoscând că nu este al lor ci al moşiei Strehareţul. Şi pentru ca să se păzească odihna
stăpânirii mai cu temeiu, să meargă un boier ce-şi va lua Egumenul Schitului să ocolească
acel codru de loc cu semne ca să nu mai aibă pricini.
D-lui mădularul cinst. magistrat al oraşului a zis că nu are nici un document al moşiei
Slatina a oraşului, precum au arătat la toate judecăţile urmate. Iar D-lui Ştefan Dondea
pentru moşia Cireaşovul de Sus sau Călugărenii a Sfintei mănăstiri Clocociovul au înfăţişat
cu anul:
1779 August 28. Carte de alegere a doi boieri: Istrate Izvoranul şi Radu-vătaful,
ispravnicii judeţului Oltul coprinzătoare, că: Din porunca răposatului Mitropolit de atunci
au mers să descopere hotarul dintre moşia Strehareţul a Schitului Strehareţul şi moşia
Călugărenii a Sfintei Mănăstiri Clocociovul, căci se prigonea Egumenii acestor două
mănăstiri având bănuială că unul călca moşia celeilalte mănăstiri. Şi după multele cercetări
ce-au făcut întâi, neputându-se pricepe de semnile hotarului pe unde sunt, nescriind cu
desluşire în cărţile acestor mănăstiri, fiind vechi de s-au stricat acele semne, au strâns
oamenii bătrâni de i-au întrebat a da seamă prin carte de blestem, şi nimini găsindu-se a
arăta, au pus funia de au tras moşia Schitului Strehareţul pe la căpătâiul despre apus la Olt
şi la mijloc după cărţile sale, iar la căpătâiul despre răsărit fiind mai multă gâlceavă şi
încurcătură, nu s-a putut trage. Dar, după multe cercetări s-a găsit în urmă Partenie
Ieromonahul, om ca de şaptezeci de ani carele primind cartea de blestem, au mers întâi de
l-au arătat de semn Aninul ce s-a însemnat în marginea Oltului. De acolo plecând printre
moşii spre răsărit, le-au arătat Plopul cel din pârlog ş-au ieşit din zăvoiu; au tras iarăşi spre
răsărit şi au ieşit din zăvoiu de au făcut groapă şi au pus piatră din sus de maidanaşul ce
este alături cu drumul care trece de la deal de bordeiul lui Amza ot Obrocari; şi merge pe
glod la groapa ce au făcut în câmp şi au pus piatră; de acolo trage la Părul ce s-a însemnat
din marginea crângului de sub deal, care Păr este lângă drumul ce trece de la Slatina spre
Şerbăneşti şi suie Gorgonelile, pe Jăpculiţa, la jugastrul ce s-a însemnat; scoboară pe la
Tufă ce s-a însemnat şi dă în valea Muierii la colţul ce iese despre mănăstirea Strehareţul
unde se coteşte valea. De acolo merge pe matca văii în sus până la Topilişte- arătând şi
semnile despărţitoare de alte moşii- şi că pe arătatele semne au rămas mulţumiţi amândoi
egumenii.
Osebit de acest document, au zis sfinţia sa părintele Eclisiarh Iosif Egumenul
Schitului Strehareţul şi D-lui Pitarul Alecu Slătineanul că mai are mănăstirea Clocociovul
şi un hrisov cu anul 7149 Iunie 8 cu care s-a slujit D. Ioan Predetici la hotărnicia ce au
făcut moşiei Strehareţul, de care întrebând pe D-l Ştefan Dondea, vechilul acelei mănăstiri
ca să mi-l arate, au zis că nu i s-a dat de către Egumen, socotindu-l de netrebuincios fiind
mai vechi decât arătata carte de alegere a boierilor Ispravnici; însă ca să-i cunosc şi eu
coprinderea, au înfăţişat D-lui Pitarul Slătineanul desfiinţata prin hotărârea Înaltului Divan
carte de alegere a D. Ioan Predetici cu anul 1834 Iulie 18, în care văzuiu că, cartea de
alegere a boierilor ispravnici ce mi s-a înfăţişat mie de D-lui Dondea nu i s-a fost înfăţişat
şi atunci D-lui Predetici decât numai acel hrisov cu anul 7149 iunie 8 al răposatului Matei
Basarab Voievod dat mănăstirii Cotromuzul şi arătător de semnile moşiei Cireaşovul de
sus ce se răzoreşte pe din jos cu moşia Strehareţul chiar aşa: Pre hotarele cele vechi, din
hotarul Şerbăneştilor trece Oltul la capul Ostrovului trece peste râu şi cade la lac şi împarte
hotarul cu Câineşti, şi iar trece Oltul şi merge pe râu şi împarte hotarul cu Dranoveţii şi
vine la cale şi desparte hotarul Strehareţilor, trece lacul şi merge şi merge spre răsărit pe
câmp şi vine la Lacul cel Mare şi merge pe câmp şi cade la Râul Muerii şi merge pe râu şi
desparte hotarul Topiliştii.
După citirea arătatelor sineturi, împreună cu D-lui Mihalache Papazolu şi cu D.
Costache Cumpănăşescu hotarnicii, în fiinţa părţilor arătate mai sus ce au venit la soroc,
prin oameni cu ştiinţa aduşi de partea-le, am cercetat hotarele moşiei Strehareţul de către
moşia Cireaşovul de Sus sau Călugăreni a mănăstirii Clocociovul şi ale moşiei Cireaşovul
din Deal sau Pârliţii a D-lui Maior I. Gigârtul- acum a mănăstirii Cotroceni-, şi s-a dovedit
în felul ce mai jos se vede la articolu I şi III; iar de către moşia oraşului Slatina am împlinit
stânjinii moşiei Strehareţul, după cum iarăşi mai jos se vede la capitolul II, lipsindu-i de tot
semnile coprinse în sineturi.
Dar, pentru că la capul despre apus al moşiei Strehareţul, unde se calcă foarte mult
de moşia Dranoveţii de Jos a Schitului Şegarcea, metohul mănăstirii Zlătarii, din partea
căreia nu s-a arătat nimeni la sorocul de 15 Iulie anul 1847, şi de moşia Sârbii sau Salcia a
Bisericii Sfântului Gheorghe din Craiova, din partea căreia mi s-a înnapoiat răspuns că
citaţia ce i-am trimis-o ar fi primit-o cu zece zile mai în urma sorocului terminat de mine,
cerând mărginirea unui alt soroc, s-a mai ivit de vecini: D-lui polcovnicul Teodor
Ghimpeţeanul şi D-lui Dimitrie Caraianopolu cu moşia Slătioarele care, asemenea calcă

capul moşiei Strehareţul; şi D-ei Cocoana Elenca Ariceasca cu proprietate ce se ţine de
capul moşii Cireaşovul de Sus sau Călugăreni a moşiei Clocociovul, sub numele de
Ariceşti, după desluşirea ce se vede mai
jos: de aceea n-am putut da sfârşit
lucrării atunci, fiind silit de am mai
făcut sorociri pentru arătatele vecinătăţi
– în care vreme, strămutându-se partea
d-lor fraţilor Slătineni din moşia
Strehareţul în stăpânirea d-ei Catinchii
Buciumanca de sub îngrijirea Sfiinţiei
Sale părintele Eclisiarh Iosif
Strehareţeanul, tatăl dumneaei; precum
şi moşia Cireaşovul din Deal sau Pârliţi
a d-lui maior I. Gigârtul, în stăpânirea
Sfintei Mănăstiri Cotroceni; am făcut şi
acestora legiuitele citări cu sorocul cel
din urmă mărginit la 19 ale trecutei luni
Octombrie. La care soroc m-am aflat
iarăşi în faţa locului, unde a venit din
partea Schitului Strehareţul şi D-lui
Pitarul Ioan Fântâneanul avocatul
aşezămintelor publice din acel judeţ
Oltul de am dat sfârşit lucrării, fiind
formele chemării împlinite către toţi
Hotărnicia moşiei Strehareţi.
vecinii răzaşi, adică:
I. Pe marginea din sus unde se
învecinează cu moşia numită după sineturi Cireaşovul de Sus şi Călugăreni a sfintei
mănăstiri Clocociovul, după cercetarea ce-am făcut la 15 Iulie, anul 1847, împreună cu
D-lui Mihalache Papazolu, hotarnicul luat de D. logofeţii Slătineni, a căror parte din moşia
Strehareţul se află acum trecută în stăpânirea D-ei Catincii Buciumeanca şi cu D-lui
Costache Cumpănaşescul, hotarnicul oraşului Slatina; prin oamenii cu ştiinţă aduşi de
Sfinţia sa părintele Egumen al Schitului Strehareţul şi de celelelte părţi, semnilor coprinse
în cartea de alegere a boierilor isprăvnicei cu anul 1779, August 28, ce mi s-a înfăţişat de
vechilul mănăstirii Clocociovul, fiind mai nouă decât a moşiei Strehareţul şi care, se vede
potrivită cu hrisovul cel vechiu al mănăstirei, la semnul numit Valea Muierii, chiar acolo
adică unde fusese cea mai mare prigonire între aceste două moşii, la facerea alegerii de
boierii ispravnici, s-a dovedit în fiinţă dintre toate acele semne numai: piatra numită din
sus de maidanaşul ce este alături cu drumul care trece de la deal de bordeiul lui Amza ot
Obrocari şi care acum poartă numire de Piatra din Sadină, însemnată pe planul ce am
rădicat şi însoţeşte această carte de alegere la Nr. 3, Glodul, (adică sărături), la Nr. 4, Locul
Părului, însemnat şi numit în marginea crângului supt deal, lângă drumul ce trece de la
Slatina spre Şerbăneşti, Nr. 5, Dealul numit Gorgănelile, nr.6, în care zic boierii
ispravnici că suie pe la Jăpculiţa, şi colţul Văii Muierii Nr. 7 unde, iarăşi, zic boierii că,
coboară de apucă pe matca acelei văi în sus, şi de la care colţ sau cot moşia Strehareţul mai
merge puţin pe matca văii în sus până unde se împreună cu Valea Viilor Nr. 8; căci de
acolo înainte se începe învecinirea moşii mănăstirii Clocociovul cu moşia Cireaşovul sau
Pârliţii, care acum este a mănăstirii Cotrocenii, coborâtă de la D. maior I. Gigârtul;
urmându-să prin arătatele dovedite sămne şi stăpânirea fără cea mai mică prigonire. Iar
peste matca cea de acum curgătoare a Oltului în luncă, lipsind semnile din pricina
strămutării apii Oltului pe unde se vede curgând acuma foarte aproape de Piatra din Sadină
Nr. 3, s-a dovedit vechia stăpânire, iarăşi fără cea mai mică prigonire la punctul pe plan
Nr.2 – în marginea unui drum până în care să opresc capetele acestor două moşii. Dar,
pentru că hotar capetelor acestor două moşii după sineturile ce au urmează să fie matca
Oltului, am făcut întrebare martorilor de acea matcă şi au răspuns că după ştiinţa ce au de
la alţi bătrâni, este aceia pe unde curge apa Beicii şi că de la dânsa până în arătatul drum se
stăpâneşte capul moşii Mănăstirei Clocociovul de D-ei Cocoana Elenca Ariceasca supt
nume de Ariceşti; iar capul moşiei Strehareţul se calcă de celelalte vecinătăţi ale sale ce
vin din judeţul Romanaţi.
Şi aşa, pe toate arătatele dovedite semne, hotare dintre moşia Strehareţul şi moşia
Cireaşovul de Sus sau Călugărenii a Mănăstirii Clocociovul, le-am statornicit cu muşuroaie
încă de la 15 Iulie, anul 1847 a fi şi pe viitorime tot hotară, păzindu-se de la unul la altul
liniile drepte ce să văd terminate pe plan în chipul următor, adică: De la semnul din
marginea drumului, pe plan Nr. 2 spre răsărit cu stânjini 543 trecând cea de acum apă a
Oltului până la Piatra din Sadină Nr.3. De acolo în distanţă stânjini 608, trecând peste
Glod, adică sărături Nr. 4 până sub dealul numit Gorgănelile, în marginea drumului unde
au fost Părul însemnat, (pe plan Nr 5), şi de acolo în distanţă cu stâjini 307 trecând peste
dealul numit Gorgănelile Nr. 6, până la împreunarea mătcii Văii Muierii cu matca Văii
Viilor, însă: de unde dă zisa linie în matca Văii Muierii la punctul pe plan Nr. 7 să se
urmeze matca hotar până la împreunarea sa cu matca Văii Viilor, pe plan Nr. 8, precum se
coprinde în cartea boierilor ispravnici. Iar la 19 ale trecutei luni Octombrie când au mai
fost sorociţi vecinii capetelor moşiei Strehareţul, după cum mai sus am mai arătat şi m-am
încredinţat de adevăr cu chipul ce mai jos se vede la articolu IIII că matca Oltului vechiu
coprins în sineturi este aceia pe unde curge acum apa Beicii şi până în care am lungit capul
moşiei Strehareţul, tot deodată am format şi de către partea de moşie a D-ei Cucoanei
Elenca Ariceasca linia dreaptă ce în plan se vede de la Nr. 2, semnul de care mai sus am
vorbit că este în marginea drumului până în matca apei Beicii, în malul căriea despre
răsărit s-a făcut semn de muşuroi, pe plan Nr. 1, în depărtare cu stânjini 311, de Nr. 2 pe
direcţia Pietrii din Sadină Nr. 3. Însă n-am lungit şi capul moşiei mănăstirii Clocociovul
deopotrivă cu al moşiei Strehareţul până în matca Beicii, după cum se cunoaşte din
sineturile ce au, căci D-ei Cucoana Elenca Ariceasca din partea căriea nu s-a arătat nimeni
la soroc, poate să aibă niscai drepturi pravilnice asupra stăpânirii ce i se găseşte în capul
prezisei moşii a Mănăstirii Clocociovul. Şi mai cu seamă că, moşiei Strehareţul nu i se
pricinuieşte nici o pagubă cu prelungirea moşii acelei mănăstiri, ci numai o reformare a
vecinătăţii.
II.Pe marginea din jos unde se învecineşte cu moşia oraşului Slatina, lipsind de tot
semnile, am înfiinţat puncturile împlinirii stânjinilor a trei trăsuri coprinse în hotărnicia cu
anul 7210 ce are această moşie Strehareţul mai nouă decât hrisovul cu anul 7116, de care,
mai coprinde hotărârea cinstitei judecătorii de Argeş, ce-l avem în vedere, căci după dânsul
nu ne-am putut desluşi nimic de semnile ce coprinde în lung, fiind foarte vechi şi pierdute;
decât numai pentru capete, pomenind de matca Oltului şi de Valea Viilor ce sunt în fiinţă
şi din care mai jos s-arată la articolele III şi IIII. Pe care trăsuri le-am măsurat cu stânjinul
răposatului Şerban Vodă, necoprinzându-le cu ce stânjini s-a măsurat atunci, şi cu începere

din hotarele despărţitoare de moşia Cireaşovul de Sus sau Călugăreni a Sfintei Mănăstiri
Clocociovul, cele dovedite cu chipul de mai sus arătat la articolul I, fără să mai fie
trebuinţă a se da carte de blestem martorilor, după cum în hotărârea cinstitei Judecătorii de
Argeş se coprinde, fiind netăgăduite şi recunoscute acele semne de toate părţile, potrivit cu
povaţa pravilii pământului de la cartea a II-a, cap. 3, însă: întâia trăsură de patru sute
cincizeci stânjini, din împreunarea Văii Muierii cu Valea Viilor în care se opreşte capul cel
despre Răsărit al moşii Strehareţul, pe plan Nr. 8, pe linie dreaptă, trecând prin via
Schitului Strehareţul, Nr. 17, până unde s-au împlinit la punctul pe plan cu Nr.11,
despărţitor de moşia oraşului Slatina. A doua trăsură de trei sute doisprezece stânjini din
locul Părului însemnat şi numit în marginea Crângului supt deal, lângă drumul ce trece de
la Slatina spre Şerbăneşti, pe plan Nr. 9, pe linie dreptă, paralelă cu trăsura întâi. Şi s-a
împlinit tocmai la o cruce de piatră din malul cel despre miază zi al Văii Muierii, despre
răsărit de Drumul Slatinii, pe plan Nr. 12, unde se şi urmează stăpânirea de către Moşia
Oraşului. A treia trăsură de şapte sute douăzeci stânjini peste apa de acum curgătoare a
Oltului, din semnul vechii stăpâniri, pe plan cu Nr.2, pe linie dreaptă până unde s-a
împlinit la punctul pe plan Nr. 13. Apoi printre punctele împlinirii stânjinilor ai arătatelor
trăsuri, am lăsat a se păzi hotarul cu liniile drepte ce pe plan se văd terminate cu lungime:
cea între tăsura întâi şi a doua de stânjini 339 şi cea dintre trăsura a doua şi a treia de
stânjini 1179, cu prelungire de alţi 40 stânjini până în apa Beicii, în care a umblat Oltul
vechiu şi urmează să stea planul moşii Strehareţul după coprinderea sineturilor sale,
precum se desluşeşte mai jos la capitolul IIII; iar de la punctul trăsurii întâi a capului
despre răsărit, pe plan Nr. 11, se merge cu linie dreaptă în stâlpul de piatră ce se află
despre miază zi de Drumul Viilor pus la trăsura capului moşii Cireşovul din Deal de la
hotărnicia sa din anul 7210, despărţitor numai de Strehareţ, după cum se vede mai jos în
capitolul III, şi care stâlp, după stăpânirea urmată se găseşte hotar despărţitor şi Moşiei
Oraşului Slatina, pe plan la Nr. 10.
Până în arătatul stâlp, D-lui Costache Cumpănăşescul când s-au aflat în faţa locului
ca hotarnic din partea Oraşului la sorocul de 15 iulie anul 1847 împreună cu unul din D-lor
mădulari cinst. Magistrat, au propus ca să se mărginească trăsura capului despre răsărit al
Moşiei Strehareţul fără să îmi arate vreun temeiu, ci numai cu un simplu cuvânt, căci s-ar
fi găsind până în acel stâlp stăpânirea Moşiei Oraşului; şi că în toată cealaltă întindere a
lucrării descrise mai sus, este unit. Dar, ca să-l pot încredinţa că trăsura urmează să fie pe
acolo pe unde mai sus am arătat-o, am măsurat din acel stâlp până în împreunarea Văii
Viilor cu Valea Muierii, hotarul despărţitor de Moşia Mănăstirii Clocociovul, pe plan Nr.
8, dovedit cu două acturi publice: hrisov şi carte de alegere ce are acea mănăstire, de a
văzut însuşi că lipseşte din suma hotărniciei Moşiei Strehareţul 47 de stânjini, dându-i cu
această dovadă că acel stâlp n-a fost pus totdeodată şi de punct al trăsurii Strehareţului a
căreia hotarnicie nici că pomeneşte de nişte asemenea stâlpi; ci numai de punct al trăsurii
capului Moşiei Cireaşovul din Deal ce-i zice acum şi Pârliţii, după cum se vede mai jos la
capitolul III, ce-l dovedeşte hotărniciile acelei moşii, fără însă: se arată că până într-nsul
ajunge şi moşia Oraşului; spuindu-i totdeodată D-lui Cumpănăşescul că acel stâlp îl
statornicesc a fi moşiei Strehareţul hotar despărţitor şi de moşia Oraşului, povăţuindu-mă
numai de figura moşiei, fiind precum în plan se vede; iar într-alt chip, ar trebui prelungită
linia dintre trăsura a II-a şi I-iu până unde ar izbi în Moşia Cireaşovul din Deal sau Pârliţii
după regulile hotărniceşti, rămânând acel stâlp hotar Strehareţului despărţitor numai de
capul moşiei Cireaşovul sau Pârliţii, a cărei hotărnicie îl descrie astfel. Însă D-lui
Cumpăneşescul stăruind tot în cuvintele Dumisale, nu a vrut să primească temeiurile
arătate de mine.
De aceea am lăsat ca, Orăşenii Slătineni de se vor mulţumi pe a mea lucrare, să
pună şi pietre pe la punctele trăsurilor ce arăt că am fi făcut. Iar de nu să se judece, căci
după povaţa pravilii pământului de la partea a doua, cap. 3 mi se pare că în totă întinderea
lucrării mele nu le mai rămâne cuvânt de nemulţumire, de vreme ce n-au niciun fel de
document.
III. Pentru capul despre răsărit al moşiei Strehareţul care se învecineşte cu capul
moşiei Cireaşovul din Deal sau Pârliţii a Sfintei mănăstiri Cotroceni, coborâtă de la D.
maior Ioan Gigârtul, nearătându-se vechilul la sorocul de 19 ale trecutei luni Octombrie
[…] precum nu s-a arătat nici la sorocul de 15 Iunie anul 1847 din partea D-lui maior Ioan
Gigârtul carele atunci se afla proprietar al numitei moşii, am luat în băgare de seamă
următorul document care mi s-a înfăţişat încă de la 15 Iulie anul 1847 de Sfinţia Sa
părintele Eclisiearh Iosef Egumenul schitului Strehareţul. Iar la 19 ale trecutei luni
Octombrie şi de D-lui Pitarul I. Fântâneanul avocatul Aşezămintelor Publice pentru moşia
Cireaşovul sau Pârliţii din care are şi schitul Strehareţul parte pe din sus, de a mănăstirii
Cotroceni. Însă:
7210 noiembrie 6: Carte de hotărnicie făcută de şase boieri din porunca lui Constandin
Basarab Voievod şi coprinzătoare de trei trăsuri, ce-au făcut după obiceiu acei moşii
Cireaşovul din deal, ce-au aflat-o: la capul despre Strehareţ stânjini 844, la mijloc sânjini
1080, la capul despre Bârca stânjini 1080. Din care pe jumătate i-a dat să ţie schitul
Strehareţul, pe din sus, şi moşnenilor de acolo cealată jumătate, pe din jos (care acum se
află a mănăstirii Cotroceni), puind stâlpi şi semne pe la toate trăsurile.
Osebit de acest document citind şi hotărârea cinstitei Judecătorii de Argeş, dată
între Orăşenii Slătineni şi schitul Strehareţul cu Epitropia casei răposatului vornic Iordache
Slătineanul, am văzut ce au înfăţişat Orăşenii atunci în judecată o carte de hotărnicie tot a
moşiei Cireaşovul din deal, cu anul 7216 maiu 28 făcută de şase boieri din porunca lui
Constandin Basarab Voievod pentru deosibirea părţii unui Popa Cornea de către a frate-su
şi a celorlalţi moşneni cărora li s-a fost ales moşia Cireaşovul din Deal jumătate, de şase
boieri luaţi mai de nainte, şi coprinzătoare că au aflat partea tuturor moşnenilor la capul
moşiei despre Strehareţ, până în hotarul Strehareţului în stâlp stânjini 422.
Şi fiindcă, după cercetarea ce am făcut încă de la 15 Iulie anul 1847 sorocul
mărginit D-lui maiorul Gigârtul (cel de atunci proprietar) împreună cu D-lui Mihalache
Papazolu-hotarnicu luat de D-lor fraţii Slătineni şi cu Dl. Costache Cumpănăşescul-
hotarnicul Oraşului Slatina-prin martori oameni cu ştiinţă, s-a dovedit stâlpul de piatră de
la trăsura capului moşiei Cireaşovul din deal sau Pârliţii, în fiinţă despre miază zi de
Drumul Viilor şi stăpânirea urmată prin-trânsul de către moşia Strehareţul după cum în
plan se vede la Nr. 10, potrivit cu coprinderea părţilor de hotărnicii de mai sus arătate,
până în care stâlp se găseşte şi stăpânirea moşiei Oraşului Slatina. De acolo, s-a dovedit că,
capul moşiei Strehareţul cu capul moşiei Cireaşovul din deal merge în distanţă cu stânjini
104 pe linia ce în plan se vede până în matca Văii Viilor la punctul Nr. 9 şi de acolo apucă
tot pe matca Văii Viilor până unde se împreună cu Valea Muierii, la punctul pe plan cu
Nr.8, şi se desparte de moşia Mănăstirii Clocociovul. De aceia am lăsat tot în chipul acesta
a se urma şi în viitorime, fiind valea Viilor un semn firesc, coprins chiar în hrisovul cu
anul 7116 al moşiei Strehareţul, şi stâlpul de piatră, coprins în cărţile de hotărnicii ce are
moşia Cireaşovul sau Pârliţii.
IIII. Pentru capul despre apus al moşiei Strehareţul care mi s-a arătat de martori că, după
stăpânirea de acum se calcă de capetele moşiilor ce vin din judeţul Romanaţii până într-un
drum ce merge prin lunca Oltului, după cum în plan se vede, însă: de moşia Dranoveţii de
Jos a schitului Segarcea, metohul Mănăstirii Zlătari din Bucureşti, de la Nr.2 până la Nr.
18; de moşia Sârbii sau Salcia a Sfântului Gheorghe din Craiova, de la Nr. 18 până la Nr.
19; şi de moşia Slătioarele a D-lui polcovnicului Teodor Ghimpeţeanul şi a D-lui Dimitrie
Caraianopolu, de la Nr.19 până la Nr. 20; cărora proprietari le-am făcut legiuitele chemări,
arătându-se în faţa locului la soroc, dintre toţi, numai Dimitrie Caraianopolu unul din
proprietarii moşiei Slătioarele, şi a înfăţişat următoarele documente însă cu anul:
7285, hrisov al răpostului Alecsandru Ioan Ipsilant Voievod, în copie, prin care dăruieşte
lui Ştefan Pârşcoveanul biv-vel logofăt, toată moşia Slătioarele de peste Olt sud Romanaţi
pre hotarele ce le-a osebit, câtă au fost din început moşie Domnească, care, din poruncă s-a
tras prin trei locuri, s-a ales şi s-a împietrit de Alecsandru Serdar, ispravnicul judeţului,
arătând şi suma trăsurilor ce au făcut mărginite până în Olt şi că, la capul din sus se
hotărăşte Sârbii a lui Mihai şi Dincă Untăreşti.
1779 decembrie 15 şi 1780, Martie 28. Două hrisoave tot ale Domnului Alecsandru
Ipsilant, în copie adeverită de arhiva Statului în anul 1849 Iunie 14, supt Nr. 23 şi 24, că
sunt întocmai după condica numitului Domn din anul 1778, prin care dă voie locuitorilor
după moşia Slătioarele a vornicului Ştefan Pârşcoveanu, să se hrănească şi să se
chivernisească ei dincoace de Olt, la Slatina unde este iarăşi moşie Domnească; căci moşia
Slătioarele au dăruit-o prin hrisov numitului boier.
Din coprinderea cărora hrisoave, văzându-se matca Oltului urmează să fie hotar
despărţitor moşiei Slătioarele de moşia Slatina, până în care matcă se cuvine să stea şi
capul moşiei Strehareţul după coprinderea sineturilor sale de mai sus arătate, adică:
Hrisovul cu anul 7116 şi cartea de hotărnicie cu anul 7210 şi pentru că stăpânirea de acum
pe drumul ce s-a însemnat pe plan la Nr. 2, 18, 19, 20 se vede nepotrivită cu coprinderea
preziselor sineturi, nefiind pe acolo apă de Olt, ca să mă încredinţez mai bine de adevăr pe
unde a umblat apa Oltului; căci acum se vede curgând prin moşia Strehareţul, am cetit din
cartea de hotărnicie cu anul 1834 făcută de Ioan Preditici moşiei Strehareţil, şi care se vede
că n-a luat nicio formă judecătorească către arătaţii vecini. Carte de hotărnicie cu anul
1784, octombrie 24, făcută de un Matei şi ilie Pleşoieni, ce i s-a înfăţişat D-lui Preditici
din partea Bisericii Sfântului Gheorghe din Craiova pentru moşia Sârbi sau Salcia şi
coprinzătoare că au fost orânduiţi numiţii doi hotarnici din porunca armaşului Constandin
Fălcoianul din sud Romanaţi, de au împărţit lui Marin Untărescul Motroc şi nepotului său
Nestor, lui Mihai Pleşoianul cu fraţii lui: Dumitraşcu şi Radul, hotarul de moşie Sârbii
trăgându-l pân trei locuri după obiceiu, începând despre răsărit din hotarul Slatinii, din
muchia Bălţii drept pe lângă apa Oltului, pân Duduleţ în marginea Beicii, stânjini 760.
Trăsura de la mijlocul moşiei de la Arsişte, de la dud unde au fost piatra, drept peste leşti
până în hotarul Dranoveţilor de Jos, peste vălcea, peste Răstoacă în piatră, stânjini 430.
Trăsura de la apus, la capul moşiei, din hotarul Slatinii, din hârlău pe drum, hotarul
Gănesii, până în hotarul Dranoveţilor în vălcea, stânjini 420.
Apoi, după cercetarea ce-am făcut prin oamenii cu ştiinţă, s-a dovedit că moşia
Sârbi sau Salcia are la trăsura capului despre răsărit două pietre în fiinţă şi nestrămutate din
loc, urmându-se şi stăpânirea pân - trânsele fără prigonire. După încredinţarea ce dete şi
chiar unii din locuitorii acelei moşii anume: Gheorghe sin Triţă, Stancu sin Ion jugmeanul,
Niţul sin Ion jugmeanul, Liţă sin Ion Ciobanul; însă: o piatră din jos, numită la malul
Bălţii, hotar despărţitor de moşia Slătioarele, şi alta din sus despre răsărit de drumul
Râmnicului şi aproape de malul Beicii, hotar despărţitor de moşia Dranoveţii de Jos a
schitului Şegarcea metohul mănăstirii Zlătari; pe care pietre rânduindu-le în plan precum
se arată la Nr. 14 şi 15, am văzut că între ele se împlinesc stânjini 760 ai trăsurii capului
acelei moşii despre răsărit într-o linie dreaptă trecând pe lângă apa Beicii. Şi dintr-aceasta
m-am încredinţat că apa Beicii a fost a Oltului până în care urmează să stea capul moşiei
Strehareţul după coprinderea hrisovului său cu anul 7116 şi după a cărţii de hotărnicie cu
anul 7210-ce mai are. De aceea se şi zice în cartea de hotărnicie a moşiei Sârbi: pe lângă
apa Oltului pân Duduleţ în marginea Beicii, căci altă apă pe unde se vede în plan că trece
acea trăsură, nu mai există. Şi-n râu acea moşie Sârbi sau Salcia, precum şi Dranoveţii de
Jos, cu care se învecineşte pe din sus şi Slătioarele ce este pe din jos, trec cu întinderea
peste apa Beicii tocmai în drumul de care mai sus am arătat şi în plan se vede la Nr.
2,18,19,20, făcând călcare capului moşiei Strehareţul o însemnată câteţime de pământ; mai
cu seamă că s-a urmat şi judecată între proprietarii moşiei Strehareţul cu moşnenii
Untăreşti proprietarii cei de atunci ai moşiei Sârbi. Şi cartea isprăvnicească dată cu anul
1784, Iulie 26 (care mai sus s-a arătat la sineturile Schitului Strehareţ), cu trei luni înainte
prezisei hotărnicii, după chiar muţumirea numiţilor moşneni, ca să sloboază locul călcat de
dânşii, după cum înşişi au cunoscut că este al moşiei Strehareţul.
Şi cu toate că moşia Sârbi sau Salcia a Bisericii Sfântului Gheorghe din Craiova,
după înţelesul ce dă cartea sa de hotărnicie s-ar cuveni să nu treacă peste trăsura capului
său despre răsărit, nici până în apa Beicii, adică a Oltului vechi. Dar pentru că
documenturile moşiei Strehareţul coprinde apa Oltului hotar capului său, hrisoavele moşiei
Slătioarele cu care se învecineşte pe din jos moşia Sârbi sau Salcia dovedeşte apa Oltului
despărţitoare acelei moşii de moşia Oraşului Slatina, şi care matcă se dovedeşte cu chipul
ce am arătat că este aceia ce poartă astăzi şi numele de Beica. De aceea am găsit cu cale să
fie matca Beicii, adică a Oltului vechi, precum au fost şi din vechime, hotar capului moşiei
Strehareţul despărţitoare atât de capul moşiei Sârbii sau Salcia a Bisericii Sfântului
Gheorghe din Craiova, cât şi de capul moşiei Dranoveţii de Jos a schitului Şegarcea
metohul mănăstirii Zlătari. Asemenea şi moşia Slătioarele, care după lucrarea de mai sus
arătată la capitolu II şi după continuaţia hotarelor ce are pe din sus despărţitoare de moşia
Sârbi sau Salcia, nici mai rămâne vecină cu moşia Strehareţul, să se mărginească tot în
acea apă a Beicii adică a Oltului vechi, precum se mărgineşte despre moşia Oraşului mai la
vale de călcarea ce face moşiei Strehareţul.
Săvârşind lucrarea de către vecinii răzaşi, mi-a adus părintele Ecleziarh Iosef
Strehareţianul adresul D-lui Prezidentului cinst. Judecătorii locale cu Nr. 3806 de la 21 ale
trecutei luni Octombrie, în faţa locului unde mă aflam, prin care mă autorizează de
hotarnic în urma judecătoreştilor hotărâri şi pentru partea fiicii Sfinţii sale: D-ei Cucoana
Catinca Buciumeanca, ce are în moşia Strehareţul, coborâtă de la D-lui Pitarul Alecu
Slătineanul, carele avusese luat ca hotarnic pe D-lui Mihalache Papazolu, cerând a da
asemenea carte de hotărnicie şi plan, şi pentru fiica Sfinţiei Sale; înfăţişându-mi totdeodată
şi un zapis cu anul următor luna Iunie 10 prin care, D-lui Pitarul Alecu Slătineanul dă
danie D-ei Cucoanei Catinchii Buciumeanca, fiica Sfinţiei Sale, toată partea sa din moşia
Strehareţul cu toate drepturile sale, drept semn de recunoştinţă ce are pentru Sfinţia Sa
pentru înlesnirile ce au binevoit a-i face când era dus la Paris, ş.a. Care zapis l-am văzut
adeverit de cinstita Judecătorie locală la 14 tot ale acelei luni Iunie supt Nr. 10, în
coprindere că s-a încredinţat din cercetările făcute că, D-lui Pitarul Slătineanul au avut
slobodă voie să facă ce va vrea cu numita parte de moşie rămasă pe seama-i la împărţeala
ce-au făcut cu fratele Dumisale D. Nicolae pe rămasurile părinteşti; şi pe care parte de
moşie au avut-o în desăvârşită stăpânire împreună ca de o sută şaizeci stânjini, cu lungime
tot cât a schitului.
După aceasta, am deosibit partea Schitului Strehareţul din moşia Strehareţul, de
către partea D-ei Cucoanei Catinchii Buciumeanca pe din sus alături de moşia Cireaşovul
de Sus sau Călugăreni, a Sfintei Mănăstiri Clocociovul întocmai după coprinderea cărţii
sale de hotărnicie de mai sus arătată cu anul 7210, însă: 300 stânjini la întâia tragere a
capului despre răsărit, 208 stânjini la a doua trăsură şi 480 stânjini la a treia trăsură a
capului despre apus; şi printre punctele acestor trăsuri care alcătuiesc partea schitului de
329 stânjini, două palme şi opt degete. Am lăsat a se urma hotarul în lung prin două linii
drepte despărţitoare de partea D-ei Cuconei Catichii Buciumeanca, cu prelungire, una până
în capul despre răsărit şi alta până în capul despre apus în apa Beicii, adică a Oltului vechi,
precum în plan se vede.
Iar partea
D-ei Catinchii, care
la facerea prezisei
hotărnicii din anul
7210, se vede că a
fost a moşnenilor
din Strehareţ, a
rămas pe din jos
alături de moşia
Oraşului Slatina, în
sumă de 150
stânjini la întâia
trăsură, 104 stânjini
la a doua trăsură şi
204 stânjini la a
treia trăsură. Care
trăsuri alcătuiesc
Sfârşitul documentului cu semnătura pitarului Gheorghe
această parte de 164
stânjini, cinci palme Stravolca, inginerul hotarnic.
şi patru degete, masă.

După plan, făcând calculaţie, s-a găsit partea Schitului Strehareţul, închisă cu
hotarele arătate de: 568 pogoane şi 565 stânjini pătraţi, iar partea D-ei Cucoanei Catinchii
de 284 pogoane şi 969 stânjini pătraţi, socotit pogonul de câte 1296 stânjini pătraţi, după
Regulament.
Deci, în chipul arătat luând sfârşit lucrarea hotărniciei din faţa locului, dându-i
această carte cu planul ce-o însoţeşte pentru Schitul Strehareţul metohul Sfintei Mitropolii;
şi alta asemenea carte şi plan pentru D-ei Cucoana Catinca Buciumeanca.
Pitar Gheorghe Stravolca, anul 1850, Noiembrie 15.
Despre un fost simbol faunistic al Romanaţiului- Dropia (Otis Tarda)

Dr. Sorin GEACU
În memoria prof. dr. Nicolae Ciobanu

(1937-2013) din Caracal, fost preşedinte al
Comitetului Judeţean pentru Ocrotirea
Monumentelor Naturii Olt (1971-1989)
Subunitate a Câmpiei Olteniei, Câmpia Romanaţiului este extinsă pe teritoriile

judeţelor Olt (în est) şi Dolj (în vest), fiind limitată de luncile Dunării, Oltului şi Jiului, iar
în nord contactul cu Piemontul Getic se face
pe aliniamentul oraşelor Piatra Olt-Balş-
Craiova. Relieful este larg vălurit în partea sa
de nord (Câmpul Leu-Rotunda) şi relativ plan
în Câmpiile Caracalului şi Dăbulenilor.
Menţionăm şi faptul că, suprapus în cea mai
mare parte pe teritoriul Cîmpiei Romanaţiului,
a existat – până în septembrie 1950 – şi judeţul
Romanaţi cu suprafaţa de 3560 kmp, reşedinţa
acestuia fiind oraşul Caracal.
Dropia este nu numai cea mai mare
pasăre din fauna României, dar şi din cea a
Europei, masculii având în medie 14-15 kg,
însă femelele numai 5-6 kg (Cotta, 1982),
dimorfismul sexual fiind evident. Putea fi
întâlnită atât pe pajiştile stepice, dar şi pe
terenurile cultivate cu cereale păioase şi rapiţă,
această din urmă cultură fiindu-i deosebit de
favorabilă. Era sedentară şi numai în iernile
foarte grele cu multă zăpadă, neputându-şi găsi hrana, migra spre regiuni vecine, de unde
revenea primăvara.
Acestă pasăre a existat şi în Romanaţi la sfârşitul secolului al XIX-lea, specia
întâlnindu-se pe cea mai mare parte a câmpiei omonime, fiind un veritabil simbol al
acesteia. Cornescu încă din anul 1874 menţiona faptul că dropiile erau ,,încă foarte multe”
în judeţul Romanaţi (pag. 132). Şi mai târziu, în 1957, Rosetti-Bălănescu amintea dropia în
Romanaţi.
Reforma agrară realizată după Primul Război Mondial a afectat mult habitatul
dropiilor, pentru că a determinat intensificarea prezenţei oamenilor pe câmpuri pentru
diferite munci agricole (adesea însoţiţi de atelaje şi câini), afectându-se astfel unul din
factorii esenţiali ai menţinerii dropiilor pe un teren – liniştea. Ulterior, s-a intensificat şi
braconajul.
Pentru refacerea populaţiilor în perioada interbelică s-au emis unele decizii
referitoare la limitarea vânării speciei. De exemplu, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a
emis în anul 1935 decizia nr. 159276, prin care se interzisese pe teritoriul fostului judeţ
Romanaţi vânarea dropiilor până la 1 decembrie 1937. Totodată, femela de dropie era
,,monument al naturii” (Ciobanu, 1972), fiind declarată prin Jurnalul Consiliului de
Miniştri al Regatului României nr. 600 din 1933, vânarea sa fiind interzisă pe întregul
teritoriu naţional. Menţionăm şi faptul că, în anul 1938, la Corabia, funcţiona o Societate
de Vânătoare care se numea chiar ,,Dropia”.
În primele decenii ale secolului trecut arealul speciei s-a fragmentat, dar era încă
extins, pentru că, de exemplu, în anul 1945, specia se mai întâlnea ,,rar de tot” chiar şi în
extremitatea nord-vestică a judeţului Romanaţi, pe teritoriul comunei Viişoara (azi în
comuna Teslui, judeţul Dolj). După 1948-1950, dropiile s-au întâlnit în doar trei areale.
1. Arealul situat la sud-est de Caracal. Dropiile s-au menţinut mult timp pe
câmpul întins aflat între Caracal şi comunele Scărişoara şi Rusăneşti. Situat între calea
ferată Caracal-Corabia în vest şi râul Olt în est (în lungul cărora se află satele), acest areal
extins pe mai mult de 30.000 ha era favorabil dropiilor, acestea având asigurate aici hrana
dar mai ales liniştea atât de necesară.
În 1944, dropii s-au văzut la sud de Fărcaşele. În 1948 cunoscute erau două locuri
de cuibărit situate pe terenurile agricole numite ,,Bulbaşa” şi ,,Bălan”, pe pajişti şi terenuri
cultivate cu grâu amplasate între comunele Traian şi Gostavăţu. Multe dropii au fost
distruse de viscolul din 1954. Pe fondul de vânătoare Gostavăţu (cu suprafaţa totală de
9.400 ha) în anul 1967 existau 20 dropii.
Notăm şi faptul că în zona comunei Deveselu a existat un teren destul de întins
care mult timp nu a fost lucrat, fiind acoperit cu ierburi, loc bun pentru dropii. În 1962-
1968 erau acolo între 40 şi 60 de exemplare. Hrana şi-o procurau dintr-o zonă extinsă către
Traian, Vlădila, până înspre Băbiciu.
În vara anului 1970 s-au observat 6 dropii (2 masculi şi 4 femele) pe un teren
cultivat cu grâu la 5 km vest de Scărişoara. Totodată, în luna septembrie a aceluiaşi an, pe
câmpul – extins pe circa 13 km - dintre localităţile Gostavăţu şi Deveselu s-au văzut 8
exemplare. În 1971 s-au văzut două dropii aproape de pădurea Comanca.
La nivelul anului 1974 s-au constatat: 11 dropii pe fondul de vânătoare Rusăneşti,
6 pe fondul de vânătoare Scărişoara şi 5 pe fondul de vânătoare Gârcov.
Extincţia dropiilor pe arealul de la sud-est de Caracal s-a constatat în anul 1976.
Accidental, s-au mai observat ulterior două exemplare: unul în luna august 1980 la
1 km vest de Scărişoara şi altul în 1986 pe fondul de vânătoare Tia Mare. Ele au venit
dinspre nord din Câmpia Boianului unde populaţia speciei era numeroasă (acolo au şi
revenit).
2. Arealul de la vest/sud-vest de Caracal. Alt areal unde au existat dropii a fost
câmpul de la vest/sud-vest de Caracal, extins pe 15-20 km către localităţile Celaru, Dioşti,
Redea şi Rotunda. Aici, pe circa 25.000 ha, satele sunt rare.
Pe câmpul aflat între comunele Dioşti şi Celaru erau destul de multe exemplare de
dropie în anii 1952 şi 1953. Tot acolo, în intervalul 1955-1960 majoritatea cârdurilor erau
formate din 2-3 păsări, dar erau şi altele ce grupau 5-6 şi chiar 20 de dropii. Ele habitau pe
terenurile cultivate cu cereale păioase, dar câteva perechi au fost văzute în culturile de
fasole. În 1959-1960 locul preferat de cuibărit al dropiilor se numea Măcioaica.
Mortalităţi la această specie a determinat marele viscol din anul 1954.
În 1956, pe terenurile satului Valea Soarelui (comuna Redea) cârdurile de dropii
cuprindeau între 10 şi 16 indivizi fiecare.
Între localităţile Valea Soarelui şi Rotunda în anii 1960-1962 dropiile se întâlneau
pe terenurile cultivate cu grâu şi orz, mărimea maximă a unui cârd fiind de 5-6 exemplare.
În 1964-1965 s-au observat 12 dropii în locurile numite ,,Boia” şi ,,Poligon” aflate

în zona satelor Valea Soarelui-Redea-Drăghiceni. Ulterior, în intervalul 1967-1969, se
menţinuseră 8 exemplare între Dioşti şi Celaru şi 4 la nord de Dioşti în zona numită
Pupăza.
Lângă Redea era un loc foarte puţin circulat, acoperit cu pajişti numit ,,Poligon”
(având circa 600 ha) pe care habitau dropiile, numărul exemplarelor observate fiind
menţionate în tabelul 1.
Tab. 1 – Numărul dropiilor observate în zona Poligon-Redea în unii ani
(exemplare)
Ani 1967 1969 1971 1972 1974 1975 1978
Ex 25 17 10 13 11 13 6
Dropiile se deplasau şi pe câmpul dinspre comuna Celaru şi pe valea Rezii cu

malurile înţelenite, nelucrate niciodată. În primăvara anului 1974 existau 6 dropii pe
câmpul dintre satele Radomir şi Celaru.
Pe un teren de aproximativ 1000 ha situat între comunele Rotunda şi Bucinişu,
numărul dropiilor constatate fiind de: 14 în 1974, 15 în 1975, 6 în 1977 şi numai 4 în 1978.
În anul 1974 unele exemplare ajunseseră şi mai spre sud, observându-se pe
fondurile de vânătoare Orlea (15 exemplare), Corabia (10 exemplare) şi Vişina (5
exemplare). O parte dintre acestea veniseră de la est de Olt, din Câmpia Boianu. Lângă
Vişina se mai semnalase o dropie şi în 1971, cu originea tot în Câmpia Boianu.
Ultimele dropii pe teritoriul satului Valea Soarelui s-au văzut în anul 1979.
Extincţia speciei s-a constatat în 1980.
3. Arealul de la nord-vest de Caracal. Pe arealul Peret-Osica în 1961 erau 20 de
dropii (Georgescu, 2012). În zona Cezieni-Osica s-au văzut 6 dropii în 1973, 3 în 1978 şi 2
în 1980, extincţia constatându-se în anul 1981. La nord-vest de aceasta, în 1974 un număr
de 18 dropii ajunseseră până către Balş.
În concluzie, dropia a fost o specie larg răspândită în Câmpia Romanaţiului,
populaţiile sale fiind încă
semnificative la mijlocul
secolului XX. Ulterior,
acestea se reduc continuu,
dispariţia speciei în
Romanaţi constatându-se
în anul 1981, principalele
cauze fiind: modificarea
condiţiilor ecologice prin
restrângerea habitatelor
favorabile, mecanizarea şi
chimizarea culturilor
agricole, intensificarea
circulaţiei pe câmpuri,
braconajul, creşterea
numărului populaţiei Mecanizarea, una dintre cauzele dispariţiei dropiilor din
(Urucu şi Cândea în 1982 Romanaţi (lucrări agricole mecanizate la ferma lui Theodor
notau faptul că populaţia Borcescu din Crăciunei, S.J.A.N. Olt).
satelor romanaţene era de 3-5 ori mai mare în 1980 comparativ cu 1835), dar şi realizarea
lucrărilor de îmbunătăţiri funciare. Iată deci un complex de factori nefavorabili, dropia
fiind astfel una din speciile cele mai afectate de activităţile umane. La aceasta adăugăm şi
prolificitatea foarte redusă a acesteia (o dropie depunea numai două ouă o singură dată pe
an).
Bibliografie
Ciobanu, N. (1972), Monumente ale naturii în judeţul Olt, Studii şi Cercetări,

Comitetul de Cultură al Judeţului Gorj, Târgu Jiu.
Cornescu, C. C. (1874), Manualul venatorului, Imprimeria Statului, Bucureşti.
Cotta, V. (1982), Vânatul. Cunoaştere, ocrotire şi recoltare, Edit. Ceres,
Bucureşti.
Georgescu, M. (2012), Dropia, între migraţie şi dispariţie, Vânătorul şi Pescarul
Român, nr. 5, Bucureşti.
Rosetti-Bălănescu, C. (1957), Păsările vânătorului, vol. III, Edit. A.G.V.P.S.,
Bucureşti.
Urucu, Veselina, Cândea, Melinda (1982), Modificări în organizarea spaţiului
rural din Câmpia Romanaţilor, Revista Terra, tom XIV, nr. 1, Bucureşti.
* * * (1935), Revista Vânătorilor, nr. 11, Bucureşti.
* * * (1970-1980), Arhiva Direcţiei Silvice Olt, Slatina.
Amintirile unui erou al redutelor

Florescu F. Obogeanu
Amintirile din războiul din 1877 ale sergentului Florea Florescu au apărut abia
după 51 de ani ,,din lipsă de mijloace, iar acum mulţumită finului meu Jean F. Obogeanu,
fost plutonier major tot în Geniu în războiul din 1916-1918, unde am fost şi eu,
subsemnatul la 1877-1878. Am luptat la Plevna ca subofiţer de geniu”. Tată a doi băieţi,
Grigore şi Nicolae, morţi în războiul din 1916-1918, fostul combatant din Hotărani a trimis
memoriile sale ,, la 31 august 1927 cu recipisa poştei nr. 139 din Grand Bucureşti […] la
Preşedenţia Consiliului de Miniştri care cu adresa nr. 5226 din 2 septembrie 1927 au fost
trimise la Onor Ministru al Cultelor [de la] care cu adresa nr. 33472 din 14 octombrie
1927 mi-au fost înapoiate, aprobate de Preşedenţia Consiliului de Miniştri de unde mi
s-au redat’’.
Fragmente din aceste amintiri au fost publicate şi în ziarul local Oltul din 15
februarie 1977, lucru datorat profesorului slătinean Nicolae Popescu-Optaşi.
Florea F. Obogeanu s-a născut la 6 august 1850 în comuna Hotărani, judeţul
Romanaţi din părinţi plugari clăcaşi. În comuna natală i-a fost învăţător Niţă Florea,
dascălul bisericii, de la care în scurt timp învaţă să scrie literele pe nisipul cernut de după
bancă (cu degetul arătător). După patru ani este dat la şcoală la Caracal (1862), stând în
gazdă la Nicolae Marinescu, comerciant de manufactură. Şcoala era lângă foişorul de foc
(azi Şcoala Generală nr. 1), având ca învăţător pe Popa Gheorghe. A învăţat aici până în
1866, după care a plecat la Craiova angajându-se ca băiat de prăvălie la Constantin M.
Popovici şi Petrache M. Popovici, fraţi care ţineau un magazin de manufacturi. După ce în
1871 şi 1872 scapă de recrutare, iar în 1873 nu se face recrutare, în 1874 este recrutat şi
trimis la Batalionul I de Geniu din Bucureşti. A fost trecut la compania a III-a sub numele
de Florescu Florea, cu numărul matricol 2228, plutonul 5. Comandantul batalionului de
geniu era Poenaru Constantin, iar compania este comandată de căpitanul Gîrleanu
Emanoil, înlocuit mai târziu cu Piteşteanu Alexandru.
La 1 septembrie 1875 este avansat caporal, iar la 1 mai 1876 este sergent.
În ziua de 4 mai 1877, împreună cu Compania a III-a de Geniu se îmbarcă pentru
Craiova, după ce li s-au spus cuvinte de încurajare şi de îmbărbătare. Dimineaţa (5 mai)
erau în Craiova, iar de aici au pornit pe jos spre Calafat. Pe 12 mai, compania era la
Moţăţei, iar 15 mai s-a auzit tunul bubuind. Pe 21 mai porniră spre Cetate. Turcii trag
vârtos. Este rănit un soldat, Petre Roşca (primul rănit). La 23 iulie 1877, compania a III-a
de geniu este returnată la Craiova, iar pe 26 sunt la Craiova , unde strâng tot felul de
materiale pentru poduri şi pontoane, pentru podul de la Siliştoara. Pe 26 iulie trec prin
Caracal, iar la 28 iulie ajung la Siliştoara. Aici află noutăţi:
,,… dar o veste rea ni se spuse de ofiţerii noştri cum că după Nicopole, la 8 iulie, ruşii au
atacat Plevna. Au mers plini de curaj, dar aici, la Plevna, au dat peste un turc tare viteaz,
Osman Paşa, care venise de la Vidin. Au luptat turcii cu mult curaj, aşa că Osman a luptat
cu mai mare curaj, aşa că au respins pe ruşi cu mari pierderi şi i-au pus pe goană
înapoi.”
Despre ziua de 30 auguat iată ce scrie:
,,O ploaie măruntă curge mereu. Ni se spuse de ofiţerii noştri că azi are a se da un
mare asalt turcilor. Avem în faţa noastră reduta Griviţa, la care au fost crunt bătuţi ruşii,
la 18 iulie… Pornim la înaintare, fiecare la locul hotărât. Pământul este umed şi lunecos.
Aşteptăm cu mare palpitaţie ora supremă. La ora 3 fix după-amiază se auzi un URA
formidabil din toate părţile. URA şi ALLAH se aude din sute de mii de piepturi. Iată şi
reduta. ,,Pe ea, copii!” strigă tinerii ofiţeri. Turcii nu trag. Ne privesc. Asta ne surprinde.
Când suntem adunaţi mai sus pe deal şi gata să ne repezim cu baioneta, ne iese în cale o
vale cu un coborâşi repede şi lunecos. Stăm surprinşi oleacă, dar repede se strigă:
,,Înainte, copii, înainte!” Ca o vijelie ne repezim devale. Turcii porniră asupra noastră o
grindină de gloanţe în mai puţin ca 5 minute. Suntem în vale la adăpost. Câţi rămăseseră
pe coastă la coborât, ştie Dumnezeu. Ne strângem rândurile şi pornim sus la redută. Suim
cu mare greutate. Turcii trag vârtos. Gloanţe şi schije de se întunecă văzduhul.
Ajungem la redute puţini la număr. Restul căzură morţi sau răniţi. Ne resping
păgânii. Ne retragem mai devale. Ne reculegem din nou. Morţii şi răniţii umplură
pământul.
Pornim al doilea. Trecem peste cadavre şi răniţi, prin foc şi sânge, prin grindină
nesfârşită de gloanţe şi obuze. Iată şi ceva ruşi vin de la vale. Noi dăm năvală să luăm noi
reduta, suntem din nou respinşi.Topiţi, căzură şi turci şi ruşi şi români. În retragere se
vede grozăvia. Stăm strânşi şi ruşinaţi care pe unde putem. Turcii ies după pradă. Sunt
veseli.
Deodată se auzi că vine Domnitorul pe vale. Repede ofiţerii strâng rândurile, în
şoaptă comandă de front. Se formează companii. Turcii beţi de bucurie, nici prin gând nu
le trece că vom încerca al 3- lea asalt. Era pe înserate. Pornim hotărâţi, ori luăm reduta
ori pierim cu toţii. Ne repezim aşa ca o vijelie, nu mai trăgeam focuri, mergeam drept,
izbândă ori moarte. Rămân ca loviţi de trăsnet turcii. Noi urcăm peste ei, lovim cu patul
armei, cu baioneta, cu pumnii, cu dinţii. Ne luăm în braţe corp la corp. Pieriră mulţi
păgâni, care morţi, răniţi, cu fuga. Stau grămezi de cadavre, un amestec de turci, români
şi ruşi. Sânge, gemete. Un bătrân cu barba albă, ce-l credeam mort trase un glonţ şi
omorâse un ofiţer rus. Aceasta ca o răzbunare. Îl străpunseră zeci de baionete. El rămase
cu ochii deschişi, privindu-ne grav, cu ură…Cu toţii deterăm năvală şi puserăm stăpânire
pe grozava redută. Dar, vai, scump ne costă, mult sânge se vărsă. Noi cei din geniu
merserăm în tabăra noastră, iar celelalte trupe rămaseră în amestec aici până la ziuă.
Turcii se retraseră în două redute pe care noi nici nu le băuiam, deoarece ori de unde te
uiţi vezi o redută când ele sunt două. Luarăm una, rămase a doua, căzută în acea zi, 30
august 1877. La primul moare botez de sânge, maiorul Şonţu şi căpitanul Walter
Mărăcineanu, mulţi tineri ofiţeri şi mulţi soldaţi [căzură] morţi şi răniţi.
Pierderile turcilor nu le putem şti. Când se făcu bine zi, plecai cu caporalul Boboc Ion
pe locurile unde deterăm cele trei asalturi. Vai ce câmp îngrozitor, ce vaete, ce gemete.
Sanitarii luptă din greu. Mare bucurie că luarăm cea mai puternică redută, dar cu mari
jertfe de vieţi omeneşti…
Pe lângă redută, ai noştri, Batalionul 2 vânători, luarăm şi un mare drapel de la
Osman, de care auzim că e tare viteaz şi meşter la război.Se ridicase ceaţa şi soarele
dimineţii era sus când auzirăm mari lupte la redută. Turcii se reped cu furie a-şi cuceri
reduta ce pierduse în mai puţin de 10 minute.
Tot câmpul rămase plin de morţi şi răniţi turci iar ai noştri trag de la adăpost.
Credem că multă vreme li s-a tăiat pofta să mai iasă la loc deschis.După aceste lupte şi
atâtea pierder ipentru o redută, se convinseră toţi comandanţii că Plevna nu se poate lua
cu baioneta, ci prin înconjurare şi fortificaţii.
Ne spuse dl. sublocotenent Zottu că a venit rândul nostru, al geniilor, să ne punem
ştiinţa în practică. În primul rând cerurăm a ni se 300 de ostaşi pe care să-i punem la
lucru, unii ziua , alţii noaptea. Cu plutonul 1 de geniu lucrăm noaptea, iar cu al doilea
ziua care lărgeşte şi adânceşte ce s-a lucrat noaptea…
Cei ce lucrăm noaptea nu facem nici un zgomot, nu aprindem chibrituri, lucrăm ca
şobolanii pe tăcute. Gloanţele şuieră mereu ca stolurile de vrăbii peste capetele noastre…
mereu ne apropiem de reduta Griviţa 2. Punem galioane de nuiele, le umplem cu pământ,
facem înălţimi de putem privi către Plevna. Ne pier mereu din lucrători, fie din geniu, fie
din alte trupe, dar ne pier…
La 3 septembrie mi se dete 8 voinici de dorobanţi să mai fac o recunoaştere. Plecăm
unul câte unul pe brânci, eu înainte, la 2-3 paşi un sergent după mine şi aşa unul după
altul merserăm cam 100 de m. Dar ne simţiră duşmanii. Ai noştri au ordin să nu tragă.
Dar când văzură salvele de foc ce se revărsară pe noi de la duşman, se porniră să tragă şi
ai noştri. Aşa că pe deasupra noastră era o flacără de foc. Toţi stam liniştiţi pământului,
nu mişcam un deget. Frica de moarte, săraca. Încetară focurile, mai stăm 2 ore şi făcui
semn de retragere, tot pe brânci. Ca şerpii care cum ajung la muchie de coastă se azvârle
jos, iată-ne jos toţi 9 la adăpost. Un ofiţer dorobanţ când îşi văzu toţi 8 oştenii teferi mă
acoperi cu sărutări. Detei raportul la ai mei şi primii multe vorbe bune.
Urmarăm cu lucru până ce suntem foarte aproape de Griviţa 2 care ne amăgi la 30
August, când noi credeam că dăm năvală pe una şi ele erau 2 aşezate în aşa chip de părea
una. Când ne apropiarăm de această redută, cam la 4-5 sute de metri, pe ziua de 6
septembrie, mai pornirăm cu un asalt că doar i-om scoate pe duşmani din acestă citadelă.
Maiorul Nicolae Ene cu un batalion din al 15-lea dorobanţi sar ca leii peste parapet,
sărim şi noi câţiva din geniu. Turcii porniră în noi o grindină de gloanţe. Trag după patru
rânduri. Ajungem la redută, dar puţini. Cade maiorul, cad ofiţeri, turcii trag în carne, noi
tragem în pământ. Turcii văzând că am rămas puţini, ieşiră cu baioneta la noi, ai noştri
din urmă sunară culcarea la pământ. Executarăm, ne lipim cu pământul. Turcii vin mulţi,
ne credem pierduţi. Când un nor de gloanţe de la ai noştri trecu peste noi. Turcii umplură
câmpul de cadavre […]
Peste o lună, la 7 octombrie se mai face o încercare de a se lua blestemata de redută.
Bătură artileria vreo 3 ceasuri, de se zguduia pământulşi se întunecă văzduhul. Avem şi 4
tunuri luate de la Nicopol de la turci, sunt puse în funcţiune de un domn ofiţer de artilerie.
Oprişeanu. Nişte obuze rotunde ca mingea merg drept în sus şi cad în capul duşmanului.
Trupele stau gata de asalt. Ofiţerii cu ceasul în mână dând poveţe şi curaj ostaşilor. Când
fu minutul, odată răsună un URA formidabil din toate părţile. Ca un vârtej năpraznic ne
repezim la redută, unii cu scări de urcat, alţii cu fascine de aruncat în şanţ. Turcii par
zăpăciţi atât de obuzele ce primiseră cât şi de iuţeala cu care ne repezirăm . Dar repede se
dezmeticiră păgânii şi porniră asupra noastră potop de gloanţe.
Ajungem, sărim în şanţ, ne luăm la luptă corp la corp. Ne vin ajutoare, vin şi turci şi
tot vin mereu, moarte şi pieire este peste tot. Veniră turci din toate părţile şi ne copleşiră
cu mulţimea lor. Batem în retragere…Ne respinseră şi de data asta. Pieiră şi de astă dată
o mie de ostaşi fără niciun folos. Răniţii fură trimişi la spitale, iar cei cu rănile mai uşoare
rămân la infirmerii… Morţii stau pe câmp, care pe unde a căzut, deoarece Osman nu
admite să iasă sanitarii spre a nu i se vedea întăririle. Dar în cele din urmă a fost nevoit şi
el să admită câteva ore pentru a se aduna cei morţi, aşa că pe ziua de 10 octombrie 1877
merse trei ostaşi în Plevna , cari le ieşi în cale alţi ostaşi turci legându-i la ochi pe ai
noştri şi cu ei la braţ au mers la Osman Paşa unde au stabilit condiţiile de îngropare a
morţilor…
În tot timpul îngropării, care a durat trei ore, ofiţerii turci şi români, precum şi
gradele au fost ca fraţii, tratându-se cu ţigări, cu vorbe frumoase…
În timpul cât se îngropară morţii, se strecurară peste 30-40 de turci şi fugiră la noi.
Ce spun ei că este în Plevna este grozav. Foamete, boli spun că toate spitalele gem de
bolnavi. Hrana, hainele totul lipseşte. Dar Osman preferă să piară el cu toţi ai lui şi să nu
predea cetatea. Tigru om cu el şi cu ai lui…
Se dete ordin de o nouă încercare de asalt cu trupele proaspete reintrate în foc. Se
aşezară, se potriviră fiece corp la locul hotărât. Suntem nerăbdători să isprăvim odată cu
acest cuib al duşmanului. Artileria bate îngrozitor. Când minutul fixat de pornire sosi,
ofiţerii cu săbiile ridicate gata să zică: ,,După mine copii”, căci aşa ne ziceau ori la ce
asalt. Nu ne ziceau, ,,Înainte copii!” ci ,,După mine copii!”…Noi geniul suntem aşa cum
zice românul: când are un bou bun ce trage şi de cea şi de hăis. Când este asalt suntem cei
din frunte. Nu este asalt, facem fortificaţii. Avem şanţuri cotite şi învârtite în fel şi chipuri.
Dar turcii au o ramură de şanţ din care zilnic ne omoară din lucrători. Pornirăm noi cu
un şanţ drept la el. Puserăm gabionul cel mare în faţă înstrunat bine cu otgoane la capete
şi prin cu cârlige spre a nu ni-l smulge turcii cu căngile. Cu multă muncă de zi şi noapte
ajungem la şanţul turcesc. Zvârlim pământ cu lopeţile peste gabion în capul turcilor şi ni-l
azvârle înapoi. Se încinse o luptă aprigă cu aruncare de pământ unul în capul altuia până
ce turcii părăsiră şanţul şi se retraseră în redută. Pe când turcii încetară lucrul, aud un
turc zicând: ,,Bre române, unde merge la tine?” Eu răspund: ,,La Plevna bre
ciorbagiule.” El răspunde: ,,Nu este aici Plevna.”…
Şi deodată vedem că marele nostru gabion se trage către el. Noi prevăzuserăm lucrul
şi aveam 25 de ostaşi care ţin de odgon şi 25 pe cealaltă parte. Atunci ei văzând că nu
reuşesc se retraseră şi noi completarăm umplerea cu pământ şi rămăserăm buni stăpâni
pe şanţul lor fără să pierdem un om. Aici am stat 36 de ore neschimbaţi şi fără masă cu dl.
sublocotenent Hîrjeu, dar reuşirăm perfect de bine. Pe drum mă întrebă ofiţerul:
,,Florescule, ai visat ceva noaptea asta?” ,,Nu, zisei, că nu a fost timp de aşa ceva.” Eu
aştept să-mi mai spună ceva dar nimic.
Cum ajungem la tabără, se puse compania la front şi domnul căpitan ţinu un
frumos discurs în care auzii de numele meu. Ce să fie îmi zic? Se comandă prezentarea
armelor şi mă strigă la centru punându-mi Virtutea Militară pe piept. Ah! Cum îmi bate
inima! Cum mi se urcă sângele la cap! Chemă încă un caporal şi îl decoră şi pe el.
Primele decoraţiuni ce se deteră la noi…
Pe ziua de 27 noiembrie 1877, turcii nu dau niciun fel de viaţă, aproape nicio mişcare,
dar noi stăm treji la locul nostru, ştim noi că Osman nu lucrează a ne face paturi cu flori.
Se tot amână asaltul cel mare şi iată cauza: turcii fug mereu din Plevna să vie la noi, le
fug santinelele, venind zilnic în goană nebună, spunând toată grozăvia ce este în Plevna.
Nu mai au doctori, nu mai au doctorii, mor ca ploşniţele lovite de ciumă, mor de foame, de
frig şi de toate suferinţele. Ei ne spun toate acestea. Noi voim a-i trimite înapoi, se culcă
jos şi zic: ,,Trageţi în noi dar nu mai plecăm de aici.”
Duminică, 27 noiembrie 1877, veniră mulţi generali şi ofiţeri ruşi, precum şi de ai
noştri. La Cartierul General vin şi pleacă grupe, grupe. Noi din compania 3 geniu fiind
aproape vedem şi observăm tot. Lucru nu mai avem. În zorii zilei de luni, 28 noiembrie
1877, auzim un răcnet mare în partea de dinspre apus unde sunt ruşii, detunături de arme,
obuze, răcnet de glasuri, este luptă, luptă aprigă. Armata noastră este toată la locul ei.
Înaintăm la redută. Nicio mişcare, ne urcăm sus pe parapet, linişte, strigăm, turcii nu sunt,
au pierit. Repede sărim numai 10-15 din geniu! Observăm dacă este înierbată şi găsim
fitilul. Îl tăiarăm, nu mai este niciun pericol. Se ocupă reduta fără a se trage vreun glonţ.
La apus lupta este mare. Înaintăm şi găsim 6-7 mii de turci. Văzându-se înconjuraţi
aruncă armele şi căzură în genunchi. Se face ziuă. Veniră câţiva bulgari din Plevna şi ne
spuse că acolo nu mai sunt turci. Au plecat cu Osman şi chiar populaţia civilă a plecat.
Imediat dl. general Cerchez dete ordin d-lui colonel Algiu să ocupe Plevna care imediat
porni pe coastă cu un batalion din al 6-lea de linie.
Priveam după ei şi ziceam: ,,Sunt pierduţi de vor fi turcii baricadaţi prin case.”Stăm
gata să ne repezim în ajutorul lor. Cu bucurie vedem că ocupă acest cuib blestemat de
Plevna fără nicio împuşcătură… Către ruşi lupta este grozavă, nu se curmă deloc…
Plevna rămase în spatele nostru. Repede suntem stăpâni peste tot. Nu este un spaţiu de
pământ de unde să nu răsară de ai noştri cu strigăte de: ,,Pe ei copii, pe ei copii!”…
Pe tot frontul nostru turcii sunt supuşi, printre care doi mari generali cu multe
tunuri şi muniţiuni. Artileria noastră bate cumplit acolo în coasta armatei lui Osman. El
văzând că nu-i mai vin ajutoare se retrage înapoi către Plevna. Ajutorul ce-i venise căzuse
pradă românilor.Vin turci vârtos fiind împinşi de grenadieri. Noi le trimitem înapoi potop
de gloanţe şi obuze. Tragem în grămada de oaste (şi civili femei şi copii) până ce se
domoli leul de Osman, fiind şi el rănit.
Vedem deodată steaguri albe pe tot locul de turci. Abia după 10-15 minute se putu
potoli furia noastră, a biruitorului. Încetară orice detunături. Dar trupele vin, se duc unde
nimeni nu ştie. Este un furnicar răscolit, soldaţi şi ofiţeri, înalţi, spătoşi, veseli şi mândri.
Numai turcii, apărătorii Semilunei care de 4 luni de zile stăteau dârz şi semeţi în faţa
noastră acum le plâng de milă… Încetul cu încetul se făcu oarecare linişte şi regulat
veniră turci, grupuri, grupuri, trupe şi ofiţeri de depuseră arme, săbii, iatagane şi tunuri.
Apoi sunt luaţi între sentinele, duşi într-o tabără mare în ambele redute Griviţa 1 şi 2.
Toată prada de război se puse sub pază. Noi, geniu, rămaserăm ca gardă. Se predară
turcii cam 30 de mii. Umblăm liberi pe acest câmp de groază şi glorie străbună.
Vidin. La 9 ianuarie 1878 plecarăm 4 sergenţi pe partea dreaptă şi ne urcarăm pe un
vârf de deal. Aveam şi un bulgar cu noi care ne explică şi ne arată satele din jurul
Vidinului. Ne spune că acolo e Tatargic, dincolo Novesel, Smârdan care toate sunt pline
de turci… După informaţiile luate ştim că turcii nu au nicio comunicaţie deoarece satele şi
casele din juru-i sunt curăţate de ei…Aici la Vidin suntem numai armatele române. Ruşii
au pornit peste Balcani. Ni se spune că Vidinul n-a fost bătut niciodată până ce l-a luat
Mihai Viteazul, iar acum are pieire sigură tot de la urmaşii lui Mihai. Avem speranţa că
[în] curând vor străluci steagurile române pe zidurile puternicei cetăţi. În ziua de 11
ianuarie se făcu o mare mişcare de trupe. Noi cei de la Plevna ştiurăm imediat că ni se dă
de lucru, eram foarte nerăbdători.
Aici sunt multe trupe care n-au gustat din beţia asaltului. Trupele se aşezară
împrejurul Vidinului, dar puternica oaste se postă în faţa Smârdanului şi Enova…Iată că
vine dl. Sublocotenent Vasile Zotu şi ne spuse: ,,Dragii mei, mâine, 12 ianuarie 1878, se
prepară un mare asalt ca pe toţi turcii să-i vârâm în Vidin. Care voiţi să mergeţi cu mine
fiţi gata la orice semnal. Să ne adunăm chiar aici la cancelarie.’’
,,Ura !’’ strigăm toţi, ofiţerul saltă de bucurie. În partea Tatargicului se află
trupele gorjene, vâlcene şi al X-lea de linie.
Dis de dimineaţă pe o ceaţă groasă auzirăm luptă la Tatargic. Ca unul fuserăm la
front. Iată şi viteazul ofiţer: ,,Gata copii?’’ ,,Gata.’’ Şi ca un zeu porni urmat de noi vreo
20 la număr printre care şi bunul meu prieten Georgescu Dumitru care eram în frunte…
Se sună atacul general şi un nor formidabil, ceaţa groasă ne fu de mare folos. Turcii luptă
cu putere spre a-şi menţine întăriturile… Cum se arboră drapelul nostru, un nor de
gloanţe, iar un turc, încurajat de bunătatea ofiţerilor noştri, ne spune că gloanţele vin din
satul Smârdan, unde sunt mulţi turci. Domnul sublocotenent Zotu vorbi ceva cu domnul
colonel Cotruţ care dete libertate calului şi pe jos cu sabia ridicată strigă cu glas tare:
,,După mine copii!’’ Mergem repede. Lupta se aude grozavă. Turcii ne împuşcă de prin
case. Îndărăt rămaseră multe cadavre şi bălţi de sânge. Mulţi muriră din cauza gerului.
În zorii zilei de 13 ianuarie iată că vin turci vârtos peste noi dar văzându-şi
pieirea o rupseră la fugă înapoi. Turcii se închiseră cu toţii în Vidin. Artileria face minuni.
Trupele stau la locul ocupat. I se cere lui Izet Paşa să predea cetatea, să cruţe trupele şi
populaţia de jertfe şi suferinţă. Vidinul cu luptă nu putem lua, fiind cetate tare, cu ziduri
groase, dar nici ei de acolo nu pot ieşi. Cu toate că suntem nerăbdători, dar trebuie să
aşteptăm…Nu se iviră bine zorile [în noaptea de 3-4 februarie fusese trimis după fân] de 4
februarie 1878 şi se făcu o mişcare de credeam că a dat iar Plevna peste noi. Mă dusei
repede la cancelarie şi găsii pe camaradul Costache Ion, furierul companiei încă liniştit.
Îl trezii din somn, întrebându-l despre toate şi cam în glumă îmi spuse: ,,Aide dragă
Florescule, fii gata că azi avem luptă mare, trebuie să trecem Dunărea la duşman.’’ În
fine îmi spune că Izet Paşa a primit ordin dela mai marii lui să predea Vidinul românilor
şi el cu turcii să plece unde are ordin, iar pe noi să ne lase stăpâni pe tarea lor cetate…
Merserăm şi ne aşezarăm pe o parte şi pe alta a şoselei de la poarta Vidinului pe cât de
departe, iar turcii ieşiră pe semiplutoane, fără arme, numai cu un oarecare bagaj pe spate
şi trecură printre rândurile noastre, noi ca biruitori, ei ca biruiţi.
Privindu-ne faţă în faţă unii pe alţii, după ce trecură toţi ne duserăm fiecare în
tabără stând în repaus până ce se luă totul în primire în Vidin. Acum mergem noi prin
Vidin fără arme, numai de plimbare. Vedem ziduri înalte de pot merge pe coama lor două
căruţe, alături nişte porţi uriaşe de fier, nişte întărituri pe care dacă nu le-aş privi şi mi
s-ar spune de cineva nu ai putea crede.
Toate aceste tari şi puternice întărituri s-au plecat cu cerbicie la pămînt, Românilor în
anul 1878, ziua 4 februarie…Dar tot începutul are şi un sfârşit. Iată ziua ferice, ferice
pentru noi cei care nu am îngroşat şi nu am albit cu oasele noastre câmpiile bulgare.
Fericita zi de 11 februarie1878, trecem bătrânul Danubiu în a noastră ţară, pe la
comuna Ciuperceni, mai jos ceva de Calafat.”
Restituiri (IV)
Ferma model Ionel Marian, Piatra Olt
Profesor Pătru Jeana,
Colegiul Naţional Ioniţă Asan, Caracal
Pentru localitatea Piatra, ca şi pentru fostul judeţ Romanaţi, Ionel Marian

constituie un brand, nu atât pentru
funcţia de Ministru al Agriculturii,
deţinută într-unul dintre guvernele Ion
Antonescu, cât mai ales pentru ferma
model organizată în localitatea mai
sus menţionată, transformată în I.A.S.
imediat după preluarea puterii de către
regimul comunist.
Moşia de la Piatra a aparţinut
principelui sârb Miloş Obrenovici,
moştenită, după moartea sa, de urmaşi Fig. 1 I.A.S. Piatra Olt (1974), fosta Fermă
model Ionel Marian (Sursa: Fototeca online a
şi cumpărată, alături de alte moşii ale
comunismului românesc).
principelui, din zona Desa- Poiana-
Rast-Calafat-Bârca, de către Ioniţă Marincu. În urma căsătoriei Elenei Marincu, cu Ilariu
Marian, moşiile de la Bârca şi Piatra au ajuns în proprietatea familiei Marian. Ionel
Marian, unul dintre cei doi băieţi ai familiei, s-a stabilit la Piatra; a construit un conac şi a
început organizarea unei ferme agricole care va ajunge să se înscrie printre cele mai
moderne exploataţii agricole din ţară.
Ferma s-a axat, în principal, pe creşterea animalelor, asigurându-şi necesarul de
furaje, ba chiar mai mult, producţia excedentară a fost destinată comercializării. Ferma a
avut o suprafaţă de 947,46 de ha, organizată astfel: 449,81- ha teren arabil, 231,06 ha -
islaz şi fâneaţă, 5,25 ha - pomi fructiferi, 0,75 ha - viţă de vie, 2,00 ha - pepinieră, 4,25 ha -
grădină de zarzavat şi 254,34 ha - teren neproductiv: nisipuri, pietriş, bălţi, drumuri,
conace1.
Terenul fermei era
situat în lunca Oltului, fiind
des inundat. Ferma a fost
înzestrată de proprietar cu trei
conace: conacul central situat
în comuna Piatra, alcătuit din:
o casă de locuit cu etaj şi
parter, cinci clădiri de
serviciu, un grajd de cai, un
grajd de vaci cu sistem de
Fig. 2 Conacul Pepinieră – perspectivă (Arhiva
aerisire şi un depozit cu o
Personală a familiei Pătru, în continuare APP).
capacitate de cca. 10 vagoane
fân, un şopron de trăsuri, o uzină electrică, un grajd de vaci pentru vară, un atelier de
reparaţii maşini, un atelier de tâmplărie, fierărie, o remiză pentru maşini, o clădire pentru
uruit furaje, un castel de apă,
12 locuinţe pentru personalul
administrativ, o gheţărie cu
instalaţie frigorifică pentru
lapte, brânză, unt etc. Cel
de-al doilea conac a fost
construit în lunca Oltului, la 6
km de gara Piatra Olt; acesta
era alcătuit din: o casă cu
funcţie administrativă, având
ca destinaţie birouri şi o
locuinţă prevăzută cu pivniţă
Fig. 3 Platforme pentru hrănirea porcilor. pentru fabricarea brânzei;
adăugăm: 17 locuinţe pentru lucrătorii permanenţi şi o clădire pentru lucrătorii sezonieri, o
magazie pentru furaje, un pătul, un grajd pentru 60 de vite mari, o gheţărie, o clădire
pentru păsări, o bucătărie pentru
personalul angajat, un castel de
apă, o clădire cu instalaţie pentru
fiert cartofii, două gropi betonate
pentru furajul ansilat2, şase gropi
betonate pentru cartofii muraţi,
trei grajduri, fiecare pentru câte
300 de oi merinos, trei grajduri-
pentru reproducere- a 90 de
scroafe, patru grajduri pentru
îngrăşarea a 1.000 de porci. Cel
de-al treilea conac, numit Conacul
Pepinieră, era situat la 4,3 km de
gara Piatra Olt. Acesta era alcătuit Fig. 4 Porci Mangaliţa trecând apa.
dintr-o clădire cu funcţie administrativă, compusă din două case. De asemenea, conacul
mai era prevăzut cu un grajd pentru 6 vite mari, o seră de forţat, o anexă pentru forţat
cartofii, o gheţărie, un şopron pentru uscat tutun, o locuinţă pentru personal.
Caracterul fermei mă îndreptăţeşte să insist mai mult pe înzestrarea cu inventar
viu, decât pe partea tehnică (fără intenţia de a contesta importanţa acestei părţi). Astfel, în
1945, ferma era înzestrată cu
următoarele rase de animale şi
păsări: boi de muncă, rasa
Bucşani, vaci de lapte şi 21 viţei
din rasa Schwyz3, oi şi miei din
rasa Merinos, porci din rasa
Mangaliţa, iepuri din rasele
Angora şi Chinchila, cai din rasa
Mura, gâşte din rasele Emden,
Peking, Sussex, Rhode-Island4.
Deşi specificul fermei era
cu predilecţie zootehnic, partea de
cultură nu a fost neglijată. Astfel,
Fig. 5 Vaca Schwyz nr. 481 care a dat 5.250 l
pe cele 449 de ha, între 1941-
lapte/an.
1944, s-au cultivat: grâu, orz,
ovăz, mazăre, trifoi, lucernă, fasole ţucără, porumb, floarea soarelui, sfeclă de zahăr şi
furajeră, cartofi, etc. Seminţele selecţionate erau vândute ţăranilor din localităţile
apropiate şi Camerelor Agricole. S-au experimentat culturi din import, cum ar fi lupinul
dulce, rapiţa. În grădina de zarzavat-proprie-, pe lângă legumele obişnuite s-au cultivat şi
specialităţi: sparanghel, chicore de Witloof, salsifis, varză de Bruxelles etc.
a) Creşterea animalelor
În perioada interbelică, ferma de la Piatra s-a specializat pe creşterea cabalinelor,
bovinelor, ovinelor şi porcinelor. S-au crescut cai uşori pentru trăsuri, făcându-se
încrucişări între rasele pur sânge englez şi pur sânge arab. În privinţa bovinelor,
proprietarul Ionel Marian a importat vaci de lapte şi tauri din Elveţia; producţia medie de
lapte, anuală, era de 3.550 litri (maximum de lapte fiind obţinut de la o vacă: 5.250 l). Până
la izbucnirea războiului, ferma cumpăra vieri Mangaliţa de la târgul din Budapesta, ungurii
având o bună reputaţie în această privinţă. Aplicând o hrănire sistematică, porcinele
crescute la ferma lui Ionel Marian au ajuns să se dezvolte mult mai repede decât rasa
originală adusă de la Poiana, de la bunicul său (n.n. Ioniţă Marincu).
b) Piscicultura
Spre deosebire de alte ferme model organizate în judeţul Romanaţi, la cea de la Piatra
proprietarul a insistat şi pe dezvoltarea crescătoriei de crapi şi păstrăvi. Aşa se explică
organizarea celor trei heleşteie de crapi –de 10.500 m2, 14.960 m2 şi 18.088 m2 şi două
heleşteie de păstrăvi, cu o suprafaţă de 250 m2 fiecare; în 1945, un al patrulea heleşteu şi
terenuri destinate culturii de orez erau în construcţie. În 1944, producţia de crap a fost de
2.000 kg la ha. Pentru hrănirea păstrăvilor s-a folosit şi carnea de iepure Chinchila, rasă
crescută în fermă.
Pomicultura şi viticultura nu au fost neglijate, dovadă cele 5,25 ha plantate cu pomi

fructiferi, viţa de vie din zona conacului central dar, îndeosebi, pepinierele de pomi
fructiferi şi viţă de vie. Pepiniera, care se întindea pe o suprafaţă de 2 ha, era situată în
lunca Oltului, solul şi subsolul pretându-se destul de bine la creşterea viguroasă a puieţilor
şi la formarea rădăcinilor. Se vindeau: meri, pruni, cireşi, vişini, caişi, piersici, gutui,
trandafiri, plopi piramidali, mahonia, căpşuni etc.
c) Valorificarea produselor
Porcii erau îngrăşaţi şi plasaţi pe pieţele din ţară, mai puţin loturile de prăsilă care erau
exportate, înainte de război, la Praga şi la Viena. În anii războiului exportul fiind îngreunat,
la fermă s-a construit o fabrică de mezeluri pentru valorificarea proprie a cărnii de porc.
Animalele de
reproducere – armăsari,
tauri, berbeci, vieri etc.-
erau vândute Camerei de
Agricultură a judeţului,
instituţiilor zootehnice ale
statului, agricultorilor din
judeţ, altor ferme din ţară.
Între 1943-1944, s-au
vândut: 7 tăuraşi Schwyz-
Fermei Florica, 91 vieri şi
scroafe Mangaliţa-
Camerei Agricole Vâlcea,
Fig. 6 Tocatul porumbului pentru ansilat. 31 de capete- Camerei de
Agricultură Romanaţi, 6 vieri Mangaliţa- Fermei Ştirbey, 95 de oi prăsilă şi 5 berbeci
Merinos- Universităţii Timişoara.5
Începând din 1915, pe peronul gării din Piatra Olt s-a deschis un chioşc pentru
vânzarea fructelor produse în plantaţiile de pomi şi viţă-de-vie din fermă; în 1938, în
oraşul Slatina s-a deschis un magazin pentru desfacerea produselor animaliere,
obţinându-se următoarele venituri: 4.900.000 lei, în 1942, 3.930.000 lei, în 1943 şi
5.490.000 lei, în 1944.
Numărul angajaţilor permanenţi ai fermei se ridica la 50 de persoane, totalul
membrilor familiilor acestora ridicându-se la 146. Salariaţii de la fermă primeau locuinţă,
îmbrăcăminte, hrană- gratuite sau la preţ redus. La fermă mai erau folosiţi, în perioadele
campaniilor agricole, lucrători cu ziua, din satele învecinate, şi lucrători sezonieri. La
conacul central funcţiona o baie cu apă caldă care putea fi folosită de către angajaţi în mod
gratuit. De asemenea, au fost organizate o şcoală pentru copiii angajaţilor şi o cooperativă
de consum, ajutată cu bani şi cu mărfuri- cumpărate direct de la magazine- de către Ion
Marian.
Arestarea lui Ion Marian şi internarea lui în lagărul din Caracal (1944-1945),
judecarea şi condamnarea la 10 ani de temniţă grea aveau să marcheze dur familia şi
ferma. Ultima, deşi admisă în prima fază ca fermă model, a fost supusă exproprierii
ulterior, o parte a terenurilor fiind destinată împroprietăririi ţăranilor din Piatra, iar o alta
constituind baza viitoarei GAS/IAS.
Prin legea de reformă agrară şi prin instrucţiunile Comisiei Centrale de reformă agrară
au fost admise, pe lângă fermele de stat, şi un număr de ferme model particulare. La 18
februarie 1947, Comisia Centrală admisese deja un număr de 110 ferme particulare care
deţineau o suprafaţă de 12.281 ha, în plus peste cota celor 50 de ha o suprafaţă de 6.781
ha6.
Ministerul Agriculturii şi
Domeniilor şi Comisia
Centrală de Reformă au
hotărât ca, pentru
executarea dispoziţiilor
art. 13 din Regulamentul
Legii de Reformă Agrară,
privitor la crearea
fermelor model, un
cuvânt să revină şi
organelor de conducere
judeţene. În acest scop, la
nivelul judeţelor urma să
se constituie o comisie
din care să facă parte
directorul Camerei de
Fig. 7 Heleşteul de crapi nr. 3.
Agricultură şi şeful
Serviciului Veterinar Judeţean. Comisia trebuia să analizeze condiţiile fiecărei exploataţii,
al cărei proprietar ceruse ministerului recunoaşterea ei ca fermă model, şi să stabilească în
consecinţă. Criteriile pe baza cărora o exploatare agricolă primea titlul de fermă model
erau stabilite de M.A.D.: practicarea unei agriculturi raţionale, intensive, prevăzută cu
instalaţii sistematice şi cu inventar viu şi mort adecvat. Puteau fi considerate ca ferme
model cele pentru creşterea porcilor, a vitelor de rasă, hergheliile, fermele pentru creşterea
păsărilor, cultivarea seminţelor selecţionate, a plantelor textile sau oleaginoase,
pepinierele, stupăriile, exploatările horticole.
Fiecare judeţ trebuia să
înainteze ministerului,
până la data de 1 iunie
1945, tabelul cu propuneri
de ferme model7.
În judeţul Olt, 39
de proprietari au înaintat
cereri pentru recunoaşterea
exploataţiilor lor ca ferme
model8, dar M.A.D. nu a
dat aviz favorabil decât la
un număr foarte redus.
Acelaşi fenomen s-a
petrecut şi în judeţul
Romanaţi, unde- din 45 de
Fig. 8 Conacul din lunca Oltului.
ferme- au fost admise ca
ferme model doar două: Piatra-Olt, aparţinând lui Ion Marian şi Brâncoveni, aparţinând
principelui Matei C. Basarab-Brâncoveanu9.
În judeţul Romanaţi, comisia judeţeană- pentru
cercetarea moşiilor celor care ceruseră să li se recunoască
drept ferme model- s-a constituit începând cu data de 4
iunie 1945, fiind formată din prefectul judeţului, avocatul
Ion Olteanu, preşedintele comisiei, directorul Camerei
Agricole, ing. agronom inspector M. Caraivanschi şi
medicul veterinar Gh. Catrani, Şeful Servicului veterinar.
Comisia s-a deplasat la fiecare moşie al cărei proprietar
solicitase recunoaşterea ei ca fermă model, urmărind să
constate dacă îndeplineşte criteriile stabilite de Comisia
Centrală: dacă se exploatează raţional, activitatea
agricolă se desfăşoară intensiv, cu toate ramurile
agriculturii reprezentate, cu investiţii în clădiri, inventar
mort şi viu; realizările din trecut ale fermei, realizări care
să fi fost de folos agriculturii naţionale şi agricultorilor
Fig. 9 Distincţii primite de din zonă; înzestrarea fermei în prezent; posibilităţi de a
Ferma activa în viitor în folosul agriculturii şi a agricultorilor
Ionel Marian. din zonă; poziţia geografică a moşiei faţă de nevoile
judeţului; nevoia de pământ în comună pentru satisfacerea celor îndreptăţiţi la
împroprietărire; priceperea proprietarului, relaţiile, din trecut, dintre proprietar şi săteni10.
Astfel, comisia a apreciat pozitiv, cu
unele amendamente, următoarele
moşii, rămânând ca ministerul să
hotărască statutul moşiei: Piatra Olt,
proprietari Ion Marian şi fiica
acestuia, Elena Slotboom (comisia a
recunoscut că ferma de la Piatra,
prin activitate, organizare, investiţii
a fost considerată una dintre fermele
model din ţară. Singura menţiune
care ar fi putut să cântărească
negativ în luarea unei decizii
favorabile era că proprietarul, în
Fig. 10 Catalogul Pepinierei de pomi roditori.
momentul inspecţiei efectuate de
către comisia judeţeană, era deţinut politic în lagărul din Caracal, fiind încadrat în
categoria persoanelor care colaboraseră cu nemţii, deoarece îndeplinise funcţia de ministru
al agriculturii în guvernul Ion Antonescu); Brâncoveni, proprietar Matei C. Basarab-
Brâncoveanu, apreciată prin varietatea activităţii agricole şi calitatea inventarului tehnic;
Roşieni, proprietar Petre Oroveanu; Câmpeni-Baldovineşti, proprietari căpitan Marcel C.
Floreşteanu, Ioan C. Floreşteanu şi Paula C. Floreşteanu11; Ştirbey, proprietar prinţul
Barbu Ştirbey12 - instalaţiile, cu excepţia pivniţelor, erau dărăpănate.
Înainte de declanşarea războiului, proprietarul făcuse investiţii masive în
exploatarea agricolă: plantase 75 ha cu viţă nobilă, 200 ha cu pomi roditori, amenajase 50
de ha pentru cultura orezului, pepinieră de pomi şi viţă de vie; Cilieni, proprietar Grigore
Plessia (deşi moşia a fost apreciată de către comisie pentru organizare şi înzestrare tehnică,
comisia, în raportul întocmit, preciza că, în momentul inspecţiei, întreaga moşie era
expropriată); Radomir, proprietar Clemenţa Radian (comisia aprecia varietatea activităţii şi
a inventarului agricol, dar
arăta că proprietara
colaborase cu germanii şi
nu se bucura de simpatia
sătenilor); Olari,
proprietar C.C. Neamţu
(comisia constata
investiţiile făcute de
proprietar în construcţii şi
inventar mort, dar
sublinia că, fiind bancher,
făcea agricultură de
agrement. Cererea a fost
Fig. 11 Seră de forţat şi şopron pentru uscat tutunul respinsă prin adresa din
Conacul Pepinieră. 17 august 1945);
Boşoteni, proprietar
Vasile Mirică (deşi comisia judeţeană a întocmit un raport pozitiv, specificând „în curs de
renovare”, ministerul a respins cererea, prin adresa din 31 august 1945); Crăciunei – Olt,
Fărcaşele şi Caracal – Romanaţi, proprietari fiind urmaşii lui Teodor Borcescu – Dan,
Dumitru şi Marieta (comisia judeţeană nota în raportul întocmit că exploataţia:
„...îndeplineşte condiţiile pentru declararea ca fermă model, având investiţii foarte
importante în clădiri, inventar viu şi mort, conducere foarte bună, realizări în domeniul
tehnic şi agricol”. Nu de
aceeaşi părere a fost, însă,
ministerul care, prin
adresa din 31 iulie 1945, a
respins cererea pentru
recunoaşterea ca fermă
model)13. Restul
proprietarilor de moşii
care solicitaseră
recunoaşterea ca ferme
model a fost respins de
comisia judeţeană care a
considerat că înzestrarea Fig. 12 Poarta de la intrarea în Conacul Central.
acestora corespundea
unor gospodării fără veleităţi de ferme model14. Comisia solicita aprobarea unui număr
rezonabil de ferme model, pentru organizarea raţională a agriculturii din judeţ.
Mulţi dintre marii proprietari agricoli au fost nemulţumiţi de refuzul comisiei judeţene sau
al ministerului. Corespondenţa dintre ei şi autorităţile centrale, din lunile următoare,
dovedeşte acest lucru.
Deşi M.A.D. a recunoscut ca ferme model exploataţiile de la Piatra şi Brâncoveni,
nici acestea nu s-au bucurat de un regim preferenţial. Cota maximă de teren s-a stabilit la
150 de ha, insuficiente pentru desfăşurarea unei agriculturi raţionale şi intensive.

Proprietarul moşiei de la Brâncoveni, principele Matei C. Basarab Brâncoveanu, moştenise
de la tatăl său o fermă utilată după standarde europene, iar suprafaţa de 150 de ha îi era
insuficientă pentru a desfăşura o
agricultură raţională. Mai mult
decât atât, în cota de 150 de ha
intra şi suprafaţa de 4 ha şi
jumătate, corespunzătore
conacului. Potrivit Decretului
187, suprafeţele cultivate cu
orez nu făceau obiectul
exproprierii. Ferma de la
Brâncoveni avea amenajată o
suprafaţă de 7 ha pentru cultura
orezului. Pentru rotaţia acestei
culturi, proprietarul a solicitat
Fig. 13 Conacul Central azi, (APP). să-i mai fie lăsate încă 7 ha,
solicitare nesatisfăcută de
minister15.
Note:
1
Arhivele Naţionale ale României (în continuare ANR), Fond Ion Marian, dos. 18 din 1945, f. 5
2
Ansilaj, operaţiune de conservare a nutreţurilor verzi prin murare.
3
Rasa Schwyz este originară din ţinuturile muntoase din nord-estul Elveţiei, din cantonul
Schwyz, şi a fost dezvoltată acum mai bine de 1000 de ani. Specialiştii sunt de părere că această
rasă de vaci a apărut în urma încrucişărilor cu rase de vaci germane, care au fost aduse în Elveţia
pentru a îmbunătăţi populaţia bovină.Vaca din rasa Schwyz este masivă, cu o constituţie
armonioasă, cu trunchiul larg şi toracele lung. Are membre scurte, însă puternice şi rezistente,
cu copita dură. La maturitate, vacile ajung la o greutate de 500-700 de kg, iar taurii la 900-1300
de kg. Corpul este acoperit de un păr brun şi uniform, de diferite nuanţe, mai intens la
extremităţi. Pe linia superioară a trunchiului, vaca din rasa Schwyz are o dungă mai deschisă,
iar în jurul botului un inel alb. Este o rasă crescută, în special, pentru lapte. Produce anual peste
9.000 l de lapte de foarte bună calitate. Laptele produs de vaca din rasa Schwyz are o grăsime de
4% şi 3,5% proteine, fiind excelent pentru producţia de brânză.
Sursă: http://www.zoo.ro/vaca-schwyz
4
ANR, Fond Ion Marian, dos. 18/1945, f. 8.
5
Ibid.
6
Mihail RUSENESCU, Date privind politica agrarä a României (martie 1945 - februarie
1949), în Studii şi materiale de istorie contemporană, vol. III, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1978, p. 84.
7
ANR, Fond Reforma agrară din 1945, dos. nr. 23 din 1945, f. 1.
8
Ibid., f. 21, 36.
9
Idem, dos. nr. 6 din 1945, nepaginat.
10
Ibid.
11
Comisia judeţeană a respins cererea pentru recunoaşterea moşiei ca fermă model, aducând
următoarele argumente: folosirea pe moşie a prizonierilor ruşi şi evrei, construirea clădirilor fermei
de către prizonierii ruşi, tratamentul dur folosit de Constantin Floreşteanu la adresa sătenilor şi
nevoia de pământ pentru împroprietărirea soldaţilor din zonă.
12
Prinţul Barbu Alexandru Ştirbey (1872-1946) a intrat în posesia unei fabuloase averi în 1890,
după moartea tatălui său. Devenea, astfel, moştenitorul Palatului de la Buftea şi tutorele fraţilor săi
mai mici. Era pasionat de agricultură. A înfiinţat, lângă parcul palatului său, o fabrică de conserve
şi, tot la Buftea, o pepinieră de viţă americană, o lăptărie, o moară sistematică şi, în 1902, o fabrică
de vată şi pansamente.
13
ANR, Fond Reforma agrară din 1945, Centrala, dos. nr. 14 din 1945, f. 4-5.
14
Maria Socor – Preajba, Teodor şi Viorica Stamatopol – Deveselu, Constantin Brătăşanu –
Fălcoiu, Paul P. Lazăr – Drăghiceni, Sima P. Lazăr – Arceşti, Eugenia şi Constantin Neamţu –
Fărcaşele şi Brastavăţ, Colette Brâncoveanu – Cezieni, Gheorghe Dobruneanu – Dobrun, Mihail
Vaias – Drăghiceni, Grigore Stăncescu – Găneasa, Dumitru Peligrad – Strejeştii de Jos, Liber
Târnoveanu şi Marin Nalecu – Colibaşi, Sandi Dobriceanu – Dobriceni, Bădiţă C. Romano –
Pleşoiu, Maria Arion – Băleasa, Nini Negri – Pârşcoveni, Ionel Pomponiu – Ţărţăl, Oana Vasilescu
– Zănoaga, ing. Popescu-Dolj – Leu, Nicolae Enăchescu – Enoşeşti, moştenitorii Th. Florescu –
Racoviţa, Ion şi Maria Pătru – Dioşti, Radu Ozunu – Băbiciu ş.a. (Ibid.).
15
ANR, Ferma Brâncoveni-Romanaţi, proprietatea lui Matei C. Basarab Brâncoveanu, dos. 12
din 1945, f. 23.
Precizare: figurile 3-12 provin din Arhivele Naţionale ale României, Fond Ion Marian, dos. 18 din
1945.
VECHII PROPRIETARI AI MOŞIEI MĂGUREANCA DIN MIERLEŞTI, JUDEŢUL OLT
Claudia – Theodora Truţă, Mihai Barbu
Satul Mierleşti este atestat documentar la 30 iunie 1477 (6985) când ,,Basarab cel
bătrân Voevod (Laiotă) întăreşte lui Tâmpeanu ocine în Mirileşti” (Documenta Romaniae
Historica, B. Ţara Românească, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei R. S. R., 1966).
,,Între văile Vediţa şi Iminog, sunt de veacuri neştiute şi până azi, aşezările
străvechi: Mierleşti şi
Tâmpeni (azi Movileni)”.
(Iancu St. Toma, ,,De la
Bacea la Tituleşti, pagini de
istorie”, 1991, manuscris,
pag. 86).
Satul Mierleşti se află
pe valea Iminogului, iar
Tâmpeni pe valea Vediţei –
Dorofeiului. Cele două sate
erau aşezări de oameni liberi,
mândri de ocinele lor, dintre
care unul din ei îşi va fi luat
nume după numele satului:
Tâmpeanu.
Sigiliul comunei Mierleşti de Jos din plasa Mijlocul, Printr-o înfrăţire de
judeţul Olt (1864). moşie sau pe altă cale,
Tâmpeanu de la Tâmpeni va
fi căpătat ocine şi în Mirileşti. O înfrăţire asemănătoare se întâlneşte şi în cazul satelor

Mirileşti ( Olt) şi Cârpoi ( Crâmpoia) în anul 1536.
,,În anul 1536, Micul din Cârpoi se înfrăţeşte cu Buciaci din Mirileşti, peste
ocinele şi dedinele lor, ca să fie doi fraţi, nedespărţiţi în veci” ( Documenta Romaniae
Historica, B. Ţara Românească, vol. IV, Bucureşti, Editura Academiei R. S. R., 1981).
În satul Mierleşti se află şi cea mai veche biserică din comună. În monografia
Eparhiei Râmnicului şi Argeşului apărută cu arhiereasca binecuvântare a Prea Sfinţitului
Iosif în 1976 se arată că: ,,Biserica parohială cu hramul Adormirea Maicii Domnului e
construită din lemn în 1732 (în timpul domnitorului Nicolae Mavrocordat) “.
Documentul de mai sus prezintă o inadvertenţă în sensul că la 1732, domnitor în
Tara Românească era Constantin Mavrocordat; e posibil ca la tipărire să se fi scris 1732 în
loc de 1722, ştiind că Nicolae Mavrocordat a fost domnitor în Tara Românească în a doua
domnie, între 1719-1730.
Din spusele unor localnici mai bătrâni, care şi ei auziseră de la bătrânii lor, se zice
că vechea biserică de lemn se afla pe ,,Valea cu casele“ şi a fost adusă pe locul actual cu
boii. (Este de remarcat că şi alte biserici de pe Valea Iminogului – construite din lemn – au
fost aduse cu carele cu boi pe locul actual. Exemplu în ,,Monografia satului Bălteni –
Olt” , alcătuită de Constantin Predescu, se arată că în anul 1492 s-a ridicat o biserică ce
purta hramul Cuvioasa Paraschiva. Biserica a fost construită în comuna Seaca din judeţul
Olt, adusă cu carele şi montată în centrul de atunci al comunei Bălteni).
Cum altarul şi naosul bisericii sunt din lemn şi restul din zid, se poate presupune
că partea din lemn a fost construită în 1722 şi strămutată în 1783 aşa cum este menţionat în
,,Dicţionarul geografic al judeţului Olt” , de C. Alessandrescu şi I. G. Sfinţescu, la pagina
133, unde se arată: ,,Biserica zidită în 1783 şi reparată în 1880. Ctitori: Preotul Drăgoi,
Maria Preoteasa şi Stoian Diaconu”.
Probabil că biserica ,,Mierleştii de Jos” (Măgura) cu hramul Adormirea Maicii
Domnului a fost construită mai înainte de 1722, deoarece în documentul din 30 mai 1609,
(Documente din Istoria României, B. Ţara Românească” pag. 384-385, Editura
Academiei), se arată printre altele: ,,Şi iar a cumpărat Badea Postelnicul ocină la
Mirileşti; partea lui Anghel, fiul lui Căuş şi partea popii Voico, de la Anghel şi de la
Manea toată şi cu doi vecini, însă cu 3000 aspri”.
Învăţătorul Marin Măgureanu, din satul Mierleşti, în răspunsul său la chestionarul
lui Alexandru Odobescu, nota că: valul de pământ de la Catane şi Moşteni (Brazda lui
Novac) trece spre Tâmpeni (satul Bacea) pe la coada ,,Vâlcelii Cleja” ( pe Valea cu
Casele). Cleja, după Nicolae Iorga, („Istoria României”, volumul II), înseamnă pământ
atribuit ,,parohului” şi vine din grecescul ,,eclesia”. Aceasta ne face să credem că biserica
de lemn din Valea cu Casele – Mierleasca să fi fost construită aproximativ în aceeaşi
perioadă (în jurul anului 1600) cu vechea biserică a boierilor greceni din satul Greci, ce are
ctitor pe Badea Greceanu Postelnic. Acesta a obţinut multe proprietăţi în Mierleşti aşa cum
rezultă din mai multe documente menţionate de noi în ,,Monografia comunei Perieţi,
judeţul Olt”, Editura Antim Ivireanul, 2013, pag. 207-208.
În fosta comună Mierleşti, moşie importantă au fost Măgureanca– proprietate a
lui Costache Dumitru Găbunea.
Ziarul ,,Epoca”, ziarul Partidului Conservator, nr. 725 din 21 aprilie 1888,
prezintă într-un articol intitulat ,,Corespondenţă din Slatina” , primirea lui Constantin
Colibăşanu, noul prefect al judeţului Olt, în oraşul Slatina unde era aşteptat de
notabilităţile oraşului şi ale judeţului de unde ,,fu salutat de C. Găbunea, mare proprietar
la Mierleşti”.
În ,,Dicţionarul geografic al judeţului Olt” , de C. Alessandrescu şi I. G. Sfinţescu
la pagina 138-139 se arată : ,,proprietari mai însemnaţi în Mierleşti erau, printre alţii,
Costache D. Găbunea, care are 900 de ha, din care 650 ha teren arabil şi 250 ha pădure”.
El a fost şi preşedintele Partidului Conservator din judeţului Olt.
Costache Găbunea s-a născut în 1833. La 14. 01 1862, la vârsta de 29 ani s-a
căsătorit cu Elena Petrache Manolescu ( 16 ani).
Foaia de zestre cu care Domnul Petrache Manolescu a înzestrat pe fiica sa Elena,
întocmită la 20 noiembrie 1861 avea următorul cuprins:
“ Act
Galbeni
- Două mii galbeni austriceşti bani în naht 2000
- Una sută galbeni preţuită lenjerie şi hainele ce am dat în fiinţă 100
- Una sută galbeni pentru garderob în naht 100
- Şapte zeci galbeni preţul a două brăţări de aur ce i-am dat în fiinţă,
însă una cu pietre de diamant. 70
- Şease spre zece galbeni preţuite una pereche toarte de aur cu
pietre de diamant şi brăţare de aur dat în fiinţă 16
- Şease galbeni preţuit un mărgean dat în fiinţă 6
_________
2292
Peste tot galbeni două mii două sute nouă zeci şi doiu, toată zestrea coprinsă aici, care cu
a mea bună cuvântare o dau fiicei mele precum descriu mai sus.
(Semnătura) P. Manolescu”
Domnul Costache Găbunea s-a arătat mulţumit de această foaie de zestre, martor
fiind Ioan Viişoreanu, iar C. Isvoranu arată că a fost de faţă.
În 1862, ghenarie, 17, la Slatina, Tribunalul Olt legalizează această foaie de
zestre, conform articolului 336 din regulamentul organic.
Prezident, Membri Hristache Eliad, M. Racoviceanu, Grefier C. Cuţaridu.
N. Simonidu
La 17 iunie 1904,
se întocmeşte ,,prezenta
copie fiind scoasă
întocmai după foaia de
zestre trecută în registrul
pentru legalizarea foilor
dotale la nr. 2/862, se
legalizează de noi.
Grefier, [Pecetea].”
Costache D.
Găbunea a fost primar al
oraţului Slatina între Certificat de botez al lui Constantin Găbunea
1872-1876. (extract).
A decedat la 22 ianuarie 1898 conform ,,Extract din Registrul stării civile pentru
morţi” /1898.
Martori: -Gheorghe Constantinescu – 49 ani, funcţionar.
-Marin Constantinescu – 48 de ani, comerciant.
- Medic, N. Christescu
Ofiţer stare civilă Alecu Negreanu, al comunei Slatina; al doilea martor declarând
că nu ştie carte s-au subscris de noi.
ss (G. Constantinescu)
Costache Găbunea era fiul lui Dumitru Găbunea care la 28 octombrie 1848 era
,,Prezidentul Magistratului” iar Uţă Pop, Ştefan Dandea (50 ani) şi Nicolae Perieţeanu ( 32
ani) erau ,,cileni” – membri. Hristodor Caracostea şi C. Cumpănaşu erau supleanţi.
(Arhivele Naţionale ale României, filiala Slatina, fond Magistratul oraşului Slatina, dosar
165/ 1848, fila 23).
Dumitru Găbunea a decedat la 2 noiembrie 1884, fiind în vârstă de 82 ani.
(Registrul stării civile Slatina, pentru morţi, anul 1884).
Mama lui Costache Găbunea se numea Zinca; a decedat la 2 martie 1874, la vârsta
de 60 de ani.
La 1864 Moşia Măgureanca era proprietate a domnului Dumitru Găbunea .
Din această moşie au fost împroprietăriţi după Legea rurală,1864, noiembrie 1
următorii locuitori:
Locuitori care au clăcuit
cu Numele Pogoane Prăjini Stânjeni
Nr 4 boi 2 boi Cu locuitorului
mâinile
1. 1 - - Badea 11 -
Costandinici
2. 2 - - Chostandin 11 -
Neacşa
3. 3 - - Nicha Vilău 11 -
4. 4 - - Dumitru Chârstea 11 -
5. - 1 - Gheorghe 7 19
Fierbântu
6. - 2 - Dobre David 7 19
7. - 3 - Drăghici Dobre 7 19
8. - 4 - Ilie Tudorică 7 19
9. - 5 - Nistor Vilău 7 19
10. - 6 - Simion Chârstea 7 19
11. - 7 - Florea David 7 19
12. - 8 - Radu Vilău 7 19
Probabil pentru neplata unor datorii de împrumut sau de altă natură moşia
Măgureanca a lui Dumitru Găbunea a fost scoasă la licitaţie printr-o sentinţă a Tribunalului
Olt, nr. 74/1870.
La 4 octombrie 1872 s-a vândut prin următoarea Hotărâre a Tribunalului Oltu

,,astăzi fiind termenul de supralicitare a 120 stânjeni moşie ai domnului Dumitru
Găbunea, adjudecaţi prin încheierea nr. 2494 în persoana domnului Costache Dumitru
Găbunea; la apelul nominal făcut s-a prezentat în Tribunal numai creditorul asupra
căruia s-a adjudecat expresul imobil lipsind debitorul, cel care a avut cunoştinţă de
termen, şi după observaţiunea făcută lucrărilor s-a vândut cu atât (4000 galbeni) în tot
timpul de 8 zile cât a rămas deschisă prima licitaţiune, conform art. 546 pr. civilă, nu s-a
ivit nicio cerere de supralicitare precum şi astăzi termenul de supralicitare nu s-a
prezentat nicio altă persoană decât primul licitator care a propus că nu mai dă niciun alt
preţ decât acela cu care s-a oferit la prima licitaţie, cerând ca la cazu dacă se adjudecă
definitiv asupra domniei sale expresul imobil, Onor Tribunalul ca în dreptul depunerii
preţului adjudecaţiunii se consemneşte creanţa după dreptul civil din art. 552 din pr. civ.
După care punându-se în observaţiune şi dispozitivul sentinţei nr 74/870 şi văzut că
debitorul datorează următoarele sume către domnul Costache D.Găbunea, creditorul
asupra căruia s-a adjudecat imobilul în chestiune:
Lei vechi
67.200 Capital dat creditorului ce s-a primit de debitor
37.800 Idem dintr-o poliţă a debitorului ce s-a plătit de creditor
3150 Capitalul dat creditorului de debitor plata făcută la Hagiadi
________
108.150 Adică lei vechi una sută opt mii una sută cincizeci, deci
capitalul cuprins în sentinţă
71.960 Dobânda cuvenită la capitalul de 67.200 pe 10 ani, 8 luni şi
jumătate socotit de la 16 ghenarie 1862 şi până azi 4
octombrie 1872.
14.490 Idem la capitalul de lei 37.800 pe 3 ani şi 10 luni socotit de
la 9 decembrie 1868 şi până azi 4 octombrie 1872
86.450 Transportul sumei de dobândă din urmă
794 Dobânda legală pe 2 ani 6 luni şi jumătate sumă cuvenită la
capitalul de lei 3150 socotit de la 18 martie 1870 – 4 oct. 1872.
87.244 Dobânda cuvenită până astăzi la capitalul cuprins în sentinţă
Recapitulaţie
108.150 capital
87.244 procente
351 taxe
195.745 total
Tribunalul în ce priveşte licitaţiunea
Având în vedere că tot timpul cât a stat deschisă prima licitaţiune asemănător art.
546 din pr. civ. nu s-a făcut nicio cerere de supralicitare şi nici creditorul asupra căruia
s-a adjudecat expresul imobil n-a dat un alt preţu mai mare […]
Având în vedere că imobilul urmărit debitorului se află pus în vânzare numai
pentru achitarea creanţei creditorului Costache Dumitru Găbunea,
Având în vedere că în preţul adjudecaţiunii imobilului în chestiune nu se acoperă
creanţa domnului creditor, de 4000 galbeni, rezultă că domnul Costache Dumitru
Găbunea, adjudecătorul, mai rămâne ca creditor al debitorului încă cu suma de lei vechi
71.585.
Pentru aceste motive de acord cu Domnul Procuror în baza articolului 550 din
procedură civilă, adjudecă definitiv în persoana creditorului domnul Costache Dumitru
Găbunea imobilul în chestiune în preţul de 4000 de galbeni oferiţi la prima licitaţie după
cum se constată în încheierea numărul 2494.
La 14 noiembrie 1872, Tribunalul Disctrictului Oltu a emis Ordonanţa de
adjudecare nr. 7, prin care cu sentinţa acestui tribunal nr 74/1870, rămasă definitivă a
autorizat vânzarea a 120 stânjeni de moşie din satul Mierleştii de Jos, proprietatea lui
Dumitru Găbunea, cu vecinătăţile:
Răsărit – Moşia domnului N. Opran
Apus – Moşia Brebeni
Miază zi –Moşia Moşnenilor Popeşti
Miază noapte – Moşia domnului Vasile Perieţeanu
către domnul Costache Găbunea.
La 15 mai 1873 prin Ordonanţa Domnului Preşedinte al Tribunalului Olt, în
prezenţa primarului comunei Mierleşti
se pune în posesiune ,,Domnul
Costache Dumitru Găbunea cu cei 120
stânjeni moşie în hotarul Mierleştii de
Jos.”
Din condica pentru botezaţi pe
anul 1862 de la biserica Sfântul Nicolae
din coastă, aflăm că la 12 noiembrie
1862, s-a născut Constantin fiul lui
Costache D. Găbunea şi al Elena
Petrache Manolescu.
Constantin Costache Găbunea
se căsătoreşte cu Aurelia Aneta Petrescu
la 4 decembrie 1897 încheindu-se un act
de căsătorie cu următorul conţinut:
“REGATUL ROMÂNIEI
PRIMĂRIA COMUNEI
BUCURESCI
OFICIUL STAREI CIVILE
Domnul Constantin Găbunea
şi domnişoara Aurelia Aneta Petrescu
s-au căsătorit astăzi la 4 ale lunii
decembrie anul 1897 la acestă Primărie
şi s-au înscris în registrul numărul
1653, spre credinţă li s-a liberat acest
certificat, pentru a le servi la ceremonia
religioasă. [Primar, pecetea şi Act de căsătorie între Constantin Găbunea şi
semnătura]”. Aurelia Aneta Petrescu (1897).
Pe actul de căsătorie se află
următorul înscris:
Astă di 4 decembrie 1897 s-a oficiat taina Cununiei tinerilor de faţă de către sub
scrisul Arhiereu trecându-se în registrul bisericii Icona din Bucureşti.
f Nifon N. Ploeşteanu
Vicarul Sf. Mitropolii
Ungro Vlachiei “
Constantin C. Găbunea este unicul fiu şi moştenitor al lui Costache Găbunea aşa
cum rezultă din: Certificat de unic fiu şi moştenitor al defunctului Costache Dumitru
Găbunea eliberat de Poliţia Oraşului Slatina la 17 iunie 1904 cu numărul 3991.
La 9 noiembrie 1902, Constantin Găbunea împrumută de la doamna Elena
Zăgănescu suma de 10000 lei, pentru care s-a încheiat următorul proces verbal cu numărul
7722.
,,În pretoriul Tribunalului districtului Oltul şi înaintea noastră D. Dumitrescu,
membru de şedinţă asistat de ajutorul de grefă I. Penescu şi C. C. Găbunea inginer
domiciliat în Slatina şi creditoarea Elena Zăgănescu născută C. Dimitriu asistată de soţul
său C. Zăgănescu – avocat Slatina, s-a prezentat şi doamna Elena Găbunea născută
Manolescu proprietară din Slatina şi cunoscuţi de noi, având a se autentifica acest act de
împrumut cu ipotecă, format în
dublu exemplar identice din care
unul nesubscris depuse cu suplica
registrată la nr. 18732/902.
Creditoarea Elena
Zăgănescu a numărat domnului C.
C. Găbunea în faţa noastră 10000
lei”.
Ipoteca ce garanta
împrumutul era făcută asupra
moşiei Măgura situată în comuna
Mierleşti, judeţul Olt. Dobânda
pentru cele 10000 lei era de 10%
începând cu 1 octombrie 1904, iar
ordonanţa de inscripţiune ipotecară
avea numărul 85 din 9 noiembrie
1902.
Elena Zăgănescu era soţia
avocatului Constantin Zăgănescu,
născut în 1852 în Bucureşti. Acesta
a decedat la 13 septembrie 1904 în
Viena, districtul II, strada Tabor nr.
8, de boală de inimă. Slujba de
înmormântare s-a efectuat la
biserica Sfânta Treime, parohie
greco-orientală din Viena.
Constantin Găbunea a
împrumutat şi de la Ion Vărzaru
suma de 9600 lei cu ipoteca înscrisă Act de naştere al lui Costache D. Găbunea.
la numărul 92 din 1902.
În anul 1911, inginerul Constantin Costache Găbunea se adresează Tribunalului

Olt pentru a i se întocmi hotărnicii pentru cele trei moşii ale sale: Măgureanca, Găbuneasca
şi Catanele.
Avem numai o schiţă sumară a moşiilor Măgureanca de 138 ha – 6400 mp (276 şi
15/21 pogoane) şi Găbuneasa de 199 ha – 590 mp (398 şi 9/24 pogoane), întocmită de
inginerul hotarnic Antonescu G. Veruncula cu următoarea însemnare: ,,Planurile
hotărniciilor se află în lucru de hotărnicii conform Regulamentului de hotărnicii şi
Ordonanţa Tribunalului Olt nr. 2219 din 5 martie 1911 publicată în Monitorul Oficial nr.
275 din 11 martie 1911.
Inginer hotarnic, Artonescu G. Veruncula”
A fost însă realizată complet Hotărnicia moşiei Catanele, despre care vom vorbi
într-un număr viitor.
În vremurile din urmă moşia Măgureanca era proprietatea colonelului Dinu. Soţia
acestuia –Dinu Eugenia provenea din familia Găbunea.
Colonelul Dinu îşi muncea şi administra singur moşia, transformând-o într-o
adevărata fermă agrozootehnică. Poseda pe dealul de Răsărit faţă de intravilanul casei sale
o podgorie de vie nobilă, cu cramă în mijlocul viei, cu un foişor – prepeleac din care se
putea supraveghea întreaga proprietate. Cu toate că via era împrejmuită cu gard de ulucă
de 2 metri şi sârmă ghimpată, noi copiii reuşeam să ne strecurăm prin câte o deschidere
făcută în gard şi să găsim câţiva ciorchini rămaşi după culesul viei. Ne speriam foarte tare
când auzeam lătratul câinilor de pază.
În continuarea viei spre ,,Valea cu Casele’’ avea o livadă de pomi fructiferi mai
ales – pruni de diferite soiuri.
Fiind vecin cu sfoara de moşie a străbunicului meu Ion Barbu, copil fiind, îl
vedeam adesea pe colonelul Dinu călare pe cal şi la spinare cu puşcă cu glonţ, dând ocol
moşiei sale; de acesta se temeau foarte tare răufăcătorii, domnia sa având o autoritate
deosebită.
A sosit şi anul 1949 când au fost expropriaţi ultimii moşieri şi obligaţi la domicilii
forţate. Colonelul Dinu a fugit înainte de expropriere (aflând de aceasta) într-o localitate
lângă Sibiu unde a lucrat la un I. A.S. ca muncitor agricol, cu altă identitate.
Doamna
Dinu Eugenia,
după
exproprierea sa
din 1949 a locuit
pe strada Ana
Ipătescu – nr. 10
în Slatina (Strada
Varipati sau
Valipati cum
menţionează Ioan
S. Floru în cartea
sa – Un copil, un
Planul moşiilor Găbuneasa şi Măgureanca (1911).
sat…, 1931, pag.
140). Dânsa era
absolventă a unui pension din Paris. Toţi elevii care am stat în gazdă la dânsa (Andreiţă
Ion – scriitor şi jurnalist, Stănculeţ Ion – inginer constructor, Ologu Florian – inginer
mecanic, Calcan Constantin – inginer agronom, Nica Dumitru – profesor, Barbu Mihai –
profesor – am menţionat câţiva din absolvenţii Şcolii Perieţi, din generaţiile 1939, 1940,
1941) am beneficiat de sfaturile competente ale domniei sale şi am fost ajutaţi în
înţelegerea limbii franceze, lucru evidenţiat de profesorul Ilie Rădulescu (Magistru) de la
Liceul Radu Greceanu din Slatina. Doamna Dinu Eugenia a decedat în Spitalul din Slatina
în urma arsurilor suferite din cauza incendierii cu o lampă de gătit cu petrol, pe care îşi
pregătea hrana.
Din casele acestora au fost furate, după expropriere, obiecte de valoare, acţiunea
fiind un jaf autorizat de autorităţile timpului. Gospodăriile boiereşti au fost demolate şi o
parte din materiale au fost transportate la I. A. S. Stoicăneşti, altă parte la I. A. S. Brebeni
(ferma Mierleşti).
Ce a mai rămas s-a folosit ca local al Grădiniţei de copii şi sediu al Staţiunii de
maşini agricole Perieţi. Şi în timp ce propaganda vremii vorbea despre grija faţă de copiii
patriei, vreme îndelungată aceştia nu au mai văzut pe masa lor o bucată de pâine, din cauza
cotelor împovărătoare, impuse pentru a obliga ţăranii ,,să se treacă la colectiv’’ , care la
noi s-a numit ,,Pământ Desţelenit” pentru a ne aduce mereu aminte de ,,binefacerile”
poporului sovietic, al cărui scriitor Mihail Şolohov a scris romanul ,,Pământ Desţelenit” .
Drama învăţătorilor refugiaţi din judeţele Olt şi Romanaţi (VIII)

Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian
Dumitrescu Nicolaie, învăţător cu titlul provizoriu la şcoala din comuna Belica, judeţul
Durostor, având statutul de refugiat, ruga Inspectoratul şcolar al Ţinutului Marea (cererea
cu nr.4748 din 23 august 1940) să binevoiască a interveni locului pentru a i se aproba
detaşarea de la şcoala menţionată mai sus, la una dintre şcolile din localităţile următoare,
scrise în ordinea de preferinţă: Zănoaga, Dioşti, Castranova, Apele Vii, Tărţăl şi Leu din
jud. Romanaţi. În comuna Zănoaga, înv. Dumitrescu Nicolaie îşi stabilise domiciliul, aici
având soţia sa în proprietate 20 ha teren arabil şi gospodărie. La Zănoaga fuseseră deja
numiţi învăţători, soţ şi soţie, Scarlat Gheorghe şi Scarlat Agripina, originari din Romanaţi.
În situaţia aceasta, Inspectorul şcolar al judeţului Romanaţi propunea numirea învăţătorului
Dumitrescu Nicolaie la şcoala din comuna Leu, jud. Romanaţi.
Alina Tişcovschi, refugiată din Basarabia, unde a fost învăţătoare definitivă cu două
gradaţii la şcoala de copii mici din com Besaghioz, jud. Tighina şi având soţ preot fără
parohie, la 10 septembrie 1940 scrie o cerere adresată Ministerului Educaţiei Naţionale
prin care solicita un post de învăţătoare la una dintre şcolile din Ţinutul Olt, unde soţul său
va fi utilizat ca preot. Conform rezoluţiei a fost repartizată la Şopârliţa, jud. Romanaţi.
Familia Tişcovschi se găsea refugiată în Bucureşti, str. Polonă nr. 9, la preotul Ioan
Postaroancă.
Mihalache Neacşu a fost învăţător cu titlul provizoriu, seria 1932, în comuna Elciu, jud.
Satu Mare de la 20 noiembrie 1935 şi până în momentul cedării unei părţi din Ardeal
statului maghiar. Prin această cedare rămânând fără post, învăţătorul M. Neacşu ruga
Inspectoratul şcolar al Ţinutului Mureş- reşedinţa Alba-Iulia să facă toate demersurile
pentru a fi utilizat la una din şcolile din jud. Romanaţi (cererea cu nr. 02498 din 16 sept.
1940), respectiv într-o comună situată cât mai aproape de comuna sa natală, com.
Popânzăleşti, jud. Romanaţi, unde avea avere personală şi părinţi bătrâni. De asemenea,
solicita să fie numit în acelaşi loc cu soţia sa Eufrosina Mih. Neacşu. Într-o altă cerere din
10 septembrie 1940 adresată Ministerului Educaţiei, înv. Mih. Neacşu arăta: ,,Eu am făcut
în termen cereri de detaşare spre a fi detaşat şi eventual transferat în satul natal Buzduc sau
în comuna de reşedinţă Popânzăleşti, comună natală unde am interese familiale, părinţi
bătrâni şi neputincioşi, care au absolută nevoie de sprijinul meu: am în acel sat şi comună
şi interese materiale, casă proprie şi teren de cultură, al meu şi al părinţilor. Am făcut
cereri la Inspectoratul şcolar Romanaţi şi Inspectoratul judeţean Craiova. La aflarea
rezultatului, se vede că, contrar dispoziţiilor legale, la Buzduc a fost detaşat învăţătorul
Badea C. Marin care, deşi este din acel sat, părinţii lui nu sunt lipsiţi de sprijin, având în
sat şi alţi copii, care le sunt de ajutor, iar interese materiale nu are… La comuna
Popânzăleşti a fost detaşat un alt învăţător, anume Ion Rădulescu din comuna Baldovineşti,
străin de comuna mea care nu are nici un interes, comuna fiind la o distanţă de 20 km de
comuna mea natală… De asemenea am văzut că în postul de bărbat, nou înfiinţat la Şcoala
primară din com. Popânzăleşti, a fost utilizat un învăţător cu numele de Donciu Ştefan, tot
străin de comună”. La 10 septembrie 1940, înv. Mih. Neacşu se găsea mobilizat la
Regimentul 53 Infanterie, având gradul de sublocotenent.
Stănilă Ilie, învăţător cu titlul definitiv, în cererea cu nr. 161632 din 10 septembrie 1940
trimisă Ministerului Educaţiei Naţionale menţiona: ,,…fiind concentrat de la data de 5
septembrie 1939 şi în prezent aflându-mă pe zonă, tot sub arme după cum se poate constata
din adeverinţa aici anexată, cu profund respect vin în faţa D-voastre spre a vă face
cunoscut următoarele: Sunt născut în comuna Bucinişu, jud. Romanaţi, unde am lăsat
părinţi singuri, bătrâni şi neputincioşi. Până în prezent am avut postul în comuna
Zaharovca, jud. Orhei, de unde am fost transferat în acest an la şcoala primară din satul
Bogdanova, jud. Caliacra, urmând ca după desconcentrare să mă prezint la acel post. În
urma evenimentelor triste ce s-au întâmplat în ţara noastră, rămânând fără post şi fără alt
sprijin şi neputând pleca de la datorie, de aici de pe zonă, pentru a-mi aranja situaţia, trimit
această cerere prin care vă rog D-le Ministru, să binevoiţi a dispune spre încadrarea mea în
învăţământ, numindu-mă învăţător într-un post din apropierea locurilor mele natale sau
unde credeţi de cuviinţă spre a-mi continua apostolatul”. Rezoluţia ministerului: Obârşia
Veche.
Borca Alecsandrina a funcţionat ca învăţătoare definitivă la Şcoala primară din satul
Şugatag, jud. Maramureş. În urma cedării unei părţi din Ardeal statului maghiar, în care a
intrat şi Maramureşul, înv. Borca Alecsandrina a rămas fără post. În cererea adresată
Ministerului Educaţiei Naţionale din 10 septembrie 1940, ruga a fi numită la Şcoala
primară din comuna Brâncoveni, jud. Romanaţi. Solicita acest post deoarece se afla în
tratative de căsătorie cu Ghimiş Constantin, învăţător în această comună. Într-o altă cerere
către Ministrul Educaţiei din 11 septembrie 1940, arăta: ,,Vă aduc la cunoştinţă că în data
de 3 sept. 1940 am părăsit teritoriul românesc din Ardeal ocupat de Ungaria şi m-am
refugiat în România. În present domiciliez în comuna Brâncoveni, jud. Romanaţi. Am
părăsit Ardealul din următoarele motive: -nesiguranţa postului sub regim unguresc, -
refuzul de a depune jurământul unui stat străin atunci când am jurat credinţă statului
român, - durerea sufletească ce m-a cuprins numai la ideea că va trebui ca româncă să
predau în limba maghiară, să învăţ tinerii urmaşi limba care nu-i a mamei lor şi să-i învăţ
cântece care sunt ale unui popor duşman de veacuri al poporului roman. Vă rog Domnule
ministru a mă numi în comuna Brâncoveni, jud. Romanaţi sau în comuna Chişineu Criş,
jud Arad”.
Badea M. Gheorghe, fost învăţător cu gradul didactic II şi două gradaţii la şcoala
primară de stat nr. 1 din comuna Siculeni, jud. Ciuc, în cererea înregistrată cu nr. 61731
din 10 sept. 1940 ruga Ministerul Educaţiei să binevoiască a dispune să fie utilizat în
învăţământul primar la şcoala din comuna Bucinişu, jud. Romanaţi, întrucât era localitatea
sa natală şi tot aici se afla în refugiu cu familia. Era căsătorit, soţia fiind învăţătoare. A fost
repartizat la Bucinişu Mic.
Pătru Ştefan a fost învăţător definitiv cu o gradaţie la Şcoala primară din comuna Ieud,
jud. Maramureş, iar în urma Dictatului de la Viena s-a refugiat din această localitate
împreună cu soţia sa Pătru Ana, învăţătoare definitivă cu două gradaţii. În cererea adresată
Ministerului Educaţiei, datată 10 septembrie 1940, înv. Pătru Ştefan ruga a fi trecut în
statele de plată de la 1 sept. 1940 şi utilizat la una din şcolile primare din Ţinutul Olt,
îndeosebi într-o comună din jud. Romanaţi, fiind originar din comuna Amărăştii de Jos,
unde avea părinţi bătrâni. Solicita de asemenea să fie numit în aceeaşi comună cu soţia,
fiindcă el avea nevoie de îngrijire simţindu-se foarte slăbit în urma celor 2 ani de
funcţionare în Basarabia şi 7 ani în Maramureş. Familia învăţătorului Pătru Ştefan se afla
refugiată în comuna Gropşani, jud. Romanaţi, la înv. Geapana Nicolae (Memoria Oltului
şi Romanaţilor nr. 36/2015). Conform rezoluţiei de pe cerere, a fost repartizat în localitatea
Gropşani.
Ion Malageanu a funcţionat ca învăţător cu gradul didactic I de la 1 sept. 1940, cu trei
gradaţii, în comuna Borşa, jud. Maramureş, şcoala din centru. Rămas fără post, ruga
(cererea nr. 61760 din 10 septembrie 1940) Ministerul Educaţiei Naţionale să fie numit la
una din şcolile din oraşul Corabia sau din localităţile aflate în apropiere. Dorea să fie
utilizat în Corabia pentru că era originar din acest oraş. Se afla refugiat la domiciliul
părinţilor din oraşul Corabia, strada General Tell, nr. 64.
Nemoianu I. Dobre, originar din comuna Grădinile, jud. Romanaţi, a fost numit
învăţător cu titlul provizoriu în anul şcolar 1939-1940, la Şcoala primară din comuna
Ditrău-Tenghelev, jud. Ciuc. Pierzând postul prin cedarea de teritoriu Ungariei, înv.
Nemoianu I. Dobre solicita Ministerului Educaţiei aprobarea pentru a se transfera de la
şcoala unde a funcţionat, la Şcoala primară mixtă din com. Grădinile-Romanaţi, în postul
ce va deveni vacant prin pensionarea învăţătorului Petre O. Popescu (cererea cu nr. 71688
din 10 sept. 1940). Nu se putea prezenta personal pentru a-şi susţine drepturile, fiind
concentrat de la 15 august 1939 în Armata Regală, de la care dată se afla pe zonă.
Petricică P. Ştefan a fost învăţător definitiv în comuna Feleg, jud. Odorhei. În cererea
adresată Ministerului Educaţiei Naţionale din 10 sept. 1940 şi înregistrată sub numărul
61707, menţiona: ,,…fiind refugiat […], neputând rămâne în Ardealul ocupat, vă rog a-mi
da un post din cele solicitate mai jos având situaţia următoare:- sunt învăţător definitiv, am
o gradaţie şi 9 ani vechime la catedră, fiind promoţia 1929;- nu sunt căsătorit şi nu am fost;
- nu am alte mijloace de existenţă, deoarece până am ieşit învăţător, tatăl meu mi-a vândut
averea pentru a mă ţine în şcoală, rămânându-mi 0,5 ha teren arabil pe care-l munceşte şi-i
ia uzufructul tot tatăl meu, fiind sărac; - originar sunt din satul Stăvaru, jud. Romanaţi,
unde am ca proprietate 5000 m.p. teren arabil ce aş voi să-l administrez. Tot în acest sat am
şi părinţii şi frate’’. Având în vedere cele de mai sus, ruga a fi utilizat în una dintre
localităţile: Stăvaru, Urzica, Vădăstriţa, Vădastra, Vişina, Obârşia.
Nuţă Nicolae, învăţător cu titlul provizoriu la şcoala din comuna Rodna, Principesa
Elena, jud. Năsăud, în cererea cu nr. 61809 din 10 sept. 1940 ruga Ministerul Educaţiei
să-l numească într-o comună din judeţul Romanaţi. Prefera şcolile din comunele Redea de
unde era originar şi unde se găsea refugiat, Deveselu, Valea Soarelui sau Liiceni.
Repartizat la Obârşia Nouă.
Maria Badea, învăţătoare cu titlul provizoriu, seria 1934, a funcţionat la şcoala din satul
Calâcichioi, jud. Caliacra. În cererea cu nr. 62322 din 11 septembrie 1940, solicita un post
la una din şcolile: Buzduc, Popânzăleşti, Beneşti, Drăgoteşti, deoarece soţul său Marin C.
Badea, învăţător, era detaşat pentru anul şcolar 1940-1941 la şcoala primară din satul
Buzduc, unde avea mamă văduvă, casă şi teren arabil.
Marin I. Prasacu a fost învăţător definitiv în comuna Balagea, satul Cuiugiuc. S-a
refugiat cu familia în comuna Corabia, jud. Romanaţi. În cererea cu nr. 64448 din 13 sept.
1940 adresată Ministerului Educaţiei Naţionale, ruga a fi numit la una dintre şcolile din
localităţile: Corabia (aici se afla refugiat împreună cu soţia şi copiii), Urzica (comuna
natală), Gimbăşani din jud. Ialomiţa, unde se refugiase comuna Balagea, satul Cuiugiuc cu
un număr de peste 200 de copii de şcoală. Repartizat la şcoala nr.2 din Corabia.
Ion I. Firoiu a funcţionat ca învăţător cu titlul definitiv în comuna Rahman-Aşieler , jud.
Durostor. Într-o cerere adresată Inspectoratului şcolar al Ţinutului Marea-Constanţa în
septembrie 1940, ruga a fi detataşat din comuna Rahman, având în vedere evacuarea
Cadrilaterului, în comuna Gura Padinii, jud. Romanaţi, pentru că în comuna Gura Padinii
avea întreaga gospodărie (casă proprie cu toate dependinţele necesare, teren arabil, zestrea
soţiei şi moştenirea lui părintească).
Iordache P. Constantin, fost învăţător definitiv în comuna Arabagii, jud. Durostor, în
cererea din septembrie 1940 adresată Ministerului Educaţiei Naţionale arăta: ,,Am
respectat angajamentul dat ca bursier în Şcoala Normală de a servi 10 ani în Cadrilater sau
regiuni eteroglote. Mi-am închinat tinereţea servind altarul învăţământului timp de 12 ani
în judeţul Durostor. Am succedat alt apostol , socrul meu, care de la 1913 a servit aceluiaşi
ideal. Prin munca noastră de două vieţi, am înjghebat o gospodărie în care se va lăfăi un
Bai Ganui. Am rămas acum pe drumuri şi nu ştim cum am putea să clădim o nouă
gospodărie. În judeţul Romanaţi, comuna Radomir mai avem un punct de sprijin, casa
părintească şi doi bătrâni care ne plâng soarta şi ne imploră de data asta să ne fie milă de ei
şi să ne ducem să le bucurăm zilele bătrâneţii… Acolo am găsit refugiul în zilele de
pribegie. La părinţii mei din Radomir mi-am adăpostit familia evacuată, soţia şi doi copii
mici ’’. În afară de comuna Radomir, înv. Iordache P. C-tin opta şi pentru unele localităţi
limitrofe: Dioşti, Zănoaga, Drăghiceni, Grozăveşti, Soreni, Ciocăneşti, etc. A fost
repartizat la şcoala din com. Radomir.
Aneta I. Pepenescu, născută Voicu, a funcţionat ca învăţătoare cu titlul provizoriu în
comuna Tămăşeşti, jud. Sălaj în postul III, din toamna anului 1938 până în ziua de 1
septembrie 1940, când din cauza ocupării Ardealului de către Ungaria s-a refugiat în
comuna Celaru, jud. Romanaţi cu soţul său Ion D. Pepenescu. Rămasă fără post, se afla
într-o situaţie grea neavând mijloace pentru a se întreţine soţul său, tot învăţător, fiind
concentrat de la data de 1 august 1940. În cererea cu numărul 166169 din 17 septembrie
1940 adresată Ministerului Educaţiei, ruga a fi utilizată ca învăţătoare în anul şcolar 1940-
1941 într-una din comunele din judeţul Romanaţi: Soreni, Celaru sau în oricare altă
comună din acest judeţ.
Ion D. Pepenescu, învăţător, a funcţionat în această calitate în comuna Tămăşeşti, jud.

Sălaj, postul I, de la data de 1 septembrie 1937 până la data de 1 septembrie 1940, când s-a
refugiat împreună cu soţia, Aneta Pepenescu, în com. Celaru, jud. Romanaţi. De la data de
1 august 1940, înv. Ion Pepenescu se afla concentrat la Reg. 4 Roşiori. În cererea din 17
septembrie 1940 adresată M.E.N, ruga a fi utilizat în anul şcolar 1940-1941ca învăţător la
una din şcolile din judeţele Romanaţi sau Muscel, pentru a fi cât mai aproape de părinţii
săi sau ai soţiei. Repartizat la Marotin de jos, jud. Romanaţi.
Niculescu Marin, refugiat de la şcoala primară din comuna Racoşul de Sus, jud.
Odorhei, unde a fost învăţător provizoriu, solicita Ministerului Educaţiei să dispună
utilizarea sa ca învăţător la şcoala din comuna Ştefan cel Mare, jud. Romanaţi, unde avea
interese materiale sau în comunele apropiate: Potelu, Grojdibodu, Ianca, Stăvaru sau
Urzica, toate în judeţul Romanaţi (cererea nr. 166185 din 17 sept. 1940).
Petre I. Mateescu a fost învăţător cu titlul provizoriu în comuna Asuagiul de Sus, jud.
Sălaj, de la 1 septembrie 1937 şi a funcţionat până la data evacuării Ardealului de nord.
Judeţul Sălaj fiind cedat statului maghiar, înv. Petre Mateescu a rămas fără post. În cererea
cu nr. 66376 din 17 septembrie 1940 adresată M.E.N. solicita numirea sa într-un alt post de
învăţător. Nu specifica localităţile preferate. La momentul depunerii cererii, se găsea
concentrat în Grupul 58 de Recunoaştere. Era originar din comuna Zănoaga, jud.
Romanaţi. Deşi aflase din comunicările de la radio şi din ziare că Ministerul Educaţiei
Naţponale a dat ordin inspectorilor şcolari şi directorilor de şcoli din ţinuturile Someş şi
Mureş să se prezinte la Inspectoratul şcolar Alba-Iulia pentru întocmirea statelor de
salarizare a celor ce nu au rămas în teritoriile cedate, nu s-a putut prezenta fiind concentrat
şi ruga M.E.N. să dispună a fi trecut pe statele de salarizare.
Ghiţă V. Dumitru a funcţionat ca învăţător cu titlul definitiv (din septembrie 1937) în
comuna Sântana, jud. Mureş. În 1940, avea o vechime în învăţământ de 10 ani. Ca urmare
a cedării acestui teritoriu Ungariei, trimite M.E.N. cererea cu nr. 67609 din 18 septembrie
1940 prin care solicita un alt post de învăţător în jud. Romanaţi, de preferinţă în satul
Frăsinetul de Pădure, unde avea mamă văduvă de război, Cezieni, Reşca, Comanca sau alte
localităţi din apropierea comunei sale (com. I.G. Duca)
Nicolae Bejenescu a fost învăţător definitiv (numit învăţător cu titlul provizoriu la 1
septembrie 1934 prin decizia ministerială nr. 139311) cu două gradaţii în comuna Enigea,
satul Cavanlâc, jud. Caliacra. Se refugiase din acest judeţ şi în cererea adresată M.E.N., cu
nr. 67755 din 18 septembrie 1940, solicita numirea sa într-un post la Şcoala primară din
comuna Urzica, jud. Romanaţi, unde poseda casă şi pământ. În ceea ce priveşte situaţia
militară, avea gradul de locotenent de rezervă la Regimentul 7 Inf. Bacău. Căsătorit cu
Zoe Bejenescu, învăţătoare definitivă în aceeaşi localitate din jud. Caliacra. Un certificat
eliberat de Nicolae Jianu, primarul comunei Urzica, confirmă faptul că învăţătorul Nic.
Băjenescu deţine proprietăţi în această comună şi că este originar din Urzica.
Oleinic Filip şi Oleinic Mitrana, soţi, au funcţionat ca învăţători în comuna Bursuc, jud.
Soroca până la data de 26 iulie 1940, când au părăsit această localitate. În decursul anilor
de învăţământ, 1923-1940, Oleinic Filip a fost inspector şcolar de control, delegat cu
decizia M.E.N. nr. 201659 din 16 martie 1933 în jud. Soroca. Fusese decorat cu ordinul
Răsplata Muncii clasa a II-a, prin Înaltul decret regal cu nr.1019 din 9 martie 1937 şi
publicat în M.O. nr. 44 din 22 II 1938. În cererea din 19 sept. 1940, soţii Oleinic solicitau
să fie numiţi la şcoala din comuna Soreni, jud. Romanaţi.
Penescu C. Victor, fost învăţător şi director al şcolii din comuna Turia, jud. Trei Scaune,
în cererea cu nr. 169301 din 19 sept. 1940 aduce la cunoştinţa M.E.N. următoarele: „…De
la data de 5 septembrie 1939 mă aflu concentrat pe zonă. Pe tot timpul lipsei, atât eu cât şi
ceilalţi învăţători am fost înlocuiţi de soţia subsemnatului, Eugenia Penescu, născută
Dogaru, care funcţiona ca suplinitoare la aceeaşi şcoală. În timp ce subsemnatul mă aflam
concentrat iar soţia mea în vacanţă la Caracal, la părinţii mei, comuna Turia făcând parte
din teritoriul cedat din Ardeal, a fost trecut la unguri. Cu această ocazie, gospodăria şi tot
ceea ce am agonisit acolo ne-au fost distruse şi jefuite de unguri încă înainte de expirarea
termenului de evacuare. Astăzi ne aflăm, atât eu cât şi soţia mea, rămaşi fără posturi şi
constituind o grea sarcină pentru părinţii al căror sprijin am fost până acum. În această
situaţie şi având un copil în vârstă de numai 2 ani, venim respectuos a vă ruga să binevoiţi
a dispune să fim trecuţi pe tablourile învăţătorilor refugiaţi din zonele cedate, pentru a
putea fi numiţi într-una din următoarele comune sau judeţe: Stoeneşti, jud. Romanaţi,
Drăgăneşti, jud. Olt, Ghimpaţi, jud. Vlaşca sau judeţele Braşov şi Făgăraş”.
Milcu T. Sofronie a funcţionat ca învăţător titular în satul Sf. Nicolae, jud. Caliacra.
Rămas fără post, solicita să fie numit în comuna Hotaru, jud. Romanaţi, fiind originar din
această comună şi unde avea mama văduvă de război. În această comună din jud.
Romanaţi se putea înfiinţa un al II-lea post, având un numărul de copii necesar (cererea nr.
160977 din 19 sept. 1940 adresată M.E.N. ). Se găsea concentrat la Comp. 11, Reg. 59
Infanterie. Repartizat conform rezoluţiei în comuna Hotaru.
Costea Alexandrina a fost învăţătoare la şcoala de copii mici din com. Brânzeni, jud.
Orhei şi s-a refugiat împreună cu convoiul la data de 10 septembrie 1940. Era învăţătoare
definitivă cu două gradaţii. Solicita un post la Şcoala de copii mici din Balş Romanaţi,
deoarece tot în această localitate a fost numit şi soţul ei, Costea Constantin, învăţător
refugiat din aceeaşi comună. Soţii au funcţionat în localitatea Brânzeni începând cu anul
1936. În cazul în care nu se găsea un post la şcoala mai sus menţionată, înv. Alexandrina
Costea dorea să fie numită la una din şcolile din Caracal, unde se afla întreaga familie a
soţului (cererea nr. 169287 din 19 sept. 1940, adresată M.E.N.).
Zuga Petre. În cererea către Ministerul Educaţiei Naţionale, înregistrată cu nr. 176185 din
20 sept. 1940, înv. Zuga Petre menţiona: „Subsemnatul, învăţător definitiv cu o gradaţie,
fost în comuna Ibăneşti – Pădure, jud. Mureş, cu onoare vă rog să binevoiţi a dispune să fiu
plasat ca învăţător în jud. Romanaţi, de preferinţă Corabia, Caracal sau altă comună în
apropierea acestor două localităţi, în care am din membri ai familiei. Subsemnatul fiind
încă plecat în concentrare, rog a mi se comunica noua destinaţie la Corabia, str. I.C.
Brătianu 48, unde am frate funcţionar”.
Maria Mihăileanu, fostă învăţătoare cu titlul provizoriu în comuna Culciul Mare, jud.
Satu Mare, ruga Ministerul Educaţiei naţionale să dispună să fie numită în comuna
Siliştioara, jud. Romanaţi, unde avea locuinţă de la părinţii soţului său care era funcţionar
la Administraţia de încasări şi plăţi a judeţului Romanaţi.
Ieromonahul Damian Stănoiu şi monografiile sale (III)

prof. Viorica Istrate
Şc. ,,George Poboran”, Slatina
Damian Stănoiu (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 14/2013; 27,30/2014; 36, 37, 41,
42, 43/2015) s-a născut la 3 aprilie 1893 în
Dobrotinet, judeţul Olt şi a decedat la 8 iulie 1956,
la Bucureşti.
Preot la mănăstirea Sinaia (1919), a fost paroh
în câteva localităţi din Vlaşca, Ilfov şi Prahova
(1920-1922), secretar şi membru în Consiliul
duhovnicesc al bisericii Udricani din Bucureşti
(1924), a condus tipografia de la mănăstirea
Cernica (1925) şi a slujit la biserica Antim din
Bucureşti (1926).
La îndemnul superiorilor, a elaborat
monografii ale unor aşezăminte monahale
aparţinând eparhiei Bucureşti: Mănăstirea
Căldăruşani (1924), Mănăstirea Pasărea (1926),
Mănăstirea Sămurcăşeşti (Ciorogârla) (1926) şi
Mănăstirea Ţigăneşti (1926). Fragmente ale
ultimelor două lucrări aici amintite au apărut şi în
revista Biserica Ortodoxă Română nr. 6/iunie 1926.
Vom reda în rândurile următoare cele mai
interesante fragmente din mica lucrare
monografică ilustrată de 32 de pagini a lui Damian Stănoiu dedicată Mănăstirii
Samurcăşeşti. Intervenţiile noastre ca şi întreruperile de text le-am încadrat între
paranteze drepte.
Mănăstirea Samurcăşeşti
Locul de aşezare al mănăstirii Samurcăşeşti
În ţinutul comunei Darvari-Ciorogârla din judeţul Ilfov la o depărtare de 13 km. de

Bucureşti se află una din numeroasele aşezări călugăreşti din România, anume mănăstirea
de maici Samurcăşeşti, numită şi Ciorogârla. Singura cale de comunicaţie din Capitală la
această mănăstire este şoseaua naţională care porneşte din bariera Cotrocenilor în direcţia
Bolintinului.
Mănăstirea Samurcăşeşti este aşezată în nemijlocită apropiere de satul Ciorogârla şi
numai la doi km. de satul Darvari. La o mică depărtare spre scăpătat, se află pădurea
statului numită ,,Cotroceanca” rămăşiţă a marelui codru ce se întindea pe vremuri până la
marginea Bucureştilor, iar la câteva sute de metri spre răsărit curge râul Ciorogârla.
Această apă era nu demult o mică viroagă; de la canalizarea Dâmboviţei, însă, a devenit un
braţ al acestui râu.
Locul ocupat de clădirile mănăstirii este împrejmuit cu gard de ulucă, întrerupt pe
alocuri de crâmpeie rămase din zidul ce înconjura odinioară mănăstirea. Cuprinsul îngrădit
se compune din trei părţi: prima parte, cea de la intrarea principală, unde se găsesc
grajdurile, biserica Sf. Niculae şi casele preoţeşti; partea din mijloc unde se află biserica
cea mare, arhondăria şi majoritatea chiliilor şi partea dinspre răsărit cu cimitirul şi un rând
de chilii făcute în 1910.
Împrejmuirile acestei mănăstiri sunt lipsite de frumuseţea firii întâlnită la marea
majoritate a mănăstirilor din ţară. Astfel că, vizitatorul dornic de locuri frumoase,venit aci
într-o zi de vară şi pentru prima dată, nu găseşte în firea înconjurătoare farmecul dorit; iar
intrând pe poarta umilă rămâne şi mai dezamăgit, văzând urmele năpraznicului foc din
1914 care a prefăcut în ruină cele mai bune case ale mănăstirii. După prima dezamăgire,
însă, omul făcut să se plece în faţa realităţii, şi în căutarea unui ,,ceva” care să-i satisfacă
ochiul, măcar cât de cât, devine mai modest şi deci şi să se mulţumească cu şi mai puţin.
Atunci admiră curtea cu iarbă verde şi cu brazdele de flori ce se înşiră pe dinaintea
chiliilor, în cimitirul curat unde se află un monument simplu ridicat în amintirea unui erou
de care vorbeşte istoria războiului pentru neatârnare, sufletul său, poate apăsat de mizeriile
vieţii devine mai sensibil între mormintele reci, care-i prezic viitorul cel mai sigur şi se
impresionează sănătos de morala versurilor funebre săpate în marmora unor frumoase
munumente. Zăvoiul de pe malul Ciorogârlei, cu poteci strâmte şi încâlcite, cu sălcii
strâmbe şi pletoase, şi cu cei doi-trei plopi ce veşnic îşi flutură frunzele, e un ,,parc” plăcut
pentru cel sătul de înfrumuseţările artificiale şi în lipsă de altul mai bun.
Întemeierea acestei mănăstiri neavând alt scop decît acela de a plini un vis minunat şi
creştineşte tălmăcit, sau o dorinţă ce la boierimea de demult se moştenea din tată în fiu,
consideraţiile strategice n-au jucat niciun rol la alegerea locului.
Ctitorii ei n-au fost voievozi din cei care au ridicat mănăstiri cu acel îndoit scop arătat
de istorie, iar Domniile străine din acele vremuri învoiau românul să se închine nu şi să se
apere.
Negreşit aşa cum se găseşte în timpul de
astăzi, mănăstirea Samurcăşeşti nu este un
loc ideal pentru cei ce fug de lumea cea
deşartă. Când s-a întemeiat, însă pământul
avea pe aci o altă înfăţişare, fiind acoperit de
păduri gârbove şi nesfârşite. Tâlharii ţineau
calea trecătorilor de-i prădau şi ucideau după
cum se vede dintr-o înştiinţare a
ispravnicului de Ilfov cu data de 14
Octombrie 1810 adică doi ani de la
înfiinţarea mănăstirii prin care acesta aduce
la cunoştinţa ,,Slăvitului Divan” că ,,la
podul de la Ciorogârla fiind locuri rele cu
drumuri strâmtorate şi pădure mare, unde
totdeauna au bântuit cei cu cugetări rele
hoţi şi tâlhari, prădând şi omorând pe
locuitori şi pe călătorii drumeţi, şi nefiind
vre-o căpitănie pe alocurea până a prinde
de veste dregătorii şi alte potere mai
depărtate tâlharii împlinindu-şi voile lor îşi
găsesc loc de depărtare” şi cere înfiinţarea
unei căpitănii în acest loc.
A trecut de atunci însă peste un veac
şi în acest timp câte schimbări nu s-au făcut! În locul codrilor ce ascundeau tâlhari şi
haiduci de rând s-au mai întins satele vechi, au răsărit altele noi şi s-au făcut locuri de
arătură. S-au aşezat forturi pentru apărarea Bucureştilor rămase şi ele acum de prisos, căci
,,civilizaţia” este în necontenit progres. Capitala s-a tot întins şi în această parte căci de
unde acum vre-o sută de ani nu trecea pe malul drept al Dâmboviţei cu timpul şi-a
încetăţenit acest râu, a ajuns la mănăstirea Cotroceni pe care a înscris-o printre bisericile
sale, a trecut de această fostă mănăstire şi înaintează mereu. Pe unde altădată se întindea
pădurea Cotrocenilor, cu ,,Fântâna Beizadelelor” şi alte locuri, unde boierimea petrecea în
timpul verii, s-a ridicat un cartier militar cu cazărmi, pirotechni şi depozite de tot felul.
Satul Ciorogârla s-a mărit şi şi-a schimbat bordeele de odinioară în case mari văruite şi
învelite cu tablă.
Drumul primitiv de altădată încrustat de făgaşe şi ameninţat de tâlhari pe care vor fi
circulat vestitele diligenţe cu cai sălbatici şi surugii barbari, s-a transformat într-o frumoasă
şosea bătută zi şi noapte de automobile luxoase şi de camioane grele.
Şi astfel mănăstirea a fost din ce în ce mai descoperită şi mai lipsită de acea izolare
atât de prielnică dezvoltării vieţii călugăreşti.
Istoricul mănăstirii Samurcăşeşti
Spune tradiţia, că, pe locul unde se găseşte mănăstire era mai înainte o poiană mare unde
păşteau oile, nestingherite de strâmtoarea de astăzi dar mai ameninţate de sălbăticiunile ce
mişunau în codrii neumblaţi de oameni. Într-o noapte un cioban din cei ce-şi aduceau
turmele prin aceste locuri, visează un vis minunat. Se făcea că pe când sta el rezemat în
ciomag, şi câta din fluier, deodată apare în mijlocul poienii o oaie cu lâna albă ca zăpada şi
cu trei coarne în loc de două aşa cum au aceste blânde dobitoace. Înspăimântat de acest vis,
cum se face ziuă, ciobanul alergă la preotul satului din apropiere de i-l povesteşte. Acesta,
văzând în vis un semn
ceresc, a trimis pe cioban
să-l spună şi lui Constantin
Samurcaş care era
propietarul acelei poieni.
Boierul, creştin bun ca toţi
semenii lui din acele
vremuri a tălmăcit visul
ciobanului ca o poruncă a
Sf. Treimi de a i se ridica o
biserică în acea poiană. Şi
îndată a adunat cele de
trebuinţă şi a pus meşteri de
au zidit biserica ce se vede
în mijlocul mănăstirii chiar
în locul unde a văzut
ciobanul oaia. Şi fiindcă
oaia a avut trei coarne a
făcut şi biserica cu trei
altare şi a închinat-o Sf.
Treimi.
Biserica mănăstirii Samurcăşeşti.
Documente care să confirme această tradiţie ce se păstrează în mănăstire sau să arate

alte motive care au îndemnat pe Constantin Samurcaş să întemeieze un aşezământ
călugăresc, nu se găsesc. Se ştie însă, aşa afirmă călugăriţele şi urmaşii în viaţă ai ctitorilor
că biserica n-a fost clădită într-o poiană, ci chiar în curtea conacului moşiei. Considerând
însă faptul că a fost construită într-o formă puţin obişnuită, cu trei altare e de crezut că
tradiţia de mai sus nu este chiar o legendă stârnită de misterul ce ascunde motivul iniţial al
fundării mănăstirii. E de admis şi ipoteza că zidirea mănăstirii este îndeplinirea unei
făgăduinţe pentru vreun ajutor primit de la Cel de Sus în împrejurări grele; sau chiar
înfăptuirea vreunei dispoziţiuni testamentare a înaintaşilor fericiţilor ctitori. Ori ceea ce
pare mai adevărat, înfiinţarea mănăstirii este satisfacerea unei necesităţi sufleteşti ereditară
la boierimea de demult.
În pisania bisericii mari precum şi în scriptele găsite în mănăstire, şi la Arhivele Statului
se arată că mănăstirea Samurcăşeşti a fost înfiinţată în anul 1808. Spun bătrânii satului
Ciorogârla că au auzit şi ei de la alţi bătrâni cum că ziua de lucru la zidirea bisericii se
plătea de către ctitori cu două parale.
După ce a terminat biserica, Samurcaş a adus aici câteva călugăriţe pe care le-a aşezat
în casele existente iar el şi-a clădit altele care se văd şi acum în satul Ciorogârla, dând
astfel fiinţă unui schituleţ de femei pe care l-a pus după regulile de atunci sub oblăduirea
duhovnicească a stareţului de la Cernica. Schitului i s-a dat numele de Samurcăşeşti după
cel de familie al ctitorului. Mai târziu i s-a adăugat şi cel de Ciorogârla, nume ce i s-a dat
după apa pe malul căreia se află. Dealtfel, chiar satul Ciorogârla a purtat multă vreme
aceste două denumiri.
La început sarcina întreţinerii mănăstirii a avut-o probabil numai ctitorul. Se vede însă
că cheltuielile au început să-l apese căci după trei ani, în 1811, el cere întâiului Divan să
încuviinţeze facerea a trei bâlciuri pe an; cele trei hramuri ale schitului- cu oboare de vite
şi ,,venitele vămei ce se va aduna dela aceste trei bâlciuri să fie pe seama mănăstirii,
pentru oarecare ajutor după vremi la hrană şi celelalte trebuincioase cheltuieli ale
maicilor călugăriţe”.
În noaptea de 15 Martie 1821 Tudor Vladimirescu în drumul spre Bucureşti a tăbărât
la Samurcăşeşti cu pandurii săi. Aici a fost vizitat de episcopul Ilarion al Argeşului care
trimis de boierii străini sau înstrăinaţi a venit să-l înduplece ca să renunţe la hotărârea ,,de
a tăia câţiva boieri cu barbă ca pildă pentru urmaşi”. Ilarion a reuşit în misiunea lui dar se
spune că după asasinarea mişelească a Domnului Tudor s-a căit că nu l-a lăsat să
pedepsească pe împilatori şi pe cei fără dragoste de ţară.
După cum se citeşte în ,,Ctitoricescul Testament” în 1847 Vornicul Constantin
Samurcaş care a răposat în 1822 la Craiova ,,n-a lăsat nici-un aşezământ pentru această
mănăstire, precum nici întocmitoare rânduială pentru cârmuirea ei”. S-a întreţinut
mănăstirea din venitul bâlciurilor aprobate de Divan, din unele danii arătate în alt capitol,
din mila creştinilor şi mai ales din ceea ce i-a lăsat Vorniceasca Zoie (Zinca) Samurcaş,
soţia ctitorului prin diată, adică ,,dare de lei una sută pe lună cinsprezece care de fân
portăreţe pă an, zece pogoane de arătură pă an, fără dijmă; slobodă păşunea vitelor
mănăstirii şi măcinişul fără oem în moara moşiei pentru trebuinţa maicilor”.
Viitorul mănăstirii de-abia în 1847 este asigurat prin testamentul Clucerului Alex. I.
Samurcaş, nepot de frate şi fiu adoptiv al Vornicului. Prin acest act care se vede în
întregime la sfârşit, se pun reguli de administraţie şi vieţuire călugărească şi se hărăzeşte
mănăstirii vatra şi pământul pe care îl are împrejur cu arătare că aceste dispoziţiuni ,,se vor
păzi cu nestrămutare şi de moştenitorii noştri întru toată întregimea lor, fără de a putea
preschimba cel mai mic lucru din această aşezare, sau a cugeta cineva vreodată ori
stăpânire politicească sau bisericească”.
Şi într-adevăr că dispoziţiile acestui testament au fost respectate şi de moştenitori, nici
nu se putea altfel, şi lucru aproape de necrezut şi de ,,stăpânirea politicească”! Şi aceasta
nu ca o favoare, ci pentru că legea secularizării averilor mănăstireşti a găsit mănăstirea
Samurcăşeşti destul de sărăcuţă ca să-i mai ia ceva. Nu se ştie însă ce s-a făcut cu o vie pe
care o avea în valea Ştefăneştilor (Muscel) cu livada de la Brăneşti şi cu o magazie din
portul Brăila. Au fost acestea luate de politiceasca stăpânire ori au fost înstrăinate de vre-o
administraţie vitregă a mănăstirii?
În anul 1862 o parte din chilii se aflau într-o stare de dărăpănare căci vedem cum
maicile Haritina şi Teoctista venite de la mănăstirea Dintr-un lemn, se plîng Ministerului
că sunt lipsite de adăpost, întrucât casele ce li s-au dat sunt desvelite şi se roagă ,,a se face
ceva pentru două biete sărmane care n-au altă putere decât să se roage lui Dumnezeu
pentru sănătatea şi liniştea făcătorilor lor de bine”.
Ministerul însărcinează pe arhitectul oficial să meargă la faţa locului şi să raporteze
,,cu cât s-ar putea mai economic a se face cele mai de neapărat trebuitoare reparaţii”.
Arhitectul spune în raport că ,,revizuind starea încăperilor din dreapta clopotniţei am găsit
că la o parte dintr-însele au căzut grinzile şi învelitoarea împreună cu tavanul încât nu se
mai pot locui. Iar la celelalte s-a lăsat în mai multe locuri tavanul şi plouă prin învelitoare
încât urmează neapărat a se înveli din nou cu şindrilă şi a se face deosebite alte
reparaţii”.
Devizul arhitectului e de 8966 de lei vechi, se face licitaţie şi lucrările încep.
În anul 1864 din ordinul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii, ordin semnat de
ministrul de atunci N. Creţulescu se înfiinţează în mănăstirea Samurcăşeşti o şcoală
primară unde să înveţe maicile şi surorile care nu ştiu carte, precum şi copiii din sat. Şcoala
a funcţionat în fosta trapeză se crede că până în 1875 când a fost desfiinţată.
În martie 1867 Ministerul a aprobat reparaţia bisericii după multe rapoarte şi devize şi
după intervenţia Domnitorului Carol care vizitase mănăstirea în Septembrie 1866.
În ianuarie 1870 maicile fac plângere la Vodă, domnitorul pune rezoluţia favorabilă şi
ministerul însărcinează pe pictorul N. Grigorescu, care se vede că era în serviciul
ministerului să facă devizul. Dar marele pictor nu prea se grăbeşte căci abia la sfârşitul lui
Aprilie îşi depune raportul. El este de părere ,,să facă tablouri puţine dar bune”. După
deviz pictura ar costa 1000 de galbeni; dar iarăşi lipsesc fondurile. Se găsesc bani numai
pentru văruitul bisericii.
Pictura bisericii se termină în octombrie 1870; a costat 1000 de galbeni, din care a
contribuit şi Domnitorul Carol cu 600 de lei noi, iar sfinţirea s-a făcut în ziua de duminică,
13 Decembrie.
În ziua de 28 septembrie 1914 o mare nenorocire s-a abătut asupra acestei modeste şi
paşnice mănăstiri. Un coş defect de la casele ctitoriceşti a luat foc şi nu s-a observat decât a
doua zi seara căci focul a ars închis în pod. Când s-a văzut dezastrul au sărit călugăriţele,
unele la clopote, altele să-şi salveze micul avut din chiliile ameninţate. Sătenii însă n-au
înţeles pentru care pricină se trag clopotele, căci de două zile fiind mort regele Carol, se tot
trăgea la scurte intervale, aşa că au întârziat să sară în ajutor. Atunci câteva maici s-au dus
în sat şi au dat alarma. Au venit sătenii dar focul luase proporţii îngrozitoare faţă de care
găleţile cu apă nu însemnau nimic. S-au cerut ajutoare de la Bucureşti, de aici s-a răspuns
că nu se pot trimite pompele fără un ordin formal.
A ars tot corpul caselor ctitoriceşti unde se afla stăreţia şi un frumos salon turcesc. Jale
mare a fost atunci în Samurcăşeşti.
Au trecut de atunci 11 ani şi ruinele stau neschimbate, ca un simbol parcă al stării de
mizerie în care se găsesc mănăstirile noastre. Mănăstirea n-a dispus de fonduri să le refacă,
iar Statul de regulă cam greoi când e vorba să contribuie la refacerea unei mănăstiri se
găsea atunci şi în acea perioadă a neutralităţii, când afară de războiul de la graniţe şi cel pe
care era să-l începem, nu mai interesa nimic.
În timpul răsboiului celui mare, mănăstirea Sanurcăşeşti şi-a avut şi ea partea ei de
necazuri. După pierderea luptei de pe Argeş când armata noastră a început să se retragă
spre Moldova, maicile şi surorile mai tinere au fost trimise în Bucureşti odată cu arhiva şi
odoarele mai de preţ. Prin partea locului frontul inamic era compus din Nemţi şi Unguri.
Aceştea au luat de la mănăstire 2 cai, 2 boi, ovăz şi lumânări de pe unde au găsit.
Au mai luat duşmanii şi cele două clopote pe care le avea mănăstirea. Dar după război
maicile le-au făcut la loc; unul în 1919 de 220 kgr. şi altul în 1925 de 350 kgr. Primul a
costat 4000 de lei, iar al doilea 70000 de lei. Amândouă au fost făcute din ofrande şi cu un
mic ajutor dat de Prefectura de Ilfov.
În anul 1920 s-au făcut pentru a treia oară reparaţii bisericii celei mari cu cheltuiala
Casei Bisericii şi cu stăruinţa maicii Agatia Cristescu, stariţa mănăstirii.
Bisericile mănăstirii Samurcăşeşti

A. Biserica cea mare
Această biserică se află în mijlocul mănăstirii. Este zidită din cărămidă în anul 1808
de Constantin Samurcaş în împrejurările descrise la început. Forma e dreaptă şi cu o
singură turlă. Tinda este închisă, având câte o cămăruţă într-o parte şi alta. Deasupra uşii
de la intrare se vede această inscripţie : ,,Acest sfânt şi dumnezeesc locaş s-a restaurat
pentru a doua oară prin ajutorul pioşilor creştini şi cu stăruinţa Prea Cuvioasei Manahii
Sofia Heliade în anul 1903. S-a mai restaurat pentru a treia oară cu ajutorul Casei
Bisericii, în zilele Mitropolitului
Miron Cristea şi a Majestăţii
sale Regele Ferdinand I,
superioară fiind monahia
Agatia Cristescu în 1920”.
În interior deasupra aceleiaşi
uşi altă inscripţie mai veche
care sună astfel: ,,Această
sf.biserică cu patronul sf.
Treimi s-a fondat în anul 1808
de răposatul Constantin
Samurcaş şi restaurată în anul
1870 în domnia lui Carol I şi
Mitropolitul Nifon în zilele cuv.
Monahia Fevronia Vlădoianu
superioara mănăstirii”.
Însemnare de pe coperta lucrării lui Damian Stănoiu.
Ambele inscripţii sunt pe zid şi
cu litere latine.
Interiorul larg de 12 metri are o înfăţişare puţin obişnuită. Din cauză că biserica are
trei altare atât naosul cât şi pronaosul sunt împărţite în trei părţi egale prin două şiruri de
câte patru coloane de cărămidă. În fiecare despărţitură sunt câte două rânduri de străni,
adică şase rânduri în toată biserica.
În catapeteasmă sunt trei rânduri de icoane: praznicii, prorocii şi apostolii. Icoanele
împărăteşti sunt îmbrăcate în argint.
Altarul din mijloc e mai mare şi are hramul la Sf.Treime; cel din dreapta la adormirea
Maicii Domnului şi cel din stânga la 8 Septembre. Se poate oficia în câteştrele, de regulă
însă se face sf. Liturghie numai în cel din mijloc; în celelalte două la hramurile respective.
În jurul ei era mai înainte cimitirul mănăstirii; de la 1894 însă în urma dispoziţiei luată
de Mitropolitul Ghenadie s-a oprit de a se mai îngropa morţii aci ba chiar şi osemintele au
fost desgropate şi mutate în cimitirul înfiinţat în jurul capelei. Au rămas aci doar
mormintele unor membri din familia ctitorilor.
B. Biserica satului
Această biserică cu hramul Sf. Niculae se află în partea dreaptă la intrarea în mănăstire
unde se găsesc grajdurile şi o casă pentru preoţi. E în formă dreaptă de zid şi fără turle. Nu
se ştie când a fost zidită şi de cine anume: se vorbeşte însă de ea în testamentul lui Alex. I.
Samurcaş din 1847, ceea ce înseamnă că exista pe atunci.
O mică parte din satul Ciorogârla ce purta pe vremuri denumirea de Samurcăşeştii de
Jos– cei de sus fiind cealaltă parte mai mare- a fost totdeauna şi mai este încă servită de
preoţii mănăstirii. Ei vin la slujbă la mănăstire iar biserica sf. Niculae unde nu se face sf.
Liturghie decât la hram este destinată pentru trebuinţele lor religioase. Aici se oficiază
cununii, botezuri şi înmormântări. Până mai acum doi ani îşi îngropau morţii în jurul
acestei biserici, de atunci li s-a dat alt loc pentru cimitir, în afară de mănăstire. Din faptul
că această biserică a fost totdeauna numită ,,a satului” şi a avut dela început destinaţia pe
care o are în timpul de faţă lucru ce se vede şi din testamentul ctitoricesc se poate trage
concluzia că a fost ridicată chiar de săteni, sau în tot cazul cu mare ajutor din partea lor.
C. Capela cimitirului
Se află în partea de răsărit, în interiorul cimitirului. Are tot forma bisericii sf. Niculae,
dar mult mai mică. A fost zidită în anul 1876 cu ajutorul mai multor creştini în special cu
al familiei Săbăreanu. Se oficiază aci numai slujba înmormântărilor pentru călugăriţe.
Hramul capelei este Sf. Împăraţi Constantin şi Elena.
Averea mănăstirii Samurcăşeşti. Mijloace de întreţinere

Niciodată n-a strălucit această mănăstire în bogăţie. Săracă a fost dela întemeierea ei,
prea bogată nu este nici în timpul de faţă. În 1863-64 când s-au secularizat averile
mănăstireşti era într-o stare materială mai rea decât acum căci avea cu 15 ha. de pământ
mai puţin.
În prezent, mănăstirea Samurcăşeşti dispune de această avere:
a. Curtea mănăstirii 4,5 ha.
b. Teren arabil dat prin testamentul lui Alex. I. Samurcaş 7,5 ha.
c. Teren arabil dat de Ministerul Domeniilor în anul 1898, în satul Ţigănia, 15 ha.
d. Douăzeci şi opt de chilii, cele mai multe având două camere în stare mai mult bună.
e. Două corpuri de case pentru preoţi.
f. Un grajd cu două despărţituri, pentru cai şi pentru vitele cornute.
g. Un pătul de nuele.
h. Un teren în Bucureşti, Bulevardul Maria, Nr. 22 în suprafaţă de 1329 m. p. Pe acest
teren sunt două corpuri de case: un corp, cel din bulevard are 4 camere, 2 antreuri, subsol
şi pivniţă; Celălalt în Strada Egalităţii care serveşte de metoc are 3 camere, bucătărie şi un
loc pentru trăsură. Terenul împreună cu casele din bulevard şi un grajd transformat în casă
de locuit a fost dat mănăstirii de către Primăria Capitalei în virtutea deciziei Consiliului
Comunal din şedinţa de la 26 Iunie 1902 în schimbul vechiului metoc expropriat.
i. Trei cai, o vacă, o trăsură, o brişcă, un car pentru boi.
j. Valori 240.550 lei, în efecte şi 232.107 în numerar.
Din această brumă de avere, cea producătoare de venituri, nu serveşte la întreţinerea
obştei. Metocul este închiriat în schimbul reparaţiilor, ce i s-au făcut, iar pământul arabil
este arendat.
Multă vreme a fost aci masă comună. Desigur, masa săracilor întreţinută mai mult din
ajutoarele proprietarilor din împrejurimi şi din micile daruri ale puţinilor vizitatori. Nu se
poate preciza când a încetat, dar dintr-un raport al stareţii din 1871 către Ministerul
Cultelor, se vede că a fost desfiinţată ,,de zeci de ani”. În acest an 1871, Ministerul
Cultelor care după 1863 nu mai lăsase chiriarhilor aproape nici-o atribuţie în administrarea
Bisericii, află că nu mai este la Samurcăşeşti masă de obşte şi dă ordin să se reînfiinţeze.
Stareţa care era atunci, Fevronia Vlădoianu răspunde că nu e cu putinţă ,,deoarece maicile
sunt puţine (50) şi cu un leu vechi pe zi e prea puţin”. Ministerul insistă prin ordine severe
semnate de însuşi titularul care era atunci C. A. Rosetti. Stareţa demisionează cu întreg
comitetul. Ministerul primeşte demisiile şi ordonă alegeri; dar soborul care nici măcar nu
vrea să audă de masă de obşte, realege vechiul comitet. Autoritatea nu mai stăruieşte şi
maicile au rămas să trăiască aşa cum se obişnuiseră.
Din ce se întreţin călugăriţele de la Samurcăşeşti?
Din munca lor migăloasă la care se adaugă şi micul ,,buget” oficial care în acest an este
de 319 lei trimestrial! Se lucrează aici mohairuri, broderii şi mai ales pânzeturi. Unele
călugăriţe au războaie sistematice, cele mai multe se servesc cu unelte rudimentare.
Pentru perfecţionarea călugăriţelor şi a surorilor în industria casnică, s-a înfiinţat în
Ianuarie 1923, din ordinul Î.P.S.S. Mitropolitului Primat Miron, actualul Patriarh, un
atelier de ţesătorie cu tot felul de instrumente moderne. Se lucrează în acest atelier diferite
ţesături de bumbacuri, mătăsuri şi lână. E pus sub conducerea unei călugăriţe specializate.
Dacă această mănăstire nu e aşa de înzestrată ca unele din aşezămintele noastre
călugăreşti, în schimb mica-i avere e bine valorificată şi corect administrată. Ba încă de
câţiva ani încoace, gospodăria mănăstirii Samurcăşeşti se găseşte într-o continuă înflorire
şi această stare îmbucurătoare se datoreşte în primul rând măsurilor luate de Î.P.S. Patriarh
încă de la venirea sa în fruntea Mitropoliei din Bucureşti. S-au dat îndrumări gospodăreşti
mănăstirilor din eparhia Bucureştilor de către Î.P.S. Sa, până în cele mai mici amănunte.
S-a pus mai multă ordine în administrarea şi valorificarea bunurilor de care mai dispun
mănăstirile, instituindu-se un sever regim de economie şi de control.
Datorită acestor măsuri de bună gospodărie administraţia mănăstirii Samurcăşeşti a
realizat în ultimii ani economii neaşteptate care adăugându-se la donaţiile evlavioşilor
creştini alcătuiesc un capital de aproape jumătate de milion lei. Aceşti bani sunt depuşi
spre fructificare, în aşteptarea unor împrejurări mai prielnice când să se înceapă reclădirea
caselor arse în 1914.
Strădaniile Î.P.S. Patriarh de a vedea la mănăstiri o stare mai bună (aşa cum toată
lumea o doreşte) au găsit la Samurcăşeşti în Maica Agatia Cristescu, actuala stareţă, nu
numai o fidelă executoare de ordine ci mai ales o înţelegere deplină a frumoaselor Î.P.S.
Sale gânduri.
În bugetul statului mănăstirea Samurcăşeşti are 46 de locuri. Obştea se compune din 44
călugăriţe şi 16 surori.
Stareţile mănăstirii Samurcăşeşti

Cea dintâi stareţă a fost Monahia Elisaveta. A urmat apoi Teodora, după care au venit
pe rând trei surori: Epraxia, Fevronia şi Elisabeta Melicescu. Date precise pentru primele
patru stareţe lipsesc.
Elisabeta Melicescu a fost aleasă în Aprilie 1856 şi a demisionat în Aprilie 1866. În
timpul ei s- a dres biserica Sf. Niculae.
Monahia Fevronia Vlădoianu a fost aleasă în ziua de 11 Aprilie 1866 şi a stăreţit până
în Mai 1894. În timpul ei s-a reparat biserica cea mare, arhondăria, parte din clădiri, s-a
făcut capela cimitirului, a funcţionat câţiva ani o şcoală primară.
Monahia Sofia I. Heliade Rădulescu a fost aleasă în Mai 1894 şi a luat în primire în
ziua de 14 Iunie. A fost fiica marelui patriot Ion Heliade Rădulescu. După venirea ei la
mănăstire se povestesc următoarele. Când părintele său a fost exilat în 1848, dimpreună cu
Tell şi N. Golescu, ea a fost trimisă la Samurcăşeşti unde a stat la mătuşa ei Monahia Sofia
Racot până la reîntoarcerea lui I. Heliade. Avea atunci 10-12 ani. După ce şi-a făcut
studiile şi mai multe călătorii în străinătate, a prins-o dorul de mănăstire şi cu toată
opunerea familiei a intrat pentru totdeauna la Samurcăşeşti. În timpul stăreţiei sale s-a
restaurat pentru a doua oară biserica cea mare şi s-a adăugat mănăstirii un trup de 30
pogoane pământ arabil de la stat. A murit la 12 Ianuarie 1909.
Monahia Zenovia Georgescu a fost aleasă în 15 Februarie 1909 şi în 13 Aprilie a
demisionat.
Maica Agatia Cristescu, actuala stareţă, a fost aleasă în 30 Aprilie 1913. În timpul
stăreţiei Cuvioşiei Sale s-au făcut reparaţii la biserica cea mare, spălându-se şi pe alocuri
refăcându-se pictura; s-a transformat grajdul dela metoc în casă de locuit şi s-au adunat
pentru refacerea caselor arse suma de o jumătate de milion lei proveniţi din economii şi din
alte donaţii.
Maica Agatia Cristescu este născută în Bucureşti în anul 1869; a intrat în mănăstire la
vârsta de 9 ani şi a crescut în casa Sofiei Heliade Rădulescu, fostă stareţă.
Ajutătorii mănăstirii Samurcăşeşti

1. Prin anaforaua cu data de 28 Aprilie 1814, Vornicia Oştirilor dă schitului Samurcăşeşti o
livadă din Brăneşti a Ioanei Oboaga, care a murit ,,de năpraznica boală aceasta”.
2. Păuna sin Cluceru Niculae Brătianu a dăruit 5 pog. vie în Valea Ştefăneştilor (Muscel,
1825).
3. Arhim Hrisant a dăruit mănăstirii Ciorogârla şi Samurcăşeşti o magazie în portul Brăila
,,linia despre Dunăre” (1850).
4. Prin diata din 22 Aprilie 1858 Tudora, soţia lui Dumitru Mihail lasă casele ce are în
mahalaua Dudescului.
5. Monahia Magdalina a dăruit o pereche case în mahalaua Biserica Albă din Dudescu.
6. Ilinca Petrovici a dăruit o parte din averea sa.
7. Elena Prana, 300 de galbeni.

8. I. Heliade Rădulescu, o bucată de ştofă fină de mătase pentru odăjdii şi betală pentru o
icoană.
9. Domnitorul Carol a dăruit 600 de lei pentru zugrăvitul bisericii mari.
10. G.Vernescu şi Teoharide din Bucureşti au ajutat cu bani şi cu stăruinţă la zugrăvirea
bisericii mari, în 1870.
11. Păuna Brătianu a ajutat la cumpărarea vechiului metoc.
12. Familia Săbăreanu a ajutat la facerea capelei cimitirului.
13. Călina Muzicu, 150 de lire (3405 lei).
14. Familia Samurcaşi, timp de zece ani, a dat câte 600 lei pe an.
15. Elefterie Protop a dăruit 5000 de lei.
16. D-na Ecat. Georgescu a dăruit la facerea bisericii dela cimitir, 100 galbeni.
17. Iancu Samurcaş a învelit cu şindrilă casele ctitoriceşti (1872) şi a lăsat prin testament
(1873) 12000 de lei.
18. Ilie Săbăreanu a dăruit 11000 de lei.
19. Maica Sofia I. Heliade Rădulescu a lăsat un fond de 6000 de lei pentru reparaţia
bisericii.
20. Maica Melania Stavri din Ciorogârla a îmbrăcat în argint icoana Mântuitorului.
21. Maica Marta Radovici, idem icoana Sf. Niculae.
22. Familia Săbăreanu a dăruit o icoană cu Sf. Împăraţi şi alta cu Sf. Ioan Botezătorul.
23 .Familia Dobriceanu a dăruit o icoană de argint.
24. Familia I. Pricopie Dumitrescu a îmbrăcat în argint icoana Maicii Domnului din tâmpla
bisericii mari.
25. Doamna Teodosia Buiurga a făcut în 1910 un rând de case compus din 20 camere în
cuprinsul mănăstirii; a dăruit o icoană îmbrăcată în argint precum şi suma de 90000 de lei
în efecte.
O filă de istorie mai puţin cunoscută...

Costel Vasilescu
Cuprinsul Oltului este faimos prin momentele şi locurile prin care aeronautica
românească a parcurs trepte însemnate în evoluţia sa, dar şi prin episoadele nedorite ori
catastrofele aviatice – borne simbolice peste vreme prin care iubitori ai înălţimilor au plătit
cu viaţa pasul spre infinit, un altfel de tribut al pământeanului în îndrăzneala sa de a
subjuga şi depăşi clipele şi altitudinile.
Facem referire la intensa activitate desfăşurată în ultimii 65 de ani, într-un cadru
restrâns dar destul de efervescent, marcat de aerodromurile de la Deveselu, Brastavăţu şi
Siliştea – Gumeşti, de poligoanele de instrucţie şi trageri reale cu armamentul de bord de la
Recea şi Roşiori, AVIASAN-urile de la Caracal şi Slatina, precedată de ilustrul zbor al lui
Aurel Vlaicu, din urmă cu mai bine de o sută de ani, în care a fost experimentată aviaţia ca
utilitate de curierat în sprijinul operaţional al trupelor pe traseul Slatina – Piatra Olt
(Memoria Oltului nr. 3/2012).
Nu omitem jertfa supremă a multor fii ai Oltului şi Romanaţilor, între care
aviatorului absolut – căpitanul Alexandru Şerbănescu din Coloneştii Oltului (Memoria
Oltului nr.3, 7/2012; 15/2013) sacrificiul Brâncovenilor prin cei doi fii – locotenenţii
aviatori Mihai şi George – principi - Basarab Brâncoveanu, în cel de-Al Doilea Război
Mondial, dar şi pilda de eroism în numele unui ideal a piloţilor aviatori Octav Oculeanu
din Brastavăţu (Memoria Oltului nr. 5/2012), Florea Ioan din Coteana (Memoria Oltului
nr. 25/2014), şi nu numai...
Şi pentru că tot am amintit de Coteana, centru geografic al spaţiului aviatoricesc
oltean, consemnăm că aici, în comuna ce a purtat numele I.I.C. Brătianu, s-a petrecut un
accident aviatic, neadus la cunoştinţa publică, motiv pentru care, după 74 de ani, îl
devoalăm ca ştire insolită pentru memoria oltenilor de pretutindeni.
Protagonişti: doi cetăţeni germani, un
avion românesc, autorităţile judeţene în acţiune
operativă.
O posibilă dramă sfârşită … cu bine,
totul concentrat în două documente descoperite
în depozitele D.J.A.N. – Olt.
[1] [Raport al pretorului către

prefectura Olt cu menţiunea Urgent]
Raport
Raportăm că azi 15. VIII [1941] orele
18, a aterizat forţat pe teritoriul comunei I.I.C.
Brătianu un avion românesc având echipaj două
persoane civile, de origine germană: o doamnă
şi un domn. Avionul era în drum spre Bucureşti.
La aterizare i s-au produs stricăciuni la aripi,
elice şi roţi. Pilotul a fost rănit la cap. Avionul
aparţine aeroportului Clinceni- Bucureşti.
Pasagerii au fost transportaţi cu maşina de dl. col. Popescu Buda, comandantul cercului
de recrutare Olt. Paza avionului se face de
un jandarm şi de doi gardişti comunali.
Raport primit de la primăria I.I.C.
Brătianu la orele 20, predat în scris la orele
20.20.
15. VIII. 941 Pretor [s.s.
indescifrabil]
[2] [Adresa prefectului de Olt către

cabinetul Ministrului de Interne din
Bucureşti]
Către Ministerul Afacerilor Interne
nr. 548/16 august [1941]
Cabinetul Ministrului
Bucureşti
Avem onoare a vă raporta că eri 15

august 1941 la orele 17, avionul pilotat de
d-nul doctor Henri Klugkist, secretarul Legaţiei Germane din Bucureşti , însoţit de
domnişoara Untck, a aterizat forţat, din cauza unui defect al motorului, în comuna I.I.C.
Brătianu din acest judeţ. D-l dr. Herink a fost uşor rănit la cap, pansat la spitalul militar
din Slatina şi în urma unei convorbiri telefonice cu Legaţia Germană, astăzi dimineaţă la
orele 3, cu maşina nr. 13763 BCD a plecat la Bucureşti.
D-sa posedă carnetul de identificare nr. 454/941 eliberat de Ministerul Afacerilor
Străine Bucureşti iar pentru acest sbor-raid de antrenament, pe ruta Clinceni-Tr. Severin-
Clinceni, posedă ordinul de misiune nr. 1980.
Avionul este păzit de doi guarzi comunali şi de un jandarm.
Prefect,
Col. Gh. Petrescu
INEDIT.
JURNALUL ARTISTIC AL MAESTRULUI SPIRU VERGULESCU (VIII)
Paginile de jurnal ne dezvăluie laboratorul creaţiei vergulesciene. Schiţele

viitoarelor lucrări, cu adnotări documentare, de compoziţie sau de game cromatice ne
arată munca unui artist care se respectă pe sine şi pe iubitorii de artă. De multe ori spunea
că talentul nu te ajută prea mult dacă nu este slujit
de muncă asiduă. Maestrul păstrează caietele de
impresii de la primele expoziţii personale.
Extraordinar!
Mă consider un om norocos pentru că am
avut şansa de a fi în preajma unor oameni adevăraţi.
Gunka şi Spiru Vergulescu se numără printre ei.
Până la valorificarea integrală a paginilor
Jurnal Spiru Vergulescu, am optat să publicăm
selectiv însemnările maestrului în revista „Memoria
Oltului şi Romanaţilor”, care, în mod cert, i-ar fi
plăcut. Este acesta un modest semn de bună
aducere aminte a unui cuplu de mari artişti, pictorul
Spiru Vergulescu şi muziciana Gunka Vergulescu.
Intervenţiile noastre în textul original ca şi
Spiru Vergulescu- ,,Autoportret
întreruperile le-am încadrat între paranteze drepte.
cu beretă roşie”.
dr. Aurelia Grosu
Duminică 2 mai `71

Ieri am defilat. Azi d-na prof. Georgeta Rotică a împlinit 74 de ani. La mulţi ani cu
sănătate şi fericire! Am terminat ,,Constanţa” – peisaj. Am realizat o capodoperă, un
ghiveci cu garoafe roşii, după un desen făcut în ianuarie 1966. Această lucrare o va
achiziţiona Gospodăria de Partid pentru 4 000 lei.
Luni 3 mai- miercuri 5 mai `71

Am continuat să lucrez intens. Acum am toate pânzele desenate iar de eboşat doar şase.
Mi-am organizat catalogul pentru Ruse. Simplu şi frumos. Textul este doar strictul necesar.
Şi apropo de lucrări, iată ce am realizat până acum:
- pe format 46 X 53
1. ,,Garoafe”(Gospodăria de partid)
2. ,,Ciclonul”(Col. G. Bărbulescu)
3. ,,Flori”(roşii), (col. Goran Gatev)
4. ,,Femeie în costum de epocă”
5. ,,Spălătoreasa” (col. G. Bărbulescu)
6. ,,Constanţa”(distrus)
7. ,,Iarnă pe Lutherană” (col. Dr. Horenştein)
8. ,,Casa roz”
9. ,,Casa galbenă”(casa din colţ)
10. ,,Svetla” (distrus)
11. ,,Ţărancă”(distrus)
12. ,,Rufe” (col. Petre Rada)
13. ,,Un pictor” (distrus)
14. ,,Portret”
15. ,,Strada”
16. ,,Acoperişul orange” (distrus)
17. ,,Stânci în mare la Sozopol”(col. prof. Petre Victor)
18. ,,Femeia în chinoroz” (în fotoliu) (col. G. Bărbulescu)
- pe format 50 x 60
19. ,,Ciori”
20. ,,Balcik” (pomul negru)
21. ,,Portret cu brandemburgic” (replică); distrus
22. ,,Ruse” (familia Valerian Popescu)
23. ,,Nesebăr” (distrus)
24. ,,Femeie cu evantai” (Gunka)
25. ,,Bună dimineaţa Soare!” (Turcoaice pe malul mării); (distrus)
26. ,,Magnolii” (şi case)
27. ,,Cerven”(distrus)
28. ,,Sinagoga părăsită”
29. ,,De vorbă” (Turcoaice la Balcik); (distrus)
30. ,,Case” [?]
31. ,,Gunka” (distrus)
32. ,,Bereta” (Gunka)
33. ,,Rochia verde”
Lucrările ce urmează să fie eboşate:
34. ,,Kaprivştiţa”-50 x 60
35. ,,Alee însorită” 50 x 60 (distrus)
36. ,,Sozopol” (,,Pomul roşu’’)-(col. Al. Bucescu) 50 x 60
37. ,,Menta la Hisaria” 50 x 60 (col. Al. Ionescu-Lungu)
38. ,,Mama” (Aglaia)- (distrus)
39. ,,Interiorul Bisericii Humor” (distrus)
10 mai 1971
A murit Mihail Jora (n. 1891)
Joi, 15 mai 71
De vorbă cu mine însumi.
E seară. Afară plouă nebuneşte şi e cel mai bun moment să stau de vorbă cu mine, pentru
prima dată după ce-am închis expoziţia de la ,,Galatheea”. Mă bucur foarte mult de acest
fericit prilej. Gunka se luptă să-şi termine în braille ,,Roşu şi negru” în camera ei verde,
plină cu frumoase icoane pe sticlă şi cu cusături naţionale, la cele două lumânări (aplice).
Iată ce-mi doresc să-mi fixez în rândurile ce urmează:
-Mi-am dat seama că eu, ca artist, prin ceea ce fac am mare priză la public, indiferent de
categorie.
- Pictura mea e gustată şi-i interesează şi pe artiştii plastici.
-Arta mea poate trezi invidie (deşi nu urmăresc acest lucru).
-Am subiecte care plac şi care îmi dau posibilitatea să realizez lucrări de valoare.
-Am un fel de a lucra care se deosebeşte de al tuturor. Deci sunt original.
-Tablourile sunt compuse bine, linear şi geometric.
- Suprafeţele cromatice sunt echilibrat distribuite pe pânză.
- Armoniile cromatice sunt susţinute.
- Ceea ce realizez crează o unitate ca stil.
- Am predilecţie pentru case, peisaje citadine, deşi mă încăpăţânez, să socot că sunt un bun
portretist şi observ că deşi pictez rar flori, aceste ,,fiinţe” (căci aşa le socot) îmi dau
posibilitatea să le pictez foarte frumos.
- Am decoperit că, din peisaj, marea este tot ce poate fi mai frumos. Şi de aceea îmi place
mult s-o pictez, indiferent de anotimp.
- Nu sunt înclinat spre o compoziţie amplă, cu multe personaje, deoarece socot că şi o
natură statică (din păcate acest gen nu mă atrage) înseamnă compoziţie.
- Preţiozitatea pastei trebuie să fie problema care să mă preocupe foarte mult pe viitor.
- Trebuie să pictez mereu.
- Nu pot executa comenzi.
- Pictez bine numai ceea ce este ales de mine şi mă cucereşte.
- Să zăbovesc asupra fiecărui tablou pentru calitatea lui. Să nu-l tratez superficial.
Ce culori prefer şi ce ordine au pe paleta mea
Lucrez şi cu extrafine (pe care Uniunea, membrilor, ni le dă cu ½ preţ. E ceva.) şi cu
decorative (din lipsa unor anume culori la extrafine).
Culorile pe care le prefer, în ordinea pe care o au pe paletă de la dreapta spre stânga:
Alb de titan, citron de cadmiu, ocru galben deschis, ocru auriu, orange de cadmiu,
vermillon de cadmiu, roşu de cadmiu închis, roşu permanent, lac de garanţă, carmiu,
violet de garanţă, roşu englez, siena arsă, verde smarald, verde de China, albastru de
mangan, albastru cobalt închis, albastru ultramarin, albastru de Prusia, violet şi ca să fie-
negru de ivoriu.
Verdele meu din tablouri, supranumit de unii admiratori ai mei ,,Verde
Vergulescu”, îl realizez din verde de China, negru ivoriu, verde smarald, albastru de
Prusia, puţin galben citron şi siena arsă. La carnaţie pun întotdeauna puţin verde de China,
dă transparenţe. În bleuri (de obicei din albastru mangan, alb şi puţin ocru) nu uit să strecor
puţin verde smarald. În griuri pun puţin negru dar şi garanţă şi ocru.
Pânza n-o grinduiesc ci o dau numai cu clei. Rar pun în el şi puţin zinckleis . În ultimul
timp pic puţin formol ca să-mpiedice alterarea pânzei.
16 mai 71
Am eboşat un portet al Ninei Cassian. N-are gură, dar e grozav. Am terminat tabloul cu
garoafe. Îmi place. Am lucrat mereu. Mă simt foarte obosit. Continui să lucrez pentru a
realiza o frumoasă expoziţie la Ruse. Sper să reuşesc.
Vreau să fac o selecţie din ceea ce am şi am mai făcut.
Lucrări vechi
1. ,,Peisaj din Floreasca”
2. ,,Din vechiul Bucureşti” (Calea Victoriei 79)
3. ,,Cariatide”
4. ,,Kalinderu”
5. ,,Calea Victoriei 202”
6. ,,Rochia bunicii”
7. ,,Bărăţia din Câmpulung-Muscel” (replică)
8. ,,Peisaj din Bran”
9. ,,Natură statică cu lamâi” (şi obiecte de sticlă)
10. ,,Peisaj cu case la Balcik”
11. ,,Natură statică cu pensule”
12. ,,Cactus”
13. ,,Frezii”
14. ,,Ţărancă în profil”
15. ,,Figură în alb”
16. ,,Balcik I” (replică)
17. ,,Autoportret”(în bleu)
18. ,,Monument istoric bucureştean”
19. ,,Gunka” (cu pălărie şi guler alb)
20. ,,Solitar”
21. ,,Profil”
22. ,,Drumul cu plopi”
23. ,,Tânăr costumat”
Lucrări noi
1. ,,Peisaj cu casa roz”

2. ,,Floare” (roşie)
3. ,,Strada”
4. ,,Garoafe”
5. ,,Casa galbenă” (Casa din
colţ)
6. ,,Spălătoreasa”
7. ,,Rufe”
8. ,,Casa din colţ”(cu acoperiş
orange)
9. ,,Iarna” (la Obor) - replică
10. ,,Constanţa”
11. ,,Iarna pe lutherană”- replică ,,Gunka”, schiţă de portret (1972).
12. ,,Portret cu medalion”- replică

13. ,,Stânci la Sozopol”
14. ,,În fotoliu” (femeia în chinoroz)
15. ,,Un pictor” (autoportret cu pălărie roşie)
16. ,,Svetla”
17. ,,Ciori”
18. Portret” (cu buline)
19. ,,Balcik (II)” – cu pomul negru-
20. ,,Portret cu vesta roşie” (şi brandemburguri)
21. ,,Peisaj din Ruse”
22. ,,Nesebăr” (vedere panormică a insulei de la capul podului)
23. ,,Femeie cu evantai”
24. ,,Sinagoga părăsită”
25. ,,Întâlnire” - Turcoaice la Balcik
26. ,,La marginea Bucureştiului”
27. ,,Magnolii şi case”
28. ,,Cerven”
29. ,,Portret” (cu broderie roşie Gunka)
30. ,,Portret cu beretă” (Gunka)
31. ,,Kaprovştiţa”
32. ,,Casa roz la Sozopol” (cu pomul roşu)
33. ,,Menta la Hisaria”
34. ,,Alee” (la Braşov)
Luni 17 mai `71
Sunt prea multe lucrări. Din nou o selecţie. Cendov mi-a spus să am între 35-40 lucrări
de pictură.
24 mai – 4 iunie `71
Sunt aproape gata, pot spune gata de tot, dar tot mai găsesc câte ceva de făcut, câte
ceva care nu mă satisface.
Radu Bogdan a fost la noi şi a găsit că lucrările noi sunt mai interesante. Mi-a
recomandat să mă hotărăsc ori la pictural ori la tenta plată. Eu cred c-am să rămân la tenta
plată, puţin vibrată.
Casa e harababura şi mă deranjează. Mie îmi place ordinea şi chiar înainte de a mă
apuca să pictez îmi fac ordine.
Pentru achiziţii am dus la Batişte: replicile la ,,Balcik I’’ şi ,,Bărăţia de la
Câmpulung’’ iar în locul ,,Căii Victoriei 202” am dus ,,Calea Victoriei 79”.
Am o excitaţie nervoasă. Mircea Deac mi-a promis că-mi va împrumuta lăzi pentru
a transporta lucrările în Bulgaria. Şi şcoala asta! Şi examenul de grad! Uf! Şi când te
gândeşti că voi avea concediu doar între 21 iunie- 21 august.
5 iunie – 1 iulie ’71.
În 10 iunie am fost gata cu expoziţia. Toate lucrările din nou selecţionate, sunt
înrămate şi aşteaptă. Vor fi ştampilate de Muzeul R.S.R. , vizionate de comitet şi de presă
şi apoi evaluate de o comisie, după care transportate spre Ruse. Paşaportul mă nelinişteşte.
Trebuia să ne iasă în jur de 17 iunie. Şi iată-mă la 1 iulie fără el. Urlu de furie. Am umblat
peste tot şi nimic. Totuşi, mai am speranţe.
Tuturor lucrărilor mi-am făcut splendide diapozitive (le-a făcut pictorul Marin
Predescu într-o zi cu mult soare). În 26 iunie am vizitat la Palat expoziţia ,,Picturi celebre
din muzeele Parisului, sec. XVIII-XX”.
Am văzut opere minunate dar curiozitatea şi interesul meu a fost să văd în ce măsură
mă apropii sau mă depărtez de Utrillo. Aş dori să mă depărtez, să fiu eu. Nu ne apropie
decât predilecţia pentru peisajul citadin, fiecare dintre noi fiind foarte el sau foarte noi.
După pictorii francezi am vrut să-l văd pe Ion Andreescu. Este colosal.
Iată lista definitivă cu lucrările de pictură şi desenele ce vor figura în expoziţia mea de
la Ruse (Bulgaria). Pictură:
1. ,,Cariatide”, ulei pe pânză, 81 X 100 cm; 1971, a figurat în a II a personală, 1971.
2. ,,Peisaj la Floreasca”, ulei pe pânză, 81 X 81 cm, 1964, a figurat în Expoziţia Casa
Studenţilor 1967 şi la prima personală, 1968.
3. ,,Autoportret”, ulei pe pânză, 60 X 73 cm, a figurat la a II a personală.
4. ,,Calea Victoriei 202”, 1970, ulei pe pânză , 60 X 73 cm, personala din ’71.
5. ,,Rochia bunicii”, 1970, ulei pe pânză 60 X 73 cm, a II a personală ’71.
6. ,,Gunka”, 1970, ulei pe pânză, 60 X 73 cm, a II a personală, 1971.
7. ,,Kalinderu”, 1971, ulei pe pânză, 60 X 73 cm, şters omul din stânga şi pomul din
dreapta, a II a personală, 1971.
8. ,,Solitar”, 1970, ulei pe pânză, 73 X 60 cm, personala din 71, col. Milkovi (Sofia).
9. ,,La Bran”, 1971, ulei pe pânză 73 X 60 cm ( a figurat în stare de eboş la 10 ian.
1971, în casă).
10. ,,Case la Balcik”, 1971, ulei pe pânză 73 X 60 cm.
11. ,,Monument istoric bucureştean”, 1971, ulei pe pânză, a figurat în stare de eboş la
expoziţia din 10 ian. 1971- în casă.
12. ,,Natură statică” (cu obiecte de sticlă şi lămâie), 1971, ulei pe pânză 65 X 53,5
cm, a figurat în stare de eboş la 10 ian. 1971, în casă.
13. ,,Drumul cu plopi”, 1971, ulei pe pânză 53,5 X 65 cm, exp. în casă 10 ian. 1971 şi
personala din ’71.
14. ,,Din Braşov”, 1971, ulei pe pânză 46 X 66 cm, a figurat la exp. în casă 10 ian. ’71.
15. ,,Câmp cu mentă la Hisaria”, 1971, ulei pe pânză 60 X 50- replică la o lucrare mai
veche din 1966.
16. ,,Balcik”, 1971, ulei pe pânză 60 X 50.
17. ,,Ciori”, 1971, ulei pe pânză, 60 X 50 cm.
18. ,,Magnolii şi case”, 1971, ulei pe pânză 60 X 50 cm (în casa mică cu balcon verde a
locuit cândva Th. Pallady- vezi Arta Plastică 1,2,3/1971).
19. ,,Sinagoga părăsită”, 1971, ulei pe pânză 60 X 50 cm.
20. ,,Cernev”[ ?], 1971, ulei pe pânză 60 X 50 cm.
21. ,,Kaprivştiţa” [ ?], 1971, ulei pe pânză, 60 X 50 cm.
22. ,,Femeie în verde”, 1971, ulei pe pânză 50 X 60 cm.
23. ,,Casă la Sozopol”, 1971, ulei pe pânză 60 X 50 cm. (Casa roz la Sozopol)
24. ,,Cactus”, 1969, ulei pe pânză, 54,5 X 58,5 cm. A figurat la personala în casă, 10
ian. 69 şi exp. de grup ’69.
25. ,,În fotoliu” (femeia în chinoroz), 1971, ulei pe pânză 46 X 53 cm.
26. ,,Portret cu beretă” (Gunka), 1971, ulei pe pânză 50 X 60.
27. ,,Stânci la Sozopol”, 1971, ulei pe pânză 53 X 46 cm.
28. ,,Portret”(cu buline), 1971, ulei pe pânză, 46 X 53 cm.
29. ,,Iarna pe Lutherană”, 1971 (replică), ulei pe pânză 53 X 46 cm.

30. ,,Casa din colţ” (Casa galbenă), 1971, ulei pe pânză, 46 X 53 cm.
31. ,,Peisaj bucureştean” (casa roz), 1971, ulei pe pânză 46 X 53 cm.
32. ,,Rufe”, 1971, ulei pe pânză 53 X 46 cm.
33. ,,Floare” (roşie), 1971, ulei pe pânză 46 X 53 cm.
34. ,, Constanţa”, 1971, ulei pe pânză 53 X 64 cm.
35. ,,Strada”, 1971, ulei pe pânză 53 X 46 cm.
36. ,,Garoafe”, 1951 [ ?], ulei pe pânză, 46 x 53 cm.
37. ,,Iarna” (la Obor- replică) 1971, ulei pe pânză, 53 x 46 cm.
38. ,,Frezii”,1971, ulei pe pânză, 53 x 46 cm.
39. ,,Profil”,1971, ulei pe pânză, (Zidăriţa), a figurat în personala din 1971.
40. ,,Tânăr costumat”, 1971, ulei pe pânză, 46 x 52,5 cm.
DESEN
1. ,,Gunka”, 4. II `67
2. ,,Ion Finteşteanu în Tartuffe”, 25.XI.`67
3. ,,Femeie”, 16.XI.`67
4. ,,Cadou de ziua mea”, 12,XII.`65
5. ,,Melomană pasionată”, 29.II.`68
6. ,,Melomană”, 10.I. `67
7. ,,Concentraţie interioară”, 6.II. `69
8. ,,Femeie citind (Gunka), 3.IV. `66
9. ,,Baia Mare”, 21.VII. `68
10. ,,Regele Franţei”, 20.XII. `67
11. ,,În baie”, (Gunka), 24.XII. `67
12. ,,Durere ”-24.XI. `65
13. ,,Ţărancă”, 24.XI. `66
14. ,,Omul din Gara Năsăud”, 21.VII.`68
15. ,,Lucia Sturdza-Bulandra” (acuarelă), 14. X. ’65
16. ,,Maria Tănase”, 30.X. 66
17. ,,Garoafă”(după care am făcut tabloul garoafe), 36. I.’68.
18. ,,Omul cu floare”, 10.IX. `67
19. ,,Doamna în rochie violet” (garnisită cu negru), 1.II. `67
20. ,,Motiv roşu” (Gunka), 14.X.`65, acuarelă.
21. ,,Crişul la Oradea”, 23.VII.`68
22. ,,Le Corbusier”, 7.XI. `68
23. ,,Omagiu lui Picasso”, 8.I. `66
24. ,,Ioana Radu”, Anul Nou `67
25. ,,Nud femeie, spate”, 6.XI. `67
26. ,,Meditaţie”, 24.VII. `68
27. ,,Dănuţ”, 24.XII. `67
28. ,,Clopotniţa cu barză la Plovdiv”, 1966
29. ,,Balcik noaptea”, 16.VII. `67
30. ,,Balcik, vedere de la palat”, 6.VII.`67
31. ,,Turcoaice la Hisarea”,23.VII.`67
32. ,,Vechiul Plovdiv”, 1966
33. ,,Peisaj din vechiul Plovdiv”, 1966

36. ,,Zlatin Boiadgiev”, 21.VII.`67
37. ,,Balcik”, 18.VII. `67
38. ,,Peisaj din vechiul Plovdiv”, `66
39. ,,Peisaj din vechiul Plovdiv”, ` 66
40. ,,Vechiul Plovdiv”, 1966
41. ,,Ţăran bulgar”, 1966
42. ,,Orchestră la restaurantul Dyonisos din Balcik”, 16.VII. `67
43. ,,Peisaj din Plovdiv”, 1966
44. ,,Livadă de pruni la Hisaria”, 11.VII. `66
45. ,,Stradă în vechiul Plovdiv” `66
Din aceste desene au fost expuse în cadrul expoziţiei personale în casă la 10 ianuarie
1968 şi la personala de la Dalles (U.P.B) în aprilie 1968.
2.VII- 5.VII. `71
Chinul cu paşaportul s-a terminat. Am
vorbit cu Svetlan Rusev la telefon (cu Sofia)
şi i-am scris lui Cendov că vin în jur de 17
iulie în Bulgaria. Pe Svetlan l-am rugat să-
mi deschidă expoziţia. Mi-a promis că-mi va
face această plăcere.
Am aflat că C.S.C.A-ul mi-a
achiziţionat:
- ,,Calea Victoriei 79”-5 000 lei
- ,,Balcik I”- 4.000 lei
- ,, Bărăţia din Câmpulung- Muscel- 4000
lei.- 13 000 lei (nu 12 cum fusese [?] mai
înainte).
6-8. VII. `71. Totul e pregătit.
9.VII.`71. La examenul de gradul II am ieşit
bine.
11.VII.`71. Gunka a susţinut şi ea examenul
pentru gradul II.
13.VII.`71 . Am predat vămii de la gară o
ladă cu 40 picturi în ulei şi 45 desene.
16.VII.`71 ,,Scânteia Tineretului”, publică
un articol semnat de mine: ,,Opere inspirate
din real”.
Gunka.
Pentru biblioteca dumneavoastră…
Ion Marin, Gheorghe Bănică, Tudor Nicola, Nicolae Popescu- Caracal- File de istorie
militară, Ed. Hoffman, 2015, 450 p. Apelând la un vast şi divers volum de documente
istorice şi militare, presă, memorialistică, lucrări de sinteză, lucrări speciale, autorii au
realizat o carte document, o adevărată enciclopedie militaro-istorică despre fenomenul
militar care s-a derulat în oraşul Caracal, ce acoperă aproape 200 de ani de viaţă militară
sub coordonarea Garnizoanei Caracal. Structura cărţii este bine concepută, cititorul putând
să afle date extrem de interesante despre tradiţia şi actualitatea militară din Caracal sau
informaţii inedite despre personalităţile militare caracalene ce s-au afirmat pe plan naţional
în cadrul Ministerului Apărării Naţionale sau Ministerului de Interne. Un capitol aparte
cuprinde într-o relatare cursivă şi plăcută multitudinea de monumente şi opere
comemorative de război din municipiul Caracal, dar şi troiţele sau plăcile memoriale din
incinta unităţilor militare.
Reţine atenţia multitudinea categoriilor şi genurilor de arme ce au existat în
Caracal, a unităţilor militare operaţionale de la începuturi până la scutul antirachetă de
astăzi, evidenţiind o garnizoană militară de un profesionalism deosebit, la fel ca unităţile
militare din subordinea sa, de ieri şi de azi, care care s-au dovedit la înălţime îndeplinindu-
şi cu cinste misiunile.
Cartea este mai mult decât necesară, ea acoperă o perioadă foarte importantă de
istorie militară caracaleană şi constituie un segment valoros de istorie militară românească.
Nu cred că se va putea scrie o autentică istorie militară a poporului român fără să se ţină
seama şi de conţinutul acestei impresionante lucrări. Desigur ea se adresează în primul
rând militarilor, tuturor acelora care la vremea lor au activat în
cadrul acestor unităţi militare dar şi iubitorilor de istorie din
Caracal şi Oltenia, care pot fi mândri de faptul că municipiul
Caracal a fost reşedinţa unor regimente de excepţie
(Regimentul 19 Infanterie sau Regimentul 2 Călăraşi) ce au
fost prezente la datorie când ţara a avut nevoie de braţul lor.
Cartea are şi un puternic impact educativ, de aceea o
recomandăm tuturor profesorilor de istorie, elevilor şi
studenţilor. Este şi o carte de noptieră, se citeşte cu plăcere,
prezentarea faptelor şi evenimentelor este într-un stil atractiv,
ai vrea să nu se mai termine.
Adresăm felicitări autorilor, alături de care am fost-
fiind vorba de oraşul meu natal- şi desigur aştept şi alte
producţii de acest gen. Ce frumos ar fi dacă am avea pe lângă această istorie militară,
alături de cea a presei din Romanaţi şi o istorie a învăţământului caracalean, a vieţii
politice romanaţene, a vieţii economice şi artistice romanaţene.
Dumitru Botar
Monografia şcolii Şcolii primare mixte-Obârşia Veche, jud. Romanaţi
Victor M. Florescu, Ştefania V. Florescu

Victor M. Florescu a absolvit şcoala normală din Bucureşti în anul 1920 şi a fost numit
învăţător la 1 decembrie 1921. Fiu de învăţător, Victor Florescu şi-a început cariera
didactică în comuna natală Obârşia – Veche. Mulţi dintre elevii şcolii din Obârşia Veche sub
îndrumarea sa şi-au îndreptat paşii spre diferite şcoli militare, secundare sau de meserii.
De la venirea sa la şcoală şi până în anul 1942, numărul neştiutorilor de carte a scăzut
simţitor. Această situaţie s-a datorat mai ales faptului că înv. Victor Florescu s-a preocupat
permanent de aducerea copiilor la şcoală, folosind diferite metode fie cea a amenzilor, fie a
contactului direct cu familiile gospodarilor. În activitatea extraşcolară a participat la toate
cercurile culturale, au cinstit fiecare sărbătoare naţională, organizând cu elevii serbări,
etc. Din 1935 a fost şi comandant al subcentrului de pregătire militară. În cadrul serviciului
social, a luat parte la toate şedinţele căminului cultural din localitate, în al cărui comitet
era membru şi unde a ţinut numeroase conferinţe cu o tematică diversă. În mai multe
rânduri a fost şi cenzor al băncii populare din comuna Obârşia Veche şi secretar al
comitetului şcolar, depunând toate eforturile pentru a corespunde cât mai bine
însărcinărilor avute. Victor Florescu şi soţia sa Ştefania Florescu, absolventă a şcolii
normale din Craiova, seria 1920, s-au implicat activ în ridicarea nivelului cultural al
locuitorilor din comuna Obârşia Veche. Învăţătoarea Ştefania Florescu, căsătorindu-se în
anul 1921 cu Victor Florescu, s-a transferat de la Şcoala primară din comuna Urzica, jud.
Romanaţi, la şcoala din Obârşia Veche. Alături de soţul său desfăşoară activităţi şcolare şi
extraşcolare, antrenând nu numai elevii, dar şi comunitatea locală: a fost preşedinta
cantinei şcolare, a luat parte la cercurile culturale, la şezătorile săteşti unde a stăruit
asupra importanţei industriei casnice. Fiind şi membră în comitetul pentru promovarea
textilelor, a reuşit în scurt timp ca fiecare săteancă să-şi lucreze singură obiectele
necesare gospodăriei, confecţionate din in şi cânepă. Cei doi sunt autorii unei scurte, dar
interesante monografii a şcolii din Obârşia Veche. Monografia pe care o prezentăm în
revista noastră a fost definitivată la data de 26 mai 1940 şi am identificat-o la Arhivele
Naţionale din Bucureşti, fond Ministerul Educaţiei Naţionale..
Iulia Tîlvănoiu, studentă
Pentru orice om care vrea să trăiască o viaţă socială conştientă, cunoaşterea

trecutului este de cea mai mare importanţă. Istoria începe numai de când omul a încercat
să-şi însemneze faptele, pentru a rămâne să le vadă urmaşii, să le judece şi să tragă
învăţături. Dată fiind deci importanţa cunoaşterii trecutului şi animaţi de dorinţa de a
cunoaşte fazele prin care a trecut şcoala în timpuri mai îndepărtate, ne propunem a face şi
noi prin lucrarea de faţă monografia şcoalei primare mixte din comuna noastră Obârşia
Veche, jud. Romanaţi.
Comuna Obârşia Veche, formată din satul cu acelaşi nume şi din satele Coteni şi
Tabon, este aşezată pe şoseaua Leu-Vişina, la o distanţă de 17 km de Corabia şi 21 km de
Caracal. Trecutul său se pierde în negura vremurilor şi din informaţiile şi documentele ce
există reiese că a fost comună de mare însemnătate, fiind reşedinţa Subprefecturii plăşii
Balta din Judeţul Romanaţi. De Obârşia aminteşte şi Bucura Dumbravă în lucrarea sa
Haiducul şi se vede de acolo că şi atunci, la Obârşia, era reşedinţa Subprefecturii plăşii, al
cărei zapciu era Iancu Jianu. Localul subprefecturii era chiar pe locul unde este acum
construit actualul local de şcoală. Se zicea atunci acelui local Taft şi această denumire se
mai păstrează şi astăzi, auzindu-se adesea când se vorbeşte de şcoală La Taft.
Satul Coteni se zice că ar fi mai vechi decât Obârşia. Un indiciu despre acest
aspect ar fi şi faptul că şcoala a existat la început tot în satul Coteni. Din cercetările
întreprinse şi din documentele găsite cu privire la existenţa şcoalei în trecutul tot mai
îndepărtat, am constatat că şcoala a existat pe la 1858 şi poate şi mai înainte. Astfel, într-o
carte veche, o cazanie găsită în biserică, se află următoarea inscripţie, scrisă şi subscrisă de
aceeaşi persoană: Jos iscălitul am scris ca să se ţină minte că la leatul 1858 m-am înfiinţat
învăţător al copiilor acestor două sate, Obârşia şi Coteni şi pentru ca să pomenească în
veci am scris aici întra acestă sfântă Kazanie ku mână de tzărână shi deslushescu shi
pentru a mea căsnicie fiindcă la leatul de la Hristos o mie opt sute cincizeci shi doi în luna
lui noiembrie în opt zile am, luat în căsnicie pă Ioana fiica lui Nitzu Bâronce shi cine o va
citi să mă pomenească Hristos sălu blagoslovescă. Ion Băcanu.
Acest Ion Băcanu, după cum se vede,
învăţător la 1858, a fost şi cântăreţ la biserică
după spusele oamenilor bătrâni. Unii spun că a
fost şi primar în acel timp. Era prin urmare un
personaj important al acelor timpuri. Aşa dar, el
ar fi fost primul învăţător al şcoalei după cât
putem să dovedim. Unii bătrâni afirmă, însă nu
cu destulă preciziune, că înainte de Ion Băcanu
ar mai fi fost învăţător şi un oarecare Gheorghe
Dascălu. Neavând însă informaţii sigure despre
acesta, socotim tot pe Ion Băcanu, care a rămas
dealtfel neşters din mintea bătrânilor, ca primul
învăţător. Localul de şcoală era în acea vreme la
Coteni, construit din cărămidă -se spune- şi se
compunea din trei camere, dintre care numai una
era sală de clasă, restul servea pentru locuinţa
învăţătorului şi era acoperit cu trestie. Sala de
I. Iliescu, veteran al războiului din
clasă avea cam următoarele dimensiuni: lung. 8
1877 din Obârşia-Nouă (S.J.A.N. Olt).
m, lăţimea 4m, iar înălţimea 2,50 m.
Ion Băcanu a funcţionat învăţător vreo 6 ani şi după el a urmat un altul, un anume
Petrache Tufiş. Am stat de vorbă cu un bătrân din sat anume Mihalache Ciocan, în vârstă
de 80 ani, născut în 1860, fost elev al lui Tufiş, care mi-a dat câteva informaţii despre
şcoala din acele timpuri. Spunea că urmau la şcoală numai 10-15 inşi. Aducerea la şcoală a
elevilor se făcea tot cu regulă, spune el. Consilierii comunali îndeplineau şi sarcina de a
vesti venirea copiilor la şcoală. Aveau bănci lungi, nu însă catedră, tablă şi tăbliţe. Scriau
cu creioane pe hârtie. Dă de gândit numărul mic de copii care frecventau şcoala în raport
cu numărul mare de cârciumi care existau în sat în acea vreme, căci erau 7, lucru pe care îl
găsim de altfel menţionat şi în Marele Dicţionar Geografic al României, unde scrie că în
Obârşia Veche este o şcoală frecventată de 13 copii şi sunt 7 cârciumi. Am arătat ca
succesor al lui Băcanu pe Tufiş, ca fiind mai însemnat pe atunci, ca unul care a funcţionat
un timp mai îndelungat, vreo 10 ani. De acesta se vorbeşte mult şi astăzi şi este explicabil,
pentru că a scos mai multe serii de elevi. Între Băcanu şi Tufiş, au mai funcţionat: Marin
Rădulescu care a fost şi cântăreţ la biserică, Popa Târştea din Călăraşi şi popa Florea
Tudorănescu – tatăl procurorului – cum i se mai zicea.
Dăm mai jos tot personalul didactic de la înfiinţarea şcoalei şi până în prezent:
Ioan Băcanu, 1858-1864, Marin Rădulescu, 1864-1867, Popa Târstea, 1867-1868, Popa
Florea Tudorănescu, 1868-1871, Petrache Tufiş, 1871-1881, Preotul Oprea Buşenescu,
1881-1907, Emilia Călimărescu, 1896-1897, Mihail Florescu, 1897-1920, Caliopi
Lăzărescu, 1901-1902, Teodora Dobrescu, 1901-1902, Maria Cristea, 1902-1908, Ana N.
Marinescu,1902-1906, Zoe Marin, 1902-1903, Grigore Rădulescu, 1908-1910, Constanţa
Rădulescu, 1908-1910, Teodor D. Voiculescu, 1910-1915, Ion M. Florescu, 1915- prezent,
Preot Th. Buşenescu, 1918-1927, Ştefania V. Florescu, 1920 şi în prezent, Victor M.
Florescu, 1921 şi în prezent.
Până la 1896, şcoala a funcţionat cu un singur învăţător. De la 1896 s-a înfiinţat
postul al II-lea, iar de la 1901 s-a înfiinţat şi postul al III-lea. Postul al IV-lea se înfiinţează
în 1927 şi se desfiinţează în 1927, aşa că în present şcoala funcţionează cu trei posturi.
Mutarea şcoalei de la Coteni la Obârşia s-a efectuat pe la 1877 într-un local care era pe
locul primăriei de astăzi, având acoperişul tot de trestie.
Actualul local de şcoală este construcţie de la 1873 şi este cumpărat de Comitetul
şcolar de la judeţ în anul 1924. În acest local şcoala funcţionează de pe la 1895 cu chirie.
Lipsa unui local propriu de şcoală se simţea mult atunci căci iată ce găsim într-un dosar din
1895: D-lui Revizor şcolar, nr. 16, 1895 Iunie 19. Ca rezultat al ord. Dvs. Nr. 506/95, am
respectul a vă comunica următoarele: 1. În această comună se simte neapărată trebuinţă
de construirea unui local propriu de şcoală, cu patru clase fiind comună populată căci
localul pe care-l avem este insuficient şi închiriat. 2. Comuna nu dispune de nici un fond
pentru construirea unui atare local în bugetul său, căci suma de lei trei mii cinci sute care
au fost depuşi din bugetul ordinar s-a trecut în bugetul pentru construirea unui local de
primărie fiind scosă şi în licitaţie, însă mai dispune de lei opt mii opt sute şase zeci şi trei
din fondul drumurilor unde se poate face un împrumut. Acestea fiind cele ce cred de
cuviinţă a arăta, rămâne a dispoza cele ce credeţi de cuviinţă.
Într-o cerere de concediu a învăţătorului Pr. Oprea Buşenescu din mai 1895 se
arată că este trimis de comună la Prefectură pentru a face rugăminte pentru construcţia
unui local de primărie care să servească şi ca local de şcoală. Se vede că această intervenţie
a fost de folos, căci multă vreme şcoala a funcţionat cu o sală în vechiul local al primăriei
care s-a dărâmat. Numărul copiilor care frecventau şcoala atunci nu era prea mare, dar se
vede că localul era mic de tot. De exemplu, în condica de prezenţă găsim notat: Luni 11
noiembrie 1893, 9-12 a.m. cl.
I.II,III şcolari prezenţi 36, 2-4
p.m. cl. I,II,III şcolari prezenţi
36, semnat Pr. Buşenescu.
Pentru a se vedea
aprecierile pe care le dădeau
organele de control, dăm un
proces verbal de inspecţie de
la 10 Decembrie 1881: Astăzi
zece decembrie 1881, Noi
revizorul şcolilor din
Districtul Romanaţi,
inspectând şcoala acestei
comune, am aflat pe elevi în
Vechiul local al şcolii din Obârşia Veche.
şcoală sub conducerea
tânărului I. Popescu fiind d-lui învăţător dus la Caracal se zice după ale sale interese.
Şcoala se află frecventată de 43 elevi şi 3 eleve, divizaţi în 4 clase: 30 elevi şi două eleve
la cl. I, 11 elevi şi o elevă la cl. II, 1 elev la cl. III, 1 elev la cl. IV. Procedându-se la
verificarea elevilor, s-a constatat că sunt rău clasaţi: elevul de clasa a IV-a Georgescu
Cristodoru nu posedă bine cunoştinţele clasei precedente, asemenea şi elevul Stănescu
Nicolae, nu posedă în tot cunoştinţele clasei a II-a. Se invită dl. Preot Oprea Buşenescu a
se conforma dispoziţiunilor art. 66 din Regulamentul şcolilor rurale de a nu promova
elevii dintr-o clasă într-alta fără a fi bine pregătiţi. Se observă d-lui învăţător pentru că a
părăsit postul fără a fi solicitat concediu de la Revizorat conform art. 57 din Regulamentul
şcolilor rurale în vigoare. Se observă d-lui Învăţător pentru neînfiinţarea matricolei
pentru anul curent […] Se mai invită dl. Primar de a face o fereastră în peretele de Nord,
a da lumină şcolarilor la scris dinspre stânga , de a face o tablă de calcul mai bună şi un
pupitru sau catedră pentru învăţător, de a înfiinţa un clopot, conform art. 13 din
regulamentul şcolar, spre a se suna la intratea şi ieşirea elevilor din şcoală. Revizor,
Popescu. Un alt proces verbal de inspecţie din 12 Februarie 1886 ne arată că şi Prefectul
judeţului avea în atribuţiunea sa controlul şcolilor primare. Iată mai jos textul acelui
process verbal de inspecţie: Proces-Verbal, Noi Prefectul Districtului Romanaţi
inspectând şcoala din comuna Obârşia am găsit pe învăţător-preot făcând prelegiuiri cu
elevii, în număr de treizeci, divizaţi în 4 clase şi am rămas satisfăcut atât de răspunsurile
elevilor la întrebările ce am pus cât şi de stăruinţa învăţătorului Preotul Oprea Buşenescu.
Prefect, M. Demetrian.
Este vizibil deci amestecul organelor administrative în treburile şcolii şi este
interesant de ştiut cum a evoluat şi progresat învăţământul la această şcoală. Din epoca în
care primarul sau ajutorul de primar asistau în calitate de oficiali la examenele de vară şi
de iarnă ale elevilor, făcând aprecieri şi notări la adresa învăţătorului şi elevilor până când
administraţia nu a mai avut dreptul de a se amesteca în şcoală, a fost nevoie de multe
reforme, multe legi şi multă muncă.
Organizarea dată şcolii de Titu Maiorescu, apoi legile aduse reformei de Take
Ionescu, prin trecerea tuturor şcolilor la Stat cu salarii, precum şi emanciparea şcolii sub
ministeriatul nemuritorului Spiru Haret, au dat rezultate scontate. Numericeşte şcoala a
făcut însemnate progrese. O statistică din 25 iunie 1895, ne arată următoarea situaţie: cl. I
înscrişi 13 băieţi şi două fete, cl. II înscrişi 14 băieţi, cl. III înscrişi 11 băieţi, cl. IV înscrişi
2 băieţi, cl. V -. De la 1900 numărul elevilor care frecventau şcoala a crescut simţitor,
ajungând astăzi la peste 160 elevi ceea ce este considerabil dacă ţinem seama că acum
fiecare sat are şcoala sa. Dintre învăţătorii care s-au perindat la conducerea şcolii şi care
au depus o activitate mai intensă au fost: Preotul Oprea Buşenescu şi Mihail Florescu.
Întreaga viaţă culturală, economică şi socială a satului este legată de numele acestor
vrednici slujitori ai şcolii. Cu autoritatea creată de adevăratele lor virtuţi cu o modestie ce
impunea respectul, şi o mare putere de muncă erau stimaţi şi iubiţi de toată lumea.
Urmărind ridicarea stării economice a sătenilor înfiinţează în 1904, banca populară
Sprijinul nostru, pe care o conduce, primul în calitate de preşedinte, iar al doilea ca
membru şi casier contabil. Faţa satului a început să se schimbe prin înjghebarea de
gospodării frumoase, prin procurarea de vite şi procurarea inventarului de muncă. Pornită
cu un capital de 5028 lei, banca are astăzi un capital de 160.000 lei şi în timp ce alte bănci
n-au putut să progreseze şi să dureze, banca noastră, după aprecierea organelor
cooperatiste, a fost şi este printre cele mai de frunte bănci din judeţ.
Din punct de vedere cultural, şcoala a dat serii de elevi care fac cinste şcolii şi
satului de unde s-au ridicat. Dintre elevii şcolii din Obârşia care au urmat cursurile
diferitelor şcoli secundare şi deţin astăzi slujbe frumoase putem cita pe: Hristea P. Soare,
şeful Oficiului Poştal local, Preotul Teodor Buşenescu, fost paroh al bisericii din Obârşia,
licenţiat în teologie, actualmente înv. gr. I în Corabia, Ion M. Florescu, actualul director al
şcolii, Toma Rădulescu, brigadier silvic, pensionar, în prezent primar al comunei Obârşia,
Preotul Nicolae Popescu, parohul parohiei Brastavăţu, C-tin Constantinescu, brigadier
silvic-ocolul silvic Caracal, Ioan N. Ciolan, învăţător, licenţiat în filozofie, preşedintele
Asociaţiei învăţătorilor din Sibiu, cooperator de frunte, iniţiatorul cooperaţiei şcolare în
România, Petre N. Apostol, profesor de pedagogie la Rm. Vâlcea, Victor Florescu,
învăţător al şcolii Obârşia, D-tru N. Teodorescu, învăţător la Principele Mircea, Locotenent
aviator Victor Constantinescu la Bucureşti, Plutonier Marin D. Florica, şcoala
subofiţerilor Braşov, Ana Dumitrescu, învăţătoare în Dobrogea, Elvira Dumitrescu,
învăţătoare în jud. Prahova, preotul Ioan N. Popescu, paroh la Grădinile, Preotul Rafailă
Mitrică, preot la Studiniţa, Ioan Dumitrescu, brigadier silvic în Prahova, Ana Bălan,
învăţătoare în jud. Mehedinţi şi mulţi alţii al căror nume ne scapă.
Dacă am cerceta în amănunt numărul foştilor elevi ai acestei şcoli care urmând
cursurile acestei şcoli şi-au creat o anumită situaţie, vom vedea că numărul lor de la 1900
încoace, trece de 50, iar dacă mai adăugăm acestui număr şi numărul celor care au urmat
numai câteva clase secundare sau profesionale, ajungem la frumoasa cifră de 100 elevi.
Astăzi, tendinţa de a urma cursurile secundare este mai slabă din cauza numărului de
şomeri intelectuali, dar n-a sistat complet. Iau şi acum drumul oraşului, pentru a urma la
şcoli, câte 2-3 elevi anual. De remarcat este faptul că dintre cei care au urmat cursuri
secundare sau chiar comerciale şi nu şi-au putut găsi slujbe, nici unul nu îmbrăţişează
comerţul, care deschide frumoase perspective de câştig. În această direcţie este de luptat cu
mari greutăţi, din cauza lipsei de capital iniţial sau creditul necesar.
Şcoala are cămin cultural Lumina săteanului , bibliotecă cercetată de foarte mulţi
gospodari ce se interesează în special de fapte istorice şi poveşti. În sat se citesc ziarele din
Capitală şi provincie, precum şi revista Albina ai cărei abonaţi sunt într-un număr
apreciabil. Şezători se ţin în mod regulat, mai ales în lunile de iarnă, cu producţii teatrale
bine alese, pentru a îndrepta sătenii pe calea dreptăţii şi adevărului […] Fără ajutorul
şcoalei este lesne de înţeles că nu s-ar fi putut ajunge la situaţia de astăzi.
Felicia Mihali, scriitoarea de pe Călmăţui

Alexandru Fifoiu Delaseaca
Motto : Oamenii mari se nasc în case mici.

(Nicolae Iorga)
Într-o lume în care « cultura » tabloidă a luat net şi de mult faţa culturii veritabile,
întâlnirea prozatoarei Felicia Mihali cu iubitorii de carte din spaţiul oltean, găzduită pe 16
iulie 2015 de Biblioteca Franceza Omnia din Craiova a trecut, din păcate, neobservată în
mass-media din Olt. Parte a admirabilului proiect cultural intitulat Artistul în timpul său,
iniţiativă a remarcabilului şi mereu inspiratului om de cultură oltean Nicolae Coande,
evenimentul a fost un succes, din care toţi cei prezenţi au avut de câştigat, sinceritatea şi
dimensiunea intelectuală a dialogului înalţând spiritele.
Remarca mea legată de absenţa instituţiilor de presă din Olt de la această
manifestare culturală poate trece pentru mulţi drept o ofensă, urmată (sau precedată) de
întrebarea firească : Şi cine este, la urma urmei, această Felicia Mihali ?
Ei bine, Felicia Mihali este ,, o vedetă
a scrisului”, aşa cum o caracteriza una dintre
cronicile extrem de elogioase apărute în presa
din România la momentul debutului său
literar, cu romanul Ţara brânzei (1999,
Editura Image, Bucureşti), ori chiar ,,un talent
de 24 de carate”, de la Alex Ştefanescu cetire,
în cronica sa din România literară. Mai
presus de toate acestea, Felicia Mihali este
însă olteancă şi, în plus, olteancă din Olt,
deschizând ochii asupra lumii la 20 august
1967, în comuna Seaca, aşezare de pe ,,(...)
lunga, îngusta şi săraca vale a Călmăţuiului”,
cum scria în romanul Desculţ marele Zaharia
Stancu, într-un spaţiu geografic care a dat
literaturii române mai multe alte nume mari,
ca, de pildă, Gala Galaction, Marin Preda ş.a.
Ca şi Zaharia Stancu în capodopera sa,
Felicia Mihali scrie, cel puţin în Ţara brânzei,
cu cuvinte amare. Despre dramele unei lumi
aspre, dure, care interzice visul, considerandu-l aproape un delict. ,,O carte greu de citit şi
la fel de greu de uitat’’, nota Luminiţa Marcu în România literară. Surprinzător poate, dar
înca din copilărie, şi ştiu bine asta, fiindcă a crescut şi sub ochii mei, Felicia şi-a fixat ca
ţel suprem al vieţii evadarea din lumea satului, spre a-şi câştiga dreptul de a visa. Apărută
într-o familie de oameni simpli, într-o casă cu puţine cărţi în afara celor de la premiile de
sfârşit de an şcolar, a muncit pe brânci spre a anula carenţele culturale, fireşti în condiţiile
date, şi spre a purcede apoi la cucerirea lumii, cu tocul şi călimara. Eu spun că a reuşit.
Felicia Mihali a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, secţia
română-franceza, promoţia 1995, iar, ulterior, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, cu
specializarea chineză-olandeză, în promoţia 1997. A fost şapte ani jurnalistă la
Evenimentul zilei, secţia Cultură, intre 1993-2000. Ca realizari aparte, insolite, ale acestei
perioade notăm şi că este prima femeie care a facut turul Romaniei pe jos, 2500 de km
(1996) şi turul Europei pe bicicleta, 12000 de km, timp de 6 luni (1989).
În Romania a publicat trei romane într-un an (Ţara Brânzei, 1999 ; Mica istorie,
1999, Eu, Luca şi Chinezul, 2000), toate apărute la Editura Image.
În anul 2000, primăvara, emigrează cu familia în Canada. ,, Decizia este una de
ordin sentimental, nu neaparat material. Simt că acumularea mea aici s-a încheiat. De acum
mă aşteaptă stagnarea, care echivaleaza cu o coborâre. Acum un an, când mi-am depus
dosarul de emigrare, nu aveam în proiect să scot aceste cărţi. Şi chiar dacă sună fals, vreau
sa ştii că tot dintr-o pornire de naţionalism am făcut acest efort îngrozitor, care mi-a
depăşit puterile, şi le-am tipărit. Într-un an am scos trei romane prin care cred ca mi-am
făcut datoria faţă de părinţi, profesori, prieteni. (…) Plec din România în primul rând
fiindcă oferta culturală nu mă mai satisface. Am fost 10 ani în vârtejul cultural al
Bucureştiului şi am aflat tot ce se poate afla în materie de teatru, film, carte, artă plastică.
Noutăţile care să mă surprindă sunt rare. Nu vreau să le aştept. Am încă energie şi chef să
mă las uimită, să reinventez lumea, să sintetizez. (…) Vreau să iau totul de la început,
într-un loc unde nu însemn nimic şi unde pot să învăţ în voie. Vreau să o iau de la capăt, să
studiez Istoria Artei şi să mă îndrept către alte domenii’’.
S-a stabilit la Montreal, unde a absolvit un master în Literaturi Comparate.
A predat timp de un an (2003-2004) limba franceză la Beijing, chinezilor dornici
să emigreze în Canada.
Între 2003-2009 a fost redactor-şef al revistei multiculturale on-line Terra Nova
Magazine, publicaţie care urmăreşte punerea în valoare a autorilor talentaţi neafirmaţi, fără
discriminări legate de apartenenţa socială, rasială sau lingvistică.
A beneficiat de burse de creaţie acordate de către Consiliul Artelor şi Literelor din
Quebec şi de către Consiliul Canadian pentru Arte.
În Canada, a început publicând Le Pays du fromage, Editions XYZ, Montreal,
2002 (traducere proprie), propusă pentru premiul France-Québec ; Luc, le Chinois et moi,
2004 (traducere proprie). Ulterior, va scrie direct în franceză – a publicat romanele La
Reine et le soldat, 2005 ; Sweet, sweet China, 2008 ; Dina, 2009 ; Confession pour un
ordinateur, 2009; L’enlevement de Sabina, 2011, netraduse încă în limba română – şi, de
dată mai recentă, în engleză, romanele : The Darling of Kandahar, 2012, la Linda Leith
Publishing din Montreal – nominalizat de către Canada Reads 2013 drept una din cele mai
bune zece cărţi ale anului în Quebec – şi A Second Chance, 2014.
Felicia Mihali nu uită România şi revine, de câte ori se poate, cu drag şi dor de ea
şi de tot ce înseamnă ţara asta pentru un român adevărat, prilejuri cu care susţine conferinţe
(2003, la Teatrul Naţional din Bucureşti; 2006, la Institutul Cultural Român), participă la
întâlniri cu iubitorii de carte, dă interviuri şi ridică, chiar dacă doar cât stă la noi,
embargoul alimentar autoimpus, fiindcă ,,(...) doar aici mâncarea mai are gust şi nicăieri în
lume nu e mai bună’’.
La fel ca în Romania, şi în Canada este o răsfăţată a criticii. Spre ilustrare, un
singur exemplu : ,,Felicia Mihali poate fi considerata unul dintre scriitorii majori ai
Canadei ’’, notează Espace Canoe în 2008.
Aceasta este Felicia Mihali. Mai e cineva care să nu fie de acord că trebuie să ne
cunoaştem şi promovăm valorile ?
,,GHEORGHE CHIŢU reprezentant al liberalismului modern din România”.

Nicu Vintilă
Recent apăruta carte cu titlul de mai sus la editura SITECH din Craiova sub
semnătura autorizată şi competentă a d-nei Dorina Nichifor, profesor, dr. în istorie,
locuitoare a Târgu Jiului gorjean, ne pune în ipostaza de a intra în intimităţile vieţii unui
mare patriot oltean dar şi naţional-român, o
personalitate de o mărime incomensurabilă prin ceea
ce a înfăptuit cu modestie şi din păcate, multe dintre
ele date uitării.
Născut la data de 26 august 1828 în satul Oboga
din judeţul Romanaţi, a copilărit la Craiova unde îşi
începe studiile primare la Scoala Centrală, azi
Colegiul Carol I, sub atenta şi profesionala îndrumare
a lui Ioan Maiorescu, va continua studiile gimnaziale
la Sf. Sava în Bucureşti, unde după absolvire va fi
reţinut ca profesor.
Intră în vâltoarea evenimentelor revoluţiei de la
1848 şi este trimis la Craiova, la doar 20 de ani, în
funcţia de comisar pentru pregătirea revoluţiei.
Imediat după înăbuşirea revoluţiei este trimis (o
altă variantă ar fi că a fost exilat) la Viena unde va
frecventa cursurile facultăţii de drept şi cea de litere,
revenind în ţară în anul 1853.
De acum viaţa sa este dedicată în întregime funcţiilor şi activităţilor publice menite să
impună România în rândul ţărilor moderne ale lumii.
Ia parte la evenimentele premergătoare unirii principatelor române la 1859, participă la
forţarea abdicării lui A.I. Cuza, îl primeşte pe Carol de Hohentzolern la Tr. Severin, la
venirea sa în ţara noastră ca viitor domn şi apoi rege.
Ocupă funcţii de avocat, magistrat şi primar al Craiovei, după care va activa numai la
Bucureşti.
A fost primul decan al Baroului de avocaţi din Dolj, primul primar al Craiovei imediat
după reorganizarea administrativă a ţării de către A.I. Cuza, fiind numit personal de M.
Kogălniceanu.
Devine parlamentar de Dolj în mai multe legislaturi ca deputat sau senator, ocupă
portofoliile ministeriale la interne, finanţe, cultură, învăţământ, fiind unul din apropiaţii lui
Ion Brătianu cu care va colabora mulţi şi fructuoşi ani.
Contribuie la înfiinţarea de şcoli importante pentru Craiova : şcoala comercială, şcoala
normală şi şcoala de arte şi meserii, şcoli de elită în zilele noastre.
Participă şi impune construirea de şosele şi căi ferate în zona Doljului şi multe
asemenea opere patriotice atât pentru ţară cât şi pentru Oltenia.
Editează un ziar ,,Vocea Oltului” şi participă la alte publicaţii, înfiinţează o tipografie,
publică poezii şi sonete.
Are o contribuţie decisivă la transformarea Societăţii Academice române în Academia
Română al cărui membru titular va deveni în anul 1879, până la moartea sa care se produce
la data de 28 oct.1897 în satul Mirila din judeţul Romanaţi.
Câte nu se pot spune despre Gheorghe Chiţu şi multe din cele spuse sunt adunate cu
migală feminină de d-na Dorina Nichifor în voluminoasa carte pe care o prezentăm şi o
recomandăm pentru lectură instructivă şi agreabilă totodată.
Cartea a fost lansată la Craiova în cadrul Simpozionului organizat de Baroul de
Avocaţi Dolj cu prilejul comemorării lui Gheorghe Chiţu, unde s-au conturat multe aspecte
ale profilului uman, cultural, politic şi academic al acestui mare om de stat.
Gheorghe Chiţu are originalitatea şi meritul de a fi deschis ochii şi îndreptat paşii, el
cel dintâi dintre olteni, printre oamenii politici din timpul său, spre fenomenul rar şi
totodată măreţ al învierii culturale şi economice a ţării în secolul 19.
Gheorghe Chiţu este incontestabil o strălucită figură a României la începutul său de
stat care şi-a pregătit, cucerit şi consolidat independenţa.
Deşi personalitatea lui s-a bucurat şi se bucură de o faimă naţională şi numele lui a
circulat şi circulă în cercuri avizate iar unele locuri şi instituţii din Craiova îi poartă
numele, este adevărat că se poate ridica întrebarea dacă mai este, totuşi, suficient de
cunoscut în toate mediile sociale.
Din păcate evenimente multiple, sociale, politice şi economice au scos în evidenţă şi
alte nume, Chiţu fiind lăsat deoparte uitându-se până şi locul unde a fost înmormântat
punându-mă în situaţia de a-l căuta la Mirila, Oboga. Călui sau aiurea, descoperindu-l după
asidue cercetări, în cimitirul Sineasca din Craiova, uitat, părăsit şi neîngrijit.
Deşi în primul rând om politic, apoi om de cultură şi academician, rolul jncat de
Gheorghe Chiţu în dezvoltarea instituţiilor naţionale ale statului, în dezvoltarea socială,
politică şi economică a României, la o analiză atentă este mult mai însemnat decât pare la
prima vedere.
Activitatea sa în acest domeniu trece mai puţin observată, atât pentru el, că a evitat să
fie considerat şi în special cunoscut, prin modestia ce l-a caracterizat, un om politic
multiplu, părăsind această arenă de îndată ce momentele grele au fost depăşite, cât şi
pentru că înfăptuirile lui au eclipsat-o.
Gheorghe Chiţu a fost printre cei dintâi oameni, cei dintâi bărbaţi politici ai ţării
reunite, cu adevărat europeni, în sensul contemporaneităţii sale cu spiritul şi mişcarea
intelectuală din Apus, fără ca aceasta să însemne vreo clipă nesocotirea valorilor naţionale.
La data când Gheorghe Chiţu devenea om politic, om de stat, om de cultură ,
academician, ideile, cultura Occidentului începeau să pătrundă în ţara noastră, dar până la
generaţia lui contactul cu acestea se făcea prin călători întâmplători, prin ziare şi cărţi.
Gheorghe Chiţu face parte din primele generaţii de tineri care pleacă la studii în
străinătate la început de secol XIX, chemaţi de o profundă nevoie interioară de înnoire pe
toate planurile a propriilor lor concepţii şi de transformare a ţării lor.
Cum s-a constituit acest profil modern cu adevărat european al omului multilateral
Chiţu?- primul element poate fi găsit în anii de studii de la Viena unde a cunoscut mari
personalităţi politice şi revoluţionare ale vremii cât şi apropierii lui de Ioan Maiorescu şi
mai târziu de Cuza, Kogălniceanu, Brătianu şi alţii.
De altfel, acea veşnică tinereţe şi pasiune politică dusă până la sacrificiu personal care-i
va cauza o îmbolnăvire gravă şi o sărăcire atât de evidentă încât e greu de spus în ce lipsuri
s-a sbătut în ultimii ani de viaţă, acea veşnică tinereţe a fiinţei sale intelectuale, se
datoreşte într-o mare măsură faptului că şcoala, instruirea lui din anii adolescenţei fără
rigori dar cu aplicare mai vie decât s-ar crede, el o continuă întreaga viaţă prin opera
înfăptuită, mărturie fiind şi azi poziţia lui de deschizător de drumuri.
Cel de al doilea element constitutiv al profilului modern şi european al lui

Gheorghe Chiţu îl reprezintă relaţiile sale personale, de vie prietenie cu personalităţi de
primă mărime din conducerea ţării, demnă de relevat este şi relaţia lui cu regele Carol I
care-i va regreta moartea aşa cum va afirma în telegrama de condoleanţe trimisă familiei în
octombrie 1897 din care reţinem: ,,Nu mai avem un Chiţu. Un bărbat ca dânsul nu mai
avem”.
Am făcut un portret al omului plurivalent care a fost Gheorghe Chiţu fără a lăsa
deoparte meritul autoarei în a-l prezenta din punctul său de vedere şi în special al
documentelor studiate şi relevate cu grijă în cartea monografică a cărei prefaţă o semnează
prof. univ. dr. Sorin Liviu Damean, un reputat istoric din cadrul Universităţii din Craiova,
care face remareca binevenită: ,,abordarea unui asemenea subiect şi complexitatea lui au
impus autoarei efectuarea unor serioase investigaţii atât în fondurile arhivistice centrale
şi locale cât şi la colecţiile de manuscrise şi corespondenţă ale Bibliotecii Academiei
Române”.
Din introducerea semnată de autoare iese în evidenţă crezul său în abordarea
acestei teme, unei asemenea personalităţi prin mărturisirea personală: ,,lucrarea de faţă
vizează plasarea omului politic doljean în sistemul de idei din a doua junătate a veacului
al XIX-lea, perioadă când la noi, în ţară, se conturează şi se structurează ideologiile şi
partidele politice”.
D-na prof. dr. Dorina Nichifor pune o lespede frumos profilată în literatura
istoriografică a României, făcând cunoscute multiple aspecte din viaţa şi personalitatea lui
Gheorghe Chiţu, cartea sa fiind menită a rămâne vremuri îndelungate la îndemâna
cititorilor şi a cercetătorilor avizi de cunoaştere, fapt ce-i aduce merite incontestabile
autoarei.
Inscripţii
CÂTEVA NOTE DESPRE PROZATORUL DEMETRU IORDANA

Nicolae Scurtu
Biografia şi bibliografia nuvelistului şi romancierului Demetru Iordana (n. 20

martie 1918 – m. 15 martie 1979 ; Memoria Oltului nr. 20/2013) sunt parţial cunoscute
deoarece acest scriitor a avut un destin tragic. Şi, astfel, a fost evitat şi neglijat cu o
premeditare condamnabilă.
După terminarea studiilor liceale la arhicunoscuta instituţie de învăţământ „Radu
Greceanu“ din Slatina, oraşul său natal, se înscrie la Facultatea de Litere din Bucureşti ale
cărei cursuri nu le finalizează.
La îndemnul unora dintre dascălii săi citeşte şi reciteşte capodoperele literaturii
naţionale şi universale, formându-şi, astfel, o temeinică şi bogată cultură umanistă.
Începe să scrie din adolescenţă, iar în anul 1943, la recomandarea lui Perpessicius
şi a lui Şerban Cioculescu, debutează, în volum, cu romanul Fata doctorului Ambrozie,
carte închinată mamei sale, Iordana.
Romanul s-a bucurat de o receptare adecvată şi a impus un autentic prozator din spaţiul
Olteniei.
Literatura sa epistolară, incitantă şi deosebit de valoroasă, oferă, azi, posibilitatea
istoricului literar de a redescoperi şi nuanţa imaginea unui narator deja format încă de la
prima sa carte şi, din nefericire, singura.
Epistolele trimise istoricilor şi criticilor literari Perpessicius şi Şerban Cioculescu sunt
revelatoare în ceea ce priveşte itinerariul creator şi biografic al unui prozator, care a
suportat ani mulţi şi grei de recluziune.
Epistolele ce se transcriu, aici, întâia oară, sunt trimise lui Perpessicius şi fac parte
dintr-un lot reprezentativ de nouăzeci şi opt de misive
pe care le-a expediat Demetru Iordana în răstimpul
1941–1970, din Slatina şi din alte toposuri din
România.
Relevante sunt mărturiile prozatorului Demetru
Iordana privitoare la rolul pe care l-a avut
Perpessicius în destinul său literar. Sunt cuvinte şi
sintagme emoţionante care nu se uită. Fapt pentru
care nu a fost distrusă nici o epistolă.
*
[1] Bucureşti, 27 noiembrie 1941
Mult stimate domnule Perpessicius,
Au trecut zilele şi de abia acum pot să vă dau o

veste despre încercările mele de a-mi tipări cartea.
Pentru că d[umnea]v[oa]s[tră] aţi fost atât de
Demetru Iordana (Dumitrescu binevoitor faţă de mine, simt ca şi o obligaţie să vă
Dumitru), absolvent al liceului ţin în curent cu mersul lucrurilor, mai ales că
,,Radu Greceanu” (1937). scrisoarea d[umnea]v[oa]s[tră] către d[omnu]l Al.
1
Rally a intervenit hotărâtor în rostul cărţii mele.
Dar n-o fac numai din această obligaţie care mă face fericit şi mă leagă de
d[umnea]v[oa]s[tră], ci şi din adânca mulţumire ce vreau să vi-o mărturisesc pentru că fără
scrisoarea aceea şi fără primirea binevoitoare pe care mi-aţi făcut-o, n-aş fi ajuns la un
rezultat atât de bun.
N-am avut norocul să-l găsesc pe d[omnu]l Rally, era concentrat. Totuşi scrisoarea
d[umnea]v[oa]s[tră] n-a rămas fără efect, căci m-am dus cu ea şi cu referatul d[omnu]lui
Cioculescu la Editura „Naţionala Gh. Mecu“, fostă Ciornei.
Trebuie să mărturisesc drept că numai datorită acestor două scrisori manuscrisul
Fata d[octo]rului Ambrozie a fost trimis spre cercetare.
După două săptămâni, am primit răspunsul că manuscrisul este acceptat. Urmează
să intre sub tipar în jurul lui 15 dec[embrie] c[u]r[en]t. Şi mai mult decât atât. Editura,
apreciind felul cum scriu, mi-a comandat o lucrare pentru tineret, intitulată Magellan2, o
scurtă romanţare a vieţii acestui mare navigator.
Mult stimate domnule Perpessicius, ar însemna să judec superficial lucrurile
acestea, dacă le-aş atribui norocului sau numai talentului.
Căutând mai adânc, la izvorul lor, ajung la scrisoarea d[umnea]v[oa]s[tră] şi a

d[omnu]lui Cioculescu, şi-mi dau astfel seama că fără ele n-aş fi ajuns aici.
Nu vă puteţi închipui câtă recunoştinţă
vă port pentru scrisoare, atât pentru prestigiul
pe care l-a împrumutat cărţii mele, cât şi
pentru conţinutul ei atât de sincer elogios.
Pentru aceasta ar fi prea puţin să vă
mulţumesc aici sau personal. Aştept cu
nerăbdare să vă închin întâiul volum pe care-l
voi scoate de sub tipar. Şi nici aceasta nu va fi
măsura mulţumirii mele.
Poate vreodată, mai târziu, vă veţi putea
mândri că m-aţi ajutat să ies din anonimat, şi
acesta ar fi singurul chip în care v-aş putea
arăta recunoştinţa şi mulţumirea mea întreagă.
D. Iordana Demetrescu
*
[2] Eforie, 12 august [1]943
Demetru Iordana militar (Mangalia,
Iubite domnule Perpessicius, 1938).
La Slatina nu am mai fost, pentru că împrejurările au fost mai tari decât

„programul“ pe care mi-l făcusem, aşa că n-am dat ochi cu d[omnu]l prof[esor] Botez
[George Botez, prof. de lb. română la Slatina, vezi Memoria Oltului nr. 20/2013,
n.r.].
De altfel, dacă nu mă înşel, d[omnia]sa nici nu se află în Slatina în sezonul acesta.
Am aflat, vag, că ar fi în munţi.
În schimb, am făcut altceva, am căutat la ziarul Acţiunea, numărul în care aţi scris
cronica referitoare la Mircea Streinul şi la Fata d[octo]rului Ambrozie3, şi am citit cronica.
De prisos să vă mai spun că am cumpărat imediat numărul cu pricina şi încă vreo
două numere din urmă cu cronici de ale d[omniei] voastre.
Trebuie să vă mărturisesc cinstit că am fost viu mişcat de cronica d[omniei]
voastre. Fermitatea cu care scoateţi în evidenţă atât calităţile cât şi scăderile, şi sinceritatea
cu care îmi daţi, indirect, acele preţioase sfaturi, m-au făcut mândru de mine.
Am văzut în chipul limpede şi hotărât în care indicaţi, mai ales, părţile slabe ale
cărţii şi scăderile mele ca scriitor, cât de în serios mă luaţi şi câtă încredere puneţi în
viitorul meu artistic.
Aprecierile d[omniei]voastre sunt foarte juste, şi asta nu vi-o spun fiindcă am
gândit-o aşa, ci pentru că am simţit-o aşa.
Am doar un singur regret, anume că această cronică nu a fost scrisă mai înainte ca
eu să fi început a scrie Straniul Paradis.
Vina este a mea, fireşte. Greşelile pe care le-am comis în prima carte, se repetă şi
în a doua, şi mă refer, îndeosebi, la acele lungimi şi spovedanii ale eroilor, care
incomodează şi întârzie desfăşurarea acţiunii.
Numai că, un lucru aş avea de adăugat, dintr-un singur punct de vedere, cel puţin,
acele spovedanii şi incursiuni în trecutul eroilor sunt justificate.
Proiectaţi pe trecutul lor, eroii capătă mai mult relief decât dacă ar fi înfăţişaţi linear.
Fiecare om are un trecut şi pe mine, ca scriitor, mă interesează foarte mult trecutul eroilor
mei, pentru că anumite fapte ale lor din prezent îşi au resorturile în trecut şi nu pot fi
înţelese decât în lumina cenuşie a trecutului.
E drept că „epicul“ suferă, dar chiar şi în artă trebuie să sacrificăm puţin din dogmele
esteticii, pentru a ne realiza complet.
Fără acele digresiuni, cartea ar fi avut, e adevărat, mai mult aer şi naturaleţe, dar ar fi
fost lipsită de o dimensiune a destinului omenesc: trecutul. Este posibil ca un om să fie
cuprins în întregime fără trecutul său?
Sunt hotărât să nu fac artă pentru artă, ci artă pentru adevăr, şi în intenţia aceasta,
cunoaşterea are un preţ îndoit.
Prin artă, eu vreau să cunosc viaţa şi omul. Atribui artei un scop înalt, acela de a lărgi
conştiinţa de sine a omului.
Situaţiile dificile şi artificioase despre care scrieţi, şi care sunt unul din păcatele mai
vechi ale cărţii, mă fac să înţeleg şi mai bine bunul d[omniei]voastre gust.
Aceste situaţii dificile şi artificioase, care se repetă, poate mai atenuate, şi în a doua
carte, sunt produsul, probabil, al unui fel de romantism alterat cu naturalism, şi de ele
vreau să mă dezbar cu orice preţ.
Încă mai am ceva livresc în mine, nu mi-am împlinit încă personalitatea literară. Dar
mi-o voi împlini, vă asigur.
Deficitul de creaţie în destinul Faniei, care ajunge o poetă „mare“ fără ca acest lucru să
fie convingător, este, desigur, cel mai de seamă cap de acuzare, şi vă asigur că el nu se
repetă în a doua carte şi nu se va mai repeta niciodată.
Nu vreau să mă scuz, conform dictonului, m-aş acuza şi mai mult. Vreau să vă spun,
însă, că această carte de debut a fost scrisă fără un plan, fără o concepţie lămurită de la
început. În manuscrisele anterioare, Fania murea în sanatoriul de tuberculoşi, singură şi
fără destin. Murea stupid, adică.
Transcriind manuscrisul, am schimbat partea finală, şi dintr-un singur condei, am
făcut-o „poetă mare“. Aceste explicaţii îndrăznesc să vi le dau numai d[omniei]voastre.
De-ar afla şi cititorii mei...
În a doua carte, pe care o aveţi în manuscris, aceste lucruri nu se repetă. Cartea aceasta
a fost concepută de la început până la sfârşit într-o singură respiraţie comprimată, de aceea
este mult mai unitară, mai verosimilă şi mai sinceră.
Nu mă îndoiesc, însă, că şi ea are greşeli mari şi mici, greşeli pe care eu le împart în
două categorii: 1) greşeli inerente vârstei şi caracterului meu artistic, adică acele oarecum
înnăscute, care însă pot să fie plivite cu timpul, şi vor fi; 2) greşelile cu care fiecare
scriitor, oricât spirit de autocritică ar avea, se familiarizează în timpul lucrului său, în aşa
grad, încât nu le mai poate observa nici la a doua sau a treia lectură a propriului său
manuscris.
Aceste greşeli vă rog eu din tot sufletul să mi le semnalaţi când voi veni la
d[omnia]voastră (poate în jurul lui 15 octombrie).
Mai bine, poate, ca oricare altul îmi dau seama de principiul lui Boileau, care sfătuia pe
poet să prezinte manuscrisul operei lui unui prieten de gust, care prieten, după citirea
manuscrisului, să-i arate cu degetul greşelile pe care orbul găinilor din ochii poetului nu le
putea vedea.
Dar eu, iubite domnule Perpessicius, nu am un asemenea prieten. De aceea apelez la
domnia voastră cu aceeaşi căldură ca şi până acum şi vă rog foarte mult să-mi fiţi acest
mare prieten. Vă voi rămânea recunoscător îndoit.
Multă sănătate şi voie bună,
Demetru Iordana
[Domniei sale domnului Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Strada Romană, nr. 122,

Bucureşti; Expeditor: Sublocotenent în rezervă D. Dumitrescu, Comuna Costineşti, Judeţul
Constanţa].
Note
• Originalele acestor epistole, inedite, se află la Biblioteca Academiei Române. Cota
21(1 şi 3)
∫ MXXXVI .
1. Alexandru Rally (1897–1986), poet, traducător, bibliolog şi memorialist. În acea
perioadă era secretar al Fundaţiilor Regale pentru Literatură şi Artă, unde Demetru
Iordana intenţiona să-şi publice romanul.
2. Carte intruvabilă.
3. Perpessicius – Demetru Iordana – Fata doctorului Ambrozie. Roman în Acţiunea, 4,
nr. 873 B., sâmbătă, 31 iulie 1943, p. 2, col. 6–7 jos şi p. 3, col 1–3, jos. (Menţiuni critice).
Se reproduce, aici, pentru pertinentele disocieri critice.
*
Fata doctorului Ambrozie se intitulează romanul de debut al tânărului şi talentatului

scriitor, d[omnul] Demetru Iordana. Este o carte densă, chiar stufoasă, în care autorul
urmăreşte cu debitul şi antrenul unui prozator
înnăscut, întâmplările puţin comune ale unei eroine de
excepţie. Fania Ambrozie, sau, pe numele ei curent în
care autorul a strecurat cu intenţie un anume tâlc,
Fata doctorului Ambrozie întâmpină pe cititor chiar
din pragul romanului şi-i reţine atenţia cu frumuseţea
ei învăluită de taină, ca o Meduză de legendă, ce şi-ar
fi exercitat asupra ei însăşi întâi, darul hipnotic.
Vlăstar al unei familii cu arbore genealogic de
distilate seve, Fania reprezintă la fizic şi la moral tipul
ambrozian (pentru a folosi chiar termenul autorului)
al eroinei, în timp ce Sonia, nepoata doctorului
Artemie Cluceru, ar reprezinta, dacă ne e îngăduit
acest circumstanţial joc de cuvinte, tipul lombrozian,
dat fiind că ascendenţii Soniei au practicat crima şi
demenţa, iar senzualul şi pătimaşul dr. Artemie
Cluceru nu s-ar da în lături de la nici o infamie,
dovadă scena de intens dramatism, dintre el şi Fania,
când rafinatul Caliban se năpusteşte asupra Mirandei. Contrastul dintre feminitatea frigidă,
de statuă helenică a Faniei şi neastâmpărul de bacantă al Soniei este unul din farmecele, cu
atenţie realizat, al romanului şi cu atât mai preţios cu cât el derivă din libera desfăşurare a
întâmplărilor.
Negreşit, d[omnul] Demetru Iordana nu e străin
de anume intenţii, zidite cu premeditare la temelia
romanului său. Incursiunile sale în genealogia
eroilor, simetria cuplurilor, cei doi doctori, cele două
eroine, cei doi eroi, inconformistul şi tulburătorul
Horia faţă în faţă cu Dinu Nistor, inginerul delicat şi
omul programului, puritatea rustică a Evei, pe care
noroiul Capitalei nu izbuteşte să o mânjească şi chiar
însăşi titlurile celor trei părţi ale volumului: Legea
mecanică, Legea vieţii şi Legea artei arată că tânărul
nostru romancier şi-a gândit subiectul şi şi-a Fişa matricolă penală a deţinutului
organizat materialul cu pasiunea unui adevărat Dumitrescu Dumitru, fiul lui Pandele şi al
Iordanei, arestat la 30 oct. 1958 pentru
neofit, pentru care simbolurile şi principiile n-au
,,uneltire contra ordinii sociale”, eliberat
avut când să-şi irosească prestigiul. la 30 iulie 1964 după ce a trecut prin
Cam aşa va fi procedat, poate, şi d[omnul] N. închisorile Ocnele Mari, Jilava, Aiud şi
Papatanasiu în Sonata dobrogeană, deosebirea Ostrov (I.I.C.C.M.E.R.)
dintre cele două romane şi cei doi autori este că la d[omnul] Demetru Iordana
meticulozitatea studiului n-a înăbuşit pe romancier, în timp ce d[omnul] Papatanasiu nu s-a
lăsat în voia curentului epic, cu toate că romanul său este unul de atmosferă dunăreană şi
autorul un categoric, deşi nestrunit,
cunoscător al apelor.
Debitul narativ al romanului şi scrisul de
un constant nivel literar salvează multe din
situaţiile dificile, riscante sau chiar
artificioase şi fac din Fata doctorului
Ambrozie o lectură de continuu interes.
Abilitatea cu care autorul îşi asimilează
diferite medii şi clase sociale, talentul său
de a zugrăvi făpturi atât de diferite, de a le
supune încercărilor celor mai îndrăzneţe şi
de a le ridica deasupra împrejurărilor
vestesc în d[omnul] Demetru Iordana un
expert mânuitor de oameni şi de ficţiuni,
căruia timpul îi va tempera tinereştile şi
explicabilele excese.
Sunt, cu alte cuvinte, în Fata doctorului
Ambrozie câteva lăstărişuri adiacente care
ar fi dat, plivite şi simplificate, mai multă
perspectivă ansamblului, mai mult aer, mai
multă naturaleţă. Furat de plăcerea de a
povesti, d[omnul] Demetru Iordana
Scriitorul în 1970.
intercalează lungi spovedanii, cu care
fiecare din parteneri se simte obligat să participe. Dar ceea ce e de rigoare la o clacă a
nopţilor florentine e prea mult şi incomod într-un roman ca acesta, al cărui prim plan
rămâne evoluţia şi definirea caracterului Faniei. Acest rost şi această sarcină sunt enorme
şi ele sunt împlinite cu prisosinţă. Diagrama
psihologică a eroinei este din cele mai complexe,
cum s-ar putea în mică măsură, deduce din
următorul fragment de portret, contradictoriu, cu
care am voi să ilustrăm totodată şi calitatea stilului
d[omnu]lui Demetru Iordana: „Dacă surâdea,
trebuia să crezi că sufletul i se zbuciumă, iar uneori,
dacă râdea, trebuia să crezi că în sinea ei nesiguranţa
deschide prăpăstii, deasupra cărora inima ei tremură
chinuită. Şi nu-i scăpă nici pornirea ei, ai fi zis
înnăscută, de a se preface şi de a sili o notă, o
nuanţă, o atitudine mai mult decât obişnuieşte s-o
facă un suflet de femeie, dar fără să depăşească
limitele bunului simţ. Era, după cum o asemui
Horia, ca o prismă de cristal prin care se refractă
felurite raze întunecate şi luminoase; imagina
Iordana Fotinia şi Pandele proiectată ieşea confuză, dar fascinantă“ (p. 140).
Dumitrescu, părinţii lui Demetru Trecută prin purgatoriul atâtor atitudini
Iordana. contradictorii, de la sentimentul sterilizant al
propriei ei inutilităţi până la descoperirea dragostei
şi chiar la abolirea ei, Fania poposeşte în cele din urmă la limanul liniştitor al vieţii de
familie şi al artei. Multe din misterele trecutului ei suflet ar voi parcă în lumina acestei
încheieri să se lămurească: au fost nebănuite şi
dificile crize de creaţie.
Tema e interesantă, fără doar şi poate, din
nefericire însă, nu îndeajuns de concludentă.
Fania, ni se spune în dese rânduri, scrie poeme ce
fac vâlvă, sunt discutate şi de critică, iar la finele
volumului o vedem mare poetă, cu glorie
consolidată şi primind „cu resemnare
singurătatea“ pentru că „a suferi într-o lume
interioară şi a jertfi totul chemării pentru frumos –
este marea, aspra lege a artei“.
Excelente cuvinte numai că ele sună oarecum
în pustiu. În definitiv, cine garantează că Fania a
scris poezii şi că mai ales a scris poezii frumoase?
Fără un corp delict la îndemână, totul rămâne
în domeniul ipotezelor şi trebuieşte primit sub
beneficiu de inventar. Cu această rezervă, a cărui
lacună va trebui neapărat împlinită, Fata
doctorului Ambrozie constituie unul din
preţioasele debuturi epice, ale anilor din urmă.
Demetru Iordana la Slatina în 1950.
31 iulie 1943
Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor – Octombrie

• oct. 1590, m. Radu Buzea vel armaş, tatăl celor trei fraţi Buzeşti. Înmormântat la Călui.
• 2 oct. 1602, moare Stroe Buzescu în urma rănii din lupta de la Teiuşani cu nepotul
hanului tătar. Este înmormântat la biserica din Stăneşti Vâlcea.
• 25 oct. 1632, în urma luptei de la Plumbuita, Matei Basarab ocupă tronul Ţarii
Româneşti.
• 28 oct. 1688, începe domnia lui C-tin Brâncoveanu.
• 1 oct. 1711, Domnitorul Constantin Brâncoveanu termină podul peste Dâmboviţa de la
Podul Dâmboviţei şi pune în acel loc o cruce de piatră care s-a păstrat până azi.
• 5 oct. 1781, Ilinca Dobrosloveanca termină zidirea bisericii din Reşca.
• Toamna 1817, Iancu Jianu se căsătoreşte cu Sultana Gălăşescu.
• 27 oct. 1819, m. Mariţa Pârşcoveanu, fiica vornicului Ştefan Pârşcoveanu şi soţia lui
Iordache Cantacuzino.
• 5 oct. 1830, m. Dinicu Golescu. Fusese căsătorit cu Zoe, fata Dumitranei Pârşcoveanu.
•12 oct. 1835, m. la Slatina dascălul Gheorghe Ardeleanu, tatăl lui P. S. Aurelian.
• 5 oct. 1860, n. la Caracal Dimitrie Petrescu, inginer agronom, tatăl scriitorului Cezar
Petrescu.
• 10 oct. 1864, n. I. S. Floru, istoric, autor de manuale şcolare (Floru-Olt, Memoria Oltului
18, 19,22/2013; 40, 41, 42/2015).
• 27 oct. 1874, n. la Dioşti R-ţi profesorul şi colecţionarul Ilie Constantinescu, fost director
al Liceului „Ioniţă Asan” din Caracal (Memoria Oltului nr.16/2013; 32/2014; 38-42/2015).
• 1 oct. 1880, n. la Zvorsca-Romanaţi amiral Petre Bărbuneanu (Memoria Oltului, nr.
5/2012).
• 2 oct. 1880, n. Craiova g-ralul scriitor N. M. Condiescu, fost preşedinte al Societăţii
Scriitorilor Români, înmormântat la moşia sa Grozăveşti-Romanaţi la 15 iunie 1939.
• 22 oct. 1880, m. Şt. Protopopescu,om politic liberal, fondatorul Şcolii nr. 2 Slatina.
•17 oct. 1881, n. liderul ţărănist C.G.Căpăţineanu (Memoria Oltului 25/2014).
• 21 oct. 1881, n. la Slatina Demetru D. Stoenescu, jurist.
• 15 oct. 1883, inaugurarea Şcolii de Agricultură de la Strehareţi lânga Slatina.
• 26 oct. 1884, n. C. Şaban Făgeţel, gazetar, animator al vieţii culturale din Craiova
(Memoria Oltului 13/2013).
• 1 oct. 1885, apare la Slatina prima revistă pentru copii din România -„Amicul Copiilor”.
• 10 oct. 1888, apare la Slatina ziarul „Oltul”.
• 10 oct. 1888, ia fiinţa gimnaziul „Ioniţă Asan” din Caracal, un rol important având D.
Cezianu.
• 14 oct. 1888, n. g-ralul Aurel Aldea la Slatina.
•Ante 1 oct. 1889, apare ,,Dicţionarul Geografic al judeţului Romanaţi” de C. Locusteanu.
•4 oct. 1891, n. g-ral Ion Mihăescu la Amărăştii de Jos- Romanaţi.
•14 oct. 1894, n. Ilie Popescu Spineni, jurist , romanist, istoric.
•17 oct. 1895, G. Poboran devine director al Şcolii Ionaşcu din Slatina unde va îndruma 31
de promoţii de elevi.
• 28 oct.1897 , m. la Mirila- Romanaţi Gheorghe Chiţu, om politic, fost primar al Craiovei.
• 30 oct. 1899, apare la Caracal ziarul „Caracalul” .
•2 oct.1900, n. la Strejeşti prozatorul şi gazetarul Dumitru Diaconeasa.
•14 oct. 1900, n. pictorul Lazăr Zarea (Zoller) la Slatina.
• 21 oct. 1900, n. Neda Marinescu, fizician la Grădinile-Romanaţi.
• 25 oct. 1902, n. Dăneasa cărturarul Dumitru Popovici.

• 29 oct. 1902, m. Ioan N. Guran, fost deputat de Romanaţi, fost primar al Caracalului.
• 14 oct. 1903, n. la Caracal pictorul Ion Musceleanu.
• 23 oct. 1903, n. la Enoşeşti actorul şi regizorul C-tin Ţăpârdea.
• 23 oct. 1905, apare „Gazeta Balşului”.
• 25 oct. 1906, C-tin Dissescu devine ministru al Cultelor după retragerea lui M. Vlădescu.
• oct. 1907, apare la Caracal „Viaţa şcolară”.
• oct. 1907, C-tin Dissescu devine decan al Baroului Ilfov.
• 4 oct. 1908, n. N. Popescu Optaşi, istoric şi profesor al liceului „Radu Greceanu”.
• 21 oct. 1909 m. la Bucureşti Rola Piekarski, fost profesor de desen la gimnaziul Radu
Greceanu Slatina.
• 16 oct. 1911, N. Iorga susţine la Caracal conferinţa „Presa româna şi menirea ei”.
• 12 oct. 1912, inaugurarea monumentului eroilor de la Cezieni (Memoria Oltului 7/2013).
• 16 oct. 1912, se formeaza noul guvern condus de Titu Maiorescu. C-tin Dissescu (n.
Slatina) este Ministrul Instrucţiunii Publice.
• 25 oct. 1915, ia fiinţă la Caracal „Federala Dacia”.
• 10 oct. 1916, m. pe front în Valea Jiului Tiberiu Popescu, fost profesor la Gimnaziul
„Radu Greceanu” din Slatina (Memoria Oltului 16/2013).
• 24 oct. 1916 n. juristul Mihai T. Oroveanu, reputat specialist în drept administrativ.
• 25 oct. 1920, Balşul devine oraş.
•14 oct. 1921, este inaugurat monumentul eroilor din Bălteni-Olt (Memoria Oltului nr.
3/2012).
• 16 oct. 1921, apare la Caracal ziarul „Viitorul Romanaţului”.
• 1 oct. 1922, apare ziarul „Olteanul”, organul Partidului Poporului din judeţul Romanaţi
(Memoria Oltului 17/2013).
• 1 oct. 1922, dezvelirea monumentului eroilor din Crăciunei de Jos.
•4 oct. 1922, se pune piatra fundamentală la clădirea liceului ,,Ioniţă Asan” din Caracal.
• 18 oct. 1923, apare la Caracal „Gazeta Romanaţilor”.
• 26 oct. 1923, dezvelirea monumentului eroilor din Ştirbei-Iancu Jianu.
• 7 oct. 1924, m. C. Ştefănescu Zănoagă, fost prefect de Olt, lider P. Naţionalist Olt.
• 12 oct. 1925, m- institutorul slătinean G. Poboran, autorul „Istoriei oraşului Slatina”
(Memoria Oltului 10/2012, 11, 12, 16/2013).
• 10 oct. 1926, congresul prin care din fuziunea. P. Ţărănesc cu P. N. Român ia fiinţă P. N.
Ţărănesc. Pavel Brătăşanu devine vicepreşedinte al formaţiunii.
• oct. 1928, inaugurarea monumentului eroilor din Doba.
• oct. 1928, în parcul oraşului Caracal este instalat bustul lui C-tin Poroineanu (Monografia
judeţului Romanaţi, 1928, p.176).
• 8 oct. 1928, m. poeta Ada Umbră la Ianca-Romanaţi.
• 26 oct. 1928, are loc la Recea un cumplit accident feroviar (Memoria Oltului 27/2014).
• 1 oct. 1929, I. Ionaşcu devine directorul Şcolii Normale „Preda Buzescu” din Slatina.
• 21 oct. 1929, Mircea Damian scoate la Bucureşti revista „Vitrina Literară” (Memoria
Oltului 13/2013).
• oct. 1931, se înfiinţează prima bibliotecă publică din Slatina în casa donată de profesorul
M. S. Andreian.
• 10 oct. 1931, m. profesorul Aurel Cetăţeanu care funcţionase la Liceul „Radu Greceanu”
din Slatina, profesorul de limba română al scriitorului Mircea Damian.
• 25 oct. 1931, moare într-un accident de avion Octav Oculeanu (n. Brastavăţu, Memoria
Oltului nr. 5/2012).
• 5 oct. 1932, n. poetul Ion Precupeţu la Boşoteni-Romanaţi.
• 11 oct. 1932 n. la Topana Vasile Smărăndescu, poet, prozator şi gazetar.
• 17 oct. 1932, m. dr. Titu Oroveanu (n. Caracal), fost deputat de Buzău.
• 15 oct. 1933, este inaugurat bustul lui H. G. Lecca la Caracal, opera lui Vasiliu-Bârlad .
•19 oct. 1933, Nifon Criveanu (n. Slătioara-Romanaţi) devine episcop de Huşi.
•19 oct. 1935, m. scriitorul Gib Mihăescu (n. la Drăgăşani la 23 apr. 1894). A studiat la
liceul Radu Greceanu din Slatina.
• oct. 1936, apare „Şcoala Noastră”, revista Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Olt.
• 10 oct. 1937, inaugurarea monumentului eroilor din Gropşani (Memoria Oltului nr.
36/2015).
•13 oct. 1937, n. la Stoeneşti Stelian Niculescu, dr. în matematică.
• 15 oct. 1938, apare la Caracal revista „Făclia” (Memoria Oltului, nr. 7 /2012)
• 21 oct. 1940, n. la Coteana gazetarul Dumitru Tinu, preşedintele Clubului Român de
Presă, directorul ziarului ,,Adevărul” (Memoria Oltului 8/2012).
• 5 oct. 1941, n. la Caracal Gh. Dincă, dr. în matematică.
• 14 oct. 1941, apare la Slatina „Gazeta Oltului” (Memoria Oltului 10/2012).
•1 oct. 1942 se deschide la Slatina tipografia ,,Tiparul Oltului” a Constanţei Noale.
• 10 oct. 1943, n. la Caracal prozatorul Radu Niţu.
• 5 oct. 1944, n. la Caracal istoricul şi numismatul Onoriu Stoica.
• 21 oct. 1944, apare ziarul „Libertatea Romanaţului” la Caracal.
•20 oct. 1947, n. prozatorul Aurel Antonie la Castranova- Romanaţi.
• 17 oct. 1949, m. în detenţie la Aiud g-ralul Aurel Aldea .
•12 oct. 1950, n. profesorul şi istoricul Ion Ivaşcu, iniţiatorul publicaţiei ,,Studii Slătinene”.
• 29 oct. 1950, n. scriitorul disident Viorel Padina, la Gura Padinii-Romanaţi.
•6 oct. 1951, n. la Bistriţa- Piatra- Olt scriitorul Florin Chintescu.
•14 oct. 1951, n. la Caracal scenograful Iuliana Manţoc.
•1 oct. 1955, n. la Izbiceni poetul Ion Stratan.
• 12 oct. 1971, scriitorul Marin Mincu (n. Slatina) îşi susţine teza de doctorat intitulată
„Opera literară a lui Ion Barbu”.
•4 oct. 1976, n. la Osica de Jos (Dobrun) caricaturistul Gogu Neagoe.
• 28 oct. 1983, m. Ionel Marinescu, poet şi critic (n. 1909).
• 27 oct. 1985, m. prozatoarea Alice Botez.
• oct. 1994. m. actriţa Pola Illery (Paula Iliescu) în S. U. A. (n. Corabia).
•31 oct. 2000, g-ralul Mihai Popescu (Memoria Oltului 28/2014) devine şef al Marelui Stat
Major al Armatei.
• 7 oct. 2001, s-a dezvelit monumentul eroilor din Curtişoara (Memoria Oltului 17/2013).
• 28 oct. 2001, m. pictorul I. Popescu Negreni (Memoria Oltului 17/2013).
Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi
Monumentul eroilor din comuna Stoeneşti, jud. Olt (Romanaţi)
Vasile Radian, Ion. D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu
Monumentul eroilor comunei Stoeneşti (fostul judeţ Romanaţi) din Primul Război
Mondial este aşezat într-o zonă pitorească, în
vecinătatea râului Olt pe un promontoriu, de
fapt vestita terasă a Stoeneştilor care
mărgineşte printr-un abrupt lunca Oltului.
Are aspectul unui obelisc alcătuit din 4
segmente şi este aşezat pe un suport în două
trepte. În vârful trunchiului de piramidă se afă
un vultur realizat din bronz. Obeliscul a fost
sculptat în piată de munte de către meşterul
pietrar P. Bianchi la atelierul său din Caracal.
Inscripţia cu numele creatorului se găseşte pe
primul segment de la bază, latura dinspre apus.
Monumentul a fost ridicat la data de 12
noiembrie 1925 pe cheltuiala obştei şi la
iniţiativa unui comitet alcătuit din

următorii membri: I. Trifu-preşedinte,
Tudor N. Matei, Ion P. Matei, M. Ispas,
Pr. Ion Stama, Velcu Trică, Ion Briceag,
Badea Grigorie, Iancu Vârban, P.
Mihăilescu, P. Voiculescu, Ct. D.
Ştefan, D.D. Marin, V. Ignat, S. D.
Petcu, Tudor Pene, Mihale F. Stoicea,
M. Pârvu, V.V. Stănescu, Canciu
Minciu, Fl. Trică, G. Firică, I. Tosa,
etc.( Comitetul de iniţiativă este scris pe
partea de la răsărit, primele două
corpuri). Eroii sunt trecuţi pe laturile
dinspre miază-zi, miază-noapte şi
răsărit.
Pe faţada monumentului
orientată spre apus, sunt fixate două
tablouri din bronz sculptate în basorelief prezentând scene de luptă, iar pe ultimul segment,
sub un brâu ornamental şi o cruce, este încastrată o placă din marmură albă pe care se află
următorul text: Comuna Stoeneşti în semn de recunoştinţă celor jertfiţi pentru întregirea
neamului în răsboiul din 1916-1918. Lângă monumentul eroilor din Primul Război
Mondial a fost ridicat un altul închinat eroilor din ultimul război mondial. Este construit în
totalitate din beton. Prezintă la partea superioară ca element terminal o flacără sculptată în
piatră de munte. Are aspectul general de trunchi de piramidă, alcătuit din 3 corpuri aşezate
pe un suport în 3 trepte. Numele şi prenumele eroilor sunt trecute pe patru bucăţi de
marmură fixate pe laturile nordică şi sudică. Pe frontispiciul monumentului sunt două
tablouri din metal ce reprezintă grupuri de soldaţi aflaţi pe câmpul de luptă sprijinite de
aviaţia militară. Mai sus se află inscripţia: Eroi căzuţi pe câmpul de luptă, 1941 – 15 iunie
1945. Nu prezintă înscrisuri cu anul inaugurării sau cu numelele creatorului. Există însă
scrise pe o placă de marmură mai mică, fixată la baza monumentului, latura de sud, trei
nume: Tencu C. Marin – organizator, Văle N. Paul şi Radu C. Florea, de fapt comitetul de
iniţiativă.
Între numele eroilor din cel de-al doilea război mondial scrise pe monumentul din
Stoeneşti, se află şi cel al sergentului Voiculescu P. Dumitru. În ziarul Romanaţul, anul IX,
nr. 41 - 42 din 1 noiembrie 1944 apare următorul anunţ: Sergentul Voiculescu P. Dumitru
din Regimentul 19 Infanterie, mort vitejeşte în luptele
de la Cota 182 din pădurea Cărărău jud. Iaşi, fire
aleasă prin origine şi educaţie, fecior al fruntaşului
gospodar Pantele Voiculescu din comuna Stoeneşti, în
jertfa supremă cerută de patrie, a înţeles să pună mai
presus neamul, decât familia şi copilaşul de 7 luni, ce a
rămas să supravieţuiască Gloria şi să continue vitejia
atunci când patria o va cere. Absolvind 4 clase de liceu,
a înţeles să rămână lângă brazda dătătoare de sănătate
morală şi materială, cultivator cu pricepere sporită de
lumina căpătată în şcoală. Cu astfel de feciori
Romanaţul poate să se mândrească, iar Patria, ce-i
rămâne recunoscătoare, are chezăşia dăinuirii peste
milenii. Incinta celor două monumente este generoasă
(un mic parc) închisă cu un gard înalt din plăci de beton
şi unul din fier forjat (partea din faţă). Aici se găsesc bănci montate pe aleea din spate, o
masă din ciment între cele două monumente, un tun aşezat în partea de nord, stâlpi
decorativi de iluminat şi recent au fost sădiţi pomi şi arbuşti.
În anul 1976, preotul parohiei Stoeneşti, pr. D. Dică menţiona existenţa unui tablou
având mărimea 80/70 cm şi aşezat la loc de cinste în casa locuitorului Gagiu Nicolae din
Stoeneşti, jud Olt. Pe un fond alb, o coroană din frunze de stejar, iar în mijlocul coroanei
înscrisul următor: În amintirea Vitejilor din Comuna Stoeneşti, jud. Romanaţi: Mincă
Călin sold. Bat 1 Vânăt., Pătru Ivan sold. Bat 1 Art., Pârvan Florea sold. Bat. 1 Vânăt.
Morţi pentru Ţară în răsboiul de neatârnare din 1877-1878. – Patria recunoscătoare.
Tabloul cu numele eroilor din războiul de independenţă a fost desenat de pictorul Nicolae
Grimani, născut la Slatina în 1872 şi care a fost o prezenţă
discretă în viaţa artistică românească de la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (a participat cu
tablouri în cadrul expoziţiilor anuale patronate de către stat -
Salonul oficial- împreună cu alţi tineri pictori printre care şi
Al. Leon Biju, intervalul 1909-1919). A încetat din viaţă în
1925. Tabloul menţionat a fost tipărit în anul 1897 la Lito-
tipografia Carol Gobl, cel mai mare stabiliment de arte grafice
din Bucureşti. Numele ostaşilor din comuna Stoeneşti, jud.
Olt, eroi în Războiul de Independenţă, menţionate în tabloul
pictorului Nic. Grimani, se regăsesc şi pe corpul
monumentului din localitate, ridicat în anul 1925. Pictorul slătinean
Nicolae Grimani.
Eroii din Primul război Mondial
Latura dinspre sud
1. Pavel Voiculescu, lt. Ctg, 1906 15. Vârban C-tin

2. Dicu D-tru, serg., reg. 19 inf. 16. Pene Nicolae
3. Nicolae Ioan, cap. reg 59 inf. 17. Oprea Dumitru
4. Mincu Ghe. 18. Vasile Rafailă
5. Combeu Ion, sold. Reg. 19 inf. 19. Ioan Vasile
6. Pene Ion 20. Tiran Ion
7. Pârvan Ilie 21. Gheorghe Florea
8. Pătru Ristea 22. Ioan Florea
9. Vârban Ilie 23. Stoicea Dumitru
10. Stoean C-tin 24. Velcu Ion
11. Ţole Marin 25. Lilea Vasile
12. Nacu Florea 26. Nacu Petre
13. Ion Mihai 27. Gherguţi Nicolae
14. Staicu Petre 28. Matei C-tin
29. Ilie O. Mocanu
Latura dinspre est

1. Ţole Ghe. 22. Trifu Petre
2. Stancu Ilie 23. Panciu D-tru
3. Chiriţă Eliodor 24. Dimian Toma
4. Trifu C-tin 25. Stan Ilie
5. Ristea Tudor 26. Lazăr Lazăr
6. Voinea Florea 27. Dumitru Ioan
7. Voinea Ion 28. Daciu C-tin
8. Chiriţă Păun 29. Stan Tudor şi fiul Ion
9. Vârf Simion 30. Pătru Ioan
10. Oprea Ghe. 31. Radu Florea
11. Florea Ilie 32. Fulaşi Ştefan
12. Vele Florea 33. Vălceanu Ristea
13. Cârstea Vasile 34. Marin Crăciunel
14. Ilie Ioan 35. Crăciun Scarlat
15. Stănescu Ion 36. Florea N. Petcu
16. Florea Pătru 37. Cristea Ion
17. Ciocănău Ştefan
18. Niciu Nicolae 1877
19. Iacob C-tin 1. Mincă Călin
20. Nacu C-tin 2. Pătru Ivan
21. Matei Marin 3. Pârva Florea
Latura de la nord
1. Dicu Ion, sold. reg. 59 inf. 11. Vele Florea, reg. 14 art.
2. Dicu Cristea 12. Vasile D-tru
3. Pătru Filip, reg. 43 inf 13. Staicu Ion, reg. 21 art.
4. Serafin Petre 14. Nicola Nicolae
5. Dobre Ioan 15. Nacu marin
6. Delcea Ştefan, reg. 80 inf. 16. Petcu Ghe., reg. 9 art.
7. Petcu C-tin, reg. 5 vân. 17. Iancu Florea
8. Spătaru Ilie 18. Iocia Ispas, reg. 26 obuz.
9. Dumitrescu Alex. 19. Firică Ion, reg. 2 căl.
10. Pătru Antonie, reg. 8 vân. 20. Marin Ghe.
21. Nacu Vasile 28. Cardaruse Ioan, comp. 1 san.

22. Florescu Iancu 29. Giulio Dalben
23. Marin Mihale 30. Badu C-tin, reg. 14 art.
24. Isidor Florea, bat. 1 pion. 31. Mitru Pandelie
25. Matei Alecs., bat. 2 pion. 32. Pane Firică, 1913, reg. 19 inf.
26. Minciu C-tin, pontonieri 33. Cocoşilă Florea
27. Ivan Petre, divz. 1 teren
Eroii din ultimul război mondial.
Partea nordică
1. Cpt. Ilie Tudor

2. Cap. Ilie P. Ilie
3. Cap. Anghel I. Ştefan
4. Serg. Mairaicovici Nic.
5. Serg. Dumitru F. Matei
6. Serg. Vasile I. Andreescu
7. Serg. Radu V. Marin
8. Serg. Iacob P. Nicolae
9. Serg. Iaciu M. Ghiorghe
10. Serg. Dumitrescu D. Gh.
11. Serg. Voiculescu P. D-tru
12. Cap. Jieanu F. Ilie
13. Cap. Pătru I. Nic.
14. Cap. Ghenu V. Petre
15. Frt. Dumitru D. Achim
16. Sold. Radu F. Ioan 26. Tudor V. Victor
17. Radu F. Nicolae 27. Costache A. Nicolae
18. Ioan M. Ilie 28. Dincă A. Păun
19. Damian T. Ignat 29. Dumitru V. Tudor
20. Neşu I. Marin 30. Dumitru V. C-tin
21. Stancu I. Ilie 31. Voiculescu T. Petre
22. Lazăr F. C-tin 32. Cap. Vasile I. Mihalache
23. Stoian G. C-tin 33. Frt. Pârvan D. Florea
24. Vale V. Vasile 34. Sold. Victor N. Vârban
25. Vale V. Marin 35. Pătru N. Ilie
36. Iaciu P. Gheorghe 40. Mocanu P. Vasile

37. Păun I. Toma 41. Amărăscu P. Ion
38. Georgescu I. Vasile 42. Mitrică M. Ilie
39. Mitu N. Apostu 43. Mihale D. Marin
Partea sudică
1. Plut. Popa Ilie 20. Văle G. Ioan

2. Sold. Risipitu D. Ilie 21. Pane Gh. Ştefan
3. Risipitu R. Melache 22. Vârban N. Alexandru
4. Risipitu I. Samoilă 23. Dima C. Nicolae
5. Risipitu D. Georghe 24. Stancu I. Toma
6. Cârstea P. Marin 25. Mihale D. C-tin Danciu
7. Iaciu D. Florea 26. Matei I. Marin
8. Vâlceanu R. Marin 27. Nacu R. Cănuţă
9. Dinu G. Tudor 28. Chiriţă V. Liodor
10. Gegana D. Păun 29. Radu I. Florea
11. Dumitrescu P. Marin 30. Rotaru D. Stan
12. Ghenu N. Florea 31. Sandu M. Stelie
13. Dincă M. Gheorghe 32. Serg. Stoicea H. Dumitru
14. Pancu I. Dumitru 33. Cap. Brânduşoiu I. Iulian
15. Chircă C. Marin 34. Sold. Neşu G. Ion
16. Ignat G. Iorgu 35. Radu G. Marin
17. Cârstea P. Marin 36. Frt. Costache A. Florea
18. Stoiean C. Petre 37. Frt. Nacu V. P. Marin
19. Pătru I. Dumitru 38. Sold. Anghel N. C-tin
Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’,
cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe
www.memoriaoltului.ro .
Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii nr.
96, tel. 0724219925; e-mail tilvanoiu.ionel@yahoo.com
ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman
www.EdituraHoffman.com Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910

Memoria Oltului: Şi Romanaţilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Memoria Oltului: Şi Romanaţilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

An. IV, nr.

10 (44), OCTOMBRIE 2015 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANATILOR

Bade Pantelei, vino de-ţi ia pământul!

„De-un an nu-mi mai scrie De-un an, vai de mine,

Ba are hârtie De asta nu-mi scrie

Aşa că, bade

Cu foarfece mai vechi, imperiale,

Să ştiţi că la Kremlin degeaba nu stă: Matroşte mici, surori unionale...”

Documentele mănăstirii Seaca- Muşeteşti din judeţul Olt

I. Documente relative la închinarea schitului Seaca ca metoh la mănăstirea Cozia.

II. Documente relative la moşia Seaca şi Muşeteşti

III. Documente relative la moşiile Ibăneşti, Pulaşi şi Muşăteşti.

IV. Documente relative la moşia Prădeşti.

V. Documente relative la moşia Miceşti.

VI. Documente relative la moşia şi viile de la Corbuleţ de la Oteşti.

VII. Documente relative la moşia Balta Doamnei.

VIII. Documente relative la metohul de pe Topolog şi la moara de pe hotarul

IX. Documente relative la ţigani, scutiri de bir şi alte privilegiuri.

X. Documente relative la moşia Verguleasa din judeţul Olt.

PRIMARII ORAŞULUI SLATINA (1864 – 2015)

* 1871 – 24 septembrie 1872, Iosif Gardo – primar;

* 31 ianuarie 1936 – 1938, Nicolae Marinescu-Bircii – primar ales de Consiliul

1864 – 1866, MACHE RACOVICEANU

Făcea parte din familia Racoviceanu, care a

1866 – 1868, sept.1876 – 1878, DIMITRIE (DUMITRU) MAVRODIN

S-a născut în anul 1832, la Roşiori de Vede, jud.

La 14 iunie 1870, D. Mavrodin, în vârstă de 38 de ani se căsătoreşte cu Maria, de

1869 – 1870, COSTACHE DIMITRIU

1870 – 1871, MARIN MATEESCU (,,PÂRLITU”)

Era poreclit ,,Pârlitu”, după spusele lui

1871 – 24 septembrie 1872, IOSIF GARDO

sept. 1872 – mai 1876, COSTACHE D. GĂBUNEA

În acte îl găsim şi cu prenumele ,,Petrică”.

Generalul Ion Emanuel Florescu- deputat de Romanaţi

Domnului General Florescu,

DIOŞTENI CARE AU FĂCUT CEVA PENTRU SATUL DIN CARE AU PLECAT

istoricul Gh.Popilian subliniază contribuţia deosebită a lui M. Bălăianu notând că ,,toate

Deoşti vine de la tabăra DE OŞTI de pe Dealul Nucilor”.

Bălăianu M.(1981-1985), Dioştii. Pagini de istorie, I-XVI, Biblioteca Academiei Române,

Mărturii din infern

Hotărnicia moşiei Strehareţ, jud. Olt – anul 1850

Moşia Strehareţi de lângă Slatina, atestată documentar încă de la 1478 este

Ghimpeţeanul şi D-lui Dimitrie Caraianopolu cu moşia Slătioarele care, asemenea calcă

răposatului Şerban Vodă, necoprinzându-le cu ce stânjini s-a măsurat atunci, şi cu începere

şi patru degete, masă.

Despre un fost simbol faunistic al Romanaţiului- Dropia (Otis Tarda)

În memoria prof. dr. Nicolae Ciobanu

Subunitate a Câmpiei Olteniei, Câmpia Romanaţiului este extinsă pe teritoriile

În 1964-1965 s-au observat 12 dropii în locurile numite ,,Boia” şi ,,Poligon” aflate

Dropiile se deplasau şi pe câmpul dinspre comuna Celaru şi pe valea Rezii cu

Ciobanu, N. (1972), Monumente ale naturii în judeţul Olt, Studii şi Cercetări,

Amintirile unui erou al redutelor

Pentru localitatea Piatra, ca şi pentru fostul judeţ Romanaţi, Ionel Marian

Pomicultura şi viticultura nu au fost neglijate, dovadă cele 5,25 ha plantate cu pomi

150 de ha, insuficiente pentru desfăşurarea unei agriculturi raţionale şi intensive.

VECHII PROPRIETARI AI MOŞIEI MĂGUREANCA DIN MIERLEŞTI, JUDEŢUL OLT

Claudia – Theodora Truţă, Mihai Barbu

fi căpătat ocine şi în Mirileşti. O înfrăţire asemănătoare se întâlneşte şi în cazul satelor

La 4 octombrie 1872 s-a vândut prin următoarea Hotărâre a Tribunalului Oltu

În anul 1911, inginerul Constantin Costache Găbunea se adresează Tribunalului

Drama învăţătorilor refugiaţi din judeţele Olt şi Romanaţi (VIII)

Ion D. Pepenescu, învăţător, a funcţionat în această calitate în comuna Tămăşeşti, jud.

Ieromonahul Damian Stănoiu şi monografiile sale (III)