INST - Memoria Oltului Si Romanatilor

An. IV, nr.
11 (45), NOIEMBRIE 2015- MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
MEMORIA OLTULUI
şi ROMANAŢILOR
Revistă de istorie şi cultură
Anul IV, nr.11 (45), noiembrie 2015
Editată de Asociaţia Culturală
MEMORIA OLTULUI
Director: Ion D. Tîlvănoiu
Comitetul de redacţie:
Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr. Nicolae Scurtu, Ion
Andreiţă, Jean Lupu, Dumitru Botar, Jeana Pătru, Cornel
Manolescu, Floriana Tîlvănoiu, Costel Vasilescu,Vasile Radian.
Planşele noastre:
1. Eufrosuna Caracostea (n. Blehan), decedată în 1934, mama profesorului Dumitru Caracostea.
2. Sus: a). Anica Blehan (n. Mărgăritescu, originară din Buzău), bunica profesorului Dumitru
Caracostea; b). Eufrosina Caracostea.
Jos: Dumitru Caracostea, Lucia Caracostea (n. Walter), fiica lor Lucica (n. 1906) şi
Eufrosina (imagine din 1908).
3. Sus: Casa Caracostea din Slatina; Jos: Casa construită de Dumitru Caracostea pe fundaţiile
vechii case părinteşti din Şerbăneştii de Sus-Olt.
4. Un tablou pictat de Demetru Iordana semnat ,,D.D.” (Dumitru Dumitrescu). Scriitorul
slătinean a pictat icoane la mai multe biserici din Slatina şi Clocociov.
CUPRINS
1. Ion Andreiţă- Oameni care nu pleacă, oameni care nu rămân………………………………..…/2
2. Ion D. Tîlvănoiu- Câteva date noi despre moşia Mirila şi Gheorghe Chiţu……………………../ 4
3. Dumitru C. Nica- Un fiu al Slatinei- economistul Petre S. Aurelian (I)…………………………./7
4. Cornel Manolescu- Avanpremieră editorială. Conducătorii oraşului Slatina (IV)……….….…/13
5. Ion Zăuleanu- Judeţul Romanaţi în izvoarele documentare (I)…………………………………./30
6. Costel Vasilescu- File din istoria răscoalelor ţărăneşti de la 1907……………………………../34
7. Dumitru Botar- Imagini aburite. Medicul veterinar Ioan N. Bucică……………………............/42
8. Gabriel Grădinaru- Comuna Cruşov- jud. Romanaţi în date……………………………………./43
9. Alexandru Fifoiu Delaseaca- Oameni de prisos…………………………………………………/51
10. Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian- Drama învăţătorilor refugiaţi din Olt şi Romanaţi (IX)……/54
11. dr. Veselina Urucu- Dioştii la început de secol XXI…………………………………………../58
12. dr. Aurelia Grosu- Inedit. Jurnalul artistic al maestrului Spiru Vergulescu (IX)…………...…/68
13. Alte mărturisiri ale maestrului Jean Lupu……………………………….…………………...../76
14. Cătălin Barbu, Mihai Barbu- Contribuţii la genealogia familiei Caracostea…………………./78
15. Jeana Pătru- Răscoalele ţărăneşti premergătoare colectivizării………………………………./86
16. Ilie Dumitru- Eveniment editorial…………………………………………………………….../92
17. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor-Noiembrie…………………………………….../93
18. Viorica Istrate- Ieromonahul Damian Stănoiu şi monografiile sale (IV)……………………..../96
19. dr. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Un alt pseudonim- Bogdan Maria Iovu………………………./107
20. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Fl. Tîlvănoiu- Monumentul eroilor de la Slăveni………...../115
ISSN 2284 – 7766
Tiparul executat la Editura Hoffman www.EdituraHoffman.com Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910
www.memoriaoltului.ro 1
An. IV, nr. 11 (45), NOIEMBRIE 2015- MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
Oameni care nu pleacă, oameni care nu rămân

Ion Andreiţă
Ţăranii. Oamenii care nu pleacă, oamenii care nu rămân. Dintr-o constantă greu de
clintit (ca să nu zic „de neclintit”) din suportul cel mai puternic şi sigur al echilibrului unui
popor, au devenit nişte pribegi cu
sensul statorniciei. Oameni cu
statutul schimbat – şi redus.
Rezervorul care asigura vitalitatea
şi verticalitatea – misterul ce ţinea
dreaptă făclia existenţei şi
demnităţii româneşti – a sărăcit. A
fost sărăcit. De o politică
dictatorială îndreptată ca o armă
neiertătoare către un piept uriaş şi
blând. Sincer şi iertător aidoma
unui Crist răstignit pe crucea
propriei bunătăţi. Dar, până când?
Pentru că, iubind şi respectând
Scriptura, Cristul-ţăran-român fusese adus în situaţia dramatică de-a fi confundat cu
tâlharii-model-din-preajmă. Într-atât i-a fost subminată sănătatea. Într-atât i-a fost schimbat
statutul de rob şi domn al pământului său. Al pământului său – subliniez. Deoarece aici s-a
îndreptat lovitura de berbece a fostei dictaturi. În al său: acea parte esenţială şi sfântă a
oricărei fiinţe. Dar poate că ţăranul român nu mai era considerat fiinţă, ci o unealtă
însufleţită obligată să umple nesătula visterie cu cel mai curat aur din lume: nepreţuitul aur
al sudorii.
...Şi astfel au început torturile. După o mincinoasă reformă agrară, s-a trecut la
naţionalizarea pământului, sub găselniţa colectivizării. A tuturor pământurilor: şi cele
primite la reformă, şi cele moştenite de la părinţi. Pentru cei care nu se înscriau în această
„formă liber consimţită de muncă în colectiv a pământului” era arătat spectrul înfricoşător
al chiaburismului ori fie şi cel al „şovăitorului ţăran mijlocaş”. În timp ce la şcoală, de pe
scândura scenei lustruite cu motorină, copii naivi, dirijaţi de dascăli înfricoşaţi, cântau:
„De la fraţi din Răsărit Şi badea ne povesteşte
Bate badea drum iubit Fericirea cum mai creşte
C-a fost badea delegat În colhozurile mari
Şi se-ntoarce acum în sat Unde-s crasnâi proletari”.
De pe altă scenă, venea răspunsul cântat al altor „şcolari-agitatori”:
„Hai să facem o gospodărie
Colectivă şi la noi în sat
Viaţa să ne fie bucurie
Traiul să-nflorească ne-ncetat!”.
Nu voi uita niciodată chipul mamei luând, din căruţele ce se scurgeau cu cota de la
arie spre gară, o strachină de grâu. Atât. De colivă. Pentru pomana morţilor – zisese. A
doua zi a fost arestată şi învinuită de sabotaj.
...Şi astfel ţăranul român – urmărit din aproape în aproape de neiertătoarea politică
a distrugerii sale – s-a strâns în sine, ghem de suferinţele umilitoare, pe un coltuc de
pământ pe care abia îi încăpeau talpa piciorului şi talpa casei. Au dispărut şi anecdotele.
Cântecul de „viaţă nouă” era acum însoţit, subteran, de un suspin tragic:
„În ‘59 Ori la colectiv te treci,
Mai făcea găina ouă, În ‘61
În ’60 Funia şi săpunu’
Ori te spânzuri Şi direcţia salcâmu’”
Ori te-neci
Cine n-a nimerit această direcţie a nimerit-o pe cea a oraşului, ale cărui orizonturi
începuseră să fumege poluant. Odată ritualul obştii sfărâmat, sărăcia l-a împins pe ţăran pe
drumul de pierzanie al marginii de oraş, al mahalalei. Drum numit, în termeni pompoşi,
navetă. Pentru că, oricât era ispitit cu celula de beton a unui apartament, oricât de grea era
munca (de regulă, necalificată) obligat s-o presteze, ţăranul român n-a prea rămas să
doarmă la oraş. Se întorcea acasă, în satul năpăstuit, lângă ultima oaie şi ultima găină din
bătătură. Vara, când
mai prindea un
crâmpei de lumină,
trăgea cu năduf la
sapă, pe „globalul”
pus în cârca
nevestei de către
ceapeu.
...Şi astfel a
luat fiinţă o
categorie socială
distinctă a satului:
oamenii care nu
pleacă, oamenii
care nu rămân.
Navetiştii. Pe care
mizeria îi scula (pe
unii, mai puţini, îi Ion Popescu- Puţuri conducând echipele de agitatori pentru
scoală şi astăzi) dis-
colectivizarea unui sat romanaţean.
de-dimineaţă, îi
arunca într-o
maşină hurducată prin gropi, îi storcea 8, 10 şi chiar 12 ceasuri de puteri, întorcându-i apoi
în satul-dormitor, secătuiţi de vlagă şi cu o pâine în plasă. Erau/sunt mulţi; erau/sunt
numeroşi. Alături de nişte umbre de femei, câţiva moşi şi câteva babe – sunt toţi cei ce ne
învăţasem să-i numim fraţii noştri, părinţii noştri, strămoşii noştri. Pe ei încearcă acum –
Guvernul, Puterea – să-i readucă în sat, ademenindu-i cu puţinul pământ rămas şi o pensie
nici de doamne-ajută. Iar pentru câte au îndurat – nu tu tractor ori alte maşini, deşi le-au
fost confiscate căruţe, cai, pluguri.
Un om minţit o dată e greu să-l mai minţi a doua oară. Darmite pe un ţăran. În
sânul căruia, alături de bunătate, se află toată înţelepciunea unui popor. Întoarcerea lor
către ei înşişi nu înseamnă (doar) să li se scrie pe frunte cuvântul fermier. Această
întoarcere înseamnă o nouă durere: durerea unei mutaţii. A unei re-naşteri. Şi, ştiut este,
orice naştere e însoţită de cea mai mare durere şi mister din Univers.
Câteva date noi despre moşia Mirila şi Gh. Chiţu

Ion D. Tîlvănoiu
La Arhivele Naţionale din Bucureşti am descoperit în fondul Creditul Funciar Rural

un dosar referitor la moşia Mirila din judeţul Romanaţi. Cum această moşie a fost stăpânită
de ilustrul om politic liberal Gh. Chiţu (Memoria Oltului nr. 27/2014; 43/2015) am considerat
de interes să prezentăm cititorilor noştri cele mai importante date despre această veche
moşie, fostă proprietate a schitului Mamu şi importantă staţie de poştă pe vechiul drum al
poştei dintre Craiova şi Slatina.
Dintr-un document din 1808 aflăm că mănăstirea Mamu stăpânea în judeţul

Romanaţi moşiile Mirila şi Dranoveţi precum şi milele de vinărici de pe trei dealuri:
Cocorăşti, Cârlogani şi Colibaşi.
O hotărnicie a moşiei Mirila face la 20 martie 1846 inginerul Grigore Otetelişeanu
la cererea stareţei Schitului Mamu, Evghenia. Rezultă că Mirila se învecina la nord cu
Leoteştii de Jos care aparţinea căpitănesei
Catinca Panaioteasca şi răposatului concepist
Costache Felie, al cărui epitrop era Costache
Dobriceanu. Aceşti proprietari din Leoteşti
au înfăţişat atunci o hotărnicie din 1836 a
serdarului Nicolae Izvoranu în care se
pomenea de alte sineturi mai vechi. Cerând
să le vadă, inginerului Otetelişeanu i s-a
răspuns că aceste acte sunt puse amanet ,,la
un Costache Badea Cojocarul din Slatina”
de reposatul Faur Felie, fiul concepistului
Felie. Otetelişeanu cere Tribunalului de Olt
să îi fie remise acele acte vechi de
proprietate ori în original ori în copii
adeverite. Posesorul lor însă refuză a le da
până ce nu i se vor răspunde banii
împrumutaţi. Prin urmare, Otetelişeanu se
vede nevoit să se raporteze la cartea de
alegere a lui Izvoranu care stabilea ca hotar
între Mirila şi Leoteşti ,,podul de peste
Gh. Chiţu. matca Bârluiului” care fusese întărit şi
printr-o carte de judecată din 1805 a biv vel
postelnicului Iordache Arghiropol, pe atunci caimacam al scaunului Craiovei, care avusese
atunci o judecată cu Drăghicean căpitanul de Căpitănia Sarului pentru havaietul
cârciumilor. Spre apus, un alt punct de hotar a fost lacul Mârvila. Mai sunt pomenite şi
altele ca: lacul din poiana mare, rusca, groapa stupăriei lui Dinu Ciobanu, apa Olteţului,
crucea groasă, la doi ceri, apa Şenşia (Gengea ?) sau Mirila. Cu moşia Vârtina a Mănăstirii
Căluiu, către apus, hotar natural era apa Olteţului. Spre sud, Mirila se învecina cu moşia
Săpăturile a moşnenilor butoeşti. Vorbind despre moşia vecină Teiuş, numită în vechime
Doeşti (situată între Mirila şi Măineşti), aflăm că la alegerea moşiei vecine Gorganu din
1837 aceasta se stăpânea de către marele vornic dinăuntru Barbu Ştirbei şi prin
cumpărătoare ajunge la pitarul Grigore Brătăşanu.

La Mirila exista la 1819- 1825 staţie de poştă iar surugiii din acele vremuri stricau
holdele. Mirila se mai învecina şi cu moşia Piatra a maiorului Ioan Florescu, stăpânită mai
înainte (1837) de răposatul clucer Titu Bengescu, hotar între aceste două proprietăţi fiind
apa Bârluiului.
Pentru moşia Mirila din Romanaţi au fost procese în 1851 între Evghenia, stareţa
schitului Mamu şi pitarul Grigore Brătăşanu, Nicolae şi Gheorghe fraţii Alimăneşteni
împreună cu mama lor Catinca Panaioteasca şi Constantin Dobriceanu, ginerele şi
epitropul casei răposatului ,,concepist” Costache Felie, proprietari vecini cu trupul de
moşie Mirila. Stareţa schitului Mamu cerea respectarea hotarelor moşiei Mirila conform
hotărniciei făcute de clucerul Grigore Brătăşanu. Totodată cerea despăgubiri de la fraţii
Alimăneşteni pentru tăierea unei păduri de pe partea de moşie a schitului.
Prin legea de secularizare a averilor mănăstireşti din 1863, moşia Mirila a ajuns în
proprietatea statului.
La 1864, pentru aplicarea Legii Rurale a lui Cuza au fost alese 366 de pogoane de
o parte şi de alta a şoselei, planul şi actele fiind întocmite de inginerul Alexandru
Andronescu delegat de Ministerul de Finanţe. Cu acest prilej au fost împroprietăriţi 46 de
foşti clăcaşi: 5 cu patru boi (11 pogoane de fiecare), 31 cu doi boi (7 pogoane şi 19 prăjini
fiecare), 9 cu braţele (4 pogoane şi 15 prăjini fiecare) şi unul cu loc de casă. Ni s-a păstrat
chiar o listă cu numele acestora.
Un document extrem de interesant este şi foaia de zestre a Luţii, fiica răposatului
Ion Sefendache, dată de obşteasca epitropie la căsătoria acesteia cu Gh. Chiţu la 28 august
1858. Reţinem din acest document că soţia lui G. Chiţu a fost Luţa născută Sefendache,
aceasta mai avea încă doi fraţi, tatăl său pitarul Ioan Sefendache era mort la data căsătoriei
dar prin testamentul său din 21 decembrie 1852 lasă fiicei sale o icoană a Maicii Domnului
şi jumătate din moşia Vânjuleţul din districtul Mehedinţi cu tot venitul ei. Dedesubtul
acestui document G. Chiţu a
scris: ,,Mă mulţumesc pe
coprinderea acestei foi de
zestre. G. Chiţu. Arătatele mai
sus lucruri le-am primit toate în
a mea posesie şi mă mulţumesc
a se legaliza”.
Gheorghe Chiţu a
cumpărat moşia Mirila din plasa
Olteţu-Romanaţi de la stat
eliberându-i-se de către
Ministerul de Finanţe un Titlul
de perpetuă proprietate cu nr. 3
din 3/15 decembrie 1880. În
actul de proprietate se
menţionează că moşia Mirila
avea o suprafaţă ,,ca de şase Titlu de proprietate al lui Gh. Chiţu pentru moşia
sute cincizeci de pogoane”. Mirila din judeţul Romanaţi.
Gheorghe Chiţu se
împrumută în 1895 la Prima Societate de Credit Funciar din Bucureşti cu suma de 27 000
lei cu o dobândă de 5% pe an. Pentru garantarea sumei împrumutate va ipoteca moşia sa

Mirila din judeţul Romanaţi ,,cu toate trupurile sub orice numiri vechi sau noi din care se
compune, în toată întinderea ei până la proprietăţile vecine, cu pădurea şi cu toate
ecaretele şi îmbunătăţirile aflate pe dânsa fără să mai rezerv nimic pe seama mea, situată
în comuna Leoteşti, plasa Olteţu de Jos, judeţul Romanaţi şi învecinându-se: la nord cu
moşia Leoteştii şi cu parte din Poenii; la sud cu moşia Teişul şi Gorganul şi cu moşia
Săpăturile; la est cu Piatra şi Gorganul şi la vest cu moşia Poenii, cu Săpăturile şi
Vârtina”.
Întinderea moşiei Mirila aflată în proprietatea lui Chiţu, afară de pământul dat
foştilor clăcaşi conform legii rurale din 1864, era de cel puţin 1138 pogoane şi 227 stânjeni
pătraţi, din care 160 pogoane pădure iar restul pământ cultivabil.
La data contractării acestui împrumut, asupra moşiei Mirila mai existau
următoarele sarcini: o ipotecă de 105 000 lei contractată în 28 septembrie 1888 ,,în favorul
Primei Societăţi de Credit funciar Român din Bucureşti”; o ipotecă de 15 000 lei în
favoarea aceleiaşi societăţi, înscrisă la Tribunalul Romanaţi la 7/19 decembrie 1889 sub nr.
123; o ipotecă de 43 000 lei constituită ,,în favorul d-lui Al. G. Chiţu” şi înscrisă la
Tribunalul Romanaţi la 17 septembrie 1891 sub nr. 109 ,,bani zestrali ai d-lui Al. G.
Chiţu”. În procura dată avocatului C. Dobrotescu, autorizat să-l reprezinte în faţa
Tribunalului de Romanaţi, Gh. Chiţu menţionează că are domiciliul în Bucureşti, str.
Berzei, nr. 77.
Alexandru Gh. Chiţu, fiul său, a fost căsătorit cu fiica lui G. Ţiuleanu şi în 1895
locuia la Leoteşti-Romanaţi.
După moartea lui Gheorghe Chiţu în 1897, asupra urmaşilor au rămas datorii mari.
La 21 mai 1897 corpul portăreilor a înaintat Tribunalului de Romanaţi actele relative la
vânzarea moşiei Mirila ,,proprietatea debitorilor Gheorghe C. Chiţu şi A.G. Chiţu
domiciliaţi în comuna Leoteşti, cătunul Mirila, acest judeţ”, pentru despăgubirea
creditorilor fraţii Aşer Eschjinasci, comercianţi din Craiova cu suma de 3 700 lei (cu
dobândă de la 5 aug. 1895) şi cu suma de 30 000 lei (cu dobândă de la 6 noiembrie 1895)
la care se adăuga şi datoria contractată la Credit. Moşia Mirila ce este scoasă acum la
vânzare se învecina la miazănoapte (Leoteşti) cu moşia d-nei Maria Marghiloman .
Pe moşia Mirila exista o casă (conac) cu 4 camere, învelite cu tinichea, o altă casă
cu 2 camere ,,ce servă de cuhnie” , o magazie de zid de cărămidă învelită cu fier, două
pătule de stacheţi sub un acoperiş de fier, un grajd de zid de cărămidă învelit cu fier, curtea
conacului împrejmuită cu ulucă. Vânzarea programată pentru 6 octombrie 1897 s-a amânat
pentru 24 noiembrie 1897 când s-a suspendat din cauza lipsei părţilor.
Creditorii au cerut redeschiderea vânzării la 4 septembrie 1901 contra urmaşilor:
Speranţa Alexandru G. Chiţu, Alexandru G. Chiţu, Alexandrina Gh. Chiţu, Elena căpitan
Drănceanu şi soţul ei căpitan Drănceanu.
În cele din urmă, moşia Mirila este cumpărată la licitaţie de Grigore Stăncescu din
Craiova cu suma de 350 000 lei. Procedura s-a desfăşurat în Palatul de Justiţie din Caracal
la 4 noiembrie 1902, completul fiind prezidat de judecătorul Hagiescu Mirişte.
Pentru moştenitorii lui Gh. Chiţu au urmat zile grele. La 19 septembrie 1903 Elena
căpitan Drânceanu, Alexandrina G. Chiţu şi Alexandru G. Chiţu au fost somaţi să predea
moşia şi conacul cu acareturi către câştigătorul licitaţiei, Grigore Stăncescu. Peste încă 10
zile, C. Petroianu- şeful portăreilor de pe lângă Tribunalul Romanaţi- însoţit de Ştefan
Prejbeanu (procuratorul lui Grigore Stăncescu din Craiova) s-au deplasat la Mirila
împreună cu primarul Iorgu Constantinescu ,,spre a executa predarea susmenţionatului

nemişcător în posesia proprietarului în drept Grigore Stăncescu şi găsind la faţa locului
pe d-na Alexandrina G. Chiţu, ceilalţi fiind lipsă, am somat-o să lase liberă posesiunea
bunurilor nemişcătoare în chestiune spre a le preda proprietarului îndreptăţit. La această
somaţiune d-sa declarând că se supune şi de fapt părăsind posesiunea bunurilor
nemişcătoare, noi am predat aceste imobile astfel după cum sunt prevăzute şi descrise în
sus vorbita ordonanţă”. S-au încheiat patru procese-verbale, unul fiind înmânat lui
Grigore Stăncescu iar celelalte trei lăsându-se la domiciliul deposedaţilor.
În anul 1903, Alexandrina Chiţu a înaintat recurs la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie împotriva ordonanţei de adjudecare a Tribunalului Romanaţi din 1902 dar recursul
a fost respins.
Desigur că cititorului de astăzi îi va fi greu să conceapă că în România au existat şi
oameni politici care şi-au servit ţara exemplar dar au trăit modest. Cazul lui Gheorghe
Chiţu este din acest punct de vedere unul special, poate unic.
Un fiu al Slatinei- economistul Petre S. Aurelian

Prof. Dumitru C. Nica, Slatina
,,Aurelian poate fi considerat sub toate aspectele ca unul din marii factori ai
României moderne, un cetăţean şi un scriitor de care o ţară trebuie să fie mândră. El a
exercitat o influenţă binefăcătoare, în diferite direcţii, asupra culturii şi civilizaţiei ţării
sale, numărându-se printre reprezentanţii ei cei mai nobili şi mai puri.”
(Dictionaire international des ecrivains de monde latin, Rome, 1905)
Între personalităţile de seamă ale ştiinţei, şcolii şi culturii din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, la loc de cinste îşi înscrie
numele şi PETRE S. AURELIAN.
Agronom de formaţie, Petre S. Aurelian s-a
remarcat mai ales ca economist şi om politic
democrat, situat în partea stângă a Partidului Liberal.
A fost, de asemenea, profesor universitar în
Bucureşti, unde a organizat Şcoala Superioară de
Agronomie, membru fondator al Societăţii
Academice Române, preşedinte şi vicepresedinte al
înaltului for academic român, editor de reviste şi
ctitor de instituţii culturale ale poporului român,
conducător atent al popularizării cunoştinţelor
ştiinţifice în lumea satelor.
Copilăria lui Petre S. Aurelian

PETRE S. AURELIAN s-a născut la data
de 12 decembrie 1833 în oraşul Slatina, ca fiu al lui
Gheorghe Dascălu şi al doamnei Uţa Bălăceanca.
Tatăl său este Gheorghe Sebeşeanu, învăţător
ardelean din zona Teiuş – după unii cercetători şi
aparţinea unei familii nobile din zona Sebeş – după alţii. Un lucru rămâne cert : el a fost
nevoit să părăsească Transilvania din cauza persecuţiilor la care erau supuşi românii, cu
precădere intelectualii. Ajuns în capitală, îşi desăvârşeşte studiile la Colegiul ,,Sfântul
Sava”, acolo unde se afla marele învăţat Gheorghe Lazăr. În 1819 îl găsim stabilit la
Slatina, îndemnat chiar de dascălul său. Poposirea pe meleagurile Oltului, la Slatina, nu era
întâmplătoare. Aici funcţionau de aproape două secole mai multe şcoli în limba română,
slavonă şi grecească. Între cele mai vestite şcoli se număra Şcoala Ionaşcu. La şcoala
,,Ionaşcului”, Dascălu Gheorghe- cum îl numeau locuitorii oraşului Slatina- a pus bazele
învăţământului modern în oraşul de pe Olt, creând o şcoală care era cunoscută în toată ţara,
şi recunoscută de organele şcolare superioare. Înconjurat cu respect de autorităţile oraşului,
iubit de elevi şi de părinţii elevilor, Dascălu Gheorghe îşi construieşte o gospodărie şi se
simte strâns legat de oraş. Starea de sănătate l-a impiedicat să se bucure de strânsura pe
care o înfăptuise, fiindcă a decedat, lăsând un copil minor de nici doi ani. Grija întreţinerii
acestuia a rămas în seama mamei sale, din sursele provenite din propria gospodarie şi din
dreptul de pensie acordat de Eforia Şcoalelor Naţionale pentru profesorul Dascălul
Gheorghe şi transmis Uţei Negăi Ionaşcu, bani pentru a asigura cele necesare creşterii şi
întreţinerii tânărului Petre S. Aurelian.
În casa părintească din Slatina, sub supravegherea mamei şi a lui Matei
Musceleanu, tatăl adoptiv, care funcţiona ca secretar al Magistratului Oraşului Slatina,
copilul îşi petrece copilăria şi va urma în perioada 1846-1850 clasele primare la Şcoala
Ionaşcu Slatina, acolo unde tatăl său şi-a depus toată capacitatea în slujba învăţământului
românesc.
Eforia Şcoalelor Naţionale trimitea cu regularitate lunară suma de 40 de lei
pentru întreţinerea lui Petre S. Aurelian. La 15 martie 1850 Eforia Şcoalelor Naţionale
se adresa Comitetului de Inspecţie al Şcolii Ionaşcu –Slatina şi solicita date asupra
modului cum se foloseşte pensia profesorului Dascălu Ardelean, “ce vârsta are, cui îi este
dat spre îngrijire, ce învaţă şi dacă acei bani se întrebuinţează toţi în folosul acelui
tânăr” . În acelaşi document, se precizează : ,,Dacă banii nu sunt de ajuns pentru educaţia
acestui tânăr, să fie înaintat în Capitală spre a fi înaintat spre educaţie”.
La porunca Eforiei Şcoalelor
Naţionale, Comitetul de Inspecţie al şcolii
Naţionale Publice Ionascu Slatina comunica: ,,…
în privinţa fiului răposatului Gheorghe
Ardeleanu să nu duci grija”.
Studiile şcolii primare

În privinţa studiilor efectuate la Slatina
de viitorul om al şcolii şi al vieţii politice
româneşti din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, Petre S. Aurelian, amănunte aflăm din
raportul nr. 46 din 2 aprilie 1850 al Comitetului
de Inspecţie din Slatina, trimis Eforiei
Şcoalelor Naţionale, în care se comunică:
,,…fiul răposatului Gheorghe Ardeleanu încă de
la 1836 se îngrijeşte chiar de mama sa, despre P.S. Aurelian, preşedinte al Senatului
îmbrăcăminte, hrană şi celelalte. Despre (1904).
învăţătură, a trecut cursurile ce se predau în şcoala de aici, aflându-se acum în vârstă de

16 ani şi care ar merita, dacă va binevoi Cinstita Eforie, să nu se lase ca lumina în
această profesie, decât tot în ceea ce au fost răposatul tată-său, fiindcă după înţelegerea şi
cea mai adevărată ştiinţă ce au luat Comitetul şi de părinţii săi şi de la el însuşi,
încredinţează că aplecarea lor să mărgineşte la înaintarea în învăţătură”.
Privitor la modul de comportare în familie, aflăm detalii din ,,Biletul” dat de Matei
Musceleanu, tatăl adoptiv, care preciza: ,, Acest băiat, Petre S. Aurelian, în cursul vacanţii
s-a purtat prea bine, ascultând pe ai săi părinţi, văzându-şi de toate datoriile religiei,
precum: s-a spovedit, s-a grijit urmând la Sfânta Biserică ca fiecare credincios, făcându-şi
datoriile date de domnul profesor”.
Cu raportul nr. 56 din 22 mai 1850, Comitetul de Inspecţie al Şcolii Ionaşcu Slatina
înştiinţa Eforia Şcoalelor Naţionale că ,,s-a luat înţelegere cu mama neinstruitului fiu al
răposatului Gheorghe Ardeleanu, care l-a pregătit pentru venirea la Cinstita Eforie a lui
învăţătură potrivit cu primirea laudă de Cinstita Eforie,…. Să binevoiască a-i orândui
îngrijirea învăţăturii acestui nevârstnic, care într-adevăr este odrasla acestuia ce prin
nepregetatele sale osânde şi osteneli ce au jertfit, nu numai că oraşul i-a rămas
recunoscător, dar şi un nume nemuritor au dobândit prin ai săi şcolari ce astăzi să văd
înfloriţi din parte-i”.
Anul 1850 este ultimul an petrecut la Slatina de către viitorul om al şcolii Petre S.
Aurelian.
Clasele la Şcoala Naţională ,,Sfântul Sava”

Ajuns în Bucureşti, în perioada 1850-1855, Petre S. Aurelian a urmat cursurile
Colegiului Naţional ,,Sfântul Sava”. Şi aici, ca şi în oraşul natal, tânărul elev s-a dovedit
acelaşi element studios. A vegheat la pregatirea sa şi la cele necesare vieţii sale profesorul
Marin Alexe, fostul elev al lui Gheorghe Ardeleanu, tatăl lui Petre S. Aurelian.
Era un gest de recunoaştere pentru îndrumarea pe calea învăţământului ce i-o
acordase la Şcoala Ionaşcu din Slatina.
Studiile în Franţa
Beneficiind de o bursă din partea Eforiei Şcoalelor Naţionale, în perioada 1856-
1860 Petre S. Aurelian a poposit în Franţa unde se înscrie la Şcoala Naţională de
Agronomie de la Grignon din sudul Franţei, unde a studiat botanica şi agronomia. În
timpul studiilor, a urmărit şi a studiat problemele economice, sociale şi politice din
Occident.
Timpul petrecut în şcoală i-a pricinuit şi clipe mai puţin plăcute. Astfel, cu prilejul
organizării unui concurs şcolar, el are meritul de a se fi calificat pe primul loc, dar
regulamentul nu îngăduia străinilor de a fi beneficiari ai unui asemenea trofeu. Aşa că este
nevoit să fie clasificat ca premiant, dar a primit numai o diplomă. Mai târziu va scrie
despre sentimentele trăite atunci şi despre nedreptatatea ce i se făcuse.
Încă din 1858 a început colaborarea la presa din ţară, articolele lui purtând pecetea
scientismului care înflorea atunci în Franţa.
În acest timp a efectuat excursii în Franţa şi în Italia şi s-a interesat de organizarea
învăţământului agricol şi economic şi de irigaţii, de cultura plantelor tehnice şi de metodele
de cultivare a cerealelor.
DOCUMENTE
1838 – Catagrafia populaţiei oraşului – Extras pentru familia Uţa Dascălu –
Componenţa familiei Uţa Dascălu.
Uţa lui Dascălu Gheorghe, româncă, văduvă, în vârstă de 28 de ani, scutită de
dări, stă cu locuinţa pe proprietatea sa, posedă în zona oraşului 3 pogoane de vie.
Primeşte pensie de la Eforia Şcoalelor Naţionale.
Petru, fiu al său, român, în vârstă de 9 ani.
Voicu, slugă, român, de 20 de ani.
Maria, slujnică, româncă, de 15 ani.
1848, Ianuarie 30
Profesorul Şcolii Ionaşcu din Slatina trimite Eforiei Şcoalelor Naţionale, suma
de 189 lei încasaţi de cei 9 şcolari care au urmat orele de clasa de franceză, de la
numita şcoală. Între elevii plătitori se află slătineanul P. S. Aurelian.
Profesorul Normal al Şcolii din Slatina.

Nr. 111
1848, ianuarie 30
Cinstita Eforie a Şcoalelor

Potrivit cu dezlegarea cinstitei Eforii nr. 30 primind de la Ardeleanu Petre, Găbunea
Costache, Iconomu Tache, Izvoranu Costică Polihronita, Polihron Dumitru, Plopeanu
Costa, Tonea Vasile si Ungureanu Niţă, taxa pe lunile noiembrie şi decembrie anul încetat
lei 189, plecat îi alătur pe lângă raportul din parte-mi şi tot într-o vreme rog pe Cinstita
Eforie să poruncească a-mi întoarce dovada de primirea arătaţilor bani.
(s.s) C. Stanciovici
1850, martie 13, Bucuresti

Porunca Eforiei Şcoalelor Naţionale adresată Comitetului de Inspecţie al
Şcolii Ionaşcu din oraşul Slatina, de a-i comunica cine îngrijeşte de P. Ardeleanu, ce
vârstă are, unde învaţă. Eforia îl cere la Bucureşti, spre a fi încredinţat pentru
educaţie.
Eforia Şcoalelor Naţionale

Nr. 227
1850, martie 13
Bucureşti
Cinstitului Comitet de Inspecţie al Şcoalei din Slatina
Ştie Cinstitul Comitet că pentru ţinerea la învăţătură a fiului răposatului
Gheorghe Ardeleanu ce a fost profesor la acea şcoală, se dau încă de la anul 1836, câte
lei patru zeci pe lună, şi tot d-auna aceşti bani se trimit la Cinstitul Magistrat al acelui
oraş, care răspunde de a lor primire. Eforia însă, nu ştie nimic de acel tânăr, sub a cui
îngrijire este dat, ce învaţă, ce vârstă are şi dacă aceşti bani se întrebuinţează toţi în
folosul său şi prin cine.
De aceea, se scrie Cinstitului Comitet, ca după ce va lua despre acel stipendent

cea mai exactă şi adevărată ştiinţă, după cum mai sus se zice, să binevoiască a întoarce
răspuns, ca, când va vedea Eforia că plata acelei pensii ne aduce rezultatul cerut, să
chipzuiască a aduce pe acel sărman aici, şi a-l încredinţa la vreo persoană care să
îngrijească de aproape pentru starea materială şi morală a acelui tânăr.
(Semnaturile Eforiei)
Rezoluţie:/ Să se raporteze Cinstitei Eforii cu desluşire despre aceasta, iar în
privinţa fiului răposatului George Ardeleanu să nu duci grija.
1848, aprilie 1, Slatina

Matei Musceleanu, tutorele lui Petre S. Aurelian, fiul profesorului Gheorghe
Ardeleanu, dă bilet de bună purtare privind pe viitorul om de cultură şi de şcoală,
agronomul slătinean, iniţiatorul şi propagatorul operei de industrializare a ţării
noastre.
Bilet
Acest băiat, Petre Ardeleanu, în cursul vacanţei s-a purtat prea bine, ascultând pe ai săi
părinţi, văzându-şi şi de toate datoriile religiei, precum: s-a ispovedit, s-au grijit urmând
la Sfânta biserică ca fiecare credincios, făcându-şi şi datoriile date de domnul profesor.
Matei Musceleanu
1848, aprilie 1
1850, aprilie 20, Bucureşti

Porunca Eforiei Şcoalelor adresată Comitetului de Inspectie al Şcolii Ionaşcu
din Slatina, de a trimite pe Petre S. Ardeleanu la Bucureşti să fie încredinţat spre
educaţie profesorului slătinean Matache Iarcu.
Eforia Şcoalelor
Nr. 393
1850 aprilie 20
Bucureşti
Cinstitului Comitet de Inspectie al şcoalei din Slatina
Mai înainte de a vedea Eforia pe acel şcolar, care sub nume de fiul răposatului
profesor George Ardeleanu, primeşte pensie câte lei 40 pe lună, şi de a cunoaşte aplicarea
sau silinţa sa la învăţătură, socoteşte că nimic nu poate dispoza despre recomandaţie ce se
face de către Cinstitul Comitet, ci socoteşte de trebuinţă ca acel tânăr să fie mai întâi
aşezat, aici, sub îngrijirea vre unuia din profesorii cunoscuţi Eforiei.
De aceea fiindcă a găsit spre acest sfârşit pe profesorul Matache Iarcu, care voieşte
a se însărcina vremelniceşte cu ţinerea acelui şcolar ; Cinstitul Comitet va cere pe acesta
de la maica sa şi-l va trimite aici cu vreo ocazie.
(Semnaturile Eforiei)
1850, aprilie Slatina

Comitetul de inspecţie al Şcolii normale Ionaşcu Slatina face cunoscut Eforiei
Şcoalelor Naţionale că pensia de 40 lei lunar cuvenită lui P. S. Aurelian se foloseşte de
mama acestuia. Comitetul roagă Eforia a primi pe Ardeleanu la Bucureşti şi a se

ocupa de îndrumarea şi supravegherea educaţiei lui.
Comitetul Inspecţiei din Slatina

Cinstitei Eforii a Şcoalelor
Spre răspuns la porunca Cinstitei Eforii nr. 227 cu cinste să face cunoscut că în adevăr se
răspunde pe toată luna câte lei 40 în folosul fiului răposatului Gheorghe Ardeleanu, încă
de la anul 1836 care să îngrijeşte chiar de muma sa, despre îmbrăcăminte, hrană şi
celelalte. Despre învăţătură urmează cursurile ce se predau în şcoala de aici, aflându-se
acum în vârstă de 16 ani şi care ar merita dacă va bine voi cinstita Eforie sa nu se lase ca
lumina întreagă profesa decât tot ceea ce au fost raposatul tată-său, fiindcă după
înţelegerea şi cea mai adevărată ştiinţă ce au luat Comitetul de la părinţii săi şi de la
însuşi, încredinţează că e o plăcere să se asigure la înaintarea învăţăturii. Aşa după toate
cele descrise, se recomandează şi de Comitet acel tânăr, Cinstitei Eforii şi este rugată să
chibzuiască acum.
Prezident,
( Arhivele Statului Slatina, Fond Şcoala “Ionaşcu” Slatina, Dos. 16/1849-1850, f. 38)
1850, mai 22
Comitetul de Inspecţie al Şcolii normale publice Ionaşcu din Slatina face
cunoscut Eforiei Şcolilor Naţionale că a luat înţelegere cu mama lui Petre S. Aurelian
(P. S. Aurelian) să fie trimis la Bucureşti spre a i se veghea asupra pregătirii şcolare.
Comitetul de Inspecţie al
Şcoalei din Slatina
Nr. 56
22 mai 1850
La Cinstita Eforie
În urmarea cererii făcute de Cinstita Eforie prin porunca cu nr. 393, Comitetul
înţelegându-se cu mama nevârstnicului fiu al răposatului George Ardeleanu l-a şi pregătit
pentru venirea la Cinstita Eforie pentru a lui învăţătură potrivit cu primirea lauda făcută
de Cinstita Eforie, care găsindu-se acum ocazia să trimită Cinstitei Eforii pentru care şi
comitetul să roagă să binevoiască a-i orândui îngrijirea învăţăturii acestui sărman
nevârstnic, care într-adevăr este odrasla aceluia ce prin nepregetatele sale osânde şi
osteneli ce au jertfit nu numai că oraşul i-a rămas recunoscător, dar şi un nume nemuritor
au dobândit prin ai săi şcolari ce astăzi să văd înfloriţi din parte-i.
President,
(ss)
Bibliografie
1.Arhivele Naţionale, Colecţia de stare civilă, biserica Sfânta Treime Slatina, reg. b.c.m,
partida P.S.Aurelian.
2. Arhivele Naţionale, fond Şcoala ,,Ionaşcu” Slatina, dos. 16/1948-50; f.35 si f.38.
3. Legea Învăţământului primar, Bucureşti, 1893, art.17.
4. Buletinul Ministerul Instrucţiunii Publice nr. 1-7, Bucureşti, 1866.
5. P. S. Aurelian, Opere economice, Bucuresti.
6. ,,Revista Ştiinţifică”; an II, 1872, nr. 24, februarie, p. 210.
Avanpremieră editorială
Conducătorii oraşului Slatina (IV)
Cornel Manolescu
PRIMARII ORAŞULUI SLATINA (1864 – 2015)

Prin legea de organizare administrativă din iulie
1864, după modelul francez, comuna urbană Slatina este
condusă de un consiliu comunal.
Din rândul consilierilor erau aleşi un PRIMAR şi
doi ajutori, cu atribuţii de ordin administrativ, edilitar,
ordine publică, aprovizionarea populaţiei, financiar
contabil, reprezentarea comunei în instanţă, alcătuirea
listelor electorale. Ca semn distinctiv al funcţiei, primarul
avea fixată la cingătoare o eşarfă în culorile naţionale.
Localul Primăriei Slatina a fost construit în anul
1905, cu cheltuiala Primăriei şi a costat 97.104 lei şi 90 de
bani.
Înainte de construirea localului propriu, primăria a
funcţionat cu chirie în casele Uţă Popescu, în casele
Obogeanu, apoi în casele Toma Gigârtu, cumpărate de primărie.1
1882 – febr. 1883, NIŢĂ DUMITRESCU (,,BIŢIGAŞU”)
S-a născut în 1845, în Slatina. Tatăl său,

Dumitrache Popescu (n. 1821), era comerciant
(braşovean), profesie pe care o va îmbrăţişa şi fiul
său, viitor primar al oraşului de pe Olt.
Mama, Safta Dumitrache Popescu, s-a
născut în 1831.
În 24 septembrie 1876, Niţă Dumitrescu,
ortografiat în multe documente, DEMITRESCU se
căsătoreşte cu Smaranda Constantinescu, născută în
1850, fiica lui Constantin Florea Arcescu (n. 1806),
cojocar, domiciliat în Slatina.2
În actul de căsătorie se mai arată :
,,Îndată după aceasta (n.n. întocmirea
actului) numiţi soţi neau făcut arătare un copil de
sex bărbătesc înscris în registru comunei
MORUNGLAVU, din plasa Oltu, jud. Romanaţi
1
. Poboran George, Istoria oraşului Slatina, pag. 219.
2
. Arh. Naţ. Slatina, Colecţia Registre de Stare Civilă, Slatina, căsătorii, 1876.
din anul 1875 sub numărul 70 şi voesc al legitima, drept care noi coprindem această
declarare a actul lor de căsătorie cel de mai sus.”
Soţii Dumitrescu au avut mai mulţi copii, dintre care amintim pe următorii:
• Dumitru (n. 20 apr. 1877 – m. 2 aug. 1882),
• Constantin (n. 17 sept.1879). În 8 iun.1903, sublocotenentul Dimitrescu N. Constantin
se căsătoreşte cu Virginia I.Negrea (n.1883, în Bucureşti, domiciliată în ,,comuna Carol
întâiu, plasa şi jud. Constanţa). Era fiica căpitanului în retragere Ion Ionescu Negrea. 3
• Ioan (n. 25. ian.1880),
• Antoniu (n. 10 mart. 1882).
La aceştia mai adăugăm şi băiatul a cărei naştere a fost înscrisă în registrul
comunei Morunglav, în anul 1875.
A decedat prematur pe 18 sept. 1883, în Slatina. Cauza decesului a fost boala
,,Nefrită”.4
Numele Niţă Biţigaşu apare, după moartea sa, în 4 mai 1893, pe o listă cu numele
şi prenumele celor care urmau să fie expropriaţi, pentru construcţia unei cazărmi
(Regimentul Olt nr.3).5
1883 – 1890 THOMA (TOMA) DUMITRESCU (,,Toma al Moaşii”)
În mai multe acte îl găsim cu numele, Dimitrescu sau Demitrescu.

Nu cunoaştem motivul, pentru care George
Poboran, în lucrarea sa ,,Istoria oraşului Slatina”, îl
numeşte ,,Toma al Moaşii “.
S-a născut pe la 1827 sau 1828, în Slatina.
În 1869 îl găsim ca preşedinte al
Tribunalului Olt, iar în anul 1891 era avocat şi
membru al Consiliului de disciplină al avocaţilor.6
,,Prin înaltele decrete regale cu Nr. 356,
357 şi 358 din 8 Feb. 1883, după propunerile făcute
de D. ministru secretar de Stat la departamentul de
interne, în baza art. 65 din legea comunală, s'a
confirmat primar şi ajutore, la comunele urbane
notate mai jos, următoarele persone:
La comuna Slatina
D.Toma Demetrescu, primar, D-nii Elie Ionescu şi
Gheorghe Ionescu ajutore primarului''.
Data decesului şi localitatea unde acesta a avut loc,
nu ne sunt cunoscute.
3
.Arh. Naţ. Slatina, Col. Registre de Stare Civilă, Slatina, reg. 235 / 1902 – 1904.
4
. Arh. Naţ. Slatina, Col. Registre de Stare Civilă,Slatina, morţi, 1883.
5
. Arh. Naţ. Slatina, fond Prefecturii jud. Olt, dosar 1 / 1893, f.65.
6
. Anuarul Justiţiei pe 1891, pag. 103-104.
1890 – 1892 ; august – decembrie 1895 DIMITRIE (,,TACHE“) PROTOPOPESCU
Tache Protopopescu s-a născut pe 6 ian. 1850

în com. Poboru, jud. Olt.
Tatăl său a fost preotul Marin Protopopescu.
A decedat la 15 iulie 1911, în Elveţia şi a fost
înmormântat în Bucureşti.
Studiile le-a făcut în ţară, iar licenţa în drept
a susţinut-o la Paris.
A fost supleant şi judecător de şedinţă la
Tribunalul Buzău (1876–1877), preşedinte al
Tribunalului Ialomiţa (până la 20 mai 1878).
Director al Vămilor şi Contribuţiilor directe
din Ministerul de Finanţe, apoi secretar general la
acelaşi minister (până în 1888).
În 1883 era director general al R.M.S.- ului.
Administrator al societăţii ,,Bistriţa” (Letea). În octombrie 1895, iar director al R.M.S.-ului
şi secretar la Ministerul de Finanţe (2 ani). A fost sub-director al Creditului funciar rural
(martie 1897 – 1907), deputat liberal de Olt (1888,1891,1892,1901,1905,1907,1911), vice-
preşedinte al Camerei. În 1884, făcea parte din corpul avocaţilor, jud.Olt.7
OPERA :
• Tot chestiunea porturilor france, Bucureşti, 1888.
• Asociaţiuni săteşti – 1903 (cu Agricola).
• Camăta la sate – 1904.
• Ancheta de la Creditul funciar rural – 1906.
,,Gazeta Oltului” din 1923, titra: ,,La 30 sept. a început concursul de foot-ball,
pentru câştigarea cupei Tache Protopopescu”.
Spiru Pretorian, un absolvent al Liceului Radu Greceanu, promoţia 1899, devenit
institutor în Slatina, cu ocazia aniversării semicentenarului liceului, în 28 mai 1934, susţine
că ,,protagonistul stăruinţelor pentru înfiinţarea gimnaziului real din Slatina a fost Tache
Protopopescu, om cult şi cu mult drag de înaintarea judeţului său”.8
Din ziarul ,,Vremea Nouă”, organ al P.N.L. din judeţul Olt, 25 octombrie 1937
cităm: ,,Bustul lui Take Protopopescu a fost dezvelit în ziua de 17 oct. 1937, în faţa
Primăriei, în cadrul unor solemnităţi impresionante. T. P. a fost frate cu Ştefan
Protopopescu (n.n. decedat la 22 octombrie 1880).
Ca primar al oraşului a fost acela care a făcut primele trotuare de bazalt în
Slatina.
Graţie stăruinţelor lui care erau f. puternice s-a făcut acest local al primăriei,
apoi şcoala de băeţi nr.1, Ionaşcu, nr.2 de băeţi ce poartă numele ,,Ştefan Protopopescu”,
fratele lui Tache Protopopescu.”
În iunie 1888 ,,D. Protopopescu a oferit 500 lei pentru înfiinţarea unui orologiu la
Şcoala ,,Ştefan Protopopescu’’ din Slatina’’.
7
. Anuarul Justiţiei, Bucureşti, 1884.
8
. Biju Traian, Anuarul L.R.G., 1933 – 1934, pag. 124.
Menţionăm că T. Protopopescu era mare moşier, la 1896 avea în proprietate peste

100 de pogoane în comuna Priseaca.9
1895 – 1896 IOAN (IANCU) HAGI POPP
S-a născut în anul 1853, ca fiu al lui Nicolae

Hagi Popp.10 Ca şi tatăl său a fost mare negustor. Avea
un magazin de băuturi spirtoase pe strada Lipscani,
înfiinţat în 1872.
Din ziarul ,,Vremea Nouă” (1926) cităm
reclama: ,,I.Hagi Popp - Vechi negustor în maşini de
cusut, biciclete, maşini agricole industriale, case de
bani. Adresa Tutungeria Hristea, Slatina.”
La fel ca tatăl său a făcut multe acte de caritate
(filantropice).
În iunie 1877 a donat: ,,10 vedre de ţuică
veche de prună şi 10 vedre de vin vechi.”11, iar în 16
iun. 1877 a oferit ,,Ofrande pentru armata română- 2
cai.”
De asemenea la 24 ianuarie 1878 a subscris
100 de lei pentru procurări de arme necesare Armatei
Române. 12 A fost căsătorit cu Elisabeta.
În perioada 1892 – 1894, a fost deputat de Olt,
iar în 1895 – 1896, a fost edilul oraşului Slatina.
Pe 31 august 1880 îi moare fiul Ion I. Hagi
Popp, în vârstă de numai 2 zile. În ziua de 8 octombrie
1884, i se naşte alt fiu, botezat tot Ion, iar în 18 octobbrie 1907, fiica sa Florica, în vârstă
de 21 de ani (d. 1960) se căsătoreşte cu locotenentul Ioan Bengliu, 25 de ani, născut în Tg.
Jiu. 13
În data de 3 august 1910, soţilor Bengliu li se naşte o fiică botezată Florica-
Elisabeta, care a decedat în Bucureşti, la 13 martie 1977. De remarcat faptul că la acest
9
. Proprietarii rurali şi arendaşii judeţelor Argeş, Muscel, Olt, Teleorman, anul 1896.
10
. Nicolae Hagi Pop, venit din Câmpulung, iar de obârşie din Transilvania, a fost un însemnat
comerciant.
Pe crucea sa de mormânt, existentă astăzi în curtea bisericii ,,Adormirea Maicii Domnului“ din
Slatina este înscris : ,,Aici repausează remăşiţele lui Hagi Nicolae Popu, născutu la 20 apr.1805 şi decedatu la 7
iun. 1872.” Puţin mai în spatele ei se află alături de altele, tot la fel de vechi, o alta pe care sunt scrise
următoarele: ,,Ecatirina fika Hagi N. Pop născută la 1864, N. 24. Mortă la 1869, ianu.3”. A fost sora lui Ioan Hagi
Pop. Despre N.H.P., George Poboran are numai cuvinte de laudă: ,,Între alte fapte filantropice, a mai învelit cu
cheltuiala sa o dată biserica ,,Sf. Ion” şi a înfiinţat un mic azil pentru săraci în curtea bisericii Maica Domnului.”
11
. Col. de autori, Dicţionar istoric al localităţilor din jud. Olt, oraşe, pag. 46, Edit. Alma, Craiova, 2006.
12
. Arh. Naţ. Slatina, fond Prefectura jud. Olt, ds. 1 / 1877, f. 92.
13
. Col. Stare Civilă, Slatina, căsătorii, registr. 236 / 1905 – 1907.
Ioan Bengliu (n. 1881-m. 1940). A fost un general român, care a îndeplinit funcţia de comandant
(Inspector general) al Jandarmeriei Române (1938 – 1940). A fost arestat de guvernul legionar Antonescu-Sima
şi încarcerat la penitenciarul Jilava, unde a fost executat de către un comando legionar în noaptea asasinatelor
de la 27-28 noiembrie 1940 împreună cu alţi demnitari ai fostului regim carlist. În acea noapte, un număr de 65 de
foşti demnitari au căzut sub gloanţele comandoului gardist.
eveniment au fost martori: I. H. Popp, bunicul fetiţei şi S-lt. I. Popp (25 ani), unchi, fratele
mamei sale.
La moartea sa, ziarul ,,Gazeta Oltului” - Foaia Căminelor Culturale din Slatina şi
jud. Olt, anul IV, nr. 48-50, 1944, mai 30, publica în pag. 4, un necrolog, pe care îl
prezentăm în întregime.
,,A MURIT I. HAGI POPP
În zilele lui Maiu a.c., a trecut în lumea celor drepţi, bătrânul şi bunul Iancu Hagi
Popp.
Cine nu cunoaşte pe acest venerabil bătrân, care nelipsit de la nicio manifestare
şcolară, de la niciun examen, de la nicio serbare sau conferinţă, împărţea mereu
bomboane şi prăjituri copiilor?
Cine nu a fost întâmpinat cu vorbe bune de acest blând sfătuitor, care îndată ce te
întreba de sănătate, de membrii familiei, îţi spunea cuvântul său bun, apoi, pentru a nu
părea plictisitor, repede îşi lua rămas bun şi pleca mai departe, pentru a duce altora
cuvântul său creştinesc.
Iancu Hagi Pop, a murit în vârstă de 91 de ani regretat de toţi cei care l-au
cunoscut şi condus la locul de veci de un mare număr de slătineni din toate categoriile de
profesiuni.
A fost mare comerciant, formând în prăvălia sa spiritul şi priceperea celor ce
aveau să devină apoi mari negustori slătineni, cum au fost Zaharia Diculescu, Ioniţă
Mihail şi Gheorghe Ionescu.
În timpul războiului din 1877, a fost şeful gărzii civile a oraşului Slatina.
A fost primar al oraşului şi deputat de Olt, iar în timpul războiului din 1916 –
1918, a fost solicitat de cetăţenii oraşului să ia contact cu trimisul special al armatelor
inamice întru-cât cunoştea la perfecţie limba germană, reuşind să salveze oraşul de la
distrugere prin bombardament.
Nemulţumindu-se cu cunoştinţele căpătate la Viena, unde şi-a făcut studiile şi în
celelalte mari capitale europene prin cari a umblat I.Hagi Popp s-a cultivat toată viaţa,
citind şi punându-se în curent cu toate evenimentele şi transformările aduse de civilizaţia
secolului nostru. Iar când avea ceva de spus vreunui şef de autoritate, nu prin petiţii ci
trimetea bileţelele sale minuscule, din care se desprindea nu dojană, ci sfaturi înţelepte
sub formă de păreri modeste, pe care era greu să nu le împărtăşească cineva.
La înmormântarea sa au luat cuvântul între alţii, d-l I. Rădulescu-Poboran,
preşedintele Camerei de Comerţ, Av. C.Gornescu, primarul oraşului şi Niţă Dobrescu,
aceştia din urmă arătând într-o caldă şi documentată cuvântare toată viaţa luminoasă şi
plină de fapte bune a aceluia ce a fost I.Hagi Popp.
Fundaţia Culturală pierde prin acest înţelept bătrân, pe unul din membrii săi mai
devotaţi şi mai înţelegători”.
1896 – 1899 (primar). Ianuarie – februarie 1911 (preşedinte al Comisiei Interimare) -

COL. ION DOBRICEANU
Colonelul Ion Dobriceanu, s-a născut, după toate probabilităţile, pe la 1837, în
comuna Dobriceni, judeţul Romanaţi. A fost fiul lui Gavrilă şi Stanca.
În anul 1878, era comandantul regimentului de infanterie nr. 3 din divizia 11 a
judeţelor Olt, Vâlcea şi Romanaţi. Casa în care a locuit, construită la începutul sec. XIX, al
cărei propietar a fost, există şi astăzi, în Slatina, pe str.Ionaşcu, la nr. 57. A fost declarată
monument istoric. Ziarul ,,Epoca’’, Seria II- Anul II, No. 94 , în numărul său din 29
Fevruarie 1896 nota: ,,D. locot. col. Ion Dobriceanu a fost confirmat în funcţiunea de
primar al oraşului Slatina.’’
La începutul primariatului său au fost executate ,,Cişmelele de alimentare cu apă
potabilă”. Costul lucrărilor a însumat 54.000 de lei.
Cu adresa nr. 1737 din 1898, iunie, 10, Primăria Slatina (primar col. I.
Dobriceanu) cere Protoieriei judeţului Olt să ia măsuri
,,pentru cinstirea faptelor şi memoria luptelor din revoluţia
de la 1848.”14
A fost căsătorit cu Eugenia Milcoveanu .
În 1896, era proprietar agricol, avea peste 100 de
pogoane la Milcov.15
La 1 apr. 1898 era pensionar militar 16, înscris la
pensie la 1 oct. 1890, aprobată după legea din 1889.
În numărul său din 1 martie 1906, ziarul ,,Ecoul
Oltului”, care apărea la Slatina, nota : ,,Aflăm cu părere de
rău că d-l col. Dobriceanu este hotărât a se retrage din
postul de director al Băncei Agrare”.
Cu decretul nr. 39 din 5 ianuarie 1911, Consiliul
Comunal Slatina a fost dizolvat, instituindu-se o comisie
interimară compusă din :
Col. I. Dobriceanu, preşedinte,
• N. Bellu, vice-preşedinte,
• Niţă Stavre- membru,
• Petre Hanciu- membru,
• Dr. Istrătescu- membru.
Comisia Interimară, având ca preşedinte pe Col. I. Dobriceanu a funcţionat până la
sfârşitul lunii februarie1911.
În 12 februarie 1911 este propus candidat pentru Colegiul 1 Senat. A obţinut 55 de
voturi, nefiind ales.17
În perioada ianuarie - mai 1912 îl găsim consilier al Consiliului Comunal Slatina.
A decedat la 28.03.1918, la Slatina.
Tribunalul local prin jurnalul nr. 2778, din martie1919 a ordonat punerea în
posesie a d-nei Eugenia Colonel I. Dobriceanu, ca legatară a defunctului ei soţ.
În 1919, Eugenia I. Dobriceanu (Milcoveanu), vinde nepoatei sale Margareta
Milcoveanu, suprafaţa de teren arabil, de 91 ha., situată în comuna Milcov, judeţul Olt.
Nu cunoaştem dacă a avut ca urmaşi vreun copil. În registrele de Stare Civilă ale
Primăriei Slatina, din anul 1870, am găsit consemnat decesul lui ,,Alicsandru I.
Dobriceanu la 29 iulie, la vârsta de 6 ani, în oraşul Craiova, cauza decesului boala
”TIPHUS”.
Părinţii acestui copil se numeau :
14
. Arh. Naţ. Slatina, Protoieria judeţului Olt, ds. 8 / 1898.
15
. Proprietari rurali şi arendaşii judeţelor Argeş, Muscel, Olt, Teleorman, anul 1896.
16
. Anuarul Pensionarilor Militari, la 1 apr.1898, Bucureşti, 1898.
17
. Arh. Naţ. Slatina, Fond Prefectura jud. Olt, ds.5 / 1911.
• Ionu Dobriceanu
• Ioniţa (Iveniţa) Ionu, probabil Eugenia (Evgheniţa).
1899 – 1900 GRIGORE RAŞCOVICI
S-a născut în iunie 1842, în oraşul Craiova. Părinţii s-au

numit Anton şi Maria Raşcovici.
În 4 ianuarie 1868 se căsătoreşte cu Anica H. Niculae
Popp, în vârstă de ,,cincisprezece ani şi şase luni şi paisprezece
zile.”18 Era fiica lui Nicolae Hagi Popp şi sora lui Ion Hagi
Popp, cel care avea să fie primar al Slatinei în perioda 1895 –
1896.
Grigore Raşcovici la căsătorie era arendaş, iar tatăl său
decedat. Mama lui, Maria (n.c. 1822 - d. 25 septembrie 1898, la
Slatina) domiciliată în Craiova, a fost de faţă la Slatina, la
încheierea contractului de căsătorie.
Menţionăm că Grigore Raşcovici avea un frate,
Gheorghe (n. 1839, la Craiova), domiciliat în Slatina care era
funcţionar.
Pe 7 aprilie 1868, acesta se căsătoreşte şi el, tot în Slatina cu Pelaghia (n.1842,
Slatina - d. 30 martie 1904, Slatina), văduvă, fiica lui Marin Negreanu (decedat) şi Anica
M. Negreanu, în vârstă de 50 de ani.19
,,Prin înaltul decret regal cu no. 93 din 12 Ianuarie 1883 după propunerea făcută
de D. ministru secretar de Stat la departamentul de interne, prin raportul No. 84, D.
Grigorie Raşcovici este numit în postul de director al arestului preventiv din judeţul Olt, în
locul D-lui Grigorie Leca revocat.”
În luna aprilie 1883, peste soţii Grigore şi Anica Raşcovici se abate o mare
nenorocire. Le mor, pe rând, din trei în trei zile, trei copii:20
• Ion Grigore Raşcovici, decedat pe 21 apr.1883, la vârsta de 5 ani.
• Eleonora Grigore Raşcovici, 24 apr. 1883, la 1an şi 8 luni.
• Eliza Grigore Raşcovici, 27 apr. 1883, la vârsta de 9 ani.
Cauza decesului copiilor a fost scarlatina, o boală mortală în acele vremuri.
Familia Raşcovici mai avea trei copii: Maria (n. 22 martie 1869), Eugenia (n. 30
august 1870) şi Cornelie (n.8 iulie1871).
,,Prin decretul regal din 22 Aprilie 1888 ( No.1132 ), Grigore Raşcovici este numit
în funcţiunea de poliţaiu al oraşului Slatina, în locul D-lui C. Munteanu, care nu s’a
presintat la post.’’ ( Monitorul Oficial, nr. 025 / 3 mai 1888 ).
Pe 28 februarie 1911, în urma cererii depuse la Tribunalul Olt, lui Gr. Raşcovici i
se stabilesc datele de naştere pe baza unor acte depuse de către acesta. Îi erau necesare
pentru dosarul de pensie. Grigore Anton Raşcovici a decedat la 9 iulie 1911, orele 10 p.m.
18
. Arh. Naţ. Slatina, Col. Registre de Stare Civilă, Slatina, căsătorii, anul 1868.
19
20
. Arh. Naţ. Slatina, Col. Registre de Stare Civilă, Slatina, morţi, anul 1883.
1901 – 1905 (primar); ianuarie – martie 1921 (preşedinte al unei Comisii Interimare)
- MICHAIL (MIHAIL) C. DELEANU
Membru al unei vechi familii

slătinene, Michail (ortografiat uneori şi
Mihail) Deleanu s-a născut în anul 1856. 21
A fost fiul lui Constantin I. Deleanu
(n. 1818) şi Maria Deleanu. Tatăl acestuia,
Ion Gigârtu, adoptat de judeţul Toma Deleanu
s-a numit ulterior Ion (Niţă) Deleanu.
În 29 aprilie 1878 M. Deleanu se
căsătoreşte cu Elena Munteanu, născută în
Târgovişte, în anul 1855, fiica maiorului Ion
Munteanu şi a Pulheriei Munteanu (n.
Hiotu).22 La căsătoria civilă, printre martori
au fost două persoane importante:
* Mihail (,,Micu“) I. Deleanu, vârsta
cincizeci de ani, proprietar în com. Deleni
,,unchiul soţului”, cum este apelat în actul de
căsătorie.
* Constantin D. Zăgănescu, vârsta
treizeci de ani, tatăl lui Scevola Zăgănescu şi
nepotul căpitanului Pavel Zăgănescu, eroul
pompier din Dealul Spirii.
Despre căsătoria religioasă a celor
doi, George Poboran menţionează
următoarele: ,,Carol I, a mai vizitat oraşul nostru în anul 1872, când a fost încartiruit în
casele Fântâneanu şi în anul 1878 încartiruit la Dr. Lapommeraye 23, când inspecta
armata, ce se găsia aici şi mergând la biserica Ionaşcu a binevoit a fi naş la nunta D-lui
Michail Deleanu, ce se celebra tocmai atunci în acea biserică.” 24
Pe 7 martie 1879 soţilor Michail şi Elena Deleanu li se naşte fiul Ion, iar în 5
august 1881, au bucuria de a mai avea un băiat, pe Theodor.25 În 18 decembrie 1881, M.
Deleanu este înlocuit din funcţia de controlor şi agent de urmărire pe care o deţinea la acea
dată.
21
22
. Ibidem.
23
. Ernest de Lapommeraye (Memoria Oltului nr. 4/2012). Francez de origine, născut pe la 1829 şi
decedat la 27 octombrie 1885. Stabilit în Slatina în timpul războiului Crimeii şi numit medic primar al oraşului, în
1871. A fost căsătorit cu Eliza Hiotu, cu care a avut 4 fiice. Una dintre acestea, Alexandrina (n. 30.04. 1873 – d.
1926) a fost căsătorită cu căpitanul Pandelie Urdăreanu (n. 1858, Craiova – md. 1902, Craiova) fratele mamei
marelui diplomat Nicolae Titulescu (1858 – 1941).
24
. Poboran George. Istoria oraşului Slatina, pag. 158, ed.II, Slatina, 1909, Tipografia de Lux Costică
Constantinescu & Fiu.
25
. Deleanu Theodor (Memoria Oltului nr. 12/2013). Avocat, doctor în drept şi în economie. Secretar
general la Industrie şi Comerţ, 1921 – 1922, deputat 1926 – 1928. În 1929 era preşedintele activ al Comitetului
judeţean Olt al Partidului Popular.
,,Prin înaltul decret regal, cu No.2991, din 18 Decembre 1881, dupe propunerea
făcută de D. ministru secretar de Stat la departamentul de finance, prin raportul No.
41.295, D.C. Mărculescu, actual revisor al impositelor spirtoaselor din judeţul Olt, este
numit în funcţiunea de controlor şi agent de urmărire la judeţul Olt, în locul D-lui
M.C.Deleanu”.
,,Prin decizia ministerială nr. 3914 din 4 Februarie 1883 M. C. Deleanu, este
numit perceptor al Statului, la circumscripţia 35 (Slatina), din judeţul Olt”.
Prin Decretul Regal nr. 2.139, emis în data de 27 aprilie 1895, ,,pe baza art. 38 şi
39 din legea pentru organizarea comunelor urbane, Consiliul comunei urbane Slatina se
disolvă, numindu-se ca membri în comisiunea interimară D-nii Mihail Deleanu, Ilie
Ionescu, Gheorghe Mihălescu, Dimitrie Velitsko şi Niţă Stavre, dintre cari D. Mihail
Deleanu preşedinte şi D. Ilie Ionescu vice-preşedinte al comisiunei”.
La 30 august 1897, Elena Deleanu, bolnavă de tuberculoză, decedează la Viena.
Este adusă în ţară şi înmormântată în cimitirul Slatina.
Mihail C. Deleanu, după moartea soţiei se recăsătoreşte cu Ecaterina, cu care a
avut 2 copii, pe Mihail M. Deleanu, născut pe 13 august 1900, fost deţinut politic şi
membru P.N.L.- Brătianu şi Alexandra, născută la 17 mai 1904.
La sfârşitul actului de naştere se specifică: ,,Dupe cererea părinţilor, pe lângă
numele copilului Alexandra se mai adaugă acela de Hanrietta, spre a se numi Alexandra
Hanrietta Mihail C. Deleanu (Arh. Naţ. Slatina, Registrul de Stare Civilă-născuţi, nr.
240/1904-1905, fila 49).
În 4 iulie 1904, împreună cu alţi ctitori: C. Nasopol, Radu Ungheanu, etc., repară
biserica din satul Deleni unde este îngropat strămoşul său, şetrarul Toma Deleanu.
A fost primar al oraşului Slatina în perioada 1901 – 1905, iar în ianuarie - martie
1921 a fost preşedinte al unei Comisii Interimare, care conducea oraşul.
În iunie 1921 îl găsim membru al acestei Comisii, iar mai târziu, în 1929 era citat
în ,,Anuarul Partidului Poporului” ca ,,fost senator şi primar, membru al Comitetului
Judeţean al P. P.”
Constantin Vulturescu stăpânea la 1821 la Slatina, o casă lângă biserica lui Ionaşcu
şi fusese pe la 1811 ispravnic de Olt. Era serdar.
Are un fiu Manolache şi o fiică, pe Maria (Mariţa). Casa va reveni, prin moştenire
acesteia, căsătorită Deleanu. Mariţa Deleanu a fost mama lui Mihail Deleanu, fost primar
al Slatinei.
Despre casa Deleanu, amintim că în martie 1821, Tudor Vladimirescu a organizat
în această casă depozitul de provizii al armatei sale.
Mult mai târziu aici a funcţionat, Muzeul de Etnografie din Slatina din anul 1970
şi până în 2005, când acest imobil împreună cu 550 m.p. a fost retrocedat moştenitorilor
familiei Deleanu: Roxana Anemari Deleanu, Elisabeta Deleanu, Maria Alexandra Deleanu,
în urma unui proces în instanţă.
În septembrie 2011 a fost restituit şi restul de 2820 m.p.
Noul proprietar al casei Deleanu, adevărat monument istoric este Corneliu
Paraschivescu, directorul firmei Teleconstrucţia cel care obţinuse dreptul de cesiune de la
moştenitori.
1905 – CONSTANTIN POPOVICEANU
Licenţiat al Facultăţii de Drept din Bucureşti,

Constantin Popoviceanu s-a născut în 23 ianuarie 1860,
actul de naştere fiind înscris pe registrul bisericii din com.
Câmpu Mare (jud.Olt.) şi pe registrul oraşului Slatina la 24
mai 1871. Părinţii săi s-au numit Ioan şi Luţa Popovici. 26
Bacalaureat (1884), şi licenţiat (1887), la Bucureşti.
Pe 9 ianuarie 1888 a intrat în magistratură, iar în 19
iunie 1895 a fost numit judecător sindic la Tribunalul Olt. 27
Între cele două date a fost şi avocat ( înscris în Baroul Olt în
1892 ).
În 21 ianuarie1893, se căsătoreşte cu Elena, care era
în vârstă de 21 de ani şi 6 luni, fiica lui Elie Ionescu 28 şi
Ecaterina Elie Ionescu, cu care a avut mai mulţi copii,
dintre care amintim:
* Eliza (n. 10. 06. 1894 – d. 05. 05. 1972,
Bucureşti), căsătorită cu avocatul Ion N. Bellu, fost primar
al Slatinei.
* Mihail (n. 07.10. 1896 – d.?),
* Constantin (n. 13.02. 1898 – d.13.08. 1973). În
1941 era funcţionar în Slatina.
În 1918, Constantin Popoviceanu era judecător pe lângă Tribunalul Olt.
În numărul său din 30 august 1919, ziarul slătinean ,,Democraţia Oltului”, scria :
,,Duminică 23 august a încetat subit din viaţă, distinsul avocat din Slatina,
Constantin Popoviceanu, fost magistrat, primar al oraşului Slatina etc, etc. Un om corect
toată viaţa sa, afabil şi incapabil de a supăra pe cineva.
Regretele puternice pe care le-a lăsat în cercul în care a trăit, sunt singura
consolare ce se poate aduce încercatei sale familii.
La înmormântare a asistat un imens număr de cetăţeni şi amici.
Au vorbit D-nii Gh. Petri, din partea baroului, procuror Papadopol din partea
magistraturii şi I. I. Florescu din partea oraşului.”
A locuit în Slatina pe strada Protopopescu la numărul 4.
12 mai – 10 septembrie 1905, preşedinte Comisie Interimară; 11 septembrie 1905 –

iulie 1907, primar CONSTANTIN (,,COSTICĂ”) DRĂGOESCU
În legătură cu data naşterii lui ,,Costică” Drăgoescu, avem 2 surse:

1. În anul 1878, septembrie 28 se căsătoreşte cu Frosa Marin Matheescu fiica lui
Marin Matheescu zis ,,Pârlitu”, avocat şi Smaranda Matheescu.
26
27
. Anuarul Justiţiei pe 1896, pag. 140.
28
. Elie Ionescu (n. 26.mart. 1847, Slatina – d. 1927, Slatina), a fost un remarcabil jurist şi om de
“bară”(avocat) slătinean, autor a numeroase studii de drept. (Luna martie, 1999- Calendar, prof. Gh. Mihai, 27
febr., pag. 2. ,Olt Press, anul XI, nr. 2342).
Avea 25 de ani, născut în 1853, în Slatina, ,,june, fiu major al decedatului Moise
Drăgoescu şi al D-ei Maria Drăgoescu vîrsta 50 de ani, dom. ac. com., mamă”. 29
2. În 5 martie 1911, în urma cererii depuse la Tribunalul Olt i se stabilesc datele de
naştere, pe baza unor documente, n.1854, luna februarie, tatăl- Moise Drăgănescu şi
mama – Maria Moise Drăgoescu.30
A fost fratele mai mic al lui Petrică Drăgoescu, şi el primar în trei rânduri.
Licenţiat în Drept, în anul 1884 s-a înscris în Baroul de Olt 31, pledând aproape o
jumătate de secol. A fost membru al P.N.L.
În 15 martie 1902 prin hotărârea Curţii de Apel
Craiova se încuvinţează cererea de adopţiune a lui C.
Drăgoescu şi Efrosina C. Drăgoescu, pentru fata
Ecaterina Bâscoveanu.32
Despre C. Drăgoescu, presa slătineană, din
vremea aceea scria:
* Ecoul Oltului din15 mai 1905: ,,În fine
Consiliul Comunal local a fost dizolvat, instalându-se o
Comisie Interimară în frunte cu C.Drăgoescu”.
* Ecoul Oltului din 11 septembrie 1905:
,,Consiliul Comunal local, în şedinţa ţinută în ziua de 7
sept. a.c.la orele 10 a.m. în unanimitate a ales primar pe
D-l C. Drăgoescu.
* Ecoul Oltului din 15 noembrie1905: ,,D-l C.
Drăgoescu, energicul primar al oraşului Slatina, a luat
lăudabila măsură de a aşterne zilele acestea pietrişul
adunat din timp, pe mai multe străzi ale oraşului între
care şi pe strada principală care leagă Căluianca cu
Clocociovul. Trebuie să recunoaştem că D-l Drăgoescu deşi venit de foarte puţin timp în
fruntea comunei, totuşi s’ar putea enumăra îmbunătăţirile ce deja le-a făcut.”
În august 1906, cu ocazia jubileului de 40 de ani al M.S. Regelui a fost decorat cu
,,Coroana României”, în grad de ofiţer. La data aceasta era primarul oraşului, ca şi în
martie 1907. În septembrie1924, era avocatul comunei (oraşului).
* Ziarul ,,Vremea Nouă”, din 15 noiembrie 1929, îi anunţa decesul : ,,O inimă
caldă a încetat să mai bată, un suflet ales ne-a părăsit pentru totdeauna, Costică
Drăgoescu, avocat, fost magistrat, fost primar al oraşului, s-a stins din viaţă în al 76-lea
an al vârstei sale şi a fost înmormântat în ziua de 8 nov.1929.”
A decedat pe 07.11.1929, la Slatina.
3 august 1907 – 1911, ION (,,JACK”) FLORESCU

S-a născut în anul 1874, iunie 7. A fost ,,fiul răposatului ţăran Ion Florescu,
29
. Arh. Naţ. Slatina, Col.Registre de Stare Civilă, Slatina, căsătorii, anul 1878.
30
. Arh. Naţ. Slatina, fond Tribunalul jud. Olt, ds. 164 / 1911.
31
. Anuarul justiţiei, 1883 – 1884, de Ioan Theodoru, pag. 87 – 88.
32
. Arh. Naţ. Slatina, Col. Registre de Stare Civilă, naşteri, registr. 239 / 1902 – 1903.
de la Mogoşeşti.” 33 Politician, ziarist, avocat. Studiile gimnaziale le-a făcut la

Slatina, la Liceul Radu Greceanu ( 1892 )
A urmat apoi Facultatea de litere şi ştiinţe. Licenţiat în drept, la Bucureşti, cu teza:
,,Despre neretroactivitatea legilor”. Tesa pentru licenţă, de I.I.Florescu. Susţinută
la.....Bucuresci ( Imprimeria Statului ) 1897 ( 22,5 x16) ,80 p ( Facultatea de Drept din
Bucureşti ).
Corector Monitorul Oficial ( dezbaterile parlamentare ).
Fost redactor la ,,Gazeta Poporului” şi ,,Naţionalul”. Subprefect Babadag
(Tulcea). În 1899 s-a înscris în Baroul Olt.
Fost director al Prefecturii Olt, primar al oraşului Slatina (3 aug. 1907 – 1910),
deputat de Olt în 1914 (ales în 4 februarie1914).
,,În şedinţa din 3 aug 1907, consilierii comunali ai oraşului Slatina: Dr.
Stăncescu, Bălan Vâlceleanu, A. Iliescu, El. Ionescu, R.I. Popescu, Brăilescu, Ion T.
Mihail şi I.I.Florescu, constată că s’au întrunit în şedinţă şi au validat alegerea
Consiliului Comunal, neivindu-se nicio contestaţiune în contra efectuării alegerii. În acea
şedinţă au depus jurămîntul consilierii, constituindu-se Consiliul Comunal :
I. Florescu – Primar,
Brăilescu – Ajutor de primar.
A lipsit şi nu a depus jurământul M.C.Deleanu, fără a aduce motive legitime de
împiedicare, nu s’a prezentat să presteze jurămîntul în termen de 15 zile, iar Consiliul îl
consideră drept demisionat.” 34
A fost proprietarul ziarului ,,Direcţia nouă”, care apărea la Slatina, la 1914
(Memoria Oltului nr. 6/2012).
În numărul său din 26 oct.1919, ziarul slătinean ,,Democraţia Oltului” nota o
declaraţie a lui I.I. Florescu : ,,La 1909 – 1910, fiind eu primar al Urbei Slatina am
deosebit, de alt fel ajutat de toţi oamenii politici ai vechilor partide, tot fondul Varipatti şi
pe baza lui s’a înfiinţat liceul din Slatina, care funcţionează şi astăzi.”
În noiembrie 1919, candidează, din partea P.N.L., pentru alegerile de la Cameră,
iar în anul 1922 era membru în Comisia Interimară a oraşului, care ,,sâmbătă 28 ianuarie
1922 a depus jurământul în faţa prefectului judeţului, Vasile Alimăneşteanu.”
Mulţi ani a fost membru în comisiile interimare, care se tot formau.
În Gazeta nouă din 1 septembrie 1932 ,,Jack” Florescu are o ,,Cronică veselă”, în
versuri.
Listele electorale din 1934 îl prezintă ca fiind ,,născut în 1878, avocat, văduv”,
data naşterii fiind, după părerea noastră eronată.
În 2 martie 1940 era preşedintele ,,Sfatului Căminului Cultural Orăşenesc” şi
comunica prefectului programul de lucru al Căminului, pe anul în curs: ,,Programul de
lucru pentru anul 1940 este ţinerea unor serii de şezători culturale, concerte şi conferinţe
dintre cari prima şezătoare culturală dată cu concursul pregătirei premilitare va avea loc
sâmbătă 9 martie 1940, la orele 17 în amfiteatrul liceului de băieţi Radu Greceanu”.
33
. Ziarul”Democraţia Oltului”, 27 septembrie 1919.
34
. Arh. Naţ., Slatina, fond. Prefectura jud. Olt, ds. 4 / 1911, f. 2.
La 1 mai 1952 a fost inaugurat Muzeul Raional Slatina. La început muzeul s-a
constituit din colecţia avocatului Ion (,,Jack”) Florescu, mare colecţionar şi preşedinte al
Comitetului de organizare a muzeului Oltului.
A amenajat în casa sa proprie, două săli de prezentare a colecţiei sale.
În 1968, odată cu reorganizarea administrativ teritorială, devine Muzeul judeţean
Olt. Ion (,,Jack”) Florescu a decedat în anul 1952.
martie 1911 – 1913 ; 15 martie 1929. ION N.BELLU
S-a născut în 18 ianuarie 1880, în comuna Oporelu,

jud. Olt.35 Fiul lui Nae şi Ecaterina Bellu. S-a căsătorit pe 1
iulie 1910 cu Lizica (Eliza), în vârstă de 16 ani, fiica
avocatului Constantin Popoviceanu.
Licenţiat al Facultăţii de drept din Bucureşti, cu teza
de licenţă : ,,Puterea paternă asupra persoanei şi
bunurilor copiilor legitimi în dreptul roman şi român”.
Susţinută de Ioan N. Bellu, Bucureşti (Tip.Voinţa Naţională,
1904, 4f., 75 p.).
În 1904 se înscrie în barou, iar în 29 ianuarie 1905
intră în magistratură ca ajutor judecător la Ocolul
Şerbăneşti, funcţie în care îl găsim şi la 1 ianuarie 1907.36
,,Prin Înaltul Decret nr. 931 din 23 martie a.c.(n.n.
1911) al Ministerului de Interne, Direcţiunea
Administraţiunii judeţene şi comunale, Domnul I. Bellu a
fost confirmat în funcţiunea de primar, iar D. Dr. Istrătescu în aceea de ajutor de primar
la comuna Urbană Slatina” 37
Cu adresa Primăriei nr. 755 din 20 martie 1911, primarul I. N. Bellu comunica
Prefecturii ,,că pentru ziua de 22 martie 1911, orele 3 d.a. a convocat Consiliul Comunal
în sesiune extra-ordinară, spre a aviza contractarea unui împrumut de 800.000 lei, pentru
alimentarea oraşului cu apă potabilă, înzestrarea lui cu lumină electrică, cu canalisare şi
sistem potrivit oraşului, pavagii şi alte lucrări absolut necesare”. 38
În sesiunea ordinară din mai 1912, s-a ţinut licitaţie pentru ,,darea în antrepriză a
lucrărilor din prima fasă de canalisare a acestui oraş.”
S-a ales oferta inginerilor Motzoi & C.Reschowsky din Bucureşti pentru că ,,este
mai eftenă (136.500 lei) cu 18.690 faţă cu cea l’altă ofertă” a inginerilor din Bucureşti,
G.S. Săpunaru şi G.Roiu-155.190 lei”.
Verificarea a fost făcută de inginerii B. Giulini şi M.Colleano (referatul nr.78).
Pe 28 octombrie 1912 a avut loc inaugurarea lucrărilor de alimentare a oraşului cu
apă. Cu această ocazie a fost şi un banchet, care, ,,împreună cu înaugurarea au costat
4000 lei”.39
35
. Anuarul Magistraturii la 1 ian. 1906. State de serviciu, Bucureşti, 1906.
36
. Ibidem, 1907.
37
. Arh.Naţ. Slatina, fond. Prefectura jud. Olt, ds. 4 / 1911, f. 51.
38
. Ibidem, f. 47.
39
. Arh.Naţ. Slatina, fond Primăria oraşului Slatina, ds. 99 / 1912, f. 62.
Introducerea apei era obligatorie ,,pentru toate proprietăţile atât publice cât şi
particulare pe stradelele prevăzute cu conducte de apă.” 40
Aveau contor pentru apă.
Tot în timpul primariatului său, în anul 1912, se introduce iluminatul electric (în
locul celui cu gaz). Recepţia provizorie a lucrărilor de alimentare cu apă a oraşului a fost
declarată pe 1 ianuarie 1913, iar aceea pentru iluminatul cu electricitate, în luna aprilie
1913.
I.N. Bellu a fost iniţiatorul înflăcărat al trecerii Gimnaziului Radu Greceanu la
bugetul statului.
În numărul din 18 mai 1914, ziarul ,,Opinia Oltului”, anunţa: ,,I. N. Bellu-
candidat al partidului Conservator la alegerile pentru Constituantă (colegiul II,
Cameră)”, iar acelaşi ziar, în numărul din 18 februarie 1922, îl prezenta : ,,Ioan N.Bellu –
avocat, fost primar şi deputat, candidatul Partidului Conservator Progresist, la Cameră.”
,,Gazeta Oltului”, din 15 februarie 1923, anunţa constituirea ,,Comitetului
partidului Naţional din Olt”, în care era şi ,,I. Bellu, avocat, fost primar,
vicepreşedinte”, iar în aprilie 1925 îl găsim ca preşedinte al acestui partid, pentru filiala
din Olt. A fost şi membru P.N.L.
Pe 15 martie 1929, depune jurământul pentru un nou mandat ca primar, în locul
,,demisionarului N.M. Bircii, care şi-a prezentat demisia Consiliului Comunal.”
A fost ales cu 18 voturi. Printre consilierii comunali îi găsim pe : C. Stavarache,
d-ra Laura Zăgănescu, d-na dr. Maria Grigorescu Orleanu, Gh. Petri, A. Ghimpeţeanu,
d-na dr. Pinula Kiţulescu. 41
A fost şi prefect al judeţului, în perioada 17 august 1940 – sept. 20 1940, perioadă
în care avut ca realizări : reparaţii de poduri, podeţe şi intreţinerea şoselelor judeţene. La
18 august 1940, în această calitate participă la instalarea doctorului Marin Soreanu, ca
primar al oraşului Slatina.
În listele electorale, elaborate de Primăria Slatina, în 1945 îl găsim alături de
ceilalţi membri ai familiei : 42
* Bellu I. Eliza, soţia, (n. 10. 06.1894 – d. 05.05.1972),
* Bellu I. Grigore, fiu, avocat, n. 23.05.1911. A fost arestat şi condamnat la 5 ani
pentru uneltire. A început executarea pedepsei pe 5.VII.1950. La data condamnări, avea
domiciliul în Bucureşti şi era căsătorit cu Mariana Leontopol după cum rezultă din fişa
matricolă penală. Casătoria a avut loc pe 17.04.1947, iar desfacerea acesteia s-a petrecut pe
15.01.1974. La alegerile parlamentare din 1937 este pe lista de candidaţi a partidului
,,Totul pentru Ţară”.
* Bellu I. Constantin, medic, n. 1914.
* Bellu I. Nicolae, fiu, inginer n. 28. 08. 1923. A fost condamnat de autorităţile
comuniste, pentru ,,intenţia trecerii frontierei”, la 10 ani închisoare corecţională. Avea
domiciliul în Bucureşti. A început executarea pedepsei, pe 12 iun. 1950, dar la 05.06.1954,
a fost eliberat cu decretul 421. A fost închis la Jilava şi Poarta Albă (Fişa matricolă
penală).
40
. Ibidem , f. 65.
41
. Arh.Naţ. Slatina, fond Primăria oraşului Slatina, ds. 456 / 1929, f. 17-18.
42
. Ibidem. ds. 1058 / 1945.
În noiembrie 1946, avocatul Ion N. Bellu, era membru al comitetului organizaţiei

judeţene P.N.L.- Brătianu.
A decedat în anul 1964.
1914 – 1916; iunie 1917 – 7 decembrie 1917 (înlocuit); 21 noiembrie 1918 (reintegrat);
1919 – iulie 1920 (preşedinte Comisie Interimară); 26 octombrie1926 – 15 martie
1929 (demisionat); 1934, primar; 31 ianuarie 1936 – 1938, primar - MARINESCU –
BIRCII, NICOLAE
S-a născut în anul 1870, martie 25 în comuna Bircii, judeţul Olt. Părinţii s-au
numit Ilariu şi Maria Marinescu.
,,Studiile le-a desăvârşit în ţară, obţinând diploma de licenţă în drept de la
Universitatea din Bucureşti ( 1896 ). După terminarea studiilor a intrat în magistratură, în
anul 1896.” 43
Jude Ocol Tulcea. Substitut Trib.Tulcea ( 1896 ); Membru Trib. Gorj.
În 1897, magistrat fiind în Slatina, predă la Liceul Radu Greceanu, gratuit orele de
drept administrativ. 44
În 1898 îl găsim supleant la Tribunalul jud. Olt. Jude Sindic. Trib. Vâlcea ( 1899 –
1900 ). Jude Ocol Horezu ( - 1900, mai ).
Se înscrie în Baroul avocaţilor din Olt, în anul 1900. Membru al Cons. de Disc.
În luptele politice a intrat în 1907, când a fost ales pentru prima oară deputat
reprezentând Colegiul al doilea de Olt, sub guvernele D. Sturza şi Ion C.Brătianu.
Data alegerilor a fost pe 28 mai 1907, la Primăria Slatina unde a avut loc alegerea
unui ,,domn deputat al colegiului 2 cameră din judeţul Olt.”
A avut contra-candidat pe Constantin I. Munteanu. A obţinut 179 de voturi, faţă de
165 câte a primit adversarul său.
Nicolae Marinescu Bircii şi soţia Paulina (n. Alimăneşteanu).
43
. Albumul ilustrat al P.N.L.
44
. Arh. Naţ. Bucureşti, M.C.I.P., ds. 98 / 1897, f. 12 şi 148 / 1897.
În 8 martie 1914 era preşedinte al Comisiei Interimare, 45 iar în 16 martie acelaşi an,
Consiliul Comunal l-a ales primar, funcţie pe care a exercitat-o, până la ocuparea oraşului
de către trupele germane, în 1916.
În cursul anului 1914 s-au făcut următoarele lucrări şi ameliorări la serviciul
hidraulic: ,,S’au prelungit conductele de apă pe str. Abatorului introducându-se şi în
abator pentru spălatul cărnii; s’a prelungit canalul pe str. Principele Ferdinand pentru
deservirea şcoalei secundare de fete şi a şcoalei de comerţ, cum şi pe str. Gimnaziului
pentru deservirea liceului Radu Greceanu. S’a instalat o fântână publică pe str.
Principesa Maria şi s’au racordat la canal următoarele clădiri: casele Ilie Popescu,
casele V. Constantinescu, Orfelinatul Principesa Alexandrina Cantacuzino, casele Bonciu,
casele N. Dobrescu, casele C. Stavarache şi Şcoala de comerţ.46
Din acest an (1914) a funcţionat o comisie interimară. În iunie 1917 îl găsim din
nou primar.47
Pe 7 decembrie 1917 este înlocuit din funcţia de primar de către Autoritatea de
ocupaţie, dar la 21 nov. 1918, este reintegrat.
,,Democraţia Oltului”, din 23 martie 1919, anunţa: ,,Consiliul de Administraţie al
Băncei Slatina a numit preşedinte al Comitetului de Scont, pe amicul nostru N.M. Bircii.”
În septembrie1919 era candidatul P.N.L. pentru Senat. Ziarul ,,Democraţia
Oltului” în numărul din 27 septembrie 1919, îi făcea o frumoasă prezentare: ,,N.M.B.- fiul
fostului primar din Bircii. Ca primar N.M.B. a scăpat de foamete şi chiar de moarte multe
fiinţe nenorocite din oraş şi din sate, iarna trecută.”
În 28 ianuarie 1922 a fost numită o comisie interimară la conducerea oraşului din
care făcea parte şi el, ca membru .
,,Democraţia Oltului” din 1 mai 1922, nota, referitor la Nicolae Marinescu Bircii,
următoarele: ,,D-l N.Marinescu Bircii, membru în Consiliul de administraţie al Băncei
Uniunea Agricolă, Comercială şi Industrială din Slatina, a fost ales administrator-delegat
al numitei bănci, în locul D-lui V. Alimăneşteanu.”
În şedinţa din 26 octombrie 1926, Consiliul Comunal ,,l-a ales primar pe N.
Marinescu-Bircii, înlocuindu-l în funcţie pe demisionarul C.Stavarache.” 48
Noul primar era apreciat ca: ,,un om de largă concepţie, energie şi bun
organizator”.49
În numărul din 15.01.1929, ziarul ,,Vremea nouă”, prezenta unele dintre
realizările primarului N.M. Bircii:
- Grădina publică din faţa palatului administrativ.
- Terenul stadionului, l-a făcut folositor şi salubru.
- Amenajarea parcului Grădişte.
- Grija pentru aprovizionarea oraşului cu lemne pentru săraci.
- Străzi pavate, canalizări, extinderea reţelei electrice.
Până în 1914, oraşul Slatina nu a avut niciun plan de sistematizare. Abia atunci,
primar fiind Marinescu-Bircii s-a întocmit un plan, care nu a putut fi definitivat din cauza
45
. Arh. Naţ., Slatina, fond Primăria oraşului Slatina, ds. 57 / 1914, f. 1-1v.
46
. Anuarul judeţului Olt, pag. 85.
47
. Arh. Naţ., Slatina, fond Primăria oraşului Slatina, ds. 174 / 1917, f. 20.
48
. ,,Vremea nouă”,1.nov.1926.
49
. Ibidem.
evenimentelor de război. Abia în 1935, planul de sistematizare a fost reluat şi pus la punct
de către ing. Davidescu ,,reputatul urbanist.”
În ziua de 15 martie 1929, Nicolae Marinescu Bircii şi-a prezentat demisia
Consiliului Comunal, pe care l-a rugat ,,să aleagă pe d-l I.N. Bellu ca unul care face parte
din partidul aflat la putere.”50
Ales la 23 mai 1934, Consiliul judeţean, avea ca membru cu vot deliberativ şi pe
N. Marinescu – Bircii, primarul oraşului.
La 31 ianuarie1936 este ales din nou primar, de către Consiliul Comunal al
oraşului.
Programul de activitate cu care a fost ales prevedea:
1. Definitivarea planului de sistematizare şi înfrumuseţare a oraşului.
2. Continuarea lucrărilor din piaţă şi anume: terminarea halei şi la exterior
(lucrările începute în vara anului 1935), la interior fiind complet terminate şi inaugurate
la 7 ianuarie 1936, în prezenţa D-lui D. Iuca subsecretar de stat la Ministerul de Interne.
3. Asfaltarea pieţii:
• amenajarea gheretelor pentru fructe, zarzavat, păsări, lapte,etc.
• deschiderea de străzi cu acces lesnicios la piaţă.
4. Construirea unui pod peste Sopot şi canalizarea Sopotului.
5. Construirea unui abator comunal.
6. Pavarea străzilor, după cum urmează:
• asfaltarea străzii Gr.Cantacuzino
• pavarea cu piată cubică a întregii distanţe de la podul Oltului până la Bulevardul Regele
Carol II, trecând prin strada Dissescu.
• pavarea cu caldarâm a străzilor: Al.Iliescu, Vintilă Vodă, Maica Domnului şi Basarabi.
7. Împietruirea cu pietriş de râu a tuturor străzilor care vor avea nevoie, până
când vor putea fi pavate şi ele.
8. Construirea unui teatru comunal.
9. Amenajarea grădinilor şi parcurilor.
10. Împădurirea Grădiştei şi dealurilor.
11. Facerea Strandului şi amenajarea Stadionului.
12. Construirea unui Dispensar la Clocociov, instalarea acolo a unui comisariat şi
a unui post telefonic.
13. Prelungirea reţelei de lumină electrică şi a conductelor de apă până la toate
marginile oraşului.
Se prevedea ca acest program să fie înfăptuit treptat, treptat şi numai în măsura
mijloacelor pe care le va avea Primăria.51
Ziarul ,,Vremea Nouă”, din 15 martie 1936, scria, la rubrica ,,Informaţiuni”:
,,În gospodărirea oraşului Slatina s’au făcut simţitoare îmbunătăţiri.
Oraşul, care la 10 febr. era într’un hal de murdărie nemai pomenită este acum
curat. Pâinea este mai bună, de greutate reglementară şi fără acele timbre ne estetice şi ne
higenice care au fost înlocuite cu o taxă forfetară.
50
. Ibidem, 21 martie 1929.
51
. Anuarul jud. Olt, 1936, pag. 260-262.
În piaţă e mai multă regulă şi cea-ce nimeni nu ar fi crezut cu putinţă- preţurile

afişate se respectă.
Veniturile târgului de vite s’au triplat, iar veniturile imobilelor primăriei s’au
dublat şi comuna realizează bune economii prin suprimarea sinecurilor.
Populaţia are datoria să sprijine silinţele pe care D-l Primar delegate şi le dă
pentru buna gospodărire a oraşului.”
În 1936, era membru al Oficiului naţional judeţean de apărarea Populaţiei Civile
(fiind primar).
Acest ultim mandat ca primar l-a avut până în 1938.
A fost mare proprietar, decorat cu ,,Coroana României” în grad de ofiţer.
A fost căsătorit cu Paulina N.Marinescu-Bircii (n.1870). În 29 iulie 1922 a fost
înfiinţată Societatea orfanilor de război, filiala Olt. Comitetul ales atunci, avea ca
preşedintă pe D-na Paulina N.M.Bircii.
A decedat pe 17 aprilie 1945, ora 13, la spitalul oraşului. Soţia sa Paulina era deja
decedată.
La 18 aprilie 1945, cu numărul 2785, este înregistrată la Prefectura judeţului Olt,
următoarea cerere făcută de Ion Marinescu, din comuna Bircii :
Domnule Prefect
Vă rog să bine voiţi a-mi elibera o autorizaţiune pentru transportarea cadavrului
defunctului Avocat Nicolae Marinescu-Bircii de la locuinţa sa din Slatina la cimitirul
comunei Bircii Olt unde va fi înmormântat.
Cu stimă
s.s. indescifrabil. Ion Marinescu com. Bircii. 52
Judeţul Romanaţi în izvoare documentare (I)
Ion Zăuleanu
Motto: ,,Viaţa unei ţări nu se alcătuieşte din forme perfecte, cu îngrijirii
ierarhizate, ci din vitalităţi locale, care adunate dau marea vitalitate generală”.
Nicolae Iorga
În colţul de sud-est al Olteniei, ocupând unghiul ce se formează prin vărsarea

Oltului în Dunăre, întinzându-se pe malul drept al Oltului şi pe cel stâng al Dunării, se află
una din ,,vitalităţile locale ” româneşti ieşită ,,dintr-o dezvoltare istorică normală ” (1).
Ea s-a conturat treptat într-o organizaţie administrativ-teritorială al cărui nume, Romanaţi,
cu adâncă rezonanţă istorică, înseamnă ,,născuţi la Roma ” ( Roma-nati ), şi i-a fost dată
datorită numeroaselor vestigii romane descoperite pe teritoriul său (2). Este unul din
documentele toponimice ce atestă o intensă locuire a câmpiei din nordul Dunării, înainte
de colonizările cu elemente slave, sud-dunărene, din Evul Mediu timpuriu.
52
. Arh. Naţ. Slatina, fond Prefectura jud. Olt, ds. 173 / 1945, f. 95.
Deşi menţionat documentar pentru prima oară la 1 august 1496 (3), judeţul
Romanaţi fiinţa tot aşa şi la începutul sec al XV – lea, în graniţele sale obişnuite de mai
târziu, care corespundeau în linii generale cu cnezatul lui Farcaş amintit în ,,Diploma
cavalerilor ioaniţi” la 1247 (4).
Pentru a cunoaşte istoria judeţului Romanaţi am procedat la identificarea
localităţilor din această veche vatră de istorie românească având ca bază de informaţii
corpus-ul de documente din colecţia DRH, B, Ţara Românească (5). În prima parte a
acestui studiu prezentăm 20 de documente din perioada 1392-1494. Iată-le în ordine
cronologică :
1.< 1392 > ianuarie 8. Mircea cel Bătrân voievod dăruieşte şi întăreşte mănăstirii
Cozia sate, un obroc anual, 300 de sălaşe de ţigani, ,, ...anume şi balta Mamino, la locul
numit Orlea, în sus de toată balta, cât ţine Mamino ... ca să vie fraţii ce locuiesc acolo, să ia
din casa domniei mele acest mic obroc, fără nici o piedică ... ” (6).
2. < 1421 >iunie 19, Creaţa. Radu Prasnaglava voievod dăruieşte mănăstirilor
Cozia şi Codmeana toate daniile făcute de tatăl său Mircea, sate, bălţi, mori, vii, vămi şi
ţigani, ,,anume şi satul Vodastriţa şi Mamina cu toate bălţile … ca să le fie de ocină şi de
ohabă …” (7).
3. < 1424 > (6933) decembrie 12. Tîrgovişte. Dan al II-lea voievod întăreşte
mănăstirii Cozia daniile făcute ei de Mircea cel Bătrîn, sate, bălţi şi ţigani ,, … anume şi
Vodăstriţa … şi balta Mamino de la Orlea în sus, toate bălţile şi gârlele câte ţin de Mamina
… ca să le fie de ocină şi de ohabă … oricine să se ferească de aceea ce se cuvine
mănăstirii şi sudeţ şi globnic şi vornic şi vameş şi birar şi orice slugă şi boier al domniei
mele …fiecare să rămînă departe, un fir sau un firişor de păr să nu cuteze să oprească
călugărilor şi ceea ce se cuvine lor şi oamenilor lor …” (8).
4. 1436 (6944) iunie 25, Tîrgovişte. Alexandru Aldea voievod întăreşte mănăstirii
Cozia toate daniile anterioare, sate, bălţi, vămi, mori şi ţigani, ,, ...anume şi satul Vodăstriţa
şi balta Mamino de la Orlea în sus, toate bălţile şi gîrlele, toate bălţile care ţin de Mamina
... să le fie de ocină şi de ohabă ...fiecare să se ferească de averea mănăstirii şi sudeţ şi
globnic şi vornic şi vameş şi birari şi orice slugă a domniei mele ... fiecare să se păzească
şi să stea departe, cu un fir de păr să nu cuteze să împiedice pe călugări şi averea şi
oamenii lor ” (9).
5. 1437 (6945) august 1, Tîrgovişte. Vlad Dracul voievod întăreşte mai multor
boieri ai săi mai multe sate, ,, …anume şi Ioneştii… şi să nu cuteze nimeni să-i împiedice
nici sudeţ, nici globnic, nici birari, nici alţii nimeni dintre slugile sau dintre boierii domniei
mele, pentru că cine s-ar împiedica, chiar şi cu un fir de păr, unul ca acela va primi mare
rău şi mare urgie de la domnia mea… “ (10).
6. 1443 (6951)ianuarie 9, Argeş. Basarab Voievod întăreşte mănăstirii Cozia
daniile anterioare, sate şi ţigani, ,, ...anume şi Vădăstriţa ... şi balta Mamina de la Orlea de
sus, toată balta ... să le fie de ocină şi de ohabă ... . Să n-aibă nimeni a-i supăra, nici judeţ,
nici globnic, nici birari, pentru că cine s-ar ispiti de la aceste sate măcar un fir de păr,
aceluia să-i fie pizmaşă sfânta şi de viiaţă începătoare troiţă şi în urgia domniei mele va
muri, ca unul necredincios şi ruşinătoriu acestui hrisov al domniei mele” (11).
7. 1451 august 7, Tîrgovişte. Vladislav al II- lea voievod întăreşte mănăstirii
Cozia daniile anterioare, sate, bălţi, vamă, mori, şi ţigani, ,,sate ce se numesc ... şi
Vădăstriţa ... şi balta Mamina, de la Orlea în sus, cu toate bălţile ... . Şi să nu aibă a supăra
pre acele sate, nici judecători, nici globnici, nici birnici şi niminea din boierii domniei
mele, carii să trimit după trebile şi slujbele domniei mele “ (12).
8. 1475 (6983) iulie 15, Tîrgovişte. Basarab cel Bătrîn voievod întăreşte mănăstiri
Cozia, sate, bălţi, găletăritul din judeţul Vîlcea, vama de la Genune şi ţigani, ,,... anume şi
Vodăstriţa ...şi balta Mamino şi bălţile toate ... să fie de ocină şi de ohabă ... . Şi să nu
cuteze să-i împiedice nici sudeţ, nici globnic, nici birarii, nici nimeni altul dintre boierii
sau dintre slugile domniei mele ... “ (13).
9. 1478 (6987) septembrie 9, Bucureşti. Basarab cel Tînăr voievod întăreşte
mănăstirii Cozia, sate, bălţi, vama de la Genune, găletăritul din judeţul Vîlcea şi ţigani, ,,...
anume şi Vodostriţa ... şi balta Mamina ...să le fie de ocină şi de ohabă sfintei mănăstiri şi
dumnezeieştilor călugări ... . Şi să nu cuteze nimeni să-i împiedice nici sudeţ, nici globnic,
nici birari, nici nimeni altul dintre boierii şi din slugile domniei mele ...” (14)
10. 1488 (6996) aprilie 17 Bucureşti. Vlad Călugărul voievod întăreşete
mănăstirii Cozia toate privilegiile ei anterioare, satele numite ,, ... şi Vodostriţa ... şi balta
Mamino de la Orlea în sus cu toate bălţile, câte se ţin ... să le fie ocină şi de ohabă sfintei
mănăstirii şi dumnezeieştilor călugări ... . Şi să nu cuteze să-i turbure nici sudeţ, nici
globnic, nici armaş, nici birari, nici nimeni altul, dintre boierii şi dintre slugile domniei
mele ... “(15).
11. 1489 (6997) aprilie 25, Bucureşti. Vlad Călugărul voievod întăreşte lui Bîrul
şi altora satele ,, ...Marotin, Dvorsca şi Polovinele ... ca să le fie de ocină şi de ohabă, lor şi
fiilor lor şi nepoţilor şi strănepoţilor lor ”(16).
12. 1489 (6997)iunie 20, Bucureşti. Vlad Călugărul voievod întăreşte lui Milco
stolnic şi rudelor sale mai multe sate şi părţi de sate, ,, … sate anume : Iaşii toţi de la Olteţi
şi Morunglavii … ca să le fie înru moştenire şi ohabnice lor şi feciorilor lor, nepoţilor şi
strănepoţilor lor “ (17).
13. 1489 (6998) septembrie 11, Bucureşti. Vlad Călugărul voievod întăreşte
mănăstirii Govora părţi de ocină la Năniseşti, mai multe vii şi ,, ... balta numită Pirot ... ca
să le fie de ocină şi de ohabă şi de nimeni neatins ... “ (18).
14. 1490 (6998) aprilie 12, Bucureşti. Vlad Călugărul voievod întăreşte mănăstirii
Govora ,, ... balta numită Pirotu şi Lişteava şi Gîrla de la Cuibul Orlei pînă la Pirot ... ca să
le fie ocină şi ohabă şi de hrană sfinţilor călugări şi de nimeni neatins, după spusa domniei
mele “ (19).
15. 1491 (6999) februarie 23, Mănăstirea Glavacioc. Vlad Călugărul voievod
întăreşte lui Stanciul comis şi fratelui său Dumitru ,, ... ca să le fie lor Braneţii ... ca să le
fie de moşie stătătoare, de moştenire şi ohabnică şi de nimenea să nu se clătească, după
zisa domniei mele “(20).
16. 1493 (7001) iunie 19. Vlad Călugărul voievod dă lui Pîrvu mare vornic şi lui
Danciu mare comis dreptul ,, ... ca oricâţi rumâni va vrea să fie slobozi pe a lor moşie, ce
se numeşte Potelu, ei să fie slobozi şi de toate slujbele şi dăjdiile... . Şi niminea să nu
îndrăznească a-i supăra, nici judecători, nici vătaşi, nici potvodnicarii, nici vornicii, nici
nimenea din slugile domniei mele ...” (21)
17. Înainte de < 1494 > martie 16. Barbu banul Craiovei arată satele şi sălaşele de
ţigani pe care le-a dăruit mănăstirii Bistriţa, anume: ,, Plăvicenii de Suaş cu tot hotarul şi
cu viile şi cu zeciuiala din vii, precum se cade otaşina, oricîtă s-ar afla peste acele hotară,
moşiia Ghindeni şi Vădastra ... moşiile Potelu şi Balta Albă ... “(22).
18. 1494 (7002) martie 16, Bucureşti. Vlad Călugărul voievod întăreşte
mănăstirii Bistriţa, sate, vămi şi ţigani, ,, ... satele nume: Plăvicenii de Săuaş cu tot hotarul
şi cu viile şi cu zeciuiala de vin, cum se cuvine de la ocină, oricât este hotarul lor şi
Brâncovenii toţi şi Gândeni şi Vădastra ... şi Potelul cu Balta Albă ... să fie de ocină şi de
ohabă ... şi nimeni altul dintre slugile domniei şi dregătorii domniei mele şi cei trimişi
pentru slujbele domniei mele, să nu cuteze să ia ceva de la aeste mai sus sate
mănăstireşti ...“ (23).
19. 1494 (7002) iunie 5, Ruşii Logofătului. Vlad Călugărul voievod întăreşte lui
Cîrjeu şi altora, ,, ... ca să le fie siliştea numită Recica lui Dabul cu bălţile şi cu tot hotarul
lui Dabul ... ca să le fie de ocină şi de ohabă lor şi fiilor lor şi strănepoţilor şi de nimeni
neatins, după porunca domniei mele “(24).
20. 1494 (7002) iulie 22, Tîrgovişte. Vlad Călugărul Voievod întăreşte mănăstiri
Govora ,, ... anume ocina ce se cheamă Pirotu toată şi cu iezeru Pirotului tot şi jumătate din
gîrlă ... ca să le fie ocină şi de ohabă şi de hrană sfintei mănăstiri şi de nimeni neatins, după
spusa domniei mele “(25)
Aşadar, 20 de documente. Ele formează materialul pe baza căruia formulăm un
prim set de consideraţii:
- în perioada 1392-1494 în arealul romanaţean sunt menţionate 15 sate – Orlea, Vădăstriţa,
Ioneştii, Marotin, Dvorsca, Polovinele, Iaşii, Morunglavii, Braneţi, Potelu, Plăvicenii pe
Şăuaş, Gândeni, Vădastra, Brâncoveni şi Recica lui Dabul, precum şi 3 bălţi – Mamina,
Pirotul şi Balta Albă;
- din cele 15 sate, 14 sunt acordate de domnie şi de mari dregători unui feudal, bisericesc sau
laic, cu privilegiul de imunitate, prin care se interzice dregătorilor stăpânirii să-şi exercite
atribuţiile lor administrativ-fiscale şi judecătoreşti asupra satelor aparţinând acestui feudal;
- imunităţile acordate mănăstirilor Cozia, Cotmeana, Bistriţa şi Govora sunt repetate de nu
mai puţin zece ori, fapt explicabil prin ,, rolul ideologic “ pe care biserica îl avea în
societatea medievală, rol ce trebuia sprijinit şi printr-o bază materială corespunzătoare;
- faptul că imunitatea reprezenta o excepţie, indiferent de beneficiar, de la mecanismul
obişnuit de funcţionare al relaţiilor politico-sociale, ne deteremină să apreciem că numărul
satelor din arealul romanaţean în crenelul de timp 1392-1494, era cu mult mai mare;
- admiţând că în sec al XV –lea, după unele calcule, satele de sub regimul imunităţii
reprezentau 10,43 % din totalul satelor Ţării Româneşti, rezultă că numărul satelor din
arealul romanaţean din perioada analizată era de cca 140, număr de sate pe care-l vom găsi
constant în graniţele judeţului Romanaţi până în epoca modernă.
Pe baza acestor consideraţii socotind că în perioada 1392-1494 în colţul de sud-est
al Olteniei se configurase deja o unitate administrativ - teritorială cu o individualitate
culturală bine conturată.
În aceste condiţii, reforma politico-administrativă a voievodului Vlad Călugărul de
la sfârşitul sec al XV –lea, reflectând gradul de dezvoltare socială la momentul dat,
confirma documentar, la 1 august 1496, existenţa de iure a judeţului Romanaţi.
Note
1. Iorga, N., Regionalismul oltenesc, în : Arhivele Olteniei, 1922, nr. 1, p. 5.
2. Oroveanu, M. T., Organizarea administrativă şi sistematizarea teritoriului
R.S.România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1986, p.162.
3. Documenta Romaniae Historica ( DRH ), B, vol. 1, p. 436, doc. 268.
4. Ipoteza localizării cnezatului lui Farcaş, menţionat în ,,Diploma cavalerilor ioaniţi“

(1247) în spaţiul viitorului judeţ Romanaţi, este tot mai plauzibilă. Existenţa în zonă a unor
sate vechi, derivând din Farcaş, precum Fărcaşu de Sus şi Fărcaşu de Jos, este concludentă.
,,Deşi imposibil de localizat cu precizie, cele două cnezate (ale lui Ioan şi Farcaş – n.n.
I.Z.) ocupă probabil segmentul oltean al Dunării, linie strategică al cărui control regalitatea
maghiară l-a urmărit deliberat în această vreme. De altminteri, printre drepturile pe care
regele continuă să şi le rezerve în zonă, în temeiul diplomei, se aflau şi < pescăriile de la
Dunăre şi iazul de la Celei >, al căror venit regalitatea urma să-l împartă cu cavalerii
ioaniţi “ (Cf. Papacostea, Şerban, Românii în sec al XII –lea, Editura Enciclopedică, Buc.,
1993, p.139).
5. Colecţia ,,Documenta Romaniae Historica ( DRH ), cuprinde trei serii – câte o serie
pentru fiecare provincie istorică – documentele Moldovei, Ţării Româneşti şi Transilvaniei
existente în arhivele din ţară şi din străinătate sau în diverse publicaţii apărute anterior.
Pentru Ţara Românească cel dintâi volum al seriei B din colecţia DRH, cuprinde cele mai
vechi documente pentru această provincie istorică începând cu anul 1247 şi până la 1500.
6. DRH, B, vol 1, p.42, doc.17. 16. Ibidem, p.345, doc. 216.
7. Ibidem, p.98, doc.49. 17. Ibidem, p.346, doc. 217.
8. Ibidem, p.110, doc.56. 18. Ibidem, p.351, doc. 220.
9. Ibidem, p.138, doc.77. 19. Ibidem, p. 361, doc. 225.
10 Ibidem, p.145, doc.83. 20. Ibidem, p.364, doc. 227.
11. Ibidem, p.167, doc.96 21. Ibidem, p.391, doc. 242.
12. Ibidem, p. 187, doc. 107. 22. Ibidem, p.400, doc. 246.
13. Ibidem, p. 247, doc.150. 23. Ibidem, p.403, doc. 247.
14. Ibidem, p.265, doc. 161. 24. Ibidem, p.407, doc. 249.
15. Ibidem, p.337, doc. 212. 25. Ibidem, p.410, doc. 251.
File din istoria răscoalei ţărăneşti de la 1907
Costel Vasilescu
Răscoala din primăvara anului 1907 poate fi asemuită unui cutremur catastrofal
care a zdruncinat din temelii relaţiile sociale de la sate, prin prisma ariei de cuprindere,
intensitatea acţiunilor revendicative şi a măsurilor de represiune, ecoul european şi
intervenţia fără precedent a trupelor militare împotriva propriului popor pentru instaurarea
liniştii şi, nu în ultimul rând, complicitatea partidelor politice şi a regelui.
Condiţiile sociale la început de secol XX găseau România, o ţară înapoiată,
eminamente agrară, în care mijloacele şi relaţiile de producţie se desfăşurau în procent de
peste 80% în sfera satului românesc. Un sat sărac în care puţine familii posedau o suprafaţă
arabilă de 5 hectare, siluit şi jecmănit până la limita suportabilităţii de arendaşi, o pătură
interpusă între ţărani şi moşierii pe ale căror interese le slujeau, arendaşi în mare măsură
străini de sat şi de ţară, de origine evreiască în Moldova şi greci şi bulgari în Muntenia şi
Oltenia.
În propagarea sa, răscoala a crescut în intensitate, de la simplele ameninţări cu

ocuparea oraşelor ajungându-se la maltratarea moşierilor şi ciracilor acestora,
recrudescenţa ordinelor primite de armată constând în mobilizarea rezerviştilor, înarmarea
efectivelor cu câte 100 de gloanţe, deschiderea focului la o somaţie scurtă, arestarea
capilor şi făptaşilor.
Au fost omorâţi nu peste 400 de ţărani cât consemnau documentele guvernului, sau
11.000, cifră promovată de propaganda comunistă, ci puţin peste 1.000 de răsculaţi, cifră
asupra căreia au căzut de acord istoricii.
Conform documentelor vremii, tulburările au atins apogeul iar mişcarea a avut un
caracter deosebit de sălbatec în Vlaşca, Teleorman şi mai ales în Olt. Aproape toate
conacele din Teleorman şi Olt au fost distruse, mulţi arendaşi şi servitorii lor au fost ucişi
iar în unele locuri ţăranii s-au dedat la acte de cruzime.
Caracterul mişcării era deosebit de al celei din Moldova.
Ţăranii cereau pământ şi uşurarea învoielilor, dar pe lângă faptul că ei comiteau
orori de care rămăseseră străini moldovenii, erau semne vădite de uneltiri culpabile şi de
organizaţie. În Moldova se răsculaseră ţinuturi sărace, în Ţara Românească revolta era mai
cumplită tocmai în judeţele dintre cele mai bogate.
În Vlaşca tulburările izbucniseră în aceeaşi zi în cea mai mare parte a comunelor,
ceea ce nu s-ar fi putut întâmpla fără o înţelegere prealabilă şi, deci, fără organizare.
Agitatori necunoscuţi umblau călări din sat în sat zicând ţăranilor: „Oameni buni, Regele a
murit, regina a hotărât să se împartă toate moşiile la ţărani. Ca moşiile să fie împărţite,
voi trebuie să vă răsculaţi, să omorâţi pe proprietari şi pe arendaşi şi să le daţi foc
caselor. Numai aşa va rămâne pământul al vostru, căci arendaşii şi proprietarii nu se vor
mai întoarce, sculaţi-vă chiar azi că altfel veţi rămâne fără pământ”, iar ţăranul nostru a
fost gata întotdeauna să creadă asemenea enormităţi, se menţionează în lucrarea ,,Armata
Română şi răscoala din 1907”, scoasă de Serviciul Istoric al Armatei.
Răscoala s-a întins şi peste Olt, luând aici un caracter mai sălbatec decât oriunde,
dar de astă dată măsurile erau luate şi ordinele cele mai severe date.
Coloane de trupe, aduse din judeţele străine, străbăteau regiunile răsculate şi
trăgeau fără cruţare în orice bandă armată care nu se supunea. Trupa condusă cu energie şi
hotărâre îşi făcu pretutindeni cu sfinţenie dureroasa datorie, răspunderea răscoalelor – în
opinia conservatorilor – fiind atribuită liberalilor, partid ahtiat după putere, instigaţiunile
având rolul de a compromite şi răsturna mai repede guvernul Cantacuzino, iar agenţii de
căpetenie ar fi preoţii şi învăţătorii.
* * *
Iată câteva cauze locale şi generale ale răscoalei:
- Goana după câştiguri a arendaşilor şi proprietarilor care subarendau cu preţuri de
trei ori mai ridicate;
- Lipsa de pământ a micilor cultivatori, nevoiţi a lua, în orice condiţiuni, loturi
arabile, izlazuri, fâneţe;
- Servituţile impuse care ridicau arenda de încă trei – patru ori, rotunjind
arendaşului sau moşierului un câştig de 600 – 800%;
- Înşelătoria practicată la măsurători cu stânjeni mai mici când măsurau pământ
ţăranilor pentru nevoile lor, şi cu stânjeni mai mari când măsurau loturi de secerat, arat sau
alte munci în folosul proprietarului.
- Aplicarea diferenţiată a impozitelor, câte 2,20 lei pogonul pentru ţărani, şi 0,50
lei pentru moşier. Secetele din 1898—99 şi 1904 au agravat lipsurile şi sărăcia; pentru a se
crea un fond de rezervă, în caz de secetă, s-a instituit un impozit de 5 lei de familie, pe care
ţăranii au refuzat să-l plătească.
Între cauzele locale circumscrise în zona centrală a judeţului Olt amintim:
- Abuzurile arendaşului Sterie Paulopol din Şerbăneşti care dăduse dispoziţii ca
niciun învoitor să nu treiere grâul produs pe moşia sa, decât la batoza lui. De aceea
treieratul s-a terminat la 26 octombrie când grâul nou ar fi trebuit să fie sămănat şi
porumbul cules şi înmagazinat; în urma unor reclamaţii şi a unor interpelări la Cameră,
dijmuirea s-a făcut în februarie 1907 de organele administrative.
Memoriul adresat de săteni prefectului este ilustrativ privind situaţia lor din ce în
ce mai precară, imposibilă:
„Domnule Prefect,
Subsemnaţii locuitori ai comunei Şerbăneştii de Jos, judeţul Olt... de zece ani de
când avem arendaş al moşiei noastre pe dl. Sterie Paulopol, am rămas săraci, fără niciun
mijloc de vieţuire pentru că în tot cursul anului, adică de la ridicarea zăpezii şi până la
căderea ei din nou, suntem neschimbaţi nicio zi, făcându-i tot felul de munci domniei sale
la timp, iar [ogoarele] noastre deşi arate şi sămănate, fără timp nu le putem munci
niciodată, răul devine după cum urmează: Pogoane de învoială după actul de angajament
nu ni le dă drepte, dacă avem a-i secera patru – cinci, cu plusul îi facem şapte sau opt
pogoane şi dacă cerem să ni se măsoare terenul pe care l-am arendat, spre a ne plăti,
începe atât domnia sa cât şi oamenii domniei sale a ne bate, înjura şi multe altele..
Aceste fapte le-am reclamat în toţi timpii anilor, dar glasul nostru nu a fost auzit
de nimeni, deşi uneori veneau în această privinţă câte un domn subprefect sau inspector
comunal, îi vedeam şi noi când intra în curte la Domnia sa, iar când ieşea îi vedea numai
Domnia sa, iar nu şi noi...” (DJAN - Olt. Fond Pref. Olt. Ds. 40/1907, f. 381)
- În comuna Crăciunei, arendaşul Filipache Corlătescu nu dijmuise porumbul nici

în aprilie 1907, după răscoală. După ce locuitorii sesizează prefectura şi începe o anchetă,
arendaşul ridică tot porumbul şi-l bagă în pătulele sale, ceea ce indignează chiar pe
prefectul liberal al judeţului, care raportează ministrului: ,,Vă rog să binevoiţi a-mi arăta
dacă în asemenea împrejurări mai pot da o altă urmare pe cale administrativă acestei
afaceri şi în tot cazul a lua la cunoştinţă de aceste acte care arată îndeajuns procedeele
periculoase pentru ordinea publică pe care le întrebuinţează unii dintre proprietari şi
arendaşi în relaţiile lor cu sătenii”. (DJAN – Olt. Fond Pref. Olt. Dosar 40/1907, fila 59).
- În comuna Perieţi, pe moşia ing. Costică Găbunea, sătenii se plâng Prefecturii:

,,…acum în loc să ne mai dea 12 pogoane, ne dă numai 10 şi pentru acestea ne obligă să-i
facem 2 pogoane de grâu cu toată munca, 2 pogoane de porumb cu toată munca, un pogon
de ovăz arat de două ori, un pogon de mazăre arat de două ori, cu toată munca, două
ogoare unul de toamnă şi unul de primăvară, o jumătate pogon de ruptură tot cu munca
lor, 18 zile cu braţele, o zi cu carul şi să-i aducem la maşină trei pogoane de grâu…”
Semnează Panu F. Gh. Tudorică, Marin Pârva, Fănică Toma, Calotă Pârva, Cristea Diţoiu,
Marin Toma, Marin Ilieş, Marin Lungu, Peodea Stan Costan, Gheorghe Şt. Ghimiş, Ion Gh
Tudorică. (DJAN – Olt, Fond Pref. Olt. Ds. 40/1907. f. 128).
Este actul care consacră starea cea mai înrobitoare, ce există în toată literatura
vremii.
- Iată şi un extras din reclamaţia locuitorilor din comuna Bârseşti- Olt, adresată la
15 martie 1907 ministerului de interne împotriva proprietarilor Radu şi Haralambie
Rădulescu: ,,… Dă omului trei pogoane şi spune că sânt patru numai pentru cultivat
porumb, iar toamna le ia şi samănă dumnealor grâu. La aceasta îi seceră două pogoane şi
cărate la maşină şi în loc de două sânt trei, pentru că are cleata 216 stânjeni lungime, ar fi
să dea pogonul de şase stânjeni latu. Dumnealor îl dă de opt şi cu mărimea stânjenului se
face de nouă stânjeni. Tot la trei pogoane îi mai facem trei zile cu braţele, două cu carul,
pui de găină, ouă, limbă, muşchi şi altele fără nicio plată. Mai plătim zece lei pentru o
pereche de boi şi asta făcută tot în muncă. Ziua cu carul nefăcând-o omul, i-o pune opt lei,
iar dacă o face i-o preţuieşte doi lei. Asemenea şi ziua făcută cu braţele i-o pune un leu,
iar nefăcută i-o pune patru lei. Dijma la cele trei pogoane o ia în parte ... deosebit
pândăritul, pentru copt şi altele, câte trei coşuri de grămadă, coşul măsurând două baniţe
vechi de boabe. Aproape din munca lui nu mai rămâne cu nimic...” (Idem).
* * *
Răscoala a izbucnit la 8 februarie în comuna Flămânzi, judeţul Botoşani,
menţinându-se toată luna în sfera discuţiilor şi a cererilor spre a se încheia contracte de
învoieli mai uşoare, sau să se predea moşiile statului sătenilor şi numai în al treilea rând
cereau alungarea arendaşilor şi predarea moşiilor la preţul arendării.
După 1 martie, răscoalele intră într-o formă violentă; au loc devastări, ciocniri cu
armata, la 4 martie cad primii morţi la Botoşani, cărora Nicolae Iorga le dedică articolul
,,Dumnezeu să-I ierte”, celebru prin virulenţa sa, prin democratismul şi căldura cu care era
îmbrăţişată cauza ţărănimii.
Către 12 martie răscoala din Moldova intră în declin dar izbucneşte simultan în
mai multe judeţe din Muntenia, având un caracter dârz şi violent în Vlaşca, Teleorman,
Olt, sudul Argeşului şi în Oltenia, în special între 11 – 15 martie.
Prima localitate din Olt unde a început răscoala a fost Crâmpoia. În ziua de 12
martie au fost devastate şi arse conacele moşierilor Leonte, Ion Ghioceanu, Gh. Burcă, Ion
Momiceanu şi Mavrodin. Moşierul Momiceanu a fost ucis, iar prefectul Manu, sosit la faţa
locului, a fost bătut. În aceeaşi zi răsculaţii au pornit spre Şerbăneşti şi împreună cu aceştia
au incendiat conacul arendaşului Paulopol, îi ard toate construcţiile, mai puţin hanul. A
doua zi au incendiat conacul Momiceni.
Răscoala din Crâmpoia s-a întins spre Şerbăneşti de Sus, Tâmpeni, ca şi în jos spre
Tituleşti, Văleni, Mihăieştii de Sus şi de Jos, Stoicăneşti, Dudu, Beciu, Viespeşti, Comani,
Bărcăneşti, Perieţi, Bălteni, etc. manifestându-se prin devastări, incendieri, ruperea firelor
telefonice etc.
La Vâlcele, ca şi în celelalte sate, propagarea răscoalei s-a datorat rezerviştilor şi
concediaţilor întorşi la vetre, de la Slatina. Îndemnurile la linişte ale învăţătorului Dumitru
Căpăţineanu, care în acest scop le-a citit manifestul guvernului, n-au avut niciun rezultat.
Mai îndârjit dintre toţi era Dărghici Tudor Mâş, unul dintre cei 9 fii ai lui Tudor Mâş, din
Mandineşti. Cu o zi înainte, Drăghici, tâmplar de meserie, lucrase la o magazie a
locuitorului Costache Sterpu, din Dealu Mare şi-i spusese acestuia: ,,… în curând o să
vadă şi la noi în sat, ce n-a mai văzut niciodată; ne vine şi nouă apă la moară să ne sărăm
sufletul cu ciocoii”.
În seara zilei de 12 martie satul era în fierbere. Drăghici, împreună cu câţiva dintre
numeroşii săi fraţi a propus să meargă la curte şi toţi s-au îndreptat spre conac,
incendiindu-l. Conacul era amplasat la circa 200 de metri spre sud de actuala şcoală din
Mandineşti şi se compunea din casa de locuit, pătulele, grajdul pentru caii de călărie şi
vacile de lapte, coteţele de păsări, fântâna şi altele. Magaziile, pătulele principale şi
grajdurile pentru vitele de muncă se aflau mai jos la câteva sute de metri.
Curtea de la Mandineşti era pe creasta dominantă a dealului; la nord şi vest se
întindeau satele Mandineşti şi Bădia; la sud şi vest curtea se bucura de o largă perspectivă
pe valea Iminogului, peste satul Izvoarele spre Bălăneşti şi Coteana.
În 1980 se mai cunoştea groapa puţului şi a pivniţei, ca şi urme de cărămizi
răscolite de tractoare.
Din documentele răscoalei rezultă că moşia era stăpânită de Eftimiu, dar acesta era
arendaş, nu stăpân. Organele de represiune erau mai puţin interesate de poziţia juridică a
lui Eftimiu la Mandineşti, de aceea, fiind incendiat, îl prezintă ca proprietar. După 1910
moşia începe a fi vândută în loturi de 3-4-5 hectare. În 1920 cumpără la „Curtea veche”
amplasamentul conacului distrus locuitorul Gheorghe Catana, iar ca vânzător semnează
Eugenia Paleologu, din Bucureşti. Tot ea vinde şi ,,la vărzărie” un hectar aceluiaşi
Gheorghe Catana. Acesta moare în 1925 şi averea sa este împărţită între fraţi şi surori.
Curtea veche revine surorii sale, Nica Ilinca ce o stăpâneşte până la CAP.
În ziua de 13 martie a fost distrusă şi curtea din lunca Iminogului. Locuitorii au
luat fiecare ce a apucat; unii au dus cu spatele, alţii au cărat cu carele. După venirea
armatei, din ciocnirile ce au avut loc, au căzut patru morţi şi un rănit. În documentele
rămase de la primul ministru liberal D.A. Sturza, publicate de Academia RSR în
,,Răscoala din 1907 în documente”, vol. 3, 1949, figurează doi morţi şi trei răniţi; nu se dă
nicăieri numele morţilor şi al răniţilor. Prin investigaţii am stabilit că au fost într-adevăr
doi morţi: Ion Iacob şi Gheorghe Boldoi; răniţii nu s-au mai putut identifica, dar numărul
total de împuşcaţi concordă cu informaţile transmise prin documente.
Au urmat arestările şi torturările pentru a fi demascaţi capii răscoalei. Drăghici
Mâş cu trei dintre fraţii săi au fost printre primii arestaţi şi duşi la spitalul din satul Greci,
unde, după ce au fost groazic bătuţi, au fost legaţi cu funii şi udaţi cu apă, ca funiile să se
strângă şi ei să moară legaţi. ,,Paza era asigurată de călăraşi cu schimbul. Între aceştia,
noaptea, se afla de pază călăraşul Paraschiv Ciotârnae, din Vâlcele şi unul anume Ioţu
din Coteana. Aceştea au slăbit funiile şi nu a murit nimeni. A doua zi i-a dus la Slatina,
unde au stat nejudecaţi până vara târziu, când le-a dat drumul şi s-au întors acasă”.
Acestea sunt amintirile lui Radu Mâş, fiul lui Drăghici, în anul 1978, la 71 de ani după
răscoală, când îmi povestea despre tatăl său.
Reproducem acum câteva documente în care sunt menţionate localităţile Vîlcelele
şi Bărcăneşti, din cele trei volume ale Academiei RSR publicate în 1948 – 1949 şi din
depozitele Arhivelor Naţionale, Filiala jud. Olt:
-Telegrama judecătorului Şt. Stăncescu, adresată din Slatina, Ministerului Justiţiei,

după intervenţia armatei:
,,În astă noapte incendiindu-se şi devastându-se conacul proprietăţii din cătunul
Vîlcele, pendinte de comuna Bărcăneşti, proprietatea d. Eftimiu, trupa sărind în ajutor şi
somând pe devastatorii care fugeau cu căruţele încărcate cu bagaje, ca să stea, aceştia au
opus rezistenţă voind s-o atace. Atunci trupa găsindu-se în legitimă apărare, a făcut uz de
armă omorând patru şi rănind unul”.
- În 13 martie prefectul raporta ministerului de interne că situaţia are tendinţa de
agravare şi că a mai fost devastată proprietatea lui Anghel Ionescu din comuna Bălţaţi, a
lui Colibăşanu din Văleni, a lui Plopeanu din Dudu, a lui Ianolidi din Mihăieştii de Sus, a
lui Ştefanidi din Mihăieştii de Jos, a lui Caracostea din Tâmpeni, a lui Kalinderu din Greci,
etc. ,,Astă noapte, la Bărcăneşti trupa a tras asupra incendiatorilor conacului Eftimiu,
omorând patru inşi...”, şi telegrama continuă relatând alte devastări în nordul judeţului,
încheindu-se cu apelul de a se i se trimite trupe de ajutor.
- La 15 martie prefectul putea să telegrafieze: ,,În tot judeţul linişte. În comuna
Bărcăneşti jandarmii luând de la locuitori indistinct producte pentru despăgubiri arendaş
devastat, locuitorii mi-au adresat telegramă cerând dreptate. Am delegat imediat
comandantul jandarmi cu instrucţiuni. El găsit locuitorii adunaţi şi cam ameniţători. Când
le-a spus vine prefectură anchetă plângere, ei imediat supus, comandantul comunicându-le
proprietarul renunţă continuarea cercetării pentru despăgubirea sa, sătenii împrăştiat
liniştiţi”.
- La 24 mai, Administraţia Domeniilor Basarab-Brâncoveanu arată printr-o
plângere că i s-a jefuit o magazie de legume şi pivniţa, i s-au furat o parte din recolte, apoi
s-a pus foc, rămânând neatinsă numai o magazie veche, cu grâu şi porumb, cerând
despăgubiri în valoare de 171. 860 lei.
- ,,.. Energie, foc în carne vie...” sau, ,,vă ordon să reprimaţi în mod exemplar
distrugând totul şi împuşcând pe capii răscoalei, fără a vă mulţumi făcând numai
prizonieri”. Mergând în localităţile răsculate şi ajungând poate după consumarea crimei de
către răsculaţi, ,,aceasta să nu împiedice trupa de a ucide pe făptuitori, să nu o împiedice
de a incendia casele lor”.
Acesta era modul de acţiune ordonat de guvern prin comandanţii militari:
,,împuşcarea fără judecată şi incendierea caselor, chiar dacă făptaşii nu sunt în flagrant
delict”.
* * *
Extras din Registrul Istoric al Regimentului Constanţa nr. 34 referitor la
operaţiunile de represalii şi de menţinere a ordinii în judeţele Olt şi Romanaţi – 14 martie –
17 mai 1907:
„Mobilizarea regimentului. Ministerul, cu nr. 5 ordonă mobilizarea imediată a
acestui regiment, pe batalioane, fiecare cu câte un efectiv de 800 de oameni. Efectivul
regimentului deosebit de oamenii aflaţi sub arme se va completa cu:
- Oameni permanenţi sub arme, ţinuţi în concediu anticipat;
- Contigentele cu schimbul sub arme 1905 şi 1906;
- Contigentele permanente din concediu, 1904, 1903, 1902 şi 1901;
... se vor lua următoarele măsuri:
ORDIN DE MOBILIZARE
Oamenii vor fi imediat echipaţi, armaţi şi prevăzuţi cu 100 de cartuşe de război şi
astfel repartizat pe oameni încât cele trei batalioane să poată pleca odată sau succesiv …
Batalionul 1 Infanterie a fost disocat în judeţul Olt.
7 – 25 martie. Comandantul batalionului însoţit de un procuror şi de un pluton de
călăreţi merg în comunele Radomireşti, Niţeştii de Sus şi de Jos, Poiana, Beciu, Dudu,
Stoieneşti, Drăgăneşti şi Caracal, unde fac anchete, arestări iar pe cei prinşi asupra
faptului i-au împuşcat”.
Extras din Registrul Istoric al Regimentului 4 Ilfov privind operaţiile efectuate în

Muntenia, 6 martie – 5 aprilie 1907:
„Răscoalele ţăranilor ivite în Moldova se întind cu repeziciune în Muntenia luând
un caracter foarte grav. Ministerul de război, cu ordinul 43.892 ordonă Corpului 2
Armată mobilizarea contigentelor de concediaţi şi rezervişti până la obţinera efectivului
de 600 de oameni pentru fiecare din cele două batalioane permanente în care intră şi
recruţii. Ordinul este modificat în sensul că, să fie 600 de oameni în afară de recruţi. În
mai puţin de 48 de ore efectivele sunt cele ordonate.
Compania 1 comandată de căpitanul Macarovici este dislocată pe aliniamentul
Balaci, Tecuci, Kalinderu, Tufeni, restabileşte liniştea în Balaci, pleacă la Tecuci, lăsând
o linişte aparentă. La ieşirea din sat, o mulţime mare de răzvrătiţi, s-a tras şi au fost doi
morţi şi patru răniţi. Fierbere mare. Compania 4, în Văleni, este nevoită a întrebuinţa
armele omorând cinci răsculaţi şi rănind cincizeci. Aici s-a prins marele instigator
Petrescu”.
„21 martie 1907. Cu Ordinul telegrafic nr. 238 se dispune gruparea forţelor ce nu
mai sunt necesare în comună (sic!) [sublinierea autorilor lucrării] iar a doua zi
strângerea cartuşelor de război de la parte din trupe. Ambulanţele încep a sosi la
destinaţiile lor, care sunt Prunişor şi Tâmna din judeţul Mehedinţi, Rojişte din Dolj şi
Vîlcele din Olt [sublinierea noastră]”, se arată, în lucrarea Armata Română şi Răscoala
din 1907. Documente scoasă de Serviciul Istoric al armatei.
* * *
Represiunea a fost cruntă. Arendaşii şi moşierii au avut posibilitatea de a denunţa

ca instigatori, pe cei mai dârji, mai corecţi şi mai dinamici ţărani muncitori, căzând astfel
sub gloanţele jandarmilor şi ,,unităţilor de pacificare”. Au fost aduse tunuri şi zeci de morţi
au căzut la Crâmpoia, Şerbăneşti, Văleni, Radomireşti, Mihăieşti, Dudu, Beciu, Cucuieţi,
Păroşi etc. În Oltenia răscoala a fost tot aşa de violentă ca în Teleorman şi Olt. Numai
Doljul depăşeşte Oltul în numărul morţilor şi răniţilor, dar era de două ori mai întins şi mai
populat.
În perioada represiunilor, prin penitenciarul din Slatina s-au perindat 510 arestaţi,
hrăniţi cu câte 0,25 lei/zi, din care 0,21 lei costa pâinea iar 4 bani restul alimentelor; mai
exact, erau hrăniţi cu pâine şi apă.
La 17 august intervine amnistia în afară de cazurile considerate grave şi de cele în
care au fost implicaţi reprezentanţii autorităţilor administrative care se uniseră cu
răsculaţii. Războiul împotriva ţărănimii încetează. Încetează războiul, dar falia
despărţitoare dintre boieri şi ţărani se adânceşte; şi supărările şi criticile boierilor la adresa
guvernului şi a regelui sporesc, determinând chiar ţeserea planurilor de răzbunare, aşa cum
reiese din următorul document:
„Domnule ministru
Am onoarea să vă aduc la cunoştinţă că în cursul săptămânii acesteia am
inspectat comunele Corbu, Buzeşti, Icoana, Floru, Şerbăneştii de Jos şi de Sus, Optaşi şi
Tătuleşti.
În acest din urmă sat am procedat împreună cu medicul primar şi inginerul

judeţului la alegerea unui loc pentru aşezarea spitalului tip „Carol I”.
În Floru şi Şerbăneşti am făcut evaluarea pagubelor suferite de mai mulţi
proprietari în timpul răscoalelor din primăvară în vederea împrumuturilor ce cer de la
stat.
În celelalte sate am inspectat amănunţit primăriile şi am căutat pretutindeni să
intru în contact cu locuitorii.
Comunele acestea toate le-am găsit a fi [… cuvânt ilizibil] pe celelalte din judeţ,
cu administraţie care lasă mult de dorit, atât din cauza destrăbălării personalului cât şi
din cauza modicităţei resurselor unor bugete sărăcăcioase care nu permit fixarea unui
salar cu care să se poată plăti un om destoinic.
Pentru a remedia aceste rele, am luat măsuri energice în contra personalului, iar
în ceea ce priveşte chestiunea salariului funcţionarilor am întreprins o lucrare pentru
împuţinarea numărului comunelor prin contopirea celor cu venituri reduse. După ce voi
termina lucrarea aceasta şi o voi trece prin consiliul judeţean, voi cere onoarea a v-o
supune.
În câteva din comunele vizitate am aflat oarecare neînţelegeri între proprietari şi
săteni cu privire la dejucarea la dijmuirea grânelor, neînţelegri pe care le-am aplanat.
Spiritele sunt în genere liniştite şi […ilizibil] departe de a fi aţâţat, contribuie foarte mult
la deplina lor potolire.
În privinţa amnistiei, ca curiozitate, vă voi relata următoarea versiune care
circulă printre sătenii din multe comune ce am vizitat, ca explicaţie asupra cauzei şi
rostului măsurei de clemenţă regală.
Se spune că boierii ar fi urzit planul de a repune viaţa M.S. Regina şi că nişte
săteni, prinzând de veste, ar fi trădat Reginei taina boierilor, arătându-i că-şi propun a o
asasina pe
când trece pe
stradă la
preumblare.
Pentru
a dejuca
odiosul
complot şi a
dovedi
intenţiunile
boierilor,
sătenii ar fi
sfătuit-o pe
regină să-şi
facă un chip
aidoma pe care
să-l preumble
în trăsură.
Regina a
ascultat sfatul
Ziarul Adevărul a demascat în 1912 represiunea din satele judeţului Olt.
şi l-a urmat
întocmai, iar pe când chipul reginei trecea pe stradă, Colibăşanu, delegat de boieri, a
tras cu puşca în el.
S-a făcut astfel dovada trădării boierilor, iar M.S.Regina, pentru a recompensa
credinţa sătenilor care i-au salvat viaţa, a cerut regelui iertarea tuturor răsculaţilor
aflaţi în temniţe.’’
[Semnează, Prefectul jud. Olt] (SJAN – Olt. Fond Prefectura Olt, dosar 170/1907,
fila 65)
Imagini aburite
Medicul veterinar Ioan N. Bucică
Dumitru Botar
A fost al doilea copil din cei treisprezece ai preotului Bucică Nicolae din Slatina,
oraş în care s-a născut la 29 aprilie 1882. Era frate cu generalul de divizie Petre Bucică
(Memoria Oltului nr. 41/2015), un alt distins fiu al Slatinei. Între anii 1891 şi 1894
urmează cursurile primare la „Şcoala de
băieţi nr.1 Ionaşcu”, după care în 1901
devine absolvent prin trecerea examenului
de maturitate la „Radu Greceanu”. Influenţat
de fratele său mai mare care îmbrăţişase
cariera militară, fiind şi o fire romantică se
înscrie la institutul medico-militar, secţia
medicină veterinară, devenind la 5
decembrie 1906 medic veterinar, conform
diplomei obţinute. La 15 ianuarie 1907 a fost
avansat la gradul de veterinar sublocotenent,
iar peste trei ani în urma unui concurs este
trimis de Ministerul Apărării Naţionale în
Franţa şi Belgia unde se specializează în
chirurgie şi podologie.
Reîntors în ţară se căsătoreşte la 3
iulie 1914, cu domnişoara Margareta
Gavrilescu, fiica profesorului universitar
veterinar doctor Ion Gavrilescu din
Bucureşti. Din această căsătorie s-a născut
un copil, Marilena, la 15 mai 1919. La 1
aprilie 1920 este avansat veterinar colonel
iar în 1923 este numit conferenţiar suplinitor
la catedra de Podologie a Facultăţii de
Medicină Veterinară din Bucureşti. Peste un an, în octombrie 1924 este numit şeful
Spitalului Militar Veterinar, funcţie pe care o deţine până la pensionarea sa din armată.
Teza de doctorat „Contribuţiuni la operaţia de criptorhidie la cal” o susţine la 13 iulie 1923
şi devine doctor în medicină veterinară al Universităţii din Bucureşti, iar în 1927 prin
examen obţine titlul de „docent” în specialitatea podologiei şi siderotehnie a Facultăţii de
Medicină Veterinară, funcţie îndeplinită concomitent cu aceea de şef al spitalului Militar

Veterinar.
În 1983, după pensionarea profesorului Gh. Udriski, este numit profesor titular la
catedra de patologie şi clinică chirurgicală, medicină operatorie şi podologie, funcţie pe
care o deţine până în 1949 când se pensionează. În colaborare cu colonelul M. Pârvulescu
a tipărit în 1915 primul „Manual practic de potcovărie”, apoi în 1933 primul „Tratat
practic de podologie”, iar în 1936 primul „Curs de medicină operatorie”, puse la punct cu
toate descoperirile ştiinţifice de la acea dată. Marele merit al profesorului universitar
doctor Ioan N. Bucică ca pedagog este de a fi creatorul ortopediei veterinare ştiinţifice la
noi în ţară arătându-i importanţa economică deosebită în creşterea animalelor mai ales la
cabaline şi taurine. A susţinut şi înfiinţat şcolile de maiştri potcovari care să formeze
specialişti pentru îngrijirea copitelor şi ongloanelor care neglijate îmbolnăvesc ducând la
scăderea producţiei de carne şi lapte. Remarcabile sunt, de asemenea, metodele operatorii
practice stabilite în castraţia la armăsar, iepure şi cocoş, în hernia ombilicală la mânz, în
calculii vezicali la cabaline şi canine, fapt pentru care numele lui este citat în numeroase
lucrări din ţară şi străinătate. A fost un profesor distins, un adevărat apostol în misiunea
didactică, apropiat stimat şi iubit de studenţi. Polariza atenţia acestora atât prin claritatea
expunerii cât şi prin tonalitatea vorbirii pe care o modela cu instensitate după importanţa
problemei tratate. Prin aceasta a făcut din învăţământul podologiei şi medicinei operatorii
un real factor de cultură influenţând decisiv viitoarea carieră a acelora care i-au fost
studenţi. Din acest punct de vedere trebuie reţinut faptul că el este cu adevărat
întemeietorul învăţământului ştiinţific de podologie la noi în Ţară.
Pe linie militară nu a putut ajunge la gradul de general decât după trecerea în
rezervă, trebuind să aştepte 18 ani dintre care 10 colonel cu stea. Cauza este pur şi simplu
stupidă, în sensul că medicii militari veterinari aveau doar un singur loc de general, ocupat
de generalul Grigore Hortopan, iar cei admişi la examenul de generali nu puteau fi avansaţi
decât dacă locul rămânea vacant. Pe 24 ianuarie 1938, la trei luni după trecerea în rezervă
(1 noiembrie 1937) este avansat veterinar-general. Dintre decoraţiile primite amintim:
„Meritul sanitar clasa I”.
În februarie 1957, în urma unei intervenţii chirurgicale renale decedează în
Bucureşti fiind înmormântat la Bellu, în cavoul familiei doctor Gavrilescu.
Comuna Cruşov – judeţul Romanaţi în date

Gabriel Iosif S. Grădinaru
Învăţătorul Gabriel S. I. Grădinaru s-a născut în satul Cruşov din judeţul Romanaţi la 6
august 1930 (m. 2006). A funcţionat la acestă şcoală vreme de 9 ani între 1965-1974. Din
dragoste pentru locul natal a întocmit o istorie în date a localităţii consemnând
principalele evenimente care au marcat trecutul localităţii şi personalităţile ale căror fapte
le-a considerat demne de a fi reţinute de urmaşi. Redăm această lucrare rămasă până
astăzi necunoscută mulţumind familiei care ni le-a încredinţat spre publicare.
Iată ce scrie Pătru Crăciun (Memoria Oltului nr. 23/2014; 42/2015), profesor
emerit, fost director al Liceiului Ioniţă Asan din Caracal, originar din Cruşov, judeţul
Romanaţi. Romanaţi e foarte românesc = Roma-Roman-Latin: Cruşovul, având o aşezare
geografică bună cu pământ fertil şi cu apă care nu seacă (pîrîul şi balta Cruşovului) a oferit
oamenilor condiţii de vieţuire din cele mai îndepărtate timpuri. Sondaje sau săpături
arheologice în vremea din urmă au scos la iveală numeroase urme ale unor aşezări
omeneşti puternice pe meleagurile noastre, datând din comuna primitivă. Fragmentele de
ceramică descoperite au dus la concluzia că aparţineau Culturii Vădastra II.
Cruşovul se află la numai 6 km NE de comuna Vădastra , după al cărui nume s-a
ajuns la denumirea culturii neolitice amintite. Materialele arheologice descoperite atestă
vechimea Cruşovului, existenţa neîntreruptă a strămoşilor noştri pe aceste meleaguri din
timpuri imemoriale.
Din documente rezultă: Brastavăţ, este o aşezare romană identificată de Vasile
Pârvan. Resturi de zidărie romană cu cărămidă se
află la balta Cruşov (la nord de sat). S-au descoperit
în acest loc şi fragmente de sculpturi funerare (un
cap de leu şi unul de taur, azi, dispărute). La Cruşov
a fost descoperită o aşezare rurală romană din sec.
III e. n. La Cruşov s-a descoperit material
arheologic: amfore cu picior, cauc de aramă, clopot
de diligenţă, cuţitaşe, dălţi, fragmente ceramice de
vase, fragmente de râşniţă, figurine de lut înfăţişând
bărbaţi sau femei, gâturi de amfore cu mănuşi, lame,
lănci, monedă grecească, oase de animale, pieptene
de boi, răzuitoare, silexuri, toporaşe, străchini, vas
de lut, vârfuri de săgeţi, vase lucrate din pastă fină
arse bine. O parte din aceste material a fost adus la
Muzeul Romanaţilor din Caracal.
O filă pentru cercetarea arheologică din Autorul acestor însemnări în
satul
două ipostaze.
Cruşov:
Evident Istoria judeţului Romanaţi, în ciuda unui
bogat tezaur arheologic şi folcloric preexistent,
începe în anul 105 d. Cr., data celei de-a doua
expediţii a lui Traian în Dacia (Dr. Radu Ricman).
Judeţul Romanaţi cu o tradiţie de 500 ani în
istoria patriei noastre reprezintă un simbol al
continuităţii poporului roman (Romanaţiul Liber,
anul II, Nr. 30, sept. 1990 – Săptămânal
independent de opinie şi informare).
1548, aprilie. Lupta de la Periş. Mircea Ciobanul
înfrânge pe boierii pribegi care intraseră în Ţara
Românescă, aducând un pretendent, vistierul
Udrişte şi banul Teodosie sunt ucişi.
1550 (7058), iulie 5. Bucureşti. Mircea Ciobanul
întăreşte mai multora ocine (moştenire,
proprietate) în Cruşov.
1552, nov. 16. Lupta de la Măneşti; boierii pribegi din Transilvania împreună cu
pretendentul Radu Ilie (Haidăul) înfrâng pe Mircea Ciobanul care este alungat din Ţara
Românească.
1558, ian. Revenit în
domnie, Mircea Ciobanul
execută un mare număr de
boieri şi clerici.
1598, sept. 6. Actul scris ce
se găseşte la Arhivele
statului atestă că satul
Cruşov a aparţinut
domnitorului Mihai
Viteazul.
1848. În noaptea zilei de 10
spre 11 iunie 1848, Primăria din Cruşov, construcţia a început în noiembrie
revoluţionarii au poposit în 1934.
satul Cruşov, cale de o
poştă de Caracal. Pentru o noapte Cruşovul a fost ridicat la rang de capitală. Sintetizând, se
poate pune o placă la cişmeaua din valea Şipotul [cu înscrisul :] Popasul revoluţionarilor
de la Islaz în noaptea de 10 spre 11 iunie 1848 la Cruşov, judeţul Romanaţi, care se
ridicaseră la luptă pentru dreptatea poporului.
1877. Memorie eroilor judeţului Romanaţi, căzuţi în Războiul din 1877–1878 de la
Cruşov: Ghimigea Stancu-soldat, Popescu Nicolae-soldat.
1887. S-a inaugurat linia ferată Piatra Olt-Caracal-Corabia. Deserveşte satul (comuna)
Cruşov situat la 2 km de halta C.F.R. Studina.
1907. Martie 13. Izbucneşte Răscoala de la
Brastavăţ, sat vecin cu Cruşovul. Răsculaţii au
devastat şi incendiat conacele şi pătulele proprietarilor
Mihai Albeanu şi Ştefan Pleşa. Trupele armate vin la
Brastavăţ şi trag în ţărani.
În ziua de joi, 16 Mai 1991 - Înălţarea la cer a
Domnului-Ziua Eroilor, subsemnatul Grădinaru S. I.
Gabriel, împreună cu Niculescu Vintilă, preot la
Biserica Redea de Apus II, fost preot în satul Cruşov,
răsfoind arhiva Bisericii Redea, am descifrat un articol
Preoţi ortodocşi români în revoluţiile ţărănimii cu
specială privire asupra Răscoalei din 1907, semnat de
preot conferenţiar Al. I. Ciurea, cu următoarele
afirmaţii, pe care le-am consemnat: La numărul 57.
Preotul Spiridon Ionescu din comuna Brastavăţ-
Romanaţi este bătut, legat, ţinut închis în cazarmă şi în
urma instrucţiei depus. A fost eliberat pe cauţiune
înainte de Paşti. Învinuirea principală ce i se aduce era
că ar fi zis despre Revolta ţărănească, că este o Monumentul eroilor din Cruşov
mişcare naţională. (1977).
1916-1918. Ne amintim, cu omagiu şi recunoştinţă, de cei care au luptat şi au căzut la

datorie, 73 eroi din satul Cruşov, judeţul Romanaţi, pentru făurirea statului naţional unitar
român. Monumentul eroilor din curtea şcolii: Memorie, Recunoştinţă, Evocare… Arhiva
şcolii Cruşov din perioada Războiului 1916-1918 nu există.
1928. Ştiri date de dl. D. Ţugui, învăţător, despre comuna Cruşov, judeţul Romanaţi:
Situată la Sud de Caracal, lângă şoseaua Caracal-Corabia, 24 km de capitala judeţului,
între Grădinile şi Brastavăţ. Înfiinţată la 1800, are 1400 locuitori. Bătrânii îşi mai amintesc
de ocupaţia austriacă. Ei spun că localitatea Cruşov este mai veche decât cele dimprejur.
Pe marginea de SE a satului la locul numit La cetăţi s-au găsit cărămizi şi cioburi de oale
de pe vremea romanilor, căci pe aici trece şi Drumul lui Traian ce vine de la Celeiul şi
merge pe la Traian, Caracal, ajungând la Romula, important centru comercial – militar pe
la anul 230. Comuna are o singură şcoală, cu trei învăţători, titulari: Dumitru Ţugui, Ioan
Filipescu şi Alexandru Predeţeanu. Banca Unirea înfiinţată în 1907. Capital 79.000,
depuneri 72.000. Împrumuturi 229.000 lei. Preşedinte F. Filipescu, casier-contabil D.
Ţugui. Primăria: Ilie M. Chera- primar, Filipescu Florea-notar, Rădulescu I. Naum-secretar
comunal, Popescu D. Marin-casier….O singură Biserică cu hramul Sfântul Nicolae, zidită
la 1844 de Const. Slătineanu, proprietar, străjuieşte credinţa străbună. Nu are nici un cătun.
Parohul comunei este George Rădulescu, iar părintele Marin Stănescu este preot supra-
numerar
1934 noiembrie 14. A început construcţia Primăriei Comunei Cruşov, judeţul Romanaţi,
cu fonduri de la judeţ şi de la comună. A devenit ulterior Uzina electrică a satului,
grădiniţă azi.
1940. Armatele germane au fost cartiruite în şcoala Cruşov, în drumul lor spre ocuparea
Greciei.
1940, Iunie, August, Septembrie. Ostaşul român cu arma la umăr, legat la gură, de mâini
şi de picioare, în mijlocul României asistă neputincios la ciuntirea trupului Ţării. Ni s-au
răpit (smuls): Ardealul, Basarabia, Nordul Bucovinei, Cadrilaterul, adică judeţele Durostor
şi Caliacra din Dobrogea de către Vecini. Acesta a fost
tabloul pe care l-am privit. N-am uitat!
1941, Iunie 22. România alături de Germania trece
Prutul să ia înapoi Basarabia, Bucovina de Nord. Începe
războiul pentru noi…
1941. Un singur elev din Cruşov a urmat clasa I de liceu,
la Liceul Ioniţă Asan din Caracal. Clasele I-IV de liceu-
cursul inferior, înseamnă azi clasele V-VIII-curs
gimnazial.
1941-1945. Recunoştinţă celor 34 eroi din comuna
Cruşov, judeţul Romanaţi care şi-au dat jertfa de sânge
în cel de-al doilea război mondial. Monumentul eroilor
din curtea şcolii, cimitirul eroilor din curtea Bisericii.
Omagiu.
1950, Sept. 6. Comuna Cruşov, judeţul Romanaţi a fost
desfiinţată. Marea Adunare Naţională votează legea
privind noua împărţire administrativ-economică în
regiuni şi raioane şi legea privind înfiinţarea Sfaturilor Învăţătorul Al. Şt.
Populare ca organe locale ale puterii de Stat. Rămânem Predeţeanu de la Cruşov.
cu adresa: satul Cruşov, comuna Brastavăţ, Raionul Corabia, Regiunea Oltenia-Craiova.

1957-1965. La şcoala Cruşov a existat o pepinieră model, organizată şi îngrijită de elevi în
frunte cu prof. Andreescu Ion.
1965, Septembrie. Se cuvine să aflaţi. Ziarul Înainte consemna: Cruşov-Brastavăţ…
Pentru că am descifrat astăzi o seamă de simboluri, iată încă unul. În ziua deschiderii
Anului şcolar, la solemnitatea tradiţională au luat cuvântul doi învăţători: Alexandru
Predeţeanu, fostul director al şcolii-de astăzi împreună pensionari şi Gabriel Grădinaru,
noul director, tânăr învăţător, absolvent de şcoală pedagogică. Două generaţii şi-au
transmis cu bucurie mesajul … Bătrânul dascăl a vorbit despre şcoala de altădată cu numai
o clasă şi de bucuria de a fi ajuns să predea într-o asemenea şcoală nouă… Gabriel
Grădinaru însuşi i-a fost elev. Elev talentat, perseverent, pasionat… Şcoala şi menirile de
luminare a satului rămân pe mâini bune.
1965-1974. Şcoala Cruşov a fost împrejmuită pe lungime de 210 metri cu gard din lemn de
salcâm adus de la Apele Vii… S-au executat trotuare din beton pentru a lega localurile de
şcoală. De asemenea s-a executat cu dale de beton trotuarul de la sud, din faţa şcolii,
alături de gard… Un grup sanitar (WC) cu hazna din beton, din cărămidă, acoperit cu
ţiglă… S-a executat reparaţia capitală la localul de şcoală de la vest… S-au procurat bănci
şcolare noi de la Balş… Încă din anii 1970-1974 s-au făcut numeroase investiţii pentru a se
construi anexa la localul de şcoală, care s-a realizat de-abia în 1978, la un an după
cutremurul devastator din 4 martie 1977, care a însemnat clipe tragice, moment eroice…
S-au colectat deşeuri: fier vechi, zdrenţe, maculatură, sticle, borcane, plante medicinale…
S-au crescut vermi de mătase… Avea finalitate Cercul de cusături naţionale-tradiţionale…
O expoziţie cu costume naţionale populare tradiţionale (ie, boccea, nădragi, ştergar, etc.) a
împodobit şcoala… Albumele cu modele de râuri, cusute pentru cămăşi, ii, etc specific
satului era o plăcere să le deschizi… A existat un colţ muzeistic apreciat… Elevii şi
profesorii erau scoşi de la cursuri pentru Campania de recoltat… S-au primit manuale
şcolare gratuite… Materialul didactic se confecţiona de către elevi, cadre didactice, ateliere
şcolare… Am căutat să desăvârşesc procesul instructiv educativ şi prin asistenţe şi
interasistenţe la activităţile didactice… Elevii au fost trimişi în tabere şcolare… Elevii şi
cadrele didactice au depus bani pentru sinistraţii din cauza inundaţiilor din 1970…
Şcoala a contribuit financiar pentru Complexul sat de vacanţă Strehareţ-Slatina…
Bugetul şcolii la venituri se realiza din munci agricole, valorificarea deşeurilor, plantelor
medicinale, creşterea viermilor de mătase, lucrări realizate la practica tehnico-
productivă… Filmul rula în şcoală, în clasa cu glazvanduri de festivităţi. S-au realizat la
şcoală clăci cu femeile care îndrugau, torceau, cuseau, cântau româneşte. Era splendid.
Masa festivă deconecta… S-au plantat corcoduşi, pruni, duzi, salcâmi pe lângă gardul
şcolii lung de 282 metri. Echipa de fotbal a elevilor de la Cruşov a câştigat primul loc pe
judeţ. S-a oferit echipei cupă şi diplomă. Cinste echipei şi conducătorului care a însoţit-o,
prof. Ciobanu Adrian, în 1972, iunie 10…
Şcoala Cruşov cu sprijinul cadrelor didactice: Grădinaru Gabriel, Teodorescu
Dumitru, Grădinaru Victoria, Firiceanu Marieta, Popa Vasile, Popa Angela, etc., a
întreprins excursii pentru cunoaşterea frumuseţilor patriei la Bucureşti, Braşov, Curtea de
Argeş, Craiova, Caracal, Corabia, Slatina, Drăgăşani, Rm. Vâlcea, Sibiu, etc… Societatea
culturală Mihai Viteazul a luat fiinţă la 8 septembrie 1974 în satul Cruşov la iniţiativa
învăţătorului meu-Alexandru Predeţeanu cu ocazia întâlnirii fiilor satului… Şi şapte zile pe
săptămână se muncea (sâmbăta şi duminica)… S-a îndeplinit misiunea satului… S-a
îndeplinit deviza: Gândeşte, vorbeşte, cântă, scrie, citeşte, socoteşte, în frumoasa limbă
românească. S-a îndeplinit porunca vremii, aspiraţia neamului, semnifiacaţia şcolii.
1968, feb. 16. M.A.N. votează legea privind organizarea administrativă a teritoriului
R.S.R. Judeţul Romanaţi şi comuna Cruşov nu mai apar. Apare satul Cruşov, comuna
Brastavăţ, judeţul Olt.
1978, 28 mai. Brastavăţ. În costume naţionale s-a participat la serbarea câmpenească
Lămâiţa. Au luat parte şapte comune cu grup vocal, montaj literar, dansuri, gimnastică,
volei, fotbal. Cruşovul a fost apreciat. Continuaţi Tradiţia.
1978, iunie 25. 130 de ani de la Revoluţia din 1848-holul Şcolii Generale din Cruşov-
Brastavăţ, jud Olt. Expoziţia Popasul Revoluţionarilor de la Izlaz în satul Cruşov,
organizată de Societatea culturală Mihai Viteazul din Cruşov cu sprijinul Asociaţiei
culturale Marius Bunescu din Caracal.
1978, iulie 8. Sub titlul ,,Oameni, locuri, fapte”, săptămânalul Agricultura socialistă
semnala : ,,Cu prilejul aniversării a 130 de ani de la Revoluţia din 1848, în holul Şcolii
generale din satul Cruşov, comuna Brastavăţ, judeţul Olt, s-a deschis expoziţia Popasul
revoluţionarilor de la Islaz în satul Cruşov –organizată de Societatea culturală Mihai
Viteazul din localitate, cu sprijinul Asociaţiei culturale Marius Bunescu din Caracal. După
vernisaj a urmat un program artistic adecvat, mult apreciat de cei prezenţi (Smarandache
Naum-s atul Cruşov, comuna Brastavăţ, judeţul Olt). Ca fiu al satului, mişcat de amintirea
eroilor paşoptişti, autorul a scris o poezie intitulată Popas la izvorul din Cruşov, din care
redăm versurile: Când pornit-au din Izlaz/Paşoptiştilor în vale/Le-au fost clipe de
răgaz/Satul meu din acea vale./Din izvor, ei paşoptiştii/ Setea şi-au astâmpărat/Astăzi însă
cetăţenii/Viaţa-n sat mult au schimbat./Ne-ntrerupt a curs izvorul/Bucuriei vieţii noastre/Şi
senin e viitorul/ Ca şi zările albastre. Smarandache Naum a oferit mai multe volume de
cărţi bibliotecii şcolii Cruşov”.
1978, decembrie 1. A 60 - a aniversare a satului naţional unitar român. Societatea
culturală Mihai Viteazul din Cruşov a organizat o expoziţie cu tablourile luptătorilor
veterani din războiul 1916-1918. S-a realizat un bogat program artistic.
1978. După 50 de ani la localul de şcoală construit în 1928, s-a dat în folosinţă un local-
alipit, format din două săli de clasă, culoar, două cancelarii, o sală pentru bibliotecă.
1980. Se amenajează în mijlocul satului la Nicu lui Pantică - Stănescu un mic parc, îngrijit
de elevii şcolii. Iniţiativa a fost a lui Negrilă Constantin, vice-preşedinte la primărie.
1980. S-a dat în folosinţă o clădire pentru brutărie, fiind necesară aprovizionării cu pâine.
1980, decembrie 14. Festivalul cu elevii Cântarea României, recitări, solo, duet, grup
vocal, cor. Şcoala Cruşov s-a bucurat de succes.
1981. În faţa bisericii s-a construit un local necesar irigaţiilor. Azi este dat în folosinţă
dispensarul uman al satului.
1981. La halta C.F.R. Studina s-a forat pentru a cerceta (descoperi) existenţa cărbunelui.
1983, decembrie 30. S-a stins din viaţă învăţătorul meu, Alexandru St. Predeţeanu, născut
la 9 aprilie 1903. Timp de 42 ani a muncit în şcoală. Dascăl de elită, înzestrat şi talentat,
constituie un exemplu pentru cadrele didactice. Ca ofiţer s-a evidenţiat între camarazii săi
datorită însuşirilor sale alese. Face cinste corpului ofiţeresc şi trebuie imitat în toate
acţiunile sale. Este prea bun ofiţer de rezervă. Vă rugăm insistent să-i urmaţi exemplul.
Numai aşa vom face din tinerele vlăstare oameni pentru posteritate! (Monografia comunei
Cruşov, redactată de mult apreciatul meu învăţător, Alexandru Predeţeanu, se află la
Predeţeanu Sinel, inginer).
1984, iunie 14. Grădiniţa condusă de Popa Angela, cu program sezonier-permanent a fost
vizitată ca model de cadrele didactice din judeţ, care au venit îmbarcate în două autocare.
Cinste conducerii Cruşovului!
1984, iunie 26. Albumul- Ştafeta de la Şcoala Cruşov a fost trimis prin Haiduc Ion,
profesor la Bucinişu, ca în final să ajungă la Inspectoratul Şcolar Slatina. Cuprindea şi un
acrostih Satul meu, vatră comună-satul Cruşov, autorul fiind Smarandache A. Naum, prof.
la Sibiu, originar din Cruşov, judeţul Romanaţi. Autorul este conducătorul Clubului
epigramiştilor Sibieni- C.E.S.
1989. Revoluţia sângeroasă din România. Decembrie 16, începutul la Timişoara.
Decembrie 22, începutul la Bucureşti. Punctul culminant- când au zburat cu elicopterul
exponenţii comunismului, Nicolae şi Elena Ceauşescu ce au fost executaţi pe 25 decembrie
1989, la Târgovişte. S-au jertfit cu preţul vieţii aprox. 1100 luptători.
1990. Francezii din Le Chatelet en Brie înfrăţiţi cu satul Cruşov, îmbarcaţi în câteva
autocamionete ne-au făcut o vizită de Paşti oferind daruri. Cele 4 robinete pentru apă,
instalate la şcoala Cruşov, în permanenţă ne fac să ne gândim cu stimă la cei care şi-au dat
concursul pentru fi utile. Introducerea apei în şcoala Cruşov s-a făcut în vremea când
conducea prof. grad I, Baidac Ion, în timpul căruia 5 cadre didactice au obţinut gradul I. Îi
pot nominaliza: Dinu Maria, Staicu Mariana, Baidac Ion, Chera Georgica, Ruseanu Maria.
Succint, Baidac Ion poate adăuga o filă la monografia şcolii Cruşov din perioada celor 9
ani de directorat.
Este cu noi, ne veghează din liniştea mormântului, din înaltul cerului. Ne închinăm
cu omagiu şi recunoştinţă în faţa celei dispărute-tragic (3 octombrie 1998), prea de tânără,
mamă a trei copii – învăţătoarea gradul I Staicu Mariana… Noaptea e sora blândă a morţii.
Moartea e sora cruntă a nopţii. Destinul a dus-o în lumea veşnică, lumea nemuririi, lumea
fără dor, a rămas în lumea neuitării… Aşezaţi o floare. Picuraţi o lacrimă. Un moment de
reculegere!
Despre un învăţământ de stat în Judeţul Romanaţi se poate vorbi de la 1864 şi până
la 1900, când s-au înfiinţat şcoli în toate comunele, aici formându-se acea generaţie de elită
care a secondat pe Haret în mişcarea sa de emancipare a săteanului prin cooperaţie. Puterea
( guvernele) a căutat să lumineze pe sătean. Până în anul 1916 aveam 70% analfabeţi. Iată
ce mărturiseşte Ion Smarandache (Grădinaru), născut în 1904, aprilie 9, în Cruşov, jud.
Romanaţi: În răstimpul anilor 1891-1892 venea la şcoală cine dorea şi putea. Au învăţat la
Obârşia. După această dată s-a înfiinţat şcoala Cruşov. Învăţau la câte o casă pe rând, aşa
că nu aveau local. În loc de tablă, scriau pe nisip. Căciula era legată cu aţă la gât, când o
dădeau jos de pe cap, sta legată –agăţată. Nu erau bănci. Şcoală a făcut Constantin
Slătineanul. Era învelită cu Şâţă … Cu aproximaţie iată numele directorilor Şcolii Cruşov,
începând cu 1891 când se înfiinţează şcoala mixtă: 1. Nicolaescu Dumitru, primul
învăţător-director, bunicul lui Costică Stănciulescu, cu două clase de liceu, originar din
Cruşov; 2. Dalea Andrei, director, originar din Redea; 3. Rădulescu Toma, director-
învăţător, originar din Amărăştii de Jos, perioada 1911-1916. Cu data de 8 ianuarie 1916 a
fost concentrat ca ofiţer de rezervă. A murit în război la Orlat lângă Sibiu, la 6 sau 9
septembrie 1916 (stil vechi). Este erou. Şcoala primară din Cruşov a purtat numele Toma
Rădulescu; 4. Rădulescu T. Lucreţia, învăţătoare, soţia lui Toma Rădulescu; 5.
Dumbrăvescu Tache, preot, un an, originar din Cruşov; 6. Dumitrescu Florea, învăţător,
originar din Amărăşti; 7. Ţugui Dumitru, învăţător, originar din Caracal, prin 1928-
aproximativ 8 ani; 8. Filipescu Ioan, învăţător, originar din Cruşov; 9. Predeţeanu St.
Alexandru, învăţător, originar din Brastavăţ, aprox. perioada 1935-1965, circa 25 de ani;
10. Dumitraşcu Ion, învăţător, originar din Basarabia; 11. Andreescu Ion, profesor,
originar din Redea; 12. Grădinaru S.I. Gabriel, originar din Cruşov, perioada 1965-1974;
13. Popa Vasile, profesor, originar din Moldova, perioada 1974-1984; 14. Firiceanu I.
Marieta, profesoară, originară din Cruşov, perioada 1984-1990; 15. Baidac Ion, profesor
gradul I, originar din Grădini, perioada 1990-1999; 16. Chera Georgica, prof. gradul I,
originară din Brastavăţ, perioada 1 septembrie – 1 noiembrie 1990, interimar; 17. Stamin
Constantin, prof. gradul II, originar din Grădini, începând de la 1 noiembrie 1999…
Îmi permit să-i numesc oameni de onoare, oameni care sfinţesc locul. Înaintaşii ne
veghează din liniştea mormântului. Trecutul este oglinda viitorului. Prezentul se conjugă
cu trecutul la timpul viitor. Să apărăm şi să păstrăm credinţa strămoşească. Să ne iubim
satul natal. Dumnezeu să ne ocrotească, de rele să ne ferească!...
Un colectiv de cadre didactice de elită, având ca director pe Stamin Constantin -
recunoscut prin seriozitate şi profesionalism, a demonstrat dăruirea prin rezultate pe
măsura muncii depusă zi de zi. Omul sfinţeşte locul. Destinele şcolii Cruşov sunt pe mâini
bune. Şcoala deşi ea în ţara noastră nu mai e tinda bisericii, este şi are să fie biserica
copiilor (Ioan Slavici). Fără şcoală să nu aştepte nimeni, nici părinţi buni, nici fii buni, nici
stat bine organizat şi bine păstorit (Ion Heliade Rădulescu). Mai buni, mai drepţi ne fac
gândul şi fapta noastră.
Profesor de matematică, om al ştiinţelor exacte, Stamin Constantin-un virtuos al
instrumentului popular muzical-fluierul, omul înfrăţit cu fluierul a dus faima României
peste hotare. Fluierul ne-a însoţit şi la bine şi la greu. Reconstrucţia podului de la poarta
şcolii, căminul de retenţia apei de la robinete, executarea trotuarului din beton, a gardului,
dovedesc o dorinţă de a se implica, de a face… Omul se dăruieşte, profesorul şi elevul din
şcoală, tată al unei familii numeroase, Stamin Constantin vede în copii, speranţă, onoare,
dragoste. Să creştem copiii pentru un viitor previzibil. Ne face cinste reputaţia
absolvenţilor de la şcoala Cruşov care ocupă un loc meritat în ierarhia socială… Să
desăvârşim procesul instructiv-educativ şi prin asistenţe şi interasistenţe la activităţile
didactice. Eroul învăţământului nu este ministrul, ci educatoarea, învăţătorul şi
profesorul… Fotografia şcolii este fotografia directorului… Şcoala este cartea de vizită a
satului Cruşov, jud. Romanaţi-Olt. Fără zestrea satelor ne vom înstrăina de sufletul
românesc. Să păstrăm ce este al nostru. Să ne fie frică de gura satului, frică de Dumnezeu.
Luaţi şi aplicaţi din munca înaintaşilor de câteva decenii acele acţiuni şi fapte ce se
pot numi exemple, ţineţi sus flacăra realităţii, a cărţii… Satul temei de cultură şi civilizaţie.
Cinste celor care slujesc astăzi satul. Satul s-a deschis civilizaţiei şi în Cruşov au apărut
case cu etaj (Dr. Istrate Petre şi alţii) în locul vechilor bordeie îngropate în pământ…
Izvor de cântec românesc şi de dor, horele satului au fost prilej de cultură şi odihnă.
Cântecele legate de vremuri reprezintă tezaur valoros muzical. Implicaţi-vă în viitorul ţării-
România- care este în fiecare dintre noi. Întrebări sunt. Întrebări care-şi caută răspunsul.
Clipe de viaţă. o încercare timidă. Cei dinainte au făcut ceva. Satul poate veşnici neamul
românesc. Ştiinţa este putere: atâta putere, cât ştim. Actual. Vorba zboară, scrisul rămâne.
Scriu ceea ce gândesc şi gândesc ceea ce scriu. Adevăr, bunătate, caracter, dorinţă,
educaţie, faptă, gândire, hărnicie, istorie, învăţătură, judecată, libertate, muncă, naţiune,
omenie, patrie, recunoştinţă, sănătate, şcoală, talent, ţară, unire, viaţă, zbucium, zestre sunt
cuvinte ordonate alfabetic, riguros selectate: sper că vor avea bază suficientă pentru a
deschide cititorului un orizont destul de larg asupra gândirii, asupra a ceea ce numim azi,
ieri, mâine – Coloana infinită.

Am redat cititorului date (timp şi spaţiu)-baze de plecare pentru viitor. Am pus în
pagină aceste date drept mărturie urmaşilor.
A scris despre satul Cruşov, jud. Romanaţi, unde a văzut lumina zilei, a primit
lumina cărţii, a împărtăşit lumina 26 de ani, două treimi din activitate ca profesor, director,
învăţător(1964-1990) din cei 41 de muncă, învăţător Grădinaru Simion Iosif-Gabriel.
2000. Anul acesta a afectat cu secetă întreaga ţară. Balta de la sud de Cruşov a
secat. Mai curge pârâul care trece pe lângă Şipotul monument 1848.
Oameni de prisos
Alexandru Fifoiu Delaseaca
Motto: ,,...nu suntu vremile supt cârma
omului, ci bietul om supt vremi.“(Miron
Costin)
În general, marile convulsii sociale lasă în urmă dezastre, dacă nu sunt urmate de
transformari care să se identifice cu aspiraţiile maselor. Evenimentele din decembrie ’89
au pus România la pământ ca un cutremur devastator, dintre acelea cu multe grade pe scara
Richter, care modifică chiar şi formele de relief. Ce-i drept, dărâmarea României s-a
produs în timp, nu dintr-o dată, şi asta se vede cel mai bine la sate.
Sărăciţi până la limita rezistenţei biologice, dezamăgiţi de această nesfârşită
tranziţie spre nicăieri, în care reuşesc de obicei doar cei ce nu-şi pun probleme de
conştiinţă sau morală, foarte mulţi dintre ţărani se complac azi într-un trai inactiv, în
contemplare şi lâncezeală. Din resemnare (mioritică) şi dintr-un acut sentiment al
inutilităţii şi al lipsei de orizont existenţial. Aşa că fabuloasa lume a satului românesc
tradiţional se retrage discret din istorie, se stinge ca o lumânare şi va dispărea definitiv
odată cu ultimii ţărani autentici, aflaţi în iarna vieţii. O realitate dură, imperceptibilă din
luxoasele birouri cu uşi capitonate ale potentaţilor zilei şi invizibilă în producţiile media.
Din păcate, cei care ar putea să împiedice dezastrul uită că dacă ne pierdem
trecutul ne este periclitat viitorul. Şi că, în pofida faptului că dincolo de banalul şi cenuşiul
cotidian sub care este percepută dinafară existenţa rurală, lumea satului mai are încă, cum
s-a dovedit de nenumarate ori în zbuciumata noastră istorie, nebănuite şi clocotitoare
energii purificatoare şi constructive, capabile să reînalţe naţia română, aflate într-o
coabitare firească până la un punct cu teribilele drame individuale şi colective pe care le
trăiesc oamenii locului, robi ai pământului prin propria voinţă şi de-a pururi « ziditori de
pâini », pe care capitalismul în reluare de la noi i-a transformat din oameni demni, care-şi
câştigau existenţa prin munca lor cinstită, în asistaţi social, condamnându-i la umilinţă şi
manipulare.
În noianul de probleme ale lumii rurale se individualizează prin tragism situaţia
specialiştilor din agricultură – ingineri agronomi, zootehnişti, mecanici –, cândva mândria
satelor, care au fost pur şi simplu lăsaţi în voia sorţii, aruncaţi la periferia interesului
autorităţilor. Nimeni nu s-a mai preocupat în direcţia reintegrării lor, chiar dacă sunt
specialişti, adică oameni în care a investit şi statul, nu doar familia.
Moartea lui Leonard P., de care am aflat de la un consătean întâlnit întâmplător,
mi-a umplut sufletul de tristeţe şi mi-a răscolit amintiri vechi. Normal că vă întrebaţi,
poate, cine este Leonard. Până în decembrie ’89 a fost inginer agronom la CAP-ul din sat.
Sătenii îi spuneau cu respect «domnu’ inginer ». Fiind vecinul nostru de peste pârâul
Călmăţui, tata-i spunea cu afecţiune Leonică. Asta în particular. Pentru mine el este o parte
din copilăria mea. Copil de dascăli, tatăl învăţător, mama educatoare, el a crescut alături de
noi, copiii de ţărani. Aveau o casa mare şi frumoasă, dovadă că meseria de dascăl era
preţuită atunci la adevarata ei valoare. Într-o cameră mare, înaltă şi luminoasă din această
casă am făcut grădiniţa sub îndrumarea Doamnei, pe atunci singura educatoare din sat.
Leonard era băiatul dumneaei şi era bine să fii prieten cu el ca să te poţi bucura mai mult
ca alţii de mult-râvnitele jucării. Atât de puţine şi lustruite de mânuţele prea multor copii.
Nişte cuburi din lemn, păstrate într-o ladă de pe holul mare al casei, câteva maşinuţe, între
care trei autobuze (rate) şi câteva mingiuţe de cauciuc, numai una sau două neînţepate. Nu
dormeam noaptea cu grija de a ne trezi dimineaţa devreme, ca să venim înaintea altora şi
să apucăm jucăriile cele mai dorite. O dată sau de două ori pe an venea cineva şi ne
prezenta pe un ecran de panză albă câte un filmuleţ ori diafilm. Mai târziu, când am mai
crescut şi ne răneam picioarele desculţe jucând fotbal pe « maracana » noastră de la Podul
Primariei, pe albia secată a pârâului Călmăţui, la porţi marcate cu bolovani şi pietre, cu
Manane, Codin, Oneaţă, Spiridon s.a., Leonard doar stătea pe mal şi ne privea. Nu-i plăcea
fotbalul, dar avea şi el talentele lui. Ne distram copios când imita vocal încăierarea dintre
o pisică şi un câine. În plus desena foarte frumos. De fapt, după liceu a încercat şi la
Teatru, şi la Arte Plastice. Dar n-a reuşit. Ultima variantă, Agronomia, făcută la Craiova,
după care repartiţia ca inginer agronom în satul natal. Bun specialist, cu gură cam multă,
dar nu rea, era dintre cei care nu luau gâtul omului dacă-l prindeau cu câte-un porumb în
traistă. A urmat căsătoria, desigur cu o educatoare, un copilaş, băiat, după care lucrurile au
cam luat-o razna. A venit revoluţia, domnu’ inginer a ramas inginer, dar fără portofoliu în
urma dispariţiei CAP-urilor, despărţirea de soţie, care s-a şi mutat din sat luând cu ea şi
copilul. Natură sensibila, fire de artist, Leonard n-a putut să depăşească momentele grele,
s-a refugiat în singurătate, spun unii că ar fi început să şi bea şi... s-a rupt filmul. În ultimii
cinci ani a trăit având gospodăria debranşată de la reţeaua de alimentare cu curent electric.
În rarele ocazii când ne mai întâlneam, imi cerea să-l pun in legătura cu un mare regizor
român, cunostinţă de-a mea, ca să-i dea un scenariu. N-am facut-o – îmi pare rău –
gândindu-mă că Maestrul nu de scenarii ducea lipsă.
În ultima zi a anului trecut, Leonard a fost găsit mort de vecini, în casa sa,
intoxicat se pare cu fumul de burete de la un fotoliu vechi, aşezat (nu exclud varianta
intenţionat) prea aproape de o sursă de căldură improvizată. A murit un om. Specialist în
agricultură. Şi ce-i cu asta ? Era un om de prisos, într-o lume nebună. Una din multele
victime colaterale în războiul vieţii.
Drama învăţătorilor refugiaţi din Olt şi Romanaţi (IX)

Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian
Petre Pârjolescu, în vârstă de 34 ani, învăţător definitiv cu două gradaţii, statut personal
nr. 2760, fost cu postul la şcoala din satul Topcii, judeţul Durostor, în cererea cu nr.
170429 din 20 septembrie 1940 ruga Ministerul Educaţiei să-i aprobe numirea pentru
utilizare în postul nou înfiinţat în comuna sa natală Zvorsca, jud. Romanaţi, având aici
posibilitatea să folosească pentru locuit casa părintească. Pentru susţinerea cererii sale, înv.
P. Pârjolescu a alăturat şi un certificat al primăriei Zvorsca.
Ecaterina Pârjolescu, născută Vetzel , în vârstă de 29 ani, fostă învăţătoare definitivă, cu
o gradaţie la şcoala de copii mici din satul Topcii, jud Durostor, căsătorită cu înv. Petre
Pârjolescu, solicita Ministerului Educaţiei un post la şcoala din com. Zvorsca, jud
Romanaţi (cererea cu nr. 170430 din 20 sept. 1940). Cei doi aveau un copil născut pe 7
august 1940.
Ana Nazarie, învăţătoare definitivă cu o gradaţie, a funcţionat ca titulară pe postul I la
grădina de copii mici din jud. Bihor, se afla refugiată în oraşul Balş, jud. Romanaţi. Într-o
cerere adresată Inspectoratului Şcolar al Ţinutului Mureş, reşedinţa Alba-Iulia, ruga a fi
trecută pe tabelul de numiri al învăţătorilor refugiaţi, cerând numirea în oraşul Balş pe
postul I la grădiniţa înfiinţată în acea perioadă a refugierilor. Situaţia învăţătoarei Ana
Nazarie era mai delicată, în toamna anului 1940 se afla în divorţ şi avea în îngrijire doi
copii.
Dumitraşcu F. Nicolae, originar din comuna Braneţ, jud. Romanaţi, a fost învăţător cu
titlul provizoriu la şcoala din comuna Matlanova, jud. Caliacra. Prin cedarea
Cadrilaterului, a rămas fără post. În cererea nr. 171281 din 21 septembrie 1940, solicita
Ministerului Educaţiei Naţionale un post de învăţător în una dintre comunele: Braneţ, unde
avea familie, fiind căsătorit, Bârza sau Olari, toate în judeţul Romanaţi sau în comuna
Suteşti, jud. Vâlcea. La data trimiterii cererii, înv. Dumitraşcu Nicolae se afla mobilizat în
Regimentul 74 Infanterie. Conform rezoluţiei de pe cerere a fost repartizat în com. Braneţ,
jud. Romanaţi.
Parascovia Siminel a fost învăţătoare cu titlul definitiv în comuna Otac, judeţul Orhei.
Fiind refugiată din Basarabia, în cererea cu nr. 171562 ruga Ministerul Educaţiei să
intervină locului pentru a fi numită la şcoala din comuna Strejeştii de Sus, jud. Romanaţi,
unde era utilizat şi soţul său ca preot.
Lidia Plămădeală, fostă învăţătoare definitivă la Şcoala primară din comuna Ţaul, plasa
Târnova, jud. Soroca, în toamna anului 1940 avea statutul de refugiată. În cererea cu nr.
172575 din 23 septembrie 1940 adresată Ministerului Educaţiei Naţionale, solicita un post
de învăţătoare în oraşul Balş, acolo unde era repartizat şi soţul său ca preot şi unde se găsea
şi familia învăţătoarei.
Oprescu Ilie, originar din comuna Marotinul de Sus, judeţul Romanaţi, a fost învăţător cu
titlul provizoriu în teritoriul ocupat – Basarabia - comuna Cârpeşti, satul Crăciun, plasa
Ştefan cel Mare, jud. Cahul. Rămas fără post, solicita Inspectoratului şcolar al jud.
Romanaţi să intervină pentru a fi detaşat într-un post de învăţător, vacant pentru detaşări,
în judeţul Romanaţi sau în locul învăţătorului Iulian Popescu, titular la şcoala primară din
Slăveni, jud. Romanaţi şi care fusese numit subinspector şcolar. Soţia învăţătorului
Oprescu Ilie era titulară la şcoala din Gostavăţ, jud. Romanaţi (cererea cu nr. 4510, din 9
august 1940).
Chiţoiu M. Alexandru, învăţător definitiv originar din comuna Doba, într-o cerere
adresată Ministerului Educaţiei Naţionale menţiona: ,,… în toamna anului 1934, fiind
numit cu postul în comuna Petreşti, sat Petreşti, judeţul Bălţi, care din 1935 a trecut
administrativ la judeţul Iaşi, am funcţionat acolo până la 27-28 iunie 1940, când
Basarabia a fost ocupată de ruşi. Situaţia mea şcolară se află la Inspectoratul Şcolar
Judeţean Iaşi, de care am depins încă din 1935. Deoarece astăzi fac parte dintre refugiaţi
şi rămas fără post, vă rog Domnule Ministru a dispune să fiu numit sau detaşat într-un
post ce eventual s-ar găsi liber în comuna mea natală, Doba-Romanaţi, ori în alt post cât
mai aproape de Ţinutul Olt, cu preferinţă judeţele Romanaţi şi Dolj. Aceasta, pe motivul
că în comuna mea am interese materiale, casă şi pământ ce trebuiesc îngrijite şi muncite,
plus interese familiale: fraţi, soră, etc. În prezent mă găsesc concentrat încă din 1939 la
Regimentul 71 Infanterie”. Avea gradul de locotenent în rezervă.
Paul I. Alexandrescu a fost învăţător definitiv la şcoala din comuna Ruşii Munţi, jud.
Mureş. Fiindcă localitatea în care a avut postul a căzut în teritoriul cedat Ungariei, înv.
Paul I. Alexandrescu solicita Inspectoratului Şcolar al Ţinutului Mureş, reşedinţa Alba-
Iulia, să fie numit la o şcoală din judeţul Romanaţi, de preferinţă în comuna Zănoaga, de
unde era originar şi avea proprietate. În cazul în care nu se găseau posturi în jud.
Romanaţi, opta pentru jud. Sibiu (cererea nr. 02878, din 18 septembrie 1940). Înv. Paul I.
Alexandrescu era concentrat la Reg. 52 Inf. comp. a 12-a.
Aspra Gh. Constantin a funcţionat ca învăţător cu titlul provizoriu, seria 1929, în comuna
Mălădia, jud. Sălaj, teritoriu intrat sub ocupaţia maghiară. Adresează o cerere
Inspectoratului Şcolar al Ţinutului Mureş, prin care ruga a fi numit într-o altă şcoală din
judeţul Romanaţi, de preferinţă în comuna Osica de Jos, unde avea interese materiale şi
familiale: mama văduvă de război, fraţi, etc. Primarul comunei Osica de Jos, jud.
Romanaţi, Ioan D. Predescu certifică printr-un document emis la data de 13 septembrie
1940 că învăţătorul Aspra Gh. Constantin era născut în această comună, având aici avere
mobilă şi imobilă.
Alexandru Anghel, fost învăţător definitiv în satul Seidali, jud. Caliacra din anul 1938,
căsătorit, soţia tot învăţătoare, în cererea adresată Inspectoratului Marea-Constanţa solicita
un post de învăţător, în ordinea preferinţei, la o şcoală din comunele: Bobiceşti-Chinteşti,
Comăneşti, Morunglav, Leoteşti, Balş, jud. Romanaţi, deoarece soţia sa, Elena Anghel, era
originară din Bobiceşti. A fost repartizat la Bârza, conform rezoluţiei.
Trăienica V. Andrei, învăţătoare definitivă cu trei gradaţii la şcoala din comuna Stejaru,
jud. Caliacra. După pierderea Cadrilaterului, s-a refugiat în comuna natală Dioşti, jud.
Romanaţi, unde avea părinţii şi tot bagajul ce-l evacuase din com. Stejaru. A fost numită
în învăţământul primar la 1 septembrie 1926, Soţul , Vasile Andrei, era funcţionar public
(notar). Ruga inspectoratul şcolar al Ţinutului Marea-Constanţa să dispună utilizarea ei la
şcoala din comuna Dioşti (cererea cu nr. 015328 din 12 sept. 1940). Repartizată în com.
Redea, jud. Romanaţi.
Ana D. Târnă. În cererea înregistrată la Inspectoratul Şcolar al Ţinutului Mureş, cu nr.
015378 din 12 septembrie, arăta: ,,Subsemnata Ana D. Târnă, învăţătoare la şcolile de
copii mici, cu titlul definitiv, o gradaţie şi cu o vechime în învăţământ de 8 ani, cu onoare
vă rugăm să binevoiţi a interveni locului în drept ca să fiu numită într-un post la una din
şcoalele primare: 1. La Şcoala primară din comuna Ţepeş-Vodă, jud. Constanţa, unde am
familia şi mama văduvă de război, 2. La Şcoala primară din com. Redea, jud. Romanaţi,
locul de naştere al soţului meu, Dumitru Târnă, învăţător, şi unde are mamă, tată şi fraţi.
Cer acest lucru din următoarele motive: subsemnata am funcţionat la şcoala de copii mici
din satul Carasinau, comuna Ezibei, jud. Caliacra, localitate evacuată şi doresc să fiu
utilizată într-o localitate unde să am posibilitatea de trai şi să fiu la aceeaşi şcoală cu
soţul meu, Dumitru Târnă, învăţător”. Conform rezoluţiei, a fost repartizată la şcoala din
comuna Redea, jud. Romanaţi.
Maximencu Maxim, învăţător definitiv cu două gradaţii (statut personal nr. 38471) şi
având o vechime în învăţământ de 14 ani, a funcţionat la şcoala din comuna Bulboaca, sat
Roşcani, jud. Tighina. La aceeaşi şcoală a avut post şi soţia sa, Maximencu Elena,
învăţătoare definitivă cu o gradaţie, statul personal nr. 48391 şi care a slujit învăţământul
din Basarabia timp de 10 ani. În urma evenimentelor din Basarabia din anul 1940, soţii
Maximencu s-au refugiat în comuna Vişina-Veche, jud. Romanaţi, locul natal al
învăţătoarei Maximencu Elena. Aceştia trimit 3 cereri Ministerului Educaţiei Naţionale
(cererile cu numerele: 16309, 16310, ambele din 18 iulie 1940 şi 35027 din 9 august
1940). În ultima cerere, soţii Maximencu menţionau: ,,Subsemnaţii[…] domiciliaţi
provizoriu în comuna Vişina-Veche, jud. Romanaţi, cu onoare vă rugăm ca să ne numiţi la
şcoalele de băieţi şi fete din comuna Vişina-Veche, jud. Romanaţi, comună natală a soţiei,
unde-i trăiesc părinţii şi unde avem şi câteva pogoane de pământ, care ne pot aduce mult
ajutor şi folos în situaţia săracă în care ne aflăm după refugiu. Şcoalele primare din
comuna Vişina-Veche unde solicităm posturi, au supranumăr de copii, dar din lipsă de
învăţători nu se pot înscrie toţi în cataloagele şcoalelor, deci uşor s-ar putea ca să fim şi
noi utilizaţi la aceste şcoli. În plus, şcoalele de aici nu sunt străjerite şi numindu-mă pe
mine cu postul la şc. de băieţi, voi putea munci în plus pe tărâm strejăresc, rădicand peste
puţin timp şi Pavilionul Naţional. În caz că nu ne puteţi numi în comuna Vişina-Veche, de
care ne leagă părinţii şi situaţia materială, vă rugăm să fim numiţi în apropiere în
următoarele commune: Celei, Comanca şi sat Mircea, unde este numai un învăţător iar
populaţia şcolară este destul de mare. Acest sat depinde de comuna Vişina-Veche şi ar fi o
uşurare pentru noi numirea în acest sat […]. Solicităm post în com. Vişina-Veche, jud.
Romanaţi, fiindcă aici am putea avea tot ajutorul, locuinţă, alimentaţie, etc, iar în orele de
clasă am avea cu cine lăsa copilul nostru de 2 ani”. Maximencu Maxim se afla concentrat
la regimental 27 Dorobanţi din Bacău.
Georgescu V. Constandin, învăţător provizoriu, a funcţionat la şcoala din comuna
Slobozia-Vârtop, jud. Hotin. În cererea înregistrată cu nr. 45376 din 21 august 1940
adresată Ministerului Educaţiei, roagă să fie transferat în comuna Găneasa, jud. Romanaţi,
unde are mama bătrână, văduvă şi infirmă şi unde tatăl său slujise ca preot timp de 10 ani.
Poseda întreaga gospodărie părintească din această comună: pământ, vie. În cazul în care
nu exista un post vacant în comuna Găneasa, înv. Georgescu V. Constandin solicita într-o
altă cerere să fie detaşat în locul învăţătorului Stăncescu, care funcţiona în acea perioadă ca
subinspector, deşi pe acest post se detaşase un învăţător care nu avea nicio legătură cu
localitatea Găneasa. Se afla concentrat de la 1 august 1939 ca sublocotenent la Regimentul
19 Infanterie.
Diaconescu Constantin, învăţător definitiv, fost la şcoala primară mixtă din comuna
Colibaşi, jud. Cahul, cerea Ministerului Educaţiei să fie numit la una dintre şcolile din
comuna Apele-Vii, jud. Romanaţi, aici locuind părinţii săi şi era suficientă populaţie
şcolară pentru încă două posturi sau în oraşele Caracal şi Râmnicu-Vâlcea, unde avea rude
care l-ar fi putut ajuta ca refugiat (cererea nr. 36417 din 10 august 1940). Înv. Diaconescu
Constantin era căsătorit cu Diaconescu Cleopatra, învăţătoare în aceeaşi localitate din jud.
Cahul. Într-o altă solicitare scrisă adresată ministrului educaţiei, înv. Diaconescu C-tin
arăta: ,,Excelenţă, Soţia mea, mai înainte, apoi şi eu, fără să ne întâlnim, în urma evacuării
din Basarabia, am depus câte o cerere spre a fi utilizaţi la alte şcoli. Între timp, ne-am
văzut, ne-am sfătuit asupra a ceea ce avem de făcut şi am rămas la cele scrise în
alăturatele cereri. Domnul Consilier Regal A.C. Cuza, înţelegându-mi situaţia grea în
care mă aflu, mi-a dat sprijinul Domniei Sale, cerându-mi să-i comunic dacă s-a făcut
ceva. C. V. alăturată aici n-am putut să v-o prezint personal prin faptul că la ora când am
intrat în posesia ei, D-voastră nu mai primeaţi. Sănătate, Excelenţă! C. Diaconescu,
învăţător, Şc. Of. Rez. Bacău. 6 august 1940-Rogojeni”.
Stancu Oprea a fost învăţător la Şcoala primară mixtă din comuna Rapcea – malul drept,
jud. Storojineţ. În urma evacuării, a rămas fără post. În cererea cu nr. 36634 din 10 august
1940 adresată Ministerului Educaţiei, ruga să fie numit la oricare şcoală din judeţul
Romanaţi sau din judeţele limitrofe. Avea domiciliul în comuna Obârşia-Veche, jud.
Romanaţi.
Stoicănescu Ana a fost învăţătoare cu titlul provizoriu la Şcoala primară nr. 1 din comuna
Bej-Ghioz, jud. Tghina. A funcţionat la această şcoală de la 1 septembrie 1936. Rămasă
fără post în urma evenimentelor din Basarabia, solicita Mineisterului Educaţiei să fie
numită într-un post vacant de învăţătoare de la o şcoală, de preferinţă într-una din
localităţile judeţelor Romanaţi, Gorj sau oricare alt judeţ al Olteniei, având astfel
posibilitatea să fie mai aproape de casa părintească aflată în com. Cezieni, jud. Romanaţi.
Murat Constantin, învăţător cu titlul provizoriu la Şcoala primară din satul Veselia, com.
Tuzla, jud. Cetatea – Albă, a rămas fără post în urma evacuării Basarabiei. În cererea cu nr.
38207 din 12 august 1940, ruga Ministerul Educaţiei Naţionale să dispună plasarea lui
într-un alt post, de preferinţă în Ţinutul Olt, având domiciliul părinţilor în com. Urzica,
jud. Romanaţi. A absolvit şcoala normală în anul 1933 şi a funcţionat ca învăţător
suplinitor în anul 1936-1937, iar pe data de 1 septembrie 1937 a fost numit învăţător cu
titlul provizoriu. Înv. Murat Constantin se afla mobilizat ca sublocotenent rez. la
Batalionul Mitraliere.
Gavrilă Constantin, învăţător definitiv din anul 1937, a funcţionat la şcoala din comuna
Cetireni, satul Rezina, jud. Iaşi (fost Bălţi), fiind refugiat din Basarabia. Solicita
Ministerului Educaţiei să-l numească învăţător cu acelaşi grad didactic într-unul din
posturile vacante sau care eventual ar devein vacante în comunele: Preajba, Preajba-
Coşereni, Corlăteşti, Golfin, jud. Romanaţi sau în oricare post din jud. Romanaţi sau
Ţinutul Olt. Solicita de asemenea să fie numit în aceeaşi localitate sau localitate apropiată
cu soţia, Gavrilă Elena, tot învăţătoare refugiată din aceeaşi comună. Avea domiciliul în
comuna Preajba şi era mobilizat la Regimentul 14 Dorobanţi (cererea cu nr. 38460 din 12
august 1940).
Mocanu Paraschiva a fost învăţătoare definitivă din 1937 cu decretul Regal nr. 3812 la
Şcoala de copii mici din comuna Cuza-Vodă, jud. Ismail până la cedarea Basarabiei. În
august 1940, se refugiase în comuna Brăteni, jud. Iaşi. Situaţia şcolară era următoarea:
absolventă a Şcolii Normale de conducătoare din Iaşi cu diploma nr. 436 din 1930; obţine
gradul definitiv în 1937; între 1930-1931 a fost suplinitoare la Şcoala de copii mici din
Hârlău, jud. Botoşani; între 1931-1932 a funcţionat la Şcoala primară Buteşti-Bălţi; 1933-
Şcoala de copii mici din Chilia, jud. Ismail; 1934-1940 Şcoala de copii mici din com Cuza-
Vodă, jud. Ismail. Deşi în cererea adresată Ministerului Educaţiei, solicita un post de
învăţătoare la o şcoală din Ţinutul Dunărea de jos au Ţinutul Prut, înv. Mocanu Paraschiva
primeşte un post în judeţul Romanaţi (Balş), conform rezoluţiei de pe cererea din 12
august 1940.
Ionel Oproiu, învăţător seria 1937 şi orfan de război, a avut postul la şcoala din comuna
Ispas – Dumbrava, jud. Storojineţ, comună care a fost ocupată de trupele sovietice. În
cererea adresată Ministerului Educaţiei, solicita un post de învăţător care era vacant la
şcoala din comuna Bârza, jud. Romanaţi, deoarece această comună se află mai aproape de
comuna sa natală, Slătioara, jud. Romanaţi şi unde avea teren arabil şi zăvoi.
Florea Popa a fost învăţător cu titlul definitiv în satul Velifacă, judeţul Caliacra. Rămas
fără post, solicita Ministerului Educaţiei să-l numească la una dintre şcolile din judeţul
Romanaţi sau în judeţele Olt, Teleorman, Dolj sau Argeş (cererea cu nr. 52271 din 28
august 1940). La data cererii se afla concentrat ca serg. TR la Reg. 2 Roşiori, esc. 4.
Tudor M. Matei a funcţionat ca învăţător definitiv în comuna Teke, jud. Caliacra. În
cererea din 30 august 1940, înregistrată cu nr. 54082, ruga ministerul să binevoiască a
dispune înfiinţarea unui post pe lângă Şcoala primară mixtă din comuna Doba-Schit, jud.
Romanaţi, care funcţionează cu două posturi, deşi numărul de elevi ajungea la 140 sau în
comuna Arceşti, jud. Romanaţi. În comuna Doba-Schit avea soţia învăţătoare.
Ştefania I. Negreanu, învăţătoare titulară la şcoala din comuna Baharechiaiu, satul

Sucuiugiuc, jud. Durostor, stat personal nr. 49105/1938 şi transferată de Ministerul
Educaţiei Naţionale din comuna de mai sus, în comuna Caralar, jud. Durostor pe ziua de 1
septembrie 1940, prin decizia nr. 94315/1940. În cererea adresată Inspectoratului şcolar al
Ţinutului Marea-Constanţa din data de 9 sept. 1940, ruga să fie numită la o şcoală din
comunele: Orlea, Orlea Nouă, Deveselu, Traian, Redea şi Liiceni, toate în judeţul
Romanaţi sau orice post din judeţele Ţinutului Olt. Avea proprietate în judeţul Romanaţi şi
părinţi bătrâni. Era originară din comuna Redea, jud. Romanaţi. La o altă cerere din 31
august 1940, se află ataşat un certificat eliberat de primăria Redea la data de 28 aug. 1940
prin care se confirmă cele menţionate mai sus de înv. Ştefania Negreanu.
Dioştii la început de secol XXI

Geograf dr. Veselina Urucu
Sat de moşneni, situat în Câmpul Leu-Rotunda, delimitat de către geograful Petre

Coteţ ca subdiviziune a Câmpiei Romanaţilor, Dioştii formează comuna cu acelaşi nume
împreună cu alte două sate apropiate, Radomir şi Ciocăneşti.
Satul mai are în prezent (în 2015) aproape 1000 locuitori, faţă de 1560 în anul 1899
şi faţă de aproape 2000 în primele decenii de după Al Doilea Război Mondial (1974
locuitori în anul 1948 şi 1942 locuitori în anul 1966).
Singura localitate din ţară cu acest nume, satul Dioşti a devenit foarte cunoscut la
jumătatea secolului trecut. Despre el există totuşi informaţii şi documente mult mai vechi,
strânse într-o impresionantă colecţie de către profesorul Ilie Constantinescu, preluată şi
întregită de către inginerul Mihai Bălăianu, constituind un fond preţios de documente la
Arhivele Naţionale şi la Biblioteca Academiei Române.
Bazat pe cunoşterea vechilor documente istorice scrise, cât şi pe cercetarea multor
urme de civilizaţie veche pe aceste locuri romanaţene, Ilie Constantinescu, dioştean el
însuşi, este cel care scrie cea mai concisă şi profundă explicaţie privind evoluţia istorică a
acestei localităţi până la mijlocul secolului al XX-lea.
Concluziile sale le publică în 1940 într-o „schiţare istorică a moşiei şi a satului”, în
numai cinci pagini, după notele asupra textului Hotărniciei moşiei Dioşti din 1755.
Cităm din această „schiţare”, spre exemplificare, doar două puncte.
„Din cele 2 texte ale hotărniciei, 1755, 1820, cum şi din cel utilizat de Lăcusteanu,
rees, după crisovul lui Gavrilă Vodă (1618-20):
1. că „la început” au fost 6-7 „moşi” (adică familii, mai exact neamuri, grupe de familii,
care stăpâneau pământul în devălmăşie, neîmpărţit individual, pe moşi, adică pe moşie,
fiind păstori, păscându-şi turmele liber, având loc destul pentru păşunat în devălmăşie,
pădure destulă, iar locuri pentru arătură la fel, fiind oameni puţini şi punând în pământ
pentru ei;
2. că înainte de Mihai Viteazul (1593) ei nu erau „rumâni”, adică nu erau stăpâniţi, ei şi
pământurile lor, de vreo stăpânire (domn, boier, sau mânăstire), ci erau proprietari liberi
pe pământurile lor, supuşi numai către Domnie la dări şi oameni de oaste”, (op.cit.p.11-
12). Cu deosebită autoexigenţă, profesorul prezintă în paginile următoare ale lucrării
citate mai sus, „istoria probabilă” a satului Dioşti. Aceasta rămâne, fără îndoială, un
material de referinţă în bibliografia despre satul Dioşti, ulterior alţi istorici sau geografi
detaliind sau adăugând la cele enunţate de către I. Constantinescu la mijlocul secolului
trecut.
Satul Dioşti, ca şi alte multe sate romanaţene, îşi are începuturile în negura
timpurilor. Dioştii de astăzi continuă o aşezare străveche, situată pe câmpul, cunoscut sub
denumirea de Dealul Nucilor, de la nord de Valea Eleşteului (Aleşteului).
Confirmată arheologic, această aşezare a existat ca o grupare umană importantă încă
din primele secole ale primului mileniu d.Hr.(I.Constantinescu, Gh. Popilian, M.
Bălăianu). Ea continuă să existe şi în secolele următoare, stăpânind aceste pământuri din
timpuri uitate, iar în perioada năvălirilor barbare dând vreo dijmă la cei mai puternici ce
treceau peste ei (Constantinescu, 1940).
La începutul mileniului al II-lea, satul Dioşti, sau cum se va fi numit el, probabil
Doeştii53 ( Urucu, Bălăianu 1985; Urucu 1992, 2008), exista ca o comunitate teritorializată.
În secolele XII-XIII moşnenii dioşteni se aflau în Cnezatul lui Ioan iar în secolul al XIV-
lea se integrează Ţării Româneşti, cu toate drepturile şi îndatoririle lor de oameni liberi,
stăpâni pe pământul lor strămoşesc.
Sub unul din primii voievozi ai Ţării Româneşti, mai probabil sub Mircea cel Mare,
când stăpânirea a dat act de întărire a proprietăţilor obştilor devălmaşe (Constantinescu
1940, Ciobotea 1999, Ciobotea, Osiac 2000), obştea dioştenilor, alcătuită probabil din 6-7
moşi mari cu neamurile lor şi poate chiar mai multe cete (neamuri) mai mici, a putut primi
şi ea această confirmare a dreptului de stăpânire a moşiei străvechi. Existenţa unui vechi
act domnesc de proprietate, emis cu mult înainte de sfârşitul secolului al XVI-lea, le-a
dovedit în situaţii critice starea lor socială de vechi moşneni, proprietari de pământ
moştenit de la înaintaşi.
Aşezarea de pe Dealul Nucilor începe să fie menţionată şi în documente istorice
scrise în secolul al XVI-lea. Primele astfel de menţiuni, ce ni s-au păstrat, se referă direct
sau indirect la unii locuitori din Dioşti. Cele mai vechi acte domneşti cunoscute până în
prezent în care apare un locuitor al acestui sat datează din 12 septembrie 1570 şi din 16
decembrie 1570 şi se referă la Vădislav din Dioşti, aflat în judecată cu alte persoane, între
care cu jupâniţa Calea din Caracal, pentru posesiunea unui sat, Răcluţa, ceea ce ne
permite să considerăm că moşnenii dioşteni, cel puţin unii dintre ei, erau în măsură să se
înfrunte cu reprezentanţi de seamă ai boierimii oltene.
Documentele de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea se
referă deja, direct, la toată moşia şi satul Dioşti, în întregul lui. Acestea sunt acte domneşti,
emise de către Mihai Vodă Viteazul, Radu Şerban, Gavrilă Movilă Vodă şi Constantin
Brâncoveanu. Ele menţionează explicit satul ca obiect de aservire (rumânire), vânzare şi
apoi de răscumpărare.
Rumânirea54 satului Dioşti, ca şi a multor alte sate romanaţene, are loc în timpul
domniei lui Mihai Vodă Viteazul, între anii 1593 şi 1595. El nu a aparţinut domeniului
feudal al lui Mihai Viteazul, nici ca mare boier şi nici ca domnitor, ci lui Danciu Vornicul
53
Doeştii, adică urmaşii unui străbun, al unui neam, ce se numeau după un Doe/Doia, cu timpul
numele aşezării pronunţându-se Deoştii, iar în prezent ajungând la forma Dioştii (Urucu, 2008, p.93-99).
54
- rumânirea însemna aservirea, faţă de Domnitor , mânăstire sau faţă de un boier, a unui sat sau
părţi de sat prin neputinţa locuitorilor acestuia de a plăti la un moment dat dările împovărătoare către Domnie.
din Brâncoveni (sau mamei lui, jupâniţa Calea din Caracal) şi urmaşilor acestuia. În 1608
este cumpărat de la aceştia de către Preda Buzescu, de la care (sau de la urmaşii lui)
dioştenii se răscumpără printr-un lung proces sub Gavrilă Vodă, în anii 1618-1620
(Constantinescu 1940, Bălăianu 1985, 1998).
Aservirea şi apoi răscumpărarea moşiei, deşi un interval de timp de numai un sfert
de secol între cele două mari evenimente din viaţa satului, reprezintă un moment de mare
răscruce în istoria lui, cu consecinţe ce-l particularizează între celelalte sate romanaţene ce
au trecut prin acelaşi episod de aservire impusă.
Din analiza documentelor istorice, care sunt cunoscute până în prezent, se poate
considera că la 1618-1620 nu a fost răscumpărată toată moşia Dioşti şi că la această
răscumpărare au participat doar cinci moşi mari cu cetele lor şi alţi câţiva moşi mai mici.
Aceştia au răscumpărat părţile lor din moşia obştei, în total 4110 pogoane (2055 ha), dintre
care 1644 ha au revenit la patru moşi mari (Ursu, Cazan, Dan Bărbosul, Jitea), care s-au
desprins din vechea vatră de pe Dealul Nucilor şi s-au aşezat mai la sud, la circa 3 km, pe
Valea Părului-Fântânele, întemeind astfel, o nouă vatră, dar nu un nou sat. Un al cincilea
moş, Vijulie, s-a despărţit ulterior şi el cu partea sa de moşie de primii patru şi s-a aşezat
mai spre apus, aproape la mijlocul distanţei dintre vechea şi noua vatră a dioştenilor,
punând temelia cătunului Vijuleştii.
Nu avem date certe privind cauzele părăsirii vechii vetre de pe Dealul Nucilor. Se
ştie doar că o parte din moşie, aproape o treime, nu a fost răscumpărată la acea dată. Putem
presupune, însă, că vechea obşte s-a spart prin plecarea moşilor importanţi pe Valea
Părului, ce au preluat, de altfel şi vechea denumire a satului, cei rămaşi (dacă au mai
rămas) trebuind să accepte în continuare starea de aservire pe moşie boierească sau să
plece în alte sate. Este însă interesant de remarcat aici, după cum se menţionează în
monografia întocmită în 1931 de către învăţătorul Dumitru Marinescu din Zănoaga
(comuna Leu), prezenţa unui neam de doeşteni printre neamurile fondatoare ale satului
respectiv, aşezat în apropiere, la numai 8 km spre apus de Dioşti.
Totodată, subliniem că noua vatră din Valea Părului-Fântânele nu reprezintă un alt
sat, ci doar un loc nou, în aceeaşi moşie, pentru aceeaşi comunitate socială (chiar dacă nu
se mai prezintă în totalitatea ei anterioară), care îşi păstrează acelaşi nume al vechii aşezări.
De altfel, sentimentul apartenenţei la aceeaşi obşte străveche s-a menţinut până în secolul
trecut, atât la locuitorii din Dioşti cât şi la cei din Vijuleşti.
Vatra din Valea Părului a fost locuită timp de două secole, de la începutul secolului
al XVII-lea până la începutul secolului al XIX-lea, dioştenii mutându-şi din nou bordeiele
şi biserica, de data aceasta cu 1-1,5 km mai la nord, pe locul unde se află şi în prezent. O
cauză importantă a noii mutări a fost umiditatea crescută în bordeie din cauza unor ani
ploioşi, dar şi un caz de ciumă pe vremea lui Caragea Vodă (1812-1814), cât şi nevoia de
extindere a terenurilor cultivate în partea de sud a moşiei, cu soluri mai fertile şi
aproprierea de „drumul mare”, dintre Caracal şi Craiova.
Noua vatră, formată la început din două „linii” aproape paralele de bordeie, orientate
de la vest la est, şi-a adăugat treptat o a treia linie în partea de nord, legând-o spre apus cu
satele alăturate Vijuleşti şi Radomir, iar spre răsărit de şoseaua ce duce la Caracal.
Biserica „Sf. Nicolae”, ridicată la 1803 din lemn, a fost mutată în 1839 pe locul
actual prin translatare pe buşteni de stejar iar în 1868 a fost zidită din cărămidă. În 1843 a
fost construită şi a doua biserică, „Sf. Voievozi”, în 1871 aceasta fiind reconstruită la
dimensiuni mai mari.
În 1835 catagrafiile55 Ţării Româneşti înregistrau 15 elevi la Dioşti, iar peste trei
decenii 60, local nou de şcoală construindu-se, însă, abia în 1907.
Înscriindu-se în evoluţia generală ascendentă a satelor din Câmpia Romanaţilor, în
cursul secolelor XIX –XX Dioştii se dezvoltă continuu. După datele existente, numărul
gospodăriilor a crescut de la 11 gospodării în anul 1640 la 335 la recensământul din 1930
şi la 480 în 2007. Numărul de locuitori a crescut de la circa 100 persoane în 1640 la 1722
în 1930, dar scade după război, fiind 1303 locuitori în 2007 şi doar aproape 1000 în 2015.
Concomitent cu creşterea numărului gospodăriilor şi a familiilor, dimensiunea
proprietăţilor se reduce, pământul împărţindu-se prin moştenire pe linie bărbătească, de la
o generaţie la alta. Puţini reuşesc să cumpere pământ în cadrul moşiei satului de la alţi
consăteni aflaţi în situaţii dificile sau să cumpere pământ în alte sate apropiate. La mijlocul
secolului al XIX-lea, în 1858, obştea satului cumpără moşia Joiţa (2687 pogoane, adică
1344 ha) de la I. Otetelişanu, proprietar în Grozăveşti. Este o situaţie rară, în epoca
respectivă, ca o obşte să se mai unească pentru a cumpăra pământ împreună. În acest caz,
de fapt, este o răscumpărare a circa 25% din străvechea moşie a Dioştilor, rămasă încă în
stăpânire boierească la 1620. Se îndeplineşte astfel, după două secole, procesul de aproape
întregire a stăvechii moşii a satului, demonstrând puternicul sentiment de ataşament al
ţăranilor dioşteni faţă de pământul ce le-a aparţinut strămoşilor dar şi nevoia de a deţine cât
mai mult pământ, ca posibilitate de progres social.
În prima jumătate a secolului XX dioştenii mai cumpără alte 773 ha de la proprietari
din satele vecine, iar cu 300 ha, în 1920, sunt împroprietăriţi în Drăghiceni 90 de veterani
de război. În ajunul războiului, în 1940, moşia satului ajunsese să fie de 8120 pogoane
(4060 ha), dar după amputările perioadei postbelice satul mai avea doar 2418 ha, iar în
prezent poate nici atât.
Dezvoltarea satului Dioşti este puternic marcată la sfârşitul perioadei interbelice de
un mare dezastru. Pe 1 aprilie 1938 izbucneşte un incendiu ce cuprinde mare parte din sat
(Memoria Oltului nr. 44/2015).
Câteva condiţii naturale (interval secetos de primăvară, cu vânturi puternice de la
vest; resurse de apă limitate la câteva fântâni; distanţa mare faţă de oraşele Craiova şi
Caracal, de unde puteau veni pompierii) dar şi de natură umană (cei mai mulţi săteni erau
plecaţi la muncile agricole pe câmp) au împiedicat stingerea imediată a incendiului. Satul
nu era pregătit pentru astfel de situaţii, nu exista un serviciu de pompieri în sat şi nici
utilaje speciale.
Sociologul Gh. Focşa, care a condus între 1938 şi 1940 lucrările de la Dioşti, nota
într-o comunicare pentru al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie, ce urma să se
desfăşoare în septembrie 1939 la Bucureşti: „când puhoiul apelor sau vârtejul focului vine
să mistuie agoniseala vieţii câtorva rânduri de oameni, durerea este fără margini. Aşa s-a
întâmplat la 1 aprilie 1938, în Dioşti-Romanaţi, când pârjolul s-a întins peste 115
gospodării. Vechi moşneni înstăriţi, rumâniţi pe la 1600 sub Mihai Vodă Viteazul şi
eliberaţi de rumânie de Gavrilă Movilă un sfert de veac mai târziu, şi-au văzut avutul pradă
flăcărilor care au îngrozit cele 1850 de suflete ale satului. Printre cele 115 gospodării, la
unele au fost salvate casele, la altele parte din lucruri, la unii gospodari îmbrăcămintea, la
55
catagrafii, înregistrări statistice
alţii hrana. Dar 30 dintre acestea au fost cu totul şterse de pe faţa pământului” (Focşa,
2015, p.427).
Amploarea şi distrugerile provocate de incendiu au atras atenţia opiniei publice şi a
instituţiilor statului, chiar şi a regelui Carol al II-lea, care s-a deplasat la locul dezastrului
pe 6 aprilie, promiţând refacerea gospodăriilor distruse şi construirea unui sat model.
Promisiunea regelui de a face un sat model în locul gospodăriilor distruse a însemnat
pentru Dioşti începutul unei noi etape în istoria lui. Realizarea promisiunii însemna un
adevărat salt spre modernizare a satului românesc.
Despre incendiul de la Dioşti şi consecinţele lui s-a scris mult de către diferiţi
jurnalişti sau specialişti în diverse domenii. De asemenea, în epocă, dar şi în ultimele
decenii, a fost prezentat pe larg experimentul sociologic respectiv, satul model.
Prezentarea corectă şi în detaliu a făcut-o Gh. Focşa, responsabilul implicat direct ca
inspector al Fundaţiei Regale Culturale „Principele Carol” timp de trei ani, începând din
aprilie 1938, în realizarea acestui proiect grandios, în raportul său la încheierea lucrărilor
şantierului, raport publicat în 1941 sub forma lucrării Satul model Dioşti. Asupra aceloraşi
fapte s-au mai pronunţat pe larg, între alţii, M. Bălăianu (1981-1985, 1998), Veselina
Urucu (1998, 2008, 2015), Jeana Pătru (2014).
În ce a constat conceptul de sat model, aplicat în cazul satului Dioşti ?
În gândirea şcolii sociologice româneşti din perioada interbelică satul model trebuia
să fie un exemplu concret de urmat de către aşezările rurale din ţara noastră. El trebuia să
aibă un ansamblu de gospodării ţărăneşti modernizate, un centru civic cu funcţii social-
culturale mult mai bine definite, drumuri şi reţele edilitare corespunzătoare etapei istorice.
Această structură trebuia să fie susţinută de o permanentă iniţiere şi desfăşurare de
activităţi sociale şi cultural-educative în scopul ridicării continue a satului (Gh. Focşa
1940, 1941).
La Dioşti, acest concept a fost aplicat aproape în întregime, realizându-se ca urgenţă
maximă gospodăriile model pentru sinistraţii cei mai grav afectaţi de incendiu, dar şi un
model de sat pentru acel timp, mijlocul secolului XX, cu o infrastructură adecvată şi
făcând, totodată, şcoală pe viu de cum trebuie să arate o gospodărie ţărănească şi cum
trebuie să acţioneze comunitatea sătească pentru propăşirea sa.
Proiectul s-a realizat de către Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”,
începând din aprilie 1938 până în primăvara lui 1940, susţinut financiar din bugetul
Fundaţiilor Regale dar şi cu implicarea directă a altor instituţii ale statului (Jandarmeria
Română, Comitetul Geologic, Prefectura Judeţului Romanaţi ş.a). Foarte importantă a fost
participarea la execuţia lucrărilor pe şantier a premilitarilor, a studenţilor voluntari, a
elevilor de la şcoli tehnice şi a multor meşteri populari din diferite regiuni ale ţării.
Obştea satului a dat un teren de 60 de pogoane în nordul satului pentru noile
construcţii. De-a lungul unui bulevard de 800 m lungime, orientat de la nord la sud, care
urma să lege vechea vatră a satului cu şoseaua naţională, au fost construite 28 de case
model, fiecare în cadrul unei gospodării bine sistematizate într-un teren de 3000-3200 mp,
gospodărie adecvată cerinţelor moderne ale vieţii unui ţăran român. Alte două case au fost
construite, la cererea sinistraţilor, pe vechile locuri anterioare dezastrului.
Joncţiunea între acest bulevard, plantat cu tei şi vatra satului vechi a fost realizată
prin construirea unui centru civic cu adevărat modern. Piesa centrală a acestuia a
constituit-o Căminul Cultural, incluzând sală de festivităţi/cinema şi de întruniri, dispensar
comunal, bibliotecă publică, baie comunală. Situat în mijlocul unui spaţiu verde, el are de
o parte şi alta principalele instituţii social-culturale şi administrative ale oricărui sat:

şcoala, biserica, primăria, jandarmeria. În continuarea acestei axe nord-sud, intrând în
vechea vatră a satului, s-a construit uzina electrică, castelul de apă pentru alimentarea cu
apă potabilă din reţea publică a noilor construcţii, urmând a se mai construi încă unele
edificii sociale, dar pe care închiderea bruscă a şantierului nu le-a mai permis.
Începea războiul!
Lucrările au fost sistate, dar şcoala ţărănească, acţiunea de educare culturală şi
sanitară dar şi de propagare a modernului în viaţa satului, a continuat şi în anii următori
prin conferinţe ale unor specialişti, prin întruniri publice periodice la Căminul Cultural,
prin munca directă educativă a intelectualilor satului, începând de la învăţători şi
continuând cu medicii şi agronomii.
Cu toate dificultăţile stării de război, experimentul sociologic sat model a dat roade.
Dioştiul a devenit un exemplu pentru alte sate iar în perioada 1940-1950 a fost chiar
reşedinţă de plasă.
Evoluţia ascendentă a satului a fost, însă, anihilată prin schimbarea regimului politic.
Satul model Dioşti a fost trecut în uitare şi chiar blamat, ca fiind o creaţie din timpul şi sub
conducerea regelui Carol al II-lea.
Cei mai mulţi au văzut prin satul model doar gospodăriile de pe „Şantieră” şi
clădirile frumoase
din centrul civic,
uzina electrică,
reţeaua de apă
potabilă şi de
canalizare, lucrări
deosebite în
situaţia satelor
româneşti de la
mijlocul secolului
trecut. Puţini au
fost cei ce au
înţeles că, de fapt,
proiectul punea
accent în primul
rând pe şcoala pe
viu în rândul
sătenilor, aşa
numita „şcoală
ţărănească”,
însemnând educaţia
permanentă
Dioşti a
– conceptul de sat model (Urucu, 2008) acestora.
1- primăria; 2- oficiul poştal; 3- uzina electrică; 4- rezervorul de apă; 5- casa
Voiculescu; 6- şcoala; 7- Căminul cultural; 8- sere; 9- stadionul sportiv; 10-
construcţii ale fostului CAP; 11- foste plantaţii cu pruni; 12- fostul Centru Agricol.
Formarea unui spirit cooperatist pentru a se putea constitui cooperative agricole ce

ar fi permis efectuarea unei agriculturi cu adevărat moderne a fost, de asemenea, o
preocupare în acei ani la Dioşti. În cazul dioştenilor, moşneni prea ataşaţi de proprietatea
asupra pământului moştenit, destul de individualişti şi neîncrezători în alţii, acest spirit

cooperatist nu a fost posibil de format.
Sentimentul de apartenenţă la aceeaşi comunitate socială, încă existent în secolul
XIX, pierdut treptat, odată cu ieşirea din indiviziune a proprietăţii comune asupra
pământului nu a putut fi de niciun sprijin în organizarea lor cooperatistă. Conştiinţa şi
mândria de a fi moşnean a dispărut şi ea în timp, demoşnenizarea accentuându-se în prima
jumătate a secolului XX. Ca fenomen general, demoşnenizarea caracterizează şi alte sate
romanaţene, ea petrecându-se pe măsură ce agricultura românească s-a transformat,
tinzând să se modernizeze, ţăranul urmând să devină fermier sau doar muncitor agricol. La
Dioşti, moşnenimea dispare complet ca fenomen social odată cu colectivizarea, care,
propunându-şi crearea unui spirit colectivist a obţinut, din contră, o rupere definitivă a
ataşamentului ţăranului faţă de pământ, care nu mai este al lui, el însuşi nemaifiind ţăran ci
un lucrător pe pământul al cărui proprietar nici el nu mai ştie cine este.
Recuperarea în ultimul deceniu al secolului trecut a pământului stăpânit înainte de
1946 a venit prea târziu pentru mulţi dioşteni.
Evoluţia satului Dioştii la început de secol XXI este departe de ce îi prevedeau
înaintaşii şi de ce fusese el ca aşezare rurală până spre sfârşitul secolului trecut. Condiţiile
istorice şi mai ales politice i-au influenţat puternic evoluţia. La acestea s-au adăugat
destrămarea coeziunii sociale şi incapacitatea factorilor locali de decizie de a organiza
localitatea în interesul comunităţii, gândind o strategie de dezvoltare pe termen lung.
În prezent satul Dioşti este o aşezare rurală cu o populaţie îmbătrânită, în declin
demografic accentuat dar şi în regres social şi economic evident. Nu este o excepţie între
satele cerealiere din interiorul câmpurilor din cuprinsul Câmpiei Olteniei, ce nu şi-au găsit
şi alte activităţi economice decât cele agricole care să le asigure mai mult decât o
economie de subzistenţă. Dioştiul ar putea, însă, stopa declinul şi depăşi starea actuală
printr-un bun management al intereselor satului şi al întregii comune, management susţinut
însă printr-o participare activă a tuturor dioştenilor. Sunt necesare pentru aceasta proiecte
cuprinzătoare, majore, de dezvoltare pe o perioadă mai mare de timp, integrate proiectelor
de dezvoltare regională.
Fără a considera că suntem în măsură noi, aici, să dăm soluţii în acest sens, aducem,
totuşi, în discuţie două subiecte ce ni se par de mare actualitate şi interes pentru întreaga
comună şi anume:
a) o reîmpădurire a unor suprafeţe cu rol de protecţie pentru mediul geografic local
şi intercomunal;
b) o protejare a ansamblului rural ce constituie centrul civic al comunei.
Fiecare dintre aceste subiecte, dacă se vrea, poate fi cuprins în câte un proiect cu
fonduri europene.
Necesitatea reîmpăduririi este o prioritate pentru refacerea echilibrului mediului
geografic în spaţiul imediat înconjurător satelor comunei Dioşti.
În ultimele decenii Dioştiul suferă din cauza unor fenomene extreme tot mai
frecvente ce au loc în sud-vestul ţării, cu deosebire din cauza unor secete prelungite ce
măresc ariditatea atmosferică şi uscăciunea din sol, din cauza vecinătăţii zonei de nisipuri
de mai la sud, despădurită şi ea prin tăierea abuzivă a plantaţiilor de salcâmi ce serveau la
fixarea nisipurilor, cât şi a frecvenţei unor vânturi puternice, adevărate vijelii.
Reîmpădurirea este necesară şi pentru refacerea peisajului specific, de silvostepă al zonei.
După cum menţionează documentele istorice şi hărţile vechi, Dioştii se află situat în
zona străveche de pădure, transformată în prezent în „bărăgan” şi ameninţată să devină
aproape deşert prin înaintarea nisipurilor de la Ghizdăveşti-Apele Vii. Până la începutul
secolului XIX moşia satului Dioşti era în proporţie de peste 80% împădurită. Extinderea
terenurilor arabile prin tăierea masivă a pădurii a început după 1829, odată cu liberalizarea
pentru principatele româneşti a comerţului cu grâne în scopul de a mări suprafeţele
cultivate cu cereale, cerute la export.
La mijlocul secolului trecut mai rămăseseră pe moşia dioştenilor un crâng, un desiş,
o branişte şi patru stejari seculari, martori ai vechiului codru ce se întindea până la sud de
sat. Silvicultorii apreciau încă din perioada interbelică la peste 300 sau, la doi dintre ei, la
peste 500 de ani vârsta acestor stejari. Preotul Stan plantase cu propriile forţe o perdea de
stejari în Sălişte, iar fiecare proprietar dioştean avea câţiva ari plantaţi cu salcâmi în
Sălişte şi pe Valea Aleşteului.
Colectivizarea încheiată în 1960 a dus şi la tăierea tuturor stejarilor şi salcâmilor din
jurul satului, cu excepţia celor de pe Valea Aleşteului, pentru a obţine câmp deschis
dezvoltării „agriculturii socialiste mecanizate”. În felul acesta Dioştii se află astăzi în
mijlocul unui bărăgan expus tuturor capriciilor naturii, tot mai dezlănţuite în secolul
nostru. Au fost tăiaţi şi doi dintre stejarii seculari, în prezent mai există doar cei doi stejari
brumării, monumente ale naturii, aflaţi în faţa celor două biserici vechi ale satului. Despre
ei a scris inginerul silvicultor Iulian Voiculescu într-un articol publicat în Revista
Pădurilor, nr.3 din 1956.
Stejarul de la biserica „Sf. Voevozi”, aflat chiar în curtea bisericii, a avut până în
deceniile trecute clopotniţa chiar în el, la circa 6 m înălţime, trunchiul ramificându-se la 5
m înălţime în două braţe. La înălţimea de 1,30 m a tulpinii, aceasta are o circumferinţă de
6,27 m iar la nivelul solului de 10,50 m. Vijeliile din utimele decenii au rupt mare parte din
coroana acestui bătrân stejar. Nu este îngrijit şi nu are nici indicaţia necesară că este un
stejar brumăriu vechi de peste 500 de ani.
Stejarul de la biserica „Sf. Nicolae” este situat în poiana din faţa bisericii. Este de
aceeaşi vârstă ca celălalt martor al vechiului codru. La înălţimea de 1,20 m are o
circumferinţă de 7,20 m. Din fericire are încă toată coroana, deşi nu se bucură de o
protecţie deosebită, cu toată tăbliţa ce îl indică ca monument al naturii ocrotit prin lege.
Localnicii îi spun, fără nicio justificare (vatra satului de aici existând doar din secolul
XVIII) că este stejarul lui Mihai Viteazul.
Un proiect de reîmpădurire, în etape, a unei părţi din terenurile comunei este mai
mult decât necesar pentru a rezista efectelor nefaste ale naturii. Nu este simplu şi nici uşor
de realizat în termen scurt, dar dacă se vrea, se poate. Primăria are inginer agronom,
primăria poate colabora cu alţi specialişti. Primarul şi vice-primarul nu sunt doar
funcţionari ai primăriei, ci ca buni gospodari ai comunei, au ca principală sarcină
realizarea unor proiecte de mare interes pentru comunitate, gândite pe termen lung şi
pentru generaţiile ce vin.
Căile de realizare?
Printr-o intensă muncă de convingere şi voluntariat, fiecare proprietar ar putea să
planteze pe propriile terenuri din vecinătatea vetrelor de sat acele specii de arbori
considerate cele mai adecvate scopului de protecţie a mediului. La rândul ei, primăria
poate organiza o acţiune amplă de reîmpădurire, prin comasarea unor terenuri cu acordul
proprietarilor pentru schimb de proprietăţi sau prin alte mijloace legale (cumpărări,
vânzări, cedări de terenuri etc). Totodată, primăria trebuie să aibă în vedere controlul
riguros şi protecţia acestor suprafeţe împotriva distrugerilor prin păşunat, furt de lemne etc.
Necesitatea protejării patrimoniului construit de care mai dispune încă satul şi întreaga
comună este o altă problemă majoră a dioştenilor, cu atât mai mult cu cât au fost distruse,
din necunoaştere a valorii lor istorice şi de patrimoniu, clădiri deosebite în Dioşti dar şi în
Radomir şi în Ciocăneşti.
În Radomir, conacul şi cula Radian au fost demolate pentru ca din cărămizile lor să
se facă grajduri şi magazii pentru CAP. Este o pierdere enormă pentru istoria satului şi a
acestor locuri. O soartă apropiată a avut şi conacul din Ciocăneşti.
La Dioşti, case mari, frumoase, de oameni înstăriţi, naţionalizate în 1948, au fost
utilizate fără grijă ca sedii de instituţii sau de CAP. Recuperate de către urmaşi după 1989,
nu au mai fost renovate, unele au fost vândute, altele au fost demolate chiar de către noii
proprietari. Satul a pierdut astfel o parte din istoria şi frumuseţea lui.
Nici ansamblul realizat prin proiectul „sat model” nu s-a bucurat de atenţia cuvenită
valorii lui.
La început de secol XXI satul model Dioşti, în întregul lui, continuă a rămâne în
uitare iar declinul social economic al localităţii nu îl ocoleşte. În afara generaţiei vârstnice,
chiar mulţi dioşteni nu cunosc importanţa şi semnificaţia construcţiillor din centrul satului
şi de pe bulevardul cu tei. Poate au dreptate cei care au spus că acest proiect a fost, la
început, un transplant prea modern pentru un sat romanaţean unde în 1939 mai existau încă
15 bordeie iar, în prezent, generaţiile tinere îşi doresc case şi gospodării după alte principii.
Nu este prea târziu, însă, a conştientiza şi a începe a revaloriza, cel puţin în parte,
ceea ce constituie acest concept de sat model gustian.
Reconsiderarea acelei părţi din sat care a constituit realizarea concretă a conceptului
teoretic gustian de sat model este însă necesară şi se impune din obligaţia de „a pune în
valoare” acest experiment sociologic reuşit, deşi de scurtă durată, fiind curmat de
începerea războiului şi apoi imposibil de reluat în condiţiile politice şi sociale radicale de
după război.
În sensul acesta reluăm aici, încă o dată, ceea ce am mai scris şi în alte rânduri
(Ţone, Urucu 2014, p.96; Urucu 2015, p.451).
„Comuna Dioşti, după cum se subliniază şi în studiul de sistematizare complexă a
comunei, întocmit de Proiect-Craiova în anii 1993 şi actualizat în anii următori, este
depozitarul unui ansamblu cu valoare deosebită arhitecturală şi peisagistică ce justifică
statutul de zonă protejată. Acest statut ar trebui să reglementeze intervenţiile publice sau
private asupra întregului ansamblu, cât şi asupra componentelor acestuia, asigurând
păstrarea zonei (centru civic-bulevard cu tei) ca un ansamblu unitar şi măcar a unora din
componentele sale reprezentative sub o formă cât mai puţin modificată.
Este adevărat că pe lista monumentelor istorice din 2004 publicată de către
Ministerul Culturii şi Cultelor, prin Institutul Naţional al Monumentelor Istorice, se află
prezent şi Ansamblul rural Dioşti, la poziţia 460, DJ-II-a-B-08258. Tot atât de adevărat
este şi faptul că data constituirii acestui ansamblul este avansată cu doi ani (1936), în loc
de 1938 (anul începerii construcţiilor) sau 1940 (anul încetării lucrărilor). Se pare, însă, că
nimeni, dintre oficialităţi, nu îşi mai aminteşte astăzi de această încadrare, iar dioştenii (cei
din generaţiile vârstnice) mai ştiu doar că „regele a construit satul”.
Conservarea şi protejarea acestei zone, ce a rezultat din realizarea practică a unui
experiment valoros al Institutului Sociologic Român, depăşeşte interesul doar al comunei
Dioşti, dar dioştenii trebuie să fie cei ce pot trezi şi menţine interesul pentru
reconsiderarea lui. Ar fi o dovadă de respect şi apreciere pentru valorile create de
înaintaşii noştri dar şi un patrimoniu cu care să ne mândrim (Ţone, Urucu, 2014).
Ansamblul rural Dioşti trebuie să revină serios în atenţia conjugată a oficialităţilor
locale (primărie, şcoală, biserică, poliţie), a locuitorilor zonei în discuţie şi a celorlalţi
săteni, dar şi a specialiştilor (arhitecţi, sociologi, istorici), datori a participa la păstrarea
unei lucrări de importanţă aparte în istoria recentă a satelor noastre. Împreună, toţi, ar
putea concepe, demara şi derula un Program cuprinzător şi adecvat de protejare şi
dezvoltare al ansamblului rural respectiv Iniţiativa şi responsabilitatea trebuie să revină
Primăriei comunei Dioşti.
Pe de altă parte, Proiect Craiova trebuie să fie specialistul cheie în elaborarea
teoretică şi urmărirea calitativă a desfăşurării în timp a proiectului. Dioştenii ar trebui să nu
rămână spectatori pasivi, ci să înţeleagă şi să participe activ la concretizarea unui Program
major, de păstrare şi revalorizare a ceea ce s-a făcut pentru ei cu trei sferturi de secol în
urmă” (Ţone, Urucu, 2014).
În concluzie, satul ca şi întreaga comună, nu mai poate rămâne la voia sorţii, prea
puţini dioşteni, radomireni şi ciocăneşteni, depăşindu-şi starea de gospodării rurale de
subzistenţă sau, destul de mulţi, chiar de asistaţi social. Şi el, ca şi alte sate, trebuie a se
organiza cu convingeri ferme şi multă voinţă de a munci, pentru a avea încă viitor pentru ei
şi copiii lor.
BIBLIOGRAFIE
Bălăianu M.(1981-1985), Dioştii. Pagini de istorie, I-XVI, Biblioteca Academiei Române,
Bucureşti, manuscris.
Bălăianu M.(1998), Dioştii. Pagini de istorie, Edit. A.P.P., Bucureşti, 444 p.
Ciobotea D.,Osiac Vl.(2000), Repere în istoria socială a satului românesc: Dioştii din Romanaţi,
Arhivele Olteniei, serie nouă, nr.15, Craiova.
Constantinescu I. (1923), Hotărnicia moşii Dioşti, judeţul Romanaţi, făcută în 1755, noiembrie 9,
Scrisul Românesc, Craiova, 8 p.
Constantinescu I. (1940), Hotărnicia moşiei Dioşti, din judeţul Romanaţi, 1755, cu o schiţă istorică
a moşiei şi a satului, Tipografia „Unirea”, Caracal.
Filip Gh.I. (1947), Cum se moşteneşte pământul în satul Dioşti din jud. Romanaţi, Căminul
Cultural, XIII, caiet IV, oct. 1947.
Focşa Gh. (1941), Satul model Dioşti, Şcoala Poporului, Fundaţia Culturală „Regele Mihai I”,
Bucureşti, 64 p.
Pătru Jeana (2014), Fundaţia Regală Culturală „Principele Carol” şi satul model-Dioşti, judeţul
Romanaţi, I,II,III, Memoria Oltului, an.III, nr.10(32), p.69-74, nr.11(33), p.20-27, nr. 12(34), p.68-
79.
Popilian Gh.(2012), Necropola daco-romană de la Dioşti (judeţul Dolj), Edit.SITECH, Craiova,
169 p.
Ţone Ana-Maria, Urucu Veselina (2014), Satul model Dioşti, un experiment sociologic uitat,
Revista Geografică, t.XIX-XXI, 2012-2014, p.87-100
Urucu Veselina (2008), Dioştii. Un sat în Câmpia Romanaţilor, Edit. ARVES, Craiova, 152 p.
Urucu Veselina (20015), Satul model Dioşti după trei sferturi de secol, Al XIV-lea Congres
Internaţional de Sociologie din 1939. Documentar de Marin Diaconu şi Zoltan Rostás, Edit.
Universităţii din Bucureşti, p.431-452
INEDIT.
JURNALUL ARTISTIC AL MAESTRULUI SPIRU VERGULESCU (IX)
Paginile de jurnal ne dezvăluie laboratorul creaţiei vergulesciene. Schiţele

viitoarelor lucrări, cu adnotări documentare, de compoziţie sau de game cromatice ne
arată munca unui artist care se respectă pe sine şi pe iubitorii de artă. De multe ori spunea
că talentul nu te ajută prea mult dacă nu este slujit
de muncă asiduă. Maestrul păstrează caietele de
impresii de la primele expoziţii personale.
Extraordinar!
Mă consider un om norocos pentru că am
avut şansa de a fi în preajma unor oameni adevăraţi.
Gunka şi Spiru Vergulescu se numără printre ei.
Până la valorificarea integrală a paginilor
Jurnal Spiru Vergulescu, am optat să publicăm
selectiv însemnările maestrului în revista „Memoria
Oltului şi Romanaţilor”, care, în mod cert, i-ar fi
plăcut. Este acesta un modest semn de bună
aducere aminte a unui cuplu de mari artişti, pictorul
Spiru Vergulescu şi muziciana Gunka Vergulescu.
Intervenţiile noastre în textul original ca şi
Spiru Vergulescu- ,,Autoportret
întreruperile le-am încadrat între paranteze drepte.
cu beretă roşie”.
dr. Aurelia Grosu
16 iulie 1971. Svetlin Rusev s-a interesat despre expoziţie. Tov. Kâtev, şeful resortului
cultural din Sfatul Popular. Com. de cult. şi artă, dă tot concursul. Cendov este la fel de
inimos.
21 iulie 71, miercuri . Azi am adus lucrările în sala de expoziţii şi le-am înşirat pe lângă
pereţi, pe jos. Am cuplat desenele (câte două). Seara era aproape gata aranjată.
Planul expoziţiei: de jur împrejur picturi, pe centru desene.
Cum s-au montat desenele [în caiet schiţa].
Seara am vorbit cu Svetlin Rusev, prin telefon, la Sofia. I-am dat unele date despre
cum arată tablourile. Va vorbi la vernisaj.
22 iulie 71 joi. Azi am terminat tot aranjamentul, am pus etichetele afişele, catalogul.
Vineri 23 iulie 1971 . Azi la orele 18 voi deschide prima expoziţie personală în străinătate.
Am emoţii, dar sper să iasă bine.
La deschidere au venit mulţi iubitori de artă, oficialităţi ale oraşului, artişti plastici,
muzicieni, critici, ziarişti, fotoreporteri. S-au oferit flori din partea oficialităţilor (partid,
sfat popular, Uniune, biblioteca orăşenească, filiale ale Uniunii Artiştilor Plastici Bulgari).
Mihail Kâtev a prezidat deschiderea expoziţiei, fapt care a dat un aspect deosebit de
oficial.
Publicului m-a prezentat Svetlin Rusev, artist emerit, pictor, vicepreşedinte al U.A.P.B
(atunci), apoi preşedinte al S.B.X (U.A.P.B), reprezentant al poporului din Ruse. A vorbit
excelent. Cuvântul său a fost publicat.
Au fost de faţă Liubeu Popov, Nenko Balkanoki, Boris Caragea, Gh. Cendov şi mulţi
pictori.
După deschidere am dat un banchet la Restaurantul ,,Dunav”. A fost foarte
sărbătoresc. Mă plac ca pictor dar desenele i-au impresionat grozav. Altădată n-am să mai
expun laolaltă desen cu pictură. Expoziţia pentru Svetlin Rusev a fost o deosebit de plăcută
surpriză. Nu mai ştia cum lucrez din 1968. Ordinea lucrărilor pe pereţi, de la stânga la
dreapta se poate urmări din albumul mare de piele cu expoziţiile.
25 iulie 71. Expoziţia este foarte vizitată. Ieri seară a venit Katia şi Goran Gatevi cu care
am petrecut o plăcută seară la Leventa (un superb restaurant într-o fostă fortăreaţă
turcească pe dealul de la gară).
Revista ,,Arta” 9/71. La Confruntări internaţionale alături de portretul Gunkăi scrie:
,,Galeria de artă din Ruse a prezentat, în perioada iulie-august, o expoziţie a pictorului
Spiru Vergulescu. Au fost expuse 45 de desene şi 40 de picturi în ulei. (În ilustraŢie –
portretul soţiei pictorului).”
Expoziţia am închis-o oficial pe 10 august seara, dar am lăsat-o deschisă pe perioada
cât voi sta la Sofia. La Sofia am fost foarte necăjit din cauza vămii. Bulgarii mi-au luat
40% pentru lucrările vândute (800 leva), românii îmi vor lua 10%. Aceasta înseamnă exact
50%. Şi când te gândeşti că este curată jecmăneală. Am venit la Sofia, pentru prima dată
cu avionul.
15 aug. 71 . Vizitez Galeria Naţională şi Muzeul Etnografic. Pre[?] Vitoşa la Alexa.
19 august 71- vernisaj la Sofia – artă românescă.
La 23 am închis expoziţia şi am plecat spre România pe 24 seara. A fost totuşi frumos.
Venind în Bucureşti, după două, trei zile am pornit prin România. La 10 sept. 71 eram
la Sinaia.
La 11 sept. eram la Râşnov şi vizitam cetatea.
15. IX. 71- Bucureşti – iar gândesc la portretul Mariei Tănase.
18. IX. 71. Liceul ,,Gh. Şincai” se pregăteşte să-l întâmpine pe tov. Nicolae Ceauşescu, cu
prilejul vizitei sale în această instituţie şcolară. Eu am făcut pavoazarea necesară.
30 septembrie 71 . Ofeream Liceului ,,Gh. Şincai”, 36 cărţi din biblioteca personală, cu
proces verbal.
La 20 oct. 1971 vizitam la Palat Expoziţia de artă bizantină pe teritoriul R.S.R. Deosebit de
interesantă.
10 noiembrie 1971. Vorbeam despre pictoriţa Elena Vavilyna pe care o conduceam pe
ultimul său drum.
Până acum am vizitat atelierele pictorilor: Dimităr Atanasov, Vasilka şi Marko
Monevi, Dimităr Stefanov, Dimităr Hincov şi Ruscinkliev. Toţi sunt deosebit de
interesanţi.
Ca de obicei merg prin Ruse şi caut subiecte. Şi aici dau peste case foarte interesante.
Desenez peste tot. Mă bucur.
Expoziţia merge foarte bine. Ea este, pentru mine, o expoziţie jubiliară: 10 ani de când
am absolvit Institutul. Este un succes orice s-ar spune.
3 august 1971. Au venit din nou Goranii. Cu ei am petrecut o seară plăcută la crama
,,Straudja” din Ruse.
Aici la Ruse n-am venit cu scopul de a vinde neapărat. Mă interesează să văd reacţia
publicului şi să-mi dau seama ce am de făcut pe mai departe. Voi scrie totul despre mine
ca să se poată afla uşor la un caz de nevoie pentru o monografie.
Caietul A-3 Spiru Vergulescu

Dintre lucrările expuse la 10 ianuarie 1972, unele au fost expuse (Nr. 1; 2; 3; 5; 7; 10;) iar
altele se găsesc în diferite colecţii:
Nr. 3. – în colecţia Petre Rada
Nr. 6. – în colecţia Ion Iacob
Nr. 7. – în colecţia Manole Deşliu (fiul lui Dan Deşliu)
Nr. 9. – în colecţia Dumitru Sandu
29. II. 72 . Sunt preocupat de soarta mea ca artist plastic şi scriu:
Uniunea Artiştilor Plastici se compune din:
- membri definitivi şi
- membri stagiari (cum e cazul meu).
Din anexa la Statut; definitivările se fac o dată pe an. Este un lucru nou. Altădată se
făceau mai rar. La cel puţin doi ani o dată. Excluderile se fac după împlinirea termenului
de stagiatură (maximum 4 ani).
Fac socoteala:
Dec. 68 – 69 – 70 – 71- 72.
1 an 2 ani 3 ani 4 ani
Cu timpul au mai fost făcute unele schimbări pentru stagiatură. De la 4 s-a trecut la 6
ani.
3 martie 1972 . Încerc să gândesc cu creionul în mână la tabloul cu biserica anglicană pe
care o admir mai bine de 20 de ani. Lucrarea am realizat-o şi am prezentat-o la U.A.P. (la
sfârşitul lui 1974) printre cele 6 lucrări care să susţină definitivarea mea în U.A.P – secţia
pictură.
4 martie 1972 . Sunt preocupat de editarea unui album personal de desene şi chiar duc
serioase tratative cu Editura Litera unde se pot scoate lucrări pe cont propriu. Chiar am
depus suma de 10 000 lei, sumă la care au contribuit şi banii de pe covoarele persane
manuale vândute la Consignaţia în acest scop.
Acest album de desene conţine pagini din jurnalul meu intim.
Născut la 13 sept. 1934, la Slatina – Olt. Pictor absolvent al Institutului de Arte
Plastice ,,N. Grigorescu” din Bucureşti, promoţia 1961.
LISTA LUCRĂRILOR PROPUSE PENTRU A FACE PARTE DIN ALBUMUL CU
DESENE – SPIRU VERGULESCU
1. ,,Autoportret”
2. ,,Vechiul Plovdiv”
3. ,,Gunka”
4. ,,Podul suspinelor la Ruse”
5. ,,La cabana Bran – Castel”
6. ,,Curte interioară în vechiul Plovdiv”
7. ,,Omagiu lui Picasso”
8. ,,Pictorul bulgar Zlatiu Boiadjiev” – artist al poporului
9. ,,Vechiul Plovdiv”
10. ,,Dănuţ”
11. ,,Stradă în vechiul Plovdiv”
12. ,,Crochiu”
13. ,,Livadă de pruni la Hisaria”
14. ,,Durere”
15. ,,Peisaj din Sofia”
16. ,,Milkana – fetiţa lui Svetlin Rusev”
17. ,,Balcic”
18. ,,Schiţă pentru Maria Tănase”
19. ,,Aşteptare”
20. ,,Omul cu floare” (schiţă de autoportret )
21. ,,Melomană pasionată şi cu stagiu”)
22. ,,Ion Finteşteanu – artist al poporului, la 50 de ani de teatru, în <<Tartuffe>>”)
23. ,,Peisaj din vechiul Plovdiv”
24. ,,În baie”
26. ,,Portret”
27. ,,Balcic”
28. ,,Lucia Sturdza-Bulandra, artistă a poporului”
29. ,,Peisaj din Plovdiv”
30. ,,Balcic – vedere dinspre palat”
31. ,,Meditaţie”
32.,,Poeta Nina Cassian”
33.,,Mangalia”
34.,,Clopotniţă cu cuib de barză în vechiul Plovdiv”
35. ,,Femeie citind” (Gunka)
36. ,,Pianista Mariana Kabdebo”
37. ,,Concentrare interioară”
38. ,,În cetate la Râşnov„
39. ,,Moeciu de Sus”
40. ,,Bătrână”
41. ,,În cetate la Râşnov”
42. ,,Pianistul american, Mack Mc. Cray la Concursul <G. Enescu> - Bucureşti, sept.
1970”
43. ,,Schei”
44. ,,Ţărancă”
45. ,,La Bran spre Predeluţ”
47. ,,Profil”
48. ,,Fetiţă” –lui Eugen Drăguţescu
A fost făcută şi machetarea, dar am renunţat nu atât pentru că nu eram convins că va
ieşi frumos albumul, cât pentru faptul că aprobându-mi-se plecarea în Franţa, aveam
nevoie de bani şi nu-i aveam decât pe aceştia 10 000 de la Editura Litera. Albumul urma să
aibă peste 100 de pagini.
,,Love Story” de Erick Segal, o carte care mi-a plăcut foarte mult. Filmul după ea a fost
aproape la fel de bun. Oricum, atât cartea cât şi filmul au cucerit lumea întocmai ca
,,Ghepardul”.
Vizitez casa Melik în care a fost deschisă casa memorială ,,Th. Pallady”. S-a reuşit o
atmosferă plăcută dar stafia lui Pallady nu poate fi simţită în atmosferă. Şi nu e bine.
Reuşita nu e cea dorită.
Duminică 19 martie 1972, la Radio . ,,Magazinul femeii” : ,,Cum se determină prin

grupele sanguine caracterul omului”.
Grupa 0 (zero) este grupa melodiei, grupă din care face parte Gunka. S-a spus: Persoana
cu grupa zero se adaptează uşor la mediul înconjurător.
Grupa A este grupa armoniei.
Grupa B este grupa ritmului (eu am scris pe buletinul de identitate grupa sanguină B III).
S-a spus: persoana din grupa B îşi urmează ritmul propriu în viaţă şi nu e interesată de
nimeni din afara persoanei sale.
*
Mă gândesc să inaugurez un sistem de a nota ceea ce mi se întâmplă mai interesant
în viaţă şi activitate. Pentru aceasta am găsit formula unor scrisori fără adresă cu dată şi
adresate unui prieten imaginar.
Începe seria scrisorilor fără adresă
Scrisoarea nr. 2.
La 14 aprilie ,,Informaţia Bucureştiului” anunţă vernisajul expoziţiei de pictură
,,Mircea Saulea” pe care l-am susţinut prin cuvântul meu la 16 aprilie 1972 la Casa
Corpului Didactic. Cu acelaşi prilej am scris şi prefaţa catalogului dactilografiat.
La 2 mai 72 scriam:
Subiecte de pictat:
1. ,,Casa din Str. Guthemberg” (lângă biserica Sf. Ilie Gorgan).
2. ,,Sinagoga părăsită”
3. ,,Vedere cu ce a mai
rămas din Teatrul
Naţional şi cu Palatul
Telefoanelor dinspre
Adam [?]”
4. ,,O vedere de pe cheiul
Dâmboviţei”
Din toate aceste subiecte am pictat
subiectul 1 în două variante şi
subiectul 2.
O variantă a casei de pe
Guthemberg a figurat în Municipala
1974 iar o alta, cu casa din faţă, se
află în colecţia criticului şi istoricului
de artă Vasile Florea cu care m-am
cunoscut în excursia pe care am făcut-
o împreună într-un grup trimis de
U.A.P. în U.R.S.S.
La 4 mai 1972 mă gândesc la
Expoziţia de la Arad pe care mi-a
sugerat-o graficianul şi prietenul meu
mai vechi, Ioan Cott.
***
Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste

Uniunea Artiştilor Plastici din Republica Socialistă România
Bienala de pictură ţi sculptură
1972
Oficiul pentru organizarea expoziţiilor
Bucureşti, mai – iunie 1972
Sala Dalles şi Sala de marmură a Casei Scânteii
Aceste două lucrări [,,Calea Victoriei 155” –ulei pe pânză 0,720 x 0,930 şi
,,Galatheea” – ulei pe pânză 0,720 x 0, 930] au făcut parte din grupul de şase lucrări care
m-au susţinut în 1974 pentru definitivare.
Scrisoarea nr. 4. [ruptă din caiet]
Scrisoarea nr. 5 [ruptă din caiet]
Scrisoarea nr. 6 [ruptă din caiet]
Dr. Cornel Wolfohant mă roagă să-i ilustrez cartea de poveşti pentru copii: ,,Darul
omului de lemn” pe un format 12,5 x 17,5 cm care va apărea la Editura LITERA.
Caietul XXVIII
Joi 13 iulie 1972 notam pe fila de calendar: ,,Azi, Gunka şi cu mine, plecăm în Franţa.
Drum bun! Ne-ntoarcem în jurul zilei de 13 august. Cu siguranţă ne-ntoarcem! Spiru”
În vederea întâlnirii cu Ţara mult visată, cu Oraşul luminii – Parisul, m-am pregătit cât
se poate de serios ca să pot vedea şi înţelege tot ceea ce m-a interesat. În acest sens am
organizat un Cahier pour France – Supplement documentaire.
Şi întrucât urma să stăm mai mult la prietenii noştri Alberte şi Michel Gillet din
Poitiers, cum era şi normal, m-am documentat în mod special pentru acest oraş [descriere a
oraşului pe o pagină în lb. Franceză].
Dar cum Parisul era punctul central al voiajului nostru am căutat să nu scap nimic din
ceea ce am găsit că era necesar, absolut necesar să văd. Am văzut aproape tot sau mai
precis am văzut tot ceea ce
se afla bifat sau încercuit
pe aceste foi [listă cu alte
muzee de vizitat din 12
oraşe mari din Franţa].
Scrisoarea nr. 10
(neterminată)
Sâmbătă dimineaţa, la
15 iulie 1972, după 36 de
ore, coboram în Gara de
Est a Parisului unde ne-am
întâlnit cu bucurie mare
prietenii noştri – Alberte şi
Michel.
Imediat ne-au luat cu
Dublu portret: eu şi Gunka ( 2 iunie 1972). maşina lor şi am mers cu
toţii la părinţii Albertei
care locuiesc lângă Paris la
Livry Gorgan.
După ce am luat masa de prânz şi le-am împărţit cadourile, totul petrecându-se într-o
atmosferă deosebit de plăcută, ne-am luat rămas bun de la părinţii Albertei şi am pornit-o
spre Montargis unde locuiesc părinţii lui Michel. Aici, părinţii lui Michel ne-au primit în
aceeaşi atmosferă caldă şi plină de prietenie. Am stat până în după-amiaza zilei de 16 iulie.
În acest timp am vizitat oraşul, am desenat, am intrat în magazine şi am luat cunoştinţă cu
operele aflate în Muzeul de Artă al oraşului (Le Musee Girodet).
În după-amiaza zilei de 16. VII. 72 am pornit iar la drum, de data aceasta urmând
valea Loyrei, spre Poitiers.
În frumoasa, liniştita şi însorita duminică de 16 iulie 1972 urmam Valea Loyrei spre
Poitiers trecând pe lângă o serie de vestite castele:
- Châteaux de Chambord (orele 17)
- Châteaux de Cheverny (orele 17:15)
- Châteaux de Fougeves (h. 17:45) şi în sfârşit
- Eglise de Fougeves (pres de Blois) a gauche le Châteaux a droit la ,,lanterne”! [?]
- Châteaux de Chenonceau (ore18:10). Singurul castel pe care l-am vizitat. [desene
şi fotografii ale acestor castele, dispărute din caiet].
Tot drumul a fost superb. Într-adevăr o mare plăcere să vezi atâta frumuseţe.
Seara am ajuns la Poitiers. La Poitiers am
stat din 17. VII până în 22 VII când am pornit să
facem turul Franţei cu punctul terminus –
Parisul.
Alberte şi Michel Gillet împreună cu copiii
lor locuiesc într-un cartier exterior Poitiers-ului
la care se ajunge trecând pasarela de peste gară.
Ei locuiesc într-o casă nouă de prefabricate în
Impasse Condorcet nr. 11 (Părinţii Albertei
locuiesc în cartierul Parizian, mai degrabă o
suburbie, Livry Gorgan, Bd. ,,Max Darmoy”;
părinţii lui Michel locuiesc pe Rue Paul-
Paiuleve Nr. 34, 45 200 Montargis).
Poitiers-ul este un oraş foarte interesant
datorită numeroaselor urme romane, mai ales şi
gotice (catedrala mare, zidul oraşului vechi cu
turnurile sale rotunde). Cu francezii şi apoi
numai cu Gunka (ne plăcea să mergem mult pe jos) am vizitat oraşul şi împrejurimile:
Palatul Justiţiei; Catedrala Mare şi bisericile iar în incinta Primăriei am vizitat o expoziţie
de pictură şi sculptură (vestigii romane şi gotice, pictură şi sculptură străină şi franceză din
secolele XVI, XVII, XVIII, XIX şi XX – Sisley, Bernard, Rodin, Maillot,Vaillard – 20.
VII. 72). De aici mi-am cumpărat: ,,Guide des musees de France” [lipit în caiet, dispărut].
În seara de joi, 20 iulie, împreună cu Alberte şi Michel Gillet am mers la un straniu
restaurant vietnamez. Patronul era un francez înalt şi frumos, de o politeţe enervantă şi
fiind căsătorit cu o vietnameză au deschis acest restaurant. Pe afară era o casă banală de
mahala. În interior era o autentică atmosferă vietnameză cu luminaţie scăzută, felinare de
hârtie şi mătase, mobilier popular vietnamez, veselă vietnameză, paravane şi o muzică
vietnameză în surdină. S-au mâncat tot felul de lucruri, mirodenii printre care şi languste.
La sfârşit ni s-au pus nişte compresii aromate şi calde la ceafă pentru digestie.
Soţia patronului gătea iar cele două fete ale lor (una semăna a europeană iar cealaltă a
vietnameză) serveau în restaurant şi făceau casa. Deşi n-am fost pregătit pentru o astfel de
atmosferă şi la început m-am cam enervat, până la urmă am petrecut admirabil. La sfârşitul
mesei am desenat şi am scris în cartea de onoare a restaurantului.
Eu mă pregătesc de excursie. Îmi cos nasturii. Alberte controlează temele de peste vară
ale lui Pierre, Gunka ascultă cele citite de Alberte. Urmează o seară de muzică. La pian au
cântat Michel şi Gunka.
În timpul cât am stat la Poitiers am instalat ,,Peisajul din Buzău” pe care l-am dus din
România iar în camera lui Xavier am desenat pe perete peisajul cu stânci de la Sozopol
după un diapozitiv luat cu mine de acasă. La seara muzicală am ascultat şi discuri printre
care un disc cu George Enescu şi Dinu Lipatti pe care-l avea Michel mai de mult.
În dimineaţa zilei de 22 iulie (orele 10) am plecat din Poitiers spre Paris, făcând turul
Franţei prin Mont Blanc. Plecând din Poitiers am trecut prin următoarele localităţi. Dar
înainte de a le enumera, pentru că era să uit, am vizitat Lusignanul unde a locuit familia
Gillet şi unde lucrează Michel la o staţiune experimentală [trei fotografii cu Gunka la
Staţiunea Experimentală, dispărute].
La Lusignan am desenat şi am vizitat un magazin universal de unde ne-am cumpărat o
clanţă de feronerie. În general ne-a plăcut foarte mult regiunea Vienne [desene cu case din
lemn şi piatră din Lusignan, dispărute din caiet] .
Şi acum să reiau firul drumului pentru a arăta pe unde am mai trecut după ce am
părăsit Poitiersul.
La Sf. Savin îmi amintesc c-am vizitat o biserică ce avea pe tavan o splendidă frescă
romanică.
În apropire de Sf. Gaultier am intrat în magazinul şi atelierul unui artizan francez. Un
om tânăr, cca. 30 de ani, de un talent nu ieşit din comun, deşi avea tendinţe vădit moderne.
Realiza ceva foarte asemănător produselor ce se vând la noi în atelierele Fondului Plastic.
Ceva mai departe, la Bavesse, pe iarbă verde, luam masa. Era extraordinar de plăcut.
Continuându-ne călătoria,
am avut impresia c-am
trecut prin dreptul
drumului care ducea spre
castelul lui George Sand
la Nohant (era ora 14:15).
Era o regiune foarte
frumoasă ca la noi pe la
C-lung Muscel.
Champillet (14:30)
cu o bisericuţă foarte
frumos asamblată cu
clădirile de piatră
ce-o-nconjoară şi care au
diferite nivele. Doar
clopotniţa se ridica cel
mai sus. La Poitiers.
Alte mărturisiri ale maestrului Jean Lupu

(transcriere după un interviu televizat)
Primul impuls care m-a determinat să merg spre muzică, a fost în clasa a V-a.
Clasele I-IV le-am făcut în satul natal, Văleni, comuna Brâncoveni- Romanaţi. Cum la noi
în comună nu se înfiinţase încă gimnaziu, a trebuit să merg la câţiva kilometri de satul
natal la comuna Osica de Sus, unde mi-am făcut gimnaziul. Acolo, în clasa a V-a, profesor
de muzică era un învăţător care se servea de vioară, şi după primele luni de lucru cu noi,
cei care eram adunaţi acolo din 5-6 sate, el a întrebat: ,,-Ştiţi mă care este cel mai bun la
muzică dintre voi toţi?” Eram vreo 40 în clasă. S-au dat nişte nume: Sulger, Ancuţa,
Tănase. ,,-Nu, nu! Cel mai bun e ăla mic, mă, Lupu!” Eu eram mic, undeva în spate. ,,-El e
cel mai bun!” De atunci am început să mă îndrăgostesc de acest obiect, să cânt pe note.
Al doilea impuls a fost în
Seminarul Teologic, când părintele
Ganea, profesorul nostru de română, a
zis: ,,-Tu, unde vei merge, să faci cor!
Acolo unde vei ajunge, să faci cor că tu
eşti talentat pentru aşa ceva!” Şi m-am
orientat către muzică pentru că era şi o
chemare lăuntrică, îmi plăcea mult să
cânt. În timpul seminarului mi-am
alcătuit două caiete, două volume cu
cântece de pe la colegi, notate cu
muzică psaltică, pe care le am şi acum
şi pe care le-am valorificat în bună
Împreună cu maestrul Jean Lupu (2013).
măsură în lucrarea ,,Du-mă, du-mă
dorule!” pe care am publicat-o în 1997.
Eu am vrut să candidez la Conservatorul din Bucureşti, dar m-am trezit târziu.
Când am venit, se terminaseră înscrierile şi atunci m-am dus la ocazie, cu o escală la
Craiova; m-am oprit la Craiova şi am continuat drumul a doua zi la Timişoara. M-am
înscris la Facultatea de Muzică din Timişoara, pe care am frecventat-o între 1964- 1967 la
zi, la pedagogie. Am avut noroc de un dirijor de mare clasă, de talie internaţională, Ion
Românu, mare dirijor, care de asemenea m-a remarcat, m-a luat pe lângă dânsul, mi-a dat
nişte formaţii corale de care să mă ocup: la Şag-Timişeni aveam cor mixt şi la Parţa cor
bărbătesc. Eu ziua eram la cursuri, seara eram la repetiţii, dormeam la primărie şi
dimineaţa cu primul tren la cursuri. Aşa se face că m-am remarcat în facultate, am obţinut
după primul an bursa republicană, singura bursă care se dădea studentului cu cea mai mare
medie şi cu activitate deosebită. Era suficientă, dar pentru că aveam şi părinţii neputincioşi
acasă, mă simţeam obligat să fac şi acele repetiţii seara; eu îmi întreţineam părinţii: când
mă duceam acasă le duceam de toate, iar când plecam îi lăsam asiguraţi cu de toate. Vara
eu nu plecam la mare, ca majoritatea colegilor mei. Eu lucram cel puţin două luni; la
Criva era o fabrică de prefabricate din beton, şi primarul de la Piatra Olt, domnul Toma,
văzându-mă a zis: -,,De-aş avea şi eu băieţii la fel de harnici ca mata, ce bine ar fi. Cât
vrei să stai, atât stai!” Şi două luni, pe vară, eu eram acolo încadrat.
Pentru mine munca este o relaxare. ,,Să te odihneşti de muncă prin muncă”.
Enescu când lăsa compoziţia, se apuca de studiu la vioară; lăsa vioara, trecea la pian.
Există multe variante de a te relaxa.
La mine este o istorie foarte sinuoasă. Mie, ca absolvent de seminar mi se
închideau uşile peste tot; şi având seminarul teologic, după o perioadă de sanatoriu în urma
unui TBC pulmonar, m-am dus muncitor necalificat la hidrocentrala de pe Argeş, ca să-mi
refac studiile, ca să pot merge la Conservator căci cu Seminarul eram zero. M-am încadrat
acolo, am candidat la seral la liceul din Corbeni, am intrat primul, dar după o lună mă
cheamă directorul şi îmi spune că nu am vechime în câmpul muncii şi sunt eliminat, dar în
particular îmi spune să vin seara acasă la dânsul. Atunci mi-a spus că ştie pentru ce am fost
eliminat, pentru seminar, dar să fac o cerere că va merge la minister şi va obţine aprobarea
să dau diferenţa. A doua zi a venit cu aprobarea de la ministru să dau numai diferenţe; pe
baza aprobării m-am încadrat ca bibliotecar în comuna Brâncoveni unde am organizat
primul meu cor. După aceea, m-am încadrat ca profesor la Bălăneşti, în raionul Drăgăneşti-
Olt. Nu m-au lăsat decât o lună şi jumătate acolo că au venit cei de la Slatina să mă
promoveze ca instructor muzical pe raionul Slatina. A doua zi a venit tatăl meu care, de la
Vălenii de Brâncoveni, a traversat Oltul pe jos şi a venit la mine la Bălăneşti să-mi spună:
,,-Tată, du-te unde te cheamă ăştia că mă nenorocesc! Au venit cu foncierea peste mine”.
Se duseseră cu fiscul; tatăl meu era tâmplar.
M-am dus instructor cu probleme muzicale pe raion şi acolo am făcut alte coruri:
la Teslui, la Potcoava, la Mărgineni, încât când m-am dus la facultatea de muzică, eu
aveam experienţă.
Mă pregăteam pentru admitere cu o colegă care era deja studentă în Bucureşti. Ea
avea restanţă la solfegiu şi când a văzut la ce nivel sunt eu a zis: ,,-Dragă, păi eu sunt la
genunchiul broaştei faţă de tine”.
Pentru alegerea repertoriului, două criterii sunt esenţiale pentru mine. În primul
rând valoarea artistică, valoarea muzicală, să fie melodioase şi să aibă impact la ascultător.
În al doilea rând, valoarea moral-educativă. Să fie cu o tematică educativă, să loveşti două
ţinte dintr-o dată. Şi aveam mulţi prieteni la Slatina care mă aprovizionau cu partiruri,
predecesorul meu de la Slatina, Dorel Georgescu, alţi colegi, domnul Leanca, domnul
Cociaş, şi alţii care îmi dădeau partituri. Eu aveam şi din seminar partituri, îmi făcusem
deja cunoştinţe şi în Bucureşti şi maestrul D. D. Stancu îmi trimitea partituri de-ale sale,
ale altor compozitori.
La Conservatorul din Timişoara am făcut trei ani, am terminat ca şef de promoţie.
Întâmplarea a făcut să fiu şef de promoţie pe ţară; ne-am întâlnit la repartiţie- repartiţia se
făcea într-un singur loc- toţi absolvenţii ne adunam şi se făcea repartiţia în toată ţara.
Întâmplarea a făcut ca media mea 9,87 să fie cea mai mare pe toată ţara. Erau locuri şi în
Bucureşti şi în Timişoara, iar decanul meu, care era în comisie, mi-a zis: ,,-Jean, ia
Timişoara!” ,,-Maestre, nu pot, iau Slatina!” ,,-Cum măi Slatina, te îngropi acolo?” ,,-
Maestre, acolo sunt părinţii mei, au nevoie de sprijinul meu”. ,,-Te-am înţeles!”
În 1967 am fost repartizat ca profesor în Slatina şi imediat m-am înscris la
Conservatorul din Bucureşti, bineînţeles la fără frecvenţă, căci nu puteam altfel. Făceam
cursuri înainte de examene cu profesorii de acolo şi ne prezentam la examene. Aş vrea să
remarc de la Timişoara nişte nume celebre cum era maestrul Nicolae Ursu. Eram acolo o
grădină zoologică. Era maestrul Ursu cu doamna Ursu, eram eu Lupu, era Damian Vulpe
la dirijat; de asemenea Ion Românu, mare dirijor, dirijor de clasă, Nicolae Apostolescu la
pedagogie, vestit pedagog, şi alţii. Am avut la vioară- pentru că am făcut şi vioară şi pian-
la vioară am avut pe Ion Odrobot, un violonist şi folclorist local vestit, iar în Bucureşti am
studiat cu maestrul Romaşcanu, cu maestrul Viniciu Grefiens, cu maestrul Dragoş
Alexandrescu la teorie şi solfegiu, etc.
Când aleg o piesă, pe lângă cele două criterii de bază, piesa trebuie să constituie şi
un stimulent pentru cor, o devenire pentru cor, să nu fie prea uşoară că invită corul la
delăsare, se mulţumeşte cu puţin; să-i stimuleze devenirea, să-l oblige la efort, nu atât de
mult efort cât să-l dezarmeze, să nu creadă coristul că este incapabil de a face faţă unui
astfel de repertoriu. M-am orientat în special spre repertoriul naţional. Am avut un crez, de
la Anton Pann: ,,Cântă măi frate române pe graiul şi limba ta / Şi lasă cele streine ei de a
şi le cânta!” Abordez în repertoriul nostru şi piese din repertoriul internaţional, dar nu atât
de multe încât să ne sufoce programul. Noi suntem mesageri ai culturii româneşti. Când
merg cu formaţia la un festival internaţional, eu sunt o pată de culoare românească într-un
spectacol internaţional. De aceea promovez cu prioritate creaţia corală românească fără să
dau la o parte creaţii de Mozart, de Schubert, de Beethoven; cam un sfert din repertoriul
nostru sunt creaţii internaţionale, dar trei sferturi sunt lucrări româneşti.
(va urma)
Contribuţii la genealogia familiei Caracostea

Cătălin Barbu, Mihai Barbu
Cercetând documente despre viaţa şi activitatea lui Remus Niculescu (Memoria
Oltului şi Romanaţilor nr. 7 şi 8/2015), am descoperit că familia acestuia era înrudită cu
familia lui Dumitru Caracostea. Pentru aceasta am solicitat date doamnei Elena Niculescu,
soţia lui Remus Niculescu şi domnului Andrei Niculescu fiul mijlociu al lui Remus
Niculescu.
Am primit foarte multe documente de la aceştia şi o scrisoare cu următorul
conţinut:
“ Stimate domnule profesor Mihai Barbu,
Am cunoscut familia profesorului Dumitru Caracostea, din copilărie,
această familie fiind prietenă cu familia mamei mele (arhitect Antoaneta-Elena Ioanovici),
de pe când locuiseră în case vecine, din aceeaşi curte, în Bucureşti. Întâmplarea a făcut să
ne regăsim rude, prin bunica (născută Missail) şi mama (născută Massu) ale soţului meu,
Remus Niculescu.
Înainte de a pleca definitiv din ţară, împreună cu fiul, Lucia Protopopescu,
fiica profesorului Dumitru Caracostea ne-a lăsat o seamă de fotografii şi amintiri de
familie (arbore genealogic, scrisori) din care am depus la Biblioteca Academiei, potrivit
selectării ce am făcut împreună cu dânsa, ceea ce prezenta un interes documentar istoric.
Lucia Protopopescu a părăsit ţara, devenind cetăţean german şi luând numele
Rauwolf (după numele de familie al mamei soţului, inginer Emil Protopopescu. Totodată,
a părăsit ţara fiul, Mihai Protopopescu, care a luat numele Walter (după acela al bunicii
materne – Lucia Walter, căsătorită cu Dumitru Caracostea, pe când acesta se afla la
studii în Germania).
Vă trimit date şi fotografii ce cred că ar avea interes pentru ,,Memoria Oltului

şi Romanaţilor”, culese dintre documentele rămase de la Lucia Protopopescu şi totodată
unele informaţii din publicaţii ce mi-au căzut în mână.
,,Genealogia familiei Caracostea” aţi primit-o desigur, trimisă de Andrei
Niculescu, unde este cuprins ceea ce s-a putut reconstitui cu ajutorul Luciei Protopopescu
- Caracostea.
Elena Niculescu”
Folosind aceste documente şi pe cele descoperite de noi din presa vremii, vom
căuta să adăugăm date care ni s-au părut interesante.
Familiile lui Dumitru Caracostea şi Remus Niculescu erau originare din
regiunea Epir (Grecia); purtau iniţial numele de Bălan, apoi Ioan şi în cele din urmă de
Kara-Costea (după un cognomen dat de turci unuia din ei - cel negru - Costea Bălan, care
era negustor macedonean – aromân – stabilit în zona Floru – Şerbăneşti, după 1770).
Acesta a cumpărat înainte de 1800 moşiile: Şerbăneşti, Stoicăneşti, Perieţi, Moşteni, Floru,
Buta, Jarcaleţi şi Făgeţel (Ion Ionaşcu, Biserici, chipuri şi documente din Olt, pag. 218).
Constantin Ioan (Caracostea) a avut patru copii, două fete şi doi băieţi:
I. ELINIŢA ( care la 3 decembrie 1849 locuia la ginerele ei, C. Kiriazi
,,dohtorul” , în satul Frangade din ţinutul Zagorie, aşa cum rezultă dintr-un document
cerut de Judecătoria de Olt pitarului Ion Fântâneanu ,,noui relaţiuni asupra domiciliului
Elena Caracostea “ semnat de - prezident L. Mavrodin. (Ion Ionaşcu, Biserici, chipuri şi
documente din Olt, pag. 223).
În lucrarea profesorului Anastase N. Hâciu de la Rm. Sărat – AROMÂNII,
1936, cu o mărturisire de Simion Mehedinţi, profesor universitar, se arată: ,,În depresiunea
situată între şirul estic al Pindului, cu culmile Culeu şi Valea Calda pe de o parte, iar pe
de alta, culmea Micicheli la Vest, dominând şi Ianina, continuându-se în sus cu Bradet
între Baiasa la Nord şi Arta la Sud, se găseşte, în această depresiune ţinutul Zagorului
sau cantonul Zagori. Pe întinsul acestei regiuni, bogată în turme, în fructe, în viţă de vie
şi în ceva cereale, dar tot asa de bogată prin hărnicia şi industria locuitorilor, trăia un
număr de peste 40 de sate, târguşoare, locuite acum un veac şi un sfert, toate, numai de
Aromâni, majoritatea grecizate, restul, numai de 13, mai vorbind astăzi aromâneşte şi
anume, luate de la Nord la Sud: Leasniţa, Dobrinovo, Paliohori, Laista sau Lam Baiasa,
Macrini, Ses – Cernes, Floru sau Flamburari, Doliani, Grebeniţi, Trestenie şi Dragai.
Populaţia foarte mare faţă de strâmtimea solului, precum şi nesiguranţa vieţii şi
a avutului, a îndemnat pe zagoriţi la emigrări din vremuri foarte îndepărtate făcând din ei
ramura cea mai intrepida de negustori şi cea mai harnică. Bunăstarea câştigată în acest
mod a făcut din satele lor târguri şi târguşoare frumoase. Negades, de o pildă.
Numele de Zagori l-ar fi căpătat de la scito – slavi, din cauza aşezării lor
dincolo de munţi, fie privită de pe culmile Pindeni ale Macedoniei, fie din partea Ianinii,
adică ţara de dincolo de munţi.
Cu deosebire în Principatele Române, zagoriţii mai mult ca oricare altă
ramură de Aromâni au jucat un rol important în viaţa lor economică. Aici s-au ocupat,
cu predilecţie, cu agricultura în mare ca arendaşi sau proprietari de latifundii şi la un
moment dat, au stăpânit o bună parte din judeţe.
S-au stabilit, astfel, din Negades – familia Caracostea”, aşa cum îsi amintea şi
Dumitru Caracostea, că bunicii lui erau din satul Negades, unde aveau foarte multe oi pe
care le ţineau, ,,în valea Armânilor”. În copilăria sa în cătunul Şerbăneşti – Negreni ce
ţinea de comuna Floru a descoperit pe o grindă a unui bordei din gospodăria bunicului său
Hristodor Caracostea, o figură căreia copiii îi ziceau berbecul.
II. ANGHELINA – căsătorită cu Constantin Saraion Şetrar– tăiat de turci în
1828; aceştia sunt ctitorii vechii biserici din Stoicăneşti (1825). Au avut o singură fiică
născută şi moştenitoare – Elena- căsătorită mai întâi cu polcovnicul Ioan (Ioniţă) Bejnea
Bumbeş, la 3 mai 1831, cu care a avut doi copii: Măndica şi pitarul Dimitrie Bumbeş,
care împreună cu tatăl vitreg Ion Fântâneanu construiesc la 1857 biserica cu hramul
,,Sfântul Dumitru” la Perieţi. Ioniţă Bumbeş a decedat în anul 1839 şi Elena s-a recăsătorit
în iulie 1841 cu marele pitar Ion Fântâneanu. Au avut împreună trei copii:
1.Constantin Fântâneanu - căsătorit mai întâi cu actriţa Miţa Miu;
recăsătorit apoi cu Maria Ungurelu, fiica lui Gore Ungurelu, ce făcea parte din familia
marilor boieri Ungurei de Argeş, verişoară cu Ecaterina Burcă, soţia lui Nicolae Titulescu,
ce făcea parte din familia marilor boieri Ungurei de Olt. Acesta este ctitorul actualei
biserici din Stoicăneşti; fără copii.
2. Elena (decedată la 1 iunie 1888), căsătorită în 1867 cu Gheorghe Missail
(1835-1906) cu care a avut cinci copii:
a. Lucreţia (17.04.1872-27-12.1949) căsătorită la 2 octombrie 1895 cu Ioan Gh. Massu (6
octombrie 1868 -1936), provenind tot dintr-o familie de aromâni, cu care a avut şase fiice:
Jana(1896 – 1981) căsătorită în 1923 cu dr. Gheorghe Cazzaro (1895 – 1943) cu care a
avut doi copii – Ivona, născută 1926 şi inginerul Gheorghe Cazzaro (1930 – iulie 2001);
Cecilia (1897 -1990) căsătorită cu arhitectul Remus Iliescu; Aurora (decedată1955),
căsătorită cu C. Nastasi; Margareta (decedată 4 decembrie 1967) căsătorită în 1930 cu
academicianul Radu Codreanu; Maria (1900-1983) căsătorită în 1939 cu comandorul
Horia Popovici şi Elena (1904-1974) – mama lui Remus Niculescu –fost director al
Institutului de Artă al României (Memoria Oltului şi Romanaţilor, nr. 7 şi 8/2015).
b. Constanţa (20 octombrie 1873 -1950) căsătorită la 3 octombrie 1897 cu Constantin
Litzica (1873-1921) cu care a avut patru copii: Gheorghe, căsătorit cu Dina Buţă; Viorica,
căsătorită cu Vasile Gavrilescu; Puiu, căsătorit cu Soare Mirea şi Margareta, căsătorită cu
Constantin Harnagea.
c. Angela (născută 1875) căsătorită la 5 iulie 1901 în Perieţi cu Costică Ionescu. Fiica
acesteia Kiki s-a căsătorit cu Georges Horvath licenţiat în istorie – administrator al lui
Vasile Pârvan.
d. Paulina (20 mai 1876 -1950) căsătorită în 1898 cu C. N. Hârjeu de care divorîează în
1901 şi se recăsătoreşte în 1904 cu Gheorghe Manoliu Tescano (primarul oraşului
Bucureşti); au avut trei copii: Ion, Eufrosina şi Geta.
e. Gheorghe (1879 – 1947) căsătorit mai întâi cu Elena Poenaru, apoi cu Virginia (1882-
1940).
3. Ecaterina (1851 – 1873) căsătorită cu Maiorul Constantin Maican (martor
la naşterea lui Dumitru Caracostea la 10 martie 1879 şi la căsătoria Lucreţiei cu Ioan Gh.
Massu în 1895). A avut un singur fiu, Ionel, căsătorit mai întâi cu Maria Hârjeu
(recăsătorită Balaban) de care divorţează şi se recăsătoreşte cu Geta Pop (nemţoaică).
III. HRISTODOR CARACOSTEA – căsătorit cu Despina.
Hristodor Caracostea era proprietar al Moşiei Floru din 13 februarie 1840 când cei doi fii
ai lui Constantin Ioan (Caracostea)- Gheorghe şi Hristodul se adresează Preşedintelui
Tribunalului Olt pentru ,,a împărţi periosia noastră mişcătoare şi nemişcătoare […] după
sineturile ei, cu clădirile şi calităţile ei după dânsa şi nişte stânjeni din moşia Dumbrăviţa
ce se termină în zăgazul morii precum şi capul moşiei Negreni (Şerbăneşti –Jarcaleţi)”.
Se întocmeşte şi un document de autentificare de către Judecătoria judeşului Olt,
la 14 februarie 1842 semnat de: Ionu Deleanu – Prezident, Andrei Cuţaridu, grafia Ionu
Fântâneanu. Martori: Alexe Romanov şi Ionaşcu Răducu.
Au avut împreună şase copii:
1.Mihail - avocat renumit născut în 1851; a fost deputat de Olt în Colegiul III. În
1880 s-a căsătorit cu cântăreaţa Constanţa Dristoreanu. A decedat la 22 iulie 1906 la
Jarcaleţi. După moartea soţului, soţia s-a stabilit în Franţa drept Constance Dristorian. Au
avut trei copii: Grigore, căsătorit cu Elena Nenişor; Margareta, căsătorită cu Eugen
Bailhavaine (părinţi ai copiilor Andrei şi Robert); Alexandru, căsătorit cu Alice
(profesoară de limba franceză, părinţi ai copiilor Michel şi Philippe).
2. Nae
3.Constantin (Costică), căsătorit cu Sia. A fost revizor în cadrul Biroului Vamal
Bucureşti.
4. Polihron, născut la Şerbăneşti. A fost împuşcat.
5. Iancu, mort şi el de tânăr în 1880 (fiind flăcău).
6. Smaranda, căsătorită mai întâi cu Mitilineu şi apoi cu colonelul Vîrvan.
Nae Caracostea, 1843-1886, (tatăl lui Dumitru Caracostea) a lucrat ca magistrat
la Tribunalul Districtu Oltu, director la Prefectura judeţului Olt, judecător de ocol la
Roşiorii de Vede, jude la Ocolul Slatina, controlor fiscal în Ministerul de Finanţe.
S-a căsătorit cu Frosa Blehan (1846-1934) descendentă a unei familii de
aristocraţi din Bucureşti. Era o femeie deosebit de frumoasă; presa vremii spunea despre ea
că ,,se distingea prin frumuseţe”. Era profesoară de limbă franceză, dar nu a profesat,
ocupându-se de creşterea şi educaţia celor trei copii ai săi, iar după moartea soţului, de
administrarea moşiei de la Şerbăneştii de Sus şi a caselor din Slatina.
Aceasta construieşte în Slatina o casă, finalizată în 1902, cu aspect arhitectonic
deosebit. Ea figurează ca monument istoric, aşa cum reiese din ,,Lista monumentelor din
judeţul Olt/ 2012”, pag. 52, la nr. 99, cu codul OT-II-m-B-08632. Astăzi această casă este
proprietate a Episcopiei Slatinei şi Romanaţilor şi nimeni nu mai pomeneşte cine a
construit-o şi cine a fost proprietarul ei.
Tot Frosa Blehan – Caracostea a construit conacul de la Şerbăneştii de Sus,
conac în care şi-a
petrecut mulţi ani din
viaţă Dumitru
Caracostea.
Mama lui
Dumitru Caracostea
poseda ca moştenire
de la tatăl său care
lucrase la Ministerul
Instrucţiei Publice şi
Cultelor, o casă în
Eufrosina Caracostea cu fiul ei Dumitru la Şerbăneştii de Sus
– Olt. În spate fântâna lui Caval, numită astfel după un nume
Bucureşti, acolo unde
ce se da lui Hristodor Caracostea, bunicul profesorului a locuit în timpul
Caracostea. liceului şi facultăţii
Dumitru Caracostea.
Nae şi Frosa Caracostea au avut trei copii: profesorul universitar Dumitru
Caracostea; Teodor Caracostea (1880-1963) căsătorit cu Gertud Blase (părinţi ai copiilor
Frederic/Alfred, Katty şi Hilda); Nicolae /Nae (1883-1971) căsătorit cu Maria Angelescu
(părinţi ai copiilor Onica, Alice şi Mircea).
Nicolae Caracostea figura ca singur proprietar al moşiei Rogojina de 100 ha, de
pe teritoriul comunei Şerbăneşti; el mai arendează la 23 aprilie 1914 proprietăţile lui
Constantin Fântâneanu şi ale nepotului acestuia, Ionel C. Maican, în suprafaţă totală de
991 ha şi 1456 mp, ce făceau parte din moşia Perieţi - Mierleşti, în suprafaţă totală de 1510
ha şi 3604 mp.
A lucrat ca funcţionar la ,,Înalta Curte de Comturi” şi agronom regional în
judeţul Olt.
Dumitru
Caracostea s-a născut
la 10 martie 1879 în
oraşul Slatina, deşi el
se considera din
Şerbăneşti, satul
Jarcaleţi ce ţinea de
Floru, acolo unde
bunicul său Hristodor
Caracostea îşi
petrecea foarte mult
Casa bunicilor profesorului D. Caracostea, la Şerbăneştii de Sus timp pentru
– Olt (incendiată în 1907. Pe locul ei a ridicat Dumitru administrarea moşiei.
Caracostea în 1925, o casă nouă). S-a căsătorit în 1905
(pe când încă era
student) cu Lucia Antoneta Walter cu care a avut doi copii:
Lucia (29.07.1906 – 12.12.1996), având ca naş de botez pe Gala Galaction. S-a
căsătorit la 1 decembrie 1929 cu inginerul Emil Protopopescu (19.02.1900 – 26.01.1978),
Lucia Protopopescu născută Caracostea…
având ca naş de cununie pe Nicolae Iorga. După căsătorie aceştia s-au stabilit la Cluj.
Ca student al lui Nicolae Iorga, a fost chemată să îngrijească instalarea Institutului

Român din Veneţia, pe care profesorul Iorga îl gândise înainte de Primul Război Mondial,
ca ,,un azil pentru tinerii care vin la Veneţia spre a face în acel admirabil mediu, studii de
artă”. Cu banii strânşi timp de un an, în 1928-1929 şi în final datorită unei mari donaţii a
Băncii Naţionale Române, fusese cumpărat treptat Palatul Correr din Campo.
La 29 ianuarie 1929, Nicolae Iorga nota în Memorii: ,,Semnez contractual pentru
întâiul
apartament al
Casei
Române din
Veneţia” (vol.
V, p.329) şi
curând, la 4
mai: ,,La
Veneţia găsesc
casa noastră
mobilată
cochet de fosta
mea elevă
Lucia
Caracostea”.
…şi soţul ei Emil Protopopescu. (Ibid. p.341)
Pe un
exemplar, dăruit Luciei de către Nicolae Iorga, al broşurii: Probleme de Istorie Universală
şi Românească, Conferinţe la Cursurile de vară din Vălenii-de-Munte, 1929, notăm
următoarea dedicaţie a marelui savant: ,,Nepreţuitei noastre mici gospodine, întemeietoare
modestă şi graţioasă a casei din Veneţia, ca semn de recunoştinţă”. Lucia împreună cu
inginerul Emil Protopopescu au avut doi copii: Maria, căsătorită cu Victor Sahini, apoi cu
Hans Jurgen Willtsky şi Mihai/Michael Walter, căsătorit cu Ioana Niculescu.
Andrei – Nicolae (născut 8 decembrie 1908) s-a căsătorit pe 30 mai 1937 cu
Veturia Florica
Ardeleanu. Au avut
două fiice: Mihaela şi
Andreea. Andreea s-a
căsătorit cu profesorul
englez Dennis
Deletant.
Domnul Dumitru
Caracostea poseda în
Şerbăneştii de Sus o
parte din moşia
bunicului său
Hristodor Caracostea,
pe care o lasă
moştenire copiilor săi
Dedicaţie oferită de Nicolae Iorga.
la 18 iunie 1943, prin
următorul testament:
“ Las iubitei mele fiice Lucia Protopopescu, în afară de dota ei de 70 de
pogoane şi tot locul de casă din Şerbăneşti, circa cinci pogoane împreună cu casa,
acareturile, uneltele şi vitele ce se află în curte.
Îi mai las apartamentul din Bucureşti, Bulevardul Elisabeta 95 A, cu tot ce se
află în el, cu condiţia ca scumpa, buna şi credincioasa mea soţie să aibă uzufructul acestui
apartament cât va
trăi ea, având în
grija ei pe mult
iubita noastră
Mariela. Mai las
Lucichii şi toate
drepturile mele de
autor.
Las scumpului meu
fiu Andrei D.
Caracostea restul
de cincizeci şi
patru de pogoane
Biserica din Şerbăneştii de Sus – Olt ridicată de Hristodor şi din moşia
Despina Caracostea. părintească. Îi mai
las vila de la
Buşteni cu tot ce se află în ea.
Rog pe Lucica să lucreze
pământul în bună înţelegere cu Andrei,
punându-i frăţeşte la dispoziţie
magaziile şi odaia lui. Rog pe Andrei să
puie frăţeşte la dispoziţia Lucichii,
odaia ei de la Buşteni, împreună cu
bucătărioara mică, de câte ori va avea
nevoie pentru ea şi ai ei.
Doresc ca Lucia şi Andrei să
lucreze pământul în bună înţelegere, iar
dacă unul din ei n-ar putea ţine
pământul, să-l vândă celuilalt ca să
rămâie în familie.
Îi sfătuiesc să nu facă
împrumut în contul moşiei şi
îmbunătăţirile să le facă din venitul ei.
Acest testament s-a făcut în
trei exemplare: unul Luciei, altul lui
Andrei şi altul în păstrarea iubitului
meu prieten şi coleg T. Capidan, pe
care-l rog să ia din biblioteca mea Barbu Ştirbei ridică la rangul de pitar pe
douăsprezece volume, în amintire, după Gheorghe Caracostea (1856).
alegere.
D. Caracostea”
Din testament se observă că Dumitru Caracostea iubea foarte mult pământul
strămoşesc, ţinea ca acesta să nu fie înstrăinat, iar dacă unul din copii nu putea să-l
muncească, să-l vândă celuilalt.
Pe temelia vechii case de la Şerbăneşti a lui Hristodor Caracostea, incendiată în
1907, el construieşte o casă mare în apropierea ,,Fântânii lui Caval” (Caval era porecla
bunicului său Hristodor Caracostea care cânta foarte frumos la acest instrument popular).
Spre cinstea edililor comunei Şerbăneşti, strada principală din Şerbăneştii de Sus
poartă numele profesorului universitar Dumitru Caracostea.
IV. GHEORGHE – care la 21 aprilie 1856, în timpul domnitorului Barbu
Dimitrie Ştirbei, este ridicat la rangul de pitar, în acelaşi an cu Dimitrie Ioan Bumbeş, fiul
Elenei Fântâneanu (ms 872, Academia Română, Arhondologia Ţării Româneşti), prin
următorul document:
“NOI
BARBU DIMITRIE ŞTIRBEI
CU MILA LUI DUMNEZEU DOMN STĂPÂNITOR A TOATĂ ŢARA
ROMÂNEASCĂ
Pentru slujbele săvârşite de D. GEORGIE KARAKOSTEA – NOI am binevoit a-l
înălţa în rangul de PITAR – la 21 aprilie una mie opt sute cincizeci şi şase.
Pentru care s-a dat această Domnească Diplomă, supt a noastră iscălitură şi pecete
în oraşul Bucureşti, anul una mie opt sute cincizeci şi şase şi cel de al VII – lea al Domniei
NOASTRE.
B. D. Ştirbei
Pecetea,
Secretar de stat,
s.s indescifrabil
În condice – secretariatului
Nr. 2235
Îndeplinită de şeful secţiei,
s.s indescifrabil
Familiile Caracostea şi Massu participau împreună la diferite evenimente. Ziarul

Democraţia Oltului din 1 iulie 1922 prezintă ştirea : ,,În ziua de 25 iunie a avut loc la
Perieţi căsătoria religioasă a d-rei Lucreţia O. Niculescu cu dl. Virgiliu C. Băbeanu din
Turnu – Severin. Numeroşii invitaţi au petrecut minunat până în zori de ziuă. Remarcăm în
asistenţă: d-na şi dl. Vasiliu Jude, d-na şi dl. Mirea Soare, dl. şi d-na I. Gh. Massu, dl. şi
d-na Gh. Missail, d-na Ungurelu, d-na Ungheanu, familiile Minel Rădulescu, C.
Scărlătescu, C. Caraveţeanu, I. Georgescu, Tache Georgescu, N. Caracostea, Fl.
Mărculescu, M. Lungu, d-nele Patriciu Demetrescu, d-nii Beletti, Stratulat, N.
Protopopescu, căpitan Mitulescu, Bogdănescu, Gârbea etc”.
Răscoale ţărăneşti premergătoare colectivizării

Profesor Pătru Jeana,
Colegiul Naţional Ioniţă Asan, Caracal
Procesul colectivizării s-a desfăşurat într-un climat ostil, de respingere, de

neacceptare din partea ţăranilor. Revolta ţăranilor a îmbrăcat forme diferite: de la cele
pasive, până la cele violente,
individuale sau colective. În
şirul acestora, de departe cea
mai complexă, ca organizare,
timp, spaţiu, forţe sociale
participante, forme de acţiune şi
reacţiune, este răscoala.
În zona studiată am întâlnit toate
formele de rezistenţă şi revoltă
din partea ţăranilor. Pe
parcursul celor 13 ani cât a
durat procesul colectivizării,
ţăranii romanaţeni şi olteni au
apelat la tot arsenalul formelor
şi metodelor de respingere a
experimentului, ai căror cobai
au fost. Cea mai virulentă formă Caricatură simbolizând politica partidului comunist de
a fost răscoala, pe care am îngrădire a chiaburimii ( ANR, Fototeca,12/1949).
întâlnit-o la ţăranii din
comunele care au cedat teren celor două poligoane: Redea şi Brebeni, dar, mai ales, la
ţăranii care, în anii 1960-1961, au transformat uneltele de muncă în arme, încercând, într-o
ultimă forţare, să se opună tăvălugului care uniformiza tipul de proprietate şi în această
zonă.
Revolta de la înfiinţarea
poligonului Redea
O situaţie cu totul
aparte a constituit-o
amenajarea poligoanelor
din Redea, Romanaţi şi
Brebeni, Olt, operaţiune
care a afectat ţărani din
toate categoriile, prin
preluarea terenurilor
proprietate personală de
către M.A.N Pentru a
linişti spiritele, au fost
aduse trupe - securitate,
miliţie, armată-, s-a
Cititul ziarului în colectiv la arie (ANR, Fototeca, 3/1950).
folosit muniţie de război,
înregistrându-se victime: un mort, răniţi, arestaţi. Locuitorii prinşi cu pământ în perimetrul

poligonului - Redea, Marotin, Soreni, Celaru, Ghizdăveşti, Drăghiceni – s-au opus: zile şi
nopţi au vegheat, fiecare pe proprietatea lui, înarmaţi cu uneltele de lucru; au atacat forţele
militare aduse cu bulgări de pământ. Au fost împuşcaţi oameni: Lache Melcu, Căpăţână,
Bălţoi, Costică Tiţa (răniţi), Pantelie Năuiu (rănit mortal)56.
La sfârşitul lunii iunie 1949, când tensiunile sociale atinseseră cote alarmante- deoarece se
apropia perioada secerişului şi cei mai mulţi ţărani aveau terenuri semănate cu păioase, s-a
constituit o
Comisie centrală
care, în zilele de
27, 28, 29 şi 30
iunie 1949, s-a
deplasat la faţa
locului. Din
Comisie au făcut
parte: Niţescu
Anton, delegat al
CC al PMR,
Hanga Petrum, Aspect de la constituirea G.A.C. Castranova (ANR, Fond Fototeca, 10/1949).
delegat al
Ministerului Agriculturii, lt. col. Davidescu Sache, delegat al M.A.I. şi cpt. Ardeleanu
Toma, delegat al M.A.N.57. Comisia primise sarcinile de a studia şi propune măsurile
necesare pentru strângerea recoltei de pe poligoanele MAN Romanaţi (Redea) şi Olt
(Brebeni). În urma informaţiilor culese de la organizaţiile de partid judeţene, de la Sfaturile
Populare judeţene,
de la
Comandamentele
de miliţie şi de
securitate judeţene,
precum şi de la
autorităţile locale
ale comunelor ai
căror locuitori au
intrat cu pământ în
poligoane, cât şi din
discuţiile directe
avute cu locuitorii
din aceste comune,
Comisia a constatat
următoarele:
Împărţirea pământului, Drăghiceni (ANR, Fond Fototeca, 5/1945).
1. S-au atribuit loturi de pământ, în apropiere şi cu acelaşi tip de cultură, la schimb,
56
Ciobanu Ion, Radu Domnica, Redea.
57
ANR, Fond CC al PCR, Secţia agrară, ds. 85 din 1949, f. 15.
mai întâi ţărănimii sărace, apoi mijlocaşilor, în funcţie de terenul disponibil;

2. Loturile au fost luate în primire şi cultivate de către ţărănimea săracă şi mijlocaşă;
chiaburii au refuzat schimbul de teren, ba, mai mult, au atras în această acţiune şi o parte a
mijlocaşilor (de exemplu, ţăranul chiabur Trifu a reuşit să-l determine şi pe ţăranul
mijlocaş Stelian Raicu, din Soreni, să refuze schimbul, motiv pentru a fi arestat);
3. Motivele neacceptării schimbului erau: distanţa mare de localitate şi faptul că
terenurile propuse pentru a fi schimbate erau însămânţate cu alte culturi decât cele din
perimetrul poligonului. Pentru compensarea terenurilor intrate în perimetrul celor două
poligoane, proprietarii de teren din localităţile respective, dar şi din localităţi vecine au
donat statului teren agricol, acesta ajungând la ţăranii în cauză. În această situaţie s-a aflat
Marin M. Ionescu din Celaru, Romanaţi, care a donat 35 ha- teren arabil şi plantat cu
salcâmi- ţăranilor săraci ale căror terenuri intraseră în perimetrul poligonului, pe raza
comunei Celaru. Cele 35 de ha se aflau situate pe teritoriul comunelor Drăghiceni-Celaru-
Ghizdăveşti. Proprietarul îşi rezerva dreptul de a păstra, pentru folosinţă proprie, „cinci ha
teren arabil în punctul Vrăbiescu şi Alecu, 0,75 ha vie şi lucernă în punctul Grinduri şi 1 ha
salcâmi în
Măgura Mare58.
O situaţie
aparte o
reprezenta donaţia
a 24 de ha, făcută
de către familia
Trifu, din
Caracal- familie
de cerealişti care
se ridicase, social
şi economic, la
începutul
secolului al XX-
lea, ajungând una
dintre familiile de Reforma agrară din 1945, Corabia ( ANR, Fond Fototeca 4/1945).
frunte ale
oraşului, şi îşi organizase un lot demonstrativ- pe care cultiva diverse plante cerealiere.
După moartea inginerului Ion Trifu, averea a fost moştenită de către cei doi copii: doctorul
Paul Trifu, medic la Circa orăşenească din Caracal, Secţia TBC şi Maria (căsătorită
Stănescu). Din aceleaşi motive expuse anterior, cei doi fraţi s-au văzut în situaţia de a dona
proprietatea de 24 de ha, 17 ha fiind repartizate locuitorilor, din comuna Redea, ale căror
terenuri intraseră în perimetrul poligonului, urmând ca restul de 7 ha să fie distribuite
GAS-ului din Caracal. Direcţia Judeţeană a Gospodăriilor Agricole de Stat Romanaţi a
refuzat, însă, cele 7 ha, pe motiv că „nu prezintă interes pentru nici una dintre unităţile
noastre, fiind bucăţi prea mici, deci greu de administrat şi lucrat”, ele fiind preluate de
către primăria Caracal şi cedate, ulterior, locuitorilor din Marotin, în schimbul terenului
intrat în poligon59.
58
SJOAN, OLT, Fond Sfatul Popular Raional Caracal, Secţia agricolă, ds. 18 din 1949, f. 1.
59
Ibid., f. 10-17.
Cei mai mulţi ţărani, dintre cei afectaţi de amenajarea poligoanelor, au refuzat să
primească terenurile date la schimb datorită distanţelor mari, iar alţii, mai puţini la număr,
deşi au primit terenurile la schimb, neavând mijloace de transport, nu le-au lucrat. Unele
dintre terenurile date la schimb erau terenuri lucrate în sistem de dijmă de foştii lor
proprietari, în momentul în care s-a făcut schimbul acestea erau semănate din toamnă cu
păioase, ceea ce a provocat alte agitaţii între ţăranii dijmaşi şi cei care trebuiau să intre în
posesia lor, prin schimb de teren. O astfel de situaţie s-a întâlnit în localitatea Traian, unde
moşierul Gheorghe Smărăndescu a donat pământul statului, pentru a fi dat la schimb
ţăranilor din localităţile afectate de poligon, dar, în momentul cedării, acesta era dat în
dijmă ţăranilor din localitate60.
La toată această stare agitată de spirit a contribuit şi includerea în perimetrul
poligonului din Redea a unor terenuri situate în marginea localităţii, cultivate cu viţă de vie
şi zarzavat. Acestea, prin întinderea mică, nu ar fi prejudiciat cu nimic suprafaţa
poligonului. Este şi motivul pentru care comisia însărcinată cu stabilirea perimetrului
poligonului a revenit,
rectificând greşeala făcută
cu prilejul delimitării, şi a
scos din poligon
terenurile arătate mai sus.
Cu toate acestea,
terenurile care au intrat în
perimetrul poligonului
erau cultivate, din toamna
lui 1948, cu următoarele
culturi: grâu, în bune
condiţii (2.300 ha), „alte
culturi” care nu au mai
beneficiat de îngrijire din
partea localnicilor, în
condiţiile declanşării
acestui conflict (1.000 Radu Domnica şi Vanea Gheorghiţa, Redea.
ha), orz (20 ha), diferenţa până la
5.000 ha nu a mai fost lucrată. Autorităţile raportau că localnicii distrug recoltele din
perimetrul poligonului, îndeosebi noaptea când dau drumul animalelor la păscut61.
Întrucât pentru compensarea suprafeţei de teren, intrată în perimetrul poligonului, nu s-au
găsit suficiente resurse, pentru anumite categorii de proprietari s-au propus despăgubiri în
bani. În această situaţie s-a aflat şi Eliza Căciulă, care, în schimbul celor 8 ha intrate în
poligonul Celaru-Redea, a fost trecută pe lista proprietarilor ce trebuiau să primească
bani62. Ulterior, fostei proprietare i s-a repartizat un teren la schimb, în localitatea Zănoaga,
din fondul A.F.S.M.. Situat la distanţă mare de domiciliu, Eliza Căciulă a renunţat la cele 8
ha la care avea dreptul.
60
ANR, Fond CC al PCR, Secţia agrară, ds. 85 din 1949, f. 11.
61
Ibid., f. 3.
62
SJOAN, Fond Sfatul Popular Raional Caracal, Secţia agricolă, ds. 18 din 1949, f. 58.
Propunerile făcute de Comisie, în urma vizitării celor două poligoane, au venit pe un

fundal tensionat, în care numeroşi ţărani, îndeosebi din comunele care au cedat terenuri
poligonului MAN din Redea – Marotin, Celaru, Redea, Soreni-, au fost arestaţi şi cărora li
s-au intentat procese penale. Dintre acestea, amintim câteva:
a) Înfiinţarea unui post permanent militar al poligonului;
b) Întărirea pentru perioada de recoltare a posturilor de miliţie din comunele vizate;
c) Întărirea aparatului informativ al Securităţii;
d) Recoltarea orzului care se cerea făcută imediat, să fie efectuată de către armată, cu
mijloace proprii, fiind vorba de o suprafaţă mică, 20 ha, şi de necesitatea întăririi autorităţii
asupra proprietăţii în poligon a armatei;
e) Recoltarea grâului să fie făcută de către armată care să întrebuinţeze forţele locale
ale ţăranilor săraci, iar propunerile trebuiau făcute de partid şi administraţia locală.
Retribuţia urma să se facă în bani sau produse- paie, cereale;
f) Să se permită de către armată ţăranilor din comunele intrate cu pământ în poligon,
de a paşte vitele, pe bază de aprobări nominale la propunerea administraţiilor locale;
g) Ţăranilor care aveau terenuri însămânţate în poligon şi primiseră terenuri
neînsămânţate, urmau să li se plătească dspăgubiri privind sămânţa şi munca depusă;
h) Trebuiau luate unele măsuri cu privire la ţăranii care munciseră în sistem de dijmă
pe moşia lui Smărăndescu, la Traian;
i) trebuiau reanalizate situaţiile ţăranilor din Redea, arestaţi63.
Răzvrătirea de la constituirea poligonului Brebeni

O situaţie apropiată de cea a poligonului din Redea, a întâlnit-o Comisia la
Brebeni, Olt, cu unele deosebiri:
a) ţăranii chiaburi nu au primit pământ în schimbul celui din poligon;
b) culturile de pe loturile date în schimb, în localităţile Lisa şi Brebeni, erau mai slabe
decât cele din poligon;
c) erau mai numeroase terenurile date la schimb şi neînsămânţate, raportate la cele din
Romanaţi;
d) în poligon au intrat toate islazurile comunelor care au dat terenuri poligonului, cu
excepţia localităţii Brebeni, provocând nemulţumirea ţăranilor din acele localităţi;
e) erau familii de ţărani săraci care, pe bază de înţelegere cu Ocolul Silvic Slatina,
semănaseră cu porumb terenurile silvice intrate acum în poligon. Acestora nu li se
despăgubiseră sămânţa şi munca.
Strângerea recoltei – 221 ha orz, 1930 ha grâu, 78 borceag, restul nu era însămânţat-
urma să se facă de către ţărănimea săracă, supravegheată de armată64.
Ţăranilor săraci şi mijlocaşi, de pe teritoriul următoarelor localităţi: Brebeni,
Teiuş, Perieţi, Schitu, Vâlcele, Coteana, Milcov, Slatina şi Valea Mare, ale căror
proprietăţi au intrat în perimetrul poligonului, li s-au oferit terenuri la schimb, folosindu-se
inclusiv loturi de pământ aflate în stare de conflict. Este cazul doamnelor Emilia Popescu
(mamă) şi Elvira Păun (fiică), din Perieţi, ale căror proprietăţi au fost confiscate în noaptea
de 1/2 martie 1949, deşi prima era proprietara unui teren de 8 ha, dintre care 7 ha teren
63
ANR, Fond CC al PCR, Secţia agrară, ds. 85 din 1949, f. 3-4.
64
Ibid., f. 5.
arabil şi un ha pădure. Comisia locală, însă, a considerat cele două proprietăţi ca fiind una
singură, situaţie în care pragul celor 50 de ha era depăşit65.
Punerea în posesie, pe alte amplasamente, a ţăranilor ale căror pământuri au intrat
în perimetrul poligonului din Brebeni, a întâmpinat mari probleme, cei mai mulţi refuzând
să-l primească, pe motiv că „pământul este prea departe faţă de cel pe care îl aveau în
poligon şi că lotul rămas în poligon era cultivat cu grâu, cel primit era cultivat cu floarea
soarelui, ovăz etc.”66. După o perioadă de acalmie, lucrurile au evoluat spre revoltă în ziua
de 2 mai 1949, când „un număr de peste 81 de locuitori cu plugurile (...) au ieşit la arat, în
poligon, pe vechile lor locuri”67. În urma intervenţiei reprezentanţilor Miliţiei şi a
secretarului din comuna Brebeni, ţăranii au refuzat să plece, ajungându-se la concluzia „că
la mijloc este o acţiune organizată”. În această situaţie, s-a făcut apel la forţele de Miliţie şi
de Securitate din Slatina care au trimis la faţa locului 19 cadre de securitate. Împreună cu
şeful de post şi cu notarul comunei, s-a stabilit care „ar fi vârfurile agitatoare ce au
determinat locuitorii să nu respecte hotărârile luate anterior”; s-au identificat 12 locuitori
care „prin poziţiile lor sociale şi materiale” (aveau peste 5 ha) au fost catalogaţi ca tinzând
spre chiaburime, printre care: Matei Mandache, Marin Ene, Stancu Toloş, Vâlcu Petre,
Buruiană Constantin, Tomescu N. Ion, Stancu Tomescu, Ilie Vlad68. Aceştia au fost ridicaţi
de echipe formate din miliţieni. Acţiunea forţelor de represiune a stârnit mulţimea care s-a
strâns în faţa primăriei, „în special femei, care au început să ţipe, să se vaiete, să strige”;
când miliţienii au încercat să-i urce pe cei arestaţi în camioane, pentru a-i duce la Slatina în
cercetări, „au început în rândul celor adunaţi strigăte sălbatice şi ţipete, bărbaţii aşezaseră
femeile în faţă şi le împingeau spre cordonul de miliţieni”. S-a aruncat cu pietre în
miliţieni. Cu toată manifestarea de susţinere a celor arestaţi, aceştia au fost duşi la Slatina.
O ultimă încercare, a locuitorilor din Brebeni, în sprijinul celor transportaţi spre Slatina, a
constat în blocarea drumului „cu lemne şi sârmă ghimpată, spre a nu putea trece camionul
Miliţiei, cu reţinuţii”, făcându-se noi arestări. Cu sprijinul informatorilor infiltraţi în
rândurile ţăranilor din Brebeni, Securitatea a descoperit că acţiunea, pusă la cale de „mâini
criminale,” s-a datorat unui student69.
Ca şi în cazul poligonului din Redea, ţăranii au plătit cu libertatea şi chiar cu viaţa
dreptul lor legitim la proprietate.
65
Idem, dos. nr. 25 din 1946-1949, f. 34-58.
66
SJOAN, Fond Comitetul Judeţean PMR Olt, Secţia Ţărănească, dos. nr. 25 din 1949, f. 142.
67
Ibid.
68
Ibid., f. 143.
69
Ibid.
Eveniment editorial
Prof. Ilie Dumitru
Între lecturile plăcute, pe care le parcurg cu mult interes, se numără şi cartea
profesorilor Floriana şi Ion D. Tâlvănoiu intitulată ,,Publicaţii periodice din Olt şi
Romanaţi’’, Editura Hoffman, 2013. Este o întâlnire tardivă, pentru mine, cu această carte
pe care o numesc scriere fundamentală pentru fenomenul cultural, spiritual şi social de pe
meleagurile noastre.
După ce am parcurs cu atenţie paginile acestei cărţi, am împărtăşit opinia
semnatarului prefeţei, dl I. Hangiu care concluziona : ,,Lucrarea este redactată cu
acurateţe, apreciez că va constitui un instrument de lucru preţios pentru cercetătorii
istoriei judeţului Olt. Totodată consider că va constitui un exemplu pentru alţi cercetători
din alte judeţe ce nu posedă o istorie a presei”.
Distinşii noştri colegi ne-au oferit această istorie a presei din judeţul nostru.
Această carte nu ar trebui sa lipsească din nicio bibliotecă, fie ea şcolară, comunală sau
municipală. Este într-adevar un preţios instrument de lucru pentru orice om care vrea să
cunoască această vatră românească şi oltenească, în acelaşi timp.
Cine studiază această carte şi revista Memoria Oltului şi Romanaţilor
dobândeşte altă imagine despre istoria şi spiritualitatea acestor locuri. Păcat ca noi nu le
cunoaştem pe măsura importanţei lor.
Este cu atât mai meritoriu efortul autorilor de a
oferi o lucrare de sinteză despre presa locală,
adăugând-o altor lucrări care s-au ocupat de presa
Oltului şi Romanaţilor.
Mă alătur opiniei autorilor care afirmă: ,,Cu
surprindere am constat cum spre deosebire de
presa de astăzi – presa de altădată acordă spaţii
ample fenomenelor culturale în detrimentul
senzaţionalului ieftin”.
Anul 1857 poate fi socotit un reper: de aici începe

drumul ascendent al României moderne care s-a
format şi prin contribuţia presei, această tribună de
dezbatere publică, de formare a opiniei publice.
A fost perioada când au apărut universitaţi, teatre
naţionale, atenee, ziare în care scriau Maiorescu,
Eminescu, Slavici, Densuşianu, Xenopol, iar pe
firmamentul artei apăreau artişti de prestigiu-
Grigorescu, Luchian, Enescu şi mulţi alţii.
Meleagurile Oltului şi Romanaţilor nu au fost ocolite de aceşti oameni de spirit, numiţi
artişti. Presa locală a imortalizat asemenea momente de înaltă spiritualitate.
Este meritul autorilor care au reliefat în prezentările făcute conţinutului diferitelor
publicaţii oltene evenimentele culturale.
Această lucrare, ca şi cele anterioare cu acelaşi profil, este un moment de
iluminare a vieţii localnicilor olteni, cu tumultul social, politic, economic şi cu măruntul
cotidian.
Au existat oameni de bine- parcă mai mulţi decât astăzi- care au facut gestul
gratuit de a încredinţa hârtiei gândurile lor.
A trece în revistă viaţa presei oltene de-a lungul a aproape o sută cinzeci de ani
este un examen foarte greu pe care autorii acestei cărţi l-au trecut cu bine. Ca fost profesor,
am citit atent mai ales informaţiile despre revistele şcolare, aceste ,,efemeride’’ la care au
ucenicit elevi silitori, dintre care unii au devenit jurnalişti apreciaţi.
Consider ca salutară ideea autorilor de a reuni în addenda pe intelectualii Oltului
care au condus reviste şi ziare pe alte meleaguri ale ţării. Am fost bucuros să întâlnesc în
acele pagini numele lui Dumitru Popovici (n.n. în certificatul de naştere este scris
,,Dumitru’’, nu Dimitrie), al lui Marin Mincu, rebelul criticii literare şi al presei de profil
de după 1970, dar căruia trebuie să i se recunoască meritul de a fi introdus , conceptul de
textualitate, care este o altă metodă de cercetare intrinsecă a textului poetic.
Datele oferite despre fiecare publicaţie dau contur profilului şi conţinutului
acesteia: ziar de partid, ziar independent, revistă umoristică sau de divertisment. Un loc
bine ales îl au publicaţiile cu scop documentar- anuare ale şcolilor noastre, anuare ale
Oltului şi Romanaţiului, foarte utile pentru orice cercetător. Pornind de la anuarele şcolilor,
se poate scrie o documentată istorie a şcolii oltene. M-au surprins plăcut informaţiile
despre revistele învăţătorilor din Olt unde publică şi învăţătorul Radu Popescu de la Şcoala
Primară Turia, dascălul tatălui meu ( despre el am scris şi eu în studiul monografic –Valea
Mare-Olt, 2006).
Mi-au plăcut numele multor ziare şi reviste- parcă mai vii, mai ,,colorate’’ decât
cele de astăzi, nume care trădau un patriotism local: Romanaţii-1887, Romanaţii- 1895,
Romanaţii 1897, Romanaţiul 1914, Romanaţul, organ independent, 1926, Romanaţiul
liber, 1990, care milita pentru reînfiinţarea judeţului Romanaţi.
Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor-- Noiembrie

_ nov. 1477, prima atestare documentară a localităţii Balş.
_ 17 nov. 1538, prima atestare documentară a oraşului Caracal.
_ 9 nov. 1602, maica Teofana, mama lui Mihai Viteazul dăruieste mănăstirii Cozia
Frăsinetul şi Studiniţa din judeţul Romanaţi.
_ 9 nov. 1753, conform pisaniei s-a terminat zidirea bisericii ,,Episcopia” din Balş,
ctitor protopopul Radu Căzănescu.
_ 17 nov. 1793, Vodă Moruzi surghiuneşte la Arnota trei boieri olteni: Gigârtu,
Milcoveanu şi Vulturescu.
_ 20 nov.1795, m. filantropul slătinean Ionaşcu Cupeţul, ctitorul bisericii Ionaşcu, al
şcolii şi spitalului din Slatina. Înmormântat la ctitoria sa de la Slatina.
_ 20 noiembrie 1817, m. marele ban Constantin Filipescu, a donat Caracalului o mare
suprafaţă de teren.
_ 17 nov. 1820, se termină pictura la Biserica Tuturor Sfinţilor din Caracal.
_ 24 nov. 1821 n. în com. Leu- Romanaţi N.B.Locusteanu, om politic.
_ nov. 1853 n. Ion St. Cesianu, senator de Romanaţi între 1904-1907, mare proprietar la
Gura Padinii.
_ 7 nov. 1855, n. la Slatina violonistul Nicolae Buică (Memoria Oltului nr.8/2012)..
_ 1 nov. 1856, apare la Brusa publicaţia ,,Conservatorul”, scoasă de N. B. Locusteanu
aflat în exil.
_ nov. 1865, ia fiinţă la Slatina prima şcoală preparandală pentru învăţătorii comunelor
rurale din Olt şi Teleorman.
_ 16 nov. 1866, Ioan Varipati lasă prin testament Slatinei averea spre a se întreţine ,,şcoală
cu clasuri mai înalte”. Urmează un proces lung cu Casandra Varipati la sfârşitul căruia
primăria Slatina, cu ajutorul juristului C. Dissescu intră în posesia donaţiei.
_ 17 nov. 1866 ,,Ateneul Român” din Bucureşti îşi inaugurează conferinţele, P.S. Aurelian,
sustinător alături de C. Esarcu şi alţii al înfiinţării Ateneului, va fi primul conferenţiar.
_ 22 nov. 1870, n. Gh. Popescu Bragadiru, fost profesor de muzică la Liceul ,,Radu
Greceanu” din Slatina.
_ 4 nov. 1871, n. prinţul Barbu Al. Ştirbei la Buftea. A stăpânit moşia Ştirbei (Iancu
Jianu)- Romanaţi.
_ 1 nov. 1874, n. la Dioşti- Romanaţi Ilie Constantinescu, profesor şi colecţionar .
_ 8 nov. 1874, n. la Colibaşi Romanaţi g-ralul Sică Popescu (Memoria Oltului nr.3/2012).
_ 1 nov. 1875 , n. prinţul C. Basarab Brâncoveanu în Franţa, botezat de fostul domn al
Moldovei Mihai Sturdza. A fost preşedintele P. Conservator din Romanaţi.
_ 19 nov. 1881, n. la Slatina ing. I.G.Tiberius Sfinţescu, fiul profesorului I. G.Sfinţescu.
_ 20 nov. 1884, n. la Caracal g-ralul Dumitru Rădulescu.
_ 28 nov. 1884, n.Vasile Alimăneşteanu, senator P.N.L. de Olt.
_ 4 nov. 1894, Take Gazan termină la Verguleasa volumul ,,Ore de nelucru”.
_ 15 nov. 1894, n. la Slatina juristul Mihai Chirculescu.
_ 16 nov. 1895, apare la Caracal ,,Progresul din Romanaţi”, ziar conservator ce susţine
candidatura lui Take Ionescu la Colegiul I de Romanaţi.
_ 16 nov. 1895, apare la Caracal ,,Romanaţii” organ P.N.L.Caracal condus de N. Bibian, P.
Brătăşanu şi I. Brabeţianu.
_ 29 nov. 1895, Alexe Nicolau lasă prin testament oraşului Slatina ,,Hotel Regal”.
_ 26 nov. 1901, n. scriitorul Mihai Drumeş. A copilărit la Balş unde a scos revista
,,Licăriri” din care apar 11 numere între 1 august 1915 şi iulie 1916.
_ 14 nov. 1902, n. la Caracal Mihai Uţă, dr. în filozofie.
_ 15 nov. 1908, G. Poboran scoate la Slatina revista ,,Salba”, revista corpului didactic din
judeţul Olt.
_8 nov. 1909, Pavel Brătăşanu termină zidirea bisericii din Şopârliţa- Romanaţi.
_ 13/26 nov. 1909, se naşte la Slatina dramaturgul Eugen Ionescu.
_ 8 nov. 1912, N. Titulescu devine deputat de Romanaţi cu sprijinul lui Pavlică Brătăşanu.
_ 23 nov. 1912, n. pr. Emilian Băldescu în comuna Mihăieşti-Olt, fost deţinut politic.
_ 1 nov. 1913, apare la Slatina ziarul ,,Vremea Nouă” scos de Ion Leţu.
_ nov. 1914, m. la Slatina Dr. C. Leonte, fost senator conservator.
_ 23 nov. 1914, apare la Slatina ,,Tribuna Oltului” cotidian naţional liberal, proprietar
N. Protopopescu. Ziarul duce o campanie contra liderului liberal local Al. Iliescu.
_ 10 nov. 1916, are loc ,,Şarja de la Robăneşti”, încercare eroică de a opri invazia germană.
_ 12-13 nov. 1916, la pătrunderea germanilor în Caracal se sinucide g-ralul Teodor
Iatropol.
_ 14 nov. 1916, trupele germane intră în Slatina deşi podul fusese distrus de români.
_ 8 nov. 1918, apare la Caracal ziarul ,,Ecoul”, primul ziar de după războiul mondial.
_ 20 nov. 1919, apare la Caracal ziarul ,,Conservatorul”, organul P. Conservator din
Romanaţi.
_7 nov. 1920, în prezenţa g-ralului Al. Averescu se face prima împroprietărire din judeţul
Romanaţi, la Deveselu.
_ 9 nov. 1920, apare la Caracal ,,Cooperatorul judeţului Romanaţi”.
_ 7 nov. 1922, N. Iorga conferenţiază la Caracal.
_ 15 nov. 1922, apare la Slatina până în 1928 ,,Gazeta Oltului”, redactor Ion Leţu.
_ 18 nov. 1923, inaugurarea monumentului eroilor din Clocociov.
_ 30 nov. 1923, George Enescu susţine un concert la Slatina (Memoria Oltului 14/2013).
_ 30 nov. 1924, n. la Slatina istoricul N. Stoicescu. specialist în istorie medievală.
_ 1 nov. 1925, n. istoricul C-tin Preda la Moruneşti (Memoria Oltului nr.8/2012).
_ 2 nov. 1925, n. prozatorul şi traducătorul Nicolae Teică la Balş.
_ 12 nov. 1925, este inaugurat monumentul eroilor din Stoeneşti Olt (Memoria Oltului nr.
44/2015).
_ 23 nov. 1926 , n. la Slatina prozatorul şi jurnalistul Tudor Manta, redactor şef la
,,Dobrogea Nouă”.
_ 1 nov. 1928, apare la Bălăneşti Olt ziarul „Brazda nouă” cu simpatii pentru P.N.
Ţărănesc, sub direcţia avocaţilor slătineni I.N. Bellu şi St. C. Păunescu.
_ 11 nov. 1928, dezvelirea monumentului eroilor din Vârtop.
_ 1 nov. 1929, apare la Balş ,,Ţărăncuţa culturală şi politică”, director G. Vasilescu- Balş.
_ 3 nov. 1929, este dezvelit monumentul eroilor de la Corabia. 25 nov. 1931
_ nov. 1932, apare la Ursoaia revista ,,Zâmbet de soare” scoasă de Marin Smarand şi
învăţătoarea Ecaterina Datcu (pseudonim Minodora Florişor).
_ 24 nov. 1932, m. Nicolae Buică, violonist, născut la Slatina în 1855.
_ 26 nov. 1932, Mircea Damian (n. Izvoru-Romanaţi în 1899) scoate la Bucureşti ziarul
,,Pumnul” (Memoria Oltului 13, 14/2013).
_ 20 nov. 1933, n. la Osica de Sus Mircea Mitran, diplomat şi filolog.
_ 21 nov. 1933, n. scriitorul Anghel Dumbrăveanu la Dobroteasa Olt.
_ 26 nov. 1934, apare la Caracal ,,Straja Ţărănismului” condus de Gh. Mazilescu şi
Victor Mihăilescu iar în 1946 de căpitanul N. Iliescu, organ politic al P.N.Ţărănesc.
_ 5 nov. 1935, m. Gh. Ciontescu. fost profesor de caligrafie-desen la Liceul Radu
Greceanu din Slatina.
_ 16 nov. 1935, n. la Caracal Ion Truică, grafician, regizor şi scenograf.
_ 26 nov. 1935, n. la Priseaca poetul Miron Cordun.
_ 19 nov. 1936, n. la Cungrea Olt poetul si istoricul literar Iulian Negrilă.
_ 24 nov. 1936, n. la Caracal Tiberiu Prună, dr. în psihologie.
_ 8 nov. 1937, apare la Caracal ,,Buletinul Legionar al Judeţului Romanaţi”.
_ 10 nov. 1937, n. la Clocociov poeta Ioana Bantaş.
_ 24 nov. 1938, apare la Caracal ,,Prietenia Literară”, scoasă de Nellu Cristescu.
_ 7 nov. 1939, ia fiinţă Mitropolia Olteniei.
_ 30 nov.1939, este ales primul mitropolit al Olteniei, Î.P.S. Nifon Criveanu (Memoria
Oltului nr. 1/2012, 13/2013) născut la Slătioara-Romanaţi.
_ 9 nov. 1940 este sfinţită biserica din Doanca în prezenţa mitropolitului Nifon Criveanu.
_ 28 nov. 1940, este asasinat la închisoarea Jilava g-ralul Gh. Argeşeanu (Memoria
Oltului nr. 4 /2012).
_29 nov. 1940, n. prozatorul Mircea Andreescu la Radomoreşti.
_ 28 nov. 1942, m. Smarand Constantinescu, preşedintele Tribunalului Olt (n. 5 nov. 1889
la Tătuleşti).
_ 30 nov. 1942, m.Virgil Alimăneşteanu, inginer petrolist, frate cu Al. , C-tin şi Vasile
Alimăneşteanu, lideri ai P.N.L. Olt. Al. Alimăneşteanu era cumnat cu Ionel Brătianu fiind
căsătorit cu Pia Bratianu.
_ 21 nov. 1943, Mitropolitul Nifon Criveanu publica vol ,,În Grădina Ghetsimani”.
_ 1 nov. 1944, ia fiinţă la Caracal Societatea Culturală ,,Haralamb G. Lecca”, condusă de
profesorul Pătru Crăciun.
_ 6 nov. 1944, Ştefan Voitec (n. Corabia) devine ministru al Culturii Nationale.
_ 19 nov. 1946, în urma alegerilor falsificate de comunişti, N. Ceauşescu devine pentru
prima oară deputat de Olt din partea P. Comunist Român.
_ nov. 1951, istoricul slătinean N. Stoicescu scoate volumul ,,Repertoriul bibliografic
al monumentelor istorice din România”.
_ 4 nov. 1957, are loc accidentul aviatic de la Vnucovo. Din delegatia P.C.R. care
mergea la Moscova scapă cu viaţă N. Ceauşescu şi Şt. Voitec şi moare liderul comunist Gr.
Preoteasa.
_ 2 nov. 1966 , m. col. Al. Petrescu, fost comandant al Detaşamentului Păuliş (1944).
_ 1 nov.1967, m. dr. docent Marin Gr. Popescu (n. Arceşti , 1896).
_ 26 nov. 1968, este dezvelită la Slatina statuia lui Tudor Vladimireascu.
_19 nov. 1970, m. g-ralul D-tru Rădulescu (n. Caracal).
_ 2 nov. 1988, m. profesorul caracalean Pătru Crăciun (n. 24 ian. 1908 la Cruşov).
_ 24 nov. 1994, Caracalul este declarat municipiu.
_ 8 nov. 1999, este dezvelit monumentul eroilor de la Radomireşti Olt.
_8 nov. 2001, se dezveleşte în curtea Liceului din Iancu Jianu bustul lui Barbu Ştirbei,
opera lui Eugen Ilina.
Ieromonahul Damian Stănoiu şi monografiile sale (IV)

prof. Viorica Istrate
Şc. ,,George Poboran”, Slatina
Damian Stănoiu (Memoria Oltului şi

Romanaţilor nr. 14/2013; 27,30/2014; 36, 37, 41,
42, 43, 44/2015) s-a născut la 3 aprilie 1893 în
Dobrotinet, judeţul Olt şi a decedat la 8 iulie 1956,
la Bucureşti.
Preot la mănăstirea Sinaia (1919), a fost paroh
în câteva localităţi din Vlaşca, Ilfov şi Prahova
(1920-1922), secretar şi membru în Consiliul
duhovnicesc al bisericii Udricani din Bucureşti
(1924), a condus tipografia de la mănăstirea
Cernica (1925) şi a slujit la biserica Antim din
Bucureşti (1926).
La îndemnul superiorilor, a elaborat
monografii ale unor aşezăminte monahale
aparţinând eparhiei Bucureşti: Mănăstirea
Căldăruşani (1924), Mănăstirea Pasărea (1926),
Mănăstirea Sămurcăşeşti (Ciorogârla) (1926) şi
Mănăstirea Ţigăneşti (1926). Fragmente ale
ultimelor două lucrări aici amintite au apărut şi în
revista Biserica Ortodoxă Română nr. 6/iunie 1926.

Vom reda în rândurile următoare cele mai interesante fragmente din lucrarea
monografică dedicată Mănăstirii Căldăruşani. Fiind o lucrare destul de amplă, am ales să o
prezentăm în două episoade. Lucrarea dovedeşte aptitudinile de cerecetător şi aplecarea
către studiul documentelor istorice ale prozatorului de la Dobrotinet. Intervenţiile noastre
ca şi întreruperile de text le-am încadrat între paranteze drepte.
Mănăstirea Căldăruşani (I)

Către marginea de miazănoapte a judeţului Ilfov, la depărtare de 30 km. de
Bucureşti, în direcţia N-E, înconjurată din trei părţi de lacul cu acelaşi nume, se află
mănăstirea Căldăruşani.
Locul în care este aşezată această
sfântă mănăstire este mai dăruit de Dumnezeu
ca locurile de aşezare a tuturor celorlalte
mănăstiri şi schituri din câmpiile şi dealurile
vechii Românii. Ba după cât am auzit de la
cunoscători, o astfel de poziţie care să
întrunească frumosul cu utilul într-o armonie
încântătoare nu se găseşte nici la mănăstirile
din Basarabia şi Bucovina. Din acest punct de
vedere însăşi frumoasele mănăstirei din munţii
Vechiului Regat pot fi aşezate în urma
Căldăruşanilor. Căci dacă aceste mănăstiri de
la munte se bucură de vecinătatea codrilor de
brazi şi a stâncilor uriaşe, de o iarbă mai verde
şi de un soare mai ademenitor în timpul verii,
le lipseşte acel minunat lac care e adevărată
mană cerească pentru Căldăruşani.
Acest lac atinge în scursorile sale ceva mai
la răsărit rămăşiţele fostului schit Balamuci, iar
lângă mănăstire se lărgeşte formând iezerul de
peste 1 km. lăţime apoi se desparte în două: o
parte o ia pe Valea Pociovaliştei spre Moara-Săracă, iar cealaltă parte spre Valea Vlăsiei
care, cu un sătuleţ din apropiere, a rămas să poarte mai departe numele vestitului codru.
La locul unde se desparte lacul, pe o limbă de pământ ca de 300 m. lăţime, cu malurile
povârnite, acoperite de pomi şi de vie, este aşezată mănăstirea. Se spune că mai-nainte
vreme această fâşie de pământ care are forma unui cap de cal ar fi fost chiar un ostrov,
lacul fiind împreunat pe lângă stăreţia cea mică, cu timpul însă această legătură a lacului ar
fi fost astupată de părinţi, rămânând mănăstirea înconjurată de apă numai din trei părţi.
În partea de miazănoapte, lăţimea lacului variază între 200-300 de m. iar la răsărit şi
miazăzi între 600-1200 de m. adâncimea până la 8-9 m.
Spre deosebire de lacurile mlăştinoase din preajma altor mănăstiri, lacul Căldăruşani
este curat, limpede, adânc şi plin de peşti dintre cele mai bune specii şi de raci gustoşi
pentru care mulţi vizitatori mărturisesc că au făcut lungul drum de la Bucureşti şi până
aci....
În jurul mănăstirii atât pe malul de dincolo al lacului afară de o mică bucată la miazăzi,
cât şi între Pociovalişte şi Vlăsia peste şoseaua ce trece pela poartă spre Lipia-Bojdani e
numai pădure, rămăşită a codrului Vlăsiei, ceea ce face ca şi clima să fie foarte plăcută.
În timp de iarnă, firea moartă e lipsită şi aici de poezia anotimpurilor calde.
Crivăţul care vine buluc pe coada lacului printre pădurile ce par nişte mormane nesfârşite
de crengi uscate necăjeşte amarnic pe harnicii pescari ce se trudesc să scoată prin copcile
făcute în gheaţă peşte pentru cazanul de obşte. Aşa că în acest anotimp, un călător trecând
pe aci nu va simţi alt fior la vederea sfântului lăcaş decât acel dat de nădejdea că va găsi
adăpost şi pâine iar unui pelerin va fi neputincioasă firea a-i mări bucuria sufletească ce
totuşi o simte la vederea mănăstirii.
În schimb, în timp de vară mănăstirea Căldăruşanii are o înfăţişare de toată
frumuseţea. Văzută din partea de miazăzi unde lacul e mai lat pare un minunat castel din
basme. Cu zidurile albe ca o pânză înălbită, cu crucile de la cele trei turle ce ies deasupra
cetăţii înfocate de razele soarelui ce se joacă sprintene pe poleiala de aur. Aşezată pe un
fond de apă străvezie într-un cerc de păduri încheiate de verdeaţă surprinde şi farmecă
ochiul obosit de nesfârşitul orizont al câmpiei.
Dar şi înlăuntru e frumos. Mulţime de molizi tineri împodobesc curtea mănăstirii şi
răspândesc în aerul curat de pădure un uşor miros de răşină. Vara ei slujesc de podoabă
curţii, de umbrire călugărilor şi vizitatorilor, care nu-şi ascund mulţumirea iar în timp de
iarnă cu verdeaţa lor ruginită, păstrează proaspătă amintirea zilelor calde şi deşteaptă în
suflete nostalgia primăverii. Apoi şirurile de chilii proaspăt văruite, biserica sf. Dimitrie un
juvaier de pictură bogată ce stârneşte admiraţia chiar şi a celor ce au văzut catedralele
Apusului şi bogatele biserici ale Rusiei. Clădirile din afara cetăţii ce par nişte vile pe
marginea mării, arhondaricul cu două minunate terase spre lac, -toate acestea alcătuiesc un
tot a cărui armonie nu e cu mult ştirbită de ruinele ce se văd şi aci ca la multe alte
mănăstiri.
Înainte de 1863
mănăstirea Căldăruşani
nu era singură prin
aceste locuri. La 3-4
km. spre răsărit era
schitul Balamucii – fost
metoc al M-rii.
Sărindarul din
Bucureşti, iar la apus
Schitul Gruiu fost şi el
administrat de călugări
greci ca şi Balamucii,
şi puţin mai departe era
M-rea Snagov cu un trecut pe atât de bogat pe cât este ea acum uitată.Acestea au fost
desfiinţate după secularizare şi transformate în biserici de mir, rămânând doar Căldăruşanii
să continue cu foarte slabe puteri prin aceste părţi, a-şi îndeplini o menire care nu mai e
înţeleasă lămurit nici de cei de afară dar nici de toţi cei dinăuntru.....
DE UNDE ÎŞI TRAGE NUMELE
După tradiţie
1. -Cu mult înainte de a fi fost mănăstirea se aşezaseră în partea de miazăzi a lacului nişte
lucrători de aramă care lucrau vase din acest metal pentru locuitorii satelor din
împrejurimi şi pentru orăşelul Gherghiţa din apropiere. Cu timpul, înmulţindu-se ei şi mai
venind şi alţii au alcătuit un sat căruia i-au dat numele Căldărari sau satul Căldărarilor. Şi
se zice că mănăstirei i s-a dat numele acestui sat care încă mai exista la întemeierea ei cu
această schimbare : în loc de Căldărari i s-a zis Căldăruşani pentru a se deosebi de sat.
2. -Din pricina răsmiriţelor de pe vremuri, bieţii Români fugeau care încotro ca să-şi
scape viaţa şi câte ceva din avutul lor. Codrii cu pustietăţile lor ofereau nenorociţilor
bejenari cele mai tainice ascunzători cât şi hrană pentru ei şi pentru dobitoacele lor. În
părţile unde este aşezată mănăstirea era pe vremuri un codru groaznic, ce-i zicea Codrul
Vlăsiei aşa de întins de ziceai că n-are margini, cu copaci groşi ca butia şi aşa de înalţi că
abia li se zăreau vârfurile. În acest codru aproape de locul unde este mănăstirea, au venit de
s-au ascuns de frica Turcilor o ceată de Români fugari, cu soţiile, cu copiii şi cu
dobitoacele lor. Pe starostea acestei cete de bejenari îl chema Călin iar pe soţia sa o chema
Daria. După puţină vreme, văzând Călin şi cu ceata lui că este bime în acest codru şi cum
aveau ştire că bejenia nu se spărsese, ba că va mai dura încă multă vreme, nu s-au mai
gândit să se mai întoarcă pe la bordeiele lor părăsite şi s-au statornicit aci, făcându-şi
bordeie în regulă şi oleaburi pentru dobitoace. La sătuleţul alcătuit de ei i se zicea de către
vecini – căci mai erau mici aşezări omeneşti prin aceste locuri - Satul lui Călin şi al Dariei.
Mai târziu, ca să fie vorba mai scurtă- după obiceiul Românului, i s-a zis Satul
Călindarianilor. Şi se zice că la întemeierea mănăstirei, neavând Vodă alt nume să-i dea,
i-a zis Mănăstirea Călindariani după numele satului celui mai apropiat. Cu timpul însă, nu
se ştie pentru ce, i s-a zis Căldăruşani.
3. - Pe vremea lui Matei Basarab, şi încă mai înainte de a fi el Domn, erau în armata Ţării
nişte călăraşi, îmbrăcaţi în haine roşii de sus până jos. Aceşti călăraşi erau numiţi Roşii de
ţară. Ei erau răspândiţi în diferite garnizoane dintre cari una la Gherghiţa. Şi cum
Gherghiţa nu este departe de mănăstire, ei veneau adesea prin aceste părţi unde mai pe
urmă s-a ridicat mănăstirea. Şi lumea le tot zicea pentru scurtarea vorbei, călăroşani, în loc
de călăraşii roşii. Şi se zice că Matei Basarab, de dragul lor, căci ţinea mult la ei, şi fiindcă
erau mulţi prin aceste locuri, a dat mănăstirei numirea de Mănăstirea Călăroşanilor. Şi
iarăşi nu se ştie, pentru ce i s-a zis mai târziu, Căldăruşani.
După documente.
În absolută
contrazicere cu
tradiţia, din
documente reiese
foarte lămurit, că
mănăstirea a avut
dela început
numele ce-l poartă
şi acest nume îl are
luat dela satul
Căldăruşani care
exista înainte de
întemeierea ei.
Astfel, un hrisov
din 1597, se referă la un proces pe care Dumitru Logofătu, l-a avut înaintea lui Mihai
Viteazu cu Nica Vistieru, pentru o moşie din Căldăruşanii de sus ,,partea Vladii, fata
Dobrii”.
Ori, cum nu se vorbeşte nicăieri că ar fi existat această mănăstire pe vremea lui Mihai
Viteazul, când satul exista, se înţelege că mănăstirea poartă numele satului.
Dintr-un hrisov a lui Gavriil-Vodă-Movilă din 1620 şi care se referă la aceeaşi moşie
din Căldăruşanii de sus, precum şi din diferite acte de danii, făcute mai târziu mănăstirei,
reiese că a existat un sat Căldăruşanii de sus şi un altul Căldăruşanii de jos, având ca
vecine satele: Grecii, Lipia, Bărboşii de sus şi Bărboşii de jos, Vlădenii de sus şi de jos şi
Vâlcăneştii. Nu se precizează în aceste hrisoave, în ce locuri să fi fost aceste sate
Căldăruşani. După toate probabilităţile însă, e de presupus că unul a fost în locul numit
Cocioc unde se vede acea biserică izolată, iar celălalt la N -V De mănăstire peste Podul
Ţigăniei, pe locul numit La Căprărie.
ÎNTEMEIEREA MĂNĂSTIREI
A. După tradiţie.
Mai înainte de a aduce Dumnezeu la Scaunul Ţării Româneşti pe Matei Vodă din
neamul Basarabilor, ca să fie el Domn, era în acest loc unde este acum mănăstirea un
ostrov tare sălbatic. Erau în acest ostrov şi copaci mari ca butia de groşi, erau şi fiare
sălbatice şi şerpi mulţi şi tot felul de lighioane rele. Dar vezi că avea şi el ceva bun. Căci
fiind acest ostrov încunjurat de toate părţile de apă, cu greu ar fi putut pătrunde în el liftele
străine care cutreierau ţara după pradă. Aşa că veneau în el de se strângeau la adăpost bieţii
români fugiţi de prin satele lor, căci aci puteau foarte lesne să se apere de vrăşmaşi.
Odată, ce şi-au zis aceşti bieţi români: ia să facem noi aici o bisericuţă ca să avem unde
ne ruga lui Dumnezeu. Şi s-o facem în cinstea unui sfânt ca să aibă cine să ne apere de
primejdii şi să-l avem şi rugător fierbinte pentru noi către Dumnezeu. Şi atunci s-au apucat
ei de au făcut o bisericuţă de lemn în cinstea Sf. M. M. Dimitrie Izvorâtorul de Mir. Şi
aflându-se de această a lor faptă creştinească, au venit să se aşeze aci nişte pustnici dela
sfânta mănăstire a Snagovului. Şi şi-au făcut acei pustnici, cu ajutorul oamenilor, câteva
chiliuţe de se adăposteau în ele la vreme împotrivnică. Şi stau bieţii pustnici aci de se
rugau zi şi noapte pentru pacea bietei Ţări Româneşti.
Şi când a vrut Dumnezeu să înfrumuseţeze acest sfânt locaş a pus în Scaunul Ţării
Româneşti, ca să fie Domn pe Matei Aga din neanul Basarabilor. Era acest Matei din sat
de la Brâncoveni de peste Olt. Şi se zice că tare s-au bucurat boierii şi Roşii împreună cu
toată ţara de venirea lui Matei Aga la Domnia Ţării căci era cunoscut de toţi ca om cinstit
pravoslavnic şi cu dragoste de biata ţară care căzuse pradă Grecilor lui Leon Vodă şi a
unor Domni de mai nainte. Şi bucuria Ţărei n-a fost deşartă căci multe locaşuri sfinte a
zidit Matei Vodă întru cinstea Celui-De-Sus şi a Sfinţilor lui. Şi cu mare cinste, pricepere
şi vitejie a domnit el vreme de peste 20 de ani.
Ar fi făcut Matei Vodă lucruri şi mai mari, de n-ar fi avut împotrivă-i un mare vrăşmaş.
Şi acesta a fost Vasile Lupu ce domnea peste ţara Moldovei. Şi se zice că acest Lupu, n-ar
fi fost sânge de Român, căci dacă ar fi fost, n-ar fi venit cu războiu asupra lui Matei.
Întâiu s-a sculat Lupu asupra lui Matei pe la leatul 1636 şi a venit până la apa Buzăului
cu gând să vie la Bucureşti, să-l scoată din domnie. Dar Matei prinzând de veste, a trimis
crainici de au adunat oaste, se zice că vreo 20.000 şi a pornit întru întâmpinarea Lupului.
Şi a ieşit Matei cu oastea lui din Bucureşti pe la mănăstirea Plumbuitei.
Iar când a fost de a ostenit oastea de atâta mers, a poposit Matei Vodă aoroape de
satul ce-i zice Căldărari, care era aproape de satul Grecilor. Şi lăsând Matei oastea ca să se
odihnească a luat câţiva boieri şi au plecat ca să vâneze prin partea locului. Şi
depărtându-se ei de unde au plecat, s-au pomenit în marginea acestui ostrov iar când a zărit
Vodă şi cu însoţitorii lui crucea după bisericuţa Sf. Dimitrie Izvorâtorul-de-Mir au mers de
au trecut gârla care împreuna pe acea vreme lacul şi au intrat în ostrov. Se zice că mare
le-a fost mirarea lui Vodă şi boierilor, că au găsit în mijlocul acestei pustietăţi fioroase,
această bisericuţă cu căsuţe pe lângă ea. Atunci, socotind ei- şi pe drept cuvânt- că trebuie
să fie aci şi fiinţe omeneşti, s-au uitat în jurul lor şi au zărit pe un biet bătrân ce şedea supt
o scorbură de copac şi fierbea la foc o oală. Cum l-a văzut Vodă, a mers îndată la el şi l-a
întrebat:
-Cum te chiamă, bătrânule
- Partenie mă chiamă să trăeşti Măria Ta! - i-a răspuns călugărul, căci vezi
cunoscuse el cum că este Domnul Ţării.
Auzind Vodă că i-a zis pe nume şi cu aşa dulceaţă de cuvinte, a descălecat şi
şezând pe rădăcină, a început să vorbească cu stareţul, căci stareţ era Partenie.
-De mulţi ani eşti în acest ostrov, cuvioase părinte
-De 29, Măria Ta
-Şi de unde eşti călugăr
-Dela Sfetagora
-Numai singur eşti aici, cuvioase părinte
-Ba suntem 9 săraci cu toţii, să trăieşti Măria Ta
Şi la dorinţa lui Vodă, stareţul a alergat de a chemat şi pe ceilalţi 8. Şi fiind vremea
prânzului, au aşezat pustnicii masa, iar Vodă a luat loc în capul mesii. Şi ce bunătăţi
credeţi că erau la masă? Nişte pâine uscată, ciorbă de lobodă sălbatică fiartă într-o oală de
pământ, câteva foi de ceapă verde şi apă rece într-un urcior.Vodă mânca în tăcere şi
mulţumea lui Dumnezeu pentru acest prânz pustnicesc. Iar când s-au sculat ei de la masă, a
sunat Vodă din corn, şi au venit boierii toţi de au văzut bisericuţa şi pe bieţii pustnici. Şi
minunându-se cu toţii de această descoperire neaşteptată au dat slavă lui Dumnezeu. Iar
unii dintre boieri având ochii plini de lacrimi gândeau în sine că de le va ajuta Dumnezeu,
să scape teferi din acest războiu de fraţi, se vor pustnici şi ei în acest ostrov singuratic.
Şi când a fost să se plece ziua către seară au mers de au intrat în sfânta bisericuţă
şi au sărutat icoana Sf. Dimitrie Izvorâtorul-de-Mir. Şi a zis Măria Sa aşa către sfânta
icoană: ,,Sfinte Mare Mucenice a lui Christos, Dimitrie! Precum odinioară mândria lui Lie
ai surpat şi la luptă îndrăzneţ ai făcut pre Nestor, aşa şi pre mine robul tău întăreşte-mă ca
să biruesc pre acest mare vrăşmaş al meu şi al acestei pravoslavnice ţări, ca şi eu
nevrednicul să proslăvesc minunile tale şi prin tine să se slăvească numele lui Christos cel
ce te-a încununat”.
Şi încă mult rugându-se Vodă, a ieşit din biserică şi întorcându-se către stareţul
Partenie i-azis
-Prea Cuvioase Părinte! Rugaţi-vă cu toţii lui Dumnezeu, ca să mă întorc biruitor
din luptă şi mă leg că voiu înfrumuseţa acest sfânt locaş.
- Mergi în numele lui Dumnezeu – i-a zis stareţul, şi cu rugăciunile Sfântului
Dimitrie, te vei întorce sănătos şi biruitor.
Şi luîndu-şi Vodă şi cu boierii blagoslovenie şi rămas bun dela Partenie şi de la
ceilalţi pustnici, au plecat plini de nădejde întru întâmpinarea Lupului- Vodă.
Au trecut ei Ialomiţa pela Gruiu şi au mers pela Gherghiţa. Iar mai departe le-au
eşit întru întâmpinare oştile Craiului din Ardeal de s-au unit cu toţii. Dar Vasile Vodă n-a
aşteptat venirea lui Matei Vodă, ci a fugit cu oastea lui. Dar Matei cu oastea lui şi cu oastea
Craiului ardelenesc, a gonit pe Vasile până la Putna.
După aceea, s-a întors Matei Vodă biruitor şi trecând tot pe la schitişorul sfântului
Dimitrie a dat slavă lui Dumnezeu şi mulţumire Sfântului, el şi cu toţi boierii lui, şi cu
toată oastea lui. Apoi, după cum îşi dase făgăduinţa, a început să rânduiască cele pentru
zidirea unei mănăstiri, şi a însărcinat Măria Sa un boier priceput şi credincios sfetnic al
Măriei Sale de au mers la Bucureşti să caute meşteri şi material. Şi au venit după puţine
zile acel boier şi cu meşteri şi material şi a început zidirea mănăstirii la leatul 1636. Iar
când a fost la isprăvitul lucrului, după doi ani de zile, a venit Matei Vodă să vadă
mănăstirea, dar se zice că nu i-ar fi plăcut căci nu s-a urmat întocmai după planul dat de el.
După acest plan, ar fi trebuit să se facă chiliile cu două caturi, iar nu numai cu unul aşa
cum s-au făcut.
Şi a venit Matei Vodă la târnosire, cu Mitropolitul şi cu alţi episcopi şi cu mulţi
boieri. Şi a înzestrat mănăstirea cu multe moşii şi cu vase de argint şi cu alte odoare sfinte.
Şi au dăruit şi din boieri cari ce i-au lăsat inima. Iar pentru ca cele lăsate de el să nu se
strice de alţi Domni sau boieri, au pus Măria Sa blestemuri înfricoşate, ba încă şi de la
Patriarhul Ţarigradului a adus ,,Carte” de întărire şi de blestrmuri.
B. După documente.
În ceea ce priveşte existenţa unei mici sihăstrii, mai înainte de a zidi Matei
Basarab mănăstirea, găsim întemeiată tradiţia întrucât multe din mănăstirile noastre au avut
începuturi aşa modeste. Şi bazaţi pe acest considerent, n-am mai căta argumente cu care să
dovedim contrariul şi am urma şirul mai departe. Deoarece există documente şi istorici
care nu numai că vin în ajutorul tradiţiei, dar spun mult mai mult şi anume că a fost aci
chiar o mănăstire pe care Matei n-a făcut decât s-o restaureze sau să o desăvârşească, vom
analiza pe rând aceste documente dimpreună cu acele contrarii care spun lămurit că Matei
este întemeietorul mănăstirei şi vom trage concluziile ce credem de cuviinţă.
Începem cu inscripţia ce se vede săpată în piatră deasupra uşei bisericii celei mari
şi care glăsuieşte astfel: ,,Cu strălucirea sfintei şi începătoarei de viaţă şi ceii neîmpărţite
şi deapururi cântatei şi închinatei Troiţe – şi noi cu aceeaşi putere de lumină,
umbrindu-ne şi luminându-ne, luat-am aminte de cele grăite cu dumnezeeştile Scripturi, că
zice- că înfricoşat este a cădea în mâna lui Dumnezeu celui viu care îşi ascunde în
pământ talantul bogăţiei lui,- şi iarăşi grăeşte Domnul ...nu vă ascundeţi voi vistieriile în
pământ unde viermii şi putrejunile o putrezesc şi furii o sapă ci vă ascundeţi visteriile în
Cer, unde nici una din aceste nu îi poate strica. Şi iarăşi mă întristez de cele ce grăieşte
Pavel vasul cel ales că zice, că nimic n-am adus în lumea aceasta şi cu averea a ne duce
nu vom putea. Şi iarăşi zice celor bogaţi şi opreşte să nu se înalţe cu mintea înţelepciunii,
nici să nădăjduiască spre bogăţia cea pieritoare, ci spre Dumnezeul cel viu, Celui ce au
dat nouă toate din destul întru îndulcirea a lucra cele bune şi să se îndulcească întru
lucrurile cele bune şi să-şi ascunză evmenia(?) şi temee cele bune în veacul ce vă sa fie
ipocrirea. Drept aceea şi eu întru Hristos Domnul bun creştin singur ţiitor, Io Matei
Basarab V.V, Domn a toată Ţara Românească şi de cea parte de munte şi altele domnind,
auzind acestea, repezitu-m-am cu pohta şi cu gândul cel Dumnezeesc care este către
sfintele biserici a le zidi şi a le urzi şi a le înfrumuseţa cu cheltuiala din avuţia ce s-au dat
nouă de la Dumnezeu. Întocmind acestea, vrut-am şi aici în locul acesta- carele se chiamă
Căldăruşani a zidi casă Domnului- care loc singur Domnia Mea cu gândul l-am găsit
întru mărirea şi întru lauda sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, celuia ce-i cură Mir, ca
să ne fie Domniei Mele şi părinţilor mei întru vecie pomeană, iar Împăratului celui de
vecie, celui neputred, celui înţelept, celui nevăzut,unul Dumnezeu, Aceluia să fie cinstea şi
măria întru vecia de veac, Amin. Şi au început a se zidi din luna lui Iulie 10 şi s-au
săvârşit în luna lui Octombrie 20, iar din zidirea lumei, let 7147, iar de la Hristos 1638”.
După cum se vede, nici vorbă în inscripţie că ar fi fost aci o mănăstire sau măcar
un cât de mic schit de călugări. Din hrisoave reiese foarte lămurit că Matei Basarab a făcut
mănăstirea din temelie pe locu cumpărat de el dela Stan ( pe care moşie am vrut Domnia
Mea să fac pomană şi mănăstire.
Un document din care se vede lămurit că mănăstirea Căldăruşani ar fi fost şi mai
înainte de Matei Basarab, este o ,,copie după hrisovul moşiei Dulbanul a boierilor
Ghicoleşti, leat 7123 (1614-15)”, cu acest cuprins: ,,Radu Voievod, feciorul Mihnei
Voievod au dat Jupânesei Ioana […] semnele despre moşia mănăstirii Căldăruşani sunt
aceste: satul Dulbanul, dela gura lacului, dela bolboacă până la moara Birarului, până în
gorganul tufelor, încă până în gorganul cu piersicul, iar după acestea la trei gorgănele spre
moşia Creţului până la Lăcurele”.
Şi d. prof. Iorga e de părere că nu Matei Basarab ar fi primul ctitor al
Căldăruşanilor. Ba domnia sa merge mai departe şi spune că întemeietorul ar fi Radu -
Vodă Mihnea. Nu ştim pe ce se întemeiază d-l. Iorga când face această afirmaţie. În
lucrările d-sale pe care le-am cercetat şi în care am crezut că o să găsesc publicat vre-un
document care să dovedească ctitoria lui Radu Mihnea, n-am găsit decât acel hrisov de mai
sus, lipsindu-i însă titulatura şi cuvintele: semnele despre.... moşia, etc. din care cauză are
cu totul alt sens. Căci citindu-l fără să-i cunoşti titlul şi fără aceste două cuvinte, îţi formezi
convingerea că Radu Mihnea hotărăşte moşiile mănăstirii şi din acest fapt tragi concluzia
că el ar fi primul ei ctitor.
Deci, dar, în ceea ce priveşte ctitoria probabilă a lui Radu Mihnea, din acest hrisov
nu se poate dovedi. Rămâne însă în picioare faptul că mănăstirea avea o moşie la 1615,
deci cu 23 de ani mai înainte de data arătată în inscripţie pentru întemeierea ei.
Cum se face însă că nicăieri nu se mai pomeneşte de existenţa acestei mănăstiri înainte
de 1638, în afară de acest hrisov?
Există între manuscrisele mănăstirii Căldăruşani multe acte referitoare la satele şi
la moşiile dimprejur şi în niciunul nu se pomeneşte numele ei. Nici măcar Radu Mihnea pe
care dl. prof. Iorga îl dă ca prim-ctitor, nu pomeneşte nimic de mănăstire în hrisovul său
din 1608 relativ la o moşie din Căldăruşanii- de-sus.
Este drept că mănăstirea a avut moşie lângă moşia Dulbanula Ghiculeştilor însă
d-abia în 1640. Spun hrisoavele că Matei Vodă a cumpărat jumătate de sat din Hamzeştii
în sud Saac de-i mai zice şi Amaru. Şi în sat era şi moşia Dulbanul ,,de la Dumitru
Vistierul din Dudeşti, drept 100 de galbeni gata, şi l-a dăruit mănăstirei Căldăruşani”.
Cealaltă jumătate de sat din Hamzeştii sau Amaru a fost dăruită mănăstirei de către
Jupân Buzinca vel Cluceru în acelaşi an. În actele de hotărnicie ale acestui sat, nici
pomeneală că mănăstirea mai avea déjà o moşie prin aceste locuri.
Suntem dar de părere că pe acest act izolat nu se poate pune temeiu, mai ales că nu
este în original ci într-o copie neadeverită.
Un alt document care s-ar părea că adevereşte pe cel a lui Radu Mihnea de care fu
vorba, este vestitul hrisov a lui Matei Basarab din 1639 prin care evlaviosul şi patriotul
Domn desrobeşte mai multe mănăstiri cutropite de călugării greci.
Pasajul din acest hrisov la care mă refer glăsuieşte astfel: ,,Drept aceea noi care
suntem mai sus zişi, Io, Matei Basarab, din înaintea adunărei a toată ţeara, cu sfatul şi cu
voia a tot soborul, aşa am tocmit… cum acele sfinte Lavre domneşti, cari le-au închinat
acei Domni şi vlădici străini pentru milă, fără de voia şi fără de ştirea nimului de le-au
supus metoaşe dajnice altor mănăstiri din Ţeara Grecească, din Sf. Agura şi de pre aiurea,
însă mănăstirile anume : Tismana, Cozia, Argeşul, Bistriţa, Govora, Dealul, Glavaciocul,
Snagovul, Cotmeana, Valea, Râncăciovul, Mislea, Bolintinul, C-lung, Căldăruşani,
Brâncoveni, Sadova, Arnota,Gura- Motrului, Potopul, Nucetul, Tânganul, acestea toate să
fie în pace de călugării străini cărora li s-a fost dat pentru milele lor, şi să aibă a trăi
mănăstirile într-acea slobozie ce au avut mai înainte”.
Acest fragment din patrioticul act al lui Matei Basarab, este interpretat de istoricii
noştri, în sensul că toate m-rile arătate în el au fost închinate de mai înainte Grecilor şi
desrobite apoi de Matei Vodă. Şi negreşit că din felul cum e radactat, nu poţi să-l înţelegi
altfel. În cazul acesta s-ar putea zice că nu mai încape nici o îndoială cum că mănăstirea
Căldăruşanii a existat înainte de Matei Basarab, căci, cum de astă dată afirmă însuşi acest
Domnitor, a fost închinată grecilor şi apoi desrobită de el.
N-am intenţia şi nici pregătirea să polemizez cu cei infinit mai iniţiaţi în astfel de
materie. Cred însă că nu este exclusă posibilitatea de a se găsi argumente cu ajutorul cărora
să se dea o altă interpretare – şi cred că cea adevărată- pasajul citat din hrisovul lui Matei
Basarab şi care nu poate fi decât în acest sens: că nu toate mănăstirile arătate în hrisov, au
fost desrobite, ci pe lângă cele închinate Matei a adăogat şi pe cele făcute de el până
atunci, nu ca să fie desrobite, ci ca să nu fie robite vreodată. Căci dacă Brâncovenii şi
C-lung au fost numai restaurate de el, se ştie însă positiv că Arnota, Sadova, etc au fost
întemeiate de acest Domn. Şi cum nu se poate admite că Matei însuşi a închinat aceste
ctitorii ale sale călugărilor din Orient, ca apoi tot el să le desrobească, - căci e ştiut că acest
Domn n-a închinat nici o mănăstire, sensul pe care îl dăm pasajului citat, apare credem ca
cel mai apropiat de adevăr. Aceasta se vede şi din ,,Cartea” Patriarhului Partenie din aprilie
1641, în care după ce recunoaşte că ,,de câţiva ani încoace nişte Greci ignoranţi, străini şi
stăpâniţi de lăcomie au năpădit şi au umplut Principatul şi prin fapte şi prin discursuri
stricate, neiertate de sfânta noastră religiune, au isbutit a pune mâna pe aceste pioase şi
neclintite stabilimente, fără nici-un respect pentru testamentele fondatorilor, iar prin pildele
lor au răspândit moravurile lor cele urâcioase, n-au lucrat decât spre ruina Ţării pe care mai
că au pustiit-o, nesocotind regulile mănăstireşti şi dispoziţiunile ctitorilor”... - întăreşte
hrisovul lui Matei Basarab ,,fiind întemeiat pe cuvinte drepte” şi în comună unire cu
Patriarhul Ierusalimului şi cu ceilalţi prelaţi, declară mănăstirile sus zise ce au fost
vândute, ,,şi acelea cari nu s-au putut încă înstrăina, cum Cozia, Bistriţa, Căldăruşani
ş.a., libere şi trebuie a se administra întru toate conform dispoziţiunilor fondatorilor”.
Dar însuşi Matei vine şi lămureşte hrisovul său din 1639 cu altul din 1641
noiembre 27 în care după ce pomeneşte de mănăstirile ,,cari au fost cârciumărite de acei
străini” zice mai departe ,, veri din cari n-au fost închinate cari cu ajutorul lui Dumnezeu
le-am zidit noi de iznoavă din temelie, cărora li se chiană numele aceste: Câmpulung,
Sadova, Brâncovenii, Arnota, Căldăruşani”.
Iată dar că nici cu acest document nu se poate dovedi că mănăstirea Căldăruşani a

existat mai înainte de Matei Basarab. Putem deci, din cele constatate, trage concluzia, că
acest mare şi evlavios Domnitor al Ţării Româneşti este primul ctitor al Căldăruşanilor.
În ceea ce priveşte motivul care l-a îndemnat pe Metei Vodă să zidească această
mănăstire, am văzut că tradiţia spune cu mare lux de amănunte că acesta ar fi încununarea
primei izbânzi ce a avut asupra lui Vasile Lupu.
Nu putem înlătura tradiţia cu ajutorul cifrelor, deoarece istoria nu ne dă o dată
certă pentru prima luptă dintre aceşti domni români, dar singură inscripţia dovedeşte
îndeajuns că nu e nici o legătură între fondarea mănăstirii şi ciocnirea dela Buzău sau de la
Putna.
Dacă motivul ar fi fost datoria de a-i mulţumi lui Dumnzeu pentru prima biruinţă
ce a purtat asupra duşmanului său din Moldova, sau numai pentru faptul că împrejurări
independente de voinţa acestuia au înlăturat un şi mai groaznic războiu între fraţi, ar fi
făcut arătare despre aceasta în actul de fundaţie, aşa cum a făcut la biserica din Gherghiţa-
Prahova-, pe al cărui frontispiciu scrie lămurit, că a fost zidită în semn de recunoştinţă
către Sf. Mare Mucenic Procopie, pe care evlaviosul Domn îl luase ,,într-ajutor de
biruinţă” într-al doilea război pe care-l avu cu Vasile Vodă la Nenişori sau Ojogeni pe
Ialomiţa.
Dela Matei Basarab la Mitropolitul Filaret al II-lea
Matei Basarab a făcut din Căldăruşani biserica cea mare şi cetatea din jurul acestei
biserici, însă fără etaj şi fără trapeză. Cetatea era încheiată în partea de răsărit printr-un
singur zid.
În descrierea călătoriilor sale prin Ţările Române cu Patriarhul Macarie, Paul de
Alep spune despre mănăstirea Căldăruşani, pe care o vizitase puţin în urma morţii lui
Matei: ,,…E înconjurată de un lac fără fund şi fără margini, are hramul Sf. Dimitrie şi este
numită Căldăruşani. Fiind una dintre mănăstirile cele mai întinse are un mare renume în
aceste părţi. E de asemenea o clădire a lui Matei – Voevod, 1638. Zidirea e vastă şi nouă
din temelii, cu o biserică cât se poate de frumoasă, chilii şi apartamente de o eleganţă
princiară. Un lac imens o înconjoară. Afară de un drum de ţară, nu e alt mijloc de a
pătrunde. Aci se află moaştele Sfântului Mitrofan Patriarh de Alexandria dela al căruia
onorabil craniu am primit binecuvântarea”.
Din aceste puţine rânduri cu care însoţitorul patriarhului Macarie onorează
Căldăruşanii, se vede că jertfa lui Matei Basarab pentru a face un mare şi frumos locaş lui
Dumnezeu, a fost tot aşa de mare ca şi dragostea lui.
Primii călugări cu care s–a început aci o viaţă după regulele Sf. Vasilie se zice că
ar fi fost aduşi dela Snagov. Şi e de crezut aceasta, fiindcă Snagovul era mănăstirea cea
mai apropiată.
Dar numărul trăitorilor s-a înmulţit repede căci se dusese vestea de frumuseţea
locului şi a mănăstirei şi de interesul ce-i purta fericitul întemeietor de a o vedea cât mai
populată şi cât mai înstărită.
Multe moşii cu sate şi vii fură cumpărate de Matei atât în apropiere cât şi în
diferite părţi şi dăruite mănăstirei ,,ca să-i fie veşnică pomană şi călugărilor de hrană”, iar
daniile de la particulari ,,pentru sufletele părinţilor lor şi pentru sufletele lor, iar sf.
mănăstiri de întărire” nu lipsiră a veni după pilda demnă de imitat a Domnului.
Îngrijorat de soarta ce ar putea-o avea după moartea sa frumoasa-i ctitorie şi
legăturile ce i s-au făcut şi i se făceau încă, cu toate că litera testamentelor era mai sfântă
pe atunci decât în vremurile contimporane, a luat dela patriarhul Partenie al

Constantinopolului, Carte pentru întărirea hrisoavelor mănăstirei, iscălită şi de ceilalţi
membrii ai Sinodului patriarhicesc, în care ,,Carte” se aruncă blesteme înfricoşate asupra
celor ce ar îndrăzni să strice rânduiala sf. Locaş ,,ori domn de va fi, ori boier, ori arhiereu,
ori preot, ori preot-ieromonah şi alţii din catalogul bisericesc”.
O achiziţie importantă face mănăstirea în 1649. Prin actul de danie cu data de 13
august acest an, Gheorma Banul şi cu soţia sa jupâneasa Neacşa, închină schitul Cârnu din
jud. Buzău dimpreună cu vatra sa alcătuită din moşiile Tiga şi Jugureni. Această închinare
a schitului Cârnu e cea mai bună dovadă că mănăstirea avea o situaţie înfloritoare şi se
bucura de mare cinste.
După moartea lui Matei Basarab, spune tradiţăa, mănăstirea a început să dea
înapoi din pricina necazurilor prin care trecea biata noastră ţară şi mai ales din pricina
ciumei care a venit şi ea în mijlocul altor răutăţi şi a secerat aproape toţi părinţii.
Din documente se ştie că mănăstirea era în stare rea pe timpul Mitropolitului
Grigore al II-lea, dar de când a început această stare de ruină şi care să fi fost pricina ei, nu
ne lămuresc aceste documente. Sunt acte însă cari ne dau indicaţii precise cum că tradiţia
exagerează. Nu ne referim la multele danii mai mărunte ce s-au făcut mănăstirei în acest
lung interval. Vom cita câteva danii mai importante care dovedesc că cei care le-au făcut
nu le-au făcut unei mănăstiri pustii sau în perspectivă de a pieri ci uneia în stare bună şi cu
un viitor sigur.
1. -Prin actul de danie cu data de 1 Febr. 1686 Ivan Căp. Lăzureanul dărueşte viile sale
dela Ceptura, şi lasă cu sufletul să-l îngroape la Căldăruşani.
2. -La 15 Febr. 1691, Petru din Bărboşii de sus dărueşte o sfoară de moşie în Bărboşi.
3. - La 18 Febr. 1689, Monahul Ştefan închină schitul Uleştii cu moşie cu tot.
4. - la 29 Oct. 1703, Manasle Monahul, dărueşte partea lui din moşia Ariceşti.
5. - La 8 D-bre 1715, Jupâneasa Stanca, dărueşte o moşie la Cărbuneşti.
6. - La 30 Iulie 1737, Partenie Monahul închină moşia sa din Vâlcăneşti.
Dar în afară de aceste acte de danii, există acte de cumpărătoare, cari arată cu
prisosinţă că mănăstirea era în stare nu numai să primească ofrande, dar şi să cumpere
pământ şi vii, deşi avea o mulţime de proprietăţi.
Aşa de ex.
1. - La 30 Iunie 1699, cumpără de la Popa Radu 4 stj. de moşie.
2. - La 15 Aug. 1702, cumpără dela Mihnea o moşie în Gureni.
3. - la 9 Martie 1719, cumpără dela Gheorghe sin Căpit. cu fratesău C-tin. 10 pog. de vie la
Ceptura.
Există într-adevăr şi o dovadă că într-o vreme mănăstirea nu-şi mai administra cum
se cade bunurile sale. Astfel, schitul Cârnu, metoh al ei dăruit de Gheorma Banul,
nemaifiind bine căutat şi pierzând mănăstirea şi actele de proprietate ce avea dela donatori,
este cutrupit la 1684 de către Paraschiv Logofătul Bolişteanul şi închinat mănăstirii Bradul.
La 1696, însă, stareţul de pe atunci, Nicodim, găseşte zapisul lui Gheorma Banul şi al
Jupânesei Neacşa, şi făcând pâră înaintea lui C-tin Vodă Brâncoveanul se restituie
Căldăruşanilor schitul ,,ce fără drept i s-au luat”.
Dela 1754 până la 1775, timp deci de 21 de ani, mănăstirea nu mai dă semne de
viaţă. De bună seamă că d-abia acum se găsea într-acea stare de dezorganizare complectă
şi ruinată de care vorbeşte tradiţia şi despre care adeveresc hrisoave ce le voi cita îndată.
Desigur că această stare nu se datoreşte vreunei molimi trupeşti, ci unui complex de
împrejurări ce provoacă acea apatie care dezorganizează şi distruge lent cea mai solidă
instituţie şi care adusese ruina nu numai în Căldăruşani, dar şi în Cernica, Snagov,
Ciolanul, Neamţul şi în alte sfinte mănăstiri.
În vremea aceea, Căldăruşanii – ca şi Snagovul şi Cernica trece ca metoh al
Mitropoliei. Cu îngrijirea sa este însărcinat arhimandritul Filaret.
Nu ştim cu ce fonduri a restaurat Filaret Căldăruşanii, dar un sprijin e cu putinţă
să fi avut şi de la Alexandru Vodă Ipsilant ,,Domnul cel atât de lăudat de documentele
istorice pentru administraţia cea înţeleaptă şi patriotică în toate ramurile serviciilor
publice”.
S-a făcut restaurarea mănăstirei de către Filaret în anii 1775-1778.
În Martie 1780, Filaret este ales episcop de Râmnic, dar continuă să-şi păstreze
egumenia la Căldăruşanii scăpaţi de el din ruină, căci vedem cum în 1783 intervine pentru
a se opri călcarea unei păduri a mănăstirii de către vecini. Dealtfel, el rămâne egumen şi
după ce trece în scaunul metropolitan din Bucureşti în 1792, şi mai departe încă până trece
din viaţă. Se vede aceasta din Anaforaua Mitropolitului Dositei cu data de 15 Iunie 1794
prin care cere dela Vodă Alexandru Moruzi să dea iarăşi Mitropoliei mănăstirile
Căldăruşanii şi Snagovul invocând precedentul că ,,au mai fost date asupra răposatului
Mitropolit Filaret – încă din zilele Măriei Sale Alexandru Ipsilant, întărindu-i-se aceasta şi
după paretisis din scaun a Frăţiei Sale”.
(Va urma)
Inscripţii
UN ALT PSEUDONIM – BOGDAN MARIA IOVU
Nicolae Scurtu
Literatura epistolară a nuvelistului şi romancierului

Demetru Iordana (1918–1979, Memoria Oltului şi
Romanaţilor, nr. 44/2015) conţine interesante şi
preţioase informaţii de istorie literară, precum şi o
impresionantă sumă de note şi acolade critice demne
de a fi uzitate în reconstituirea biografiei unui creator
de mari şi reale disponibilităţi artistice.
În una dintre epistolele trimise lui Perpessicius, din
Costineşti, 24 martie 1943, aflăm că Demetru Iordana
a folosit încă un pseudonim, în revista Flacăra, încă
din 1939, unde i se publică o schiţă, Dascălul, în care
evocă, aşa de exact şi convingător, figura unui dascăl
surprinsă, în ultima zi a existenţei sale.
Proza aceasta este semnată cu pseudonimul
Bogdan Maria Iovu, e scrisă şi publicată la doar
douăzeci şi unu de ani şi anunţă un prozator autentic,
capabil să evoce, chiar şi fragmentar, destinul unui
intelectual de odinioară.
Demetru Iordana.
Impresionează prin evocarea casei, a interioarelor, a stărilor psihologice ale

personajului şi, mai ales, prin semnificaţia luminii ce pătrunde greu în locuinţa şi sufletul
acestui intelectual.
Descrierea ploii, după o cumplită secetă, demonstrează calităţile deosebite ale lui
Bogdan Maria Iovu în ceea ce priveşte inventivitatea, rolul contrastelor şi farmecul unor
lumi a căror vechime şi poezie nu o poate nara oricine.
Epistola ce se publică aici întâia oară cuprinde, de fapt, şi un amplu comentariu al
romanului Ochii strigoiului, publicat de Cezar Petrescu în anul 1942, unde se fac anumite
rezerve privitoare la arta celui mai prolific narator din perioada interbelică.
Epistolele acestea, când se vor publica într-un corpus de documente literare vor
contura imaginea unui scriitor aproape necunoscut. Va fi o revelaţie în lumea literară
românească.
După această epistolă, se republică şi schiţa Dascălul pentru a avea o imagine cât
mai completă asupra începuturilor literare ale lui Demetru Iordana.
*
Costineşti, 24 martie [1]943
Stimate domnule Perpessicius,
Aş fi vrut să vă scriu mai de mult, dar împrejurări inerente jocului de şah al

armatei, m-au mutat ca pe un pion de pe moşia Dr. Costinescu, în satul... Costineşti, pe
lângă Mangalia. Nu mai sunt la Agigea de lângă Eforie.
Aici, vrând nevrând, m-am acomodat, de altfel, sunt obişnuit cu dezrădăcinări de
tot felul, am pierdut demult simţimântul comodităţii şi nu regret.
Am învăţat să mă simt oriunde ca acasă la mine. Este un câştig de pe urma asprei
vieţi militare. Altădată îmi venea greu când îmi schimbam odaia închiriată. M-am deprins
însă şi mă silesc să nu mai prind rădăcini nicăieri, şi este mult mai bine.
Schimbarea se datoreşte noului plan tactic, probabil, eu sunt acelaşi. Şi aici ca şi
colo am aceeaşi misiune.
Dar despre altceva, mai aproape de preocupările domniei voastre, aş vrea eu să vă
scriu acum. Răsfoind un număr al revistei Flacăra din octombrie 1939, în care am şi eu
tipărită o schiţă1, am dat peste o notă2 interesantă în legătură cu volumul critic al ediţiei
Eminescu pe care l-aţi scos în anul acela.
Am fost plăcut surprins şi aş vrea să citez aici câteva rânduri care mi-au plăcut mai
mult şi care poate să vă intereseze tardiv: „D[omnu]l profesor Alexandru Rosetti, harnicul
şi priceputul director al Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II“ a încredinţat
grija alcătuirii unei ediţii critice integrale a operelor lui Eminescu, d[omnului]
Perpessicius, un cercetător erudit şi un adânc cunoscător al operei eminesciene.
Prezentul volum, ca şi întreaga lucrare a ediţiei integrale Eminescu, n-au avut un
patron de mai luminoase iniţiative şi un colaborator de mai constantă bunăvoinţă, ca
d[omnul] A[lexandru] Rosetti“, mărturiseşte d[omnu]l Perpessicius arătând, lămurit,
marele rol pe care l-a avut directorul Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II“
întru alcătuirea acestui monument ridicat în cinstea celui mai mare poet român.
Primul volum din şirul celor care ne vor înfăţişa integral, într-o haină menită să
cinstească memoria poetului şi obrazul nostru de ţară civilizată, întrece orice aşteptare,
fiind într-adevăr prima ediţie critică bine pusă la punct şi având, tehniceşte vorbind, o
înfăţişare care ctitoreşte, de acum, o tradiţie a F[undaţiilor] R[egale].
Şi încheie: „Slavă şi recunoştinţă celor care ne-au dăruit acest monument în

condiţiuni vrednice să cinstească memoria lui Eminescu“. Iscăleşte Aurel Tita.
Mă alătur şi eu entuziasmului său şi pentru viitoarele volume, pietre de temelie ale
monumentului, vă urez succesul în sporul de muncă şi de recunoştinţă pe care-l meritaţi
din plin.
În această ordine de idei, dar rămânând tot pe tărâmul literar, aş vrea să vă
împărtăşesc câteva umile păreri despre Ochii strigoiului3, noul roman al lui Cezar Petrescu,
cerându-vă mai dinainte iertare că vă reţin poate de la lucru şi vă scriu lucruri pe care
domnia voastră le ştiţi mai bine decât mine.
Dar pentru că Ochii strigoiului este o carte în care d[omnu]l Cezar Petrescu a spus
tot ce avea de spus, o carte a maturităţii sale de scriitor deci, aş vrea să o discut aici, cu
mine însumi, poate mai mult ca să mă lămuresc şi să mă încredinţez pe mine însumi de
părerile mele.
Trebuie să vă spun de la început că pe d[omnu]l Cezar Petrescu nu l-am iubit
niciodată, ca scriitor, am avut doar o stimă de la distanţă faţă de dânsul şi de operele sale.
Fiind, deci, vorba de gust, de o atitudine preconcepută, s-ar putea să-l văd
subiectiv. Ochii strigoiului m-au înstrăinat definitiv de literatura sa. Sunt sigur că de acum
înainte nu voi mai citi nimic de d[omnu]l Cezar Petrescu, şi nu cred că va fi spre paguba
mea.
Este drept că, citind Ochii strigoiului, m-a întâmpinat din paginile cărţii un suflu
puternic de energie şi de tristeţe, caracteristice scrisului d[omnu]lui C[ezar] P[etrescu].
M-a surprins chiar, faptul că, deşi se află la a 20-a sau 25-a sa carte d[omnu]l
C[ezar] P[etrescu] n-a slăbit deloc din vigoarea de prozator, dimpotrivă parcă a mai
crescut, a devenit mai prolix (dacă nu cumva prolixitatea este o dovadă de slăbire a vigorii
artistice).
În orice caz, pe alocuri, stilul are o precizie şi o prospeţime de debut. Nici urmă de
oboseală. În schimb, foarte multe urme de epuizare a experienţelor de viaţă, a materialului
literar, pe care îl
întinde ca pe o
peltea, ca pe o apă
de ploaie, pe
aproape 1200 de
pagini.
M-au întâmpinat de
la început din
paginile acestei
cărţi neverosimilul
şi facilitatea cu
care d[omnu]l
C[ezar] P[etrescu]
îşi scrie de obicei
cărţile.
Lipsa de
Demetru Iordana (al doilea din dreapta) într-un grup de prieteni.
concentrare şi de
concizie, precum şi
neverosimilul multor situaţii, peste care trece cu uşurinţă, m-au dezamăgit mult. D[omnu]l
C[ezar] P[etrescu] inventează prea mult, dar măcar nu interpretează invenţiile sale, şi de
formă şi de fond, într-un chip mai uman, mai verosimil, mai adânc.
M-au surprins superficialitatea şi convenţionalul multor personaje şi situaţii, păreri
şi expresii literare. Eroii acestei cărţi îmi par nişte fantoşe.
Însăşi numele eroilor mi se par neverosimile, false, de operetă: Bogdan Cernegură!
Sebastian Raicu! Hrisanta Murgu! Este ceva căutat în toate, ceva stereotip, mecanizat
aproape, ca după un şablon literar.
Se poate, şi admit, ca acest Bogdan Cernegură să stea douăzeci de ani în sanatoriu,
într-o stare de catalepsie, şi să învieze deodată; s-au mai întâmplat cazuri de acestea, însuşi
d[omnu]l C[ezar] P[etrescu] le aminteşte, cu toate că a folosi un asemenea „caz“ este
riscant şi cere multă îndemânare şi pătrundere în subconştient, dar nu admit felul în care
acest Cernegură ia contact cu realitatea şi felul cum realitatea pătrunde în el cu ţârâita.
Un astfel de om, trezit deodată după atâţia ani, la o viaţă nouă, nu poate să rămână
numai surprins de formidabilele schimbări pe care le vede. Această realitate nouă ar fi
trebuit să-l zdruncine atât de puternic, încât d[omnu]l C[ezar] P[etrescu] să fi făcut a-l
trimite din nou pe eroul său înapoi la sanatoriu.
Acest erou ia contact cu noul aspect al Bucureştilor şi al vieţii, înainte de a ajunge
acasă la el, unde, după un tipic şi un aranjament convenţional aproape, va găsi familia
dezorganizată şi coruptă de civilizaţie, şi totuşi mai are tăria să nu se mire grozav şi să
amâne pentru mai târziu explicarea a ceea ce vede în jurul lui.
Este aici o mare scădere a cărţii şi a psihologiei pe care o practică d[omnu]l
C[ezar] P[etrescu]. Trece prea repede, cu condamnabilă uşurinţă peste stări sufleteşti pe
care doar le indică, nici măcar nu le schiţează.
Lipseşte, apoi, gradaţia acomodării eroului la noua viaţă. Neverosimilul şi falsul
abundă. D[omnu]l C[ezar] P[etrescu] e ancorat în senzaţional. Caută impresii tari, efecte
melodramatice.
Scena în care B[ogdan] Cernegură strânge în braţe atlasul cu harta României
întregite, deşi psihologiceşte este explicabilă, totuşi este atât de fals şi de ad-hoc montată
încât îţi vine să-ţi iei câmpii. Jalnică tehnică şi pricepere artistică!
Cât despre stil, ce să mai spun? Este atât de dezlânat, cu fraze atât de inutile şi
însăilate de dragul lor însele, iar nu de dragul celor ce spun, încât devine monoton,
plictisitor, te scoate din sărite.
D[omnu]l C[ezar] P[etrescu] n-are idee de ce însemnează economia romanului.
Scrie, scrie mereu, pe nerăsuflate, verzi şi uscate, într-un fel aproape ciclic, cu fraze care
dau una într-alta, se încalică, se depăşesc, se încurcă, se răsucesc!
Nu mai este C[ezar] P[etrescu] din Aurul negru, unde era mai solemn şi mai
concis. Se repetă atât de des în cartea aceasta nouă, porneşte dintr-un loc şi după un ocol
lung, revine tot în acelaşi loc, încât, pe drept cuvânt, s-ar putea spune că se învârteşte ca o
oaie în şură, iar dânsul dă să iasă la un loc deschis, dar împiedicându-se în tot soiul de
mărăcinişuri.
De aceea vă spuneam, cartea aceasta m-a înstrăinat pe deplin de d[omnu]l C[ezar]
P[etrescu] ale cărui vădite preocupări de comercializare mă supără şi mă face să-l
dispreţuiesc.
Ce-a vrut să facă d[omnia] sa aici? Film sau operă de artă, roman? Mă tem că film,
şi încă unul dintre acele pentru gustul vulgar al publicului, cu palpitaţii şi de lung metraj.
Astea aveam să le scriu.
Nu ştiu cum apreciaţi d[omnia] voastră pe d[omnu]l C[ezar] P[etrescu], dar eu îl

socot un scriitor ratat, un artist care nu şi-a înţeles menirea, un abil mânuitor de motive
spectaculoase şi senzaţionale, de pe urma cărora, desigur, că profită băneşte.
Şi acum aş vrea să închei mai senin, urându-vă sănătate şi spor la muncă.
Despre prima serie din Menţiuni critice, pe care am citit-o cu şi mai multă
satisfacţie şi curiozitate, vă voi scrie o părere a mea, într-alt rând. Merită mai multă atenţie
ca celelalte.
Vă salut şi vă doresc tot binele,
Demetru Iordana
[Domnului profesor Dumitru Panaitescu–Perpessicius, Strada Romană, nr. 122,

Bucureşti; Expeditor: Sublocotenent în rezervă Dumitru Dumitrescu, Comuna Schitu –
Costineşti, Judeţul Constanţa].
*
DASCĂLUL
Bătrânul dascăl, cu chipul liniştit, obosit în liniştea lui, omul cu priviri adânci şi
întunecate, despre care nimeni nu ştie că este un filosof al renunţării şi al singurătăţii, stă
nemişcat între braţele fotoliului, care-i cuprind trupul uscat în odihnitoarea lor moliciune.
Stă aşa de ceasuri întregi şi ar sta şi luni, şi ani, dacă minunea aceasta ar fi cu
putinţă.
Prin ferestrele largi pătrunde în odaie o amiază potolită şi senină, dând lucrurilor
un relief precis, căci hotărât îşi îmbină la lumina serafică cu hotărnicita umbră a lucrurilor.
Clarobscurul sobrei odăi este duios, pătruns de lumina aceasta blajină, care stârneşte în
sufletul bătrânului un soi de uşoară amărăciune dulceagă.
Este linişte adâncă în împrejurul şi în cugetul lui, o linişte ca în epocile istorice,
când după războaie şi furtuni, se înstăpânea pacea între oamenii învrăjbiţi, aşa încât tihnita
viaţă se putea statornici iar între hotarele fericirilor mărunte.
Bătrânul stă acum adâncit în gânduri şi absent, ceva te pătrunde în nemişcata lui
atitudine. Mâinile i se odihnesc lungite pe braţele fotoliului, spatele îi stă în delăsare
răzimat de speteaza acestuia; picioarele, încovoiate după marginea lui, stau îndepărtate
între ele, cu genunchi colţuraţi prin stofa pantalonilor strâmţi, capul, cu chelie lucie şi
frunte osoasă, boltită ca o cupolă, cu încă puţin păr alb pe lângă tâmple, stă înclinat, cu
bărbia aproape în piept, aşa încât ochii lui nu pot să privească decât de jos în sus, şi toate
acestea într-o neclintire de statuie, ca o magică sculptură în marmoră neagră şi albă, care
întrupează resemnarea şi dorinţa de repaus şi singurătate.
Au murit demult cei care l-au iubit şi care i-au fost dragi. A murit mama, cea
mereu evlavioasă şi îngrijorată, de la care el a învăţat să iubească şi să creadă, să cânte şi
să se roage, a murit tatăl, cel întruna posomorât şi încruntat, de la care a moştenit
priceperea şi asprimea, neînduplecata mândrie şi cinste; a murit Elena, soţia cea neasemuit
de blândă şi înţelegătoare, alături de care el a găsit tihnita fericire şi reculegere, care sunt
trebuincioase ca o operă să se adâncească prin spirit şi să crească din suflet; a murit Mihai,
întâiul copil, şi Ana, şi Maria, şi Evdochia, dragile copile, care de-a lungul vieţii lui i-au
fost cârje de reazim pentru sufletul care obosea. Şi casa a rămas pustie şi veche, cu taina,
cu liniştea, cu tristeţea şi fericirea vieţilor care au trăit şi au murit între zidurile ei.
Lumina potolită a după-amiezii se prelinge peste lucruri, peste vechile cadre, peste
uşi, peste scaune, peste dulapuri închise şi nedescuiate demult, străluminând dungi şi
colţuri prăfuite, vechime, neorânduială şi uitare. Ea cade şi pe chipul bătrânului şi-i
luminează liniştita oboseală şi bătrâneţe, şi în clipa asta privirile îi ies din sine şi rătăcesc
peste imperiul odăii lui luminate.
Deodată, în sufletul lui tresare o mişcare de
uimire, căci acolo, în rama unei oglinzi ovale de
cristal, îşi vede pentru a doua oară în ziua aceasta,
chipul îmbătrânit şi obosit.
Câte ierni au trecut peste el? Nici acum nu-şi
aduce aminte.
Priveşte chipul care i se arată la fel, şi
zâmbeşte, iar zâmbetul acesta, stins, rătăcit pe buze,
dă chipului, care nemişcat se contemplă, o ciudată
lumină pătrunzătoare. Chipul acela priveşte ca şi el
şi parcă grăieşte din semnele pe care viaţa şi
întâmplările le-au crestat deosebit în obrajii lui.
Aşa, lângă tâmplă este o prelungă cicatrice,
acum aproape acoperită de zbârcituri, ea este semnul
care stă mărturie că zburdalnică îi fu copilăria, plină
de harţe şi năzbâtii, căci cicatricea este făcută de
băţul ascuţit al unui alt copil, pe care voi într-o zi să
călărească în galop ca pe cal.
Adolescenţa îi fu plină de patimă pentru cărţi şi pentru femei, o viaţă de trândăvie
şi de veghe, căci ziua hoinărea uşuratic, iar noaptea învăţa într-o mansardă la lumina
tremurătoare a unei lămpi cu gaz, ea îi lăsa semnul unei aventuri galante, care şi acum pare
că-i rânjeşte lângă buza de jos: îi sfâşia obrazul o femeie, din ură şi gelozie.
Veniră apoi anii grei de trudă, pentru ca să poată trăi după gustul său: o viaţă
slobodă, în care sufletul şi spiritul său să nu fie încarcerat de griji şi patimi mărunte, ci
înălţate şi înfrumuseţate de patima pentru meseria lui de dascăl şi de scrib, şi de dragostea
căreia i se dărui cu totul, şi acestea îi lăsară pe chip urma suferinţei în cuta mijlocie din
frunte, gânditoare şi înciudată, care-i brăzdează fruntea orizontal ori de câte ori
sprâncenele i se înalţă a nedumerire.
Dar viaţa este, în acelaşi timp, neasemuit de bogată şi searbădă, de plină şi goală,
de adâncă şi simplă. Trecu peste toate şi apoi se ivi femeia care dădu vieţii lui un rost,
tinereţii lui statornicie, spiritului său maturitate, fu ea, tovarăşa lui, pe care o îndumnezei şi
o iubi, apoi o pierdu ca s-o caute întruna prin amintirile şi semnele rămase. Ea îi adusese
ceea ce-i lipsea lui: liniştea, de care duhul creator are nevoie ca să poată ridica din simţire
şi din cugetare opere adânci şi frumoase, gloria îl păscu ca pe o floare rară. Apoi veni
fericirea copiilor mulţi, care-i adânci înţelesul vieţii şi al rostului său, iar peste uşurinţa
rămasă din tinereţe, aşternu mişcătoarea seriozitate a tatălui şi acestea lăsară urme în
obrajii acum scofâlciţi, care au întipărită în cutele lor mărturia clipelor de zbucium şi
veghe.
Lupte îndârjite cu viaţa şi potolite fapte, întuneric şi lumină, prăbuşiri şi înălţări,
părăsire şi uitare. Acestea împliniră tot restul vieţii lui, care deveni pustie, din ce în ce mai
pustie, ca acum să fie atât de aproape de moarte! Căci atunci când alţii se năşteau, fiinţele
lui dragi mureau sub privirile-i îndurerate, una câte una, rupând în el sufletul în fâşii,
fiecare mai dureros, o fâşie. Moartea, această, veşnic, nedezlegată enigmă, adânci în taina
şi repausul ei pe fiecare în parte. Şi odată cu adâncirea lor în neant, la celălalt capăt de
viaţă se deschise zarea unui alt imperiu, asemenea morţii, în care-i va fi sortit să rămâie
până la sfârşit, era singurătatea, era acest nemărginit imperiu gol şi adânc, care acum se
bolteşte peste spiritul său, împovorându-l clipă de clipă cu amărăciune şi uitare.
Din nou priveşte bătrânul dascăl oglinda şi chipul din ea, în care şi-a citit istoria
propriei lui vieţi. Dar în clipa aceasta, când prin fiecare cută de pe chip, el îşi vede
întâmplările trăite, prea searbădă i se pare viaţa lui.
A iubit şi s-a zbuciumat, a urât şi a iertat, s-a bucurat şi s-a întristat, dar în nimic din
toate acestea nu găseşte ceva măreţ, neasemuit de mişcător şi pur, o culme pe care s-o fi
atins simţirea spiritul său. Nimic din el n-a depăşit un anumit hotar, hotarul care
împrejmuieşte viaţa noastră pământească, care frânge avântul prozaicului către sublim, al
mulcomului către patetic, aşa încât sufletul nu ni se poate apropia de cer, ca să trăiască
fericirea lui supremă.
Un semn de covârşitoare întrebare, îi zbârceşte acum fruntea, este oare în viaţa
omului ceva sublim?Şi gândul acesta, care zile întregi l-a chinuit, clipă de clipă, acum mai
adânc răscoleşte spiritul său ostenit. Fruntea i se pleacă mai mult, şi acum, în înclinarea ei
nemişcată, pare o cupolă veche pe care vremea o doboară încet.
Demult a pierdut nădejdea de a mai apuca să trăiască măreţia unei clipe care să-l
scufunde în Dumnezeire. Dar în clipa aceasta, privirile îi ies din spirit şi se îndreaptă spre
largul gol dreptunghiular al ferestrei din faţă, prin care pătrund afară, în nemărginit,
îndepărtata privelişte a câmpului uscat de secetă.
Nici un fir de iarbă nu e verde, nici un petec de pământ nu e umezit. Pretutindeni
căldura a îngălbenit sau a albit frunze şi pământ, uscându-le ca iasca, iar acum totul pare că
zace în părăsire şi uitare.
Dar iată... amiaza începe să se întunece. Pe fondul cerului nemărginit, care din
depărtatul orizont se arcuieşte peste marginea de sus a ferestrei, iar, prin închipuirea lui, şi
mai departe, până la cealaltă margine a pământului, nori uşori se adună din zdrenţe, cresc
încet şi se apropie, umbrind pământul pe care lumina, cuceritoare şi secetoasă, se ascunde
sfielnic.
S-a pornit să adie un vânt uşor, care poartă cu sine norii zdrenţuiţi, înfrigurarea şi
ameninţarea că va inunda pământul cu ploaia de atâta timp aşteptată. Iarba care se
răsfrânge din pământ, arsă şi sfrijită, îşi culcă vârfurile alene, mângâiată de suflarea
vântului stârnit.
Şi deodată cerul se întunecă. Nori groşi, răsăriţi ca din basm, aleargă duşmănoşi
sau nepăsători spre soare, făcând zăbranic peste ochiul lui ceresc din mantia lor neguroasă.
În foşnete începe acuma a geme pământul, în zbucium încep a se zbate frunzele,
în trosnete uşoare se îndoaie acum crengile tinere, cărora vântul le smuceşte podoaba, iar
pretutindeni se furişează neliniştea, înfrigurarea şi posomorârea.
Acum norii se înghesuie, se reped furioşi între ei şi se pătrund, orizontul scapără
luminos pe discul imens al pământului, iar pe cer panglici de lumină lucesc şi dispar. Apoi
deodată... trăsnete cu scăpărări de fire strălucitoare, ramificate, vâjiituri şi şuierături
prelungi de vânt răbufnind prin crengi, bubuituri, tunete năprasnice şi răgete de animale
care se ascund, se amestecă într-un zgomot infernal ca într-o fantastică înscenare a firii.
Chiote, oameni care nu se văd, ploaie care acum răpăie înfigându-se în pământ,
geamăte, urlete se îmbină înfiorător, iar de departe un jalnic chemător behăit de miel rătăcit
pare că vesteşte sfârşitul pământului. Cerul este acum numai negură şi frământări
asurzitoare, bucăţi din el parcă se prăbuşesc pe pământ şi mereu strălucitoare, fulgere crapă
în zig-zag întunecatu-i zăbranic, luminând şi limpezind o clipă contururi şi reliefuri, ca
apoi mai adânc să le cufunde în întuneric, iar de departe, prin negurile sfâşiate de luminări
subite, tot mai jalnic şi mai pătrunzător se aude chemătorul behăit de miel rătăcit de turmă.
Clipe lungi durează potopul acesta înfricoşător. Dar apoi... treptat, ploaia şiruitoare
încetează, vântul îşi pierde din tăria prin îndepărtate locuri pustii, norii încep să se
destrame şi să se împrăştie, ca prin largul gol ce-l fac, cerul curat ca lacrima să pâlpâie
înseninat, iar pretutindeni liniştea şi născânda lumină încep a se înstăpâni.
Acum, cerul pare o nemărginită câmpie de cicoare, rotundă şi boltită, pe care
superb se arcuieşte curcubeul, răsărind mândru şi încondeiat dintr-o zare, ca să se stingă
într-alta.
Râde acum iarba încărcată de picuri, râde şi pământul care pe alocuri e golaş şi
îmbibat, râd frunzele şi pomii, râde cerul şi zarea, iar departe, încolo... râde parcă şi mielul
care şi-a găsit turma.
Bătrânul dascăl priveşte înmărmurit această Dumnezeiască minune, i se pare
măreaţă. Chipul lui care s-a înclinat şi mai mult, priveşte acum de jos în sus, straniu, tot ce
se înfăptuieşte ca o taină înaintea sa. Şi chipul acesta capătă acum o însufleţire ciudată,
zbârciturile de pe el se mişcă şi se luminează, buzele îi tremură întredeschise, ochii
scânteiază ca stelele singuratice, fruntea pare o cupolă luminată şi vie. Trupul întreg se
mişcă apoi în fotoliu, mâinile, de atâtea ceasuri lungite pe braţele lui, se strâng acum cu
încetineală, dar cu viaţă, la piept, genunchii osoşi i se apropie şi se ating, spatele se
înconvoaie şi bătrânul parcă stă să se ridice şi să pornească înainte, spre zarea senină care
se deschide ca o carte.
Un dor ca un atac, un avânt pătimaş îl mână într-acolo, fericit se ridică el şi se
repede spre zare. Dar cade jos cu un zgomot surd. Şi cu chipul încremenit, în surâsul fericit
al cufundării în veşnicie.
BOGDAN MARIA IOVU
Note
• Originalul acestei epistole, inedite, se află la Biblioteca Academiei Române. Cota
21(2)
∫ MXXXVI .
1.Bogdan Maria Iovu – Dascălul în Flacăra, 2, nr. 9, 5 octombrie 1939, p. 14-18.
2. Aurel Tita – Un monument lui Eminescu: Ediţie definitivă a Fundaţiilor Regale în
Flacăra, 2, nr. 9, 5 octombrie 1939, p. 31-32.
3. Cezar Petrescu – Ochii strigoiului. Volumul 1–3. Bucureşti, Editura Cugetarea
Georgescu-Delafras, 1942, 372 + 366 + 444 pagini.
Monumentul eroilor din satul Slăveni, jud. Romanaţi (azi jud. Olt)
Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu
Monumentul eroilor din satul Slăveni aparţinând comunei Gostavăţ, se află aşezat
în apropierea actualului drum judeţean 642, Caracal-Islaz. Incinta monumentului închisă
cu un gard metalic, este spaţioasă şi bine îngrijită, fiind plantaţi trandafiri şi pomi, având şi
o alee care înconjoară edificiul. Este construit din piatră de munte. La partea superioară se
găseşte sculptată în piatră statuia soldatului necunoscut, echipat de război, cu arma în
mâini, cască, manta şi la centură două grenade.
Baza sprijinită pe un suport în două trepte din
ciment şi placate cu gresie, este generoasă, având
pe cele patru feţe nişe semicirculare în interiorul
cărora sunt sculptate o roată cu ţeavă de tun (răsărit
şi apus) şi câte 5 proiectile pe laturile nordică şi
sudică. Blocul din piatră de la mijloc, deasupra
căruia se află soldatul, cuprinde inscripţii cu numele
eroilor, încrustate pe cele patru feţe în ordinea
vârstei, de la bază către vârf. Deasupra numelor
eroilor sunt dăltuite în piatra rece ornamente
vegetale reprezentând lujeri din frunze de stejar
care atârnă prinşi în câte o rozetă florală şi o cruce,
iar mai sus un brâu bogat decorat cu sculpturi ce
redau elemente vegetale (frunze de stejar). La
partea superioară, corpul principal prezintă pe cele
patru laturi inscripţii cu numele locurilor unde s-au
Monumentul în 1976… desfăşurat marile confruntări ale armatei române în
primul război Mondial: Jiu, la răsărit, Mărăşeşti, la apus, Oituz la sud, şi Mărăşti la nord.
Faţada monumentului este orientată spre apus şi prezintă inscripţia:
Comuna Slăveni recunoscătoare eroilor săi morţi pentru patrie în războiul pentru
întregirea neamului 1913-1916-1918. Nu sunt scrise
pe monument numele creatorului , comitetul de
iniţiativă şi anul ridicării. După datele culese în anii
70 ai secolului trecut de la locuitorii Mocanu C.
Marin şi Pană F. Ilie (amândoi de 80-84 ani) de către
preotul Măndiţă Popa de la parohia Slăveni, rezultă
că monumentul a fost ridicat prin contribuţia
locuitorilor satului Slăveni şi la îndemnul neostenit
al femeilor cărora le-au căzut în marele război, soţi,
părinţi, copii şi fraţi. După amintirile unui alt
localnic, Plopeanu Gh. Ion, edificiul de cult eroic
din fosta comună Slăveni ar fi fost construit în anul
1926, an când respectivul îşi oficia căsătoria.
Inaugurarea monumentului ar fi avut loc la 8
noiembrie 1928 (după afirmaţiile preotului
pensionar Dumitru Dulgheru, acesta fiind pe acea
vreme prospăt numit în com. Slăveni). Inaugurarea a …şi astăzi.
avut loc în timpul mandatului primarului Chirea Ilie, iar din partea conducerii judeţene au
participat prefectul de Romanaţi Niţă Voiculescu şi preşedintele P.N.L. Romanaţi , Jean
Popescu. A existat şi un comitet de iniţiativă, format din Iulian Popescu, învăţător, Ilie
Chirea, primar, Voiculescu Apostol, Popescu Marin, Scurtoiu Constantin, Pană Stan,
Fărcăşanu Radu, Pârvu Alexandru, Chiriac Constantin.
Eroi din primul război mondial.
Latura de vest:
1. Nicu Stamatopol, serg. Ctg. 1903, Reg. 2 Cav. 7. Fărcăşanu Ioan, sold., ctg. 1913, Reg. 19 inf.
2. Sima Ioan, sublt., ctg. 1916, Reg. 2 Vânăt. 8. Mitrache Marin, sold., ctg. 1913, Marina milit.
3. Pană D-tru, serg. Ctg. 1908, Reg. 59 Inf. 9. Dima Nicolae, sold., ctg. 1915, Reg. 19 inf.
4. Voinea Nicolae, Serg. Ctg. 1914, Reg. 19 Inf. 10. Ţucă Nicolae, sold., ctg. 1915, Reg. 19 inf.
5. Cărbunaru Alex., cap. Ctg. 1894, Reg. 2 Cav. 11. Nicola Const., sold., ctg. 1916, Reg. 19 inf.
6. Stănică Gh., cap., Ctg. 1912, Reg. 19 Inf. 12. Fărcăşanu Toma, sold., ctg. 1916, Reg. 9 art.
7. Cioboată Ion, sold., ctg. 1892, Reg. 19 inf. 13. Firache Ivan, sold., ctg. 1899, Reg. 19 inf.
8. Croitoru Ion, sold., ctg. 1892, Reg. 59 inf. 14. Mocanu Const., sold., ctg. 1899, Divizion1 tren.
9. Raică Ştefan, sold., ctg. 1892, Reg. 19 inf. 15. Fulaş Marin, sold., ctg. 1900, Reg. 80 inf.
Latura de nord: 16. Badea Vasile, sold., ctg. 1900, Reg. 80 inf.
1. Creţu Radu, sold., ctg. 1917, Reg. 19 Inf. 17. Răduică Const., sold., ctg. 1901, Reg. 80 inf.
2. Fărcăşanu Toma, sold., ctg. 1918, Reg. 19 inf. 18. Micu Const., sold., ctg. 1901, Reg. 59 inf.
3. Tiutiu Neacşu, sold., ctg. 1918, Reg. 19 inf. 19. Mocanu Ilie, sold., ctg. 1901, Reg. 59 inf.
4. Vânători Gh., sold., ctg. 1918, Reg. 19 inf. 20. Zamfirache Toma, sold., ctg. 1901, Marina milit.
5. Fulaş Niculin, sold., ctg. 1918, Reg. 19 inf. Latura sudică:
6. Robu Pantelie, sold., ctg. 1918, Reg. 19 inf. 1. Plopeanu Gheorghe, sold., ctg. 1906, Reg. 59 inf.
7. Cârjaliu Marin, sold., ctg. 1918, Reg. 19 inf. 2. Ana Marin, sold., ctg. 1906, Reg. 59 inf.
8. Mirea Ioan, sold., ctg. 1918, Reg. 59 inf. 3. Ciupitu Marin, sold., ctg. 1906, Reg. 80 inf.
9. Ciupitu Ioan, sold., ctg. 1918, Reg. 59 inf. 4. Pană Ion, sold., ctg. 1906, Reg. 19 inf.
10. Chiriac Petre, sold., ctg. 1918, Reg. 5 vânăt. 5. Fulaş Ştefan, sold., ctg. 1906, Divizion 1 tun.
11. Ilie Florea, sold., ctg. 1919, Reg. 19 inf. 6. Tiutiu Mihail, sold., ctg. 1907, Reg. 59 inf.
12. Lungulescu Ilie, sold., ctg. 1919, Reg. 19 inf. 7. Troistaru Radu, sold., ctg. 1907, Reg. 59 inf.
13. Cioroianu Petre, sold., ctg. 1919, Reg. 19 inf. 8. Creţu Florea, sold., ctg. 1907, Reg. 80 inf.
14. Dima D-tru, sold., ctg. 1902, Reg. 80 inf. 9. Ciobanu Gheorghe, sold., ctg. 1909, Reg. 9 art.
15. Radu Ioan, sold., ctg. 1903, Reg. 19 inf. 10. Dima Dumitru, sold., ctg. 1910, Reg. 19 inf.
16. Preda Tudor, sold., ctg. 1903, Reg. 59 inf. 11. Alexandru Marin, sold., ctg. 1910, Reg. 19 inf.
17. Preda Ioan, sold., ctg. 1903, Reg. 59 inf. 12. Stănescu Gheorghe, sold., ctg. 1910, Reg. 19 inf.
18. Sfetcu Iancu, sold., ctg. 1903, Reg. 59 inf. 13. Pană Ion, sold., ctg. 1910, Reg. 19 inf.
19. Zamfirache Fl., sold., ctg. 1904, Reg. 59 inf. 14. Broană Trifon, sold., ctg. 1911, Reg. 19 inf.
20. Voinea Nicolae, sold., ctg. 1905, Reg. 59 inf. 15. Fărcăşanu Marin, sold., ctg. 1892, Reg. 59 inf.
21. Spânu Ştefan, sold., ctg. 1906, Reg. 59 inf. 16. Cioflănescu D-tru, sold., ctg. 1892, Reg. 59 inf.
Latura de est: 17. Pană Marin, sold., ctg. 1894, Reg. 2 cavalerie.
1. Caragea Const., sold., ctg. 1910, Reg. 19 inf. 18. Robu Ioan, sold., ctg. 1895, Reg. 19 inf.
2. Lungu Ioan, sold., ctg. 1910, Reg. 59 inf. 19. Tiutiu Ioan, sold., ctg. 1895, Reg. 19 inf.
3. Mincă Dumitru, sold., ctg. 1910, Reg. 59 inf. 20. Tuţă Vasile, sold., ctg. 1896, Reg. 80 inf.
4. Cocoşilă Florea, sold., ctg. 1910, Reg. 59 inf. 21. Fulaş Ştefan, sold., ctg. 1897, Reg. 19 inf.
5. Mitru Stan, sold., ctg. 1911, Reg. 19 inf. 22. Ciupitu Alex., sold., ctg. 1898, Reg. 80 inf.
6. Scurtoiu Ioan, sold., ctg. 1912, Reg. 19 inf.
Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria

Oltului’’, cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F.
28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro .
Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str.
Libertăţii nr. 96, tel. 0724219925; e-mail tilvanoiu.ionel@yahoo.com

INST - Memoria Oltului Si Romanatilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INST - Memoria Oltului Si Romanatilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

An. IV, nr.

11 (45), NOIEMBRIE 2015- MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Oameni care nu pleacă, oameni care nu rămân

Câteva date noi despre moşia Mirila şi Gh. Chiţu

La Arhivele Naţionale din Bucureşti am descoperit în fondul Creditul Funciar Rural

Dintr-un document din 1808 aflăm că mănăstirea Mamu stăpânea în judeţul

cumpărătoare ajunge la pitarul Grigore Brătăşanu.

lei cu o dobândă de 5% pe an. Pentru garantarea sumei împrumutate va ipoteca moşia sa

împreună cu primarul Iorgu Constantinescu ,,spre a executa predarea susmenţionatului

Un fiu al Slatinei- economistul Petre S. Aurelian

Copilăria lui Petre S. Aurelian

Studiile şcolii primare

învăţătură, a trecut cursurile ce se predau în şcoala de aici, aflându-se acum în vârstă de

Clasele la Şcoala Naţională ,,Sfântul Sava”

Profesorul Normal al Şcolii din Slatina.

Cinstita Eforie a Şcoalelor

1850, martie 13, Bucuresti

Eforia Şcoalelor Naţionale

De aceea, se scrie Cinstitului Comitet, ca după ce va lua despre acel stipendent

1848, aprilie 1, Slatina

1850, aprilie 20, Bucureşti

1850, aprilie Slatina

mama acestuia. Comitetul roagă Eforia a primi pe Ardeleanu la Bucureşti şi a se

Comitetul Inspecţiei din Slatina

PRIMARII ORAŞULUI SLATINA (1864 – 2015)

1882 – febr. 1883, NIŢĂ DUMITRESCU (,,BIŢIGAŞU”)

S-a născut în 1845, în Slatina. Tatăl său,

1883 – 1890 THOMA (TOMA) DUMITRESCU (,,Toma al Moaşii”)

În mai multe acte îl găsim cu numele, Dimitrescu sau Demitrescu.

1890 – 1892 ; august – decembrie 1895 DIMITRIE (,,TACHE“) PROTOPOPESCU

Tache Protopopescu s-a născut pe 6 ian. 1850

Menţionăm că T. Protopopescu era mare moşier, la 1896 avea în proprietate peste

1895 – 1896 IOAN (IANCU) HAGI POPP

S-a născut în anul 1853, ca fiu al lui Nicolae

1896 – 1899 (primar). Ianuarie – februarie 1911 (preşedinte al Comisiei Interimare) -

1899 – 1900 GRIGORE RAŞCOVICI

S-a născut în iunie 1842, în oraşul Craiova. Părinţii s-au

Membru al unei vechi familii

1905 – CONSTANTIN POPOVICEANU

Licenţiat al Facultăţii de Drept din Bucureşti,

12 mai – 10 septembrie 1905, preşedinte Comisie Interimară; 11 septembrie 1905 –

În legătură cu data naşterii lui ,,Costică” Drăgoescu, avem 2 surse:

3 august 1907 – 1911, ION (,,JACK”) FLORESCU

de la Mogoşeşti.” 33 Politician, ziarist, avocat. Studiile gimnaziale le-a făcut la

martie 1911 – 1913 ; 15 martie 1929. ION N.BELLU

S-a născut în 18 ianuarie 1880, în comuna Oporelu,

În noiembrie 1946, avocatul Ion N. Bellu, era membru al comitetului organizaţiei

Nicolae Marinescu Bircii şi soţia Paulina (n. Alimăneşteanu).

În piaţă e mai multă regulă şi cea-ce nimeni nu ar fi crezut cu putinţă- preţurile

Judeţul Romanaţi în izvoare documentare (I)

În colţul de sud-est al Olteniei, ocupând unghiul ce se formează prin vărsarea

4. Ipoteza localizării cnezatului lui Farcaş, menţionat în ,,Diploma cavalerilor ioaniţi“

File din istoria răscoalei ţărăneşti de la 1907

În propagarea sa, răscoala a crescut în intensitate, de la simplele ameninţări cu

- În comuna Crăciunei, arendaşul Filipache Corlătescu nu dijmuise porumbul nici

- În comuna Perieţi, pe moşia ing. Costică Găbunea, sătenii se plâng Prefecturii:

-Telegrama judecătorului Şt. Stăncescu, adresată din Slatina, Ministerului Justiţiei,

Extras din Registrul Istoric al Regimentului 4 Ilfov privind operaţiile efectuate în

Represiunea a fost cruntă. Arendaşii şi moşierii au avut posibilitatea de a denunţa

În acest din urmă sat am procedat împreună cu medicul primar şi inginerul

Medicină Veterinară, funcţie îndeplinită concomitent cu aceea de şef al spitalului Militar

Comuna Cruşov – judeţul Romanaţi în date

1916-1918. Ne amintim, cu omagiu şi recunoştinţă, de cei care au luptat şi au căzut la