DUMITRU BOTAR

CU BASTONUL PRIN CARACALUL DE

ALTĂDATĂ

Editura Hoffman
2016
 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
TÎLVĂNOIU, ION D
Drama învăţătorilor refugiaţi în Olt şi Romanaţi
(1940) / Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian, Floriana
Tîlvănoiu. - Caracal : Editura Hoffman, 2016
Conţine bibliografie
Index
ISBN 978-606-778-192-2
I. Radian, Vasile
II. Tîlvănoiu, Floriana
37(498):929

www.EdituraHoffman.com
www.LibrariaHoffman.ro
Volum apărut cu sprijinul Asociației Culturale „Memoria
Oltului” – www.MemoriaOltului.ro

2
Cuvânt înainte

3
CU BASTONUL PRIN CARACALUL DE ALTĂDATĂ
(I)

Presa a fost și este un semn al timpului, din ea putem

afla cu acuratețe sau cu patimă faptele și evenimentele politice,
sociale sau culturale din țară sau dintr-o localitate, adică este de
cele mai multe ori o radiografie a societății, cu bune și rele,
uneori cu întâmplări hazlii care făceau deliciul cititorilor. De
regulă presa relata cel mai mult aspecte și situații din viața
politică, iar în timpul alegerilor, aproape 80% din conținutul
ziarelor se axa pe tot felul de frământări, alianțe sau lovituri
sub centură, prin care partidele căutau să se poziționeze mai
bine.
Atacurile la baionetă, fără menajamente nu conteneau,
așa cum putem citi în ziarul STRAJA ȚĂRĂNIMII (15 X 1946),
organ politic, economic și de informații al Partidului Național
Țărănesc- Romanați, al cărui președinte era Marin Mihăescu,
om cu state vechi în acest partid, unul dintre întemeietorii lui.
Fost senator de Romanați, profesor de desen la liceul ,,Ioniță
Asan” din Caracal, se afla la alegerile din 1946 pe loc de frunte
în listele electorale, adversarul său principal era Partidul
Național Liberal, ziarul făcându-i o puternică propagandă în
Caracal (i se spunea Țui, din ai lui Țui): fiind la concurență cu
Ștefan Mihăescu de la centru.

Apostrofe electorale fără piper

Lupta-ncepe și pe locul
Unde-or fi arenele
Din partidul liberal
O să curgă P.N.L.
Frați alegători aflați
Că la noi în România
4
Precum mulți adeveresc
În Partidul Țărănesc

Care-atât de drag vi-e vouă

Și care s-a rupt în două
Sunt doi șefi, doi Mihăești
Unul șade-n București.
Și-altul șade lângă noi
Dintre ăștia amândoi
Ocolind pă-l care nu-i
Să-l votăm numai pe ȚUI.

De fapt ȚUI fusese atacat puternic de liberali cu mult înainte,

în 1919, prin ziarul lor ,,VOINȚA POPORULUI” cu prilejul
apariției ziarului țărănesc ,,LUMINA”.

VESTE BUNĂ
,,Apucatu-s-a Țui
Să-ntunece satele
Cu toate păcatele
Și prostia lui.
Pentru Țui lumina este
Ziua chiar o vorbă goală

Căci în orice dimineață

El cu noaptea-n cap se scoală
Ne-ndoim dacă ,,Lumina”
Poate fi sau nu gazetă
Însă Ţui cu siguranță
E mazetă.”

Ziarul SORCOVA, săptămânal independent al jud. Romanați

(1923), surprinde în paginile lui diverse situații din viața
5
orașului și lovește fără milă: ,,Vai de tine, Romanați/ Când o să
te mai înalți/ Dacă cin-te-administrează/ Pân la ziuă te
pontează.” (Sorcova din 14 ianuarie 1923). Nici Mihai
Dimonie, profesor de biologie și director al liceului “Ioniță
Asan” (1912-1916; 1919-1920), figură remarcabilă de
intelectual și pedagog nu scapă, având în vedere pasiunea lui
pentru ierburi și flori în general: ,,C-ai strâns atât de multe
ierburi/ Te-ai crede un savant isteț/ Te-am sfătui, însă mai bine/
Să le păstrezi pentru nutreț” (Sorcova din 22 ianuarie 1923).
Știri interesante, plăcute, care făceau deliciul cititorilor
găsim și în DEZROBIREA – organ independent pus în slujba
Partidului Plugarilor și al Muncii din Romanați, între care
anunțul care-l privea pe Ilie Nicolaescu din Izvoru-Romanați,
licențiat în drept și diplomat al Academiei Comerciale, avocat
la Judecătoria din Piatra Olt, care și-a adăugat finalul de
GÂRNIȚĂ : ,,D-l Nicolaescu este fiu de plugari în comuna
CEPARI, este o laudă pentru dânsul că a ținut să poarte numele
de GÂRNIȚĂ, nume moștenit de la părinții care i-au dat
cultura”(Dezrobirea / 20 III 1932). Tot din acest ziar spicuim
dintr-un interviu cu Grigore Constantinescu- socrul lui
Nicolaescu-Gârniţă-, fost deputat liberal de Romanați: ,,- Ce
zici nene de plecarea lui Ianculescu din P. Liberal ? [plecase la
P. Agrar]. - Șeful nostru, Jean Popescu, luptă de mult să spargă
partidul, dar acum a reușit. Va rămâne cu ologii politici cu care
vrea să alcătuiască partidul. - Dumneata ce faci, mergi cu
Ianculescu? – Eu ce să fac, până acum au mers copiii cu mine,
copiii mai merg cu Ianculescu, mai târziu mă ia și pe mine cu
el”. Socotim că d-nul Grigore Constantinescu, nu a vorbit pe
limba partidului adică ,,una spui și alta faci”.
Din ziarul ROMANAȚUL din 10 XII 1940, aflăm că
unul dintre negustorii de frunte ai orașului, DUMITRACHE
STĂNCULESCU GĂMAN, a trecut la cele veșnice. Negustor
bătrân și cinstit era iubit de toată lumea, avea darul de a povesti
6
frumos despre oameni și fapte din trecutul Caracalului. În
calitate de consilier comunal lua cuvântul mereu criticându-i
chiar pe prietenii lui politici pentru felul cum gospodăreau
orașul.
În perioada idilică, orașul Caracal a cunoscut și o viață
cultural-artistică deosebită, clădirea teatrului dovedindu-se
neîncăpătoare pentru producțiile artistice locale sau din țară,
concerte muzicale, piese de teatru, conferințe sau momente
literare. Dintre ele reținem frumoasa seară a zilei de 12 III
1927, când la Teatrul Național are loc un moment muzical de
excepție, dedicat împlinirii a 40 de ani de activitate muzicală ai
căpitanului EMIL KALUȘ, dirijorul fanfarei Reg. 19 infanterie
– Caracal.
Au ținut să fie alături și să interpreteze creații ale
sărbătoritului doamnele Dimonie, Soreanu, Doina Bucur, Elena
Farago și Jean Hagichirea. Ecaterina Dimonie a fascinat pur și
simplu interpretând melodia MINCIUNA, versuri Ion P.
Dacianu, muzica EMIL KALUȘ:

,,Când nu sunase încă ora

Pe frunte voalul alb să-ți pui
Erai iubita tuturora
Și nu erai a nimănui

Iar după ce mi-ai spus minciuna

În care am crezut mereu
Ai fost a mea, pe lume una
Și-al tău pe lume unul eu.”

Un alt moment de mare rezonanță culturală pentru

Caracal și Romanați s-a derulat pe scena aceluiași teatru în
octombrie 1945. Ni-l relatează LIBERTATEA
ROMANAȚIULUI din 1 XI 1945, subliniind că atunci s-a
7
prezentat comedia DUMNEZEU SĂ-L IERTE cu vestitul
ansamblu local condus de VIRGIL PRICA, din care mai făceau
parte: SILVIA SILVIAN, vedeta trupei, ZOZO DRĂGAN,
NINA SORESCU, NIKI FRUNZETTI, DOREL IONESCU,
STELU DUMITRESCU etc.
Câteva melodii plăcute ale tânărului compozitor RADU
ȘERBAN, cântate cu nerv de d-șoara SILVIA au pigmentat
agreabil spectacolul. De reținut că toate încasările- sala
arhiplină- au fost donate echipei de fotbal locale:
RĂSĂRITUL.
Din ceața amintirilor îmi face cu mâna un personaj
legendar din vremurile de atunci – PRINȚUL – pe numele său
adevărat TOMIȚĂ ALEXANDRESCU, care atrăgea atenția
caracalenilor în special a acelora care făceau din noapte zi și
invers. Nu prea înalt, cu fizionomie plăcută, mereu cu un
zâmbet luminos și ținută vestimentară impecabilă, costum
negru, proaspăt bărbierit, cămașă albă, cu nelipsita ,,rândunica”
a la Rațiu și pantofi de lac. Avea o vorbă dulce, era sociabil și
darnic cu toți, iar în Caracal era reprezentantul
loteriei ,,Stănoiu” din București, pentru care lucra toată ziua,
iar seara se retrăgea la clubul său de billiard de lângă
restaurantul lui Buțănescu, unde venea numai lume bună
(,,doar bărbați”). Prezența lui imprima clubului un aer de
solemnitate pentru că venea într-o ținută ireproșabilă, parfumat,
cu papion, întreținându-se cu marii moșieri ai Romanaților:
STAVROPOL, LEONTOPOL, cu care juca până la ziuă, și
chiar dacă pierdea, tot el era în câștig deoarece le percepea
caniotă. Nu era căsătorit, fuma cu țigaret, având în proprietate
și un debit de tutun. Cel mai bun prieten îi era MIHAI FĂGET,
care la restaurantele lui din parc și centru aducea trupe de balet,
PRINȚUL fiind nelipsit.
Numele de PRINȚUL i-l dăduseră moșierii, pentru
ținuta sa vestimentară, comportament, gesturi și limbaj, de
8
multe ori elevate. Dar câte fapte și întâmplări nu s-au petrecut
în orașul nostru cu ani în urmă, rămâne să căutăm în continuare
să găsim și alte evenimente care l-ar putea interesa pe cititorul
iubitor de inedit, de cultură și desigur de frumos.
Tipografi și negustori din Caracalul de altădată

În fostul județ Romanați, la Caracal, în anul 1883, își

desfășura activitatea „Tipografia Caracala” a Elisabetei Ionescu
născută Pisca, cumpărată atunci din nou și care aducea la
cunoștința publicului caracalean că se afla ,,în posițiune a
efectua ori-ce fel de lucrări atingătoare la această artă precum:
jurnale de orice mărime, anunciuri și afișe, cărți, bilete de
nuntă și înmormântare, compturi registre pentru comersanți și
comptabili, cărți de visită și ori-ce alte feluri de lucrări.
Preciurile vor fi moderate. Sper în bunătatea onor public
caracalean, că mă va încuragia în această întreprindere, căci și
subsemnata voi face toate sacrificiile pentru a-i mulțumi.
Pentru a arăta și mai mult recunoscința mea către onor D-nii
orășeni, pentru încurajarea ce sper că-mi va da, am lăsat
numele la tipografie tot de ,,Caracala” și care se află instalată
în strada Antoniu - colțul șoselei Piatra - casele d-nei Conea”.
Un alt tipograf și librar celebru din Caracal, a fost Iorgu
Petrescu. În anul 1886, „Tipografia Iorgu Petrescu” anunța
primarii că avea în depozit toate tipurile de registre, imprimate,
foi volante, necesare primăriilor și casieriilor comunale cu
prețuri foarte convenabile și imprima orice formulare noi de
registre, imprimate, ștampile din cauciuc, adrese, cărți de
vizită, firme de magazine și tot ceea ce era necesar afacerilor
comerciale (,,Vulturu”, 17 august 1886).
Ziarul ,,Vulturu” de la Caracal a apărut tot la tipografia
lui I. Petrescu între 1886-1889. Patru ani mai târziu, în anul
1890, Iorgu Petrescu avea o strânsă colaborare cu ,,Librăria S.
9
Samitca” din Craiova. La 30 octombrie 1890, Iorgu Petrescu
anunța deschiderea unei reprezentanțe a marelui depou de
piane și pianine a ,,Librăriei S. Samitca” din Craiova. Aducea,
de asemenea, la cunoștința onoratului public din Caracal că
primise „a reprezenta firma S. Samitca din Craiova” și astfel
avea posibilitatea de a oferi amatorilor orice piane și pianine în
condițiile cele mai avantajoase.
Piesele aduse de „Librăria Samitca” erau toate de
sistem american perfecționat care întruneau atât calitatea
tonului cât și eleganța mobilei și, fiind sigur de calitatea lor, le
garanta până la domiciliu, iar orice instrument muzical, pian
sau pianină, cumpărat de la reprezentanță și care nu va conveni
cumpărătorului, va fi luat înapoi în termen de o lună de zile de
la predare. În anul 1897, ,,Tipografia Iorgu Petrescu” în ziarul
„Progresul din Romanați” din 19 ianuarie, făcea următorul
anunț: ,,cu onoare aduc la cunoștința onor public, că pe lângă
Librărie și Tipografie am instalat și legătorie de cărți. Rog ca
această nouă întreprindere să fie încorajată. Promit prețuri
eftine și eleganța lucrului. Iorgu Petrescu”. Un an mai târziu,
aceeași tipografie anunța în ziarul ,,Țărăncuța” că execută
„orice lucrare atingătoare la această branșă”, 100 de cărți de
vizită având prețul de 1 leu și 20 bani și tot pe lângă tipografie
mai funcționau un depozit de registre și imprimate pentru
comunele rurale și un atelier de legătorie de cărți. În 1904 la
tipografia lui Iorgu Petrescu s-a tipărit ,,Anuarul Gimnaziului
Ioniță Asan din Caracal”. În anul 1919, Tipografia Iorgu
Petrescu din Caracal executa comenzi de cărți de vizită,
invitații pentru logodnă, nunți etc, registre și imprimate de tot
felul (,,Voința Romanațiului” din 25 decembrie 1919).
O librărie importantă, mai ales pentru ceea ce avea să
devină mai târziu, înființată la Caracal în anul 1902, luna
august de către Asociația Corpului Didactic, a fost „Librăria
Cooperativa Românească”, ce în anul 1906 dispunea de un
10
capital social de 20000 de lei. Toți învățătorii și institutorii din
Romanați puteau cumpăra acțiuni (o acțiune avea valoarea de 5
lei). Librăria avea ca anexă și o tipografie cu utilaje moderne
pentru acea epocă achiziționate din Torino. În același an,
„Librăria Cooperativa Românească” avea în vânzare un
sortiment complet de cărți școlare și literare, registre de
contabilitate, articole de birou și pictură, parfumerie etc.
Librăria de la Caracal se aproviziona de la cele mai renumite
librării și edituri din țară. Ni s-au păstrat mai multe cărți poștale
trimise între 1903-1907 de H. Steinberg, librar și editor din
București (Strada Șelari, nr.7) către Librăria Românească
Cooperativa din Caracal căreia i se expediau colete cu cărți și
calendare, i se solicitau noi comenzi. Remarcăm pe lângă
grafia deosebită și stilul ceremonios al acestor cărți poștale pe
care Steinberg le încheia întotdeauna prin formularea. ,,…în
așteptarea noilor dumneavoastră comenzi vă salut cu deosebită
stimă, H. Steinberg”. Alte comenzi se adresau editurii Socec
din București, Institutului de arte grafice Carol Gobl
(București, str. Doamnei, nr. 16), Librăriei Casei Școalelor (C.
Sfetea) din București, Depozitului de cărți poștale
ilustrate ,,Fortuna” din București (Calea Victoriei, nr. 38),
Stabilimentului industrial de arte grafice Ralian și Ignat
Samitca din Craiova, Librăriei Leon Alcalay din București
(Calea Victoriei, nr. 37), Stabilimentului Mercur M&
O.D.Alpern (București, șoseaua Vitan, 72). La această
tipografie au apărut manuale școlare ale autorilor Petru
Rădulescu Tudoran (revizor școlar de Romanați) ori S.
Spulbereanu (inspector școlar de Romanați și Dolj, absolvent al
Gimnaziului din Slatina în 1889). Manualele destinate școlilor
rurale aveau și noțiuni de agricultură și zootehnie iar prețurile
erau mai mici.
Această librărie din Caracal va fi cumpărată de frații
Ilie și Ștefan Mărculescu, devenind ,,Librăria Românească,
11
frații Ilie și Ștefan N. Mărculescu”, situată pe strada Carol. Ilie
Mărculescu era institutor la Dăneasa, mutat ulterior la Devesel.
Alături de fratele său Ștefan, în această unitate mai lucrau
casierul Stănescu și un om de serviciu numit Mihalache.
Salariul lui Ilie Mărculescu era de 90 lei iar în 1907 de 120 lei
lunar. Librăria se găsea în zona Țecu (unde se găsea prin
1985 ,,Librăria Noastră”) , apoi s-a mutat la parterul hotelului
Minerva. În 1916 frații Mărculescu au fost concentrați plecând
pe front iar casierul Stănescu (70 de ani) s-a retras la locuința
sa din Bold. Trupele germane invadatoare au spart librăria din
care au luat preponderent țigările. Soția lui Ilie Mărculescu a
deschis librăria în anii ocupației dar vânzarea mergea prost. La
întoarcerea de pe front, frații Mărculescu au cumpărat acțiunile
de la învățătorii supraviețuitori rămânând singuri proprietari și
numind-o ,,Librăria Românească, frații Ilie și Ștefan
Mărculescu”. În anul 1923, primea în fiecare zi toate noutățile
literare în broșuri și fascicole, vindea ieftin toate articolele de
școală și de birou și avea un mare depozit de hârtie. Frații Ilie
și Ștefan Mărculescu mai aveau și o soră- Eliza care s-a
căsătorit cu arhitectul Retzieri Spalaonzi, nepotul arhitectului
Iulius Mariani de la care au rămas multe construcții deosebite
în Caracal. Ilie Mărculescu era învățător și a locuit în Caracal
în str. Mihai Bravu nr. 56, în Vila Aurora pe care o lasă dotă
fiicei sale Aurora, el cumpărând de la Banca Națională clădirea
din str. Iancu Jianu nr.1.
Ștefan Mărculescu a fost o figură emblematică a
societății comercianților din Caracal, un catalizator al vieții
culturale din capitala județului Romanați. A încetat din viață în
anul 1931, fiind dus pe ultimul drum la 24 ianuarie. Despre
Ștefan Mărculescu, Șt. Ricman, autorul unei valoroase
Monografii a județului Romanați (1928), notează în paginile
unui ziar local din ianuarie 1931: ,,A murit Fritz. Lealul,
caraghiosul, spiritualul și fost coleg de școală, atâta de alintat
12
cu porecla de Fritz, încât nu arareori cei mai mulți dintre
mușterii lui, de bună credință i se adresau zicându-i domnule
Fritz, a închis ochii pentru vecie, după o prea îndelungată, dar
mai ales prea crudă suferință. I-a făcut Dumnezeu parte, cel
puțin, în ziua înmormântării, la 24 ianuarie, de o vreme
frumoasă.... Intrat împreună cu fratele lui, dl. Ilie Mărculescu
încă după absolvirea cursului gimnazial, în serviciul Librăriei
Cooperative Române, amândoi prin mintea lor deschisă și
dragostea pentru carte, transformă această librărie chiar din
primii ani, într-un adevărat institut cultural, al cărui rol, de ce
să n-o recunoaștem?- marchează o epocă însemnată în viața
intelectuală a generației noastre. Mai târziu deveniră
proprietarii acestei librării. Aici ne strângeam pe vremea când,
încorporați sub arme, nepermițându-ne luxul de a cumpăra
ziare, ori să ne ținem la curent cu noile opere literare, ne
îngrămădeam la Fritz în librărie, unde, la căldură, în vreme de
iarnă, mai puneam câte un lemn în sobă, sub îndemnul lui, care
atâta plată ne pretindea pentru ospitalitate, și ceteam pe gratis
ziarele, revistele, adesea chiar volumele pe cari punga noastră
de ostași nu le putea procura.
De aici plecau toate manifestațiile cultural și
naționaliste, și tot aici s-a pus la cale întemeerea celui mai
frumos așezământ cultural pe care l-a avut Caracalul cândva,
Cercul Înfrățirea. Aici apoi ne dam drumul la discuții, glume,
scăpărări și agerimi de spirit, cari ne desmorțeau mințile răpuse
de oboseala fizică. Aici se legau prieteniile, se nășteau
proectele, se măguleau meritele și se tăiau nasurile celor care și
le luau la purtare. Sărmanul Fritz! Bietul nostru Fritz! În
materie de astfel de chirurgie era șeful nostru, nedisputat și
necontestat. Avea o vervă nesecată, un spirit de observație
sfredelitor ca diamantul, o imaginație și o inventivitate
prodigioasă, dând celor mai neînsemnate defecte contururi de
ridicul definitive, cari persecutau victima în chip necruțător și
13
nu mai dispăreau adesea, nici după dispariția defectului, ci cel
mult odată cu cel căzut în leasă. Fritz era incisiv, dar drept.
Ironia lui rodea într-adevăr, ca vitriolul, dar nu durea. Cel mult
dacă provoca oare cari usturimi. Dacă omul acesta ar fi pus pe
hârtie cascadele lui de spirit generos, isteț și de un colorit atât
de precis, încât chiar cel persiflat se recunoștea-n el ca într-o
oglindă perfectă, opera lui de fin observator ar fi stârnit
entuziasmul nemuritorului Caragiale. S-o mărturisească cei cari
făceau roată în jurul lui, în zilele când nu-l prea înglotau
mușterii, căci altfel ne dădea afară fără prea mult protocol,
uitându-și fiecare preocupările lui, numai pentru plăcerea de a
mai râde câteva minute în plus cu mâinile de pântece, de șarjele
lui Fritz, cari atacau de front, cu lancea sarcasmului în
cumpănire, chiar pe cei prezenți, când săvârșeau sau dacă
săvârșeau vreo gafă! Aici era judecata. Îl aduceam de guler pe
vinovat, în fața lui, și apoi să te ții!.. Să te ții râzând de băierile
inimii…”
La 1 decembrie 1938, Librăria Românească Ilie N.
Mărculescu după aproape 37 de ani de existență se mutase în
localul propriu, Str. Regele Carol II, lângă berăria Buțănescu,
călăuzită fiind de principiul vânzare multă cu prețuri puține și
aducea la cunoștința tuturor că, pe lângă articole de librărie a
introdus și alte mărfuri pe care le-a pus în vânzare la cele mai
reduse prețuri, iar cine vrea să cumpere bun și ieftin, să
contacteze Librăria Românească, prețul tuturor articolelor era
redus cu 20 la sută, față cu mijloacele de trai restrânse pe care
le aveau toate clasele sociale, această ieftinire era binevenită.
Librăria a fost lichidată în 1950.
Pe aceeași stradă din Caracal, unde se găsea librăria
fraților Mărculescu, își avea sediul în 1923 și ,,Librăria Isaac
Barat”, bine aprovizionată cu rechizite și cărți școlare, având și
un deposit de jucării. Librăria Barat (apare sub numele
de ,,Librăria Școalelor Barat”), s-a înființat prin 1898-1899. În
14
anul 1938, avea spre vânzare aparate de radio Columbia,
Emerson, Marconi Național, Acuston, considerate ca
fiind ,,cele mai bune, robuste și selective de vânzare exclusive
numai la librăria noastră din Caracal, singurul reprezentant al
aparatelor Columbia”. Vânzarea aparatelor radio se făcea prin
casa de credit a corpului didactic și în rate lunare și ruga
publicul ,,să nu cumpărați până nu audiați aparatele la Librăria
Școalelor, Caracal” (Ziarul Prietenia, 1 decembrie 1938). În
timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, librăria a fost
devastată de legionari.
Librăria lui Isaac Barat s-a desființat în 1947 când
proprietarul a plecat în Israel.
Pe strada Poroineanu era deschisă ,,Librăria Unirea”,
care prezenta publicului doritor cărți și rechizite școlare și un
sortiment bogat de jucării. Proprietarul ei era Mihai Făget
(1900-1966), negustor, librar, cârciumar, figură legendară a
Caracalului interbelic.
De asemenea, în anul 1931, pe 20 septembrie invita
potențialii cumpărători să achiziționeze articole specifice de la
depozitul ,,Librăriei Unirea”- Mihail Făget, la prețuri mici,
făcând rabat mare la rechizite și invita clienții să
cumpere ,,toate cărțile și rechizitele de la depozitul Librăriei
Unirea, care este bine asortat având toate cărțile recomandate
de domnii profesori care le vinde chiar și mai ieftin, făcând
rabat mare la rechizite, iar la cărți dă frumoase cadouri”
(Libertatea 20 sept 1931). La tipografia și legătoria de cărți
Unirea din Caracal au apărut publicații importante precum
,,Zorile Romanaților’’ (1927- 1945) , ,,Făclia’’(1938-1946),
,,Buletinul Oficial al revizoratului școlar din județul
Romanați” (1939), ,,Anuarul Liceului comercial de băieți’’
(1943) ș.a. La aceeași tipografie care avea și legătorie de cărți
au apărut cărți ajunse azi rarități bilbiografice precum:
,,Istoricul comunei Apele Vii din județul Romanați”, de
15
Grigore Eliescu (1930); ,,Istoricul Regimentului 2 Romanați nr.
19” (autor lt.-col. P. Florescu, 1931); ,,Caracal-Cairo. Impresii
de călătorie”(de C.D. Eftimescu, 1929); ,,Epigrame” (de Nellu
Cristescu, 1933). Librăria era foarte căutată fiind dotată cu o
gamă diversă de cărți, rechizite școlare, articole de galanterie
iar cadrele didactice și elevii beneficiau de reduceri.
Restaurantul lui Mihai Făget (numit tot Unirea) era unul
select unde se mânca bine și ieftin și se putea servi o bere ,,de
prim rang”. Prin 1941 era asociat cu Ilie Zaharia și aveau
același restaurant unde pe lângă vinuri alese și grătar special
puteau asculta o voce de aur: Marillon.
Prin 1942, la berăria lui exista o orchestră de jazz
condusă de renumitul violonist Tănăsică, alături de celebra
diseuză Lenuș Vasilovici, interpretă de tangouri și romanțe.
Când la 23 februarie 1927 la Teatrul Național din
Caracal are loc marele bal al Sfatului Negustoresc, sala a fost
frumos decorată prin grija lui Mihai Făget. Cât a fost
proprietarul restaurantului din parc, cine îl onora cu prezența
primea din partea casei, înainte de a comanda, un țoi de țuică
rece și o măslină. La acest restaurant și-a făcut nunta celebrul
Lambe, care împărțea ziare de dimineața până seara tuturor
boierilor și cunoscuților (mânca din mers). Aceștia, deși ar fi
putut procura ziarele și de la chioșc, preferau să le primească
de la Lambe, una din figurile picarești ale Caracalului
interbelic.
Tipografia ,,Gh. Neagoe” din Caracal funcționa în 1946
și aici s-a tipărit ,,Anuarul Societății Culturale Haralamb G.
Lecca” al elevilor Liceului Ioniță Asan, anuar apărut prin
purtarea de grijă a profesorului emerit Crăciun Pătru.
Dintre negustorii caracaleni de altădată merită amintiți
câțiva.
Costică Leoveanu, originar din Cioroi, avea magazin în
centrul orașului, lângă Poștă. Magazinul se numea ,,La
16
Fortuna’’ (casă de încredere) și era situat pe str. Carol la nr. 24,
în Cadrilater. Avea manufactură indigenă și străină, galanterie,
lenjerie, mărunțișuri, articole de mariaj, furnituri, uniforme
școlare, toate la prețuri reduse. Imaginea frumoasei sale soții,
Fiva, apare în ,,Monografia județului Romanați” din 1928
îmbrăcată în costum național specific romanațean, cu zăvelci,
fotă și maramă de borangic (p. 35).
Teodor Borcescu, negustor de cereale născut la Balș-
Romanați (1885-1937) era frate cu Stavarache Borcescu.
Împreună au înființat casa de cereale Borcescu cu mari afaceri
în țară și în străinătate. Cinstit, echilibrat sufletește, cu mult
bun simț, a fost un fanatic pe altarul sfânt al muncii. A făcut
multe gesturi caritabile, oferind printre altele o importantă
sumă de bani pentru ridicarea bisericii ,,Sfinții Apostoli Petru
și Pavel” din Caracal de lângă Liceul ,,Ioniță Asan”. A făcut
politică liberală și în 1927 era președintele Consiliului Județean
Romanați. A fost căsătorit cu Eugenia Șerbănescu din Caracal,
fost secretar al Prefecturii Romanați și au avut împreună patru
copii.
Nicolae Sinu (1870-1951), avea în Caracal restaurant și
han pe str. 1 Decembrie 1918, nr. 6. Era originar din Ardeal.
Localul său era considerat local de lux aici servind masa
personalități politice aflate în trecere prin oraș precum
Octavian Goga ori Nicolae Iorga, N. Filipescu sau Șt. Voitec.
Avea o reclamă celebră în versuri: ,,Să nu ocoliți pe Sinu/ El și
țuica cum și vinu/ Să se-nvechească nu lasă/ Vă servește și
acasă” (ziarul ,,Sorcova”, Caracal, an I, nr.1/ 1-14 ian. 1928).
Afacerea a fost continuată de fiul său Jean Sinu care avea aici
prin 1941 restaurant și depozit de băuturi alcoolice.
Nicu Papidon (1888-1974) era născut la Șopârlița-
Romanați- al cărui nume adevarat era Nicu Mihail. Porecla de
Papidon era de la tatăl său care era grec. A deținut pe strada
Craiovei un restaurant celebru ,,La Papidon” unde se servea un
17
excelent pelinaș și desigur toate soiurile de vin: Drăgășani,
Ionești, Orlești.
Se servea şi mâncare gătită. Înainte de a se apuca de
cârciumărit a fost angajat pe moșia lui Gică Oroveanu de la
Văleni. În tinerețea lor caracaleană, scriitorii Eugen Barbu și
Nicolae Paul Mihail (Nicomah) erau clienți fideli ai lui
Papidon. Tot Caracalul știe și astăzi de Papidon.
Borea Ilie, negustor cu magazin de manufactură într-o
zonă centrală lângă cofetăria ,,Nuhi”, avea sus locuința iar jos
magazinul. Clădirea impresiona printr-o siluetă elegantă cu o
stucatură bogată, era de patrimoniu. În spațiul de locuit erau
două camere mari pe stânga cu sobe de epocă bej iar în capătul
holului era un salon mare. La început a aprținut lui Take
Cristescu care avea magazin și fierărie iar între 1903-1907 aici
și-a avut sediul Banca ,,Creditul Comercial”. Treptat clădirea
ajunge în posesia lui M. Apelevianu a cărui fată se căsătorește
cu Ilie Borea ce moștenește clădirea cu magazinul respectiv.
Apelevianu avea un băiat- Barbu Apelevianu care era prieten
cu scriitorul Mihai Drumeș, acesta chiar semnând unele cărți
ale sale cu pseudonimul Barbu Apelevianu.
Barbu avea unele înclinații literare și prin acest gest
Drumeș dorea să-l încurajeze. În 1948 clădirea este
naționalizată funcționând în ea ateliere de croitorie sanitas iar
la etaj o întreprindere a meșteșugarilor. A fost demolată în
1985.
Marin Brăileanu (1908-1985) era fiul lui Ion Brăileanu,
negustor din Caracal ce construiește localul cunoscut sub
numele ,,Restaurantul Brăileanu” în 1912. Fiul său o
moștenește după decesul tatălui (1934) transformând-o din casă
de locuit în restaurant (la parter). Marin Brăileanu a stăpânit-o
până în 1950 când casa este confiscată abuziv. Proprietarul
fusese în județul Argeș să cumpere vin iar la întoarcere,
noaptea, nu a mai putut intra în casa ce era sigilată. Până în
18
1989 aici a funcționat restaurantul ,,Cina”. La etaj se găsea un
salon superb cu tavanul pictat în ulei și aici în fiecare an
Uniunea Cooperativelor de Producție organiza sărbătoarea
pomului de iarnă. Clădire de patrimoniu, a fost demolată în
anul 2004.
Nicu Ivănescu (1898-1989), negustor, comerciant,
născut la Ianca-Romanați. Magazinul său din centrul orașului
deținea manufactură și coloniale. După naționalizare în localul
lui a funcționat un magazin de articole pentru copii. El
cumpără hotelul Hagichirea pe care-l denumește Victoria,
demolat prin 1985 în cadrul acțiunii de sistematizare a
centrului orașului Caracal (Cadrilaterul). Etajul din centru,
unde se află Loto era tot al lui. Era un negustor serios cu relații
în toate mediile sociale iar numele său adevărat era Ștefan
Ivănescu.
Culiță Gligor, era originar din Ardeal. Stabilindu-se cu
părinții la Caracal s-a apucat de negoț ca și tatăl său Ion Gligor
care în casa lui de pe strada Unirii 16, avea prin 1927-1928
fabrică de lumânări și magazin de coloniale. Fiul său Culiță
deschide restaurantul ,,La Gligor” în piața vis-a-vis de hala
centrală într-o clădire de patrimoniu unde avea clientelă
selectă, în special ofițeri de la Reg. 2 Cavalerie . La un moment
dat, prin 1944-1945 în lagărul de la Caracal era depus și
Onisifor Ghibu care era alimentat de către rude când veneau la
el cu produse de la Gligor. De reținut și reclama pe care
ziarul ,,Romanațiul” o făcea acestui restaurant: ,,Mergi la vale
sau la deal/ Spre Centru sau Tribunal/ Nu e rău să te oprești/
Puțin să te răcorești/ La simpaticul Gligor/ Bând ceva răcoritor/
Are bere bună, rece/ Când o bei de dor îți trece”.
Ion Niculescu deținea pe strada N. Filipescu
restaurantul ,,La câinele negru” precum și un magazin de
coloniale prin 1930. Se oferea bere specială, vinuri alese, grătar
și mititei de calitate cât și ,,fleiculițe, mușchiuleți și patricei”
19
toate însoțite de un program artistic ce nu s-a pomenit: cuplete,
dansatoare și scamatori, toate sub conducerea simpaticului
Nicu Profir.
Dumitru Dioșteanu, personaj interesant, bun meseriaș,
deținea prin 1938-1939 pe Bulevardul Pârâului un bogat
magazin de băuturi spirtoase și vinuri. El îi îndemna pe clienți
să-i calce pragul cu aceste cuvinte de mare atracție
comercială: ,,Vizitați cu toții magazinul meu și dacă nu vă
place marfa și prețul să nu mai dați pe la mine!”. Patronul
acestui magazin era tatăl cunoscutului fotbalist caracalean Sică
Dioșteanu (Radu Vasile), poate cel mai bun produs fotbalistic
pe care l-a dat Caracalul. Clădirea, construită în 1926 a fost
naționalizată iar astăzi, deși la parter funcționează un bufet, nu
este îngrijită și se degradează.
Tudorică Rusu (1900-1972), figură legendară a
Caracalului de altădată, deținea în Cadrilater lângă
Hotel ,,Minerva” o frizerie și parfumerie ,,La Pepi”, cea mai
valoroasă din Caracal și județul Romanați. Toată lumea bună
din oraș beneficia de serviciile lui Pepi, personaj elegant,
respectuos, și foarte simpatic. Era cunoscut în tot Caracalul și
mulți îi căutau compania fiind un om plin de umor. Iată celebra
sa reclamă găzduită de presa vremii: ,,Toată lumea știe/ La
Pepi să vie/ Căci la el găsiți /Ori și ce doriți/ Pudră și săpun/
Colonia, parfum/ Permanent vă face/ După cum vă place/ Chiar
și-n lamele de ras/ El e as/ Încercați și veți vedea/ Că-i așa!”
Mari comercianți romanațeni au fost și Panaiot
Costandaras (grec care în 1909 era proprietarul unei apreciate
berării din Caracal); Marin Nicolaescu (fondatorul casei
comercianților din Corabia); familia Hagichirea (proprietara
unui frumos hotel și a altor stabilimente comerciale); Iulius
Spack care era proprietarul unei fabrici de mezeluri apreciată în
Caracal; Gheorghe Ghizdăveanu care era proprietarul unui
mare magazin de manufactură prin 1915; Eugeniu Vasilescu,
20
mare comerciant din Caracalul anului 1910; Ioan C. Uță a fost
unul dintre marii negustori de cereale ai Olteniei; M.
Marcovici, mare comerciant din Caracal; Sfetcu avea un atelier
mecanic în Caracal prin 1930 unde se reparau tractoare; Ioan
Georgescu avea un atelier de cizmărie și mulți alții.

,,Sunt mândru de tine brav sergent Matei”

În anul 1987, a murit în comuna Piatra-Olt, la 25 km de

Caracal, fostul sergent instructor Matei Vasile, în vârstă de 97
de ani, care în timpul războiului nostru de întregire a luptat la
Robănești, Oituz și Bălți cu escadronul 4 din regimentul 9
Roșiori, avându-l comandant de escadron pe locotenentul Emil
Mora. Numele lui Emil Mora este legat însă de faimoasa șarjă
care a avut loc în acea toamnă neagră la Robănești, județul
Romanați în ziua de 10 nov. 1916 contra unei baterii inamice
care împiedica retragerea Diviziei 1/17 române pe direcția
Craiova-Slatina.
Făcând recunoașterea și reperând bateria inamică,
locotenentul Emil Mora s-a alăturat de bunăvoie escadronului 3
din Regimentul 9 Roșiori comandat de căpitanul Filitti, pentru
a arăta direcția de atac. A fost primul lovit în această acțiune și
toată șarja a trecut peste el, scăpând ca prin minune. Pierduse
21
mult sânge și a crezut că a fost făcut prizonier când a simțit că
cineva îl ridică și-l pune pe cal, dar a putut apoi ușor
recunoaște pe soldatul Rădulescu Petre din plutonul său.
Unul din subalternii și camarazii săi cu care a luptat la
Robănești, apoi și în alte localități, așa cum rezultă din
corespondența lor, a fost și sergentul instructor Matei Vasile.
Din biletul lui de mobilizare nr. 1504 emis la 1 octombrie 1918
de către comandantul Regimentului 9 Roșiori din Brigada II
Roșiori, Divizia 1 Cavalerie aparținând de Corpul V de Armată
rezultă, în conformitate cu ordinul Marelui Stat Major nr. 1207
din 3 septembrie 1918 că fiind demobilizat pleacă în comuna sa
natală Piatra-Olt, jud. Romanați. Aici nu de puține ori le-a
povestit consătenilor săi despre faptele sale de arme sub
comanda bravului său comandant Emil Mora căruia îi purta o
amintire neștearsă atât ca militar, cât și ca om. Anii însă au
trecut , și fostul sergent instructor își vede liniștit de gospodăria
și treburile lui de țăran , citind cu regularitate ziarele vremii
pentru a afla ce se mai întâmplă în țară , pentru a fi la curent
desigur și cu ceea ce mai fac foștii săi camarazi de arme sau
foștii lui comandanți.
Nu mare i-a fost mirarea când a citit într-un număr
din ,,Universul” din 1934 că Mihai Mora a fost ales senator în
județul Odorhei, bucurându-se nespus și reluând cu consătenii
săi discuțiile despre acest brav comandant alături de care a trăit
primejdiile și biruințele din timpul războiului. Convins că este
vorba de fostul său comandant (trecuseră 18 ani), fostul sergent
instructor Matei Vasile îi scrie o scrisoare impresionantă. Dar
senatorul în care el credea că l-a regăsit pe fostul său
comandant era altă persoană, frate cu Emil Mora , adevăratul
său comandant. Senatorul Mihail Mora (era jurist și publicist
cunoscut la acea vreme) și-a dat imediat sema de confuzia
făcută și i-a dat scrisoarea fratelui său, la acea dată în rezervă în
gradul de locotenent-colonel.
22
Ceea ce a urmat reprezintă una din cele mai frumoase și
înălțătoare pagini despre războiul nostru de întregire. Dar să
lăsăm documentele să vorbească așa cum au păstrat ele până la
descoperirea noastră, aceste tulburătoare mărturii. De fapt,
corespondența dintre cei doi a fost publicată în
ziarul ,,Universul” nr. 46 din 17. 01. 1934: ,, Un ofițer , astăzi
în rezervă, decorat cu cele mai înalte ordine de război, rănit de
două ori în Șarja de la Robănești și pe frontul din Moldova a
primit zilele trecute următoarea carte poștală: 4 febr. 1934 Să
trăiți d-le maior Vă rog mai întâi să mă iertați că îndrăznesc să
vă scriu.
Cu ocazia alegerilor de senatori din decembrie 1933 am văzut
că ați fost ales senator în județul Odorhei, așa îmi aduc aminte
din ziar: nu vă închipuiți d-le maior câtă bucurie am avut că ați
fost ales al Națiunii, știind că erați un om cu curaj și drept. De
câțiva ani am urmărit ziarele și vedeam că dați articole
în ,,Universul” românesc și brav. Aveam întotdeauna mare
bucurie și le arătam consătenilor mei, spunându-le că mi-ați
fost comandant de escadron în Reg. 9 Roșiori. Doresc ca și cu
altă ocazie de alegeri să vă văd pe listă la Romanați unde nu
este comună în care să nu fie un ostaș din Reg. 9 Roșiori unde
dvs. erați ca un leu. Îmi aduc aminte de Robănești , Oituz și
Bălți. Să vă ajute Dumnezeu să faceți tot ce va fi bine și pentru
țărani. Vă scrie Țăranul Matei Vasile, fost sergent instructor în
Reg. 9 Roșiori, Escadronul 4, pe care dvs. l-ați comandat. Dacă
nu vă supărați să-mi scrieți și mie, dacă am ghicit. Comuna
Piatra-Olt, Romanați. Să trăiți! Vasile. Este adevărat, el n-a
ghicit, dar senatorul Mihail Mora a făcut ce trebuia să facă.
Mișcat de cele scrise, fostul comandant Emil Mora, după ce a
primit scrisoarea de la fratele său, i-a trimis sergentului Matei
Vasile, fostul său instructor și camarad de arme aceste rânduri
mai mult decât tulburătoare: București 17 februarie 1934
Matei, Iată că și greșelile sunt frumoase. Nu eu am fost ales
23
senator ci fratele meu, însă dacă nu făceai această confuzie n-ai
fi avut ocazia să scrii cuvintele acelea care mi-au amintit
timpul când vă comandam în Escadronul 4 din Regimentul 9
Roșiori, escadron format din cei mai buni ofițeri, gradați și
soldați ai Regimentului și printre care sergentul Matei Vasile
era dintre cei mai bravi. N-am uitat pe niciunul dintre voi, în
special pe gradați cu vitejia cărora am reușit să am escadronul
cel mai strașnic de care se dusese faima în întreaga Divizie. Și
ce întâmplare! Majoritatea gradaților aceștia buni ca și Țanc,
Găloi și alții sunteți toți din Romanați unde-la Robănești-a avut
loc faimoasa șarjă contra bateriei germane. Coincidență
frumoasă care prin meritul vostru deosebit, s-a glorificat nu
numai Regimentul nostru, dar întreaga Divizie de cavalerie.
Sunt 17 ani de atunci și totuși mi se pare că ieri veneam în
galop în fața escadronului meu viteaz, curajos fără comparație,
când privindu-vă în ochi și strigându-vă ,, bună dimineața a 4-
a” simțeam curajul meu trecând în vinele voastre ca și al
vostru- 180 de roșiori voinici și frumoși ca brazii-trecând în
trupul meu ca laolaltă să formăm un bloc, dornic de atâta jertfă
pentru Țară încât am obținut de la Divizie, Gloria de a fi numiți
,,Escadronul de sacrificiu”. Și astăzi unul dintre acești bravi și
scumpi soldați, unul dintre aceia care a supraviețuit cu toate
îndrăznelile lui față de inamic, își amintește și scrie atât de
frumos. Sunt mândru de tine brav sergent Matei, nu numai ca
ostaș al meu, dar și de sufletul tău de român curat, care după 17
ani vibrezi, amintindu-și războiul ce pe umerii voștri a stat. Cu
suflete ca tine și ca toți romanațenii se poate mândri neamul
românesc, căci avem - din nefericire- și multă pleavă, atât la
sate cât și la orașe. Și pentru ca exemplul să folosească și altora
l-am dat fratelui meu Mihail Mora, senator, cel care scrie
la ,,Universul” și cu care m-ai confundat atât de frumos. Iată ce
a urmat după aceea, în Universul, nr. 46 , de sâmbătă 17
februarie1934.
24
Dacă ai citit, cu atât mai bine. Scrisoarea aceasta este
expresiunea celor simțite de mine la primirea rândurilor tale. Îți
urez să ai izbânzi în viață cu sufletul acesta frumos, pildă celor
din jurul tău, tineri sau de-o vârstă, pentru dezvoltarea
neamului nostru românesc. Primește Matei Vasile o strângere
de mână ce îți trimite cu mândrie , de la fostul tău comandant
de război. Lt.Colonel Emil Mora Strada D-r Mora 15 București
Orice comentarii sunt de prisos în fața frumuseții gestului
sergentului instructor Matei Vasile și ale impresionantelor și
înălțătoarelor cuvinte scrise de fostul său comandant Emil
Mora, care împreună au luptat pentru un ideal, de a cărui
împlinire ne bucurăm azi.

CU BASTONUL PRIN CARACALUL DE ALTĂDATĂ

(II)

D. Botar

Nu am așteptat mult, și din ceața amintirilor se desprind două

umbre, despre care astăzi nu mai pomenește nimeni, dar parcă
intenționat le-am chemat pentru întâmplările hazlii în care au
fost implicați sau pentru reclamele lor deosebit de siropoase.

25
Iată-l pe Ștefan Ricman, care avea o renumită cramă la via lui,
(fostă Demetrian), care în preajma sărbătorilor de iarnă ( în
1940) trimite la ziarul ,,Romanațiul” acest anunț reclamă) în
ton cu sărbătorile creștinești: ,, Vin,- sfintele sărbători/ Vin,-
onomastici, petreceri/ Vin /împăcările creștinești/ Vin –uitările
necazurilor,toate într-un pahar de vin/ blond- ca geana lunei /
Profiriu – ca surâsul zorilor/ Dulce ca o mângâiere/
Țuicaexcelentă, pentru cine vrea s-o facă lată/ Vânzare
permanentă-cu prețul de en-gros”. Imediat se apropie cu pași
mărunți ca de vată și Ilie Căprescu, proprietarul magazinului de
pielărie și încălțăminte din zona Cadrilaterului, care mă
atenționează să nu uit de necazul lui, pe perioada cât a fost
concentrat: ,,Aduc la cunoștința onoratei mele clientele că fiind
concentrat 65 de zile, am lipsit din magazin și în acest timp s-
au servit clienților din greșală pantofi desperecheați, adică
ambii de un picior. Pentru a îndrepta această greșală ce
păgubește deopotrivă pe client ca și pe mine, care am rămas cu
pantofii desperecheați, rog onorata clientelă să vină cu pantofii
la magazin pentru a-i împerechea. Pentru acest serviciu
mulțumesc cu anticipație ”.
Bucuros că am scăpat de aceste umbre,mă aud strigat de cineva
. Când mă uit mai bine era George Enescu, care venise special
în Caracal (ian. 1941), după ce concertase de vreo cinci ori în
oraș, pentru că cineva îl anunțase că în oraș este o vioară
Stradivarius de vânzare.Am rămas uluit, dar imediat a scos din
buzunarul de la piept al hainei ziarul ROMANAȚUL, nr. 2-3/ 7
ian. 1941, în care am citit următorul anunț: ,, A apărut în
Caracal un Stradivarius. Subsemnatul Dumitru Neagu din
Caracal, strada Gh. Asachi, nr. 9, fac cunoscut că am de
vânzare cu preț convenabil, una vioară originală, marca
Antonios Stradivarius, din anul 1734.” Nu știu cum s-au
derulat evenimentele în continuare , dar faptul că era un
Stradivarius în Caracal de vânzare l-am evocat în amintirile
26
mele cu marele George Enescu, care cu adevărat ar fi venit
dacă ar fi știut. Încercând să dau timpul înapoi, apelez tot la
ceașca de cafea condimentată cu amintiri, peste care colbul
vremii s-a așternut nemilos. Că reclama este sufletul comerțlui
o știau și cei din Caracal în perioada interbelică, nu știai unde
să te mai duci, să poposești la o bere “Bragadiru” sau la un vin
de Drăgășani alături de fel de fel de grătare cu mici, fleici sau
antricoate de primă calitate. Prin anul 1940, restaurante de
categoria întâia erau doar FĂGET și BUȚĂNESCU, dar nici
celelalte nu erau mai prejos, concurența fiind acerbă, într-un
orășel reședință de județ, care prin 1930 avea circa 15000 de
locuitori. Tot felul de reclame care mai de care mai incitante,
atractive se puteau citi în presa caracaleană, clientul putea să
facă o alegere pe cinste, mai ales când era vorba de un patron
ca PETRE ROȘU, care prin ROMANAȚUL / 30 mai 1940 ne
invita la restaurantul lui: “Mare eveniment la POMUL VERDE
– CARACAL. Nu ajunge deseusele, dansatoarele și jazzul în
grădina restaurantului de mai sus. Mai vine și ZAVAIDOC.
Acum țin-te brânză să nu te rupi. Se mai pot servi fripturi la
discreție și băuturi fără egal. Încercați să vedeți diferența de
acum, față de cei care au făcut negustorime în trecut. Cine nu e
mulțumit e rugat să reclame la PETRE ROȘU la fața locului.”
Acest Petre Roșu a fost renumit în Caracal și Romanați pentru
inegalabilii mititei și cel mai bun grătar, nimeni nu a reușit să-i
afle rețeta, a murit fără să divulge cuiva secretul lui. Tot în
acest ziar, la Mica Publicitate, un anunț de actualitate și astăzi:
“Mi-am pierdut nevasta. Cine mi-o aduce va primi pe soacră-
mea drept recompensă”. Dacă erai în trecere prin Caracal, sau
în drum de la serviciu spre casă puteai să-ți potolești “setea” la
Bodega GAMBRINUS, la piață, patron CULIȚĂ GLIGOR,
personaj legendar al Caracalului, despre care și astăzi unii care
i-au fost contemporani, vorbesc cu respect, CULIȚĂ fiind un
negustor autentic, dar și o figură pitorească, pentru cele 120 de
27
kg pe care cu greu și le purta pe străzile orașului. Bodega lui
era frecventată de ofițerii Reg. 2 Călărași pe care autobuzul cu
care veneau de la cazarmă îi lăsa în apropiere. Haită bătrână,
CULIȚĂ oferea din partea casei o măslină și o bere, apoi
urmau comenzile din care nu lipsea salamul de Sibiu, cel mai
bun din oraș, patronul fiind de fapt din acel loc. Bodega era
anunțată ca singura din oraș unde se găsesc gustări bune, un vin
minunat de Târnava și un patron afabil și iubit de clienți.
Circula deja prin oraș un frumos catren despre vestitul
CULIȚĂ : ,,Ca să-ți treacă de sughiț/ Să te duci să bei un spriț/
Frunzuliță foi de viță/ Să îl bei la...NICULIȚĂ.”
Nu puțini erau aceia care poposeau prin 1939-40 și la
magazinul asortat al lui Teodor Vlădescu, aflat la Șipotul Encii,
în casele Ion Spiridonescu ( Țarălungă), asortat cu tot felul de
băuturi și mâncăruri deosebite, proaspete și bine servite.
Invitația patronului era destul de interesantă și sinceră. “Până
mai ieri am fost un simplu om muncitor și consumator și știu
cum se aruncau la preț alți negustori. Astăzi sunt negustor și m-
am hotărât să vând cu prețuri de așa natură încât să ajungă tot
săracul, de aceia rog prietenii și cunoscuții să mă încurajeze.
Cu stimă, TEODOR VLĂDESCU, Proprietarul automobilului
de piață (turism) cu nr. 259.” Înainte, prin 1927-1928, în
centrul orașului funcționa Restaurantul și Berăria – D.
MARINESCU – unde în fiecare seară erau prezenți simpaticii
artiști – soții JORA – cu un program divers și bogat. De
remarcat faimoasa revistă “NEICA BACUS, cu BÂZDÂCURI
și FÂSTÂCURI”, iar orchestra era sub conduserea simpaticului
TĂNĂSICĂ. Mai târziu aici vine și comicul POLIDOR, era o
atmosferă de vis, seri de neuitat, mâncarea era ”ca la mama
acasă.” Ziarul SORCOVA din 1923, face o reală descriere lui
ALFONSO DORIGO, patronul unei cârnățării Moderne,
deschisă pe B-dul Pârâului care punea la dispoziția clienților
cele mai proaspete și delicioase mezeluri și cărnuri crude.
28
Patronul Dorigo, preciza că în corpul fabricii era amenajată o
afumătoare specială pe care o punea la dispoziția publicului.
Pentru desfacere avea și un magazin pe strada Principele Carol
I, transportul de la fabrică la magazine pe timp de iarnă
făcându-se cu sania trasă de câini. Tot el avea și un magazin de
coloniale-banane, roșcove, portocale, al căror miros se simțea
și pe stradă. Figură demnă de reținut a Caracalul interbelic a
fost ceasornicarul și bijutierul ZAHARIA HORIA, un
profesionist în meseria lui. În anul 1932, el adresează, prin
intermediul ziarului VREMEA un apel către clienții săi, care au
adus ceasuri și bijuterii la reparat și nu au mai venit să le ridice,
deși au trecut șase luni și chiar un an de când stau la el : ”Fac
apel la toți cei care se află în această situație să vină să-și ridice
bijuteriile, în caz contrar mă consider descărcat de orice
constrângere”.
Tot ca să mai zâmbim puțin, citim în SORCOVA din 15-18 I.
1923, următoarea știre: „În ianuarie 1923, trebuia să aibă loc la
Prefectură o întrunire, așteptându-se prezența a optzeci de
persoane, dar au venit doar patru. Redacția ziarului, pe fază,
comentează acest fapt astfel: ,,Din optzeci, veniră numai patru/
Ca să formeze un comitet/ Ar fi venit optzeci în loc de patru/
Dacă ar fi fost vorba de un banchet.’’ Presa era foarte bine
reprezentată în perioada interbelică, putând fi procurată de la
chioșcuri, atât cea locală cât și cea centrală, Caracalul având o
viață politică tumultuoasă și una culturală interesantă, ce se
regăsea în paginile acestor publicații. Se citea intens,
intelectualii și boierii dornici de știri și evenimente cumpărau
în fiecare zi presa, presa fiind alături la o cafea și la o țigară
dimineața, sau în liniște seara de la serviciu.Vorbind despre
presa caracaleană nu putem trece peste figura unui personaj
pitoresc al Caracalului de altădată: LAMBE. Numele adevărat
era Haralambie Grozăvescu, locuia pe strada Traian, de unde
venea în fiecare dimineață cu un carton port-ziar în care avea:
29
UNIVERSUL, CURENTUL, FURNICA etc, trecea prin toate
cârciumile, cafenelele și magazinele unde lăsa ziare, acest lucru
îl făcea până seara, nu se ducea acasă la masă, ziua mânca din
mers. Bani avea, i se lăsa totdeauna mai mult decât costa ziarul
iar unii deși treceau pe lângă chioșcuri își făcuseră un obicei de
a cumpăra numai de la el. Avea clientela lui, căreia îi ducea
ziarul acasă, fiind apreciat pentru punctualitate; deși prezența
lui inspira compasiune, fiind bolnav de picioare, iar pasul lui
mărunt nu depășea 15-20 cm. S-a cununat la biserica MAICA
DOMNULUI, „fiecare boier i-a trimis câte o trăsură, în total
40, ca ginere a avut papion, iar nunta a făcut-o în parc la
FĂGET. Cum era firesc, treptat a fost dat uitării și nimeni nu a
mai vorbit despre el, dar în ROMANAȚIUL / nr. 1.
Din 1. I. 1938, găsim aceste frumoase versuri care amintesc de
cel care a fost LAMBE: ,,LAMBE aleargă ziua toată/ Pâinea
zilnică să-și scoată/ Răspândind cultură LAMBE/ Cu
tremurătoare gambe/ Își iuțește bietul mersul/ Să ne vândă
“UNIVESUL”/ I-a albit sărmanul părul/ Tot strigându-și
“ADEVĂRUL”/ Prin zăpezi, prin ploi, prin grindini/ LAMBE,
este pretutindeni”. Alte fapte cu și despre oamenii Caracalului
interbelic, cu altă ocazie.

Cu bastonul prin Caracalulul de altădată

Dumitru Botar

Amintirile fac parte din viața noastră, vrem nu vrem nu putem

trăi fără ele, vin și nechemate, bat la la geam sau la ușă și

30
trebuie să le deschidem. Un om fără amintiri este mai sărac,
mai singur și în mod cert nu a luat de la viață ceea ce trebuia.
Avea dreptate poetul Virgil Carianopol: „Luați aminte, toate
trec odată/ Nu veți mai putea să le priviți/ Faceți-vă amintiri
prieteni/ Să aveți cu cine să trăiți”. Și uite așa, într-o zi, la o
ceașcă de cafea, m-am trezit că în loc de zahăr am început să
pun în ea amintiri și bune și rele, cu dulce și amar, dintr-un
Caracal interbelic, chiar până în 1945, care s-au fixat în
memoria mea fie din presa timpului, fie din povestirile celor
mai în vârstă care trăiseră acele timpuri tumultoase, sub aspect
politic, cultural și monden, dintr-un oraș care părea a fi
patriarhal. În realitate, Caracalul era atunci răvășit de patimile
politice care veneau de la centru, aici multe partide având
filiale puternice (Liberală, Conservatoare sau Conservatori–
Democrați), sau beneficiarul unor momente artistice deosebite
derulate pe scena frumosului teatru, iar pentru timpul liber
orașul punea la dispoziția locuitorilor o adevărată salbă de
restaurante sau bodegi ai căror patroni, în condiții de
concurență puternică, se întreceau să fie mai primitori, cu
prețuri mici și produse de calitate, reclamele lor fiind adevărate
producții literare.
Alături de acestea magazinele sau hotelurile caracalene erau de
neegalat, cu sortimente diverse pentru toate vârstele, iar în
hoteluri, condiții ca acasă. Așa că trebuie să-i dăm dreptate lui
Ioniță Popescu, patronul hotelului “Popescu” din Cadrilater,
care prin 1938 își ademenea clienții cu acest anunț incendiar:
“Nimic mai plăcut decăt să te găsești într-un oraș, străin și
totuși să te simți ca acasă. Această esențială condițiune o
îndeplinește Hotelul “Popescu”, complect renovat și așezat în
centru. Prețuri reduse”. Alt hotel în care se putea face popas,
era Hotel “Victoria” care prin 1928, era recomandat de patron,
tuturor voiajorilor și oricăror persoane ce vin în Caracal (loc
fostul hotel HAGI KIREA). Curățenie exemplară, serviciu
31
prompt, iar prețurile scutite de orice concurență. Dacă doreai
să-ți potolești setea, prin 1928, făceai popas la Anton Petreanu,
la un pahar de pelin, adevărat elixir, iar o pâine cum nu s-a mai
văzut o găseai la Cuptorul HAGI KIREA, pe strada Carol al II-
lea (1937), “pâine higenică și exactă la cântar” sau la VELCU
NICOLICI, acesta se pare fiind cel mai tare, avea brutăria pe
Bulevardul Pârâului, vis-à-vis de hotelul Ciurescu pe stânga.
Avea și cele mai gustoase plăcinte, foarte căutat, numai lume
bună, iar reclama lui era în concordanță cu calitatea pâinii: “Ce
e drept nu e minciună,/ Pâinea Velcu e mai bună”.
În central Orașului (Cadrilater) erai atras de tot felul de firme,
care mai de care, de hotelurile Minerva și Teodoru, adevărate
palate, la restaurantele sau magazinele de fierărie, textile,
precum și cofetăria “Teodorescu” sau frizeria “Pepi” –Tudorică
Rusu (Memoria Oltului 26/2014)), care printre altele spunea în
reclama lui (1937) “Ondulațiuni permanente cu aparatul
electric WELLA, unicul în Oltenia.
Ieftinitatea prețurilor este reclama noastră, cea mai bună, iar
acuratețea este certificatul serviciului nostru conștiincios”. Tot
în Cadrilater (1927), unde mai târziu prin anii 70 era grădina
Jiul, Teodor Buțănescu deschide un restaurant celebru cu
grădină. Cu mari sacrificii spre a mulțumi publicul, între alte
artiste am adus pe simpaticul comic cupletist DOLAR și pe
soția D-sale, acompaniați de orchestra cunoscutului NAE
BĂCANU. Tot „La Buțănescu” prin 1940 caracalenii au
ascultat-o în fiecare seară pe EVELINA BOERAȘ interpretând
cele mai noi șlagăre.
Se servea un grătar special iar berea Bragadiru era la discreție.
Aici cu bani puțini se putea petrece o seară agreabilă. Nu
departe de Cadrilater, vis-a-vis de fostul liceu de fete, lângă
parc, spre Bold era Restaurantul OPRIȘ, unde clienții aveau
posibilitatea să servească “mâncăruri proaspete gătite cu gust și
servite conștiincios, plus cele mai renumite vinuri”. Cine dorea
32
să repare o pălărie, se adresa lui Gheorghe Chebaru, pe strada
Mare – 18 fostă Regele Ferdinand, atras desigur de reclama
ireproșabilă a patronului: „Domnilor-nu vă grăbiți a înlătura
pălăriile vechi și a merge să cumperi altele, mai cu seamă acum
când sunt atât de scumpe. Trimiteți pălăriile vechi de fetru sau
de postav, la subsemnatul unde printr-un sistem miraculos și cu
substanțe chimice se curăță perfect de bine și devin ca noi.
Astfel veți deveni prietenul bun al buzunarului d-voastră, veți
încuraja și o industrie locală românească unică în orașul
Caracal”. Puteai pleca din Caracal și cu destule amintiri
vestimentare dacă vizitai magazinul de manufactură și
mărunțișuri al lui NIȚĂ GHIZDĂVEANU (1927) de pe strada
Ferdinand nr. 27, sau al lui Badea Iliescu, str. Unirii 47, unde
se pot “achiziționa pardesie, rochii și haine pentru dame.
Magazin special și de încredere, recordul ieftinătății”. Cine nu
era mulțumit de Teodor Russu (Pepi) se putea adresa salonului
de Coafură și frizerie FLORA, pentru domni și doamne aflat pe
strada Unirii -36 lângă magazinul „Luvru”. Obosit de acest
prim periplu prin orașul de altădată, mă retrag însetat la
restaurantul M. FĂGET și ILIE ZAHARIA, unde în fiecare
seară jocaă trupa de revistă și comedie a cunoscutului
MARILLON, în frunte cu Jeni Mărgăritescu, Jeni Lăzăroiu și
Jean Mărgăritescu. Comand o cafea , mai pun în ea câteva
amintiri și aștept să văd ce mai iese din aburii cafelei.
Romanațiul sub cupola Academiei Române

Dumitru Botar

Începuturile Academiei Române pornesc din ziua de 13 aprilie

1866 când prin decretul nr.582 lua ființă Societatea Literară
Română, care avea ca membri pe cei mai de seamă
reprezentanți ai științei și culturii din spațiul românesc de
atunci. Din motive de ordin politic dar și de natură financiară,
33
prima ședință a acesteia a avut loc la 13 august 1867, când s-a
hotărât schimbarea numelui în Societatea Academică Română,
denumire ce s-a păstrat până la 13 aprilie 1879 când și-a luat
denumirea de Academia Română; cu această titulatură
funcționând până în anul 1948, numindu-se Academia
Republicii Populare Române, iar mai târziu Academia
Republicii Socialiste România.
După 1989 a devenit din nou Academia Română. Romanațiul a
fost nu doar un județ istoric și economic, ci și unul cultural, de
mare respirație spirituală, fapt ce l-a poziționat în Oltenia și în
țară ca un reper și focar de cultură, cu personalități cultural –
științifice de calibru care au lăsat urme palpabile în arhitectura
culturală a țării. Dintre aceștia, cel puțin până în prezent, 10 au
devenit membri ai Academiei Române, desigur pentru merite
incontestabile în domeniile lor de activitate.
Încercând să developăm câteva secvențe din activitatea
acestora, vom pleca de la GHEORGHE CHIȚU (1828-1897)
născut la 24 august 1828 la OBOGA-ROMANAȚI. A fost
întâiul primar al Craiovei în timpul lui A.I. Cuza. Este
fondatorul Școlii Comerciale din Craiova, care mai târziu i-a
purtat numele. La Școala Centrală din Bănie l-a avut avut
professor pe Ion Maiorescu, iar caimacamul Ion Bibescu îl
trimite la Sf. Sava unde după absolvire rămâne o perioadă ca
profesor.
Când la Islaz s-a aprins flacăra revoluției avea 20 de ani, dar
este numit comisar de propagandă pentru Oltenia. În 1850
devine student în drept la Viena, iar în 1851 publică broșura
“Oracolul anului 1851” pentru care face câteva zile de
închisoare. În anul 1853, revine în țară intrând în magistratură
la Curtea de Apel din Craiova, apoi în baroul craiovean. Adept
al Unirii Principatelor scoate în 1857 ziarul “Românul”oprit de
autorități, dar tot în același an (22 IV 1857) editează ziarul
“Vocea Oltului” care își schimbă numele în “Oltul” (vezi Ion
34
Tîlvănoiu, Fl. Tîlvănoiu- ,,Publicații periodice din Olt și
Romanați ’’, Ed. Hoffman, 2013, p.304-309). A scris mult și
divers: versuri, cronici teatrale, foiletoane satirice și chiar note
folclorice, publicându-le în revista lui Hașdeu, “Columna lui
Traian”. Între 1885-1891 a fost ministrul Instrucțiunii publice
și cultelor, perioadă în care a fost votată prima lege a
instrucțiunii publice. A rechemat la catedra Universității pe
Titu Maiorescu și pe Hașdeu, pe acesta din urmă numindu-l
director general al Arhivelor Statului.
Ca om politic a fost ministru 6 ani în cabinetul lui Ion C.
Brătianu, și senator, în această ipostază fiind o adevărată
podoabă a Parlamentului. În vara lui 1882, în absența lui I.C.
Brătianu din țară a fost președinte ad-interim al Consiliului de
Miniștri.
Din anul 1879 devine membru titular al Academiei Române.
La sfârșitul lui 1891 se retrage din viața politică, stabilindu-se
la moșia de la Mirila (Romanați) unde și decedează la 28 X
1897 în vârstă de 69 de ani. NICOLAE DOBRESCU (1874-
1914). Istoric teolog. Născut în localitatea Celeiu - Romanați,
la 20 iulie 1874, provenind dintr-o familie preoțească. Urmează
clasele primare la Corabia, apoi la Seminarul Central din
București, obținând bacalaureatul în 1896. Absolvă
concomitent două facultăți din București: teologie și litere cu
rezultate excepționale, fiind remarcat de Nicolae Iorga care-l
recomandă pentru examenul de obținere a unei burse din partea
statului român. După câștigarea bursei, merge la Universitatea
din Viena (1902-1905) unde a cercetat arhiva bogată de acolo,
apoi s-a dus la și la Budapesta găsind mărturii inedite despre
viața bisericească a românilor din perioada medievală.
În 1905 susține la Universitatea din Viena teza de doctorat în
litere, specialitatea istorie. Din 1906 se dedică carierei
didactice devenind profesor suplinitor la Facultatea de
Teologie-București, iar în 1911 devine titular pe catedra de
35
Istoria Bisericii Românești, curs pe care de fapt el l-a inaugurat
în 1908. Împreună cu istoricul Const. Giurescu, au editat în
1907 volumul ,,Documente și regeste privitoare la Constantin
Brâncoveanu”. S-a impus ca cercetător și traducător. A tradus
în limba română (premieră a literaturii teologice și filozofice la
noi) lucrarea apologetului creștin, din sec. al III-lea, Felix
Minucius „Dialogul cu Octavius” – București 1902.
La Budapesta a publicat în 1905 volumul „Fragmente din
istoria bisericii române”, lucrare extrem de folositoare pentru
preoții români din provinciile românești aflate în Imperiul
Austro-Ungar. Publică în 1906 „Istoria bisericii române din
Oltenia”, premieră în bibliografia teologică la noi. A colaborat
cu articole, cronici, studii la multe periodice religioase sau
laice: revistele „Biserica Ortodoxă Română”, „Revista
Ortodoxă”, „Convorbiri literare”, „Foaie teologică” etc. La 18
mai 1911 este ales întâiul membru corespondent pe acel an al
Academiei Române. A decedat la București în ziua de 10/23
iulie 1914.

CRISTEA MATEESCU (1894-1979). Inginer hidrolog. Născut

în orașul Caracal la 10/22 august 1894 într-o familie cu stare
materială destul de bună. Cursurile primare în orașul natal,
gimnaziul la Craiova, iar ultima clasă de liceu la Buzău.
Absolvă Școala Națională de poduri și șosele ca șef de
promoție, devenind inginer constructor în anul 1919. Face
studii de specialitate la Zurich (1920-1921) și în Franța (1921-
1922) ca bursier al Academiei Române, obținând titlul de
doctor al Politehnicii din București în 1938.
Din 1922 este angajat la S.A.R. – Electrica, unde se remarcă
printr-o amplă activitate de cercetare și proiectare pentru
amenajări hidroenergetice în bazinele râurilor Prahova,
Ialomița, Buzău, Argeș și conduce pe teren construcția CHE –
Tărlung și CHE Sadu – Gorj. A creat o adevărată școală
36
românească în domeniul hidroenergetic, axată pe găsirea celor
mai economicoase soluții specifice țării noastre. A elaborat noi
metode grafice pentru construirea a noi forme noi de baraje. La
al șaselea Congres al marilor baraje din beton 1938, a prezentat
comunicarea Dispozitive de supraevaluare a barajelor de beton
armat. , citată de H. Prese în tratatul său ,,Talsperren”. A
elaborat numeroase proiecte și studii în domeniul construcțiilor
pentru uzinele hidroelectrice Dobrești, Gâlma, Căpățâneni,
barajul de la Vidraru pe Argeș (1943-1945), Brădet, Sălătruc,
Moroieni (1949-1951). Remarcabile sunt prescripțiile de calcul
pentru liniile de transport a energiei electrice, semnalate și de
literatura de specialitate în „Revue general de l’Electricite” în
1929, precum și în studiile privind problema suprasarcinilor
pentru diverse tipuri de construcții. A adus o mare contribuție
la planul de electrificare a țării (1945) și a activat cu eficiență
în cadrul Centralei industriale a energiei electrice (1948) și a
Institutului de studii și proiectări energetice (1949). În anul
1958, la Congresul internațional al marilor baraje de la New
York susține comunicarea „Etude synoptique des dispositions
de su-relevation de barrages en beton”.
Peste 50 de ani a activat în învățământul tehnic superior de la
asistent (1924) la profesor (1946), după care îl găsim la
Institutul Politehnic – Buc. (1950) ca șef al catedrei de
hidraulică și construcții hidroenergetice. A publicat și câteva
manuale: „Tratat de hidraulică”-1963, socotit cel mai bun din
țară până în prezent. Din 1956 este redactor responsabil al
revistei „Hidraulica”, iar din 1955 devine membru
corespondent al Academiei Române, apoi din 1975 membru
titular. Discursul de recepție îl rostește în 1976 cu tema
„Evoluția construcțiilor hidrotehnice în România”. Laureat al
Premiului de Stat. Decedează la 14 iunie 1979- București.
THEODOR IONESCU (1898-1990). Inginer chimist. Născut la
16 mai 1898 în orașul Corabia. Clasele primare în orașul natal,
37
gimnaziul la Caracal, liceul la București, iar cele universitare în
cadrul Facultății de Științe la Univ. din București. Licențiat în
chimie în 1923, inginer chimist (1924) și doctor în științe
chimice (1919) cu teza: Contribuții la valorificarea ligniților
românești. În anul 1923 era asistent, iar în 1928 ajunge șef de
lucrări la catedra de tehnologie chimică anorganică a Facultății
de Științe a Univ. București.
Din 1933 se află la Institutul Politehnic București ca profesor și
șef de catedră la tehnologia chimică anorganică 1948-1968.
Profesor emerit devine în anul 1964. În anul 1963 este ales
membru corespondent al Academiei Române, apoi membru de
onoare al Societății internaționale de Chimie industrială - Paris
1964, ca peste doi ani să-l aflăm membru în Prezidiul
consiliului mondial al păcii. Studiile și cercetările sale au vizat
valorificarea produselor subsolului românesc: țiței, ligniți,
minereuri complexe, dar s-a axat și pe alte domenii cu
contribuții notabile ținând de tehnologia chimică anorganică:
apele industriale și reziduale, produsele clorosodice,
îngrășămintele chimice, acidul sulfuric, cimenturile refractare,
cercetări ce pot fi considerate și astăzi ca precursoare a unei noi
ramuri a chimiei și a științelor naturii: ecologia. A preparat
schimburi de ioni pentru epurarea apelor poluate de pe
platformele industriei chimice și alimentare, studiind totodată
și aplicațiile schimbului ionic și în industria farmaceutică.
Publicațiile și lucrările sale valoroase au fost multiple și
diverse: - Catalizatori și reacții catalitice fundamentale-1954. -
Curs de tehnologie chimică generală-1958. - Ape industriale și
reziduale-1964. - Schimbul ionic în chimie și tehnologia
alimentară-1966. - Contribuții la clonarea propanului,
în ,,Buletinul Școlii Politehnice București”, vol. 13, nr.1-
2/1942. - Obținerea magneziului din apă de mare, în ,,Revista
română de metalurgie” vol. 7, nr.2/1962. - Recuperarea iodului
din apele saline prin schimb ionic, în ,,Buletinul Institutului
38
Politehnic București”-1963. A decedat la 11 februarie 1990 în
București. Peste trei luni ar fi împlinit 92 de ani.

ȘTEFAN VOITEC (1900-1984). Om politic. Născut la 19 iunie

1900 în orașul Corabia, jud. Romanați unde tatăl său era
secretarul primăriei. Școala primară la Corabia (1907- 1911),
clasele gimnaziale la Caracal, liceul la Craiova Liceul Carol I,
apoi urmează concomitent cursuri la Universitatea din
București și la Institutul Politehnic. După absolvire a funcționat
mult timp ca profesor suplinitor la gimnaziul bucureștean Sf.
Iosif, dar având înclinații spre politică și publicistică a renunțat
la cariera didactică, aderând la ideologia socialismului moderat
care preconiza transformări pe calea reformelor și a
parlamentarismului. În politică a început prin a adera la
Partidul Socialist - Umanitarist devenind secretarul acestuia, iar
ca ziarist a publicat subiecte cu caracter politic și social în
ziarul bucureștean “Libertatea”, la fondarea căruia a contribuit
din plin. A avut și alte colaborări la unele periodice de stânga
cum ar fi Lumea nouă, Proletarul, Muncitorul, Munca etc. A
tradus în limba română proze scurte din literatura franceză și
italiană, iar înainte de 1940 a tradus și publicat
romanul ,,Crima” de Bertolazzi , apoi împreună cu alți
colaboratori a publicat operele complete ale lui C-tin
Dobrogeanu Gherea (1855- 1920), critic și teoretician literar,
cât și primele studii monografice asupra operelor poeților M.
Eminescu și G. Coșbuc , dar și a lui I. L. Caragiale. Ca om
politic a ocupat diferite funcții din cele mai înalte în stat:
Ministrul Educației Naționale, Ministru al Justiției,
vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, apoi vicepreședinte al
Consiliului de Stat, Ministrul Comerțului Interior, Ministru al
Bunurilor de Consum, Președinte al Consiliului Superior al
Educației și Învățământului (1980) și Vicepreședinte al Marii
Adunări Naționale. A fost și deputat în primul Parlament după
39
1944. Ca social - democrat face parte din gruparea care se
apropie de P.C.R., liderii comuniști cooptându-l în 1948, după
constituirea P.M.R., în Biroul Politic. Cu prilejul împlinirii
vârstei de 80 de ani, este ales membru titular al Academiei
R.S.R., dar având o vârstă înaintată, nu a putut desfășura o
activitate de cercetare științifică, fiind prezent doar la câteva
adunări generale. A plecat dintre noi la 4 decembrie 1984.

NICOLAE PETRULIAN (1902-1983). Geolog. Specialitatea,

zăcăminte de minereuri utile. Născut în cătunul Româna-Balș,
jud. Romanați la 7 ianuarie 1902. Clasele primare în localitatea
natală, gimnaziul și liceul la Craiova (,,Carol I”) și Ploiești
(,,Petru și Pavel”) între 1914-1923. Studiile superioare la
Institutul Politehnic București, la secția de mine, fiind un
student excepțional, ca dovadă este reținut ca preparator
(1928), apoi asistent la catedra de zăcăminte de minereuri.
Obține o bursă pentru perfecționare în Elveția, la Univ. din
Basel și la Institutul de Mineralogie și Petrografie din această
țară. În Elveția susține teza de doctorat (1932) având ca temă
prezentarea științifică a zăcămintelor aurifere de la Roșia
Montană, din Carpații Occidentali, grupa Apusenilor și a
zăcământului de plumb de la Herja (Maramureș). După
obținerea doctoratului, revine la Politehnica din București în
locul profesorului său, elvețianul Albert Streckeisen (de fapt
mentorul lui), la care instituție bucureșteană renunțase,
devenind titularul catedrei și șef al ei (de zăcăminte și
minereuri pe durata anilor 1942-1948).
Între 1948-1952 a predat la Institutul de Geologie și Tehnică
Minieră, apoi din inițiativa și proiectele sale se fondează
Institutul de Mine din România, devenit Institutul Industriei
Extractive, ceea ce ne determină să precizăm că Nicolae
Petrulian a fost de fapt întemeietorul exploatărilor miniere pe
baze tehnice noi, din România secolului XX. A mai predat și la
40
Institutul de Petrol, Gaze și Geologie, până la vârsta de
pensionare (70 ani) din învățământ, el fiind considerat cel mai
mare cercetător român în mineralogie. De numele lui se leagă
introducerea în țara noastră a metodei calcografice de studiu a
minereurilor care au metale în compoziția lor (Studierea la
microscop a unei secțiuni lustruite dintr-un mineral metalifer
opac prin utilizarea luminii reflectate). A reușit în premieră
națională să clarifice științific modul de constituire a
zăcămintelor de fier din masivul Poiana Ruscă și a granitelor
din Banatul Montan. Un loc cu totul special în cercetările sale
l-au avut mineralizațiile de aur ale României, domeniu în care a
adus contribuții substanțiale pentru economia țării. A pus în
evidență marile potențiale aurifere încă neexploatate din M-ții
Lotrului, Săsar (Maramureș), Muntele Vârful Negrii (M.
Apuseni), precum și aurul de la Roșia Montană. Pentru
contribuțiile sale în domeniul mineralogiei, Societatea
Franceză de Mineralogie și Cristalografie l-a ales membru al
acesteia, iar la 2 iulie 1958 Academia Română îl alege membru
corespondent, devenind membru titular la 21 martie 1963. A
decedat la 9 noiembrie 1983, la București. Avea 81 de ani.

VASILE MACIU (1904-1981). Istoric român. Născut la 30

decembrie 1904 în orașul Caracal, clasele primare, gimnaziale
și liceul absolvindu-le în localitatea natală, fiind pasionat în
mod deosebit de istorie și literatură. În anul 1924 se înscrie la
Facultatea de Litere și Filozofie, secția istorie - Univ.
București, obținând licența în anul 1927. După absolvire, îl
găsim la catedră în diferite unități școlare din țară: Școala
Normală de băieți - Caracal, cu completare de ore și la Liceul
din oraș (,,Ioniță Asan”), Liceul de băieți din Găești, iar în anul
1937 se transferă la Școala Normală de băieți - Buzău,
funcționând aici până în anul 1944. De la această dată până în
1947 este numit Inspector General de control didactic în
41
Ministerul Educației Naționale, revenind la catedră în data de 1
septembrie 1947 când este numit profesor și director al
Liceului „Gh. Lazăr” din București, apoi profesor și director la
Liceul de băieți nr.1 din București (,,Sf. Sava”) până în 1949
când este transferat la Facultatea de Istorie a Universității
București, la catedra de Istorie a României, conferențiar pentru
istoria modernă. În iulie 1953 este numit director al Arhivelor
Statului, până în 1956, când rămâne numai la Facultatea de
Istorie al cărei decan a fost între 1956-1958. În anul 1963
devine membru corespondent al Academiei Române. Din anul
1969 până la 1 sept. 1974, când s-a pensionat la cerere -
rămânând profesor consultant, a fost șeful catedrei de Istorie
modernă și Contemporană a României din Facultatea de Istorie
a Universității București. Între 1949- 1955, participă la
publicarea colecției „Documente privind istoria României,
războiul de independență”, colaborând din 1951 cu articole,
studii și recenzii la revista „Studii” devenită din 1974 „Revista
de istorie” al cărei redactor responsabil adjunct a fost între
1967-1968 și redactor responsabil între 1977-1979. Din anul
1957, a participat ca redactor responsabil adjunct la elaborarea
volumelor IV și V ale „Tratatului de istorie a României”, din
care volumul IV a apărut în 1968. Între 1968-1970 colaborează
la volumul „Istoria poporului român” apărut în anul 1970 la
Ed. Științifică, fiind autorul capitolului 1948-1918 și care a fost
publicat în limbile italiană și engleză. La Editura Scrisul
Românesc din Craiova îi apare în anul 1970 volumul „De la
Tudor Vladimirescu la Răscoala din 1907”, o culegere de studii
de mare interes pentru iubitorii de istorie modernă a României.
Istoricul Vasile Maciu a fost prezent la numeroase congrese și
conferințe științifice internaționale, cu intervenții valoroase,
bine documentate, din care amintim: - 1959 = Berlin
Conferința istoricilor din R.D.G. și U.R.S.S., privind al doilea
război mondial. - 1960 = Roma Congresul de studii consacrat
42
unității Italiei. - 1965 = Viena Congresul științelor istorice. -
1966 = S.U.A. Conferința privind istoria Austro-Ungariei. -
1966 = Sofia Congresul de Studii Sud-Est Europene și
balcanice. - 1967 = Bratislava Conferința consacrată
dualismului Austro-Ungar. - 1971 = București Congresul de
studii SudEst Europene. În anul 1954 primește Premiul de stat
al R.P.R. pentru munca științifică. În ultimii ani de viață a fost
vicepreședinte al Societății de Științe Istorice din România, iar
din 1969 a devenit profesor universitar emerit. Ne-a părăsit la
14 februarie 1981.
VALENTIN GEORGESCU (1908-1995). Jurist român. Născut
la 2 iulie 1908 în orașul Corabia – Romanați, într-o familie de
avocați. După parcurgerea claselor elementare, pleacă la
Craiova pentru cele liceale (,,Carol I’’) - dobândind un volum
mare și calitativ de cunoștințe care-i permit să facă față
examenelor la două facultăți de la Universitatea din București:
Facultatea de Litere și Facultatea de Drept. Licențiat al
facultății de drept (1929), doctor laureat al Facultății de Drept
din Paris ( 1932 ), profesor suplinitor de drept comun la
Facultatea de Drept din Cernăuți, apoi profesor titular al
Facultatea de Drept din Iași până în anul 1951. Din anul 1961
este membru asociat al Academiei de Legislație din Toulouse,
iar din 1970 membru titular al Academiei de Științe Sociale și
Politice din România (1991). În anul 1972 devine doctor
honoris causa al Universității Clermont-Ferrand, membru
corespondent al Academiei din Atena (1976), membru
corespondent al Academiei Române (1991), iar din 1994
membru titular. Romanist de reputație internațională și istoric
al dreptului românesc, promotor al metodei Filologiei juridice.
Ca istoric al instituțiilor juridice românești, aduce o contribuție
original la cunoașterea protimisis-ului în lucrarea ,,Preemțiunea
în istoria dreptului românesc”(1965), distinsă cu premiul
“Simion Bărnuțiu” al Academiei Române. Descoperitor de
43
prețioase manuscrise juridice și promotor al unei riguroase
metode de editare critică a unor texte juridice în calitate de
cercetător științific principal în cadrul institutelor de istorie, de
cercetări juridice și studii Sud-Est Europene (1953-1975). A
fost de asemenea profesor asociat de drept comun la facultatea
de Drept din Nisa (Franța), între 1971-1975, participând la
numeroase congrese internaționale sau susținând prelegeri la
diverse facultăți de drept europene. De reținut că toate lucrările
sale științifice se întemeiază pe o documentare vastă și o
erudiție solidă. Dintre acestea amintim câteva: - ,,Essai d’ une
teorie de leges private’’ – Paris, 1932. - ,,Originile și evoluția
generală a proprietății la Roma’’ – București, 1938. - ,,Etudes
de droit roman et de philologye juridique’’ – Paris, 1940. A
decedat la 9 ocombrie 1995 în București.
CONSTANTIN ANASTASATU (1917-1995). Medic
pneumolog. Născut la 2 septembrie 1917 în orașul Corabia,
studiile secundare le face la Rm. Vâlcea (1928-1936), iar cele
de specialitate la Facultatea de Medicină-București (1937-
1942), apoi la Cluj și Sibiu (1942-1943). În anul 1944 devine
doctor în medicină la Cluj, iar în 1963 docent în științe. A fost
asistent la clinica fiziologică de la I.M.F. Cluj (1946-1956),
apoi profesor la clinica fiziologică de la Institutul de Medicină
Timișoara (1956-1961) și I.M.F. București al cărui decan a fost
între anii 1972- 1976. Din anul 1974 este membru
corespondent al Academiei, după care devine titular al
Academiei de Științe Medicale. Tot în anul 1974 a fost ales
președinte al Societății de Pneumologie și Fiziologie, iar în
calitate de membru consilier al Uniunii Internaționale contra
tuberculozei a primit medalia de aur “C. Forlanini” a Federației
italiene de tuberculoză 1967. În anul 1973 devine medic
emerit. A făcut cercetări asupra clinicii și tratamentului
tuberculozei și a altor afecțiuni pneumologice, a elaborat
diverse scheme de chimioterapie și a experimentat clinic noile
44
tuberculostatice. S-a remarcat și prin studiile de epidemiologie
a infecției tuberculoase în vederea eradicării acestui flagel.
Dintre lucrările publicate: - ,,Chimioterapia și chimioprofilaxia
tuberculozei’’-1964. - ,,Fiziologia clinică’’-2 volume- , în
colaborare- 1971,1975. - ,,Terapia tuberculozei pulmonare’’-în
colaborare-1973. - ,,Tratat de fiziologie’’-1977. A fost membru
titular al Uniunii Mondiale Balcanice (1970) și al Asociației
Oamenilor de Știință (1972), cât și al Uniunii Internaționale de
luptă contra tuberculozei (1964) din Franța, Germania,
Portugalia, Cehia etc, primind și medaliile de onoare ale
societăților de profil din aceste țări. A primit de asemenea
medalia “Robert Koch”. A fost președinte al Secției de științe
medicale și membru al Prezidiului Academiei Române (1990-
1994), președinte de onoare al Societății române de
pneumofiziologie, fost director al Institutului de
pneumofiziologie “Marius Nasta” și fost rector al U.M.F. Carol
Davila-București. Personalitate marcantă a medicinii românești
și internaționale, dascăl remarcabil și șef de școală, Constantin
Anastasatu a decedat în luna iulie 1995 la București.

PÂRVU ILIE (1941 - …) Filosof și logician român. Născut la

6 iunie 1941 în localitatea Strejești din fostul județ Romanați,
azi Olt. Absolvent al Facultății de Filozofie din București,
reținut apoi ca asistent universitar. Din 1973 devine doctor în
filosofie cu teza „Logica Științei în concepția lui Rudolf
Carnap”, continuându-și specializarea la Munchen. Contribuții
importante în logica științei: a formulat metode logice
alternative ale teoriei cuantice, a dat o nouă interpretare
principiului toleranței al lui Carnap în logica științei, a analizat
formele interne ale principiului determinismului în teoriile
fizice. În epistemologie și metafizică a adus contribuții în
formularea unui model al structurii dinamicii și raționalizării
științei pe baza ideilor tipurilor de teoretizare. Rezultatele
45
cercetărilor sale se găsesc în lucrările publicate: - ,,Semantica
și logica științei’’-1974. - ,,Epistemologie’’-1974. - ,,Orientări
contemporane’’-1974. - ,,Existență și realitate în știință și
filosofie’’-1977. - ,,Teoria științifică’’-1981. - ,,Introducere în
epistemologie’’-1984… - ,,Infinitul și infinitatea lumii’’-1985.
- ,,Arhitectura existenței’’-1977. A tradus din lucrările unori
autori de seamă: - Werner Heisenberg- ,, Pași peste granițe’’-
1977. - Albert Einstein- ,,Teoria special și teoria general a
relativității’’-1990. Interesat de preocupările științifice ale
matematicianului și logicianului american de origine austriacă
Kurt Godel 1906-1978, aduce contribuții deosebite la creația
acestuia, încât societatea Godel l-a adus membru , fiind unicul
roman răsplătit cu această onoare. În anul 1996 editează în
Spania un număr special al revistei THEORIA, consacrat
contribuțiilor românești la filosofia științei. Profesorul univ. dr.
Ilie Pârvan, titularul catedrei de filosofie a Univ. București are
o reputație științifică internațională remarcabilă, fiind invitat să
țină cursuri și prelegeri la universitățile din S.U.A., Franța,
Spania, Marea Britanie, Ungaria etc. Este membru al
Institutului mondial de fenomenologie din S.U.A. și al
Asociației mondiale de logică simbolistică, iar în România a
fost ales Președinte al Societății române de filosofie analitică.
La 13 mai 1992 a fost ales membru corespondent al Academiei
Române.

CU BASTONUL PRIN CARACALUL DE ALTĂDATĂ

(VI)

Dumitru Botar

46
Prăfuită și uitată, presa romanațeană interbelică încă mai are
ceva de spus și vă asigur că lectura ei este reconfortantă,
fermecătoare cu parfum de epocă. Iată, avem în față colecția
ziarului VREMEA (1928-1934), organ independent, cultural-
social-economic-politic, din care reținem pentru început o știre,
privind sărbătorirea ELENEI FARAGO în seara zilei de 6 iunie
1928 la Teatrul Național Caracal, din inițiativa ATENEULUI
caracalean cu ocazia împlinirii a unei jumătăți de secol.
Primarul G.D. SOREANU deschide festivitatea, în prezența
intelectualilor din oraș veniți în număr mare, apoi s-au rostit și
alți participanți între care scriitorul craiovean ȘTEFAN
BĂLCEȘTI, din partea revistei RAMURI, toți aducând laude
sărbătoritei pentru activitatea sa literară, pentru poezia ei de
mare sensibilitate și fior artistic.
Aflăm tot din acest ziar, că unul din fruntașii orașului TOMA
HAGICHIREA, în vârstă de 90 de ani s-a stins din viață
(27.01.1929), lăsând amintirea unui om cinstit, harnic, pașnic
fără dușmani. A fost negustor, cunoscut în Romanați, avea
brutărie și un hotel ce-i purta numele, vis-a-vis de HOTEL
TEODORU, în centrul orașului, pe care îl vinde lui NICHITA
BICESCU, președintele Camerei de Comerț a jud. Romanați,
acesta îi schimbă numele în HOTEL VICTORIA, dar și el îl
vinde altui negustor, NICU IVĂNESCU.
A fost un părinte fericit, toți cei 5 băieți pe care i-a avut s-au
întors sănătoși din războiul de reîntregire, unul din ei AHIL
HAGICHIREA, ajungând general, iar altul JEAN
HAGICHIREA, contabil la BNR, era cunoscut în oraș și județ,
drept un foarte bun violonist, fiind nelipsit la seratele muzicale
organizate cu diferite ocazii. Răsfoind colecția găsim, date
interesante despre o pictoriță caracaleancă, mai puțin
cunoscută: ECATERINA BOLDOIU, care o perioadă (1942-
1943) a predat Desenul la Liceul Comercial din Caracal, era
fiica lui Ioniță Boldoiu, funcționar la primărie. În anul 1929
47
expune, cu mare succes la SALON TUILLERIES (PARIS) la
secția pictură: PORTRETUL UNEI COPILE. Diplomată și
laureată a ȘCOLII NAȚIONALE DE ARTE FRUMOASE din
București, pentru pictură și sculptură, primește o bursă pentru a
merge la Paris să se perfecționeze, devenind diplomată a
Universității din Paris (Sorbona) și a Școlii Superioare de Arte
Frumoase, studiind pictura cu LUCIEN SIMON, iar sculptura
cu A. E. BOURDETTE.
Înainte de prezența pariziană a fost cunoscută în București încă
din 1924, la Caracal se mai află doar un tablou al ei: VAS CU
DALII (ulei pe pânză) și poate fi admirat în PINACOTECA –
MARIUS BUNESCU. Același ziar, pe fază la absolut toate
evenimentele ce se derulau în Caracal și județ, ne spune că în
primele zile ale anului 1930, mai precis în seara de revelion, s-
a inaugurat CERCUL MILITAR CARACALEAN, sufletul
acestui eveniment fiind colonelul CONSTANTINESCU,
comandantul Reg. 19 infanterie și președinte al acestui cerc,
care a rostit cu acest prilej o cuvântare mult apreciată și
aplaudată de cei prezenți în frunte cu prefectul județului și
primul procuror. Întregul corp ofițeresc a insistat a se aproba ca
în fiecare sâmbătă să aibă loc serate de dans atât pentru ofițeri
și familiile lor, cât și pentru invitații civili din oraș, comitetul
de conducere fiind de acord.
În continuare, VREMEA din 1932 ne relatează încă de la
începutul acestui an, două decese ale unor personalități
caracalene și romanațene, este vorba de ALECU
CONSTANTINESCU, fost primar, prefect, deputat și senator,
plecat la cele veșnice în ziua de 16.01.1932. A fost membru
devotat al P.N.Liberal, om corect în viața politică și privată s-a
bucurat de stima tuturor. Un alt mare dispărut acum, este
PETRE BECHERESCU (25.02.1932) mare proprietar din
ZĂNOAGA (Romanați) și el membru al P.N.Liberal. Fost
prefect de Romanați (1914-1915) doctor în medicină la Berlin,
48
controversat, deși unii l-au considerat cinstit și moral, se
retrage în final scârbit de politică la moșia sa, practicând o
agricultură model pentru acele timpuri. Apelând la altă
publicație romanațeană de mare succes la timpul său:
ROMANAȚUL (1914-1915; 1926-1945), director ȘTEFAN
OPRESCU, pentru reapariția din 1926-1945, organ
independent, găsim și aici pulsul politic-cultural și social al
Caracalului de altădată desigur cu bune și rele sau știri de
senzație.
Din numărul din 25.09.1927, aflăm că în Caracal a luat ființă
clubul sportiv VULTURII, pentru cultivarea și dezvoltarea
tuturor ramurilor de sport, gimnastică, ciclism etc. președinte
fiind ales FRANTZ FUNK, iar ca vicepreședinte NICOLAE
MITTELBRUN, care promite multe îmbunătățiri clubului,
pentru o activitate sportivă sănătoasă la nivelul orașului.
Cineva care nu semnează, îi adresează o epigramă poetului
TRAIAN DEMETRESCU, apropo de o stradă din oraș care-i
poartă numele: ,,Tu mulțumește Primăriei/ Poete, blând ca un
copil/ Știindu-te bolnav îți dete/ O stradă aproape de... Azil’’.
Ne-a impresionat plăcut chiar ne-a tulburat o poezie scrisă de
maior AL. TEODORIAN, fost subprefect de Romanați în
1927-1928, publicată de ROMANAȚUL (19.12.1937) pe care
pentru frumusețea și sensibilitatea artistică ce o respiră o
încredințăm și cititorilor revistei noastre.

Când voi trece pragul vieții

Și-oi păși pe drum de veci
Aș dori să fie afară
Timp frumos de primăvară
Cu parfum de lilieci.

Nu vreau flori și nici discursuri

Forme goale fără rost
49
Doar părintele să-mi zică
O psaltire cât de mică
Ca un bun creștin ce-am fost.

Să mă ducă pe-nserate
Într-un car, cu patru boi
Și să-mi cânte o fanfară
Ca prin somn să mi se pară
Că merg iarăși la război.

Și nici bocete nu vrea

Când capacul au să-l pună
Numai mândra să se plece
Peste gura mea cea rece
Și să-mi spună, noapte bună.

Foarte interesant ni s-a părut și un anunț matrimonial găsit în

ROMANAȚUL (30.05.1940), privitor la căsătoria lui ALICE
LEONTOPOL, fiica cunoscutului proprietar VASILE
LEONTOPOL, care s-a logodit cu tânărul MARIUS
IONESCU, licențiat în drept și mare proprietar în jud. Ialomița.
Evenimentul a avut loc în splendidul și poeticul conac din
COMANI, în prezența unei asistențe selecte, care a fost
delectată de orchestra condusă de celebrul artist, LIMBĂ.
Scripcarul LIMBĂ, cânta la Restaurantul CINA din Caracal,
prilej pentru ȘTEFAN RICMAN, directorul ziarului VREMEA
de a-i adresa lui JEAN POPESCU, șeful liberalilor din
Romanați (1927-1928) căruia îi plăcea „ghersul” dulce al lui
LIMBĂ, următorul catren, mult gustat în epocă:

Limba-i bună, cu măsline

Bună fără de pereche
Ție-ți place însă LIMBĂ
50
Când îți cântă la ureche.

Undeva într-un colț, zăresc un ziar destul de prăfuit și rupt, îl

iau și citesc în el acest superb colind, semnat de ION
POTOPIN (FĂCLIA 25.12.1940).

Veler, Doamne, velerim

Cine cântă oare-n tindă?
Glas de tineri serafimi
Crește-n glastre, de colidă

Clopote de-azur încearcă

Să vestească-n sat minuni
Troienit de cântec parcă
Trec pe uliți, îngeri buni.

Veler Doamne, veler iar

Albe parcuri, ning de sus
N-are cântecul hotar
Când se naște-n slăvi IISUS.

Într-un număr viitor al revistei noastre vom reveni cu alte fapte

și evenimente, în special din viața culturalartistică a
Caracalului de altădată, făcând cunoștință cu mari actori ai țării
care au vizitat orașul dar și cu actorii caracaleni în frunte cu
COCA GHEORGHIU și VIRGIL PRICA.

CU BASTONUL PRIN CARACALUL DE ALTĂDATĂ

(V)

Dumitru Botar

51
Presa romanaţeană interbelică conţinea şi numeroase trimiteri
acide la diferite personalităţi din judeţ, nemenajând pe nimeni,
fie că era vorba de prefect, primar sau viceprimar. Unele sub
forma unor epigrame sunt destul de reuşite, altele cel puţin
atrăgeau atenţia asupra unui fapt sau eveniment, aşa cum e
cazul ţărăniştilor care prin 1919 îşi făceau propagandă prin
ziarul LUMINA, punându-l în prim plan pe profesorul Marin
Mihăescu (ŢUI). Dar opoziţia era pe fază:

Celor de la "Lumina"
În partid băgară preoţi
Pentru ce? Vă spun tot eu
Să nu credem că sunt oameni
Fără pic de Dumnezeu.
(VOINŢA POPORULUI - Anul I, Nr. 3, 17 II 1919)

ŢUI LUMINA SATELOR

Nu-i electrică la sate
Nici felinar pe uliţi nu-i
Astfel cu gazeta noaptea
Luminează numai ŢUI.
(VOINŢA POPORULUI - Anul I, Nr. 7, 20 IX 1919)

Prin 1941, viceprimar în tandem cu primarul Petre Coteţ, era

TICU COŞEA, cunoscut în oraş şi ca negustor, dar omul acesta
avea circa 130 Kg, la serviciu se ducea cu trăsura primăriei
situaţie în care locuitorii oraşului, sau jurnaliştii căutători de
senzaţii priveau cum bieţii cai abia puteau să-l ducă. Cei de la
ROMANAŢUL ŞI OLTUL (25 XII 1941) nu-l iartă, iar cu
ocazia schimbării lui din funcţie consemnează acest fapt:

Bieţii cai de la trăsură

Bucuroşi se uşurară
52
Când de greutatea-ţi moartă
Au scăpat ca de-o povară.

Nici cei de la SORCOVA, nu pierdeau timpul degeaba, luându-

l la ochi pe prefectul Marin Voiculescu, despre care au aflat că
are şi alte preocupări decât cele din fişa postului:

Unui prefect milos

Dom prefect iubeşte lumea
Din judeţ, fără măsură
Mai cu seamă pe slujbaşii
Femenini din prefectură.

Foarte interesantă şi pe fază ni se pare observaţia celor de la

ROMANAŢUL / 11 II 1938, care surprind un lucru rarisim
pentru cele două instituţii principale: Prefectura şi Primăria,
care la acea dată aveau în frunte un prefect, medic (Ion
Simionescu) şi un primar farmacist (Ion Georgescu):

RECLAMĂ GRATUITĂ
Ca să taie-n carne vie
(Socială chirurgie)
Şi Guvernul ca să n-aibă
La Caracal succes trist,
A numit prefect un medic
Şi primar un farmacist.
G. OGAR

Nici celebrul ALEXANDRU CALOTESCU - NEICU, poet şi

epigramist (1888 - 1952), din Turceni (Gorj), nu scapă celor de
la ROMANAŢUL, care-l încondeiază în fel şi chip, el având
relaţii "colegiale" cu directorul acestui ziar, Ştefan Oprescu,
dar şi cu Ştefan Ricman, directorul de la VREMEA.
53
Înţepăturile erau totuşi cordiale, nimeni nu se supăra, doar
cititorii se amuzau copios. Un oarecare LAMBRACHE
(desigur pseudonim), publică în ROMANAŢUL / 26 sept. - 3
oct. 1937, câteva "gânduri" la adresa lui NEICU, care scria în
RAMURI, revistă condusă atunci de Şaban FĂGEŢEL; de
reţinut că publica pe gratis:

De ce-n "RAMURILE" lor

Neicu publică de zor?
Ca s-ajungă scriitor
Asudând pe veresie
Când putea de mult să fie
Scriitor cu lei o mie
În satul lui ... la primărie.

Tot în ROMANAŢUL / 24 IV 1938, un oarecare SILE dă şi el

o INFORMAŢIE:

După câte s-a aflat

Neicu, om foarte bogat
Şi evlavios din fire
Vrea să-nalţe mânăstire
(Popi rugându-se mereu)
De păcate literare
Fiindcă scrie, talent n-are.

Găsim în ROMANAŢUL / 9 III 1939 şi o epigramă mai

prietenoasă pentru NEICU, sub semnătura TELCYCLOP,
anagrama de la POLYCLET, alt mare scriitor şi epigramist
oltean (1883-1962), fost primar al Craiovei (1920), prieten cu
Neicu, duelurile lor epigramistice fiind cunoscute în epocă:

Pe scheleticile "Ramuri"
54
Fără rod şi fără ţel
Neicu scrie "epigramuri"
Pricopsind pe Făgeţel.

Dar, Caracalul interbelic (chiar până în zilele noastre) a avut şi

alte repere, care pigmentau viaţa locuitorilor şi făceau deliciul
domnişoarelor care se simţeau onorate (era la modă) ca un
ofiţer să le ceară mâna. Este vorba de armată, oraşul fiind
reşedinţa unor unităţi militare de elită, dacă ne gândim numai
la două regimente: Regimentul 2 Călăraşi şi Regimentul 19
infanterie; cunoscute şi apreciate pentru modul în care s-au
comportat în cele trei războaie: balcanic, primul şi al doilea
război mondial. Când mergi spre Corabia, pe dreapta era
Cazarma Reg. 2 Călăraşi, unitate care devine una de elită, când
la conducerea ei s-a aflat colonelul Gheorghe Argeşanu (1922-
1927), viitorul prim-ministru ce obţinea cu regimentul său
numai locul I, la manevrele pe brigadă şi divizie, nu
întâmplător, pentru că Argeşanu, era poreclit şi Ghiţă soldatul
(Memoria Oltului 4/2012). Militar total, poate cea mai
pitorească figură a Cavaleriei Române din toate timpurile, avea
mustaţa în sus "a la Kaiser", piept bombat de muschetar,
pantalonul băgat în cizmă până la genunchi, cu pintenii ficşi şi
cocoşei la tocuri, fiind singurul ofiţer care mai purta pintenii
ficşi, de aceia i s-a spus Ghiţă Soldatul, Ţinuta lui impecabilă
era şi ţinuta întregului regiment, în special a ofiţerilor, iar
atunci când a fost Ministru al Apărării Naţionale, când făcea o
inspecţie la o unitate militară şi aceasta trebuia să se prezinte în
faţa lui avea pretenţia ca ofiţerii să bată pas de front, ceea ce nu
era normal, regulamentul militar nu prevedea acest lucru, dar
cu Ghiţă Soldatul era greu de dialogat atunci când dorea ceva.
La plecare, a lăsat la comandă un alt fiu al Caracalului, care a
continuat activitatea imprimată de el, venind şi cu alte realizări:
Col. Dumitru Rădulescu, un militar foarte bine pregătit, autor
55
de manuale de tactica Cavaleriei, vorbea fluent germana şi
franceza, scria şi poezii. Preocupat de timpul liber al ofiţerilor ,
de cultura lor generală, îi obliga să citească, apoi pe rând la
Cazinoul ofiţerilor pe care-l înfiinţase în 1928, să prezinte
rezumatul acelei lecturi. Constatând că ofiţerii nu cunoşteau
limbi străine, o invita de două ori pe săptămână la Cazinou, pe
profesoara de franceză Lili PURICESCU, pentru a le preda
subalternilor săi, taina însuşirii acestei limbi străine. Dumitru
Rădulescu, ajuns general şi aghiotant al Mareşalului de mai
târziu, Constantin Prezan, a lăsat moştenire celor care au venit
după el, CAZINOUL ofiţerilor, apreciat de superiorii săi şi
felicitat pentru această iniţiativă, fiind conceput ca un loc unde
ofiţerii să se adune, să aibă ocazie să se cunoască sufleteşte,
consolidând legăturile camaradereşti. Tot aici aveau la
dispoziţie şi o bibliotecă, mijloc de îmbogăţire a cunoştinţelor
militare şi generale, reviste române şi străine, care să-i facă a fi
la curent cu noutăţile zilei, în concepţia comandantului, ofiţerul
de cavalerie trebuind să fie model din toate punctele de vedere
în cazarmă, viaţa socială şi familie. Cazinoul era structurat
astfel: birou, salonaş de primire, sala de adunare şi conferinţe,
sala de scrimă, sala de mâncare şi camera ofiţerului de serviciu.
Exista posibilitatea conform statutului acestuia (publicat în
1928 la Tipografie şi Legătoria de cărţi IORGU PETRESCU -
Caracal), ca aici să fie invitaţi oamenii de cultură din Caracal,
tineri ofiţeri; atunci când serbau un eveniment, cum ar fi
căsătoria, chiar să găzduiască acest eveniment. Astfel în
ROMANAŢUL / 5 II 1928, citim că, în ziua de Duminică, 29 I
1928, Reg. 2 Călăraşi a avut privilegiul unei îndoite sărbători:
inaugurarea Cazinoului ofiţerilor şi căsătoria sublocotenentului
Cebuc Marin, cu d-şoara Olga Ciurea. Naşi au fost toţi ofiţerii
Reg. 2 Călăraşi, în frunte cu col. Dumitru Rădulescu, iar naşe
toate soţiile ofiţerilor, fiind prezenţi pe lângă cei apropiaţi, toţi
intelectualii oraşului, şi o delegaţie de ofiţeri de la Reg. 4
56
Roşiori. Cu acest prilej, oaspeţii au dăruit cazinoului o
splendidă statuetă de bronz, iar petrecerea a fost una deosebită,
civilii prezenţi fiind înconjuraţi cu multă atenţie, aşa că până la
ziuă a fost o distracţie mai mult decât reuşită, beneficiind şi de
un bufet asortat cu toate bunătăţile momentului. Ne despărţim
de Reg. 2 Călăraşi, cu regretul că nu am putut participa la acest
eveniment de basm şi o pornim spre cazarma altui regiment
glorios din Romanaţi, situat lângă gară: Reg. 19 Romanaţi, care
s-a acoperit de glorie lăsând pe câmpul de onoare mulţi
romanaţeni în cele două războaie mondiale. Nu despre asta
vom vorbi, s-a scris mult şi bine despre acest vestit regiment,
gândul meu se îndreaptă către un alt erou, care până la
declanşarea celui de-al II-lea război mondial, era cunoscut şi
temut în oraş: Maiorul IANCU SPERIATU. Era din Caracal,
avea o statură mijlocie, musculatură neobişnuită, umeri laţi şi
drepţi, forţă herculiană din naştere probabil, pentru că el nu
făcea pregătire pentru performanţă, deşi, a obţinut ca sportiv
rezultate notabile, fiind un alergător de talent şi de mare
perspectivă. Cei care mi-au povestit cele pe care le veţi citi,
spuneau că avea un cal (iapă) cu care venea la regiment,
distanţa era mare între locuinţa lui şi unitatea militară, iar când
traversa oraşul până la destinaţie, mulţi caracaleni se fereau din
faţa lui, pentru că mergea cu calul fără să se asigure, femeile şi
copiii fugeau din calea lui, cu mare spaimă. Alerga pe distanţe
medii şi lungi, având un stil propriu, câştigând cu uşurinţă
probele de 1500 şi 5000 metri, la concursurile de la Craiova
sau Bucureşti. Era în vara lui 1916 şi atleţii craioveni din care
făcea şi el parte, ajung la Bucureşti, frânţi de oboseală şi lihniţi
de foame doar cu puţin timp înainte să înceapă concursul.
Întâlnind un plăcintar, Iancu Speriatu, care mânca cât un
pluton, devorează rapid 12 plăcinte, care i-au produs o
puternică indigestie, devenind galben la faţă şi transpirat, de
parcă ar fi fost sub duş. Începând concursul, conducătorul
57
lotului craiovean, anunţă că din motive medicale Iancu
Speriatu nu poate participa pentru proba de 5000 metri, dar
Iancu când aude, îşi bagă degetele pe gât, produce vomă, apoi
se ridică şi porneşte în cursă alături de ceilalţi competitori,
pierzându-şi pur şi simplu adversarii pe traseu, episod care se
va repeta şi în după amiaza aceleiaşi zile, dar la proba de 1500
metri. Tot cu acest prilej, Iancu Speriatu se remarcă la o altă
probă pe echipe, anume „tracţiunea cu frânghia” dar frânghia
era de fapt un otgon. La întâlnirea de la Craiova această probă
fusese câştigată uşor de olteni care-l aveau atunci în formaţie
de Iancu Speriatu şi încă doi romanaţeni: Ion Bancu şi Ion
Iliescu-Zănoagă, acesta din urmă ajungând un redutabil călăreţ,
sportiv şi scriitor militar. Datorită dibăciei lui Iancu Speriatu
dar mai ales forţei, echipa olteană câştigă şi aici la Bucureşti în
aplauzele spectatorilor, care au apreciat forţa de excepţie a
caracaleanului nostru. Din păcate acest ofiţer al Regimentului
19 Infanterie – Caracal a avut un sfârşit tragic. Aflat pe frontul
din est obţine o permisie după doi ani de lupte şi bucuros se
îndreaptă spre casă, spre cei dragi. Era în anul 1943, trenul cu
care venea spre Caracal este atacat de avioanele inamice, o
bombă cade chiar pe calea ferată, fără să explodeze, situaţie în
care trenul se opreşte, iar trei oameni se căznesc cu ea s-o
înlăture dar fără rezultat. Atunci din tren coboară un militar ce
îşi dezbracă vestonul şi cu mânecile cămăşii suflecate reuşeşte
de unul singur să ridice bomba cu o uşurinţă care-i uimeşte pe
ceilalţi călători. Trece peste calea ferată cu ea în braţe, dar nu
mai apucă s-o pună jos, bomba explodează în braţele lui,
spulberându-i pur şi simplu trupul. Acel militar era Iancu
Speriatu. Mare ghinion. Dar după aceste secvenţe cu iz cazon
să facem un popas, pentru destindere la Teatrul Naţional din
localitate, bijuterie arhitecturală a oraşului şi zonei pe scena
căruia au urcat personalităţi de marcă ale teatrului românesc:
Agata Bârsescu, Aristiţa Romanescu, H. Lecca, Toneanu,
58
Nottara etc. Era în anul 1903, când la Caracal soseşte Nottara,
în rolul lui Hamlet, era aşteptat cu nerăbdare, afişe mari cu
chipul lui fuseseră puse în tot oraşul, în acel moment era şi
lăsata secului de Paşti, deci mare forfotă. Calfele urmate de
ucenici târguiau pentru jupânii lor portocale, jupânii la rândul
lor cumpărau pentru ei alviţă, în timp ce simigii cu tăvile de
plăcintă pe cap îşi strigau de zor marfa. În această atmosferă de
mare animaţie soseşte în Caracal, marele Nottara, care după ce
vizitează teatrul, iese la aer, pe o bancă din grădina publică din
incinta Prefecturii Romanaţi. Nici nu a apucat bine să se aşeze,
că au şi început să se adune, elevi, ucenici, calfe şi tot felul de
oameni care-l recunoscuseră, arătându-l cu degetul prin gardul
grădinii publice. Surprins şi desigur deranjat de această situaţie
neprevăzută, marele actor se ridică şi porneşte spre ieşire, cu
intenţia de a scăpa de „admiratorii” săi, care veneau după el
strigând: „Uite Nottara, uite Nottara...”. Deşi iuţeşte pasul,
grupul se ţine scai de el strigând mereu: „Uite Nottara, uite
Nottara”, iar când credea că totul este pierdut, îi apare în cale o
birjă, în care se aruncă disperat, răcnind la birjar: - Scapă-mă
birjar! Mână, că mă mănâncă crăcălenii. Seara, teatrul a fost
arhiplin. De la lojă şi balcon i s-au aruncat portocale, era un
frumos obicei ca actorilor şi trupelor de teatru care treceau prin
oraşul nostru, în semn de admiraţie să li se arunce portocale. A
fost o seară de vis. Tot cu o asemenea seară s-au întâlnit
caracalenii prin decembrie 1940, la foarte puţin timp după
Dictatul de la Viena, în urma căruia vecinii hrăpăreţi au muşcat
adânc din trupul ţării, cu ajutorul lui Hitler şi Mussolini care le-
au „livrat” nord-vestul Transilvaniei, ce cuprindea şi Clujul
„capitala Ardealului”. În acest context de nemulţumire
generală, când demnitatea şi sufletul nostru fuseseră rănite,
vine la Caracal Maria Tănase, tânără frumoasă, deja un reper
muzical (avea 27 de ani) folcloric, care pur şi simplu a
electrizat sala. Deşi era un ger năpraznic sala era arhiplină, dar
59
prin cântecele ei, Maria a încălzit nu doar sala ci şi inimile
celor prezenţi, dar când la un moment dat ea a cântat: „Clujule
măi, Clujule,/ Nu plânge băiatule”, pur şi simplu sala a luat foc,
cei prezenţi (mulţi tineri) ridicându-se în picioare, cu pumnii
strânşi, strigând: „să mergem la Cluj, să mergem la Cluj”, încât
dacă cineva ar fi luat iniţiativa, toţi cei prezenţi, în culmea
entuziasmului şi mâniei, ar fi ieşit din teatru şi ar fi pornit spre
gară! Mulţi plângeau în timp ce glasul puternic, fermecător şi
răscolitor al Mariei Tănase străbătea prin ferestre şi se auzea în
stradă. Dar câte fapte şi evenimente interesante de mare simţire
şi trăire românească nu s-au derulat în oraşul nostru. Dacă vom
avea şansa să ajungem până la ele, le veţi cunoaşte şi
dumneavoastră în continuare. Vă asigur că merită.

CU BASTONUL PRIN CARACALUL DE ALTĂDATĂ

(IV)

Dumitru Botar

Era în preajma primului război mondial (1914-1915), presa

romanațeană pe lângă știrile legate de acest eveniment care se
apropia cu pași repezi, însera tot felul de fapte și evenimente
picante, desigur spre deliciul cititorilor, care cumpărau din plin
gazetele locale. Primar în acest timp, era avocatul Constantin
Mustață, liberal din Osica, prieten și consătean cu Dumitru
Șuculescu, fost prefect și senator de Romanați, pe care pentru
amiciția lor ieșită din comun Ion. P. Dacianu, i-a încondeiat cu
60
un frumos catren având în vedere că, ei erau nedespărțiți atât în
Caracal cât și în București:

Senatorul, Șuculescu
Într-o zi era s-o pață
Umblă ras în capitală
Și-n Caracal cu... MUSTAȚĂ.

Acuzat că este corupt și face afaceri, pe spinarea Primăriei,

Constantin Mustață a fost pur și simplu mitraliat de către
ziarele conduse de adversarii politici sau de unii neprieteni,
căci slavă domnului avea destui. Iată în acest sens ce putem citi
în ROMANAȚUL (5 iulie 1915)

Pe Mustață-n sfârc luându-l

Romanațule susții
Că mereu îi este gândul
Numai la potlogării

Gândul poate ca să-i fie

Dar de drept, te contrazic
De când e la primărie
Știu că n-a făcut nimic.
DU-PĂ.

BEBE ȘI DOICA
Unii în dos și alții în față
Îi zic „Bebe” lui Mustață
Eu porecla i-o înțeleg
El deși la vârstă-ntreg
Suge ca din țâța vacii
61
Însă, culmea ironiei
Doica o plătesc săracii.
SER.

Sub o altă semnătură – DUCH – găsim și această epigramă,

în ton cu săgețile veninoase aruncate de adversarii
primarului:
Mie îmi place la rigoare
Pot să mistui chiar o ață
Însă mi-este imposibil
Ca să-l mistui pe Must-ață.

Mustață era de fel un om înalt, așa că imediat unii au fost

convinși că trebuie să fie și lung de mână și iată ce a ieșit:
La înălțimea sa, Mustață
Mă gândesc de-o săptămână
Dacă este lung cât plopul
Cum n-ar fi și lung de mână?

Pe un alt primar, MIHAI BIBIAN (1895-1896, 1900-1902,

1906), care a făcut multe lucruri pentru Caracal, între care
Școala de băieți din cartierul Bold (1896) și Hala de Carne
(1896), de data aceasta prietenii îl șicanează, prilej cu care
avocatul Ion Dacianu atacă sub centură:
Despre a lui activitate
Ca primar, ce pot să zic
N-a făcut nici rău, nici bine
Fiindcă n-a făcut nimic.

Rămânând tot la primari (C. Mustață) reținem și acest

spumos catren din ROMANAȚUL (29 III 1915):
În orașul nostru unde
Vei găsi doi protopopi
62
Străzile sunt rău pavate
D-aia dă Primaru-n gropi.

Prin decembrie 1930, are loc recensământul populației, ocazie

cu care un isteț versificator a făcut un frumos și reușit colind,
pe care VREMEA (Anul III Nr. 5 – 21 XII 1930) îl
consemnează pentru posteritate:

Deci cu legământ
La recensământ
De vor întreba
Și vor cerceta
Tot din vad în vad
Și din sat în sat
Și din casă-n casă
Câți sunteți la masă
Spuneți-le drept

Cu mâna pe piept
Că-i spre fala țării
Vestea numărării
S-aveți pe la ușă
Numai flori și rujă
Și pe la fereștri
Mere mari domnești
Flori și busuioc
Cinste și noroc

Mergând pe firul amintirilor, nu putem trece peste o persoană

care prin anii 1960 făcea deliciul caracalenilor boemi ce mai
întârziau pe băncile din Cadrilater (între care și subsemnatul)
după ce tinerii se retrăgeau din plimbarea lor circulară. Atunci
apărea solitar ca din pământ nea Vasilică, pe numele adevărat
63
Vasile Dumitrescu pentru obișnuita plimbare nocturnă, parcă
era o umbră, mergea încet cu pas măsurat, în mod cert plecase
de la masa de scris și tot la ea revenea după această ieșire. Nea
Vasile era om de condei, numele lui era o prezență discretă dar
sesizabilă în presa romanațeană interbelică, în special în
ZORILE ROMANAȚIULUI. Printre atâtea poezii publicate de
el ne-a atras atenția una intitulată, ORAȘUL MEU pe care
ziarul ROMANAȚUL din 30 VIII 1939, o trimite către cititorii
săi, poate cea mai frumoasă și impresionantă creație dedicată
Caracalului, de fapt o frescă literară reușită a orașului
interbelic:

Sub cerul cel veșnic

Vechi burg adormit
Cu casele-ți strâmte
Cu scuar prăfuit
Asculți cum îți cântă
Plângând melodia
Sărmanele-ți strade
Și-n juru-ți câmpia

În piețele tale
În târgul de luni
Aceleași ființe
Cu aceleași minciuni
Și-aceiași viață
Și moarte la fel
Se duce cu anii
Oraș fără țel

Când seara coboară

Pe trepte pustii
64
Din zările triste
Adânci, cenușii
În lungul șoselei
Sărmane bătrân
Se scutur același
Frunziș de salcâm.

Tot în același ziar, dar din 31 VIII 1939 pe pag. 1, citim un

anunț, potrivit căruia în Caracal se va juca în curând o revistă
satirico-umoristică "CARACALUL PE FAȚĂ", scrisă de un
grup de tineri foarte talentați. Reacția celor de la VREMEA,
este promptă și savuroasă:

Au fost unii care-n viață

Ne-au pupat orașul în față
Iar în dos l-au înjurat
Cu voi, lucru-i descurcat
Mai cinstit și mai frumos
Căci ne forfecați pe față
Și-apoi ne pupați în dos.

Revenind la reclame subliniem încă o dată că ele făceau

deliciul caracalenilor prin originalitate și pitoresc, multe fiind
antologice, evidențiind o anumită stare , un anumit stil, aș zice
negustoresc prin care să atragă clientela și desigur atenția
cetățenilor. Ziarul VULTURUL din 10 sept. 1886, publică un
anunț interesant privind vânzarea unei locuințe, proprietar fiind
Bălăceanu „majur” în retragere, care trebuind să-și schimbe
domiciliul, face un apel către cei interesați de cumpărarea unei
case: "Casele mele sunt situate în mahalaua Sf. Nicolae,
comuna Caracal n. 172, bine construite, cu zid, învelite cu
tinichea, cimentate de jur împrejur la o înălțime de un metru în
sus, având curte spațioasă în două fațade, având bordei de
65
cuhne zidit cu cărămidă, un cuptor de pâine în curte, grajd și o
magazie, curte separată de păsări cu casetele lor etc."
Deși oferta era procopsită, poate că din cauza prețului cerut, nu
apar cumpărători situație în care proprietarul revine cu noi
precizări: „mai am sonerie electrică, pivniță de vinuri, un
bordei pentru varză și zarzavat." Nu știm cum s-au finalizat
încercările de vânzare, dar sincer vorbind o locuință ca a
majurului Bălăceanu, fruntaș conservator, amator de dueluri
verbale și chiar cu pistoalele, ne-ar tenta și pe noi măcar pentru
sonerie, ceva destul de rar la 1886. Iată-ne și în ziua de 29 mai
1932, când la Caracal sosește Octavian Goga, prilej cu care se
organizează o grandioasă manifestare, la acea dată poetul fiind
președintele Partidului Național - Agrar, din cuvântarea căruia
reținem aceste cuvinte tulburătoare: "Aici în Caracal, sufletul
meu se îmbină cu trecutul, îmi dau seama că apostolia mea va
trebui să meargă înainte, gata de orice sacrificii pentru
izbăvirea țării." Medicul Ștefan Vayas este ales șeful
organizației locale, iar învățătorul Grigore Constantinescu,
președinte al adunării. Medicul Leon Spireanu, om cu reputație
profesională în Caracal și Romanați, le spune celor care au
nevoie de el, în special cei de la țară că "având automobil pot
oricând veni în orice loc, fiind chemat prin telefon"
(VREMEA, 8 II 1930). Într-un alt număr din VREMEA (26
VIII 1928), stând și noi ca tot omul la o bere LUTHER,
lecturăm cu plăcere acest frumos CÂNTEC MODERN, semnat
de Gogu Sugativul:

Fericirea-i o poveste
Iar norocul pentru hoți
Omul necăjit de este
El se vaietă la toți.

x
66
Dar când bea o bere bună
Cum e Luther, negreșit
Face-o cură, doar o lună

Și devine fericit.

După care mai comandăm un rând, reclama confirmă calitatea

acestei beri, mult gustată de caracaleni și nu numai. Categoric,
ziarul VREMEA , ne apare ca fiind unul echilibrat, incitant,
plin de umor, după lectura lui aveai nu doar o poftă nebună de
un LUTHER sau Bragadiru, dar și de un grătar a la Buțănescu
sau Petre Roșu, buna dispoziție și pofta de viață fiind vizibile.
Cum să fie altfel, după ce citești în acest ziar două epigrame
destul de reușite, din păcate nu avem numele autorului:

UNUL COCOȘAT
Azi a murit un cocoșat
Ce n-a făcut nici un păcat
Și mâine cred c-o să-l vedeți
Trecut în lumea celor drepți.

PE MORMÂNTUL SOACREI
Sub această piatră
Cam la opt prăjini
Au înmormântat-o
Ginerii haini

Consemnăm tot datorită ziarului VREMEA, un eveniment

deosebit pentru întreaga țară a Romanaților despre care astăzi,
aproape nimeni nu mai vorbește, fiind o faptă bună, un gest
notabil (dacă era ceva negativ, odios, era încă pe buzele
67
tuturor) . Ne facem o datorie de suflet și de respect pentru ION
OROVEANU (IANCU) de la Dobrun, care în anul 1928
donează Academiei Române 2 milioane de lei pentru
înființarea fondului ION OROVEANU, destinat a încuraja
descoperirile medicale în slujba oamenilor.
La data de 9 XI . 1928, Academia Română prin secretarul ei
ION BIANU, trimite donatorului o scrisoare de
mulțumire ,,atât pentru frumoasele sentimente de care sunteți
însuflețit față de instituția noastră, cât și pentru utila destinație
ce-ați dat acestui fond".
La puțin timp, VREMEA, anunță decesul lui IANCU
OROVEANU, plecat dintre noi în dec. 1928, subliniind că era
o fire liniștită, muncitoare, excesiv de onest, nu a ofensat pe
nimeni. Om luminat, altruist, generos. IANCU OROVEANU,
cu conac la Dobrun, era fiul cel mare al soților OROVEANU
(Teodor și Nicolița) și tatăl lui TUTU OROVEANU, soția lui
George Georgescu, marele nostru dirijor, devenită deci prin
căsătorie TUTU GEORGESCU.
Pentru că le-am tulburat destul liniștea celor care nu mai sunt,
aducându-i pentru o clipă printre noi cei de azi, dar și pentru că
am obosit și eu umblând printre amintiri, mă retrag pentru o
perioadă de liniște, fie la Culiță Gligor la un salam de Sibiu, fie
la Buțănescu la o bere Bragadiru, iar dacă ajung și pe la Făget
la o măslină și o țuică la gheață (cinstea casei) mă declar
mulțumit. Să vedem poate ajung și pe la PRINȚUL, la clubul
lui de lângă Buțănescu la un remi, sau biliard, acolo însă
trebuie să câștig, că îmi cere caniotă, dar nu m-am decis.

68
OAMENI, FAPTE, ÎNTÂMPLĂRI DIN ROMANAȚIUL DE
ALTĂDATĂ

Dumitru Botar

Odată terminate lucrările de construcție ale Teatrului Național

din Caracal (1901) acesta a intrat puternic în circuitul artistic al
zonei și al țării, așa cum s-a putut observa și din alte informații
anterioare. Trupe selecte de actori, cu piese de mare succes s-
au perindat pe scena acestei instituții, publicul caracalean
așteptând cu emoție și bucurie asemenea manifestări iar presa
vremii consemnând cu fidelitate aceste evenimente. Ziarul
„Conservatorul” din 08.III.1914 ne informează că, în prezența
unui public numeros, cu un succes enorm, s-a prezentat piesa
PĂIANJENUL de A.D. HERTZ, în rolurile principale Marieta
Ionescu și Constantin Mărculescu. S-a remarcat d-șoara
Ionescu, care în actul I a interpretat renumitul dans TANGO,
cu care pur și simplu a electrizat sala. Peste câteva zile (13.
III.1914) o altă seară regală au trăit caracalenii. Este vorba de
COCOȘUL NEGRU de Victor Eftimiu, în rolul Dracului a
jucat C. Nottara, cu trupa sa din 30 de persoane. Succes mare,
aplauze interminabile, seară magică, de neuitat. Același ziar,
consemnează faptul că pe data de 26.IV.1914, pe scena
aceluiași teatru a avut loc reprezentarea operei comice
PANAMAUA, muzica D. Cristide, fost prefect, iar libretul Ion
P. Dacianu.
Manifestarea a fost organizată cu scopul de a înzestra Teatrul
din localitate cu un parchet mobil, întrebuințat ori de câte ori va
avea loc un bal. Toate cheltuielile pentru montarea piesei au
fost suportate de D. Cristide, iar încasările vor fi folosite pentru
scopul propus. Reușită deplină, în sală foarte multe femei și d-
șoare în ținută de gală. În ,,Voința Romanaților” din
02.III.1907 (Memoria Oltului nr. 34/2014) citim despre o altă
69
seară caracaleană, prilejuită de prezentarea unei frumoase
drame: VICTIMELE LEGII, cu ARISTIȚA ROMANESCU și
H. G. LECCA, cei doi deținând și rolurile principale: LECCA
în LERAULT și ARISTIȚA în doamna LERAULT .
Naturalețea și siguranța rolului jucat de LECCA, (ce era de fapt
acasă) a plăcut foarte mult publicului caracalean, uneori destul
de pretențios. Spectatori foarte mulți și generoși cu inegalabilii
actori. Să rămânem tot la teatru, unde în ziua de 03. nov. 1940
se prezintă comedia muzicală FEMEIA E DRACUL GOL, cu
reputata actriță NATALIA PAVELESCU. Muzici originale de
Nelu Martini, orchestra de jazz, cuplete, dansuri cu ansamblu
numeros, multă mișcare, animație. Încântător, ceva de vis,
succes maxim, public numeros, de bun gust. În continuare
citim în ,,Facla” / 29.IV.1940 o reușită epigramă a lui Nellu
Cristescu, cunoscut om de condei din Romanați, în perioada
interbelică dar și după aceea (vezi Fiii Romanațiului vol I -
1996).

EPIGRAMĂ RECORD

d-șoarei Myra, maestră de tricotat

O frumoasă profesoară
De la fabrica Record
Bolnăvește și omoară
Pe elevii ei, de Cord...

În Romanațiul /05.III.1940, găsim o frumoasă și sensibilă

poezie semnată de ELLA FRUNZĂ, pe care o redăm și
cititorilor de astăzi:

POVEȘTI...
Sfioase povești din trecut
70
Și basme cu voci argintii
Îmi sunteți atât de departe
Și totuși rămâneți prea vii.

Și ritmic când anii se cern

Și-n suflet tristețea coboară
Cu zbuciumul vieții etern
În voi regăsesc o comoară.

De dornici de vis și popas

În voi regăsesc și credința
Ce-adânc îngropată-a rămas.

Ziarul Vremea, poate cel mai plăcut și profesionist ziar din

Romanațiul interbelic (Memoria Oltului 35/2015),
consemnează în numărul său din 06.I.1928 un schimb de
replici între directorul acestuia și un „prieten” , care sună
cam așa:

D-lui RICMAN
Am suferit iubite domn
Întotdeauna de nesomn
De când gazeta ți-o citesc
M-am vindecat și-ți mulțumesc

RĂSPUNS
VAI! Ce rău mare ți-am făcut
O recunosc, dar cum s-o-ndrept
Căci numai având insomnie
Erai și dumneata deștept.

Destul de hazos mi se pare și un catren pe care l-am găsit în

Romanațiul/19 sept.1937, semnat FLODOARDO, prilejuit de
71
faptul că prozatorul Mircea Damian (Memoria Oltului 2,
4/2012; 12, 13, 14/2013; 29, 30, 32, 33/2014), pe numele său
adevărat CONSTANTIN MĂTUȘA s-a scandalizat pentru
faptul că STELIAN POPESCU ar fi „pește” declanșând o
campanie în ziarul ,,Lumea românească” din toamna lui 1937
împotriva directorului ziarului ,,Universul”:
Extraordinar îmi pare
Nici nu se mai pomenește
O Mătușă supărată
C-a descoperit un „pește”...

Romanațiul din 24.III.1915 ne povestește pățania unui aprod

caracalean cu primarul Constantin Mustață, de fel din Osica:

Astăzi m-a trimis primarul

O trăsură să-i aduc
Dar îmi zice: vezi să fie
Roțile de cauciuc
Întrebându-l :Înălțime
Ce vei face într-o zi

Dacă la Osica Mare

Cauciuc nu vei găsi?
Mi-a răspuns răstit (pe semne
Bănuia că o să-l ard)
„N-am nevoie... la Osica
Nu sunt gropi pe bulevard”.

Același ziar din 05.VI.1927 face o frumoasă prezentare d-lui

prof. Gh. D . Eftimescu de la Liceul Ioniță Asan, consilier
comunal pe lista partidului liberal. Bun orator, energic și
inteligent, susține permanent interesele comunei. A fost decorat
în campania 1916 – 1918 pentru conduită vitejească pe front.
72
Despre el mai amintim și un alt fapt de mare simțire și trăire
românească, cu ocazia decesului Reginei Maria, pe care-l
găsim consemnat în Romanațiul din 01 sept. 1938. Atunci,
prof. Gh. Eftimescu era directorul Școlii Generale nr. 3 de
băieți din Bold, cartier al Caracalului și comandantul stolului
acestei instituții de învățământ. El trimite M.S. Regelui Carol al
II-lea, la București , următoarea telegramă: „În momentul când
pământul se dechide a-și primi ce-i aparține din ceea ce a fost
Regina Reginelor oastea albă a acestui stol, îngenunchiată
Cerului merge de-a dreapta Tatălui . Cu adânc respect primiți
vii condoleanțe și asigurarea că veșnic vom pomeni cu
sfințenie numele Mamei Măriei Voastre și a noastră.
Sănătate

Comandantul stolului Școalei nr. 3 Caracal”. Răspunsul

Regelui vine prompt: „Mulțumesc pentru condoleanțele
exprimate. Carol Rege”.

Ziarul Caracalul din 15 ianuarie 1908 este generos, în special

cu noi cei de astăzi, făcându-ne cunoscute marile evenimente
artistice ale urbei de la începurul secolului al XX-lea, între care
seara dansantă de la Ateneul Român , unde d-șoara Eugenia
Celăreanu a executat la pian cu mult talent dificila
piesă ,,Cracoviene” de Rubinstein. Rechemată de public,
interpretează ,,Fruhlingssauchen” de Sinding.
Tot la Ateneul Român, în ziua de 21 decembrie 1907 are loc o
reușită serbare unde d-șoara maior Mihăescu a delectat publicul
cu sonata ,,Fantazia” de Mozart , ,,Impromptu” de Chopin și
desigur altele, primite la fel de bine de auditoriu. În aceeași
seară, viitorul primar și prefect de Romanați Virgil Marineanu
(Biți) a recitat ,,Epigonii” de Mihai Eminescu, și deși
emoționat, a făcut față cu brio, aplauzele furtunoase răsplătind
strădania și interpretarea deosebită. Tot în anul 1907, la 14
73
februarie, are loc pe scena Teatrului Național din Caracal un
festival artistic organizat de Dimitrie Christide în folosul
azilului de orbi ,,Vatra Luminoasă” din București. S-a început
cu ,,Imnul Regal” executat de orchestra Regimentului II
Romanați sub conducerea lui Goleșteanu, după care poetul și
avocatul Ion P. Dacianu, într-o poetică deșertăciune a descris
înduioșător suferința orbilor și bunătatea Aceleia care,
asemenea unei zeițe protectoare, s-a gândit la ei și a înființat
binefăcătoarea instituție (Regina Elisabeta sub patronajul căreia
s-a organizat acest festival).
Jean Livescu, artist din București a spus un monolog
romantic ,,Rochița”, fiind urmat de tânărul violinist Papasoglu,
care a interpretat cu multă măiestrie ,,Tarantella” și ,,Poloneza”
de Popper. Un moment deosebit a susținut frumoasa
domnișoară Helene Leontopol, fiica lui Velisarie Leontopol,
care la pian a interpretat cu originalitate și sentiment dificila
compoziție a lui Grieg ,,Olav Trigvason” în aplauzele frenetice
ale publicului, care i-a trimis multe buchete de flori. A evoluat
admirabil și tenorul I. Băjenaru din București, care a cântat cu
duișie sentimentala ,,Baladă” de Mascagni. Apariții notabile au
mai avut d-șoara Maria Manu din Caracal, comicul bucureștean
Vasile Toneanu, după care a urmat un ,,Duo” de Widor, între
d-șoara H. Leontopol la pian și Dimitrie Christide la
harmonică. În final, D. Christide a interpretat la pian opera
sa ,,Ciocârlia” și un potpuriu din cele mai frumoase arii
naționale românești. Ziarele timpului acordau spații mari și
producțiilor literare, unele chiar de bună calitate, poezii,
epigrame, sau creații umoristice cu țintă precisă la adresa unor
edili ai urbei sau a unor oameni politici. Iată-l din nou pe
epigramistul Nellu Cristescu care iese la rampă cu un frumos
catren la adresa uzinei din Caracal care de multe ori îi lăsa pe
locuitorii orașului în întuneric. Catrenul este publicat în ziarul

74
local ,,Romanațiul” din 1938, prilejuit de apariția
gazetei ,,Făclia”:

,,Cred că te-ai aprins la vreme

Căci electrica uzină
Ne lăsase-n întuneric
Poate tu să faci lumină”

Sub semnătura lui Kir Pafnutie, ziarul Romanațul-Oltul din 10

octombrie 1941 publică un adevărat atac la adresa edililor urbei
pentru modul cum arăta orașul atunci:

Răutăți

Cum ai fost când m-am născut

Acum șasezeci de ani
Tot așa te văd și azi
Gropi, gunoaie, bolovani

Căci edilii tăi au fost

Bieții, pentru ei cu-n rost
Lăsându-te biată urbe
În mocirlă, cu străzi curbe.

Impresionantă, chiar tulburătoare ni s-a părut o poezie din

același ziar din data de 30 septembrie 1941 (deci în plin război,
semnată de un director de școală, Ioan Modran:

Dorul ostașului român

Ai un foc la inimioară
Ca și mine care scriu
Sau cu toții într-o țară
75
Sau cu toții în sicriu
Ai luptat- acum lupți iară
Pentru dorul tău cel sfânt
Sau cu toții într-o țară
Sau cu toții în mormânt.

Luptă deci și te jertfește

Pe al patriei altar
Căci așa se făurește
Veșnicul și sfânt hotar.
Nu uita, din jertfa dată
Floare scumpă va răsare
Cu ea fi-va-ncununată
Mândra Românie Mare.

Nu de puține ori, scriitorii și epigramiștii caracaleni se duelau

cu cei din Craiova, în special cu Calotescu-Neicu sau cu
Șaban-Făgețel, directorul și fondatorul revistei ,,Ramuri”. Erau
schimburi de replici amuzante, cu efect plăcut, generatoare de
bună dispoziție. Iată că în ,,Făclia”/1-15 august 1940 găsim o
asemenea creație semnaată de Nellu Cristescu, adresată lui
Șaban-Făgețel pentru numărul din vară al revistei ,,Ramuri”:

De te-ai face foc și pară

Eu ți-o spun fără târcoale
,,Ramurile” chiar și-n vară
Fructe n-au, ci stau tot goale.

Lucrurile nu se opresc aici pentru că în Caracal exista un mare

tipograf și proprietar de restaurant, Mihai Făget, prilej pentru
M. Doicescu să scrie în același ziar, cu trimitere tot la Șaban-
Făgețel, acest catren foarte reușit intitulat ,,Craiovei”:

76
Voiți să treceți peste noi?
Zadarnic urmăriți un țel
Căci la noi este un Făget
Pe când la voi... un Făgețel.

La fel de acid este și alt catren semnat de P. Hanny

în ,,Romanațiul” /31 octombrie 1937 adresat lui Calotescu-
Neicu, un mare epigramist craiovean, cunoscut și apreciat la
vremea sa în toată Oltenia și în țară:

De ce Neicu-i trist când francul

Nu-l împușcă niciodată?
Fiindcă-n loc de lei vânează
Glorie nemeritată.

Totuși, din Craiova vine spre Caracal un semn de prețuire și

respect din partea altui mare epigramist craiovean, Ion
Popescu-Polyclet, magistrat, scriitor și publicist. Când s-au
împlinit 5 ani de la apariția ziarului ,,Romanațiul”, el îi trimite
o scrisoare lui Ștefan Oprescu, directorul ziarului, pe care o
găsim reprodusă în nr. 7-8/18 februarie 1941 și din care
spicuim câteva aprecieri:

,,Stimate d-le Oprescu,

[…] Ziarul ,,Romanațiul” a împlinit cinci ani de existentă ceea
ce nu e puțin lucru pentru un ziar de provincie. Te rog deci a
primi toată simpatia și prețuirea mea pentru felul cum ai știut
să te strecori și să conduci această valoroasă publicație.
În adevăr, în ziarul d-tale găsesc destule motive care să-l facă a
merita să trăiască. […] În ,,Romanațiul” d-tale se găsesc numai
sfaturi alese, articole morale, informațiuni prețioase care
privesc viața acestui județ, literatură și tot ce folosește și place
cititorilor din toate păturile sociale. El reprezintă în special
77
județul d-tale și de aceea este interesant iar conjudețenii d-tale
trebuie să-l prețuiască și să-i dea tot sprijinul. Încredințat de
aceasta, fac cele mai calde urări de bine pentru viitorul
Romanațiului”

Cu distinse salutări, I. C. Popescu-Polyclet. Vom reveni,

desigur, cu alte fapte și momente mai importante, care la
vremea lor au făcut deliciul unei generații și au ținut trează
speranța într-o lume mai bună, pe care o așteptăm și noi, cei de
astăzi.
Imagini aburite
Profesorul CRĂCIUN PĂTRU (1908-1988)

Dumitru Botar

Dascăl și cărturar cu preocupări multiple, a publicat diverse și

interesante lucrări despre istoria și cultura Caracalului și
Romanaților. A fost profesor la „Ioniță Asan” 31 de ani dintre
care 11 ca director pensionându-se în anul 1970. S-a născut la
24 ianuarie 1908 în Crușovu, sat de clăcași cumpărat de Mihai
Viteazul prin hrisovul din 6 septembrie 1598, localitate unde a
urmat cursurile primare. În toamna lui 1923 intră la gimnaziul
„Ștefan Popescu” din Corabia, remarcându-se la limba română
în special la compoziții. După trei ani se transferă la „Ioniță
Asan” din Caracal, unde obține rezultate bune la limba română
și istorie. Bacalaureatul îl susține în anul 1930, părăsind liceul
cu un respect deosebit pentru dascălii săi a căror amintire îl va
urmări pretutindeni: Ilie Constantinescu, Vasile Olexiuc,
Aristide Popovici, Mihail Dimonie etc.
În toamna aceluiași an se înscrie la Facultatea de litere și
filosofie din capitală secția Limba română, fiind ajutat pe toată
perioada studiilor de fratele său mai mare, Florea, dar pentru a-
și asigura o existență mai bună s-a angajat ca pedagog la
78
internatul liceului „Gheorghe Șincai” , apoi la internatul
gimnaziului „Corpului Didactic”. După absolvire este
repartizat la liceul din Huși, predând aici până în 1939 când la
„Ioniță Asan” din Caracal apare o catedră vacantă, pe care o
ocupă prin transfer, rămânând în acest liceu până la pensionare.
Era un neliniștit dornic să facă ceva mai mult pentru oameni,
pentru binele lor, de aceea nu s-a mulțumit doar cu activitatea
de la catedră. Astfel, în 1941 cu un grup de elevi a fondat
filiala Caracal a „Ligii Navale Române” al cărei scop era de a-i
face pe tineri să îndrăgească apele țării și profesia de marinar,
Liga organizând în vara lui 1942 o excursie cu vaporul pe
Dunăre de la Corabia la Baziaș, cu participarea a 30 de elevi și
profesori. La 1 noiembrie 1944 a înființat în liceu societatea
culturală „H.G.Lecca” a elevilor al cărei scop principal era
strângerea de fonduri pentru înființarea unui muzeu în Caracal,
reușindu-se să se strângă până în 1946 peste 2 milioane lei.
Totodată pictorița Hortensia Popescu l-a sfătuit să facă și o
pinacotecă, idee pe care a concretizat-o mai ușor deoarece în
1946 a fost numit director al liceului, calitate în care a solicitat
pictorilor născuți în Caracal donații în acest sens: Marius
Bunescu, Ion Musceleanu, Teodorescu-Romanați. Pinacoteca
s-a inaugurat la 1 septembrie 1947 cu 29 de tablouri, astăzi ea
însumând circa 250 de exponate: pictură, sculptură, grafică și
este una din podoabele orașului și județului nostru. Următorul
pas l-a făcut la 6 noiembrie 1949 când înființează Muzeul
orașului Caracal, al cărui director a fost aproape 20 de ani,
până în 1968.

Ca publicist a avut o activitate deosebită, tipărind mai multe

cărți și broșuri:

-„Opera lui Creangă”, Tipografia „Unirea” Caracal, 1941

79
-Anuarul Societății Culturale „H.G.Lecca” vol. I, Tipografia
„Unirea”, Caracal, 1945
- Anuarul Societății Culturale „H.G.Lecca” vol. II, Tipografia
„Gheorghe Neagoe”, Caracal, 1946
-„Muzee din Caracal”, Caracal, 1957 -„Pictori din orașul
Caracal”, Caracal, 1957
- Monumente istorice și de artă din Caracal, Caracal, 1958 -
Iancu Jianu, Craiova, 1965 (ediția I) și 1967 (ediția a II-a)
- Monografia Liceului nr. 1 din Caracal, Craiova, 1969
- Anuarul Liceului nr. 1 din Caracal (1969-1970), Craiova,
1970
- Caracal, ghid istorico-turistic (în colaborare), Craiova, 1972

A publicat de asemenea numeroase articole în presa locală și

centrală despre istoria și cultura Romanaților și a
Caracalului. A înființat și condus următoarele instituții de
cultură:
- Căminul Cultural „Ion Simionescu” din Crușovu
- Societatea Culturală „H.G.Lecca” -Pinacoteca „Marius
Bunescu”
- Muzeul Romanațiului
- Casa Memorială „Iancu Jianu”
- Asociația Culturală „Marius Bunescu”
- Cercul de bibliofilie și ex libris „Cezar Petrescu”
- Secția Caracal a Societății Numismatice Române
- Muzeul Sătesc din Stoenești

Ne-a părăsit în noiembrie 1988. Cu prilejul aniversării a 460 de

ani de atestare documentară a Caracalului (1538-1998) i s-a
acordat post-mortem titlul de „Cetățean de onoare”. Din păcate
astăzi aproape nimeni nu mai vorbește despre el, nedreapta
uitare așternându-se peste memoria lui, dar noi cei care l-am

80
cunoscut și apreciat ne vom aminti mereu de cel care a fost
dascălul și cărturarul Crăciun Pătru.
Sugerez, Consiliului Local Caracal, ca o stradă sau o școală să
poarte numele acestui om deosebit, pe care concitadinii lui l-au
uitat prea ușor.

IMAGINI ABURITE
ION SFÂRĂIALĂ
Dumitru Botar

Protopopul Ion Sfârâială s-a născut în comuna Rotunda, fostul

județ Romanați la 20 iunie 1897, fiind penultimul din cei 8
frați, 7 băieți și o fată. Cursurile primare la Rotunda până în
anul 1911, apoi Seminarul „Sf. Nicolae” din Rm. Vâlcea
absolvit în 1919. Licențiat în Teologie cu MAGNA CUM
LAUDE. În timpul primului război mondial înainte de
absolvirea seminarului a fost recrutat pentru Școala de ofițeri,
după absolvire fiind repartizat Sublocotenent la Reg. 19
Infanterie Caracal cu care a făcut campania din Moldova sub
comanda gen. Averescu. Din iunie 1919 și până în octombrie
1920, a fost mobilizat ca ofițer în campania din Apus –
Budapesta. După demobilizare se înscrie la Facultatea de Drept
din Cernăuți, dar în 1922 fiind hirotonit preot în comuna
Vlădila, renunță, funcționând aici până în 1930, de unde se
transferă în comuna natală Rotunda, activând până la
pensionare (1958). În perioada 1926-1936 a fost confesor
militar al Reg. 2 Călărași – Caracal.
În anul 1925 a fost desemnat de către conducerea Partidului
Averescan din Romanați să-l primească la Caracal după datină
81
cu pâine și sare pe gen. Averescu, care făcea o vizită cu
caracter politic în reședința Romanțului. Primirea a fost
deosebită, iar slujba religioasă oficiată de preotul Sfârăială a
fost superbă la fel ca și discursul pe care l-a rostit în onoarea
oaspetului, mult apreciat de acesta și de cei doi însoțitori
Octavian Goga și Petru Groza. La alegerile din 1926, câștigate
de gen. Averescu, a fost trecut chiar de acesta pe listele de
deputați pentru Parlament, generalul apreciindu-l în mod
deosebit, dovadă fiind telegramele de felicitare pe care i le
trimitea în fiecare an de 7 ianuarie, ziua de onomastică. În
termeni cordiali a fost și cu Octavian Goga, care asemeni lui
Averescu, îi trimitea de la Ciucea telegrame de ziua
onomastică, însă Goga a vrut mai mult cu preotul Sfârăială,
intenționând să-l trimită atașat cultural la una din ambasadele
țării noastre din occident, dar acest lucru nu s-a realizat pentru
că la scurt timp Guvernul Goga a fost demis de către regele
Carol al II-lea.
Fiind preot la Rotunda, prin anii 1930, împreună cu generalul
Ion Ciocan, alt fiu al satului, înființează Fundația „D.
Cotenescu” în memoria primului lor învățător, care avea ca
scop construirea unui cămin cultural modern, dotat cu sală de
proiecție cinematografică, bibliotecă și dispensar medical.
Căminul a fost ridicat până în 1944, la aceasta contribuind
numeroase echipe de tineri îndeosebi studenți. În fiecare seară
după terminarea lucrului aveau loc adevărate cenacluri
culturale unde se dezbăteau probleme de literatură, filosofie,
sociologie, istorie părintele Sfârăială impunându-se prin
expunerile sale erudite, tinerii socotindu-l părintele lor
spiritual.
A făcut și gazetărie, publicând numeroase articole în presa
vremii vorbind la radio pe diverse teme de cultură, educație
religioasă sau analize politice, bucurându-se de aprecierea unor
oameni de condei între care Ștefan Baciu sau Petre Bellu,
82
acesta din urmă aducându-i numai cuvinte de laudă în prefața
romanelor sale.
Pe Petre Bellu îl știe din perioada când acesta era ucenic în
atelierul de tâmplărie al lui Oacă din Caracal, ajutându-l atât
material cât și spiritual ca să devină scriitorul de mai târziu.
Găsindu-l într-o zi cu o carte, retras într-un colț de liniște
pentru lectură, preotul Sfârăială, în urma discuțiilor cu el, a
înțeles că la Oacă o duce cam greu de aceea i-a asigurat din
banii săi un prânz în fiecare zi la cârciuma lui Pricică, în meniu
fiind inclus de două ori pe săptămână și câte o jumătate de vin.
Mai târziu, când Petre Bellu a ajuns un scriitor consacrat, iar
pentru romanul său „Apărarea are cuvîntul” a fost pus la zid de
unii confrați, mai ales de marea masă a cititorilor, printre cei
care i-au luat apărarea, în cadrul dezbaterii literare, care a avut
loc la Teatrul din Caracal (1934) a fost și preotul Ion Sfârăială
care a demonstrat că romanul nu este imoral.
În cartea sa „Praful de pe tobă” Ed. Eminescu – 1995, pag. 303
Ștefan Baciu și-l amintește astfel: „Uneori apărea sosit dintr-un
fund de Oltenie, o cuvioasă față bisericească, aducând ba o
damigeană de țuică bătrână, ba un cârnat, ba o putinică de
brânză, care era deschisă în alai și apoi „stropită” și consumată
cum se cuvine în mijlocul aprecierilor pline de elogii. Era un
popă chel, cu barba mare ca a lui Gala Galaction, o barbă mai
degrabă de haiduc decât de popă pe care-l chema nici mai mult
nici mai puțin Sfârăială și care avea cel puțin pentru mine un
aspect cam înfricoșător. Era însă plin de inimă și de duh popa
Sfârăială, știind să asculte și mai ales să povestească fără a se
supăra, când uneori cu un pahar în plus se trecea la capitolul
„măscări” sau „gagici” ambele extrem de apreciate”.
La începutul anilor 1940 a fost vicepreședinte al Societății
preoțești „Renașterea” de pe lângă Mitropolia Olteniei, iar
odată cu declanșarea celui de al II-lea război mondial a plecat
pe frontul de răsărit preot căpitan cu Reg. 2 Călărași, de aici a
83
trecut ca preot militar al Diviziei a XI-a fortificații, unde
funcționează până în 1943, când este transferat ca preot
inspector la Misiunea ortodoxă română a guvernământului
Transnistriei până la sfârșitul campaniei din răsărit (1944).
După 1944 se înscrie în Frontul Plugarilor, fiind ales în 1946
cu prilejul Congresului acestui for, în comitetul central. În
1948-1949 Frontul Plugarilor s-a autodizolvat fuzionând cu
P.M.R. și P.S.Democrat, dar preotul Sfârăială a refuzat să
treacă la comuniști pe motiv că, ideologia acestora este în
totală contradicție cu filosofia bisericii pe care a slujit-o cu
credință, și nu vrea să o trădeze. Cu ierarhii săi superiori,
Episcopul Bartolomei, Mitropolitul Nifon Criveanu al Olteniei,
Mitropolitul Nicolae Mladin al Ardealului, a avut raporturi
foarte bune fiind apreciat și prețuit de aceștia care-i trimiteau
de sărbători urările lor creștinești de sănătate. Fostul Patriarh
Teoctist când era la Mitropolia Olteniei i se adresa cu „Tată
Ioane”.
A fost un cărturar, cu o cultură enciclopedică, un altruist în
relațiile cu semenii, fiind iubit și prețuit de cei care l-au
cunoscut. În fiecare duminică după slujba religioasă stătea
împreună cu tinerii și alți intelectuali la discuții, sub umbra
nucilor din curtea bisericii uitând uneori și de masă sau de alte
obligații familiale.
A trecut la cele veșnice în ziua de 18 noiembrie 1980 fiind
înmormântat în cimitirul din Rotunda.

84
OAMENI, FAPTE, ÎNTÂMPLĂRI DIN ROMANAŢIUL DE
ALTĂDATĂ

Dumitru Botar

În perioada interbelică pe lângă oamenii politici, negustorii sau

patronii de restaurante au fost şi alte persoane care s-au impus
la nivel de judeţ, fie prin activitatea lor gospodărească, fie
profesională, presa vremii reţinându-le numele şi faptele.

În anul 1939, se stinge din viaţă în satul său, Bucinişu, Ioniţă

Iliescu zis Aghiotantul, fruntaş al acestei localităţi, om înzestrat
cu o energie şi iniţiativă excepţionale, cunoscut în tot judeţul.
Ca primar al Bucinişului aproape un sfert de veac, s-a achitat
exemplar de sarcinile ce-i reveneau, fiind socotit un adevărat
părinte, iar în timpul ocupaţiei germane (1916-1917) i-a
sprijinit cu hrană pe cei năpăstuiţi deşi pericolul era mare,
nemţii rechiziţionând aproape tot. Model de virtute
cetăţenească, a fost condus pe ultimul drum de întreaga
populaţie a satului, iar ca ultim omagiu la cimitir, toţi cei
prezenţi în frunte cu preoţii i-au sărutat mâna.
Tot un om de bine, a cărui amintire s-a păstrat în paginile
îngălbenite ale vremii a fost şi Ion Apostol Rusan din Vlădila
(1876-1940), fiul lui Apostol Rusan (Memoria Oltului 31/
2014) şi al Floarei din Stoieneşti, a cărui fiică Anicuţa se
căsătoreşte cu col. Traian Vlădoianu, care în 1928 era în Reg. 2
Romanaţi nr. 19 ca maior. A fost un om drept şi cinstit,
întotdeauna i-a ajutat pe cei nevoiaşi şi vrednici, bisericii din
Vlădila i-a donat un clopot, iar după moarte a lăsat 10 pogoane
pământ arabil pentru întreţinerea sa. În cătunul Vlădila Nouă a
construit un local de şcoală, toată suflarea comunei aducându-i
mulţumiri. Decedează în anul 1940. La Scărişoara, într-o
familie de harnici gospodari se naşte în anul 1910 viitorul
85
magistrat Arsitide D. Trincă, clasele primare absolvindu-le în
comuna natală ca premiant, iar liceul „Ioniţă Asan” din Caracal
în 1929. Cu toate că rămâne orfan de tată se înscrie la
Facultatea de Drept din Bucureşti a cărei licenţă o obţine cu
succes devenind membru al Baroului Romanaţi, apoi din 1938
procuror la Tribunalul Caraş-Severin. Peste un an este numit
judecător în comuna Bozovici, acelaşi judeţ. Din păcate cariera
lui care se anunţa strălucitoare, se întrerupe la 4 septembrie
1940, când decedează, este adus în comuna natală şi depus
lângă tatăl său, gospodarul Dumitru Trincă. Familia şi toată
comuna l-au plâns amar pe magistratul lor, căruia destinul nu ia
permis să-şi culeagă roadele muncii sale. O figură legendară a
Romanaţiului bisericesc, de odinioară a fost preotul Iconom
Stavrofor I. Florescu (1877- 1945) care timp de 16 ani a fost
protoereu al Romanaţilor (1907-1923), dar şi profesor la liceul
de fete şi şcoala normală din oraş. Fiu al Romanaţilor, născut în
comuna Osica de Sus a gestionat cu mult tact judeţul, ca
protoereu, era un om foarte cult, vorbea greaca şi latina, a fost
invitat la Palatul regal cu ocazia unei recepţii, având o
interesantă intervenţie apreciată chiar de regele Carol I. După
ce i-a acceptat demisia, Episcopul Vartolomeu i-a scris o
scrisoare din care spicuim: „... Am primit demisiunea
mulţumindu-vă cu cea mai mare recunoştinţă pentru
competinţa şi hărnicia cu care v-aţi îndeplinit sub Noi,
îndatoririle. Prea cucerniciei voastre vă trimitem deci urările
Noastre de bine, împreună cu asigurarea părinteştei afecţiuni şi
îmbraţişări în Domnul.Veţi cunoaşte că aveţi a Noastră
binecuvântare de a purta de-a pururi insigniile Protoeriei...”
Spun cei care lau cunoscut că era o adevărată plăcere să-i
asculţi predicile şi conferinţele care impresionau prin acurateţe
şi diversitatea informaţiilor. Din zona învăţământului interbelic
se desprind câteva figuri de dascăli, nume de referinţă ale şcolii
caracalene şi romanaţene. Ne vom apri pentru început la Ştefan
86
Ionescu, fost inspector şcolar al judeţelor Romanaţi şi Olt pe la
1937. Venea de la Dioşti, unde se născuse în anul 1866,
absolvent al Şcolii normale din Craiova, devenind în 1909,
învăţător la şcoala din Băbiciu (Romanaţi). La Dioşti a fost
învăţător până în 1922, fiind transferat la Şcoala nr. 2 băieţi
Caracal, apoi revizor şi inspector şcolar. Pentru tot ce a făcut în
învăţământ a fost decorat cu „Răsplata muncii”, iar în războiul
de reîntregire a luptat în grupul „Dunărea” ca sublocotenent. În
timpul mandatului său, destul de mare, cu sprijinul prefectului
liberal Ionel Veleanu, s-au construit în Romanaţi 368 săli de
clasă. A fost apreciat foarte mult în acea perioadă, şcoala
romanaţeană având în el un slujitor devotat. Un cadru didactic,
cu rezultate frumoase, în şcoala caracaleană a fost şi profesoara
de limba franceză şi limba română Silvia Căpreanu, soţia
colonelului Căpreanu, care preda aceste obiecte la liceul de fete
din Caracal, unde era şi directoare, preluând această funcţie în
anul 1912 de la Sabina Negreanu. S-a preocupat de calitatea
actului de învăţământ şi de asigurarea unui local propriu, prin
colectarea de fonduri din partea unor oameni avuţi,
răscumpărând vechiul local al liceului de băieţi (fosta şcoală nr.
5) instalând aici definitiv liceul de fete. Era o curăţenie
exemplară şi o ordine desăvârşită, pentu că directoarea era o
persoană cu iniţiativă creatoare, blândă de regulă şi exigentă cu
aceia care nu se încadrau în normele de convieţuire şi în
disciplina şcolară. Şi-a onorat cu demnitate funcţia şi profesia,
numele ei fiind rostit cu respect şi preţuire de cei care au
cunoscut-o. Şcoala romanaţeană interbelică a fost aureolată de
prestanţa unui cadru didactic de excepţie, înzestrat cu un spirit
de iniţiativă cum rar s-a văzut şi cu o perseverenţă neclintită.
Este vorba de profesorul de geografie şi directorul de la „Ioniţă
Asan”, Silvestru Băleanu (1881-1956), născut în localitatea
Ruptura, jud. Mehedinţi, absolvent al liceului din Severin
(1899), licenţiat în litere şi istorie – Univ. Bucureşti (1905). De
87
la data de 7 sept. 1907 vine la Gimnaziul „Ioniţă Asan” pentru
disciplina geografie, dar a mai predat şi dreptul, fiind în mai
multe perioade director, fie singur fie împreună cu unii colegi
desigur conform situaţiei de atunci, ultimul directorat a fost
între 1926-1927, împreună cu Constantin Iliescu şi D.C.
Eftimescu. Profesor cu autoritate şi prestanţă, spirit
gospodăresc, a făcut eforturi mari pentru construirea localului
liceului având poate cel mai mare merit, a strâns fonduri din tot
felul de acţiuni locale (serbări, donaţii, vânzări de cărţi poştale
etc.), în condiţiile în care nu avea fondurile necesare de la
prefectură, primărie sau minister. Autor de manuale didactice,
a ţinut conferinţe la Teatrul din localitate, iar în anul 1921,
când Nicolae Iorga vine la Caracal, el este cel care-l prezintă pe
scenă, în aplauzele celor care veniseră să-l vadă pe marele
bărbat. În anul 1926 (februarie-aprilie) a fost şi primar al
Caracalului, iar în 1937, senator de Romanaţi, pe lista
liberalilor conduşi de Dinu Brătianu. A fost apreciat ca un erou,
care a stat permanent pe şantierul liceului, până şi-a văzut
opera înfăptuită. Prin anul 1926, în centru, pe str. Unirii, se afla
un magazin cu băuturi spirtoase, vinuri şi bere şi un hotel,
proprietarul lor fiind un negustor de frunte al Caracalului,
Toma Petre Radu Ploeşteanu, ce deţinuse la nivelul oraşului şi
judeţului funcţii importante: preşedinte şi director de bancă,
preşedinte al Sfatului negustoresc local, de mai multe ori
consilier comunal şi judeţean, fost ajutor de primar. În anul
1925, împreună cu Gh. Nicolescu, fost primar, înfiinţează
Banca „Viitorul” al cărei preşedinte este, dând dovadă de mult
profesionalism şi cinste ireproşabilă, fiind menţionat şi în
Monografia judeţului Romanaţi – Craiova 1928, la capitolul
„Caracaleni fruntaşi”. A fost căsătorit cu Maria Lupancea din
Ghizdăveşti, nu au avut copii, dar în casă era o nepoată a soţiei,
Teodora, pe care au căsătorit-o cu Ilie Grigore, băiat de
prăvălie la el, un om harnic, priceput şi cinstit. Apreciindu-l,
88
Toma Petre Ploeşteanu, îi lasă lui şi soţiei sale prin testament
(1942) toată averea mobilă şi imobilă ce va rămâne după
încetarea lui din viaţă. Printre altele în testament se spune:
„Acest testament l-am făcut nepotului meu Ilie şi nepoatei mele
Teodora, fiindcă au avut întotdeauna şi au şi astăzi o afecţiune
deosebită faţă de mine şi s-au comportat faţă de averea mea, ca
şi când ar fi fost ei proprietari”. Ilie Grigore era din Zănoaga
(Romanaţi) unde se născuse în anul 1903, fiul lui Dincă şi
Constantina, decedează în anul 1975. Acest Ilie Grigore, în
anul 1945, îşi schimbă numele în Ilie D. Grigorescu-
Ploeşteanu, iar din căsătoria lui cu Teodora, a rezultat un copil,
Toni Grigorescu, aflat în prezent la Bucureşti. Toma Petre R.
Ploeşteanu, a muncit din plin, strângând o avere frumoasă, pe
care a lăsat-o moştenitorilor, la decesul său din 1943 find
condus la locul de veci de toţi comercianţii locali, cât şi de
mulţi prieteni şi cetăţeni care l-au apreciat. Părăsind spaţiul
Caracalului să poposim în câteva comune, unde amintirea unor
primari sau dascăli trebuie readusă în peisajul cotidian al
comunităţilor locale, pe care ei la timpul lor le-au gospodărit
eficient cu multă dăruire şi iubire. Ne oprim pentru început în
comuna Studiniţa, unde în anul 1939 se găsea un primar model:
Constantin Lamy, care printre multe altele are şi iniţiativa
înălţării aici a unei troiţe în memoria celor 33 de eroi căzuţi în
lupta marelui război pentru întregirea neamului. Cu bani
proprii dar şi cu sprijinul tinerilor premilitari troiţa este
inaugurată la 20 august 1939 în prezenţa unei numeroase
asistenţe, între care părintele Şerban Marin şi căpitanul Raul
Sachelaride, comandantul taberei. Acesta a făcut apelul
nominal al eroilor, iar la pronunţarea fiecărui nume, unul dintre
tinerii premilitari răspundea: „mort pentru patrie”, după care s-
a ordonat cinci minute de reculegere. Mulţumind asistenţei şi
tinerilor premilitari, primarul Constantin Lamy, declară că
această troiţă o lasă în patrimoniul căminului cultural local,
89
drept pildă de vitejie şi sacrificiu a acestor eroi, datorită cărora
avem astăzi o Românie Mare, liberă şi frumoasă. De fapt odată
cu venirea lui ca primar în comună s-a introdus ordinea, iar ea
poate fi dată ca exemplu la nivel de judeţ. De la Studiniţa
plecăm spre Brastavăţu la primarul Iulian Logofătu, suntem tot
în anul 1939, vara. Încă de la intrare se putea observa că avem
de-a face cu un om priceput, energic, calităţi pe care le-a pus în
slujba binelui obştesc, cu intenţia de a face din Brastavăţu o
comună model. A trasat o şosea nouă ce pleca din centrul
comunei şi făcea legătura cu şoseaua Corabia-Caracal,
plantându-se pe margini 300 de pomi fructiferi, s-a început
pietruirea şoselelor comunale prin prestaţie în natură şi
antreprize, s-au plantat 300 de salcâmi pe şoseaua judeţeană
Corabia-Caracal şi şoselele comunale, de asemenea sau săpat
23000 metri liniari de şanţ. Preocupări majore au fost şi pentru
starea sanitară a comunei cât şi faţă de construcţia unei şcoli
primare de fete, iar la Cruşov a demarat lucrările de zugrăvire a
bisericii. Ca om, Iulian Logofătu a fost mai mult decât un
primar oarecare, el fiind iniţiatorul şi sprijinitorul multor
acţiuni nobile şi frumoase, oferind ajutor oricui i-a solicitat
ceva. Gospodar şi bun agricultor, a fost premiat de către
Camera de agricultură Romanaţi, fiind numit şi mandatar al
oficiului de valorificare a grâului în gara Vişina. Revenim la un
cadru didactic remarcabil al Romanaţiului din perioada
interbelică: Ana Marineanu, învăţătoare în comuna Cezieni,
soţia lui Nicoale Marineanu şi el învăţător, având împreună 8
copii între care două fete: Teodora căsătorită cu Ilie Oprescu,
negustor caracalean şi Lucia, căsătorită Liiceanu, mama
filosofului Gabriel Liiceanu. Devotată carierei didactice, a pus
suflet din sufletul ei pentru a-i lumina pe copiii satului, pe care
îi iubea la fel ca pe ai ei. Îndemna elevii să-şi iubească ţara şi
să îmbrace cu mândrie costumul naţional, la decesul ei din
1934 a fost o jale de nedescris, tot satul plângea. Datorită ei şi
90
soţului, se spunea în Romanaţi, în comuna Cezieni nu au
existat analfabeţi. Revenind în capitala Romanaţilor – Caracal
– zărim pe Cadrilater silueta unui bărbat elegant, cu papion, cu
un mers de împărat roman, ieşit la promenadă, într-o mică
pauză de la masa de scris. Este vorba de poetul şi epigramistul
Ion P. Dacianu, magistrat cu grad de consilier de curte, avocat,
literat cu o vastă cultură. Ca poet a scris doar pentru sine, nu s-
a adunat în volum, o făcea mai mult din plăcerea de a scrie; era
un fin şi subtil epigramist, presa romanaţeană interbelică i-a
găzduit multe producţii literare. De fapt el scrie o poezie
umoristică cu tentă politică dar şi cu parfum de romanţă fiind
apreciat drept unul din puţinii iniţiatori şi susţinători ai mişcării
literare din Romanaţi (vezi Poveştile Caracalului; pag. 234).
Selectăm câteva epigrame mai acidulate:

Are-n scumpul lui tezaur

Aur mult şi pietre rare
Numai inimă de aur
N-are.

Unui profesor biblioman

Despre-a lui bibliotecă

A mers vestea-n multe părţi
Şi e foarte explicabil
El dă banii toţi la... cărţi.

Unui avar

N-ar mai duce trai de câine

Lângă marele-i tezaur
De-ar fi sigur după moarte
Că va sta-n coşciug de aur.
91
Dintre poezii propunem: PRIETENA MEA, publicată în ziarul
ALARMA
Prietena, ce mi-e stăpână
Pe inima şi gândul meu
Adeseori la mine vine
Dar pentru ce? Mă-ntreb şi eu...

De câte ori în nopţi de vară

Alăturea am stat visând
Spunea mereu că mă iubeşte
Şi-n van am întrebat-o... când?

De dorul meu, mi-a spus odată

Că suferă. Să n-o cred oare?
...M-a sărutat aşa de dulce
În trei cuvinte... pe scrisoare.

Realitatea este că acest delicat poet şi epigramist, merită un

studiu mai amplu, la care încerc să lucrez, în special
epigramele lui sunt de actualitate, ar avea căutare, dar până
atunci poate mai găsim şi alte figuri legendare ale Romanaţilor.
Printre actorii caracaleni de altădată

Dumitru Botar

Caracalul a cunoscut în perioada interbelică şi chiar în timpul

celui de-al doilea război mondial o activitate teatrală deosebită
pe care presa romanaţeană a consemnat-o uneori cu lux de
amănunte. Existau atunci o serie de actori locali, talentaţi şi
ambiţioşi dar mai ales pasionaţi ai genului , dar şi un public
format care umplea până la refuz teatrul din
localitate.Repertoriul divers şi variat era totuşi axat pe viaţa şi
92
întâmplările oraşului, cu tot felul de situaţii, unele picantereşti
mult gustate de publicul amator dornic de asemenea prestaţii.
Dacă ar fi să readucem în faţa celor de azi câteva secvenţe din
viaţa teatrală, cu siguranţă ar fi dificil, dar având la îndemână
doar unele găsite în presa timpului, le prezentăm cu
convingerea că nu facem doar un act de cultură, ci mai ales un
gest de iubire şi preţuire pentru aceia care la vremea lor i-au
făcut pe caracaleni să zâmbească.
Astfel în ziua de 8 iulie 1944, în sala teatrului are loc un reuşit
festival artisticomuzical prezentat de un grup de tineri în
beneficiul societăţii ,, Principele Mircea”. S-a prezentat drama:
O POVESTE ADEVĂRATĂ, de D. Ionescu Morel şi pretextul
muzical: BONSOIR CARACAL, de Mircea Popescu. Au avut
prestaţii frumoase şi mult gustate de cei prezenţi, domnişoara
Coca Gheorghiu, vedeta trupei şi domnul Virgil Prica , dar s-au
remarcat şi domnişoara Beatrice Biega ,,o tânără talentată plină
de nervi”, Stelu Dumitrescu, Maria Istrate, Nae Mâţulescu, O.
Petrulian, Mircea Florescu, Jean Firoiu, Pekă Mircea Popescu,
Ticu Gheorghiu,etc. Jazzul ,, EXCENTRIC” cu pianistul Radu
Şerban a distrat publicul cu şlagăre cunoscute, spectacolul fiind
o reuşită, iar rezultatul financiar a fost foarte mulţumitor. În
aceeaşi lună pe 23 iulie 1944, are loc un alt festival artistico-
muzical susţinut de un grup de studenţi în colaborare cu
minunata Coca Gheorghiu şi talentatul actor caracalean Virgil
Prica, pentru ridicarea unei troiţe în memoria eroilor neamului.
Prima parte a constat în prezentarea dramei într-un act ,, SE
FACE ZIUĂ”, de Zaharia Bârsan, toţi interpreţii având o
prestaţie excelentă, stârnind aplauzele publicului. Coca
Gheorghiu în rolul Ilenei a redat cu măiestrie chipul extrem de
greu al ţărăncii ardelene în timp ce prestaţiile domnişoarelor
Tanţa Saravanos şi Beatrice Biega au fost la fel de
convingătoare ca şi ale lui Bebe Enescu, Mircea Popescu, O.
Rauten sau Bebe Ştefănescu. În partea a doua s-a jucat
93
pretextul muzical ,,AU REVOIR CARACAL” în douăzeci de
tablouri, autor Mircea Popescu şi Dr. Emil Borş cu concursul
Jazzului EXCENTRIC . Prestaţiile au fost impecabile,
răsplătite cu tunete de aplauze, remarcându-se Virgil Prica
interpretând magistral Alida Vali şi Cicerone. A strălucit şi de
această dată Coca Gheorghiu , dar şi Bebe Enescu, un splendid
interpret în arta cupletelor, domnişoarele Beatrice Biega şi
Tanţa Saravanos ,,două tinere elemente foarte talentate şi pline
de viaţă” precum şi Stelu Dumitrescu, Nae Mâţulescu, Ovidiu
Petrulian, Bebe Ştefănescu şi Mircea Popescu. Spectacolul a
fost supervizat de Dr. Emil Borş care a dat dovadă de un bun
simţ artistic iar sala teatrului a fost plină până la refuz.
Caracalenii au mai avut plăcerea să îi vadă pe aceşti minunaţi
actori şi în zilele de 23-24 ianuarie 1945, când Virgil Prica şi
Coca Gheorghiu au fost aplaudaţi la scenă deschisă , întreaga
trupă obţinând cu acest prilej cel mai mare succes din cariera ei
teatrală. În alte roluri au evoluat Nina Sorescu, Stelu
Dumitrescu, Nelu Bontaş, Adrian Dumitrescu şi Iancu
Ianculescu, iar fondul muzical a fost asigurat de Radu Şerban.
Consemnez cu emoţie, dar şi cu nostalgie, aceste amintiri
teatrale din oraşul nostru care ar fi putut avea alt traseu
artistico- cultural dacă nu îşi pierdea calitatea de reşedinţă de
judeţ anulată abuziv în 1968. Câţi dintre cei de astăzi ştiu de
Virgil Prica , Coca Gheorghiu sau de Beatrice Augusta Biega?
Câţi dintre noi albiţi de vreme sau apăsaţi de grija zilei de
mâine mai fredonează celebrul cântec care în acele vremuri
devenise şlagăr? Textul aparţinea lui Virgil Prica, iar muzica
lui Radu Şerban:

Caracal, orăşel cu multe cârciumi

Cu vin bun şi femei cum nu găseşti
Ţin-te-aşa Caracal!
Fii voios, că-i frumos
94
Caracal orăşel sentimental
Caracal iubite Caracal
Ne-ai legănat de copii
Şi ne-ai iertat nebunii

Caracal iubite Caracal

Nu-ţi suntem recunoscători
Şi din grădină-ţi rupem flori
Caracal iubite Caracal
De-ai şti c-avem temperament
Ne iubeşti, ne doreşti
Şi ne aperi de bombardament…

GENERALUL PETRE N. BUCICĂ

Dumitru Botar

Părintele Nicolae Bucică din Slatina a avut 15 copii. Primul

dintre ei, Petre, s-a născut în acest oraș la 27 ianuarie 1881,
urmând cursurile primare și gimnaziale în orașul natal la
Școala de băieți nr. 1 „Ionașcu", apoi la „Radu Greceanu",
obținând examenul de maturitate în 1899.
Este atras de cariera militară și întreaga viață o dedică armatei,
pe care a slujit-o cu credință și devotament cum puțini au făcut-
o. In perioada 1899—1901 este elev al Școlii pregătitoare de
95
ofițeri activi, arma infanterie din București, iar la 1 iulie 1901
este avansat sublocotenent, fiind primul la clasificare. Peste
două luni având acest grad este repartizat la Regimentul Olt nr.
3, începându-și astfel cariera în orașul natal, unde rămâne 4
ani.
La 28 noiembrie 1904 este avansat „la alegere” locotenent și
mutat la Regimentul 22 Dâmbovița, unde stă până la 1
octombrie 1906, după care este trimis pentru doi ani în Austria,
fiind repartizat la Regimentul 27 de infanterie imperială,
„Regele Leopold al II-lea al belgienilor", cu sediul la Leibach
(Liubliana). Colonelul Radicevici, comandantul acestui
regiment, are numai cuvinte de laudă despre locotenentul
Bucică Petre.
În perioada stagiului din Austria, la 27 aprilie 1907 se
căsătorește cu domnișoara Alexandrina Stănciulescu, fiica
căpitanului Ioan Stănciulescu, domiciliat în Slatina. Din
căsătorie rezultă trei copii: Florica, Alexandra și Nicolae
Mihail, născut în București la 27 aprilie 1916, care a avut
amabilitatea să-mi pună la dispoziție datele solicitate. În 1908
se reîntoarce în țară funcționând ca ofițer instructor la Școala
de tragere a infanteriei, cu rezultate deosebite, fiind propus la
gradul de căpitan, „la alegere”.
În 1909 îl găsim iarăși la Regimentul Olt nr. 3. La data de 14
august 1916 era comandant la Școala militară de infanterie, dar
peste o lună este numit în fruntea regimentului (Cetate —
Cloșca, cu care la 2 octombrie 1916 pleacă pe front în
localitățile Pârsești și Tigveni, producând inamicului pierderi
simțitoare. La 18 noiembrie 1916 regimentul său primește
misiunea de a asigura retragerea Diviziei a 8-a infanterie peste
Argeș. Deși cade rănit, la atacul satului Fulga asigură totuși
retragerea acestei divizii în bune condițiuni.
Este propus de a fi înaintat la excepțional la gradul de
locotenent- colonel, eveniment ce are loc la 1 aprilie 1917.
96
Asemenea calificative și aprecieri îi permit să dobândească
gradul de colonel la 1 aprilie 1919, iar peste opt zile i se dă
comanda Regimentului Olt nr. 3 pe care îl conduce până la 18
august 1920, fiind apreciat ca „unul din comandanții de
regiment de elită, cu o cultură militară superioară". După ce
este mutat ca șef de stat major la Divizia a II-a, la 1 aprilie
1921 i se încredințează comanda liceului militar „Mânăstirea
Dealu". Chemarea orașului natal este, însă tot mai puternică și,
la 7 aprilie 1926, Divizia XI infanterie îl primește ca Șef de
Stat Major, făcând și aici dovada unor calități militare și
omenești apreciate de șefii săi, generalii: Dejoianu, Dumitrescu
C. și Popovici, care îl propun pentru gradul de general și
comandă de brigadă. Astfel, pe data de 1 aprilie 1928 i se dă
comanda Brigăzii a I-a infanterie cu sediul la Lugoj, iar la 1
octombrie 1928 este înaintat „la alegere”, la gradul de general
de brigadă. Avea 47 de ani și era cel mai tânăr general din
armată.
Hotărât să nu se despartă de Slatina, conștient de capacitatea sa
militară, dar, în același timp, convins că dreptatea și
competența trebuie puse în prim-plan, se reîntoarce în orașul
copilăriei la 1 aprilie 1932, pentru a lua comanda Diviziei a XI-
a infanterie. La 10 mai 1938, pentru limită de vârstă este trecut
în rezervă, iar după 16 ani, în 1947 este avansat general de
divizie, cu data de 13 iulie 1945. Decedează în noaptea de 22
spre 23 decembrie 1951 în Slatina, fiind înmormântat în cavoul
familiei din acest oraș. Nu ar fi rău dacă una din străzile
reședinței județului nostru ar purta numele acestui distins și
brav fiu al ei, poate chiar cea care urcă spre Grădiște, unde s-a
găsit casa natală a familiei Bucică. Ce ziceți, domnule primar?

Cine a fost Toma Ruşcă?

Dumitru Botar
97
Era originar din comuna Redea dar prin căsătorie se stabilise la
Vădăstriţa, unde până la moartea sa a militat pentru
îmbunătăţirea situaţiei ţărănimii prin intermediul cooperaţiei.
De profesie învăţător, absolvent al Şcolii Normale din Craiova
promoţia 1898, a fost cel dintâi martir pe altarul generoasei
mişcări cooperatiste din România al cărei principal ţel era
emanciparea ţărănimii. Condiţiile grele în care se zbătea
aceasta în perioada de început a veacului nostru l-au determinat
pe Toma Ruşcă să înfiinţeze în Vădăstriţa o obşte de arendare
(1902) pentru a proteja astfel o moşie care se afla în apropierea
comunei, dorită de unii proprietari care atrăseseră de partea lor
şi câţiva ţărani. Pentru a face faţă tuturor situaţiilor ce apăreau
ca urmare a arendării acestei moşii (garanţie bănească, inventar
agricol) împreună cu sătenii, Toma Ruşcă a înfiinţat o bancă
populară, „Frăţia” în 1904. Însă obştea ţăranilor, împreună cu
bravul învăţător a fost legalizată de-abia în 1907 în urma unui
greu proces cu obştea proprietarilor, fapt ce a făcut ca ura
împotriva lui Toma Ruşcă să fie şi mai mare, aceştia
hotărându-i pieirea. Dar momentul care a declanşat acţiunea
criminală împotriva învăţătorului din Vădăstriţa a fost
înfiinţarea în comună ca urmare a legislaţiei iniţiate de
guvernele care s-au succedat după 1907, a obştii „Cozia” în
anul 1909 care a încheiat cu statul un nou contract de arendare.
Pentru a-l elimina fizic, arendaşii Marin Dragomir şi Ion Istrate
au aranjat cu doi ciobani care l-au pândit pe Toma Ruşcă în
noaptea de Crăciun a anului 1909 când acesta se întorcea acasă
de la sediul băncii populare „Frăţia”, lovindu-l cu cuţitul în
pântec. A ajuns totuşi acasă spunându-i soţiei cine era asasinul
pentru că îl recunoscuse, apoi a murit lăsând în urmă o văduvă
şi trei copii mici. Moartea lui a fost regretată de tot satul, de
toţi învăţătorii din ţară, precum şi de toţi cooperatorii din
judeţul Romanaţi care au deschis o listă de subscripţie pentru
ridicarea unui monument în memoria marelui dispărut.
98
Monumentul-bust a fost instalat în anul 1946 în curtea
Federalei „Dacia” din Caracal şi a fost executat de sculptorul
Mihai Onofrei. Pe soclu se află următoarea inscripţie:
„Cooperaţia recunoscătoare lui Toma Ruşcă, asasinat în
noaptea de Crăciun a anului 1909 pentru apărarea drepturilor
ţărăneşti”. Dezvelirea bustului a avut loc în prezenţa
Ministrului Cooperaţiei, Anton Alexandrescu (la data de 28
aprilie 1946), care a subliniat meritele învăţătorului martir în
acţiunea de îmbunătăţire prin cooperaţie a condiţiilor de viaţă
ale ţărănimii. În prezent, monumentul-bust al lui Toma Ruşcă
se află lângă Teatrul Naţional în partea dreaptă, iar o stradă din
oraşul Caracal cândva îi purta numele. Deoarece în asasinat
erau implicate şi unele persoane influente din Bucureşti, s-a
încercat muşamalizarea acţiunii criminale, dar la intervenţia lui
Spiru Haret ucigaşii şi-au primit pedeapsa cuvenită, el
chemând pe cei mai de seamă avocaţi ai Baroului de Ilfov care
au pledat gratuit cauza văduvei şi a copiilor lui Toma Ruşcă.
Din Caracal, alături de cauza celui dispărut a mai fost şi P.R.
Tudoran care a susţinut pedepsirea ucigaşilor precum şi a celor
care i-au pus să facă acest gest odios. Procesul a avut mare
ecou în întrega ţară şi s-a judecat la Teatrul din Caracal care s-a
dovedit neîncăpător. Deoarece se derula favorabil achitării
celor vinovaţi care au fost apăraţi de avocatul caracalean Tudor
Oroveanu, s-a reuşit prin intervenţii să fie mutat la Craiova.
Aici după o luptă titanică cei vinovaţi şi-au primit pedeapsa:
Marin Dragomir şi Ion Istrate, autorii morali, cât şi cei doi
ciobani fiind condamnaţi la muncă silnică pe viaţă.
Impresionaţi de tot ceea ce a făcut Spiru Haret, Ministrul
Instrucţiunii Publice, pentru ca dreptatea să triumfe în acest
proces, sătenii din Vădăstriţa i-au adresat o scrisoare de
mulţumire iar Domnica Ruşcă, soţia celui ucis, în semn de
recunoştinţă i-a scris printre altele: „Voi deprinde copiii mei să
rostească cu evlavie numele dumneavoastră.”
99
I.G. Duca şi liberalii romanaţeni

Dumitru Botar

Această distinsă personalitate a vieţii noastre politice

interbelice a fost mult iubită şi stimată în Romanaţi, relaţiile
sale cu liberalii de aici fiind nu doar politice, ci şi de suflet, el
fiind multă vreme preşedintele de onoare al organizaţiei
liberale Romanaţi. Avea aici şi prieteni politici pe care îi iubea
şi cărora le-a simţit căldura şi prietenia: Constantin Mustaţă,
fost primar al Caracalului, Dumitru Şuculescu, senator de
Romanaţi şi prefect, o perioadă şeful organizaţiei liberale
Romanaţi prin 1915-1916 şi Jean Popescu şeful organizaţiei
liberale Romanaţi în perioada 1927-1930. De fapt la alegerile
din Romanaţi (1921) a fost ales deputat, prilej de a-i mulţumi
lui Constantin Mustaţă prin această scrisoare pe care o
reproducem aici:
Buc. 3 febr. 921
Iubite D-le Mustaţă

Din alegerile de la Romanaţi şi de reuşita mea va rămâne

pururea legat pentru mine numele D-tale. Am avut prilejul să
constat munca, priceperea şi mai presus de toate calităţile d-tale
sufleteşti. Ele mă leagă de D-ta. Primesce mulţumirile mele
recunoscătoare şi o afectuoasă strângere de mână.
I.G. Duca
În această calitate a fost prezent de nenumărate ori în reşedinţa
Romanaţiului unde de fiecare dată i s-a făcut o primire regală.
Ziarul Vremea din 18 noiembrie 1928 menţiona într-o notă din
pagina 2 că pentru viitoarele alegeri de Cameră şi Senat
Partidul Liberal ,,a fost primul care şi-a înscris semnul Linia,
cu fostul ministru de interne şi preşedinte de onoare al
organizaţiei liberale de Romanaţi, d. I.G.Duca în frunte.
100
Urmează ca între timp să se completeze cu ceilalţi candidaţi
[…] .’’Cu acest prilej, organizaţia de Romanaţi a P.N.L. a scos
o publicaţie ocazională intitulată Vestitorul în care s-au
publicat apeluri către învăţătorii şi preoţii din Romanaţi spre a
susţine candidatura lui I.G. Duca (vezi Ion Tîlvănoiu, Fl.
Tîlvănoiu- Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi, Ed.
Hoffman, 2013, p. 250).

În decembrie 1928, el le trimite romanaţenilor o scrisoare plină

de iubire şi afecţiune din care redăm esenţialul: „Pentru a doua
oară îmi faceţi dovada dragostei şi încrederii dvoastră de a mă
trimite să vă reprezint judeţul în Parlamentul ţării, în opoziţie
fiind. Faptul mă bucură desigur, dar mai ales mă angajează,
atât pe mine cât şi pe dumneavoastră... Vă mulţumesc tuturor
din tot sufletul şi cu toată recunoştinţa, pentru măgulitoarele
dovezi de dragoste ce mi-aţi dat încă odată cu prilejul acestor
alegeri şi vă asigur că voi şti să fiu la înălţimea dorinţelor
dvoastră de a fi strajă neadormită la siguranţa statului nostru”.
Aşteptându-i vizita la Caracal în august 1929 presa
romanaţeană (Vremea din 18 august 1929) îl saluta cu aceste
cuvinte de mare cinste şi preţuire: „Salutăm în persoana
domnului I.G. Duca nu pe omul unui partid politic ci pe
slujitorul ilustru al NEAMULUI căci domnia sa prin marile
calităţi cu care a fost înzestrat de natură, a încetat încă din
primele manifestări publice să mai fie omul de partid,
afirmându-se puternic şi precis ca om al Ţării”.

Însă dintre toate vizitele sale la Caracal nici una nu a atins

dimensiunea şi măreţia celei din 6 dec. 1929 cu prilejul
Congresului Organizaţiei Liberale din Romanaţi. În acest sens
au sosit de la Bucureşti: I.G. Duca, preşedintele de onoare al
acestei organizaţii, N. Chirculescu, Leonte Moldoveanu, şeful
liberalilor din Brăila, Valeriu Roman, Eugen Titeanu, I.D.
101
Ianculescu, Obedeanu etc. De la Slatina au fost prezenţi fraţii
Alimăneşteni, Belletti, J. Florescu, Tomescu, Ilie Popescu etc.
iar de la Corabia: G. Niculescu, C. Rădulescu, A. Daniil, dr.
Macavescu, Vasile Nicolescu. Din nordul judeţului, de la Balş,
au participat: C. Stoenescu, dr. Ţurlui, E. Manolescu, N.
Mihăescu împreună cu întreaga organizaţie, iar din Caracal toţi
fruntaşii şi alţi simpatizanţi. Numărul total al participanţilor
cifrându-se la circa 4000 de suflete. La ora 10, în faţa caselor
lui Jean Popescu, şeful organizaţiei de Romanaţi era o mare de
capete care primind cu urale pe I.G. Duca îl conduce cu ovaţii
până la grădina Apollo, aproape devastată de puhoiul de lume.
Jean Popescu îl proclamă ca prezident al Congresului pe I.G.
Duca, iar printre cei care au cuvântat amintim pe Eugen
Titeanu, doctor în drept, care a spus: „ romanaţenii suferă pe
nedrept martiriul naţional–ţărănesc, aici fiind cea mai puternică
citadelă liberală”. În cuvântul său Alexandru Alimănăşteanu de
la Olt arată că din Romanaţi au pornit toate ideile generoase de
dezvoltare. Aici s-a născut eroul popa Stoica şi tot de aici a
pornit revoluţia lui Popa Şapcă. Pentru acesta a spus vorbitorul
„iau pildă de la frumoasa manifestaţie a romanaţenilor şi aduc
elogii d-lui Jean Popescu”. Luând cuvântul, Jean Popescu,
supune congresului realegerea ca preşedinte a lui I.G. Duca,
subliniind că forţa Partidului Liberal stă în avântul sufletesc şi
în entuziasmul celor care sunt de aceiaşi credinţă.
Aclamat şi ovaţionat I.G. Duca se scuză că din cauza unei
răceli nu poate vorbi mai mult dar mulţumeşte lui Jean Popescu
şi statului său major pentru tot ceea ce au făcut şi fac în
favoarea ideii liberale. Banchetul care a urmat a fost la fel de
entuziast şi chiar fermecător pentru că aici s-au rostit toasturi
de mare frumuseţe sufletească şi de mare adâncime politică.
Iată ce spunea printre altele Leonte Moldoveanu: „Sunt şi eu
tare la Brăila dar nu mă sfiesc să vă declar că iau astăzi o lecţie
de la d-voastră”. După această reuşită manifestare liberală
102
presa romanaţeană a redat ample comentarii în spaţiile sale din
care n-au lipsit şi săgeţile epigramatice. Pentru că Jean
Popescu, şeful liberalilor romanaţeni a stat în stânga lui I.G.
Duca, unul din condeierii de atunci, directorul ziarului
„VREMEA” a scris următorul catren:

D-lui Jean Popescu

În stânga lui Jean Duca
La banchet de-aceia-i stat
Fiindcă ştii că la putere
Te va instala în dreapta
Ca subsecretar de stat.

SCRIITORII SE AMUZĂ

Dumitru Botar

Este vorba despre Nicolae-Paul Mihail –Nicomah (1923-2013)

şi Ion Potopin (1916-1998), romanaţeni şi desigur „rudă’’, aşa
cum se consideră toţi cei proveniţi din fostul judeţ Romanaţi,
astăzi dispărut, mai mult dintr-un capriciu al „conducătorului
iubit’’ decât dintr-o motivaţie economico-socială, culturală si
mai ales istorică. Cei doi au fost în relaţii prieteneşti şi literare,
se preţuiau reciproc, erau coseuri şi calamburişti de marcă,
103
plini de umor, amândoi ataşaţi puternic de spaţiul natal unde
periodic se întâlneau cu ocazia unor manifestări culturale
organizate de Casa de Cultură Caracal, invitaţi de directorul
Mişu Slătculescu. Nicomah îmi spunea adeseori că este
încântat de Ion Potopin, un subtil şlefuitor de cuvinte, de o
eleganţă seniorială, discret dar nu distant, felicitându-mă că l-
am trecut în cartea mea „20 de epigramişti romanaţeni’’. La
rândul său, Potopin îl considera pe Nicomah unul dintre marii
noştri scriitori de literatură umoristică, dar şi unul dintre
seniorii epigramei contemporane, aveau dreptate şi unul şi
celălalt, nu o făceau din politeţe. I-am cunoscut foarte bine pe
amândoi, pot confirma că era plăcere să-i asculţi, în special
când scoteau floreta şi fandau frumos, toate acestea, desigur, la
un pahar de viaţă lungă, iar între Sinaia şi Bucureşti circulau
scrisori, felicitări sau apeluri telefonice prilejuite fie de unele
aniversări sau de sărbătorile tradiţionale. În dosarele mele
literare am găsit câteva „dueluri’’ de mare rafinament
umoristic, pe care le încredinţez cu emoţie hârtiei, în memoria
celor doi dispăruţi, alături de care am trăit clipe aproape unice.
Cu ocazia sfintelor sărbători de Crăciun, Nicomah îi trimite o
felicitare lui Potopin. Ea purta şi o autocaricatură, cu un nas a
la Cyrano de Bergerac. Răspunsul vine rapid:
Aş vrea să scriu cum n-am mai scris
Un vers rapid, fără escală
Să-ţi mulţumesc că mi-ai trimis
Felicitarea... epocală.

P.S. M-a luat pe dinainte gura

Am vrut să spun, caricatura
Ca Cyrano de Bergerac
Un nas, cum unul e în veac.

104
Nicomah ştia cu cine se încurcă, lui de fapt îi plăceau la
nebunie duelurile epigramatice; aproape că îşi căuta şi chiar îşi
provoca adversarul, aşa că n-a stat pe gânduri. A răspuns, luând
ca motto şapte versuri ale celor două catrene. Iată ce a ieşit:
Motto 1: „Aş vrea să scriu, cum n-am
mai scris’’
Constat că ai oroare de poncif
Deşi sunt mulţi ce-l cred ineluctabil
Dar tu n-o faci oricum, fără motiv
Doar versul bun la tine-i repetabil.

P.S. Dar un critic onorabil

Mi-a şoptit aşa-ntr-o doară
Versul tău e repetabil,
Repetabila povară.

Motto 2. ,,Un vers rapid, fără escală ’’

Un vers rapid, fără escală„
Cât de rapid al tău catren
Ţi-o spun şi nu cred să te doară
Va-ntârzia, deşi peren
În file de istorie literară.

Motto 3: ,,Să-ţi mulţumesc că mi-ai

trimis/ Felicitarea epocală’’
Nu sunt un pictor ideal
Dar dus de o fervoare idolatră
Adeseori îmi spun că-s epocal
(Epoca fiind, desigur cea de piatră).

Motto 4 :
„M-a luat pe dinainte gura’’
În faţa unei dive obediente
105
Pledam de multe ori, cu dulci cuvinte
Şi e firesc ca-n unele momente
Să ne-o mai ia şi gura înainte

P.S. O prietenă din tinereţe

Mi-a spus cu zâmbete caline
Dar şi cu-o undă de tristeţe:
,,Azi numai gura e de tine’’.

Motto 5 :
„Am vrut să spun caricatura’’
Convins de frumuseţea mea interioară
Îmi pot permite ca să-mi urâţesc figura
Dar Ics, aşa frumos pe dinafară
Îşi poartă în interior caricatura.

Motto 6 :
„Ca Cyrano de Bergerac’’
Primit-am versurile-ţi mari
Poete, şi mă satisfac
În special când mă compari
Cu Cyrano de Bergerac.

P.S. Astrologia vine şi ne spune

Că din raporturi supra-sublunare
După a nasului dimensiune
Reiese că şi spada lui e foarte mare.

Motto 7:
„Un nas cum unul e în veac’’
Unicitatea mea, maestre
Nu stă, o spun pe-această cale
106
În atributele terestre
Ci-n cele „imateriale’’.

Răspunsul lui Ion Potopin nu se lasă aşteptat, este la fel de

frumos, generos şi plin de farmec, de fapt şi el răspunde, punct
cu punct, la şaradele prieteneşti ale lui Nicomah. Selectăm din
el câteva catrene semnificative, cu precizarea că acest
sentimental dialog epigramatic a avut loc în anul 1977,
răspunsul lui Potopin purtând data de 12. 03. 1977, după
cutremur.

,Cum pot să fiu eu mai prejos

Când eşti atât de generos
Cu versul meu şi-a mea persoană
Nu pot, că şi eu sunt oltean
Şi o pornesc acum în goană
Pe-al meu Pegas eolian.

E omul - ştiu – supus de vremuri

Dar, cum n-am devenit defunct
După fatidicul cutremur
Răspund acum la ,,punct cu punct”

Referitor la catrenul cu numărul 3, al lui Nicomah, iată şi

răspunsul lui Potopin:

De te-ai gândit la epoca de piatră

Catrenul de răspuns când mi l-ai scris
În minte ai avut străbuna vatră
Natura, când era un Paradis.

107
P.S. Pe infinita timpului durată
Ne sprijinim adesea într-un gând
Cum este raza lunii îndurată
Că noi cântăm frumos, numai plângând.

Un alt răspuns de reţinut, este catrenul nr. 6:

Prietene, de când colind Parnasul

Cum se întâmplă doar o dată-n veac
Oriunde îţi vedeam în zare nasul
Era şi Cyrano de Bergerac

P.S. Proporţia, euritmia, poate

Astrologia nu le prea cunoaşte
Dar Cyrano de Bergerac, renaşte
Ca să-ţi citească operele toate.

Astăzi, amândoi sunt umbre, circulă sigur prin Parnas, iar eu,
care i-am cunoscut şi m-am bucurat de prietenia lor, rămân cu
amintirea unor momente, de mare trăire spirituală şi
sufletească. Le sunt îndatorat amândorura. Când va fi să plec şi
eu, îi voi căuta, să le spun că Romanaţiul nu i-a uitat.

Imagini aburite
Medicul veterinar Ioan N. Bucică

Dumitru Botar

A fost al doilea copil din cei treisprezece ai preotului Bucică

Nicolae din Slatina, oraș în care s-a născut la 29 aprilie 1882.
Era frate cu generalul de divizie Petre Bucică (Memoria Oltului
nr. 41/2015), un alt distins fiu al Slatinei. Între anii 1891 și
108
1894 urmează cursurile primare la „Școala de băieți nr.1
Ionașcu”, după care în 1901 devine absolvent prin trecerea
examenului de maturitate la „Radu Greceanu”. Influențat de
fratele său mai mare care îmbrățișase cariera militară, fiind și o
fire romantică se înscrie la institutul medico-militar, secția
medicină veterinară, devenind la 5 decembrie 1906 medic
veterinar, conform diplomei obținute. La 15 ianuarie 1907 a
fost avansat la gradul de veterinar sublocotenent, iar peste trei
ani în urma unui concurs este trimis de Ministerul Apărării
Naționale în Franța și Belgia unde se specializează în chirurgie
și podologie.
Reîntors în țară se căsătorește la 3 iulie 1914, cu domnișoara
Margareta Gavrilescu, fiica profesorului universitar veterinar
doctor Ion Gavrilescu din București. Din această căsătorie s-a
născut un copil, Marilena, la 15 mai 1919. La 1 aprilie 1920
este avansat veterinar colonel iar în 1923 este numit
conferențiar suplinitor la catedra de Podologie a Facultății de
Medicină Veterinară din București. Peste un an, în octombrie
1924 este numit șeful Spitalului Militar Veterinar, funcție pe
care o deține până la pensionarea sa din armată. Teza de
doctorat „Contribuțiuni la operația de criptorhidie la cal” o
susține la 13 iulie 1923 și devine doctor în medicină veterinară
al Universității din București, iar în 1927 prin examen obține
titlul de „docent” în specialitatea podologiei și siderotehnie a
Facultății de Medicină Veterinară, funcție îndeplinită
concomitent cu aceea de șef al spitalului Militar Veterinar.
În 1983, după pensionarea profesorului Gh. Udriski, este numit
profesor titular la catedra de patologie și clinică chirurgicală,
medicină operatorie și podologie, funcție pe care o deține până
în 1949 când se pensionează. În colaborare cu colonelul M.
Pârvulescu a tipărit în 1915 primul „Manual practic de
potcovărie”, apoi în 1933 primul „Tratat practic de podologie”,
iar în 1936 primul „Curs de medicină operatorie”, puse la punct
109
cu toate descoperirile științifice de la acea dată. Marele merit al
profesorului universitar doctor Ioan N. Bucică ca pedagog este
de a fi creatorul ortopediei veterinare științifice la noi în țară
arătându-i importanța economică deosebită în creșterea
animalelor mai ales la cabaline și taurine. A susținut și înființat
școlile de maiștri potcovari care să formeze specialiști pentru
îngrijirea copitelor și ongloanelor care neglijate îmbolnăvesc
ducând la scăderea producției de carne și lapte. Remarcabile
sunt, de asemenea, metodele operatorii practice stabilite în
castrația la armăsar, iepure și cocoș, în hernia ombilicală la
mânz, în calculii vezicali la cabaline și canine, fapt pentru care
numele lui este citat în numeroase lucrări din țară și străinătate.
A fost un profesor distins, un adevărat apostol în misiunea
didactică, apropiat stimat și iubit de studenți. Polariza atenția
acestora atât prin claritatea expunerii cât și prin tonalitatea
vorbirii pe care o modela cu intensitate după importanța
problemei tratate. Prin aceasta a făcut din învățământul
podologiei și medicinei operatorii un real factor de cultură
influențând decisiv viitoarea carieră a acelora care i-au fost
studenți. Din acest punct de vedere trebuie reținut faptul că el
este cu adevărat întemeietorul învățământului științific de
podologie la noi în Țară.
Pe linie militară nu a putut ajunge la gradul de general decât
după trecerea în rezervă, trebuind să aștepte 18 ani dintre care
10 colonel cu stea. Cauza este pur și simplu stupidă, în sensul
că medicii militari veterinari aveau doar un singur loc de
general, ocupat de generalul Grigore Hortopan, iar cei admiși
la examenul de generali nu puteau fi avansați decât dacă locul
rămânea vacant. Pe 24 ianuarie 1938, la trei luni după trecerea
în rezervă (1 noiembrie 1937) este avansat veterinar-general.
Dintre decorațiile primite amintim: „Meritul sanitar clasa I”.

110
În februarie 1957, în urma unei intervenții chirurgicale renale
decedează în București fiind înmormântat la Bellu, în cavoul
familiei doctor Gavrilescu.

Generalul Ion Emanuel Florescu – deputat de Romanați

D. BOTAR

În anul 1934 Radu R. Rosetti, cu ocazia primirii sale în

Academia Română, a rostit un discurs intitulat ,,Un om uitat,
generalul Ion Emanuel Florescu”.
Nu întâmplător și-a ales acest subiect, pentru că despre
generalul Florescu se vorbea tot mai rar, timpul, răutatea
oamenilor, eliminîndu-l aproape total din istorie, ceea ce
desigur era o mare nedreptate.
Serviciile pe care el le-a adus oștirii române sunt în afară de
orice discuție. Era un om foarte capabil, cu studii solide în arta
militară însușite în capitala Franței. Întors în țară, Gheorghe
Bibescu, al cărui ginere va deveni mai târziu, i-a cerut să se
ocupe de organizarea oștirii Țării Românești, activitate căreia i
111
s-a dedicat cu pricepere și pasiune. În 1846 înființează prima
școală militară românească predând aici cel dintâi curs de
tactică și strategie militară. După ce Cuza a fost ales domn i-a
oferit bravului și distinsului ostaș, odată cu prietenia sa,
Ministerul de Război, rămânând în această funcție pe toată
durata domniei acestuia, căruia i-a rămas credincios pentru
totdeauna.
Desigur nu fără urmări. Deși după abdicarea lui Cuza și-a dat
demisia, Carol I, care avea admirație și simpatie pentru
militarii de excepție, 1-a rechemat, încredințându-i tot
Ministerul de Război. Conștient de răspunderea ce-i revenea s-
a ocupat foarte serios de pregătirea și înzestrarea armatei
române, care a făcut adevărate minuni în luptele pentru
cucerirea independenței, dovedind întregii Europe curajul și
spiritul de sacrificiu al unui popor care dorea să trăiască liber,
independent. Cînd ostașii care luptaseră la Plevna, Rahova sau
Smîrdan s-au reîntors cu galoanele victoriei, mulți, foarte mulți
s-au dus acasă la bătrânul general, mulțumindu-i și
îmbrățișându-l pentru modul în care pregătise armata. Mișcat
profund de asemenea gest, a plâns cum n-o făcuse niciodată.
Și totuși acest om a fost uitat, îndepărtat, găsindu-se oameni
care l-au acuzat de toate relele, inclusiv lipsa de patriotism.
Luptele politice care nu cunosc limite atunci când este vorba de
putere, l-au atins și pe acest om, denigrându-l și așezându-l
acolo unde nu merita. În aceste grele momente, părăsit și uitat
chiar și de prieteni, din Romanați i se întinde o mână frățească,
i se trimite un gând, o chemare pe măsura faptelor sale, a inimii
lui care a bătut pentru armata țării, în a cărei forță și vitejie a
crezut. Iată depeșa expediată din Caracal la data de 24 ianuarie
1878:
Domnului General Florescu,
Colegiul I de Romanați, în gravele împrejurări prin care trece
țara v-a încredințat astăzi mandatul de deputat cu 31 voturi din
112
58 de alegători. Convinși fiind de sentimentele frumoase
pentru țară și armata ce ați organizat vă rugăm a primi
felicitările noastre și a lucra cu curajul și independența
caracterului vostru, neîndoindu-vă un moment că sub toate
acuzațiunile, noi am rămas convinși, că mai târziu, în loc de
acuzare, nu veți culege decât lauri și recunoștință.
Depeșa era semnată de: Chintescu, Amza Jianu, Ștefan Jianu,
M. Comăneanu, B. Suditu, E. Boruzescu și M. Prejbeanu.

Gestul acesta frumos și de suflet al romanațenilor, nu putea

trece neobservat. Ziarul „Presa” din ianuarie 1878 consemna:
„Aflăm îmbucurătoarea știre că, Colegiul I din Caracal a ales
deputat în asemenea grele timpuri pe nobilul General,
organizatorul armatei române... Felicităm dar pe mandații din
Romanați care și-au înțeles misia, îndeplinind sarcina lor de
alegători cu atât patriotism, cu atâta demnitate, mai ales în
timpurile de astăzi”.
Deci încă o dovadă a modului în care acest colț de țară –
ROMANAȚI – a știut să-și respecte și să-și cinstească marii
bărbați ai neamului, precum distinsul și apreciatul general Ion
Emanuel Florescu, pe care l-a adoptat cu dragoste și
recunoștință. Cu siguranță că traseul politic, parcurs în
continuare: președinte de Senat (1890) și prim-ministru (1891),
a început cu această dovadă de înțelepciune și bun simț a celor
din Romanați.

IMAGINI ABURITE
DEMETRU D. STOENESCU

Dumitru Botar

113
A fost unul dintre elementele cele mai merituoase din viaţa
juridică românească, iar într-o anumită perioadă cel mai de
seamă reprezentant al Baroului – Dolj, a cărui organizare şi
structură a îmbunătăţit-o substanţial.
S-a născut la 21 octombrie 1881, în oraşul Slatina, dar studiile
primare şi secundare le-a făcut la Craiova, continuând cu cele
universitare la Bucureşti, devenind în anul 1903 licenţiat în
drept. Până în anul 1907 a funcţionat în Muscel, apoi vine la
Craiova ca avocat al statului (1908-1911) clasa I. Ca orientare
politică era naţional-liberal. A avut atât preocupări literare,
scriind în „Arhivele Olteniei” şi în „Noua revistă olteană”, cât
şi preocupări juridice, publicând multe articole de acest gen:
Instituţiile pretorilor – 1903, Legiunea Caragea – 1905, Legea
asupra drepturilor proprietarilor – 1908 etc. Între anii 1907-
1916 a fost şi directorul revistei „Pagini juridice” care apărea la
Craiova. Ca liberal, a fost prezent cu diverse articole politice în
ziarele liberale din Craiova, în special în „România Nouă”.
Convingerea lui era că avocatura este o profesie de prestigiu,
dar aceasta nu se poate menţine decât prin cinste şi demnitate.
A fost ales de trei ori consecutiv decan al Baroului de Dolj,
lucrând cu ardoare, energie şi devotament pentru înălţarea lui
morală şi profesională. Din perioada decanatului acestui distins
fiu al Slatinei semnalăm câteva acţiuni iniţiate chiar de el:
- Înfiinţarea Casei de Ajutor şi Pensiuni a Baroului pentru
ajutorarea confraţilor în lipsă sau în vârstă – 1923;
- Reînfiinţarea sindicatului actelor de notariat – în 1924. Acesta
mai existase între 1905-1909 şi reprezenta o operă de
solidaritate şi unitate profesională, fiind mândria Baroului Dolj
şi, totodată, cel dintâi din ţară. Prin el s-a rezolvat în mod
decent modul în care trebuia înlăturată concurenţa neloială
dintre avocaţi atât în ceea ce priveşte stabilirea onorariilor, cât
şi recrutarea clientelei;

114
- Înfiinţarea unei biblioteci proprii a Baroului, separată de
aceea a Curţii de Apel din Craiova, în 1923. Inaugurarea însă s-
a făcut la 18 octombrie 1925, aceasta cuprinzând toate lucrările
juridice de valoare utile profesiunii de avocat, circa 2000
volume.
În anul 1924 la propunerea Decanului, în memoria eroului
naţional Avram Iancu, care a făcut parte din familia avocaţilor,
cu ocazia sărbătoririi centenarului său s-a înfiinţat un premiu
de 10000 lei, care s-a acordat anual pentru cea mai valoroasă
lucrare juridică: Premiul Baroului Dolj „Avram Iancu”. Cea
dintâi lucrare premiată a fost în anul 1926, „Dreptul
Constituţional” a domnului G. Alexianu avocat din Bucureşti.

Tot sub decanatul lui s-au ridicat două busturi din bronz lui
Gheorghe Chiţu, primul decan al Baroului Dolj şi lui Anghel
Betolian, alt distins decan al acestei instituţii. Dezvelirea lor s-a
făcut în anul 1925, în prezenţa lui G.G. Mârzescu, ministrul
justiţiei, solemnitatea având loc la Palatul Justiţiei din Craiova.
S-a preocupat de cultura juridică a profesiunii de avocat,
încurajând munca şi talentul elementelor valoroase, premiind
lucrările juridice merituoase sau încurajând pe tinerii pictori
craioveni, cumpărându-le tablourile. Prin tot ceea ce a făcut a
imprimat Baroului – Dolj un prestigiu deosebit, făcându-l să
rivalizeze cu marile Barouri din ţară.
Ne-a părăsit în ziua de 13 decembrie 1934, fiind înmormântat
în oraşul Craiova.

LA O CAFEA PRIN CARACALUL DE IERI SI DE AZI

115
Dumitru Botar

Oraș de provincie și reședință de județ, Caracalul era - la

sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea,
dar și în perioada interbelică - o puternică forță economică din
punct de vedere agricol, cu multe firme de cereale (Borcescu,
Betulescu, Uță, Vlădescu, Stamatopol etc.), cunoscute și la
nivel național.
Pentru încheierea unor contracte, veneau la Caracal comis-
voiajorii diferitelor firme, dialogul cu aceștia se realiza nu doar
în vestitele restaurante ale epocii: Făget, Buțănescu,
Ploeșteanu, Marinescu sau Oane, dar și la o cafea, în special
până la ora prânzului, unde era prezentă și boema caracaleană,
desigur din alte motive. Erau funcționale și unele cazinouri,
celebre pe atunci, cum era cel al lui DULGHERESCU - în
centrul orașului, lângă Banca Romanați, azi Poșta orașului, sau
altul - ținut de SAVU TEODORU, în casele Bibian (dispărute),
peste drum de Hotelul Minerva (astazi, Palatul copiilor și
elevilor).
Caracalenii știau ce înseamnă o cafea bună, ai cărei aburi le
producea o stare excelentă, de bucurie și poftă de viață, alături
de o țigară, discuțiile închegându-se rapid și plăcut, mai ales că
aceste cafenele aveau un parfum deosebit, prin curațenia și
serviciul ireproșabile, dar în mod special prin calitatea cafelei.
Prin anul 1880, SAVU TEODORU renunță la club și deschide
o cafenea în centru, în casele lui Mihalache Voiculescu, unde
prin 1928 era un magazin de fierărie, iar astăzi este Sucursala
BRD Caracal. Peste drum era și o plăcintărie, a lui Alexe,
simigiul, boierii - cum veneau dimineața, la cafenea- îi băteau
în geam, strigându-i: cu ,,c,” sau cu ,,b,” Alexe ducându-le
porția de plăcintă, după comanda fiecăruia, cu carne sau cu
brânză. După ce serveau aceste bunătăți, boierii plecau spre
116
casă, însă, dacă te întâlneai cu ei și îi salutai, nu atingeau
pălăria, salutau doar cu un deget pe care se mai vedeau urme de
ulei de la plăcintă, protejând astfel pălăria.
Prin 1890, se deschide CAFENEAUA CENTRALĂ, tot în
centru, în localul Băncii Caracal, proprietatea lui TEODOR
BORCESCU. Aici venea numai lume bună - intelectuali,
gazetari, se discutau politică, afaceri sau despre viața mondenă
a urbei. Cu puțin înainte de primul război, în localul acestei
cafenele - care se desființează - se deschide un restaurant,
patron Iancu Bohm.
După primul război mondial (1925), în casele lui Toma
Ploeșteanu a funcționat un club-cafenea numit FRĂȚIA, la
etaj, cunoscut mai mult sub denumirea de La pirați, situat tot
central, aproape de piață.
Începând cu anul 1900, putem vorbi despre o tradiție în
domeniul cafelei, ne spune un cafegiu armean ANTON
CARABELAIAN, fiul lui Avedis Carabelaian care, prin 1913-
1914, vine în București la tatăl lui - ce avea acolo o prăvălie de
cafea și alte bunătăți, numită La cămila. În anul 1929, dorind să
se însoare, află că la Caracal există o familie Artinian, cu o fată
de 18 ani, situație în care pleacă la familia din Caracal. Deși nu
se cunoșteau și nu se văzuseră niciodată, cei doi s-au plăcut, s-
au căsătorit și, astfel, Avedis Carabelaian și Virginica Artinian
au devenit soț și soție, adică părinții lui Anton Carabelaian.
Bunicul acestuia, Artinian, avea în Caracal o cafenea care a
funcționat până în anul 1931, când o închide și pleacă la
București, dar nu știm unde a fost plasată. Oricum, armenii
știau toate tainele cafelei (ca si astăzi), o ceașcă de cafea de la
ei fiind un deliciu pentru cafegii împătimiți.
Tot în perioada interbelică, era cunoscut și vizitat clubul-
cafenea al lui TOMIȚĂ ALEXANDRESCU, zis Prințul pentru
eleganța sa vestimentară, situat lângă restaurantul Buțănescu,
unde în zilele noastre funcționa Grădina de vară JIUL, în
117
centru. Acest club-cafenea avea o solemnitate aparte, prin
prestația și eleganța Prințului, prieten cu marii negustori din
Caracalul acelui timp - între care Făget sau cu cei din familiile
Stamatopol și Leontopol. Se juca poker până la ziuă, iar
Prințul, chiar dacă pierdea, tot în câștig era, pentru că le
percepea caniotă, desigur toată noaptea, nu se bea numai cafea,
dar discuțiile erau aprinse, cu păreri contrare, în funcție de
simpatiile politice sau de modul cum le mergeau afacerile.
Prințul îi asculta, nu comenta, dar nota, consemna cu plăcere
aceste răbufniri ale unor oameni de frunte ai orașului care
dialogau în clubul lui.
Dintre cafenelele interbelice, se detașează aceea a lui JEAN
PETRESCU, din anul 1937, care funcționa în Cadrilater, în
clădirea unde a fost magazinul GOSTAT, lângă CEC. Era
deschisă zi și noapte, se juca billiard, fiind vizitată în special de
agenții diferitelor firme care soseau la Caracal pentru
încheierea de contracte cu firmele fraților Borcescu sau
Betulescu, cunoscuți negustori de cereale. În fața cafenelei era
și stația de trăsuri, circa 30, remarcându-se Marin Cocoșatul,
tartorele birjarilor ce se duceau la gară după clienți, fiecare
comis voiajor avea birjarul lui, aceștia erau foarte discreți,
odată ce ajungeau la cafenea, serveau cafeaua respectivă,
discutau puțin între ei, apoi fiecare pleca unde avea de rezolvat
problemele pentru care venise. Bagajele rămâneau sub masă,
după ce încheiau afacerile respective reveneau, consumau încă
o cafea și plecau la gară. Proprietarul Jean Petrescu era din
Cioroi. Pentru atragerea clienților, Jean Petrescu făcea
cunoscut, în ziarul ROMANAȚIUL / 1937, că stă la dispoziția
onoratei clientele, cu ceaiuri, cafele, billiard, table etc. Nu mă
ocoliți – spunea patronul – stau la dispoziția oricăror persoane,
în special a d-lor voiajori.
De mai mică importanță era și cafeneaua lui MITICĂ VATAU,
în apropiere de piață, aici veneau oameni cu posibilități
118
financiare mai modeste, cizmari și croitori, se discutau fel și fel
de probleme privind orașul, primăria și sportul, în special
fotbalul. Un alt negustor, LEO DORICĂ, deschisese și el o
cafenea, tot prin zona pieței, puțin frecventată, cu excepția
zilelor de luni - când era ceva mai mult căutată, de tot felul de
oameni care apăreau, ocazional, prin Caracal. Prin 1945, avea o
cafenea și NIȚĂ BOTEANU, în centru, pe lângă locul unde
astăzi este Cercul Militar, veneau aici intelectualii orașului,
oameni care știau ce este o cafea si cum să se bucure de aburii
și parfumul ei. Era curată, serviciul ireproșabil, se putea citi și
ziarul, fiecare masă avea un dispozitiv pentru păstrarea și
citirea lui, la nevoie se putea solicita și un ceai sau un rom care,
pus în cafea, dădea un gust mai special (cafea Marghiloman).
Vorbind despre cafenelele caracalene, nu putem să-l omitem pe
vestitul CITA CRISTESCU, un om deosebit care făcuse din
prepararea și vânzarea cafelei un adevărat ritual. De fapt, el
avea - pe lânga Uzina electrică - un fel de băcănie, cafeaua o
măcina în fața clientului, iar pentru prietenii lui (prin anii 1960-
1965) prepara pe loc o ceașcă aburindă, după o rețetă proprie.
De multe ori avea sentimentul că, prin ceea ce face, este
păgubit, convingându-te să bei acolo licoarea respectivă, să-i
rămână și lui măcar aburul ei. Făcea acest lucru cu prietenii lui
de suflet, Radu Ricman, Seba Nuță, Puiu Tomescu și,
câteodată, eu, deși nu sunt consumator de cafea, dar eram
prezent pentru discuțiile purtate, CITA fiind un excelent
arhivar al multor fapte și evenimente din Caracalul tinereții lui,
era un adevărat Caracal Mișu Chintescu, Șerban Jianu- mare
proprietar și conservator, fiind la cuțite cu acesta, umbla prin
toate cafenelele de atunci, declamând, în fața tuturor celor care-
l ascultau cu atenție, un pamflet - scris chiar de el - prin care
atrăgea atenția asupra activității corupte a prefectului:

Chintescu, când vorbește din gură,

119
Vorbește tot de prefectură,
Prefectura de Romanați -
Unde sunt oameni bogați.
Chintescu, cu tâlharii,
A dat mâna cu grecii și bulgarii,
Județul să-l jefuiască,
Satele să le pârjolească.

De altfel, cafenelele, spre deosebire de restaurante, ofereau un

spațiu mai restrâns, clienții putând comunica între ei destul de
ușor, iar atunci când cineva vorbea, pentru toți se auzea foarte
bine, între ei putând avea loc chiar dialoguri, precum acela de
prin 1945- 1946, de la cafeneaua lui NIȚĂ BOTEANU. Un
distins judecător i se adresează, peste mese, unui boem
caracalean și comis voiajor - Roman Bălănescu, rugându-l să-i
aducă și lui, de la București, niște râie, dacă se mai duce prin
capitală. Răspunsul acestuia a fost oportun și de efect, cei
prezenți aplaudând: Cu plăcere, d-le judecător, dar dacă nu vă
găsesc acasă, pot să i-o dau soției ?
Astăzi, în Caracal, o cafea adevărată, cu parfum armenesc, se
mai poate bea la Cafeneaua GATO NOBLE, înființată la
24.12.2010, fiind plasată în zona vechiului târg, lângă Liceul
Mihai Viteazul. Patronul este DANIEL PISICĂ, oferind
orașului cea mai luxoasă cafenea din ultimii 50 de ani, o
adevărată Capșa caracaleană, punct de reper spiritual pentru
intelectualii din urbe, dar și pentru elevii liceului de peste
drum. Aici au loc evenimente deosebite, lansări de carte,
expoziții, aniversări și, nu în ultimul rând, se pun la cale unele
afaceri. Curățenia și servitul cafelei sunt exemplare, cafeaua te
învăluie cu aerul ei ademenitor și te îndeamnă să revii cu
plăcere. Este adusă de la Bucuresti, de la Gheorghe Florescu,
cafegiu celebru, fost ucenic al marelui cafegiu Avedis
Carabelaian, de aici si denumirea cafelei AVEDIS care se
120
servește în această splendidă cafenea. Cei care se ocupă de ea
sunt tatăl patronului, Minel Pisică, si soția sa Artemiza, oameni
deosebiți, primitori, calzi și receptivi la toate evenimentele cu
caracter cultural ce se derulează în orașul nostru. Numai aici, la
o ceașcă de cafea cu aburi care te învălui precum brațele unei
nimfe, poți să-ți întâlnești prietenii și să rechemi amintirile,
risipite prin anii ce s-au dus. Deci și astăzi se poate bea o cafea
bună, iar cei care știu ce înseamnă acest lucru, alături de o
țigară, se simt mai bine, mai bucuroși, cu poftă de viață.
Tot umblând printre amintiri, stând de vorbă cu cafegii de
odinioară, am cam obosit și mă retrag la GATO NOBLE, unde
vă aștept la una armenească. Fac eu cinste, deși nu sunt băutor
de cafea, dar sunt prezent aici pentru a mă întâlni cu prietenii
spirituali din oraș, atras și de atmosfera boemă ce se degajă
permanent, cât și de modul în care familia Pisică a conceput
aranjamentul acesteia, realizând un interior de basm,
fermecător.

PRIN CARACALUL DE ALTĂDATĂ

Dumitru Botar

Nu știu câți din cei de azi mai sunt interesați de ceea ce era
odată în orașul lor, tradiții, obiceiuri, politică, literatură,
negustorie, chefuri și, desigur, tot felul de afaceri, destul de
frecvente și atunci. Pe mine chiar mă pasionează întâmplările și
faptele ce s-au derulat cândva, le-am căutat, le-am consemnat,
iar acum le trimit și către cei interesați, în special pe adresa
caracalenilor indiferent unde sunt în prezent.
Presa a fost întotdeauna un izvor, o sursă de informare din care
se poate afla pulsul unei societăți la un moment dat, bucuriile,
121
necazurile și chiar înfrângerile oamenilor care s-au aflat (tot
politic) temporar în fruntea urbei. Luptele politice sunt foarte
bine redate, uneori depășindu-se măsura, dar de multe ori pline
de umor și sinceritate.
Prin anul 1915, când primar era liberalul Constantin Mustață
cineva din opoziție îi cere să răspundă cu ce număr de recipisă
s-au eliberat primarului din Rotunda lemne (1000 lei uluca), iar
cine vrea să le vază să poftească la magazia primarului din
Rotunda.
Acuzatorul insistă și cere un alt răspuns: a primit dl. C. Mustață
brânză de la acest primar? Căci așa a fost tocmeala
(ROMANAȚUL, 5 IULIE 1915). Tot el îl atacă pe alt liberal
puternic din Caracal și Romanați, care mai târziu va ajunge
șeful liberalilor din județ, într-un mod destul de haios:
Felicităm pe dl. Deputat Jane C. Popescu, să mănânce sănătos
suma de lei și mieii pe care i-a primit plocon de la Ilie
Dobrescu, un pușcăriaș care de trei ori a fost dat afară din
funcția de secretar al comunei Drăghiceni, iar după această
„atenție” a fost numit din nou.
Mustață, de fapt, era ținta preferată a adversarilor politici,
pentru că și el le oferea posibilitatea să fie luat la țintă, iar în
politică și atunci se lovea fără menajamente. Un alt „prieten” al
primarului Mustață, ține să facă cunoscut caracalenilor, că
simpaticului primar Mustață i s-au furat din curte un porc (cel
primit cadou de Crăciun), 2 curcani și 6 rațe, iar polițaiul
doarme. Concluzia: pe apă au venit, pe apă s-au dus.
În tandem cu Mustață, ca prefect, era Petre Becherescu, la fel
de incomod pentru adversari și destul de implicat în tot felul de
afaceri, situație în care opoziția pune tunurile și pe el, trebuind
să răspundă la multe întrebări între care: Să ne spună dl. prefect
dacă automobilul prefecturii cară brânză și lână de la Zimnicea
la Zănoaga (aici avea conac și moșie), adăugând: Tăgăduiești
d-le Pripășescu?
122
Atacurile continuă tot prin ROMANAȚUL (29.03.1915),
cerându-i-se prefectului să spună public de ce sergentul de
oraș, din Caracal, în loc să facă ceea ce trebuie este prezent
aproape zilnic, ca slugă, pe moșia din Zănoaga, martor la
căratul porumbului. Tăgăduiești, Pripășescule, că nu-i așa?
Vânat peste tot, în toate situațiile, Becherescu pare că nu se
sinchisește de atacurile furibunde care nu mai contenesc,
continuându-și „recitalul” de prefect și de nabab local. Astfel,
pe data de 18.02.1915, el are două convorbiri telefonice
particulare cu hotelul „Imperial” din Zimnicea, dar caracalenii
nu știu cine va plăti aceste convorbiri, prefectul fiind somat să
răspundă public. Mai găsim o altă situație destul de bizară
legată de acest prefect care este rugat să dea explicațiile
necesare. Serviciul sanitar suprimase, pentru bugetul pe 1914,
posturile mai multor moașe sătești,, printre care și pe cel al
moașei Ioana Filipescu din Drăghiceni.
Adversarii politici vor să știe ce l-a determinat pe dl. prefect
Becherescu să mențină această moașă, de la 1 septembrie 1914
până la 1 aprilie 1915, în bugetul comunei și de ce atâta atenție
pentru ea de a permite ca, prin noul buget al comunei, să i se
pună la dispoziție pentru a rămâne în continuare, suma de 60
lei. Cel care adresează această întrebare continuă, în final: Cam
multe moașe ospătează dl. prefect din bugetul bietelor comune,
iar copilul cu multe moașe... Un alt fapt semnalat tot în timpul
lui C. Mustață (1915), în presa locală, este o chestiune care nu
face deloc cinste orașului și administrației locale.
Într-una din nopți, cimitirul din Caracal a fost profanat de
necunoscuți, printre mormintele devastate fiind și cel al
căpitanului Pleșoianu, hoții crezând că decedatul poate are pe
degete inele de aur, numai că, deschizând cu greu capacul, un
miros ucigător iese din coșciug, punându-i pe fugă. Deci (se
întreabă oamenii de bine din oraș) la cimitir nu există nici un
sergent pentru pază, așa cum sunt în alte orașe care au cultul
123
morților, dar sergentul de pe strada Carpați ar putea
supraveghea și cimitirul care este în raza lui de acțiune; desigur
primarul nu știe acest lucru, iar pentru el cimitirul nu este ceva
care trebuie protejat.
Dar cu Mustață nu este de joacă, nu-l interesează ce spun alții,
el își face jocul, însă nici adversarii nu-l lasă, au destulă
muniție, pentru unul ca el care totuși rezistă, făcând ce știa el
mai bine, desigur profitabil. Un fapt de condamnat îl aduce, din
nou, pe primar în prim plan, în legătură cu Marghioala Ristea,
din Bold, care se prezintă la redacția ziarului ROMANAȚUL
(1915), plângându-se că primarul Mustață (Primărie) i-a luat
cele 5 pogoane pe care le avea la Udroaia. De disperare, soțul
ei s-a spânzurat, lăsând-o cu 7 copii și un tată orb, ziarul
intervenind în salvarea acestei femei, deschizând o listă de
subscripție, strângându-se în final 4300 lei. Printre cei cu inimă
bună, care au venit în ajutorul ei, au fost: frații Demetrian
(Mimo și Camil) – 500 lei, Mihai Dimonie (100 lei), Ilie
Constantinescu (100 lei), Virgil Marineanu (200 lei) etc. Din
județ, aflăm două evenimente de corupție care nu trec
neobservate, presa fiind pe fază, fără menajamente.
Astfel, într-o noapte, la Corabia s-au furat 20 de păsări, exact
cât a trimis la București polițaiul Duțescu, adică 20 de curcani
tăiați. Coincidență ciudată, pentru că păsările furate de care se
plâng cetățenii erau chiar curcani. În comuna Golfin, era de
arendat o cârciumă, și concurenți erau destui, dar nu s-a scos la
licitație de un an de zile, fiindcă s-a cerut șpagă, 700 lei.
Astăzi, desigur nu se mai întâmplă așa ceva... Ziarul Vremea,
după opinia celui care scrie aceste rânduri fiind cel mai select
ziar romanațean din perioada interbelică, ne aduce o știre
interesantă, în numărul din 16 iulie 1933, în special pentru dl.
inginer Marian Doldurea. Este vorba despre un apel pe care
dirigintele oficiului poștal Caracal îl face către autoritățile
locale, de a muta localul poștei din casa BANCU, undeva în
124
centrul orașului, lucru de apreciat, spunem noi, deoarece
vrednicul funcționar dorește să scutească populația orașului de
odiosul local al poștei locale. Păcat că acesta nu mai trăiește să
vadă astăzi cum arată casa BANCU care, sub „privirile” noului
proprietar devine cât de curând, o clădire cum rar se poate găsi
în județul nostru.
Sunt sigur că și-ar retrage plângerea. Consemnăm și unele
întâmplări haioase care desigur fac deliciul celor de astăzi, dar
atunci au avut un impact negativ asupra celor care au participat
la ele.
La primăria Caracal a fost un timp când ofițerul stării civile nu
avea registre pentru căsătorie și astfel fostei d-șoare Iancovici,
din Caracal, deși făcuse formele de căsătorie, când a venit la
primărie i s-a spus că nu poate fi cununată din lipsă de registru.
Toți cei prezenți, tinerii, părinții, martorii, au plecat la gară
ducându-se în alt oraș, situație apreciată de conducerea ziarului
ACUZ, (15 sept. 1923) drept o mare rușine. Tot acest ziar
amintește de o întâmplare nefericită petrecută la baia comunală
din oraș, când plafonul s-a prăbușit peste câteva persoane care
făceau baie, printre cei răniți fiind colonelul Florescu Pavel,
viitorul prefect de Romanați (1938).
Baia fusese reparată în 1921, serviciul tehnic făcând recepție,
dar s-a văzut cu acest prilej, spun cei de la ACUZ cum se
risipește și se fură banul public. Încheiem acest periplu, prin
orașul Caracal, cu un gest deosebit făcut de un om modest pe
care LIBERTATEA ROMANAȚULUI (1.III.1945) îl
amintește cu multă admirație și respect. În anii 1945-1946, în
Moldova seceta, foametea au fost mai grele decât în alte zone,
situație în care un funcționar modest, de la Oficiul Asigurărilor
Sociale Caracal pe nume TOMA MIHĂESCU, a strâns mici
donațiuni, de la prieteni și cunoscuți, adăugând și din
modestele sale economii, pe care le-a trimis copiilor din

125
Moldova. Este vorba de un colet ce cuprindea 12 rochițe, o
pereche de ciorapi și o căciuliță.
L-am cunoscut pe TOMA MIHĂESCU, alături de care am
petrecut zile minunate în casa lui TUDOREL VASILICĂ, avea
o voce extraordinară, iar când cânta „În rariștea de lângă vii”
parcă era glas dumnezeesc. Dânsul era tatăl pictorului
VINTILĂ MIHĂESCU, coleg cu mine și prieten de la „Ioniță
Asan”. În discuțiile noastre despre Caracalul de altădată îl
amintim mereu pe acel om minunat care a fost tatăl său.
Oameni, fapte, întâmplări, cu bune și rele, de altfel ca și astăzi,
dar viața merge înainte.

Generalul Georgescu A. Ion (1889-1951)

Dumitru Botar

A fost primul dintre cei 12 copii ai preotului Georgescu (1857-

1950) și Elenei, țărancă analfabetă, venind pe lume la 19 nov.
1887 în satul Pestra, comuna Dăneasa din jud. Olt, frate cu
subofițerul de jandarmi, PETRE A. GEORGESCU despre care
am scris în Memoria Oltului și Romanaților nr. 9/2015, dar și
cu generalul CORNELIE A. GEORGESCU, de care ne vom
ocupa cu alt prilej. Școala primară o face în satul natal avându-l
învățător pe tatăl său. La terminarea celor 4 clase primare vine
la Gimnaziul IONIȚĂ ASAN din Caracal pentru clasele I și a
II-a, dar se mută la București la Liceul Gh. Lazăr unde face
clasele a III-a și a IV-a, apoi singur se duce la Liceul militar
din Iași, prin concurs aici urmând cursul superior V-VII.

126
Fiind foarte bun la învățătură dar posedând și aptitudini pentru
a fi militar, liceul l-a repartizat la școala militară de ofițeri de
artilerie, geniu și marină din București. Vioi, temerar și curajos
din fire, a optat pentru arma artilerie, colegii lui poreclindu-
l ,,Leul”. Era neînfricat, în toate acțiunile se ducea voluntar,
călărea cu agilitatea felinelor și conducea calul cu eleganța unei
lebede pe oglinda liniștită a unui lac. Devine ofițer de artilerie
în anul 1910 (promoția 1910), iar ca tânăr sublocotenent este
repartizat la Reg. 1 obuziere din Tg. Jiu, cu acesta făcând
campania din Bulgaria (1913) și Primul Război Mondial (1916-
1918), unde și-a făcut datoria cu toată dăruirea ființei sale,
decorațiile și ordinele primite fiind o mărturie în acest sens. La
terminarea războiului avea gradul de maior, fiind trimis cu
Regimentul 22 artilerie în Basarabia în cadrul trupelor de
acoperire a acestei provincii.
că o parte din legăturile telefonice de deservire a diferitelor
eșaloane superioare sau subordonate au fost rupte. După unele
investigații făptașii au fost prinși, era vorba de un grup de 10
elevi, majoritatea băieți și două-trei fete de la liceul din Tighina
(Bender). Au fost arestați și închiși pentru cercetări, fiind
preluați de un tribunal militar pentru judecată. Din completul
de judecată făcea parte și Georgescu A. Ion (cunoscut și sub
numele de Nica) iar sentința dată a condamnat doar 2-3 băieți
la sub un an de închisoare (făceau parte dintr-o organizație
bolșevică), ceilalți au fost eliberați. Între băieții achitați au fost
și trei fete, dintre care una Tatiana Dogval, născută la Kiev,
tatăl ei fiind medic (general de divizie) iar mama profesoară de
limba franceză în orașul Tighina, unde aveau domiciliul.
Această domnișoară i-a atras atenția viitorului general, nu doar
fizic, dar și pentru modul în care vorbea și se purta, dovedind
că provine dintr-un mediu educațional și cultural. Pur și simplu
l-a vrăjit pe NICA, avea fața de culoarea marmurei albe, umerii
obrajilor ca purpura dimineților de primăvară, ochi albaștri cu
127
priviri pline de căldură și nevinovăție. A fost singura care la
proces a vorbit în limba franceză. NICA a reținut-o perfect și
după proces a căutat-o mereu pe străzile din Tighina până când
s-au întâlnit iar între ei s-a înfiripat o idilă, situație în care
bărbatul a rugat-o pe Tatiana să-l prezinte familiei ei, lucru
care s-a întâmplat, fiind acceptat imediat de generalul Dogval.
A urmat cererea în căsătorie a d-rei Tatiana și căsătoria,
dialogul între ei purtându-se fie în limba franceză fie în cea
rusă, dar căpitanul Georgescu reușește destul de repede (circa 2
ani) s-o învețe pe soția lui românește, cu accentele dialectului
oltenesc, astfel încât când a venit la Pestra în 1922, oricine
putea să jure că este olteancă get beget.
Fratele său, generalul Cornelie Georgescu, spunea despre ea că
avea un suflet nobil și cald, era o femeie superioară, s-a adaptat
fără fasoane, nelăsând niciodată impresia că în venele ei curge
sângele albastru al unei familii de nobili din fosta Rusie țaristă.
O ruga pe soacra ei să o lase să mestece mămăliga prinzând
căldarea între tălpile picioarelor stând jos la vatra focului. După
fiecare masă, spăla vasele și mătura prin casă, de parcă ar fi
făcut acest lucru dintotdeauna, iar căsătoria lor a fost ceva cu
totul deosebit, păcat că nu au avut copii.
Rămas în garnizoana Chișinău, fie la regimentul 30 obuziere,
fie la Reg. 25 artilerie, ca ajutor administrativ sau comandant
de divizion s-a comportat ca un militar total, cinstit, demn și
ferm, dar extrem de drept în deciziile luate, era pătruns total de
deciziile luate. În anul 1928, în gradul de Locotenent-colonel
este transferat la Regimentul 27 obuziere Ismail, pe funcția de
ajutor administrator, însă după 6 luni este mutat pe aceeași
funcție la Reg. 30 obuziere Chișinău, unde activează până în
anul 1931.
În toamna anului 1933 este numit comandant al Regimentului
22 artilerie Bolgrad. Avea acest regiment un trecut frumos de
glorie, dar nu avea cazarmă militară comanda lui fiind într-o
128
casă particulară. În această situație, face un raport ierarhic care
ajunge până la regele Carol al II-lea, prin care cerea aprobare
pentru construirea unei cazărmi pentru regiment. Era foarte
greu de făcut acest lucru, chiar unii colaboratori erau sceptici,
dar NICA era un om hotărât, întreprinzător și s-a pus pe treabă
iar în anul 1938, era finalizată lucrarea. Ministrul de război
care a vizitat această nouă construcție, a fost plăcut
impresionat, fapt pentru care comandantul (nominal) și
colaboratorii săi au fost citați prin ordinul de zi 50/1938 semnat
de regele Carol al II-lea, pe întreaga armată a Regatului
României.
Din păcate, în această perioadă de frumoase realizări suferă o
grea lovitură, soția sa TATIANA decedează în anul 1935, după
21 de zile cu febră tifoidă. A iubit-o nespus, odată cu moartea
ei viața lui NICA s-a schimbat total, devenind mistic. Avea
momente de devieri psihice și începe și inconsecvența în
gândire. În anul 1939, dă examenul pentru gradul de general de
brigadă. Deși reușește, nu este avansat, pentru că nu avea
școala superioară de război, abia în 1942 devine general, după
ce la intrarea noastră în război (22 iunie 1941) dă dovadă de
pricepere și curaj în conducerea artileriei unei divizii și apoi a
unui corp de armată.
Pe frontul de la Stalingrad a comandat Divizia 2 infanterie, tot
aici din ordinul mareșalului Antonescu, prin Marele Stat Major
al armatei române este numit comandat al unui detașament de
diversiune împins să lupte la flancul stâng al marelui front
germanoromân-italian-ungar, în zona sud-est OREL.
Detașamentul era aproape de tăria unei divizii și timp de două
săptămâni a luptat eroic până când a fost încercuit de 4 divizii
sovietice, raportul de forțe fiind de 6 la 1 pentru inamic. Opt
zile toți acești bravi luptători nu au mâncat decât ceea ce au
primit cu ajutorul aviației și aproape că nu au dormit deloc iar
comandantul lor NICA făcea diferite diversiuni sau schimbări
129
de poziție în toate punctele cardinale, lăsând impresia
inamicului că raportul de forțe este în favoarea celor încercuiți
și nu invers. După 8 zile de infern, au reușit să spargă cercul și
să ajungă cu mari pierderi la trupele lor din marele front al
Stalingradului.
Pentru acest act de mare bravură a primit Crucea de fier
germană cu spade și a fost propus pentru ordinul MIHAI
VITEAZUL, dar nu știm din ce motive nu i s-a acordat. Marele
Stat Major Român a editat o broșură intitulată: ACȚIUNEA
GENERALULUI GEORGESCU LA OREL (1943), în care se
arată toată acțiunea plină de eroism de care a dat dovadă
Generalul Georgescu, fiul preotului Alexandru Georgescu din
Pestra. Pe frontul de est, către sfârșitul acestuia, a fost
comandantul Diviziei 15 infanterie, îndeplinind misiunea de
ariergardă a luptei în retragere a tuturor forțelor din această
zonă, evidențiindu-se în luptele de la OCEACOV.
După 23 august 1944, este numit comandantul Corpului
teritorial Galați, iar în momentul armistițiului era comandantul
Garnizoanei Galați, dar aici are loc o întâmplare rarisimă. Într-
o convorbire amicală cu un general sovietic, care luptase la
OREL, când acesta aude că este generalul Georgescu, cu care
se confruntase acolo, plin de admirație l-a felicitat sincer pentru
modul în care românii s-au comportat, în sensul că ei, rușii, au
fost convinși că raportul de forțe era favorabil românilor.
În anul 1944 a fost trecut în rezervă și la pensie. A stat 6 luni la
București la Casa oștirii, apoi a venit la Slatina, iar după un an
s-a stabilit la PESTRA, unde și-a făcut o modestă gospodărie
țărănească. În mijlocul oamenilor săi din satul natal s-a simțit
stimat și consultat în multe probleme, ocupându-se în mod
deosebit de locașul bisericii. Cu ajutorul enoriașilor, personal a
spălat pereții interiori înnegriți de fum, scoțând la lumină
pictura murală de o mare frumusețe și totodată a cumpărat un

130
frumos candelabru, precum și un covor cu motive românești pe
care le-a dăruit bisericii.
Din păcate preotul Clenci a înstrăinat acest candelabru și astfel
biserica unde fusese el botezat, iar tatăl său a ținut numeroase
slujbe, a fost păgubită prin neomenia unui slujitor al lui D-zeu.
Fiind un fumător înrăit ,după vârsta de 50 ani a căpătat un
astm, care l-a chinuit puternic, iar în ziua de 20 martie 1951 în
urma unei răceli asociate cu astmul, moare singur și uitat de
toți cei cărora le-a făcut mult bine. Înmormântarea a fost
modestă, în loc de un afet de tun, coșciugul a fost dus la cimitir
de un car sărăcăcios tras de 4 boi. A fost însoțit de toți frații și
nepoții, dar și de mulți consăteni. În loc de salvele trase de
puștile unui divizion de artilerie, s-a auzit trecând peste cimitir
un cârd de cocori în formație unghiulară, cu un comandat în
cap, ce-i conducea pe ceilalți spre locuri sigure, așa cum a
făcut-o el pe timp de pace și război. Poate a fost o coincidență
dumnezeiască. I-a fost pusă o cruce pe care eu, în drumurile
mele, de inspector școlar, înainte de 1989, am mângâiat-o nu
de puține ori cu o floare și o lumânare.
Recent trecând prin cimitirul din Pestra să văd ce mai face
acest erou, nu am mai găsit crucea, probabil că incomoda pe
cineva, pe locul unde era au apărut câteva cavouri.
Nu știu dacă primăria Dăneasa cunoaște faptul că un erou al
armatei române, un general, a fost scos din pământul satului
natal, din pământul țării iar crucea lui sub care se odihnea
înlăturată cu o inconștiență inexplicabilă. Cu eroii nu se
procedează așa, în alte țări sunt așezați la loc de cinste și sunt
onorați cu toată considerația. La noi, cultul eroilor (desigur, nu
peste tot) încă mai are un drum lung de parcurs pentru a fi pus
acolo unde trebuie.
Păcat, mare păcat!

131
Cu Spiru Vergulescu prin Caracal
Dumitru Botar

L-am cunoscut pe pictorul SPIRU VERGULESCU în ziua de 5

iunie 1998, la Muzeul Romanațiului-Caracal, cu prilejul unei
sesiuni de comunicări dedicate împlinirii a 150 de ani de la
izbucnirea revoluției de la 1848. Mai veniseră, de la Slatina,
așa cum se poate observa din fotografiile alăturate, Gheorghe
Mihai - directorul arhivelor județene, regretații mei prieteni –
Dorin Teodorescu și Paul Matiu, iar de la Craiova, Paul Barbu.
Nu mai țin minte cine ne-a făcut cunoștință, dar imediat
dialogul s-a închegat, spunându-mi că pe mine mă căuta, de
fapt, aflând că sunt singurul în măsură să-i dau unele informații
în legătură cu ceea ce dorea să afle despre Caracal: casele de
patrimoniu și, dacă se mai păstrează, case cu prispă țărănească,
lucru ce am și făcut, plecând împreună prin oraș, după
terminarea momentului respectiv.
Era îmbrăcat într-o ie frumos ornamentată, îmi punea întrebări
scurte, dar precise, nu mă întrerupea, la sfârșit cerea, dacă era
cazul, unele precizări. Era foarte încântat de arhitectura
orașului, neam oprit de câteva ori în fața unor case, cu
comentariile de rigoare, dar am mai găsit și o casă cu prispă
țărănească, de care s-a bucurat ca un copil care și-a primit
jucăria dorită. Privind la ceea ce vedea, aveam impresia că
încet, cu pași de vată, intrase într-o altă lume – numai de el
știută – , unde se simțea minunat, într-un spațiu propice creației
artistice, unde noi, muritorii de rând, nu puteam accede. Am
discutat multe, poezie, pictură, adică Virgil Carianopol și, în
mod special, Marius Bunescu - pentru care avea un cult, rețin
precizarea făcută, cu o mare satisfacție, că are de la Bunescu o
scrisoare cu o grafie superbă, o adevărată operă de artă
[Memoria Oltului și Romanaților nr. 38/2015, p. 12] pe care o
132
păstrează ca pe o bijuterie. La un moment-dat și-a exprimat
dorința de a merge la Pinacoteca MARIUS BUNESCU de la
Liceul Ioniță Asan, acolo a fost extrem de impresionat de cele
văzute, a dat sfaturi, a discutat cu cei prezenți, din partea
liceului, apoi mereu se întorcea spre mine, întrebându-mă:

-D-le profesor, caracalenii știu ce comoară au?

La plecare, a cerut cartea de onoare a pinacotecii și a scris

aceste cuvinte tulburătoare: „Profund emoționat de acest
moment, de înaltă spiritualitate pentru mine, cu gândul la
marele artist Marius Bunescu, care printr-o epistolă mi-a dat
sfaturi părintești și, dezinteresat, colegiale. Vizitez această
pinacotecă la care am visat mulți ani și sunt impresionat de
religiozitatea cu care colegiul profesoral al Liceului caracalean
„Ioniță Asan” se-ngrijește a pune în valoare operele artiștilor
care se află în acest sanctuar.
Cu vii mulțumiri,
Spiru Vergulescu Vineri, 5 iunie 1998”

Puțin mai jos, pe aceeași foaie, găsim altă însemnare: „Azi, 29

sept. 1998, am donat Pinacotecii Colegiului Ioniță Asan
următoarele lucrări (cu act de donație în dublu exemplar):
Sărutul, Peisaj din Geneva și Prietenie.
Spiru Vergulescu”.

La întoarcere, m-a întrebat câte ceva despre familia mea, eu

spunându-i, printre altele, că am un fiu care tocmai terminase
Facultatea de limbă și literatură engleză- Univ. Craiova, dar
care, în același timp, este și un poet foarte talentat, la acea dată
având, deja, publicat un volum - Umbrele inimii-, iar al doilea -
Mireasa de fum - este pe drum. M-a întrebat dacă știu ceva
versuri de-ale lui și, după ce i-am recitat câteva, a fost plăcut
133
surprins, spunându-mi că dorește să intre în posesia unui
volum, dacă se poate. Peste câteva luni, când a apărut Mireasa
de fum, i-am trimis acest volum care, pur și simplu, l-a
încântat, scriindu-mi o epistolă laudativă la adresa poetului (din
păcate, nu mai găsesc acea scrisoare), dar alături, în plic, a pus
și un autoportret pe care-l păstrez și îl prezint alături, cu o
frumoasă dedicație: „Lui Ionuț Octavian Botar cu frumoase
sentimente și felicitări pentru poezia din volumul Mireasa de
fum.
SPIRU VERGULESCU, 10 X 1998, Slatina”

Din ziua de 5 iunie 1998, nu ne-am mai văzut, dar relația

noastră a continuat prin telefon, mă suna de obicei seara, când
10-15 minute conversam pe diferite teme, dar nu renunța
niciodată la pasiunea lui, arhitectura - sfârșitului de secol XIX
și începutului de sec. XX – care în picturile sale degajă și
parfumul epocilor respective. Dorind să vorbească și cu fiul
meu, i-am dat telefonul acestuia care mi-a spus, a doua zi, că
nu-i venea să creadă că a vorbit cu Spiru Vergulescu, artistul
spunându-i că este pe drumul cel bun, că are tot ce-i trebuie ca
să fie poet, să continue. Astăzi, la 18 ani de la aceste
întâmplări, realizez mai bine că am avut o șansă deosebită, să-l
cunosc și să-i strâng mâna acestui pictor cu o autentică vocație
pentru artă și o generoasă deschidere către oameni, rămânând
pentru mine o figură luminoasă, un om pe care l-am îndrăgit
imediat ce l-am cunoscut și despre el pot să mai spun că
oamenii pe care i-am iubit nu vor muri niciodată.

134
- cu bucuriile și necazurile lui, un causeur de marcă, personaj
pitoresc, de care astăzi mulți au uitat. De reținut că, prin 1940,
în Caracal exista o fabrică de cafea surogat, ținută de
cunoscutul negustor ION C. UȚĂ, iar din reclama publicată în
ziarul ROMANAȚIUL / 24. XI.1940, aflăm că acest produs se
vindea în magazinul de coloniale de pe strada Regele
Ferdinand (era în centru).

135
Se spunea, în continuare, că această cafea surogat este de primă
calitate și bine lucrată, fiind fabricată din produse aprobate de
Onor ministerul sănătății cu certificatul nr.767/1.X.1940.
Cafeaua surogat se recomanda a se da, în loc de ceai, dimineața
la copii, fiind mai hrănitoare și ajutând la dezvoltarea corpului.
Fabrica lui Ion C. Uță, care producea acest elixir, era, de fapt,
prima fabrică românească de cafea surogat. Prin anul 1889,
când prefect de Romanați era Constantin Chintescu, tatăl lui

136