DUMITRU BOTAR

CONACE DIN ROMANAŢI

1
AUTOR : prof. DUMITRU BOTAR

Tehnoredactare computerizată:
Prof. ELENA COSTEA
Coperta: prof. ELENA COSTEA
Corectura: prof. ELENA COSTEA

2
 Prietenului meu de gând şi suflet romanaţean,
MARIAN DOLDUREA, la îndemnul căruia manuscrisul acestei cărţi a plecat
spre tipar.

Mulţumiri sincere şi afectuoase!

AUTORUL

3
 CUVÂNT ÎNAINTE

Epoca medievală şi următoarea în occident, a dăruit umanităţii creaţii geniale spirituale şi materiale. Printre cele ce s-au impus au fost
catedralele şi castelele. Geniul nu s-a manifestat doar în materia acestora care a devenit infrastructură, ci şi în muzică, literatură, arte vizuale, ş.a.
În România proporţiile acestor creaţii au fost mult mai mici, mai puţin dimensionate, mai puţin popularizate şi deci mai puţin cunoscute. Cu
timpul şi creaţia românească a început să fie cunoscută, popularizată, recunoscută chiar de UNESCO, fără ca popularizarea să atingă, din păcate,
dimensiunea occidentală.
Echivalentul catedralelor occidentale a fost în România reprezentat de biserici şi mănăstiri. Echivalentul castelelor a fost reprezentat de
conace şi cule.
Bisericile şi mănăstirile din România, mult mai mici dimensional, dar nu numeric, reprezintă semne de genialitate creatoare, uneori şocantă.
Voi lua exemplu doar mănăstirea Voroneţ. Contemporană cu multe catedrale occidentale, prezintă acea pictură, mai ales cea externă, care a
entuziasmat pe mulţi specialişti occidentali, ce să mai spun de vizitatorii obişnuiţi, care s-au îndrăgostit de această creaţie.
Pictura exterioară are două elemente atractive
1. Calitatea artistică. Figurile personajelor, vezi pe „Simeon cu pruncul” de pe peretele sudic, a şarpelui din rai de pe peretele nordic,
albastrul caracteristic de Voroneţ de pe peretele sudic, etc., etc.
2. Densitatea informaţională teologică excepţională. Toată pictura exterioară reflectă istoria umanităţii de la Geneză (rai) pe peretele
nordic, istoria poporului evreu pe peretele sudic, până în final la Judecata de Apoi pe peretele vestic, denotă o cunoaştere teologică şi
istorică uluitoare asupra umanităţii de către aşa zişii zugravi ale căror nume unele nici nu sunt cunoscute.
Dacă cele spuse până acum se referă la creaţia religioasă, în occident fiind „multa et multum”, iar noi suntem „non multa sed multum”,
creaţia laică românească este, în primul rând, mult mai puţin cunoscută, mai puţin rezistentă, adesea prezentă prin ruine, este vorba de conace şi
cule, neputându-se compara cu castelele occidentale. Culele singure au o tentaţie castelană.
Totuşi, aceste construcţii, inegale ca dimensiuni, cu stiluri foarte variate, au reprezentat infrastructura unei foarte bine delimitate şi
importante clase sociale, anume, boierimea românească.
Deşi nu erau foarte mari, cel mult două niveluri, ele dominau satele ţărăneşti, cu casele lor mici şi joase, care nu depăşeau 4-5 m înălţime şi
celelalte locaţii care erau bordeie. Conacele erau aşezate, de obicei, la marginea satelor, pe moşia boierilor, dominând restul localităţilor, astfel că
puteau avea un orizont mare, adesea de 3-4 km, de vedere peste sat sau peste câmp, în toate punctele cardinale.

4
 În Romanaţi, casele ţăranilor erau scunde, cu acoperişul de tablă, ţiglă sau paie. Acoperişurile erau înalte, aşa cum sunt casele moţilor,
acoperite cu fân uscat, înalte, ce depăşeau de două ori înălţimea casei.
Locuitorii acestor conace romanaţene au fost, pe lângă boieri, moşieri (există boieri şi moşieri, nu orice boier este şi moşier şi nici un boier,
nu este obligatoriu să fie moşier), mă repet, au fost şi domni, prinţi luminaţi cu studii în diverse părţi ale Occidentului, în primul rând la Paris,
oraşul luminilor.
Familiile lui Matei Basarab, Brâncoveanu, Cezianu, Brătăşanu, Oroveanu ş.a. au fost get-beget romanaţeni. Ce să mai spun de Mihai
Viteazul care a avut moşii în tot Romanaţiul şi chiar curte domnească în Caracal?! Menţionez în treacăt şi pe genialul Mircea Vulcănescu,
originar din Piteşti, la 15 km vest de Balş, tot boier!
Unele conace romanaţene fac parte acum din judeţul Dolj.
Să nu uităm că această clasă boierească a dat ţării pe Goleşti, Bălcescu, Alecsandri, Kogălniceanu, Brătăşanu, C. Basarab Brâncoveanu, ş.a.
Eram mic, cred că în şcoala primară cel mult, când am vizitat conacul Cezieni al Principesei şi Prinţului Constantin Basarab Brâncoveanu.
Unchiul meu, fratele bunicului meu patern era preot paroh în Cezieni şi prieten cu familia prinţului, fiind invitat adesea la dejun la conac. În
această postură am fost cu părinţii mei invitat acolo.
Copil fiind, cred că prin 1935, ce m-a impresiona, în primul rând la acel conac, a fost acoperişul. Aşa ceva nu mai văzusem! Era acoperit cu
şiţă-şindrilă. Principesa, fostă domnişoară Cezianu, a făcut multe lucruri bune în sat, a făcut grădiniţă cu hrană pentru copii. Era foarte energică.
Avea o maşină uriaşă (ca motor), marca Rolls Royce, de culoare kaki, decapotabilă. Au avut trei băieţi şi o fată. Din cei trei băieţi, doi au pierit ca
aviatori pe front şi sunt înmormântaţi în cavoul din Parcul Palatului Mogoşoaia. (Se ştie că Palatul Mogoşoaia a fost brâncovenesc).
Conacul Teohari din Ciocăneşti avea şi un iatac la etaj, cu pereţii de sticlă, de unde se putea privi spre toate punctele cardinale. Conacul lui
Paul Lazăr de la Liiceni, cu două nivele, domina, domină şi azi toate împrejurimile până la peste 4 km. De la conacul din Liiceni până la Caracal
erau circa 5 km. Drumul este drept, trece prin faţa cimitirului evreiesc, după care intră în cartierul Potroseni. Conacul aproviziona cu legume pe
caracaleni, având numeroase culturi, inclusiv zarzavagerie.
Aceşti boieri au construit multe biserici, şcoli, cămine culturale şi alte opere de binefacere. (Anibal Teohari, marele savant şi internist, când
venea vara la Ciocăneşti, dădea zeci de consultaţii medicale, bineînţeles, gratuit). Tot el a construit în 1910 biserica actuală Ciocăneşti!

Domnul Dumitru Botar, nu-i spun profesor deoarece dânsul este mai mult decât atât, este şi istoric şi scriitor, epigramist, cercetător tenace şi
pasionat, fără astâmpăr, - Dă Doamne să-l ţină tot aşa! - face o operă de creaţie excepţională. El dezgroapă toate aceste conace şi cule
romanaţene, le analizează, le transformă în repere, care nu sunt numai materiale (construcţii), dar ascund surse de luminare şi intelectualizare a

5
maselor ţărăneşti, fiecare conac având o istorie suficientă pentru un roman sau chiar un fel de Saga, care trebuie cunoscute în interesul
spiritualizării ţăranilor supravieţuitori ai iadului roşu.
Numai eu cunosc o serie de fapte luminoase ce au emanat din aceste conace, dar şi tragedii, ceea ce confirmă ce am scris mai înainte despre
posibile Saga.
Domnul Dumitru Botar s-a comportat în această lucrare remarcabilă ca un tânăr cercetător. Entuziast, tenace, pasionat, interesându-se în
dreapta şi stânga,
descoperind sau creând repere sociale, politice, spirituale, care reprezintă deja un punct bibliografic obligatoriu, inevitabil, în alte elaborări de
către alţii, care vor urmări alte aspecte ale spiritualităţii romanaţene.
Cartea mai are şi un alt inedit. Cuprinde un spectru atât de larg, un tufan (stejar) cu o coroană uriaşă, încât tot ce se va mai scrie ulterior, va
trebui să ţină seama de acest tufan romanaţean.
În concluzie, recomand cartea din toată inima, nu din amabilitate, citirea cu atenţie a acestei lucrări extraordinar de interesante, care
reprezintă atât infrastructura dar şi suprastructura boierimii romanaţene, o parte importantă a spiritualităţii româneşti.
Şi nu uitaţi că Domnul Botar nu este numai istoric, ci este şi scriitor!
Domnului Botar îi urez aceeaşi pasiune ţi tenacitate de a descoperi şi alte valori, multe ascunse, ale Romanaţiului, entitate istorică
individuală şi perenă.

PUIU STOICULESCU

6
 DIN PARTEA AUTORULUI

Am consacrat respectivei cărţi, ce cuprinde povestea conacelor din fostul judeţ Romanaţi, zece ani de cercetări şi căutări, în speranţa că voi
reuşi să aduc la suprafaţă ceva care, odinioară, a fost un mod de viaţă seniorial, încercând să fac să reînvie o lume de umbre şi fantome, în care
am păşit cu sfială şi emoţie.
Pentru aceasta am folosit multe documente, cărţi sau informaţii orale, păstrate totuşi în memoria colectivă, deşi au trecut ani mulţi de când
potopul comunist s-a abătut asupra lor şi a celor care le-au construit, „boierii”, elemente retrograde, exploatatoare, care trebuiau să dispară pentru
totdeauna.
Până la naţionalizare (1948) sau reforma agrară (1945) în aceste frumoase clădiri viaţa s-a desfăşurat normal, în saloanele sau bibliotecile
lor aveau loc recepţii prilejuite de diferite evenimente, putând fi admirate tot ceea ce era mai rafinat şi elegant la vremea respectivă, de la
mobilier de epocă, la colecţii de tablouri, numismatică, obiecte de cult sau în mod deosebit superbele biblioteci, cu cărţi rare legate în piele fină.
După aceste reforme înfăptuite de comunişti, „boierii” au fost alungaţi , iar conacele distruse, bunuri de patrimoniu au fost devastate sau
însuşite de noile autorităţi, acolo unde s-a putut au instalat sedii ale G.A.S.- urilor şi I.A.S.- urilor, spitale, grădiniţe, şcoli, apoi cu mânie
proletară au distrus în continuare.
Plecând la drum, pe urma acestor conace din judeţul Romanaţi, trebuie s-o spun cu toată sinceritatea, că am văzut şi lucruri bune, în sensul
că unele au fost recuperate, recondiţionate şi redate circuitului economic şi cultural, mă refer la conacele de la Fălcoiu, Cezieni, Redea, Izbiceni,
dar tot atât de adevărat este şi faptul că multe sunt într-o stare jalnică, ca după bombardament, cu toate că ele fac parte din patrimoniul naţional.
Sunt elemente de identitate naţională, nu avem dreptul să lăsăm ca timpul să muşte adânc din ele. Alte popoare (francezii, englezii,
italienii, spaniolii) au un deosebit cult pentru conservarea, valorificarea şi mediatizarea unor clădiri de acest gen, având în vedere importanţa
istorică şi arhitectonică a lor, la noi paşii spre ceea ce trebuie făcut în acest sens sunt încă timizi, deşi Ministerul Culturii, Cultelor şi
Patrimoniului are obligaţia de a îndeplini angajamentele României asumate prin convenţiile internaţionale, referitoare la protecţia monumentelor
istorice la care ţara noastră este parte.
Nu a fost deloc uşor să încredinţez hârtiei toate aceste informaţii, de unul singur, am avut alături o serie de oameni de bine, care cu multă
generozitate au furnizat date şi explicaţii, ce mi-au fost de mare ajutor, îi amintesc, mulţumindu-le, asigurându-i de toată recunoştinţa mea: prof.
univ. dr. Nicu Vintilă, arhitect Liliana Ilie, pictor Dan Dimulescu, prof. Ilie Bartoş, ing. Tudor Dănacu, Elena Guran, Bogdan Fotescu, prof.
Dumitru Ciocan, prof. Tudor Emil, prof. Magda Alexandrescu şi ing. Şerban Neamţu.

7
 Cartea este nu doar un semn de iubire pentru judeţul natal, Romanaţi, dar şi un semnal de alarmă pentru aceia care, legal, au datoria şi
obligaţia de a interveni pentru oprirea degradării acestor construcţii, recuperarea şi relansarea lor în circuitul turistic, economic şi cultural al
judeţului şi, desigur, al ţării.

CONACUL NEAMŢU - BRASTAVĂŢU

8
 CONACUL NEAMŢU - BRASTAVĂŢU

Proprietarul acestui conac a devenit Constantin Neamţu (1867-1952), mare bancher din Craiova, căsătorit cu Eugenia Albeanu, fiica lui
Mihail Albeanu, moşier puternic din Corabia, care avea proprietăţi întinse şi la Brastavăţu, inclusiv conacul pe care-l ridică la sfârşitul sec. XIX.

9
 În anul 1892, el arendează pe 10 ani pământurile de aici, lăsându-le în grija administratorului Nae Gheorghiu, numit şi „spaima lumii”, însă
la 1907 ţăranii au dat foc conacului său de la Brastavăţu. Când a venit de la Corabia (făcea parte din organizaţia liberală de acolo) şi a văzut
prăpădul, a plecat supărat la Craiova, unde a şi murit de durere.
Moşia de la Brastavăţu (a fost dată ca zestre fiicei sale Eugenia la căsătorie), era înconjurată de un şanţ adânc, cine-l trecea fără aprobare era
biciuit, de fapt în această comună în anul 1907, proprietarii CODEI, ALBEANU şi ŞTEFAN PLEŞA deţineau 3 840 ha (72% din pământ).
Conacul, refăcut după incendiu, are o dispunere pe orizontală şi este în stilul neoromânesc, doar cu parter, prevăzut cu două intrări, două
corpuri de clădire, cea principală având o terasă (prispă) cu arcade în formă de semicerc, de se sprijină pe stâlpi mici, dar groşi, cu capiteluri
simple (aspect brâncovenesc). De aici se accede într-un hol de primire şi o sufragerie, iar în corpul celălalt sunt şase camere.
Actualul proprietar Dorin Pârvu l-a cumpărat de la un urmaş, Alexandru Misirliu, fiul Cellei, fiica cea mare a lui Constantin Neamţu,
întreţinându-l în condiţii foarte bune, învestind o sumă considerabilă în reabilitarea lui.
În anul 1949 a fost naţionalizat, o perioadă înainte de 1989, fiind sediul unei ferme agricole.

CONACUL CHINTESCU - CARACAL

10
CONACUL CHINTESCU - CARACAL

11
 Era situat pe drumul Caracal-Cezieni, în spatele unităţii militare, la ieşirea din oraş, construit în anul 1914 de către Mişu C. Chintescu, fiul
lui Constantin Chintescu, fost prefect de Romanaţi (1869-1876) şi al Ecaterinei Chintescu, născută Prejbeanu.
Personalitate politică din Romanaţi şi din ţară, a fost senator de Romanaţi din partea Partidului Conservator, prieten apropiat cu Nicolae
Filipescu şi Constantin Argentoianu, acesta din urmă fiind găzduit aici când vine la Caracal să facă propagandă electorală pentru Octavian Goga,
cu prilejul alegerilor din 1916, poetul candidând la Romanaţi din partea Federaţiei Unioniste.
Îl găsim membru în delegaţia permanentă a Consiliului judeţean Romanaţi 1927-1928, membru în Consiliul de administraţie al Băncii
„Sprijinul” din Caracal, membru de drept ca delegat al Consiliului judeţean în Camera Agricolă Romanaţi, preşedinte al Clubului Conservator
Romanaţi şi vicepreşedinte al Partidului Conservator din judeţ, a fost chiar prefect şi primar al Caracalului (1931). Din căsătoria cu Titi
Dobruneanu, a treia soţie, nepoata lui Iancu Jianu, au rezultat doi copii: Matei şi Babiţa. A decedat în anul 1935, fiind înmormântat la Cimitirul
nr. 1 în Caracal.
Conacul era de un bun gust ieşit din comun, cu parter şi etaj, în partea stângă era un fel de foişor acoperit cu o tablă mai mult de esenţă
orientală. Intrarea avea o frumoasă scară de marmură, ce ducea într-un hol, la stânga căruia era un birou cu bibliotecă, lucrată din stejar afumat,
iar în dreapta un salon foarte frumos stil Ludovic al XIV-lea. Între salon şi sufragerie erau uşi, tot din stejar afumat, fixate în perete, iar la nevoie,
peste ele se trăgea draperie de pluş.
Din sufragerie se trecea într-o verandă închisă, iar din hol se urca la etaj printr-o scară de stejar lată, acolo aflându-se un hol, în dreapta
căruia era o sufragerie. Către răsărit apărea un dormitor mare, din care se pătrundea în alt dormitor cu două uşi mari, în final ajungându-se la o
terasă aflată deasupra verandei.
În camere erau sobe de epocă, superbe, cu coroniţe şi medalioane din faianţă, decorate cu motive florale, iar pereţii erau pictaţi cu scene de
vânătoare şi de familie. Era acoperită cu tablă în formă de solzi de culoare verde. Grădina vilei era, de fapt, un parc autentic, cu alei şi tei albi,
ceva de vis, la fel şi via aranjată şi întreţinută profesionist, la intrarea căreia se afla un liliac, al cărui miros era fermecător!
Construcţie de mare fineţe arhitectonică, cu aspect de castel medieval, a fost demolată prin anii 1963-1964, după ce fusese folosită fie ca
anexă a Spitalului Caracal, fie ca sediu al Comisariatului Militar Caracal.

CONACUL BRÂNCOVEANU - CEZIENI

12
CONACUL BRÂNCOVEANU - CEZIENI

13
 A fost construit la sfârşitul sec. XVIII de Dumitrache Jianu şi de fiul său Stănuţă Jianu în urma cumpărării moşiei Cezieni, primul fiind
fratele mai mare al haiducului Iancu Jianu, iar al doilea tatăl inginerului Dumitru Cezianu (1852-1898), fost prefect de Romanaţi (1889) şi
director general al Poştelor şi Telegrafelor (1889, 1892).
Ultimul proprietar al conacului a fost fiica acestuia Nicola (Colette), căsătorită cu principele Constantin Basarab Brâncoveanu, om politic,
preşedinte al Partidului Conservator-Romanaţi (1914), ea rezultând din căsătoria cu Elena Bibescu (Lala).
Dumitru Cezianu a mai avut patru fraţi, între care o soră Elena Cezianu (Lelia, 1887-1932), căsătorită cu Ion Constantin Oteteleşanu, care a
ţinut foarte mult la el, dându-i jumătate din moşie şi conacul respectiv, pe care l-a moştenit Colette, după moartea tatălui (1898).
Conacul se află în partea dreaptă a râului Zambila şi este o construcţie de bun gust, chiar rafinată, având un design ce combină arhitectura
caselor ţărăneşti cu cea neoromânească într-o matrice stilistică Arts and Crafts.
Atrage atenţia pergola de la parter din stâlpi de lemn sculptaţi cu motive etnografice, acelaşi tip de stâlpi din lemn manufacturaţi
împodobesc şi bovindoul extins.
Ce are deosebit în termeni de arhitectură acest conac, sunt pergola, casa încadrată între doi copaci falnici şi folosirea lemnului ca element
dominant în conturarea volumetriei, care împreună cu minunata arhitectură a casei, constituie o metaforă a vieţii idealizate a ţăranului român şi a
naturii ţării, prezentate în acest excelent pachet arhitectural, un produs al acelei decade de unică creativitate din istoria României.
După naţionalizare a avut diferite întrebuinţări, astăzi funcţionând aici (după recondiţionare) un centru de recuperare şi reabilitare a
persoanelor cu dizabilităţi, aflat sub coordonarea Consiliului Judeţean Olt.
Face parte din lista monumentelor istorice din judeţul Olt, aflat la poziţia 428, având codul de identificare OT-II-m-08816.02.

CONACUL OTETELEŞANU - CEZIENI

14
CONACUL OTETELEŞANU - CEZIENI

15
 Datează de la sfârşitul sec. XVIII, construit de Elena (Lelia) Oteteleşanu cu ajutorul lui Mişu Serghiad, văr cu soţul ei, pe partea stângă a
pârâului Zambila, acesta fiind îngropat chiar în fostul parc al conacului.
Elena Cezianu, fata lui Stănuţă Jianu şi soră cu Dumitru Cezianu, era singura fată din cei cinci copii ai lui Stănuţă, care-i lasă drept
moştenire întreaga moşie de 3000 ha, băieţii „să se descurce singuri”, spusese atunci tatăl.
Elena, iubindu-şi foarte mult fratele, pe Dumitru, tatăl principesei Colette, i-a dăruit jumătate din moşie şi conacul, moştenit de principesă
după decesul tatălui, Dumitru Cezianu.
Aşa au apărut două moşii din moşia lui Stănuţă Jianu, fiul lui Dumitrache Jianu: moşia Elena (Lelia) Oteteleşanu, pe care a moştenit-o fiul
său Şerban Oteteleşanu şi moşia Dumitru Cezianu, moştenită de Colette şi soţul acesteia prinţul Constantin Basarab Brâncoveanu.
De reţinut că, Dumitru Cezianu a fost una din marile personalităţi ale Romanaţiului, ocupând funcţii de mare răspundere la nivel de judeţ
şi de ţară. El odihneşte în Cimitirul nr. 1 de pe str. Carpaţi din Caracal, într-un cavou executat în anul 1895 de către sculptorul Ion Georgescu,
poate cel mai mare dintre sculptorii români ai sec. XIX.
Deşi monumentul Cezianu (monument funerar) se află pe lista monumentelor istorice din jud. Olt, la poziţia 740, având codul de
identificare OT-IV-m-B-09096, nu se află în atenţia nimănui, se degradează pe zi ce trece, el având o valoare artistică deosebită. Păcat!
În prezent conacul Oteteleşanu este o ruină, cu toate că a fost recuperat de Şerban Oteteleşanu, fiul Elenei Oteteleşanu, ai cărui fii, Radu şi
Tudor au promis reabilitarea lui.
Se află pe lista monumentelor istorice din judeţul Olt la poziţia 426, având codul de identificare OT-II-m-B-08815.

CONACUL VRĂBIESCU - CELARU

16
CONACUL VRĂBIESCU - CELARU

17
 Iulian Vrăbiescu (1864-1939) provenea dintr-o familie de boieri luminaţi ai Craiovei, cu proprietăţi mari în Dolj şi Romanaţi. Avea la
timpul său o frumoasă poziţie politică şi financiară, dacă avem în vedere că prin 1909, din cele 28 de maşini de lux câte erau în Craiova, una era a
lui. Poseda şi o superbă casă pe Unirii, construită între 1906-1912, după planurile arhitectului Duiliu Marcu, dar şi un conac la fel de frumos în
comuna Celaru din fostul judeţ Romanaţi.
Era fiul lui Constantin Vrăbiescu şi al Angelicăi Caneciu, mai avea doi fraţi, Iorgu şi Nicolae şi trei surori, Paulina (Polixenia), Matilda şi
Eliza, prima devenind soţia lui Gogu Vorvoreanu (1844-1916), mare moşier din Craiova, liberal, deputat, primar şi prefect de Dolj.
Iulian Vrăbiescu a avut o frumoasă carieră politică, ca membru al Partidului Liberal, fiind ales senator şi numit prefect de Dolj de două ori
(1897-1899) şi (1901-1904). Făcuse studii în Franţa, luându-şi doctoratul la Paris.
Din căsătoria cu Elvira Davidescu a rezultat o frumoasă fiică, Angela, care l-a avut ca soţ pe Gil Pleşoianu, având împreună un fiu, Şerban
Pleşoianu, a cărui soţie a fost Yvona Petrarian, aceştia devenind părinţii singurului copil, Ana Maria Pleşoianu, care trăieşte la Stuttgart, de la ea
procurând această imagine cu conacul de la Celaru.
De reţinut că, Angela Pleşoianu a avut a doua căsnicie după despărţirea de Gil, cu generalul Skeletti. Iulian Vrăbiescu a fost membru al
Acţiunii Naţionale din Craiova, alături de Ştefan Pleşa, M. Economu, C.R. Geblescu, N.P. Guran, Şt. Rusenesu, M. Popp, care la sfârşitul anului
1915 şi începutul anului 1916, a susţinut campania electorală a lui Octavian Goga, ce candida la Camera Deputaţilor pentru un post de deputat la
Romanaţi.
Conacul din care nu mai este nimic, fiind demolat total după 1989, conţinea elemente esenţiale neoromâneşti, cum ar fi turnul de culă
inspirat din casele fortificate ale micii boierimi din Oltenia (sec. XVIII-XIX), ce formează colţul drept al ansamblului. Ferestrele înalte şi înguste
în succesiunea lor amintesc de fantele de tragere, cu rol de luptă ale turnurilor de apărare medievale.
Clădirea, construită probabil la începutul sec. al XX-lea, are un aspect tipic epocii respective, dat de zidirea de cărămidă compactă, iar
deschiderea terasei cu coloane duble, abia desprinse de masivitatea stâlpilor din zidărie, acordă clădirii o notă romantică, sensibilă, îndulceşte
imaginea generală, fapt accentuat şi de forma arcadelor.
În general însă, formele rămân masive, golurile de la fereastră mici, iar registrul decorativ este practic inexistent.
După ce a fost naţionalizată, aici a fost sediul I.A.S. Redea şi G.A.C. Celaru, apoi abandonat şi demolat.

CONACUL THEOHARI - CIOCĂNEŞTI

18
CONACUL THEOHARI - CIOCĂNEŞTI

19
 Era situat în satul Ciocăneşti (Romanaţi), care împreună cu moşia se aflau prin 1782 în proprietatea clucerului Costea Brăiloiu şi a soţiei
sale Smaranda, cumpărate de la Iordache Fălcoianu. Unica lor fiică, Păcuţa, se căsătoreşte cu Costache Theohari, grec de origine, din 1821 fiind
atestat serdar şi proprietar al moşiei Ciocăneşti, după decesul căruia moşia revine soţiei sale.
Familia Costache şi Păcuţa Theohari au avut un singur urmaş, pe Achile Theohari, ce devine proprietarul moşiei Ciocăneşti, el construind
şi conacul, sec. al XIX-lea, situat la marginea satului, spre nord, într-o zonă liniştită, cu aer curat şi verdeaţă, izolat de tot ceea ce se întâmpla în
sat.
Construcţia era din cărămidă, avea opt camere, toate la parter, iar deasupra încă una stil foişor, mărginită din toate părţile de geamlâcuri.
Din acest foişor se putea observa orice mişcare pe câţiva kilometri în toate direcţiile, vizibilitatea fiind posibilă, deoarece casele ţăranilor erau
destul de scunde, iar vegetaţia puţină.
În partea de apus, în spatele conacului, era un parc frumos cu arbori rari, între care oţetari, cu fructe roşietice, acrişoare. Mai avea acest
plăcut parc şi numeroase alei pietruite, unde Gabi, nepotul lui Achile, juca criket.
La conac exista şi o trăsură cu doi cai admirabili, unul roib şi altul murg, pe care moş Mircea îi îngrijea cu un devotament aproape
părintesc, permanent fiind alături de ei.
Conacul era o construcţie solidă, cu o dispunere dreptunghiulară, intrarea principală fiind în formă de potcoavă, flancată de două ferestre
mari, luminoase, cu ancadramente în partea lor superioară.
Achile Theohari a fost căsătorit cu Aristia (Aristea), având împreună doi urmaşi: Anibal Theohari, cel mai mare clinician român în
perioada 1910-1913, profesor universitar, şeful clinicii de boli interne de la Spitalul Brâncovenesc şi Paulina Theohari.
Anibal se căsătoreşte cu Olga, o persoană avută, cu moşie la Ianca (Brăila), însă căsătoria lor eşuează din cauza ei, care intră într-o relaţie
sentimentală cu un ofiţer, tensiunile dintre ei cresc, iar Anibal, cedând psihic, se sinucide (1933). Din căsătoria lor au rezultat trei copii Gabriel,
Mariana şi Olguţa, aceasta din urmă căsătorindu-se cu un scriitor, Caftangioglu, băiatul arendaşului de pe moşia lui Anibal de la Ciocăneşti,
cunoscut ca prozator sub numele de Horia Vintilă.
Paulina, sora lui Anibal, se căsătoreşte cu Alexandru Pădeanu şi au împreună două fete Jana, căsătorită cu Eugen Titeanu, fruntaş liberal,
ministru în guvernul Tătărescu (1934-1937), din care rezultă o fată Marina, astăzi la Paris şi Sabina, căsătorită cu avocatul Nicu Ionescu din
Ciocănesti, profesând avocatura şi în Caracal, oraş în care a locuit pe str. Craiovei nr. 5, într-o frumoasă casă de patrimoniu. Din această căsătorie
au rezultat trei copii, toţi fiind în viaţă.
Sinuciderea lui Anibal Theohari a fost, de fapt, o continuare a sinuciderilor din familia sa, pentru că tatăl său Achile, a făcut acelaşi lucru,
chiar în conacul din sat, pe care îl construise.
În perioada războiului de independenţă, au existat mai multe opinii în legătură cu participarea noastră alături de trupele ruseşti contra
turcilor, între care şi un curent ce susţinea că nu trebuie să luptăm ca adversari ai acestora, printre cei care optau în acest sens fiind şi Ahile
Theohari.

20
 Cu cheltuiala lui, a comandat chiar un tun pe care l-a trimis turcilor să-l folosească la Plevna, dar în urma înfrângerii lor, printre armele
capturate de învingători, s-a găsit şi tunul respectiv, pe care era inscripţionat numele donatorului.
După terminarea ostilităţilor, Achile se aştepta la ce era mai rău. Abătut, stătea toată ziua în foişor şi mătura cu privirea uliţa satului, când,
într-una din zile, vede prin binoclu, cum un grup de soldaţi venea pe drumul mare spre conac. Crezând că vin să-l aresteze, a băut otrava pe care o
avea pregătită, anticipând oarecum gestul fiului său.
Era în anul 1878. Aici la Ciocăneşti, în conacul moşiei, destinele a doi oameni, tată şi fiu, s-au împletit în acelaşi mod.
Astăzi, aproape nimeni nu mai ştie nimic de tragedia ce a lovit familia Theohari. Nu mai există nici conacul, iar puţinii urmaşi sunt, fie în
alte ţări, fie prin alte lumi.

CONACUL TITEANU - CIOCĂNEŞTI

21
CONACUL TITEANU - CIOCĂNEŞTI

22
 Satul şi moşia au aparţinut boierului Iordache Fălcoianu, care în 1872 le dă la schimb clucerului Cornea Brăiloiu şi soţiei sale Smaranda.
Fiica lor Păcuţa s-a căsătorit cu Costache Teohari, având un fiu, Ahile Teohari, tatăl lui Anibal Teohari, renumit medic (înfiinţează în anul 1924
Institutul de Balneologie din Bucureşti de boli interne de la Spitalul Brâncovenesc) şi o fiică, Paulina, căsătorită Pădeanu, din care au rezultat
două fete Sabina şi Jana.
Jeana Pădeanu se căsătoreşte cu Eugen Titeanu, om politic liberal (1900-1957), subsecretar de stat la interne (1933-1936), ministru la
presă şi propagandă (1937-1939), gazetar, doctorat la Paris, dar comuniştii îl trimit o perioadă la Tg. Jiu, când iese este concentrat şi trimis pe
front până la semnarea Armistiţiului.
Dat afară din presă, nu găseşte de lucru şi părăseşte ţara pentru Franţa, în anul 1950, unde şi decedează (1957). Împreună au avut o fată
Marina, stabilită la Paris prin 2007-2008 încă mai corespondam cu ea, dându-mi informaţiile solicitate.
Eugen Titeanu cumpără în 1933 moşia lui Gabriel Teohari, fiul lui Anibal Teohari, prin 1934 începe construcţia conacului la 1,5 km de
sat, prin defrişarea unei părţi a pădurii de stejar, de fapt o casă destinată personalului de îngrijire, arhitect fiind Taşcu Ciulli. Are piatră de râu la
bază, calcio vechio, în rest cărămidă aparentă pe scări şi pardosele, pe acoperiş ţiglă, la parter garaj şi câte o cameră în stânga şi dreapta, accesul
la etaj se face pe stânga la bucătărie, printr-o scară ce duce la o prispă cu mese pliante.
La etaj este un hol cu ţest şi două camere, iar terenul intravilan era foarte mare, pe el fiind amenajate magazii şi pătule pentru produse
agricole sau inventarul agricol, dar şi o gheţărie cochetă cu boltă de zidire sferică şi un mic aeroport, unde Titeanu ateriza cu avioneta când sosea
de la Bucureşti.
Sobele de epocă de mare rafinament nu se mai păstrează, camerele de sus, inclusiv tavanul erau în lambriuri de stejar.
Naţionalizat, (1949) devenind sediul G.A.C. Ciocăneşti, apoi al unei ferme agricole din cadrul I.A.S. Leu, în cele din urmă Marina Titeanu
redobândeşte în instanţă conacul şi în anul 2008 îl vinde familiei Pamfiloiu din Sibiu, crescătoare de oi, în prezent proprietara lui.
Începutul anilor 1930-1933, imediat după marea criză economică, au fost foarte productivi pentru arhitecţii modernişti români, judeţul
Romanaţi cu puternică industrie, bazată pe producţia de cereale, era locul unde se aflau multe din creaţiile lor, fie în oraşe mai mici sau la ţară,
cum se poate vedea în exemplul de mai sus.
Designul acestui conac aparţine genului specific de modernism românesc, care se apropie de felul exemplelor clasice ale arhitectei
Henriette Delavrancea Gibory, adică volume rectangulare aduse la viaţă prin folosirea arcadelor şi coloanelor, acoperiş cu profile oblice şi mici
ornamente.
În prezent conacul este renovat de actualii proprietari, care au alterat, adăugat sau înlocuit multe din elementele lui originale, o soartă
nedreaptă, din păcate consemnată la un număr din ce în ce mai mare de clădiri de epocă din România.
Oamenii locului denumesc şi astăzi pădurea în preajma căruia este ridicat conacul „Pădurea Titeanu”.

CONACUL MARIA COLONI - DEVESELU

23
CONACUL MARIA COLONI - DEVESELU

24
 Povestea acestei frumoase clădiri în stilul academismului francez, realizată în anii 1900-1907 de către arhitectul Paul Gottereau sub
supravegherea lui Constantin Cichi, arhitect italian, începe cu Nicolae Mihail, macedonean, stabilit la Craiova prin 1860. Fiul său, Constantin
(Dini) Mihail (1837-1908) s-a implicat direct în construcţia respectivă, care s-a derulat în acelaşi timp cu aceea a Palatului Mihail din Craiova
(având aceiaşi arhitecţi) astăzi Muzeul de Artă, o adevărată bijuterie a cetăţii banilor.
După terminarea studiilor la Viena, Dini Mihail revine în ţară şi se căsătoreşte cu Matilda Spiro, sora Mariei Coloni, rezultând doi copii:
Nicolae (1873-1918) şi Jean (1876-1936), acordând o atenţie deosebită proprietăţilor moştenite de tatăl său, pe care le sporeşte, devenind unul din
marii moşieri ai ţării. Pe cumnata sa, Maria Coloni, o aduce din Franţa în România, după decesul soţului, dându-i moşia Deveselu, în suprafaţă de
2 850 ha, ridicându-i aici o locuinţă somptuoasă, pe măsura rangului ei, cunoscută sub numele de „Vila Coloni”.
Maria Coloni sau Colonoaica, cum îi spuneau sătenii, se născuse la Craiova în anul 1834, decedând tot în această urbe în anul 1923, la
vârsta de 89 de ani, dar până atunci făcuse multe lucruri folositoare pentru Deveselu şi locuitorii lui, implicându-se în construcţia bisericii (1910),
a şcolii, a cantinei şcolare, iar în anul 1904 înfiinţează Banca Populară „Maria Coloni”, cu un capital social de 67 000 lei, depuneri de 92 000 lei
şi împrumuturi de 5 666 000 lei, având în anul 1908, 39 de membri.
Cu sătenii s-a purtat corect, i-a ajutat la nevoie, fiind o boieroaică de caracter, pământul era dat pentru lucru ţăranilor, sistemul de plată fiind
„din trei una”, adică se legau snopii şi apoi se construiau clăile ce cuprindeau 40-50 de snopi, dar atât clăile, cât şi snopii trebuiau să fie egali,
administratorul stabilind care trebuie să fie cea de-a treia pe care s-o ia ţăranul.
Se spune că Maria Coloni a dorit să acopere vila cu monezi de argint, însă autorităţile i-au respins dorinţa, spunându-i, desigur în glumă, că
se aprobă numai dacă aşează monedele în dungă. Tot de la cei mai în vârstă am aflat că atunci când doi tineri se căsătoreau, veneau la ea, îi
sărutau mâna, aducându-i la cunoştinţă că s-au luat, apoi Colonoaica dădea dispoziţie administratorului să le dea fie un pogon de pământ, fie o
vacă, fie o pereche de boi, pentru a pleca la drum cu ceva, tinerii făcându-şi gospodăria proprie mai uşor cu acest ajutor.
În anul 1905, înaintea răscoalei, locuitorii din Deveselu au trecut prin momente grele, nu mai aveau ce să mănânce, porumbul se terminase,
iar primarul se adresase Prefecturii Romanaţi să intervină, Maria Coloni, deşi în Franţa, aude de acest necaz şi de acolo transmite ca situaţia să se
rezolve din produsele ei, aşa încât, peste doi ani, la răscoală, în Deveselu nu s-au mai întâmplat evenimente deosebite.
Vila Coloni era dispusă în punctul trigonometric cel mai înalt al localităţii, din ea se putea vedea toată moşia, până la Slăveni, Vlădila sau
Valea Redişoarei. Elementele arhitectonice exterioare aparţineau barocului târziu, iar interiorul era ceva de vis, scara de onoare era din marmură
de Carrara, candelabrele din cristal de Murano, oglinzile veneţiene, stucatura aurită, plafoanele pictate, pereţii tapisaţi cu mătase de Lyon,
luminatoarele cu vitralii, parchetele ireproşabile.
Era concepută pe două nivele, la parter era un hol central, sala de aşteptare, biroul contabilităţii, camera Mariei Coloni, salonul englez,
salonul roşu, sufrageria mare, sufrageria personalului, bucătăria, cămara. Accesul la etaj se făcea printr-o scară monumentală de marmură ce
ducea către un hol central cu două luminatoare în tavan, salonul de dans, camera vieneză, separeuri, camera de baie, canapele rotunde cu statuete
de bronz deasupra, canapele aurite cu perne, canapele verzi cu pai de trestie, jardiniere din lemn aurit, vase japoneze, policandre de cristal cu
oglindă, cuiere de stejar cu oglindă, mese şi scaune de stejar pentru birou, ceasornice de perete, candelabre negre cu cinci braţe, statuete de bronz,
case mari de fier, etc.

25
 Biblioteca era fascinantă, conţinea numeroase cărţi legate în piele fină de căprioară, în diferite limbi de circulaţie (franceză, engleză,
germană), toate evidenţiind formaţia intelectuală solidă a Mariei Coloni, proprietara acestei podoabe arhitectonice din zona Romanaţilor şi a
Olteniei, o adevărată soră mai mică a Palatului Mihail din Craiova Muzeul de Artă.
Spre sud se află un parc splendid, cu pomi şi arbuşti de o rară frumuseţe în mijlocul căruia se află o pompă de fabricaţie străină ce uda nu
doar florile şi pomii, deoarece ea punea în funcţiune mai multe fântâni arteziene al căror efect era plăcut şi reconfortant pentru cei care priveau.
În centrul vilei se găsea un balcon mare, acoperit cu tablă în formă de solzi (de fapt toată vila era în acest mod), în mijlocul căruia se află
un orologiu al cărui cadran era de circa 1 m, orele fiind anunţate de un zgomot puternic de genul „BANG” al cărui clopot şi putea fi auzit pe tot
parcursul moşiei, sătenii aflând cât este ora exactă şi din altă sursă, nu doar cum ştiau ei, după poziţia astrului zilei – soarele.
După naţionalizare, prin anul 1953, vila a fost repartizată temporar Regimentului de aviaţie Deveselu pentru depozitarea unor materiale,
apoi aici se instalează un spital de psihiatrie până în anul 1967, când vila suferă o avarie puternică de la un incendiu, treptat dispărând, fiind
jefuită şi în final demolată.
Primăria Deveselu şi Consiliul Local au hotărât ca strada principală să poarte numele Maria Coloni, dar el trebuie aşezat şi pe frontispiciul
şcolii din localitate, ea fiind aceea care a înfiinţat-o şi s-a preocupat de bunul ei mers.
Neavând copii, a lăsat toată averea nepotului de soră Jean Mihail, cu rugămintea ca prin testament s-o cedeze şi el.
Neavând nici el copii, a donat-o statului cu obligaţia înfiinţării unei fundaţii care să-i poarte numele, lucru concretizat în 1936.

CONACUL HAGIESCU - DEVESELU

26
CONACUL HAGIESCU - DEVESELU

27
 Familia Stamatopol a fost una de referinţă în Romanaţi, proprietăţile deţinute şi cifra de afaceri i-a permis să ocupe un loc de prim rang, cu
ecouri chiar la nivel de ţară. Cel care a dat numele acestei familii şi i-a adus faimă a fost Theodor Stamatopol (1839-1913), al cărui monument
funerar de excepţie, realizat de sculptorul Pavelescu Dima, se află în cimitirul nr. 1 din Caracal.
Din căsătoria cu Maria Stamatopol au rezultat şapte copii: Catina, Caliopi, Julieta, Merope, Angela, Nicu şi Miltiade, prima dintre ei
Catina, căsătorindu-se cu Ion Hagiescu-Mirişte, un om deosebit, iubitor de cultură, magistrat şi prim-preşedinte al Tribunalului Romanaţi (1914).
Acesta a deţinut în Caracal o casă superbă, cu arhitectură deosebită (vezi „Fiii Romanaţiului” vol. I, Craiova 1996), astăzi părăsită şi uitată de cei
care au obligaţia legală să conserve şi să pună în valoare patrimoniul naţional.
La fel ca soţul ei, Catina era pasionată de artă ţi muzică, implicându-se în viaţa culturală a Caracalului, aşa cum a făcut-o în anul 1908,
când în calitate de preşedinte a Ateneului local a organizat în sala Teatrului Naţional o seară dansată, unde s-au produs la vioară, Dimitrie Cristea,
inspector comunal şi Gh. Trifu, şeful poliţiei Caracal.
Prin moştenire, soţii Hagiescu intră în posesia acestui frumos conac, situat pe drumul naţional 64, la 10 km de Caracal, pe dreapta, spre
Deveselu.
Avea o siluetă elegantă, o adevărată casă boierească, cu puternic caracter universal, des întâlnit în zona de sud a ţării. Preia elemente din
arhitectura de tranziţie, evidenţiind modelele arhitecturii europene ale epocii, în special franţuzeşti, adoptate odată cu începutul secolului XIX,
când Principatele au început să iasă de sub influenţa orientală otomană şi grecească, deschizându-se calea modernizării, adică a occidentalizării,
moment din care, aspectul specific local al modului de a construi începe să se şteargă.
Conacele de ţară, solide şi încăpătoare, cu camere mari, înalte, cu foişor pe faţadă sau cel puţin un mic balcon, cu zonă de acces tratată cu
coloane decorate sintetic şi subliniată de verticala turlelor, în ansamblul lor preced arhitectura modernă românească.
Simplitatea decorativă, cu accente bine dispuse, se echilibrează cu volumetria, cu unele elemente ce amintesc încă de arcadele bizantine
(turla rotundă). Influenţa îndelungată a capitalei împărăţiei turceşti, Constantinopol, devenită intensă în perioada fanariotă (sec. XVIII), în toate
aspectele vieţii, până la construcţia caselor a apus, construcţiile începând să se îndrepte spre vest, aşa cum foarte bine se observă în cazul de faţă.
Construită prin 1920, clădirea avea la intrare un hol destul de lung, în care se intra printr-o terasă, erau şapte camere, patru pe stânga şi trei
în dreapta.
Naţionalizată, având diferite întrebuinţări între care Restaurant U.J.C.C. Olt (1978-1990), cunoscut în zonă sub denumirea de „Hanul
haiducilor”, fermă a I.A.S. Deveselu, de care a aparţinut o perioadă, până în anul 1978.
În prezent din această splendidă clădire se mai pot observa câteva ruine, arată ca după bombardament, noi consemnând încă o pierdere
pentru patrimoniul istoric şi artistic al zonei şi ţării.

CONACUL RUSAN - DEVESELU

28
CONACUL RUSAN - DEVESELU

29
 A fost construit în anul 1914 de către Apostol Rusan, moştenit de fiul său Alexie Rusan, cu parter şi etaj, având câte trei camere la fiecare
nivel.
Este din cărămidă cu fundaţie de beton, şarpantă din lemn, la fel şi planşeele, pardosele din beton, acoperit cu ţiglă. Avea instalaţii sanitare,
dar nu prezintă stucaturi, lambriuri, ornamente şi decoraţiuni, tâmplăria interioară este vopsită în ulei.
Pardoselele calde sunt din duşumea de lemn, cele reci treptele de la intrare sunt din mozaic. A fost naţionalizat, aici funcţionând mult timp
sediul unei ferme din cadrul I.A.S. Deveselu.
Alexie Rusan a fost căsătorit cu fiica boierului Pahonţu din Redea, Varvara şi au avut împreună patru copii Zoe, căsătorită cu Gică
Dobruneanu, Sabina măritată cu col. Economu, Gheorghe şi Constantin, urmaşii acestuia, copiii lui Mihai şi ai Floricăi, reuşind după 1989 să
recupereze conacul şi 25 ha de pământ.
Pământul nu au reuşit să-l vândă, iar conacul, deşi l-a cumpărat un om de afaceri Vincenţiu Cremeneanu, a rămas în postura în care se vede,
deşi cumpărătorul a promis că-l va recondiţiona.

CONACUL BRĂTĂŞANU - DOBRUN

30
CONACUL BRĂTĂŞANU - DOBRUN

31
 Proprietarii acestui conac au fost brătăşanii, menţionaţi în însemnările de călătorie ale lui Paul din Alep, alături de Buzeşti şi Brâncoveni.
Ultimul care a locuit aici a fost Constantin I. Brătăşanu, fiul lui Ioan Toma Brătăşanu şi al Zoei (Teohari) împreună cu soţia sa Olimpia-Mimi
Brătăşanu, cultivându-şi pământul ce-i aparţinea, de circa 250 ha.
A fost un bun agricultor şi un sprijinitor sincer al sătenilor, fapt pentru care la 1907 ţăranii din Dobrun i-au apărat conacul de valul de
răsculaţi venit din localităţile vecine.
A înfiinţat Şcoala Primară din comună, iar în timpul crizei economice din 1929-1933, când Ministerul Instrucţiunii Publice nu a mai avut
bani, a plătit el leafa învăţătorului din sat. De asemenea, tot lui se datorează existenţa unui dispensar comunal, oferind gratuit casă şi masă sorei
medicale pe toată durata războiului, până la naţionalizare (1948).
Moare în anul 1942, moşia lui fiind redusă la 50 ha, în urma reformei agrare din 1945, iar în timpul foametei din 1946-47, văduva sa,
Olimpia-Mimi Brătăşanu a avut grijă de doi copii orfani din Moldova, pe care apoi i-a dat la şcoala de meserii pe cheltuiala ei.
Conacul este o construcţie frumoasă, cu o terasă ce evoca prispa ţărănească, dar mai amplă, cu stâlpi de cărămidă. Exista de la sfârşitul sec.
XIX, dar la cutremurul din 1940 a fost grav avariat, proprietarii de atunci – Constantin şi Olimpia-Mimi Brătăşanu refăcându-l în câteva luni.
Privindu-l mai atent, se observă influenţa concepţiei arhitectonice a lui Ion Mincu de a adapta elemente rustice la case mari, cu baie şi
toaletă, cu apă curentă şi canalizare în (fosă septică).
Curtea în suprafaţă de 1 ha, era împărţită în zona de relaxare şi zona gospodărească. În faţă se intra pe o alee mărginită de brazi falnici, apoi
se înconjura de un spaţiu mare cultivat cu trandafiri, mărginit de un gard de arbuşti, din specia numită lemn câinesc, iar în mijloc erau flori de
sezon cu petunii, regina nopţii, panseluţe şi altele.
De cealaltă parte a aleii, spre spate, era o casă veche numită vatră, locuită de servitori, apoi grajdurile pentru cai, vaci, pătule, magazii,
şopron pentru vehicule şi utilaje agricole, coteţe de păsări, totul oglindind o bună organizare, ordine şi cumpătare.
Alături de curte era livada de 1,50 ha, cu pomi fructiferi din specii alese, care rodeau pe rând în fiecare sezon, arbuşti deosebiţi cu agrişe,
coacăze, zmeură, cultivaţi cu competenţă, curăţaţi, stropiţi, săpaţi la timpul lor.
Moştenitorii au vândut conacul unei fundaţii, patronul acesteia aducându-i modificări substanţiale, care nu mai amintesc aproape deloc de
silueta lui de odinioară.

CONACUL DOBRUNEANU - DOBRUN

32
CONACUL DOBRUNEANU - DOBRUN

33
 Conacul, aşa cum arată în fotografie, a fost construit în anul 1928 de către căpitanul Gheorghe Dobruneanu (Gică), din Regimentul 2
Călăraşi, fiul lui Mihail Dobruneanu, comandant al Regimentului II Romanaţi nr. 19, între anii 1915-1917, cu întreruperi şi al Lucreţiei Cioflan.
Gică Dobruneanu a avut de soţie pe Zoe, fiica lui Alexie Rusan şi a Varvarei Pahonţu din Redea, cu care s-a căsătorit în anul 1904. Cum
Gică Dobruneanu era în garda călare a Regelui, a putut înlesni venirea căluşarilor din Dobrun la Palatul Regal, încântându-l pe Carol I prin
virtuozitate şi iscusinţă.
Tot Gică Dobruneanu, când a izbucnit răscoala din 1907, a venit la Dobrun, unde era mare agitaţie, cu un escadron şi i-a potolit pe răsculaţi.
Actualul imobil este cu două intrări, cea principală are deasupra o verandă, iar sub ea începe pivniţa ce se întinde pe jumătate din casă, apoi
dintr-o sufragerie mare se accede în cele două camere, pe stânga şi pe dreapta.
În aceasta din urmă se afla un frumos şemineu de culoare albă şi o superbă sobă de epocă cu coroniţă, decorată floral, la fel şi în camera din
stânga, dar fără şemineu. Între timp, actualii proprietari au renunţat la şemineu, cu prilejul unor modificări, iar la intrarea secundară din spate, se
găsesc trei camere, una cu acces şi celelalte două dispuse la fel ca în faţă.
După naţionalizare, conacul a fost transformat în internat pentru elevii ce proveneau din Roşieni sau Osica de Jos şi urmau şcoala la
Dobrun. Ulterior a mai fost folosit ca dispensar uman şi sediu al S.M.T. Dobrun, până în anul 1983, când familia de profesori Mişa Teodorescu îl
cumpără de la Sfatul Popular al judeţului Olt, în prezent fiind locuit de aceştia, care-l menţin într-o stare foarte bună.
Construcţia în sine nu are ceva deosebit, fiind doar „casa de la ţară”, adică conacul familiei Dobruneanu, cu o linie simplă, fără stucatură,
reţinând atenţia doar veranda principală, precum şi uşa sub formă de grătar prin care se pătrunde în beci.

CONACUL OROVEANU - ULMET (DOBRUN)

34
CONACUL OROVEANU - ULMET (DOBRUN)

35
 Este construit prin anul 1920, de către Iancu Oroveanu, mare proprietar din Romanaţi, fiul lui Teodor Oroveanu şi al Niculiţei Oroveanu,
care au în cimitirul oraşului de pe str. Carpaţi, un monument funerar (baldachin) de mare rafinament, realizat prin colaborarea a doi mari sculptori
români Ion Georgescu în 1890, pentru Teodor şi Carol Storek pentru Niculiţa 1915.
Iancu era cel mai mare dintre cei zece copii ai soţilor Oroveanu, căsătorindu-se cu Lili, originară din Galaţi, rezultând doi moştenitori: Petre
(1907-1965) şi Tutu (1912-2008). După divorţ Lili se căsătoreşte cu Constantin Buşilă, ministru comunicaţiilor în timpul lui Ion Antonescu,
decedat la Aiud (1951), cei doi copii fiind încredinţaţi mamei.
Arestat de nemţi în anul 1916, este depus la Hotel Imperial din Bucureşti, camera 214, împreună cu unii demnitari între care Rădulescu
Motru, Vasile Cancicov, fraţii Mina şi Ştefan Minovici, foşti miniştri şi deputaţi.
Având o construcţie robustă, era poreclit „armăsarul de la Imperial”, veşnic căuta un truc ca să-i păcălească pe nemţi şi să scape, făcându-se
bolnav sau cerând printr-o petiţie că, fiind agricultor, este nevoie de el la ţară, toate fără rezultat.
Pentru că un coleg scăpase din cauza diabetului, se interesa dacă poate să introducă zahăr în urină pentru a-i creşte glicemia, dar nici aşa nu
a reuşit nimic.
După decesul său (1928), conacul îi revine lui Petre, întreţinându-l foarte bine, făcându-si o gospodărie complexă, cu grajduri, stupi,
crescătorie de păsări, ceva cu totul deosebit pentru acele timpuri.
Cu puţin înainte de a deceda, donează Academiei Române 2 milioane de lei, pentru înfiinţarea fondului ION OROVEANU, destinat a
încuraja descoperirile medicale în slujba oamenilor. La 09.11.1928, secretarul Academiei Ion Bianu îi mulţumeşte printr-o scrisoare „atât pentru
frumoasele sentimente de care sunteţi însufleţit faţă de instituţia noastră, cît ţi pentru utila destinaţie ce-aţi dat acestui fond”.
Construcţia conacului nu evidenţia ceva deosebit ca arhitectură, avea aspectul unei case boiereşti, dar fiind la ţară, se obişnuia să fie numită
conac. Îl modernizase oarecum în interior, prin construirea unor şemineuri, în care seara se făcea foc, lumina flăcărilor dând o strălucire deosebită
cărţilor din bibliotecă, legate în piele fină.
Camerele erau dotate cu lavabouri şi garnitură completă: cană, lighean, găleată de porţelan, iar la intrarea principală, ce nu se vede în
fotografie, era o terasă mare, cu stâlpi, de unde se accesa într-un hol, iar de aici în sufragerie şi ea destul de mare (pentru recepţii sau diverse
aniversări) mai conţinea trei dormitoare, baie, lumină electrică şi o superbă bibliotecă.
Aici a locuit Petre Oroveanu cu soţia sa Marie Jeane Argetoianu, fiica omului politic Constantin Argetoianu, acesta fiind de multe ori
prezent la conac.
După 23 august 1944, Petre, din cauza şicanelor făcute de notarul din Dobrun, fuge din ţară în Elveţia, lăsând la Ulmet o gospodărie
(moşie) perfect aranjată şi dotată cu tot ceea ce trebuie.
Moare în 1965 în Canada. În acest conac, în iarna lui 1932, sora lui, Tutu Oroveanu îl invită şi-l primeşte pe viitorul ei soţ, marele dirijor
George Georgescu, acesta sosind plin de bucurie şi iubire pentru Tutu, care era de o frumuseţe răpitoare.

36
 Conacul a fost naţionalizat, suferind modificări, în prezent aici fiind sediul unei firme de construcţii hidrotehnice: APASCO S.A. Mâneciu-
Prahova.

CONACUL MARIOARA - DRĂGHICENI

37
CONACUL MARIOARA - DRĂGHICENI

38
 Acest conac este şi astăzi un punct de reper pentru locuitorii din Drăghiceni, Grozăveşti şi Liiceni, pentru că Marioara a fost un personaj
interesant în zonă, implicându-se în rezolvarea unor probleme, iar pe moşia ei era ordine şi disciplină.
Părinţii ei au fost Constantin Chintescu, fost prefect de Romanaţi (1869-1871) şi Ecaterina, născută Prejbeanu, era soră cu Mişu Chintescu
(1871-1935), lider politic conservator din Romanaţi, primar al Caracalului şi senator de Romanaţi.
A fost căsătorită de patru ori cu Eliade Rădulescu, Scarlat Izvoranu, Ştefan Wayas şi Emil Socor, de la medicul Wayas având doi copii:
Maria (Mady) (1909-2002) şi Mişu (1911-1994). Călcând pe urmele mamei, Mady a fost căsătorită şi ea de trei ori cu: Barbu Neamţu, fiul
bancherului Constantin Neamţu, Şerban Geblescu şi Pană Troianis, iar fratele Marioarei, Mişu, nu a fost mai prejos având parte de trei neveste
Elena Guran, Pela Cuclelis şi Titi Dobruneanu (1890-1980).
Clădirea are un aspect plăcut, fiind construită la începutul se. XX în stilul neoromânesc, intrarea este chiar princiară, în formă de semicerc
sprijinită pe două coloane simple dar groase, printre ele se accede într-un pridvor, iar de aici într-un hol mare, ce dă posibilitatea pătrunderii în
patru camere, înalte şi luminoase, cândva cu sobe de epocă.
Ferestrele sub formă de semicerc au ancadramente, iar acoperişul cu o mică turlă triunghiulară are un vârf ascuţit spre cer şi este din ţiglă
roşie în formă de solzi.
În anul 1949, a fost naţionalizat şi transformat la 04.03.1950 în sediul G.A.C. Drăghiceni purtând numele unui comunist local „Jean
Dobrescu”.
O perioadă a fost folosit şi pentru locuinţă socială, fără să se producă stricăciuni, dar numele conacului a fost şi mai este asociat cu balta din
faţă Balta Marioara, păzită bine atunci de ţăranii puşi de boieroaică, aici găsindu-se întotdeauna peşte din abundenţă.
După 1989 a fost sediul unei asociaţii agricole, însă Mady Wayas, fiica Marioarei a revendicat şi redobândit dreptul de proprietate în anul
1996. Peste doi ani o vinde lui Paul Turturică, de la acesta a cumpărat-o un slovac, astăzi fiind sediul unei asociaţii cu caracter agricol SLOROM
- S.R.L.

CONACUL STOENESCU - DRĂGHICENI

39
CONACUL STOENESCU - DRĂGHICENI

40
 În anul 1831, moşia Drăghiceni aparţinea căminarului Alecu Ghica, care o vinde lui Hagi Dimitrie Ştefan din Craiova prin 1833, de la care
o moşteneşte fiul său Ioan Hagi Dumitru şi urmaşii acestora. Ceva mai târziu (1879), moşia este scoasă la mezat de creditori, fiind cumpărată de
State Stoenescu, un om avut din Craiova, fost primar al oraşului (1876), după decesul căruia revine fiului său Grigore State Stoenescu şi mamei
sale Atena State Stoenescu.
Grigore State Stoenescu, mare proprietar şi cunoscut om politic din Oltenia, senator de Dolj, apoi judecător la Curtea de Apel Craiova, a
avut de soţie pe Matilda ce provenea dintr-o familie franceză.
Din căsnicia lor au rezultat cinci copii, între care şi viitorul pictor Eustaţiu Stoenescu, cel care prin moştenire primeşte la Drăghiceni partea
lui de moşie, construindu-şi aici un conac în perioada 1934-1938.
Pictorul Eustaţiu Stoenescu (1884-1957), craiovean de baştină, a fost la vremea lui unul dintre marii portretişti ai ţării. Era un rafinat
virtuos, cu o viziune artistică solemnă, expresivă. Din păcate, astăzi este aproape uitat, deşi lucrările sale sunt prezente atât la Muzeul Naţional de
Artă Bucureşti, cât şi la Muzeul de Artă din Craiova.
Conacul de la Drăghiceni face obiectul unui frumos tablou aflat la Muzeul Naţional de Artă Bucureşti, la fel şi „Lampa de la Drăghiceni”.
Tot în acelaşi muzeu se mai află şi portretul arhitectei Henrietta Delavrancea-Gibory (Riri), care i-a făcut proiectul conacului, interpretând în mod
original modelul caselor tradiţionale din Valahia.
Povestea acestui conac are, deci, ca protagonişti, pe pictorul Eustaţiu Stoenescu şi pe arhitecta Riri Delavrancea (1894-1987), fiica cea mai
mică a lui Barbu Delavrancea din colaborarea cărora s-a ridicat acest acest frumos şi interesant conac, la care arhitecta a folosit ca model casele
ţărăneşti, pridvorul cu intrare în beci, prispa şi stâlpii de lemn ciopliţi. Mentorii ei au fost arhitecţii Ion Mincu şi Petre Antonescu, care au
promovat stilul neoromânesc în arhitectură, pe care şi ea l-a urmat cu fidelitate.
Departe de lumea dezlănţuită, pictorul Eustaţiu Stoenescu şi-a găsit în conacul de la Drăghiceni o oază de linişte, unde putea să picteze şi
să se bucure de farmecul vieţii de la ţară, alături de prietenii săi, artişti şi oameni de cultură din Craiova sau Bucureşti, pe care îi invita cu
generozitate, printre care, desigur, era şi Riri Delavrancea împreună cu sora ei cea mare, celebra pianistă Cella Delavrancea (1887-1991).
Conacul este expresia cea mai caldă a faptului că gospodăria ţărănească, specific oltenească s-a individualizat de-a lungul timpului, iar
casele ţărăneşti - pe care Riri Delavrancea le-a păstrat permanent în suflet - lucrate cu măiestrie artistică, devin adevărate monumente de
arhitectură în lemn şi zidărie.
Cerdacul care se întinde pe toată faţada evidenţiază elementul central sprijinit pe stâlpişori de lemn, delicat sculptaţi, cu elemente
geometrice. Planul construcţiei este şi el simplu, cel mult patru camere, dar impresionează şi incită atât prin proporţie, cât şi prin simplitate.
În perioada comunistă aici a funcţionat un bufet, apoi un depozit, clădirea fiind total neîngrijită, dispărând prin anii 1980-1985 fără ca
cineva s-o revendice.
De fapt, pictorul Eustaţiu Stoenescu a părăsit România în anul 1947, plecând în U.S.A., unde a şi decedat (1957) la New-York.
CONACUL MIHAI DEMETRIAN - FĂLCOIU

41
CONACUL MIHAI DEMETRIAN - FĂLCOIU

42
 Pe la mijlocul sec. al XIX-lea, moşia Fălcoiu era proprietatea Jienilor, pe care o cumpăraseră de la Fălcoieni, însă la mijlocul secolului,
aceştia vând o parte din ea lui Mihai (Mihalache) Demetrian (1852-1941), personalitate politică a Romanaţilor, prefect şi deputat de Romanaţi
din partea liberalilor.
Conacul moşiei lui Demetrian se afla pe o suprafaţă de 20 ha, într-o vilă cu parc şi arbori seculari, în partea de sud-vest a satului, fiind
construit la sfârşitul sec. al XIX-lea, clădire de mari dimensiuni, iar aşa cum arată în prezent, constituie un excelent exemplu de conac păstrat în
formă autentică.
Bogat în decoraţii aplicate, stucaturi cu motive florale tradiţionale, amestecate şi îmbinate cu măiestrie, cu motive orientale, ancadramente
cu personalitate, aspectul general al conacului bucură privirea şi creează o imagine de nepreţuit.
Există o altă variantă, a modului cum Mihalache Demetrian a dobândit acest conac, în sensul că l-ar fi câştigat într-o noapte la cărţi de la
Iancu Jianu (Iencuţ), fiul lui Ştefan (Fană) Jianu, la rândul lui fiul lui Amza Jianu, fratele cel mare al haiducului.
În testamentul său, întocmit la 3 sept. 1941, Mihalache Demetrian preciza că, toată averea sa compusă din moşiile Fălcoiu, Cioroiu şi Leu,
din Romanaţi, precum şi imobilul din Caracal, str. General Dragalina nr. 17, cât şi toate acţiunile de la societăţile bancare, conacul de la Fălcoiu
cu întreaga curte împrejmuită şi pădurea de 350-400 ha, rămân statului român, reprezentat de Ministerul Justiţiei, spre a servi loc de odihnă
membrilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Se mai preciza în testament că terenul şi grădinile din moşia Fălcoiu-Cioroiu, revin tot statului reprezentat de Ministrul Sănătăţii si
Ocrotirilor Sociale, care se vor vinde la licitaţie după moartea soţiei sale (Arety), iar din preţul rezultat să se construiască un spital pe teritoriul
comunei Fălcoiu, ce va purta numele de „Mihail Demetrian”.
Lasă drept de uzufruct, pe toată durata vieţii, soţiei sale Arety Demetrian, pentru întreaga avere, după decesul căreia să se pună în aplicare
testamentul.
Mihai Demetrian şi Arety au avut un singur băiat, care a murit la vârsta de 20 de ani, născut cu handicap fizic şi mintal, fiind înmormântat
într-un cavou din curtea conacului. După naşterea acestui copil, Mihalache a vrut să aibă şi alţi urmaşi, dar nu s-a mai putut, motiv pentru care a
anunţat că va oferi toată moşia acelei fete care se va căsători cu fiul său şi vor avea un copil împreună. Deşi fata care s-a prezentat era săracă,
când l-a văzut, a plecat speriată şi nu s-a mai întors.
Din păcate, testamentul nu a putut fi pus în mişcare, datorită evenimentelor anului 1944, întreaga avere a fost naţionalizată, iar frumosul
conac a devenit sediul C.A.P. Fălcoiu, bunurile celelalte dispărând rapid, fără şansă de recuperare.
După evenimentele din 1989, conacul a fost preluat de Ministerul Sănătăţii şi renovat, devenind în prezent cămin pentru handicapaţi, aflat
sub conducerea Consiliului Judeţean Olt.
Conacul se află pe lista monumentelor istorice din jud. Olt, la poziţia 525, având codul de identificare OT-//-m-B-08903.

CONACUL NEAMŢU - FĂRCAŞUL DE JOS

43
CONACUL NEAMŢU - FĂRCAŞUL DE JOS

44
 Casa unde a stat popa Stoica din Fărcaşul de Jos a existat până în anul 1922, cu subteranele ei, prevăzute cu turle de unde se putea trage cu
armele în afară. În anul 1922, bancherul Constantin Neamţu din Craiova, cumpără casa moşiei şi o reface din temelie păstrându-i vechea
arhitectură, beciul mare, parterul şi etajul cu cele două balcoane.
Moşia popii Stoica a fost moştenită de urmaşii lui, între care un căpitan Drăghicean-Fărcăşanu, de la urmaţii acestuia a trecut în proprietatea
contesei Talevici, iar de la moştenitorii ei a cumpărat-o Constantin Neamţu (1867-1952).
Acesta era de fel gorjean şi avea o situaţie materială deosebită. Studiile le-a făcut la Anvers (Belgia), devenind apoi contabil la B.N. a
României, iar din 1891, contabil-şef la sucursala din Craiova. În 1897 pune bazele Băncii Comerciale din Craiova, devenind între anii 1910-1948
directorul acesteia, care devine cea mai reprezentativă din Oltenia.
Ca politică, a fost liberal, gorjenii trimiţându-l de patru ori în Parlament, ca deputat şi senator, prin 1923-1924, fiind şi primar al Craiovei. A
făcut puşcărie comunistă, decedând la Bucureşti în anul 1952, în vârstă de 85 de ani.
Cu ocazia construirii acestui conac, zidurile casei arse la incendiul din 1916, au fost demolate şi înlăturate cu uşurinţă până la temelie, unde
s-a găsit un zid mai gros, mult mai vechi şi foarte rezistent, cu o lăţime de 60 cm, făcut din cărămidă rezistentă, la fel şi mortarul realizat într-un
mod cu totul original.
Un sătean, Ion C. Barbu, în anul 1922, când s-au efectuat lucrările de construcţie, şi-a luat angajamentul că el va distruge acele ziduri vechi,
iar toată cărămida ce va rezulta să o primească el, drept răsplată pentru efortul depus, dacă nu reuşea cumva să plătească 400 de lei, precum şi un
kg de unt topit lui Constantin Neamţu.
Pornind la treabă, după ce a rupt şapte târnăcoape, s-a lăsat păgubaş, trebuind să achite rămăşagul făcut, zidul rămânând tot aşa cum era, pe
el construindu-se conacul respectiv, clădire care mai dăinuie şi azi.
Specialiştii au spus că rezistenţa zidului se explică prin aceea că mortarul întrebuinţat era făcut cu var cald.
Clădirea a fost construită în timpul clasicismului românesc, cu parter şi etaj, acoperită cu ţiglă roşie, la fel şi coşurile şemineelor (cămine de
încălzit din cărămidă arsă), este realizată în formă de cruce latină (un fel de lăcaş de cult), cu nava mai mare decât transeptul (capătul crucii cu
cele trei braţe de aceeaşi lungime).
La intrarea principală, poarta este din lemn masiv, având arcadă în partea superioară, deasupra cu arcaturi în basorelief (arcade false), cât şi
la etaj, în jurul terasei balconului de la intrarea principală sunt construite o serie de coloane simple în stil gotic, având cubul piedestal simplu,
urmând fusul coloanei, fiind cuprins de capitele, uniţi de bârne (bare de lemn) şi arcade cu arce.
Pe părţile laterale, la parter şi etaj, construcţia ferestrelor este simplă, de formă dreptunghiulară, compusă din trei părţi, două
dreptunghiulare, pe verticală şi deasupra, în partea superioară, un dreptunghi formând fereastra.
Conacul a păstrat peste vremi un element principal al arhitecturii în basorelief, de jur împrejur la etaj, deasupra arcaturilor, un mod
simplu, liniar, brâul de sub acoperiş.
A fost naţionalizat, multă vreme funcţionând aici C.A.P. Fărcaşele.

45
 În prezent este abandonat, se degradează, deşi a existat un moştenitor, Barbu Neamţu, fiul lui Constantin Neamţu, după decesul căruia,
neavând urmaş, conacul i-a revenit nepotului său Alexandru Misirliu.

CONACUL BORCESCU - FĂRCAŞELE

46
CONACUL BORCESCU - FĂRCAŞELE

47
 A fost construit între anii 1924-1925 de către Teodor Borcescu, născut la Balş în anul 1885, căsătorit cu Eugenia Şerbănescu din Caracal,
fiica lui Dumitru Şerbănescu, fost secretar al Prefecturii Romanaţi.
Au avut împreună patru copii Mircea, Dan, Mitu şi Marieta, ultimii doi trăind în Caracal până pria anii 2011-2012, amândoi fiind o
adevărată arhivă de istorie şi cultură ramanaţeană, din care, cu generozitate mi-au oferit şi mie multe amintiri interesante.
Împreună cu fratele său Stavarache Borcescu, aveau „Casa de cereale Borcescu”, cu răsunet în docurile marilor porturi occidentale, dar şi în
ţară, în special în Oltenia şi Romanaţi.
Teodor Borcescu a fost un om generos, printre altele a sprijinit cu o sumă substanţială ridicarea frumoasei biserici de pe bulevard „Sfinţii
Apostoli Petru şi Pavel” din Caracal. Era un exemplar de neegalat în vrednicie, fără preget, fără odihnă, cinstit în viaţa publică, corect în cea
activă, pontif evlavios, un adevărat fanatic pe altarul sfânt al muncii.
Nu întâmplător prin anii 1927-1928 a fost preşedinte al Consiliului Judeţean Romanaţi, a făcut politică liberală, fiind membru al acestui
partid. Ne-a părăsit în anul 1937, Ziarul Romanaţul consemnând acest moment tragic în termeni elogioşi.
În anul 1942, conacul a fost restaurat de arhitectul italian Romano Navara, avea lumină electrică, instalaţii sanitare, totul foarte civilizat,
demolat integral după 1950, prilej cu care s-a distrus şi o plantaţie de 126 de nuci pe rod.
Lunar, veneau aici pictorul Eustaţiu Stoenescu, dar şi arhitecta peisagistă Riri Delavrancea-Gibory, fiica lui Barbu Delavrancea pentru
stilizarea amplasamentului, încât primăvara, o dată sau de două ori pe an se vedeau concomitent Carpaţii şi Balcanii.
Nu avea ceva deosebit la exterior, dar evidenţia o siluetă elegantă din punct de vedere arhitectonic, însă interiorul, aşa cum îmi mărturisea
fiul lui Teodor Borcescu, Mitu, era ceva deosebit, de bun gust.
Avea trei camere şi vestiar, după naţionalizare devenind un loc de petrecere pentru şefii comunişti din zonă, a ţinut să-mi precizeze Marieta
Borcescu, fiica lui Teodor şi sora lui Mitu.

CONACUL CĂPITĂNESCU - FRĂSINET

48
CONACUL CĂPITĂNESCU - FRĂSINET

49
 Situat în satul Frăsinet, comuna Dobrosloveni, cunoscut şi sub numele de Casa Mare, a fost construit prin 1920-1922 de către lt. colonel
Teodor Căpitănescu, care avea aici circa 50 ha de pământ. A fost căsătorit cu Angela, fata lui Vasile V. Suditu, primar al Caracalului (1912-1913)
şi decan al Baroului Romanaţi, tot el moştenind şi casa Suditu din Caracal de pe str. Crinului nr. 2.
În gradul de maior a fost numit ajutorul comandantului Centrului de recrutare Romanaţi (1927-1928), pentru ca în anul 1940, în grad de lt.
colonel (r) să devină prefect de Romanaţi.
Construcţie solidă, stil cazemată, nu are stucaturi la exterior, impresionează prin masivitate. Are trei intrări, cea principală fiind ceva
deosebit, de aici se accede într-un hol mare din care se pătrunde într-o sufragerie confortabilă, la intrare erau scări mozaicale.
A fost naţionalizată, funcţionând aici, pe rând, Cooperativa de consum, Cămin cultural şi grădiniţă.
Avea un interior plăcut, de bun gust, cu sobe de teracotă frumos ornamentate floral, iar camerele parchetate şi destul de înalte. Se remarcă
şi pivniţa cu boltă de cărămidă şi grinzi din cale ferată.
Are doar parter, se află într-o stare avansată de degradare. Din 1980 a fost abandonată, în ultimul timp aparţinând (înainte de 1989) I.A.S.
Redea, apoi cedată primăriei Dobrosloveni, în al cărei inventar s-a aflat până ce urmaşii au câştigat în instanţă acest imobil conform Legii 10-
2001.
Aceştia însă au lăsat-o în grija unor vecini, care nu fac altceva decât să se uite cum pe zi ce trece timpul devine o ruină.

CONACUL BĂRBUNEANU - FRĂSINET

50
CONACUL BĂRBUNEANU - FRĂSINET

51
 Construit în anul 1918, din cărămidă, acoperit cu ţiglă, în suprafaţă de 208 m.p., cu parter, etaj şi mansardă. După naţionalizare (1949)
întreaga moşie şi conacul au fost preluate de I.A.S. Dobrosloveni şi Complexul Vitipomicol de aici, devenind (conacul) sediul administrativ al
acestora.
La scurt timp după naţionalizare, conacul a fost incendiat, dar până la acest moment nefericit, proprietarii îi aduseseră unele îmbunătăţiri:
curent electric şi telefon, sursă de alimentare cu energie electrică, generator electric acţionat de motor, tractor sau turbină hidraulică (apă, eleşteu)
sau cai de tracţiune, apă curentă şi W.C.
Această moşie, situată în Frăsinetul de Pădure, atunci comuna Cezieni, astăzi Dobrosloveni, a fost cumpărată în anul 1923 de la Liliana
Dinu T. Izvoranu, de către soţii Constantin şi Maria Bărbuneanu, cu sprijinul lui Petre Bărbuneanu, fratele mai mare al lui Costică, personalitate
a vieţii noastre militare devenind amiral, iar în anul 1945, ministru subsecretar de stat pentru marină în guvernul Groza.
Bărbunenii au fost o familie numeroasă din Zvorsca Romanaţilor, Petre născându-se acolo la 1 oct. 1880, iar Costică la 10 iunie 1885 ambii
ca fii din zece copii ai lui Ion şi Mitranei Bărbuneanu.
Proprietarul, Costică Bărbuneanu, a urmat şcoala primară la Zvorsca, patru clase gimnaziale la Caracal, după care a revenit în comuna
natală pentru a avea grijă de cele 200 de pogoane agonisite de tatăl lui.
La Zvorsca, Costică a fost primar, fiind căsătorit cu Marioara (Maria), fiica unui Voiculescu din Dioşti, având împreună doi urmaşi: Marcel
şi Petre. După moartea tatălui se mută la Frăsinet, prin cumpărarea moşiei de aici, circa 300 pogoane, pe care o transformă într-o fermă model, tot
aici şi decedează fiind depus în cimitirul din Caracal.
A fost un conac splendid, în stil neoromânesc, iar folosirea coloanelor simple cu capiteluri curate, de decoraţii, tuşa arhitectonică dată de
prezenţa lemnului în compoziţia faţadei, crearea de spaţiu amplu intermediar, interior-exterior, reprezentat de verandă, denotă o eleganţă cochetă,
definind o autentică casă boierească de la ţară, specifică zonei.
În prezent, aici îşi are sediul firma de Construcţii CONSREP-Caracal, al cărei patron este inginerul Laurenţiu Păunescu.

CONACUL STĂNCESCU - GĂNEASA

52
CONACUL STĂNCESCU - GĂNEASA

53
 Situat pe D.N. 64, la km. 8 de Slatina spre Rm. Vâlcea în comuna Găneasa, construit în anul 1940, are 12 camere, structura de rezistenţă din
cărămidă portantă cu grinzi din beton armat şi zidărie exterioară de 50 cm grosime, se află în stare bună.
Proprietarul lui este Gogu Stăncescu, fiul marelui moşier Ion Stăncescu de la Găneasa (decedat în anul 1918) cu o avere de 200 ha pe la
1906, aşa cum rezultă din Anuarul agriculturii pe la 1928.
Era magistrat la Slatina şi membru în Consiliul de administraţie al Federalei „Dacia” din Caracal, dar el a fost şi ctitorul bisericii din Bistriţa,
un portret al lui existând şi astăzi în pronaosul acesteia.
Moşia lui se întindea între Găneasa şi Bistriţa existând şi acum un loc numit „Salcâmii lui Gogu” în valea Voiniceşti, aflată între aceste două
sate.
Are o poziţie frumoasă pe un teren mai înalt, cu o curte interioară vastă. A fost naţionalizat, dar câştigat în instanţă de proprietarii de drept,
funcţionând în el un dispensar comunal şi o farmacie, în prezent fiind nelocuit.
Este construit în stilul neoromânesc, specific secolelor XIX şi XX, clădirea căpătând graţie şi eleganţă datorită pridvorului cu coloane, ce
amintesc de perioada romantică a goticului.
Cele trei coloane cu capiteluri şi baza, decorate cu motive florale, accentuează aspectul decorativ şi dau mai multă frumuseţe intrării
principale, punând în valoare totodată scara de acces masivă, dar perfect integrată în ansamblu.
Coloanele de la parter, prin decoraţia lor se repetă şi în foişorul clădirii, dând edificiului monumentalitate, ceea ce ne face să credem că acest
conac este una din realizările de referinţă din mediul rural, fiind pus în valoare în mod fericit şi de spaţiul amplu care-l înconjoară de aproape
10 000 de m.p.
Acest conac, cu influenţe certe occidentale, se înscrie în neoromânismul arhitectonic promovat de Ion Mincu, Alexandru Orăscu şi Petre
Antonescu.
Conacul este pus de vânzare, ceea ce ne face să credem că actualii proprietari au alte gânduri.

CONACUL CONDIESCU - GROZĂVEŞTI

54
CONACUL CONDIESCU - GROZĂVEŞTI

55
 Generalul scriitor Nicolae M. Condiescu (1880-1939) era craiovean, oraş în care se născuse ca fiu al căpitanului Matei Condiescu (1837-
1901) şi al Mariei Panu (1857-1885), fiind cunoscut nu doar pentru cariera sa militară, cât şi din postura de literat, prozator, aparţinând celor din
generaţia „Gândirii”.
Drumurile vieţii militare l-au adus în Caracal, după absolvirea şcolii militare de ofiţeri de infanterie şi cavalerie (1990-1902), când este
înaintat sublocotenent şi mutat la Regimentul II Romanaţi nr. 19.
Peste doi ani, în acest oraş se căsătoreşte cu Sabina Marineanu, fiica avocatului Ion Marineanu şi a Mariei Demetrian. Moşia şi Conacul de
la Grozăveşti îi aparţineau soţiei, primite ca zestre la căsătorie, fiind un loc plăcut ţi liniştit, propice creaţiei şi scrisului.
Nicolae M. Condiescu şi-a stabilit în această comună reşedinţa, aducând îmbunătăţiri clădirii ce datează de la începutul sec. XX.
Nu era ceva deosebit în exterior, dar silueta elegantă şi modul cum era întreţinută spuneau totul. Avea două intrări, prin cea principală se
pătrundea într-un hol, în care era un şemineu, încă mai este, iar de aici, în dreapta, era o cameră mare, ce găzduia superba lui bibliotecă, unde se
găsea un alt şemineu, foarte frumos, care există şi astăzi.
Prin intrarea din spate, se putea accede în două camere, una fiind biroul de lucru al generalului, de aici având o uşă de acces în bibliotecă.
Dacă exteriorul se evidenţia prin sobrietate, fără elemente arhitectonice deosebite, interiorul era foarte bine gândit şi structurat, specific
unei case boiereşti: mobilă, bibelouri, argintărie, tablouri şi desigur biblioteca, pe care, cu o ură viscerală, autorităţile comuniste au incendiat-o în
curte, fiecare dintre cei prezenţi aruncând, pentru a întreţine focul, câte un volum sau două de mare valoare, legate în piele şi cu dedicaţiile
autorilor pentru general.
De fapt, generalul Condiescu, care se retrăsese la Grozăveşti, într-o oază de linişte, nu invita pe oricine, doar pe cei apropiaţi sau rude. Aşa
se face că în acest loc au sosit dirijorul George Georgescu cu soţia, Tutu Oroveanu, fiica lui Iancu Oroveanu de la Dobrun, Octavian Goga cu
Veturia, Mircea Eliade şi, nu în ultimul rând, Constantin Argentoianu, cuscrul său, vreme de doi ani.
Activitatea literară şi-o începe la vârsta de 26 de ani, scriind versuri, apoi în anul 1922 îi apare primul volum din „Peste mări şi ţări”, iar în
1923 al doilea. Cinci ani mai târziu este prezent în librării cu „Conul Enache”, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, în 1933, împreună cu Tzigara
Samurcas editează „Castelul Peleş”, iar în 1936 vede lumina tiparului, cel dintâi volum din „Însemnările lui Serafim”, iar al doilea volum nu mai
apare din cauza decesului.
Din păcate, se stinge din viaţă la 15 iunie 1939 la vârsta de 59 de ani, lăsând neterminată o carieră ce se anunţa rodnică. A fost înmormântat
în curtea în curtea conacului, dar în 1965, fiul său Matei Condiescu l-a deshumat şi l-a dus la Bucureşti.
La moartea sa deţinea mai multe funcţii, între care Preşedintele Societăţii Scriitorilor Români, Membru de onoare al Academiei Române,
Directorul Bibliotecii Regale, Preşedinte al Consiliului de Administraţie al Radiodifuziunii Române, etc.
Când a avut loc parastasul de un an de la deces, au venit la Grozăveşti, în curtea Conacului, alături de soţie şi fiu, o serie de personalităţi
ale literaturii române: I.M. Herescu, preşedintele Societăţii Scriitorilor Români, Camil Petrescu, Adrian Maniu, Ion Minulescu, Păstorel

56
Teodoreanu, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Mihail Sebastian, etc., dar şi reprezentanţi ai Casei Regale, dr. Mamulea, comandor Mănoiu,
sculptorul Oscar Han şi George Georgescu cu soţia. Alături de ei au fost prezenţi autorităţile locale din Grozăveşti, Caracal şi Craiova.
Conacul a fost naţionalizat, funcţionând aici multă vreme dispensarul comunal, apoi grădiniţa cum este şi astăzi, dar aşa cum arată, cu greu
ne putem imagina că , odată, aici s-a scris o pagină a literaturii române.

57
CONACUL CONSTANTINESCU - GROJDIBODU

58
 CONACUL CONSTANTINESCU - GROJDIBODU

Construit în anul 1894-1895, cel care i-a dat viaţă a fost Alecu Constantinescu (1851-1932), născut în Caracal, cel mai mare dintre cei patru
copii ai lui Costache Postelnicu, zis Ţoghe.
În anul 1885 se căsătoreşte cu Matilda Adamiadis, fiica lui Sotir Adamiadis, grec din Ianina ţi a Iuliei Demetrian, care era fiica lui Ioan
Demetriu, deputatul caracalenilor la 1859, trimis în Divanul Ad-Hoc de la Bucureşti, să voteze Unirea Principatelor „pe faţă”.
Din această căsătorie au rezultat unsprezece copii, doi dintre ei, Eufrosina şi Mihai-Constantin, fiind botezaţi de Constantin Poroineanu.
A practicat avocatura în Caracal câştigând destul de bine, (se înscrie chiar la doctorat la Sorbona), dar intrând în politică renunţă, cel care l-a
promovat în această zonă fiind Mihalache Demetrian, unchiul Matildei, om politic liberal de marcă al Romanaţilor.
Prin 1883 Alecu primeşte ca recompensă pentru un proces, de la Ştefan Jianu, nepotul lui Amza Jianu (fratele cel mai mare al lui Iancu
Jianu), 500 de pogoane la Grojdibodu, iar după căsătorie mai cumpără alte 1200, devenind proprietar în acest sat, în final având circa 2000 de
pogoane.
Era un bărbat chipeş, avea aer de boier şi intelectual, inspira încredere. În Caracal, ajutat de rude îşi construieşte o adevărată casă boierească
lângă Biserica „Toţi Sfinţii”, spre vechiul târg, azi strada Bicaz, cu o arhitectură deosebită, în interior cu pictură în frescă pe tavane şi pereţi.
A fost primar al Caracalului în două rânduri, 1898 şi 1902, prefect în 1917, deputat şi senator de Romanaţi (1904), decorat de Regele Carol
I în anul 1897 cu Ordinul Coroana României în gradul de cavaler, iar în 1904, când era senator, cu Ordinul Coroana României în gradul de ofiţer.
Ca primar a aprobat şi a început construcţia Teatrului Naţional, contribuid cu suma de 5000 de lei aur, antrenând şi pe alţii. La reforma din
1921, a cedat din proprie iniţiativă 1800 pogoane pentru împroprietărirea ţăranilor. Împreună cu soţia au botezat şi cununat 300 de copii şi tineri
din Romaanaţi, dându-le la fete cercei de aur şi cadouri la toţi.
Ştefan Jianu l-a cununat cu Matilda, ajutându-l să devină un om bogat, să-şi construiască conacul Grojdibodu şi să cumpere o parte din
balta Grojdibodu, făcându-i cadou o mobilă Bidermeyer.
Mergea la staţiunile balneare din ţară, dar cel mai mult îi plăcea să stea la conacul din Grojdibodu, unde i s-au născut toţi copiii şi unde se
simţea cel mai bine.
Soţia lui decedează în anul 1930, iar el peste doi ani, ambii fiind depuşi în cavoul familiei din cimitirul oraşului Caracal de pe strada
Carpaţi.
Conacul este o construcţie plăcută ochiului, intrarea în el se face printr-un pridvor deschis, specific stilului brâncovenesc. De fapt, stilul
neoromânesc este prezent prin arcadele mici ale balustradei pridvorului. În partea dreaptă se află foişorul cu arcadele de inspiraţie
brâncovenească, ornamente cu cărămidă decorativă, iar ferestrele au o mărime impunătoare,fiind decorate la fel ca foişorul, cu cărămidă
ornamentală.

59
 Din intrarea principală se pătrunde în hol, din care se accede în două camere (stânga) şi alte două (dreapta), mari şi luminoase, cu sobe de
epocă şi tocărie de stejar. Afară este un cerdac circular, prin care se poate înconjura conacul.
Înainte de 1989 aici şi-a avut sediul o unitate de grăniceri, precum şi I.A.S.- ul din zonă.
Deşi a fost cumpărat de o anume persoană, conacul aşteaptă, încă, începerea lucrărilor de reabilitare, care să-i redea frumuseţea de
odinioară.

60
CONACUL RIOŞANU - IZBICENI

61
 CONACUL RIOŞANU - IZBICENI

Moşia Izbiceni a intrat în prima parte a sec. al XIX-lea în posesia lui Alecu Izvoranu, descendent al unei vechi familii oltene, ce apare
printre familiile boiereşti din Ţara Românească în sec. al XVI-lea. A fost căsătorit cu sora generalului Slăniceanu Gheorghe, fost ministru de
război la 1876, iar fratele său Iancu Izvoranu, ofiţer de cavalerie, şi-a luat de soţie pe Bibeasca. Sora lor, Zoe, s-a căsătorit cu paharnicul Atanasie
Roşianu, fiul lui Ion Roşianu şi frate cu serdarul Ioniţă Rioşanu.
De la Alecu Izvoranu cumpără moşia Izbiceni paharnicul Ion Rioşanu, moştenit de cei doi fii, Atanasie şi Ioniţă, primul căsătorindu-se cu
Zoe Izvoranu, rezultând patru copii Alexandru avocat, Mihail, căsătorit cu Alexandra Porumbaru, Elena şi Aristia. Cel mai mare dintre copii,
Alexandru, s-a căsătorit cu Zoe Porumbaru şi au avut împreună opt descendenţi Grigore, Aristia, Zoe, Elena, Alexandrina, Elisa, Ana şi
Alexandru.
Dintre aceştia reţin atenţia Grigore şi Alexandru, cel dintâi fiind un om apreciat şi generos în Izbiceni, bun cu ţăranii, făcuse studii de drept,
în Franţa, deputat, proprietar al moşiei Izbiceni până în 1945, nu a fost căsătorit. A contribuit la ridicarea bisericii din Izbiceni.
Deşi era un om bun, ţinând cont de nevoile ţăranilor, nu a vrut să ţină pasul cu timpul, cu modernizarea societăţii, rămânând un conservator
autentic, refuzând introducerea curentului electric la conac şi a plăţii în bani, folosind tot sistemul trocului din sec. al XVI-lea. Pentru modul cum
s-a implicat în rezolvarea unor probleme ale comunităţii, astăzi şcoala din Izbiceni poartă numele de „Grigore Rioşanu”.
Fratele mai mic al său, Alexandru Rioşanu (1892-1941), era de profesie militar, absolvent al Şcolii Superioare de Cavalerie de la Saumur-
Franţa. A fost căsătorit cu S. Economos, rezultând trei copii: Ioana, Ecaterina ţi Alexandru Ector, acesta fiind ultimul proprietar al conacului.
A intrat în politică, fiind alături de Ion Antonescu, om de încredere, primind de la acesta funcţia de subsecretar de stat la Departamentul
Afacerilor Interne, pentru poliţie şi siguranţă, având gradul de locotenent-colonel. De fapt, el a fost mâna dreaptă a generalului Antonescu, un
adevărat scut în faţa legionarilor care vroiau să acapareze Ministerul de interne, Prefectura Poliţiei Capitalei şi Inspectoratele de Poliţie din ţară.
Şi-a făcut corect datoria, devenind duşmanul numărul unu al legionarilor, fiind pus pe lista neagră, ocupând această funcţie între 14.12.1940-
21.01.1941, apoi în toamna lui 1941 este numit guvernator al Bucovinei, dar la scurt timp decedează.
Fiul său, Alexandru Ector, inginer de profesie, singurul moştenitor al unchiului Grigore, reuşeşte după 1989 să răscumpere moşia (curtea,
conacul şi o parte din pădure). După ce a petrecut mulţi ani în Franţa, a revenit la Izbiceni implicându-se în rezolvarea multor probleme ale
satului a donat 1000 m.p. pentru sala de sport, a ajutat Grădiniţa pentru apă curentă, canalizare şi grup sanitar, a sponsorizat editarea monografiei
comunei, a cumpărat scaune pentru Centrul Cultural „Tudor Gheorghe”, a donat teren şi clădire pentru Dispensarul uman.
În anul 2011 vinde conacul omului de afaceri Dima din Izbiceni, care l-a renovat, păstrând arhitectura originală şi structura. Aşa cum arată
astăzi este o adevărată podoabă arhitectonică atât în interior, cât şi la exterior. Este de reţinut masivitatea şi simplitatea faţadelor şi compunerea
corpului de clădire prin contopirea mai multor volumetrii simple.
Construită de meşterii greci (administratorul se numea Spiro, i se spunea Grecul), clădirea aminteşte de austeritatea faţadei clădirii
Parlamentului de la Atena, iar la partea superioară de drăgălăşenia caselor negustoreşti citadine, armeneşti şi greceşti, prin tratarea într-o manieră

62
delicată a timpanelor faţadei principale. Prezenţa dantelăriei din lemn, cât şi forma semicirculară a părţii superioare a ferestrelor, îndulceşte
austeritatea cazonă a parterului.
În ansamblu, clădirea exprimă simplitate, cu mici elemente decorative, care să îi confere atitudine şi eleganţă.
În acest conac, în timpul primului război mondial, s-a derulat unul dintre momentele dramatice ale istoriei noastre, în care a fost implicat
Grupul „Cerna”, care după un traseu de 250 km ajunge la Izbiceni, cu intenţia de a trece podul de beton, pentru a scăpa de urmăritorii săi,
colonelul austriac Szivo, comandantul brigăzii austro-ungare 145. Statul Major al Grupului „Cerna” s-a instalat la conac, proprietar fiind atunci
Grigore Rioşanu, din cerdacul căruia col. Scarlat Demetriade, comandantul Grupului Cerna, urmărea cu binoclul ce se întâmplă în zonă.
În ziua de 23 nov. 1916 Bucureştiul este ocupat, sosise ceasul capitulării, moment folosit rapid de col. Szivo, care soseşte la conac, urmat de
escorta sa de ofiţeri şi gradaţi, toţi călări. Îl aştepta în curte colonelul Demetriade cu ofiţerii săi, apoi au intrat în sala cea mare a conacului, unde
Demetriade l-a informat pe Szivo despre efectivul trupei, al ofiţerilor ţi al armamentului, apoi după un moment de tăcere, col. Szivo i se
adresează col. Demetriade:
- Vă fac complimentul meu, d-le colonel, pentru bravura trupelor d-voastră pe front, pentru curajul şi rezistenţa de care aţi dat dovadă în
această lungă şi grea retragere. Aş vrea să ştiu: Care erau intenţiile d-vostră? Unde doreaţi să ajungeţi? De ce nu v-aţi predat mai de mult?
- Trecând Oltul vroiam să ne unim cu grosul armatei noastre, răspunse col. Demetriade.
- Dar cum, dumneavoastră nu aţi aflat că, astăzi la ora 12,00, Bucureştiul a fost ocupat de trupele noastre regale şi imperiale? răspunse Szivo.

Vestea a căzut ca un trăsnet. Era în ziua de 23.12.1916.

63
CONACUL NICOLAESCU - IZVORU

64
 CONACUL NICOLAESCU - IZVORU

Se află în satul Izvoru, comuna Găneasa, din fostul judeţ Romanaţi, astăzi Olt, fiind construit pe la 1920 de avocatul Ilie Nicolaescu din
Cepari. A fost căsătorit cu fata învăţătorului Grigore Constantinescu, deputat liberal de Romanaţi la 1928, amintit şi în Monografia judeţului
Romanaţi - Craiova 1928, figură reprezentativă a vieţii politice din Romanaţi şi din Parlament, unde venea îmbrăcat într-un frumos şi autentic
costum ţărănesc.
După căsătorie se stabileşte în Morunglav (Romanaţi) unde a funcţionat ca învăţător, devenind preşedintele obştii săteşti din această
comună, fiind şi unul din fruntaşii mişcării cooperatiste din judeţ. A fost şi un pasionat culegător de folclor.
Ilie Nicolaescu, care era licenţiat în drept şi diplomat al Academiei Comerciale, avocat la Judecătoria Piatra-Olt, era fiu de plugari, făcând
un gest care a impresionat, pe care presa nu l-a lăsat neobservat. La numele său a adăugat finalul de Gârniţă, nume moştenit de la părinţii care i-
au dat viaţă (Dezrobirea, Anul II, nr. 61/20.03.1932), ceea ce este o laudă pentru el, consemnează ziarul respectiv.
Conacul are patru camere, având faţade şi intrări atât spre est cât şi spre sud, fiind o construcţie de cărămidă, învelită cu tablă. În partea de
est este o sală cu trei bolţi, iar spre sud o turlă piramidală, un fel de foişor, cu baza octogonului sprijinită pe patru coloane în partea sudică şi pe
zid în partea de nord.
Sub această turlă este amenajată o terasă, de unde se vede drumul principal până în centru (azi Str. Libertăţii), accesul în terasă făcându-se
printr-o uşă situată în zona nordică. Interiorul păstrează elemente de mobilier de epocă, între care un pian din sec. XIX.
Conacul nu a fost naţionalizat, fiind locuit de proprietar până la deces. În prezent aici locuieşte fiul lui Ion Gârniţă împreună cu băiatul său
Grigore Gârniţă.
Figurează pe lista monumentelor istorice din jud. Olt, la poziţia 555, având codul de identificare OT-II-m-B-08931.

65
CONACUL MIHAIL DEMETRIAN - LEU

66
 CONACUL MIHAIL DEMETRIAN - LEU

Mihalache Demetrian (1852-1941) a fost nu doar un important om politic din Romanaţi, dar şi mare proprietar, cu terenuri, păduri şi case
în Caracal, Fălcoiu, Cioroiu şi Leu, totalizând în bani suma de 25 000 000 lei, apreciabilă pentru acele vremuri.
El era fiul lui Ioan Demetriu (1795-1859) din a doua căsătorie cu Dumitrana Prejbeanu, omul pe care caracalenii l-au trimis ca reprezentant
al lor în Divanul Ad-hoc al Munteniei, pentru a vota Unirea Principatelor pe faţă.
A avut funcţii de mare răspundere în Romanaţi şi Caracal, fiind prefect în două rânduri: 1884 şi 1889, preşedinte al Tribunalului Romanaţi,
deputat ţi preşedinte al Organizaţiei Liberale Romanaţi (1927-19280.
S-a căsătorit de trei ori: cu Maria Dobruneanu, fiica lui Nicolae Dobrumeanu şi a Zincăi Jianu, fiica lui Iancu Jianu, a doua oară cu Eugenia
Guran, sora ecaterinei Guran, soţia fratelui său Iorgu (Gheorghe) şi a treia oară cu Arety, aceasta fiind din Bucureşti, o femeie înstărită şi foarte
cultă.
În Cişmigiu a construit, cu cheltuială proprie, o statuie asemănătoare cu „Susurul” din parcul Constantin Poroineanu din Caracal.
Acest conac, construit la începutul sec. XX, era o clădire impunătoare pentru localitatea respectivă, impresionând în mod deosebit intrarea,
cu fronton triunghiular, sprijinit pe patru coloane compozite, accesul în clădire făcându-se pe o scară de fier forjat, ce dădea un aspect de eleganţă
clădirii.
Camerele erau înalte şi luminoase, cu tocărie solidă din stejar, iar sobele de culori diferite erau decorate cu motive florale.
Conacul era situat în partea de nord a satului şi a fost demolat prin anii 70, fără să se respecte dorinţa proprietarului, care prin testamentul
din 3 sept. 1941, spunea foarte clar ca, în conacul lui să se înfiinţeze un dispensar ce va purta numele de „Mihail Demetrian”, fiind administrat de
Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, întreţinerea lui făcându-se cu banii obţinuţi din vânzarea moşiei.
Toate acestea rămâneau în grija soţiei, Arety M. Demetrian.

67
CONACUL PAUL LAZĂR - LIICENI

68
 CONACUL PAUL LAZĂR - LIICENI

Mergând spre Craiova de la Caracal, după aproape 7 km, pe partea dreaptă, pe un mic deal, se zăreşte silueta unui conac care stă acolo ca o
santinelă de ani buni, îmbătrânit, părăsit şi uitat de lume, martor al unor evenimente tulburătoare derulate aici în anii celui de-al doilea război
mondial. Construit în secolul XX, aparţine stilului neoromânesc, cu parter, etaj şi un foişor, de unde proprietarul putea urmări mai bine tot ce
mişca pe moşia lui, de multe ori cu ajutorul unui binoclu.
Impresionează masivitatea şi soliditatea conacului, din cărămidă, acoperit cu tablă zincată, fiind ceva deosebit, dacă avem în vedere şi cadrul
natural de basm în care era plasat, profesionist valorificat de arhitecta peisagistă Riri Delavrancea-Gibory: sere, solarii, peluze cu flori şi pergolă,
toate definind o adevărată frumuseţe naturală cu care moşierul se mândrea pe bună dreptate.
Moşia Liicenilor de Jos a fost cumpărată de un moşier din Caracal, Teodor Bancu, care o vinde lui Paul Lazăr (1843-1930), inginer de
poduri şi şosele venit în Romanaţi de prin Banat, căsătorit cu Ecaterina Zissu (1860-1947), care, la rândul său, o cedează fiului, Paul Lazăr, care
purta acelaşi nume cu donatorul, tatăl său.
Paul Lazăr, fiul, proprietarul, s-a născut în ziua de 7 februarie 1885 la Drăgăşani Vâlcea şi a decedat la Craiova pe 23 octombrie 1966, în
casa surorii sale, Elena Tâmpeanu, adus aici în anul 1949, cu domiciliul obligatoriu (D.O.), însoţit de menajera sa Elena, cu care s-a căsătorit în
final.
În anul 1939 era Preşedintele Camerei Agricole a judeţului Romanaţi şi secretar judeţean al Frontului Renaşterii Naţionale – Romanaţi.
După venirea ruşilor şi a comuniştilor la putere a fost internat în lagărul de la Caracal, unde a stat cam 7-8 luni, dar acestui om i-a fost dat să
trăiască o tragedie cumplită.
În prima parte a războiului mondial, când armata noastră a readus la trupul ţării Basarabia şi Bucovina, răpite mişeleşte în anul 1940 de către
Rusia Sovietică, pe moşia lui de la Liiceni au fost aduşi prizonieri ruşi la muncă, aceştia acuzându-l când situaţia frontului s-a schimbat şi ruşii au
venit peste noi, că nu au fost trataţi cum trebuie, pentru aceasta Paul Lazăr trebuind să plătească.
O ceată de soldaţi ruşi beţi s-a dus la conac şi în faţa lui, pe lângă alte gesturi necivilizate de jaf şi vorbe urâte, i-au împuşcat cei 40 de cai de
rasă, ce reprezentau averea sa sufletească, fiind un mare pasionat de creşterea şi îngrijirea lor, aspect ce l-a tulburat profund, ruşii interzicând
ridicarea cadavrelor. Numai când aerul a devenit irespirabil, au acceptat ca autorităţile să intervină şi să asaneze locul.
Nu era doar un bun specialist în agricultură, ca urmare a studiilor agricole în Elveţia, pe baza cărora a valorificat intensiv potenţialul moşiei
producând legume, creştea bivoli, dar marea lui pasiune a fost reproducerea cailor de curse, cu predilecţie rasa de trăpaşi americani.
Cumpăra iepe „pensionare” de la curse, le împerechea cu armăsari ce aveau pedigriul bun şi premii importante, apoi vindea mânjii
promiţători pe care îi antrena de tineri. La curte exista o pistă de trap, angajase un antrenor special, avea chiar şi aşa-numita bihuncă, pe care o
trăgeau caii la cursele de trap, în care stătea jokeul.
Paul Lazăr era un bărbat robust, purta cizme şi pantaloni de călărie, aproape de el, nelipsită, era căţeluşa preferată, Baccara avea (25 de
câini), dar dincolo de păcatele pe care oricine le are, era un om drept, de cuvânt, de mare demnitate şi omenie.

69
 Un exemplu este edificator, îl reproduc aşa cum l-am auzit de la prietenul meu, inginerul Cornel Nedelciuc, unul din protagoniştii acestei
întâmplări, Grişco Leon fiind unchiul său. Era stabilit, prin programa analitică, ca fiecare student de la facultăţile de agronomie să facă practică
de stagiatură (10 luni), de regulă, pe moşiile unor proprietari care practicau o agricultură modernă, ştiinţifică, situaţie în care, la solicitarea sa, i se
trimite lui Paul Lazăr pentru perioada 1 oct. 1940-1 aug. 1941, stagiarul Grişco Leon, de la Facultatea de Agronomie Iaşi.
Bucuros, se duce personal la gară să-l aştepte, stagiarul fiind şi sublocotenent în rezervă, apoi, în trăsură, până la conac. Paul Lazăr îi spune
despre ce este vorba, adică ce doreşte să obţină, vizitând imediat grajdul cailor, foarte bine aranjat, ce adăpostea 40 de cai, iepe, armăsari, cai de
muncă numai unul şi unul. Grişco Leon era şi el un mare iubitor de cai, aşa că, la întrebarea lui Paul Lazăr, dacă din aceşti cai s-ar putea obţine
unul sau doi mânji cu anumite caracteristici, devenind apoi nucleul unei crescătorii specializate, răspunsul a fost afirmativ, proprietarul
asigurându-i toate condiţiile pentru realizarea proiectului său.
Totodată i-a promis şi o primă de 150 000 de lei, dacă unul din mânji va avea caracteristicile stabilite, stagiarul luându-şi în serios
activitatea. În ceea ce priveşte montele şi gestaţia, a debutat cu patru iepe la începutul lui noiembrie, fătarea urmând să aibă loc la sfârşitul lunii
iulie 1941. Din păcate, odată cu declanşarea războiului, la chemarea lui Antonescu, stagiarul Grişco Leon primeşte ordin de mobilizare şi pleacă
pe front, dornic să participe la lupta pentru reîntregirea ţării, mai ales că era basarabean.
Pe la mijlocul lui august, aflat cu plutonul în linia întâi la marginea unui lan de porumb, apare un curier de la divizie însoţit de un civil, ce se
duce direct la Grişco Leon, îl îmbrăţişează şi-i oferă ceea ce-i promisese 150 000 lei. Civilul era Paul Lazăr care obţinuse, numai el ştie cum,
aprobările ca să ajungă în acea zonă, pentru a-i spune că unul din mânji întruneşte cerinţele stabilite. Cei prezenţi au rămas pur şi simplu
înmărmuriţi!
Acesta a fost Paul Lazăr, despre care astăzi nu mai vorbeşte nimeni, iar conacul lui rămâne, peste timp, un semn al dragostei pentru oameni,
pământ şi animale. S-au mai întâlnit prin 1952 la Craiova, unde Paul Lazăr căra lemne cu o căruţă de la un depozit, pentru diferite persoane, i-a
spus că nu duce lipsă de bani, s-a obişnuit, nu-i pare rău de moşie cât de cei 40 de cai ucişi sălbatic de o ceată de soldaţi beţi ai armatei roşii
eliberatoare.
Conacul figurează pe lista monumentelor istorice din judeţul Olt, la poziţia 565, având codul de identificare OT-II-m-B-08941.

70
CONACUL ZISSU - NEAMŢU-OLARI

71
 CONACUL ZISSU - NEAMŢU-OLARI

Comuna Olari, numită cândva Vâlsăneşti, este situată la 30 km nord de Caracal, prin Vlăduleni şi Pârşcoveni, la 1831 satul şi moşia
aparţineau paharnicului Constantin Lazăr, căsătorit cu Joiţa Pârşcoveanu. De la acesta, moşia a rămas lui Marcu George Zissu, fiul lui Gheorghe
D. Zissu, greci la origine, negustori (comercianţi), căsătorit cu Sultana, de la care a avut patru copii: Anastasia, Ecaterina, Elena şi Marcu.
Marcu Zissu, zis şi Olaru, după moşia pe care o avea în această comună, o stăpâneşte până la 1859, când decedează, împărţindu-se apoi
între cei trei copii ai săi George, Elena şi Sultana, dintre aceştia o notă aparte a făcut Elena.
Ea se căsătoreşte cu Elefterie Cornetti din Craiova (1870). La acea dată terminase pensionul din Paris, unde deprinsese pasiunea pentru
muzică şi artă, ea fiind aceea care a avut iniţiativa înfiinţării unei şcoli de muzică în Craiova în anul 1911 „Şcoala de muzică Elefterie şi Elena
Cornetti”, inaugurată la 1 oct. 1911. Decedează în anul 1907, iar soţul ei în 1910.
S-a născut în a doua jumătate a sec. XIX în satul Vâlsăneşti-Romanaţi, actualmente Olari, ca fiică a lui Marcu Zissu, aici petrecându-şi
copilăria până la plecarea spre studii la Paris, dar amintirea ei se păstrează şi astăzi. În localitatea natală o stradă din comuna Pârşcoveni, satul
Olari, îi poartă numele.
Conacul, construit la sfârşitul sec. XIX, ajunge mai târziu în proprietatea bancherului craiovean Constantin Neamţu (1867-1951), fost
primar al Craiovei (1923-1924), cel care a înfiinţat Banca Comercială din Craiova (1897), cea mai mare din Oltenia, al cărei director a fost o
perioadă de timp.
Conacul are o construcţie robustă, parterul înalt cu un aer auster, punctat de mai multe intrări de acces la diferite spaţii ale acestuia. În
partea din spate accesul la pivniţă se face printr-o uşă dreptunghiulară încadrată de un element decorativ din zidărie în arc de cerc.
Spre deosebire de parter, etajul este prevăzut cu două terase de inspiraţie brâncovenească ce dau conacului o siluetă elegantă, impozantă,
care se încadrează în stilul arhitectonic promovat de arhitecţii români şcoliţi în occident, dar care au folosit elemente de structură şi decorative din
România sec. XVIII şi XIX.
Reţin atenţia coloanele scurte şi groase de la balcoane cu arcade semicirculare generoase, deasupra lor fiind butoni din două cercuri
concentrice. Restul pereţilor de la etaj sunt secţionaţi în casete cu rol decorativ, încadrate de pilaştri foarte subţiri, cu scopul de a crea un ritm cât
mai interesant şi de a mai îndulci postura de fortăreaţă dată de austeritatea şi masivitatea parterului.
Clădirea, restaurată de arhitecţii Ion Mincu şi Alexandru Iotzu, nume de referinţă pentru arhitectura românească, este în prezent într-o stare
de degradare accentuată, cu toate intervenţiile făcute la autorităţile locale de Uniunea Arhitecţilor din România, care a atras serios atenţia asupra
acestui caz de dezinteres total faţă de patrimoniul românesc.
Un calcul sumar al distrugerilor survenite datorită neîntreţinerii şi neprotejării imobilului, se ridică la circa 4,5 miliarde lei.
Salutăm cu bucurie iniţiativa grupului „Alternativa Pentru Monumente” care s-a deplasat la acest conac realizând unele lucruri urgente
pentru conservarea pe timp de iarnă a conacului, desigur, cu scopul de a mai diminua rapiditatea cu care acest edificiu se erodează, în speranţa că,
totuşi, se va găsi o soluţie salvatoare.

72
 Deşi mai rezistă timpului şi omului, urmaşii lui Constantin Neamţu, în persoana lui Şerban Neamţu, au donat în anul 2005 acest conac
filialei Oltenia a Ordinului Arhitecţilor din România.
El se află pe lista monumentelor istorice din judeţul Olt la poziţia 590, având codul de identificare OT-II-m-B-08966.

73
CONACUL MARIAN - PIATRA-OLT

74
 CONACUL MARIAN - PIATRA-OLT

Proprietarul acestui conac construit la începutul sec. XX a fost Ion Marian, născut la Calafat în anul 1883, ca fiu al lui Ilariu Marian (n.
Leu-Romanaţi) şi al Elenei, născută Marincu. Liceul îl începe la Iaşi, dar îl termină la Carol I din Craiova, iar studiile universitare le-a urmat la
Leipzig unde în anul 1906 obţine doctoratul în economie politică. Participă la cel de-al II-lea război balcanic (1913) şi la primul război mondial.
A avut ca soţie pe Elisabeta, care i-a dăruit două fete.
Din 1929 se stabileşte la Piatra-Olt (Romanaţi), ridicând aici un conac, practicând agricultura ca autodidact, dar cu rezultate notabile, fiind
ales membru al Camerei Agricole a jud. Romanaţi, apreciat drept cel mai priceput şi distins fermier din judeţ.
Poseda pepinieră de pomi, crescătorie de animale, iar în perioada interbelică ferma lui era renumită în Oltenia: vaci Pinzgau, porci
mangaliţa, taurine pentru export, cai, heleştee mari, populate cu crapi, vie, grădini de legume pe care le vindea şi pe piaţa Bucureştilor, măcelărie,
produsele acestea fiind comercializate la un magazin din Slatina.
În anul 1943, a fost vizitat la Piatra-Olt de regele Mihai şi de mareşalul Antonescu, aflaţi întâmplător la Ipoteşti. Impresionaţi de cele
văzute, este invitat să devină ministru al agriculturii, ceea ce s-a şi întâmplat, dar a cerut timp de gândire, hotărându-se destul de greu, (6 iunie
1943-4 aprilie 1944), demisionând din motive de sănătate.
A făcut politică alături de Grigore Iunian, care, în 1932 părăseşte P.N. Ţărănesc şi întemeiază P. Ţărănesc-Radical. Dar nu pentru avantaje a
intrat în politică. Era destul de bogat, avea pentru Iunian o stimă deosebită şi a dorit să-i fie aproape. Chiar după reforma agrară din 1945, ferma
din Piatra-Olt a fost recunoscută ca fermă model, rămânând cu o suprafaţă de 50 ha. Oamenii din localitate îl iubeau, era exigent, dar corect şi
generos, le plătea ţăranilor la data stabilită, nu-i brutaliza. I se spunea de toţi Domnul Ionel.
Pentru că a făcut parte din guvernarea lui Antonescu, ca Ministru al Agriculturii şi Domeniilor, a fost arestat şi trimis în judecată pentru
dezastrul ţării, prin actul de acuzare din 24.09.1946 şi condamnat la 10 ani de temniţă grea şi degradare civică pe acelaşi termen cu confiscarea
averii în folosul statului, cu titlu de despăgubiri civile. Avea atunci 65 de ani, iar condamnarea s-a dat în şedinţă publică în ziua de 06.02.1948. A
murit la Aiud în anul 1952. Mircea Vulcănescu, care a fost cu el la Aiud, spunea: ”Mă impresionează d-l Marian, cel mai olimpian din membrii
acestui lot, totdeauna senin şi îmbărbătător pentru alţii, cu care aveam o lungă convorbire“.
Conacul este construit pe două nivele, parter şi etaj, într-un stil arhitectonic neoclasic românesc. Intrarea de la parter se face printr-o uşă
impunătoare din sticlă şi fier forjat, crenelurile de deasupra intrării şi cele de la balustradele scării exterioare duble, sunt inspirate din arhitectura
castelelor feudale.
Ferestrele de la parter sunt puţin curbate în partea superioară, iar fierul forjat (feroneria) de la primele ferestre din stânga şi dreapta ale
intrării, par să fie de influenţă art nouveau.
Etajul are caracteristici ale stilului neoromânesc, arcadele trilobate ale foişorului sunt specifice acestuia, dar privind în ansamblu putem
distinge şi elemente arhitectonice de influenţă bizantină: arcada scurtă şi coloanele mici şi groase. Din foişor intrarea în corpul principal se face
prin două uşi concepute în arc neoromânesc.

75
 Când l-am văzut ultima dată prin 2013, era părăsit, deşi am înţeles că cineva l-ar fi cumpărat, dar mâna omului nu se simte, nu se observă
nimic care să-l readucă la frumuseţea şi eleganţa de odinioară. De la Primăria Piatra-Olt am aflat că actualul proprietar este C.F.M. Investiţii
S.R.L. Bucureşti.

76
CONACUL ARGEŞANU, PIATRA-OLT - CARTIER CRIVA DE SUS

77
 CONACUL ARGEŞANU, PIATRA-OLT - CARTIER CRIVA DE SUS

Gheorghe Argeşanu, viitorul general şi prim-ministru (1939), fiul lui Vasile Argeşanu şi al Constanţei, se căsătoreşte cu Ana Marinescu în
anul 1910, fiica unui mare moşier din Caracal, Dinu Marinescu, cu proprietăţi şi pe la Criva (Piatra-Olt).
El construieşte la sfârşitul sec. al XIX-lea un conac cochet pe această moşie, pe care în anul 1927 îl donează nepotului său Nicolae
Argeşanu, fiul Anei şi al generalului Argeşanu, dar pentru că Nicu era minor, donaţia o primeşte tatăl său. Nicolae Argeşanu se va căsători cu
Sanda Nenişor, fiica lui Ionel Nenişor, fiul Corneliei Nenişor, sora lui Nicolae Titulescu.
De reţinut este că, odată cu conacul, familia Argeşanu primeşte şi cele 150 de ha aflate pe suprafaţa celor două cartiere, Enoşeşti şi Criva de
Sus.
Întreaga clădire este încadrată de două turnuri de formă hexagonală, aşezate simetric faţă de axul de compoziţie al clădirii. La parter,
intrarea în conac se face printr-un portal sub formă de cerc, iar ferestrele acestuia sunt constituite în acelaşi stil, arc de cerc neoclasic.
Faţa etajului este evidenţiată printr-o loggie, cu ferestre clasice, balustrada fiind construită din cărămidă decorativă. De fapt, atât parterul cât
şi etajul au ferestrele încadrate de ornamente din cărămidă decorativă sub formă de creneluri.
Conacul a fost naţionalizat, în el funcţionând ă fabrică de prefabricate, iar după 1989 a fost cumpărată de un inginer agronom de la urmaşii
Argeşenilor.
În prezent, conacul nu mai este locuit de nimeni, în el nu se mai desfăşoară nici o activitate.
Face parte din monumentele istorice ale judeţului Olt, aflându-se la poziţia 614, având codul de identificare OT-II-m-B-08986.

78
CONACUL ROMANO - PLEŞOIU

79
 CONACUL ROMANO - PLEŞOIU

Cel care a fost proprietarul moşiei Pleşoiu, se numea Alexei Romanov, al cărui tată a venit în Principatele Unite din Rusia, cu prilejul
mişcării revoluţionare de la 1821, la chemarea lui Tudor Vladimirescu, împreună cu alţi şase luptători şi a rămas în zonă după terminarea
evenimentelor respective.
Alexei Romanov a cumpărat moşia la sfârşitul războiului de independenţă (1877). După decesul său, proprietar rămâne fiul său Constantin
A. Romanov (1876-1940), magistrat, consilier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din Bucureşti, căsătorit cu o grecoaică, Florica Demarot,
decedează în Bucureşti (1940), iar în anul 1941 este adus la Pleşoiu şi depusîn cavoul familiei, unde, mai târziu (1944), va fi înmormântată şi
soţia sa.
Treptat, litera „V” de la sfârşitul numelui dispare, nepotul său Bădiţă Romano explicând acest lucru ca urmare a căsătoriei bunicului său cu
Florica Demarot, ea considerând că aşa sună mai bine.
Din căsătoria lui Constantin A. Romano cu Florica Demarot au rezultat cinci copii, între care şi Constantin, căsătorit cu Carmen, părinţii
actualului moştenitor Bădiţă Romano, care de ani buni se luptă în justiţie să obţină ceea ce i se cuvine.
Construcţia conacului a început în anul 1917 şi a fost finalizată în anul 1920, dar în acel an s-a făcut exproprierea acestei moşii, la fel şi în
1945, situaţie în care fiul lui Constantin C. Romano a fost nevoit să părăsească aceste locuri, fiind naţionalizate.
În 1962 în clădire a luat fiinţă o şcoală specială ajutătoare, în curtea căreia se aflau două monumentale sculpturi de marmură, reprezentând
două femei tinere, în picioare, îmbrăcate în costume naţionale.
Ferestrele conacului se deschideau deasupra unei plantaţii de brazi, iar în dreapta se vedea parcul dendrologic, amenajat de boierul
Constantin A. Romano, mare iubitor de natură. Parcul era, de fapt, o mică grădină botanică, unde elevii slătineni din acel timp îşi desfăşurau
lecţiile de specialitate.
Urmaşii boierului Romano, nepotul său Constantin Bădiţă Romano şi soţia Melania, cu care am stat de vorbă, mai speră totuşi în dreptate,
într-o justiţie care să-i facă pe unii cetăţeni din Pleşoiu să înţeleagă că, pământul pe care ei l-au luat abuziv şi l-au parcelat, este al urmaşilor
boierului Romano, că lor le aparţine.
Cavoul familiei a fost spart de mai multe ori, în speranţa găsirii aurului ascuns aici, osemintele au fost împrăştiate, iar prin 1975, doi tineri
dădeau cu piciorul într-un craniu, probabil al lui Constantin A. Romano.
Parcul dendrologic - o splendoare botanică, a fost devastat de pomi, iar în anul 1993, conacul (are aspect de han), a fost incendiat pentru a
se masca unele nereguli făcute de cineva cu pile mari.
Conacul Romano, cu aspect de han, este o adevărată bijuterie arhitectonică, în centrul edificiului putându-se observa arhetipul culei, cu
bastionul fortificat ca principal element de diagnostic structural şi componentele decorative bizantine, dar şi motivele etnografice ţărăneşti,
precum şi elemente decorative otomane, designul fiind inspirat din modelele de strană de biserică de ev mediu târziu din Ţara Românească.

80
 Are decoraţiuni bogate, sculptate şi aplicate, faţada principală este asimetrică, intrarea principală fiind marcată printr-un volum în rezolit,
balcon mic cu stâlpi, arcadă scurtă, coloane mici şi groase, etc. De remarcat, un turn impozant, cu baza pătrată, cu decoraţie bogată, traforaj
decorativ al pereţilor din piatră, acoperiş ascuţit ce imprimă o verticalitate de colţ clădirii.
Influenţele locuinţelor ţărăneşti sunt evidenţiate şi prin alte elemente de ornament, între care foişorul, arcatură trilobată, stâlpii balcoanelor
şi dantelăria din lemn, decoraţia abundentă şi culoarea.
Se mai pot reţine şi tratarea cornişei ca o streaşină obişnuită de casă ţărănească, includerea acoperişului în imaginea faţadei, decoraţie în
stuc, de factură religioasă, precum şi organizarea planimetrică ce se reflectă în volumetria variată, fără simetrii şi repetiţii, de la o faţadă la alta.

81
CONACUL GEORGESCU - POPÂNZĂLEŞTI

82
 CONACUL GEORGESCU - POPÂNZĂLEŞTI

Satul Popânzăleşti este situat în partea de nord-vest a fostului judeţ Romanaţi, la 35 km de Caracal, aparţinând plasei Teslui.
Conacul a fost construit de către învăţătorul Marin C. Georgescu şi soţia sa Maria Georgescu, tot învăţătoare, la începutul sec. XX, în stilul
neoromânesc (neobrâncovenesc).
Este o clădire solidă cu parter şi etaj, la care se ajungea printr-o scară interioară, are opt camere, patru la parter şi patru la etaj, aici fiind
plasat şi un frumos balcon, iar în interior se mai păstrează câteva sobe de epocă cu ornamente florale, de diferite culori.
Ca arhitectură, conacul este un amestec de elemente răsăritene bizantine, cu motive româneşti, care prin parterul foarte înalt aminteşte de
culele din Oltenia, Gorj şi Vâlcea.
Balconul cu coloane scurte şi groase ne trimite la stilul brâncovenesc, în timp ce ornamentele exterioare, în special la geamuri, ne duc cu
gândul la renaşterea târzie. De reţinut că toate aceste elemente au fost preluate şi transpuse în imobile administrative şi de cult, dar şi în locuinţe
particulare de arhitecţi ca Ion Mincu, Petre Antonescu sau Nicolae Ghica-Budeşti.
Conacul a fost locuinţa familiei Georgescu, însă după naţionalizare (1948) aici s-a instalat C.A.P.- ul din localitate şi mai târziu dispensarul
medical.
În prezent se află în proprietatea nepoţilor, care doresc să-l vândă, până atunci conacul arată ca un imobil părăsit, neîngrijit, într-o stare
destul de rea.

83
CONACUL BRĂTĂŞANU - PREAJBA DE PĂDURE

84
 CONACUL BRĂTĂŞANU - PREAJBA DE PĂDURE

Este situat în comuna Preajba de Pădure, azi jud. Dolj, fiind proprietatea lui Ioan I. T. Brătăşanu (1879-1967), fiul lui Ioan Toma Brătăşanu
(1832-1900) şi al Zoei (1854-1889) născută Theohari.
Este o construcţie în stilul neoromânesc, ridicată la începutul sec. XX. Are o siluetă elegantă, iar stucatura exterioară este bogată şi diversă.
Intrarea principală este specifică unei case boiereşti, cu scările flancate de balustrade de marmură. În stânga este un elegant foişor cu o mică
terasă, dar cochetă, încadrată de arcade mici şi groase, toate acestea evidenţiind o concepţie arhitectonică de bun gust, rafinată.
În interior este o atmosferă de bun gust, ceva deosebit: patru dormitoare, două holuri, două balcoane, o terasă şi o frumoasă şi spaţioasă
cameră de zi. În partea dreaptă atrage atenţia un medalion pe care este inscripţionat: VILA BEAU SEJUR (Sejur frumos), deasupra fiind plasate
trei flori de maci.
Nu lipseau din acest conac confortul, curăţenia sau obiecte de mare valoare artistică şi culturală, tablouri, argintărie, tocărie, mobilă de
epocă, la fel sobele plăcut ornamentate floral, cu coroniţe, argintărie, bibelouri, etc.
În ziua de 02.03.1949 a fost naţionalizat şi transformat în sediul G.A.C. Preajba de Pădure. Pe lângă terenul agricol, păşuni, livezi şi păduri,
au fost confiscate şi multe obiecte de valoare, care nu au mai fost recuperate.
Refăcut, dar cu unele modificări, aparţine în prezent singurului moştenitor, Bogdan Fotescu, care se ocupă de buna lui întreţinere, venind
aici ca la o casă de vacanţă, ocupându-se cu succes şi de livada de pomi a conacului.

85
CONACUL RADIAN - RADOMIR

86
 CONACUL RADIAN - RADOMIR

Era situat în comuna Radomir la răsărit de Dioşti, în rând cu satele Leu şi Zănoaga, de-a lungul şoselei ce leagă Caracalul de Craiova.
Fusese cumpărat împreună cu moşia satului de Anastasie Cionea, mare proprietar şi amator de cai din Craiova, de la Hagi Ţolea, negustor sârb
venit din sudul Dunării, el fiind acela care la 1815 construieşte cula şi biserica din Radomir.
După decesul lui Cionea, prin moştenire, moşia, cula şi conacul ajung în posesia celor două fiice ale sale: Clemenţa (Mancy) (1890-1990) şi
Constanţa (Tancy), fiind administrate de un domn pe nume Casnetti.
Clemenţa (Mancy) se căsătoreşte prima dată cu George Vrăbiescu, avocat, profesor universitar la Facultatea de Drept Bucureşti, consilier în
Consiliul Legislativ, doctor în ştiinţe juridice la Sorbona. După divorţul de acesta, Mancy rămâne la moşie şi conac, administrându-le cu ajutorul
unui sas din Mediaş, inginer agronom, Schobel.
La 2 decembrie 1939, Mancy se recăsătoreşte cu Alexandru Radian, avocat craiovean şi moşier, cununia având loc la conacul din Radomir,
ea fiind şi ultimul proprietar al conacului până la venirea comuniştilor la putere.
Alexandru (Alecu) Radian, născut la Tr. Severin (23.01.1894), era diplomat de carieră, fiind ministru de mai multe ori, (în 1939 a fost
subsecretar de stat la agricultură şi domenii), era membru al Partidului Agrar (1932-1936) şi membru al F.R. Naţionale (1938-1940), fiind ales în
1939 şi preşedinte al F.R.N. Romanaţi. Moare într-o clinică din Viena (1944), fără ca soţia sa Mancy să poată ajunge la el, din cauza
evenimentelor de la 23 august 1944, în urma cărora nu a mai putut părăsi ţara. A făcut 13 ani de puşcărie comunistă.
Pentru amenajarea conacului şi a clădirilor existente în curtea acestuia, Mancy Radian l-a rugat pe arhitectul G.M. Cantacuzino să le
reamenajeze, dându-le o siluetă elegantă. Conacul cuprindea casa principală, aflată în mijlocul unei curţi imense, înconjurată de clădirile
administrative, una din case fiind legată de culă printr-un zid de aproape 2 m înălţime.
Mancy Radian a moştenit de la tatăl său pasiunea pentru cai, având chiar unul preferat, ORLOF, pe care-l îngrijea cu dragoste părintească.
Singura ei fiică Simona Vrăbiescu (n. 1927), căsătorită Kleckner, trăieşte în S.U.A.. Recent a publicat o carte cu amintiri tulburătoare „Pe urmele
mele în două lumi”, România-S.U.A., „vol. I, Ed. Curtea Veche, Buc. 2013”, unde am găsit şi date sumare despre conac, cât şi imaginea lui, aşa
cum se poate vedea.
De fapt, este vorba de un tip obişnuit de casă, medieval, românesc din perioada de dezvoltare a stilului naţional, al fazei sale mature, chiar
înainte ca designurile şi tehnologiile de construcţie asociate să-şi fi făcut intrarea triumfală pe scena arhitecturală locală. Simplă, dar plăcută,
prezintă caracteristici modeste cu forme curate şi clare.

87
CONACUL PREJBEANU - REDEA

88
 CONACUL PREJBEANU - REDEA

Constantin Prejbeanu, proprietarul acestui conac, a fost o personalitate a Romanaţiului, consilier comunal, menţionat şi la rubrica
caracalenilor fruntaşi în Monografia Judeţului Romanaţi – Craiova 1928, dar şi prefect de Romanaţi în perioada februarie 1861-iulie 1861.
Prin testament a lăsat judeţului Romanaţi, moşia de 120 de pogoane din comuna Preajba, cu obligaţia ca din venitul ei să se Întreţină două
paturi la spitalul din Caracal, iar pe ele să figureze câte o tăbliţă cu numele lui şi al soţiei, Eugenia Prejbeanu.
Clădire foarte frumoasă, construită de meşteri italieni, cu parter şi etaj, parterul este situat la un metru de la sol, ridicat pe boltă de cărămidă
în var, iar etajul are mai multe camere mari şi spaţioase, saloane cu ferestre luminoase, are patru faţade frumos ornamentate cu inscripţii din
culturile agricole, una din ele este stema judeţului Romanaţi, cu celebrele spice de grâu.
În partea de nord-vest, la parter, este o verandă pe stâlpi cu arcade, pentru primirea oaspeţilor ce soseau la conac, iar în turla clădirii se află
un bazin pentru alimentarea cu apă potabilă. În curtea conacului, în vremurile lui bune erau două fântâni, ce se pot vedea şi astăzi, desigur în altă
ipostază.
Proprietarul, Constantin Prejbeanu, licenţiat în drept, a avut un singur moştenitor, un fiu, cu care nu a fost în relaţiile ce se impun între tată
şi fiu, pentru că acesta a trăit şi chiar s-a căsătorit cu servitoarea din casă, lucru cu care tatăl nu a fost de acord, fapt pentru care l-a alungat, din
acel moment legătura dintre ei s-a rupt definitiv, fiul stabilindu-se în Franţa.
În anul 1948, conacul a fost naţionalizat, fiind spaţiu de locuit până în 1957, când a luat fiinţă G.A.S. , în prezent I.A.S. Redias, devenind,
pe rând, sediul acestora, care l-au recondiţionat, dându-i aspect plăcut.
Privit cu atenţie, este o reşedinţă de mari dimensiuni, ce datează de la sfârşitul sec. XIX, într-un stil neoromânesc, cu unele ecouri orientale,
mai ales din punctul de vedere al formei şi ornamentaţiei timpanului, bogat decorat, de la cele două balcoane de la etaj.
Din apropiere, volumetria aminteşte de arhitectura religioasă, de la distanţă turnul cu dimensiuni impresionante pe verticală, ne trimite la
arhitectura medievală franceză, dar în general, combinaţia de stiluri, grija pentru detalii de calitate, prezintă un ansamblu cu puternice valenţe
arhitectonice.
Se află pe lista monumentelor istorice din judeţul Olt, la poziţia 643, având codul de identificare OT-II-m-B-09009.

89
CONACUL VORVOREANU - RUSĂNEŞTI

90
 CONACUL VORVOREANU - RUSĂNEŞTI

Cel care a construit conacul a fost Gogu Vorvoreanu (1840-1911), mare moşier din Craiova, deputat şi senator de Dolj, fost prefect al
acestui judeţ, fapt petrecut în anul 1905, acesta fiind un fel de casă de vară.
După naţionalizare (1949), pământul şi conacul au fost cumpărate de diverse persoane, din 1990 aici funcţionând un Gostat. Exista spaţiu
suficient, 16 camere pardosite cu lemn de brad din Franţa, în fiecare erau sobe de epocă cu coroniţe ornamentate floral. Pereţii aveau o grosime
de circa 70-80 cm, geamurile erau duble, iar pe tavanul sălii celei mari exista o porţiune acoperită cu vitralii, însă acoperişul prispei era mai jos
decât al conacului, de parcă ar fi fost construit separat.
Remarcăm stilul arhitectonic neoromânesc, cu puternice influenţe proeuropene, în special la scara decorativă de la faţadă, care dă acestui
edificiu un aer uşor modern, cu un grad ridicat de abstracţiune. Conacul are un parter ridicat, specific arhitecturii ţărăneşti, iar sub el este pivniţa
ce se întinde pe aproape întreaga suprafaţă.
Accesul la subsol se face prin mai multe intrări prevăzute cu boltă oarecum austeră, dar solidă. Parterul propriu-zis este înconjurat aproape
total de o terasă, pridvor, amplă, susţinută de stâlpi totemici terminaţi sub acoperiş, cu o structură de contrafixe şi elemente de susţinere din lemn,
cu aspect decorativ de sorginte populară.
Faţada este bogat ornamentată cu elemente decorative din zidărie, care împreună cu scara de acces cu stâlpi masivi şi arcade în semicerc, ce
permit accesul la portalul de la faţadă pe două părţi, dau o notă tradiţională, dar şi modernă pentru perioada în care a fost construit.
Ritmul creat de cele cinci registre orizontale, cât şi desfăşurarea pe o suprafaţă destul de cuprinzătoare, dau acestui conac un aer
monumental bine integrat în mediul natural, la acestea concurând şi acoperişul în două trepte.
În prezent, conacul este părăsit, mai vine, din când în când o persoană din sat să vadă ce se mai întâmplă, ce s-a mai furat. Dar oamenii
locului îşi amintesc cu plăcere de perioada când, aici funcţiona o fabrică de conserve unde lucrau, aceasta înainte de 1989.
Nefiind urmaşi care să se intereseze, acum conacul este pustiu, abandonat şi nimeni nu încearcă să-l resusciteze.

91
CONACUL GEORGESCU - SLĂVENI

92
 CONACUL GEORGESCU – SLĂVENI

Cel care l-a ridicat în anul 1900 a fost Vasile Georgescu, agricultor şi soţia sa Dumitra. Renovat prin anii 1941-1942, demolat în 1994,
naţionalizat, funcţionând aici în perioada comunistă, C.A.P. Slăveni, Grădiniţa Slăveni, chiar şi un muzeu.
Clădire construită pe aspectul unui conac boieresc, a fost bine conservată, iar la recondiţionare s-au păstrat elementele principale de
arhitectură din timpul clasicismului, îmbinând elemente din stilul clasic românesc cu cele din stilul romanic.
Lipit de zidul clădirii este un portal, ca poartă de intrare principală în curtea imobilului, având arcul arcadei în formă de cosor.
Se observă mai multe stiluri pe orizontală, cât şi pe verticală, unde se remarcă un turn peste una din încăperi, ce are terasa mansardei
înconjurată de coloane, fusul acestora în stil toscan, dar de mici dimensiuni, fără cub piedestal, încadrate în zidul exterior al clădirii, în timp ce la
partea inferioară, capitelul este simplu, continuând cu arcada din arce în plin centru.
Această terasă este acoperită cu ţiglă roşie pe suport de lemn, în formă a patru triunghiuri echilaterale, unite între ele formând o prismă
cubică, iar în centrul acesteia există îndreptată spre cer cu vârf de lance (suliţă).
În jurul ferestrei de la parter, cât şi la arcade, existau arcaturi (arcade false) în basorelief, mai deschise cromatic arcatură falsă dreaptă la
fereastră, cât şi la arcadele de la terasa de la etaj.
Coloanele în stil toscan înfipte în bordura terasei de la parter, au capitelul cuprins în arcadele cu arce trilobat, acoperişul este din ţiglă roşie
pe suport de lemn în forme dreptunghiulare şi patrulatere.
Aşa cum se poate observa din fotografie, conacul a avut un profil arhitectural plăcut, de efect, fiind o impresionantă realizare artistică, iar
după cum arată, seamănă foarte mult cu vila Mina Minovici din capitală, al cărui arhitect a fost E. Canella.

93
CONACUL BUZEŞTILOR - STREJEŞTII DE JOS

94
 CONACUL BUZEŞTILOR - STREJEŞTII DE JOS

Buzeştii, nume de legendă şi glorie al istoriei noastre, frumoasă şi puternică familie din Romanaţi şi Oltenia, fiind prezenţi în momentele
grele ale existenţei româneşti, fără teamă de moarte şi duşmani, Căluiul şi Strejeştii rămânând peste veacuri locuri sfinte ce murmură şi astăzi o
rugă creştină pentru memoria lor, în special a celor trei fraţi Radu, Stroe şi Preda, adevăraţii muşchetari ai lui Mihai Viteazul.
Conacul din Strejeştii de Jos, a fost construit în anul 1733, de către Constantin Buzescu, lângă biserica ridicată tot de el, fiind ultimul urmaş
al Buzeştilor pe linie masculină, ce a locuit în Strejeştii de Jos.
Spre sfârşitul sec. XIX proprietar devine Iorgu Rădulescu, ramura Buzeştilor continuând prin familia Darvarilor, care îşi vor muta reşedinţa
la Strejeştii de Jos.
Conacul are un plan dreptunghiular, este din cărămidă, pe două nivele, un subsol parţial cu un beci format din două încăperi. La parter se
găseşte o sală îngustă prin care se poate accede în cele patru camere, dispuse egal, două pe stânga şi două pe dreapta.
La faţada conacului se află un pridvor, cu geamlâc, ce ocroteşte scara de lemn din interior şi accede spre o prispă pe toată faţada, mărginită
la fel ca pridvorul, cu stâlpi de lemn, element specific arhitecturii ţărăneşti, populare. Fotografia este din 1983, dar nu garantez că astăzi mai arată
aşa.
Este clădire de patrimoniu, aflată pe lista monumentelor istorice din judeţul, la poziţia 688, având codul de identificare OT-II-m-09044.

95
CONACUL MANU - DARVARI, STREJEŞTII DE SUS

96
 CONACUL MANU - DARVARI, STREJEŞTII DE SUS

Aparţine familiei Manu, se află în localitatea Strejeştii de Sus, ultima descendentă a neamului Manu, venită în România din Italia, a fost
Ilinca, a cărei mamă s-a născut Donici, iar bunica tatălui se numea Darvari, provenind din Buzeşti.
Constantin Buzescu se căsătoreşte cu Ecaterina Vlădoianu şi au împreună două fete, între care pe Elena, care devine soţia lui Mihai Darvari
şi astfel familia Darvari continuă familia Buzescu, construind la Strejeştii de Sus o biserică şi un conac ce se va numi Conacul Buzescu-Darvari.
Străbunicul Ilincăi a fost generalul George Manu (1833-1911), comandant al Diviziei a IV-a în războiul de independenţă, a condus artileria
română la Plevna, ministru de mai multe în guvernele conservatoare, iar între 1889-1891, chiar prim-ministru, dar şi primar al Capitalei (1902-
1907).
Moştenitorul direct al moşiei şi conacului este Dan Teodorescu Manu, fost ofiţer activ în armată, dar descoperindu-se că a fost fiu de boier
este trecut în rezervă, o cunoaşte pe Ilinca în Germania la o specializare, aceasta locuind de fapt în Franţa cu părinţii, Dan se duce după ea, se
căsătoresc şi au împreună trei copii.
Familia Manu revine în ţară definitiv în anul 1992, încercând să recupereze bunurile familiei risipite la Bucureşti, Balş, Piatra-Olt. În ceea
ce priveşte conacul construit în anul 1830, dorinţa lui Dan este de a-l reabilita, însă în anul 1992, primăria a desfiinţat grădiniţa şi dispensarul ce
funcţionau aici, iar localnicii au început să fure pe rupte.
În faţa conacului se afla o salcie cu şapte trunchiuri din timpul lui Stroe Buzescu şi o alee de brazi, clădirea era o splendoare, scări sculptate
şi duşumele de-ţi vedeai chipul în ele, în spate era o pădure numită Pădurea Domnişoarelor, de la verişoarele nemăritate ale Nataliei Darvari,
bunica Ilincăi.
În vecinătate se afla o biserică ridicată pe la 1840 de Alexandru Buzescu, tatăl Nataliei, pe fostul loc al lăcaşului de cult al lui Stroe
Buzescu, Dan contribuind în anul 2002 la renovarea bisericii şi a clopotniţei.
În curtea lăcaşului de cult sunt mormintele strămoşilor familiei Teodorescu Manu, ultimii urmaşi ai Buzeştilor, iar osemintele lui Alexandru
Darvari, ctitorul schitului Darvari din Bucureşti, precum şi ale Nataliei Darvari au fost aduse aici de către Dan, în anul 2002, de la Cimitirul
Bellu. Luptându-se cu morile de vânt, Dan Teodorescu-Manu mai speră să-şi recupereze aurul moştenit de Ilinca de la bunicul GeorgeManu,
bijuteriile moştenite de la Natalia Darvari confiscate de comunişti, precum şi cele 45 de diamante sustrase de securitate în 1948, din averea lui
George Manu.
Conacul arată jalnic, nu vine nici un semn că acesta ar fi programat pentru un tratament adecvat, care să-i redea splendoarea de altădată.
Se află pe lista monumentelor istorice din jud. Olt, la poziţia 688, având codul de idenficareOT-II-m-B-09046.

97
CONACUL DIANU - TRAIAN

98
 CONACUL DIANU - TRAIAN

A fost proprietatea lui Dianu N. Constantin, construit în anul 1920, în testamentul său făcut la 14 mai 1926 „înainte de plecare, omul nu ştie
când pleacă, dacă se mai întoarce”, precizează că lasă conacul şi locul dimprejur judeţului Romanaţi pentru un dispensar medical care să se
numească „Maria şi Nae Dianu”.
Este naţionalizat, dat în inventarul primăriei Traian, funcţionând în el o bună perioadă de timp, un dispensar medical, aşa cum şi-a dorit
Constantin M. Dinu, dar fără să poarte numele lui şi al soţiei.
La vremea lui, construcţia evidenţia rangul pe care l-a avut proprietarul, dar astăzi se află într-o avansată formă de degradare, în special
acoperişul care este pe suport de lemn, acoperit cu ţiglă roşie şi coşurile şemineelor din cărămidă arsă.
Construit în timpul clasicismului românesc, conţinând trei stiluri, clasicismul-gotico-romanic, conceput arhitectural în formă de cruce
greacă, cu toate braţele de aceeaşi lungime.
Intrarea principală este formată din poarta principală lucrată din lemn masiv pe ramă metalică de fier şi două ferestre dreptunghi, iar
deasupra lor cu arcaturi în basorelief (arcade false).
La etaj, în faţă, terasa este formată din coloane în stil toscan, unite între ele, jos la bază şi sus de o bară de lemn, jos unind fusul coloanelor,
iar sus unind capitelul simplu al coloanelor ce susţin arcadele cu arce în plin centru în cadrul geamului transparent. Sub fiecare bază de la arcadă
există un mol în basorelief cu motiv floral.
Şi acest conac a păstrat un element principal de arhitectură în basorelief de jur împrejur (la etaj) deasupra arcaturilor, un mol simplu, liniar
(brâul de sub acoperiş).
Astăzi este o ruină, aproape că îţi este teamă să te apropii, dintele timpului muşcă din el cu lăcomie, mulţi care mai trec pe lângă el, nici
măcar cu o privire nu-l mai mângâie.

99
CONACUL TUTU OROVEANU - VĂLENI

100
 CONACUL TUTU OROVEANU - VĂLENI

În anul 1933, Tutu Oroveanu, sora lui Petre Oroveanu, ambii, copiii lui Iancu Oroveanu, se căsătoreşte cu dirijorul George Georgescu
(1887-1964), acesta fiind cu 25 de ani mai mare decât ea, naşii de cununie fiind primul ministru Ion G. Duca şi soţia sa Nadia.
Din familia Georgescu s-a născut o fată, Ioana (1945), în prezent aflându-se în Franţa. Tutu Oroveanu-Georgescu nu a avut studii înalte,
făcuse ca internă şcoala de călugăriţe de la Notre Dame de Sion din Galaţi, apoi şcoala de călugăriţe din Paris, după ce mai înainte trecuse
capacitatea la „Spiru Haret” din Bucureşti.
Singură şi-a ridicat conacul de la Văleni între anii 1939-1941, inaugurându-l în ziua când generalul Antonescu lansa chemarea de trecere a
Prutului (22 iunie 1941), lemnele necesare construcţiei aducându-le de la Apele Vii, cu ajutorul vestitului cârciumar caracalean Nicu Papidon. A
fost în totalitate concepţia ei, doar la acoperiş s-a consultat cu Duiliu Marcu, uşile erau arse cu maşina de gaz şi ceruite, iar pe jos scânduri de
calitate acoperite cu vopsea de nuc.
Pentru frumosul şemineu o raritate, modelul l-a luat dintr-un film cu Mickey Mouse, acesta având o boltă rotundă şi pardoseală din cărămidă
pusă pe muchie, cu o mică etajeră de lemn şi hotă rotunjită care mergea spre tavan. Holul avea 17 m lungime pe 7,80 lăţime, cu bârne din lemn,
proptite pe console, iar pereţii aveau aplice din fier forjat.
Conacul a fost naţionalizat şi după 1989 demolat, fiind pentru o perioadă sediul unei ferme agricole. Tutu Georgescu a decedat în anul 2008
în Bucureşti. Vorbeam des cu ea la telefon, revenise din Franţa, de la fata ei, unde fusese să-şi facă operaţie în urma căreia a orbit.
Ne-a rămas de la ea o carte de amintiri foarte interesantă, pe care a dictat-o, cuvintele ei fiind înregistrate şi apoi transmise. În ultima
convorbire telefonică (avea atunci 96 de ani), mi-a spus: „Domnule profesor, m-am operat la Paris dar am rămas oarbă şi am venit să mor acasă
în România”.
Avea o memorie excepţională, povestindu-mi cu lux de amănunte fapte şi întâmplări din Romanaţiul tinereţii şi din zilele senine şi fericite
trăite alături de minunatul soţ, George Georgescu.

101
CONACUL BECHERESCU - ZĂNOAGA

102
 CONACUL BECHERESCU - ZĂNOAGA

Situat în satul Zănoaga, pe partea stângă la ieşire din localitate spre Craiova, este construit la începutul sec. XX de către Petre Becherescu,
om politic liberal, prefect de Romanaţi (1914-1915), originar din Bulgaria, se numea Penciu Camen Becherescu, crescuse la Băileşti, apoi se
stabileşte în Romanaţi.
Era doctor în medicină la Berlin, mare proprietar, bun agricultor, caracter drept, spirit luminat şi foarte popular printre ţărani. Decedează în
anul 1932.
În amintirile sale, Constantin Argentoianu aminteşte şi de un episod avut cu Becherescu, prefectul de Romanaţi, în decembrie 1915 când
vine la Caracal să-l susţină pe candidatul Federaţiei Unioniste din Romanaţi - Octavian Goga, pe care guvernul liberal nu-l accepta, poetul nefiind
cetăţean român, (pe atunci Transilvania aparţinea Austro-Ungariei), iar acesta îl atenţiona pe Ionel Brătianu să nu accepte acest lucru.
Becherescu, ca prefect şi om al guvernului, a dat dispoziţii ca Argentoianu să fie obstrucţionat, fapt ce s-a întâmplat când a vrut să intre în
comuna Dioşti, jandarmii oprindu-l. Supărat, a revenit la prefectură, a intrat furtunos în cabinetul prefectului, l-a înjurat, apucându-l cu ambele
mâini de guler, lipindu-l de perete ţi cerându-i socoteală pentru tratamentul la care fusese supus, deşi era senator în Parlamentul României.
Becherescu s-a pierdut total, deşi trebuia să respecte indicaţiile primite, dând dispoziţii ca Argentoianu să fie lăsat să-şi deruleze programul
electoral în condiţii normale.
Construcţia conacului este pe verticală, cu două nivele şi două intrări, deasupra celei principale fiind plasat un balcon din lemn de stejar în
stilul arhitecturii populare. Legătura dintre parter şi etaj se face printr-o scară în spirală, la parter sunt trei camere, la etaj la fel, toate sunt înalte,
luminoase, aveau sobe de epocă frumos colorate şi ornamentate cu motive florale, iar unele pe faţadă, la mijloc, cu medalioane.
A fost naţionalizat, fiind o perioadă sediul C.A.P. Zănoaga, apoi al Sistemului de Irigaţii Zănoaga. Remarcăm faptul că acoperişul este din
ţiglă în formă de solzi, iar ferestrele au în totalitate ancadramente, ambele intrări fiind dotate cu copertine.
În prezent, conacul este nelocuit, neîngrijit, iar fiica lui Becherescu, după câte am aflat, face eforturi deosebite pentru recuperare.

103
CULA CALEŢEANU - ENOŞEŞTI (PIATRA-OLT)

104
 CULA CALEŢEANU - ENOŞEŞTI (PIATRA-OLT)

Construită la începutul sec. XIX, de către boierul Ion Caleţeanu, fost stegar în oastea lui Tudor Vladimirescu, este plasată într-o poziţie
strategică dominantă, la întretăierea unor drumuri ce duceau spre Slatina şi Caracal, apoi prin Găneasa, la Craiova.
Ion (Ianache) Caleţeanu a fost şi comandantul tunarilor din oastea lui Tudor, apropiat colaborator al acestuia, salvatorul şi păstrătorul
steagului şi a altor obiecte, unul din cei mai devotaţi căpitani ai slugerului.
Martor al arestării lui Tudor, ne relatează că acesta şi-a scos inelul şi i l-a dat spunându-i: „Păstreză acest inel ca semn de prieteşugul meu,
ca să mi-l dai când ne vom întâlni, dacă va voi D-zeu să mai trăim. Îl am de la părinţii mei”.
Sabia lui Tudor a luat-o tot el, momentul este foarte bine relatat de Bucura Dumbravă în cartea sa PANDURUL, Ed. Militară, Buc. 1981:
„De ne-om revedea, mi-o dai înapoi, de nu, ţine-o în amintirea prieteniei mele. Ia şi inelul pe care-l am de la părinţi”. Inelul era de aur cu piatră
verde, iar sabia avea mânerul de argint, cu teaca de catifea roşie ţintuită cu argint.
După unele opinii, această construcţie ar fi un fel de culă, de locuinţă fortificată, având zidurile masive din cărămidă, groase, uşi din stejar
solid zăvorâte, ferestre mici ca nişte metereze, de unde se putea riposta în caz de atac.
Treptat, cula va evolua spre un tip de casă întărită, cu aspect autohton, original, cerdacul ultimului nivel, aşa cum se poate observa, fiind
decorat cu stâlpi din lemn sau zidărie în spiritul artei populare româneşti.
Din elementele de fortificaţie se mai păstrează fragmentar zidul de incintă în partea estică şi întreg pe laturile de nord şi vest, pe aceasta din
urmă fiind amplasată intrarea boltită sprijinită pe picioare masive de zidărie.
În interior se găseşte casa desfăşurată dreptunghiular, cu subsol, format dintr-o pivniţă mare boltită cilindric şi o alta mai mică cu tavan
drept.
La nivelul al II-lea există o terasă care împreună cu cealaltă terasă mai mare, cu geamlâc din nord-vestul nivelului III, au câte trei coloane
cilindrice şi arce în centru pe fiecare latură, dau clădirii un profil aparte, evidenţiind, de fapt, evoluţia culei spre tipul de casă boierească
adevărată.
La Enoşeşti proprietară a fost Miteasca, o boieroaică ce stăpânea pământ şi pădure, era fiica Anei Caleţeanu şi nepoata a serdarului
Polihronie. Ea este cea care a renovat biserica din Enoşeşti, unde are şi un portret alături de mama sa Ana, construind totodată şi un monument al
eroilor în curtea bisericii.
Înainte de 1989 aici a fost sediul C.A.P. Piatra-Olt (1962-1992), iar în anul 2007 a fost revendicată şi câştigată (2011), prin aceasta fiind
scoasă din zona publică de interes naţional, devenind proprietate privată, ceea ce înseamnă că foarte greu se vor găsi fonduri pentru renovare.
Proprietar este S.C. Domeniul Saru, S.R.L. Piatra-Olt.
Este abandonată, arată jalnic. Se află pe lista monumentelor istorice din jud. Olt, la poziţia 615, având codul de identificare OT-II-m-B-0898.

105
CULA DIN RADOMIR

106
 CULA DIN RADOMIR

Constantin Brâncoveanu la 1693 îi întăreşte lui Gheorghe Vornicul din Fălcoiu stăpânirea asupra Radomirului până în 1782, când intră în
posesia boierilor fălcoieni, iar de la ei moşia Radomir ajunge în proprietatea lui Stoian Hagi Ţolea, negustor sârb venit din sudul Dunării, acesta
fiind ctitorul culei (1815).
Era situată în partea de nord a satului Radomir (Romanaţi azi Dolj) dominând şoseaua Craiova-Caracal, fiind concepută pe trei nivele, o
pivniţă boltită în subsol, un parter cu un hol destul de mare şi cu etaj. În beci se accesa prin sala de la parter, de aici pornind şi o scară din stejar
închisă sus printr-un chepeng.
De reţinut că această culă nu avea cerdac, fiind totodată una din cele mai sudice din Oltenia, zonă în care deseori veneau jefuitori de peste
Dunăre, servind ca ultim refugiu în caz de străpungere a celor două ziduri înconjurătoare.
Accesul în culă se făcea pe la ultimul etaj, pe o scară mobilă care se putea replia rapid la streaşină, cu ajutorul unor scripeţi manevraţi din
interior, serviciul de veghe fiind realizat prin ferestrele mici de la ultimul nivel.
Camerele erau tăvănite cu grinzi masive de stejar şi acoperite cu scânduri fălţuite, frumos ornamentate, forma culei era aproape pătrată, în
mod cert la început a fost folosită drept locuinţă şi loc de apărare.
În anul 1926, proprietarul de atunci a făcut unele modificări, spărgând peretele dinspre apus la nivelul portalului, din care a rezultat o uşă
de acces direct din exterior, una din camere devenind antreu.
Moşia Radomir - conacul şi cula - au fost cumpărate la un moment dat de un mare proprietar din Craiova, Anastasie Gh. Cionea, după
decesul căruia satul, conacul şi cula revin celor două fiice ale sale: Clemenţa (Mancy) şi Constanţa (Tancy), ultimul proprietar al culei fiind
Mancy Radian, fiica cea mare.
Aceasta s-a căsătorit prima dată cu George Vrăbiescu, avocat, profesor universitar, doctor în ştiinţe juridice la Sorbona, iar după divorţ s-a
recăsătorit cu Alexandru Radian, diplomat de carieră, ministru de mai multe ori.
În zonă şi în sat locuitorii vorbesc şi astăzi de Radianca şi de cula Radian, care a fost demolată în anul 1961.

107
FOIŞORUL CONACULUI PRODAN - GRĂDINILE

108
 FOIŞORUL CONACULUI PRODAN -GRĂDINILE

Boierul Dimitrie Prodan (1886-1950) era de prin părţile Focşanilor, unde tatăl său Ioan Prodan, căsătorit cu Olga Olănescu, era proprietar
de terenuri viticole. Ajunge în Romanaţi prin căsătoria cu Polineta, fiica marelui moşier craiovean, Gogu Vorvoreanu, cu proprietăţi întinse în
Grădinile şi Rusăneşti, cei doi petrecându-şi iernile la Bucureşti, iar din primăvară până-n toamnă, la conacul din Grădinile, ridicat în anul 1890
de Vorvoreni.
Era o construcţie solidă, cu ziduri groase, la temelie pentru stabilitate turnându-se plumb, iar cutremurele din 1940 şi 1977 nu i-au produs
nici o defecţiune. Era aşezată în mijlocul satului (moşiei), spre nord având un fel de foişor (cel din fotografie), de unde boierul Prodan privea
întinderea ei, observând orice mişcare, iar dacă era cazul intervenea imediat, pentru că jos îl aştepta superbul său Buick pe care-l conducea
personal.
În faţa conacului, spre sud, era o prispă rectangulară unde soţii Prodan stăteau în serile călduroase de vară, iar spre răsărit, într-o altă clădire,
erau camerele servitorilor.
Odată cu venirea comuniştilor la putere, conacul a fost naţionalizat, aici funcţionând, pe rând, un dispensar local, Grădiniţa şi C.A.P.
Grădinile, o perioadă locuind în el şi unele familii cu probleme sociale, care au distrus locuinţa, scoţându-i chiar pardoselile pentru foc.
Salvarea acestei clădiri a venit în anul 2004 când Grădinile devine comună, prin desprinderea de Studina, ea devenind sediul Primăriei
Grădinile şi al Consiliului local, fiind renovată total, fără a se mai ţine cont de arhitectura originală, prilej cu care Foişorul conacului a fost
demolat. Doar partea de nord rămăsese neschimbată, doar o scară de lemn gata să se prăbuşească sub presiunea anilor rămăsese mărturie a unor
vremuri apuse, între timp şi ea a dispărut.
Dimitrie Prodan era un om de statură mijlocie, mereu îmbrăcat în ţinută sportivă. Fermele le inspecta pe jos, cu soţia, cultiva doar grâu şi
porumb, fiind un om extrem de civilizat şi corect, iubit şi apreciat de locuitorii comunei.
Nu a fost niciodată bolnav, dar s-a îmbolnăvit când comuniştii i-au luat moşia, atât pe cea de la Bucureşti, unde a şi murit (1950), cât şi pe
cea de la Grădinile. El nu a avut niciodată urmaşi.
Deşi Primăria din Grădinile, după renovare, arată frumos şi este bine întreţinută, nu mai are nimic din parfumul conacului de odinioară, de
aceea am preferat foişorul (deşi demolat), deoarece reprezintă mai bine pe cel care a fost boierul Dimitrie Prodan, fiind unul din locurile preferate
ale acestuia.

109
TURNUL DIN HOTĂRANI

110
 TURNUL DIN HOTĂRANI

Făcea parte din complexul de clădiri al mănăstirii Hotărani, ctitoria lui Mitrea, mare vornic (1588), fiind construit de Matei Fălcoianu la
1708, multă vreme îndeplinind şi rolul de turn-clopotniţă al acesteia.
În acelaşi timp a fost şi turn de observaţie a drumurilor din Câmpia Romanaţilor. De la înălţimea lui se putea supraveghea toată valea
Oltului, de la Fălcoiu până la Drăgăneşti, Valea Tesluiului până la confluenţa cu Oltul, la ultimul nivel având patru deschideri largi către cele
patru puncte cardinale, prin care străjerul putea supraveghea împrejurimile.
Turnul este o construcţie simplă, dar masivă, un fel de prispă de plan pătrat, fără ornamente deosebite, cu excepţia unui brâu deasupra bolţii,
iar la înălţimea celui de-al doilea nivel pe faţadă sunt plasate două capete de cal executate din piatră, adusă probabil de la Romula.
De fapt, turnul avea trei nivele, la fiecare existând o cameră spaţioasă, luminoasă, doar la etajul trei III nu exista fereastră.
În a doua jumătate a sec. XIX în turn se afla o bibliotecă ce aparţinea mănăstirii, alcătuită din cărţi în limbile greacă şi slavonă, având în
vedere că mănăstirea Hotărani era dependentă de mănăstirea Dionisiu de la Muntele Athos, dar şi din multe manuscrise. Din păcate nu s-a păstrat,
fiind distrusă de un incendiu provocat de nişte copii (1898), în urma căruia turnul a avut de suferit.
Accesul în turn se făcea pe o scară exterioară de lemn situată pe latura nordică, ce ducea la o uşă mică de stejar (et. I) plasată deasupra bolţii
portalului. De aici începea o scară interioară ce urca până la ultimul etaj, unde era camera de observaţie cu cele patru balcoane.
Prin anii 1965-1966, turnul a fost restaurat, în cele trei camere fiind amenajată o secţie de istorie a Muzeului Raional Caracal, nu pentru
mult timp. Ulterior, această construcţie robustă de o arhitectură austeră a fost lăsată în paragină.
Nimeni din cei care aveau obligaţia de a ţine în viaţă acest monument istoric nu a făcut ceea ce trebuia.
Astăzi turnul arată jalnic, este o ruină. Dintele timpului muşcă nemilos din el, iar noi am uitat că a fost un străjer credincios al drumurilor şi
istoriei noastre.
Se află pe lista monumentelor istorice din jud. Olt la poziţia 543, având codul de identificare OT-II-m-68922.

111
MARIA COLONI (1834-1923) ELENA CORNETTI, NĂSCUTĂ ZISSU

112
MEDICUL ANIBAL THEOHARI (1873-1933) MAIOR CĂPITĂNESCU TEODOR (1888-1969)

113
ALECU CONSTANTINESCU (1856-1932) CONSTANTIN I.T. BRĂTĂŞANU

114
GICĂ DOBRUNEANU PAUL LAZĂR

115
CONSTANTIN NEAMŢU TEODOR BORCESCU (1885-1937)

116
IULIAN VRĂBIESCU EUGEN TITEANU

117
PETRE BECHERESCU BOIERUL CONSTANTIN A. ROMANO (PROPRIETARUL CONACULUI
DE LA PLEŞOIU)

118
THEODOR STAMATOPOL GEN. NICOLAE M. CONDIESCU

119
GRIGORE RIOŞANU ION HAGIESCU-MIRIŞTE

120
 ZOE TEOHARI (15.06.1854-27.04.1888) MIHALACHE DEMETRIAN (1852-1941)
(CĂSĂTORITĂ CU IOAN TOMA BRĂTĂŞANU)

121
DUMITRU CEZIANU (1852-1898) PRINCIPESA COLLETE CESIANU
(CĂSĂTORITĂ BRÂNCOVEANU)

122
PRINCIPELE C. BASARAB-BRANCOVAN IANCU OROVEANU
„GAZETA ILUSTRATĂ” (02.02.1913) (DECEDAT ÎN 1928)

123
CLEMENŢA CIONEA (VRĂBIESCU/RADIAN) AL. RADIAN
(„MANCY”) 1893-1990

124
 TUTU OROVEANU 1912-16.02.2008
CĂSĂTORITĂ GEORGESCU, SORĂ CU PIERRE, FIICA LUI IANCU OROVEANU

125
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. OCTAVIAN GEORGE LECCA - Familii boiereşti române, Bucureşti 1899

2. CONSTANTIN I. LOCUSTEANU - Dicţionar geografic al judeţului Romanaţi. Stabiliment grafic. I.V. Socec,
Bucureşti 1889.

3. ŞTEFAN RICMAN, VASILE ENESCU - Contribuţii la Monografia Judeţului Romanaţi, Ramuri S.A.-Arte Grafice,
FR. IOSIF, PAUL CONSTANT Craiova 1928

4. CRĂCIUN PĂTRU - Monumentele Oraşului Caracal, Editat de Muzeul din Caracal, 1967

5. RADU CREŞEANU, SARMIYA CREŢEANU

- Culele din România, Editura Meridiane, Bucureşti1969

6. IANCU ATANASESCU, VALERIA GRAMA - Culele din Oltenia, Scrisul Românesc, Craiova 1974

7. AURELIA MINCĂ, MIHAI BUTOI - Monumentele istorice şi de artă din judeţul Olt, Editura Meridiane, Bucureşti
1984

8. PETRU VINTILĂ - Muntele speranţei, Editura Militară 1987

9. MIHAI BĂLĂIANU - Dioştii, pagini de istorie, Editura A.P.P., Bucureşti 1998

10. MARIANA LEFERMAN, GABRIELA BRAUN, ADRIAN NĂSTASE

- Dicţionarul personalităţilor doljene (Restituţio), Craiova-Aius 1999

126
11. ŞTEFAN PETRESCU - Şcolile din Zona Caracal, Editura M.J.M., Craiova 1999

12. NARCIS DORIN CON - Castele, Palate şi Conace din România, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 2001

13. LINCĂ BELU (col. rez.) - Izbiceni - o părticică de istorie şi de pământ românesc, MONOGRAFIE,
Ed. Alutus, Slatina 2006

14. MINISTERUL CULTURII ŞI PATRIMONIULUI NAŢIONAL/ORDINUL M.C.P.N. NR. 2361/2010, LEGEA 622/
2001 ŞI O.G. 63/2000, DIRECŢIA JUDEŢEANĂ OLT PENTRU CULTURĂ ŢI PATRIMONIU NAŢIONAL

15. PUIU GEORGESCU - Ciocăneşti de Romanaţi, Editura PrintXpert, Craiova 2008

16. PUIU STOICULESCU - Ăsta sunt eu, Editura Christiana, Bucureşti 2013

17. SIMONA VRĂBIESCU-KLECKNER - Pe urmele mele în două lumi: România şi S.U.A., vol. I, Curtea Veche,
Bucureşti 2013

18. TUDOR NICOLA - Monografia Comunei Deveselu, Editura Hoffman 2014

19. VULTURUL - Ziar, nr. 46/6 sept. 1887

20. MEMORIA OLTULUI - Anul I, nr. 9/2012

21. JANA PĂTRU - Memoria Oltului – Familia Theohari-Theoharis din Ciocăneşti, (Anul III,
Nr. 3/August 2014) şi Familia Rusan-Vlădila-Romanaţi,( nr. 31-sept. 2014)

127
22. INSTITUŢIA PREFECTURII JUDEŢULUI OLT, MUZEUL JUDEŢEAN AL ARHIVELOR NAŢIONALE ALE
ROMÂNIEI - Prefecţii Judeţelor Olt şi Romanaţi – Album documentar, Editura Alutus,
Slatina 2014
23. GAZETA OLTULUI - 24 mai 2012

24. AUGUSTIN RADU ,VICTOR PÂRNAC, SIMINA RADU BUCURENCI

- Şcoala de artă „CORNETTI” 1911-2006, Editura Sim Art, Craiova 2008

25. TUDOR DĂNACU - Cezieni, pagini de monografie, Slatina 2

128
 CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE………………………………………………………………………………..PAG. 4
DIN PARTEA AUTORULUI………………………………………………………………………PAG. 7

1. CONACUL NEAMŢU – BRASTAVĂŢU……………………………………………………….. . PAG. 9

2 CONACUL CHINTESCU – CARACAL ………………………………………………………......PAG. 11
3. CONACUL BRÂNCOVEANU – CEZIENI………………………………………………………..PAG. 13
4. CONACUL OTETELEŞANU – CEZIENI…………………………………………………………PAG. 15
5. CONACUL VRĂBIESCU – CELARU……………………………………………………………..PAG. 17
6. CONACUL TEOHARI – CIOCĂNEŞTI…………………………………………………………. .PAG. 19
7. CONACUL TITEANU – CIOCĂNEŞTI……………………………………………………….......PAG. 22
8. CONACUL MARIA COLONI – DEVESELU……………………………………………………..PAG. 24
9. CONACUL HAGIESCU – DEVESELU…………………………………………………………...PAG. 27
10. CONACUL RUSAN – DEVESELU…………………………………………………………….....PAG. 29
11. CONACUL BRĂTĂŞANU – DOBRUN…………………………………………………………..PAG. 31
12. CONACUL DOBRUNEANU – DOBRUN………………………………………………………...PAG. 33
13. CONACUL OROVEANU – ULMET-DOBRUN……………………………………………….....PAG. 35
14. CONACUL MARIOARA – DRĂGHICENI…………………………………………………….....PAG. 38
15. CONACUL STOENESCU – DRĂGHICENI………………………………………………………PAG. 40
16. CONACUL MIHAI DEMETRIAN – FĂLCOIU…..………………………………………………PAG. 42
17. CONACUL NEAMŢU – FĂRCAŞUL DE JOS……………………………………………………PAG. 44
18. CONACUL BORCESCU – FĂRCAŞELE…………………………………………………………PAG. 47
19. CONACUL CĂPITĂNESCU – FRĂSINET………………………………………………………..PAG. 49
20. CONACUL BĂRBUNEANU – FRĂSINET………………………………………………………..PAG. 51
21. CONACUL STĂNCESCU – GĂNEASA…………………………………………………………..PAG. 53
22. CONACUL CONDIESCU – GROZĂVEŞTI………………………………………………………PAG. 55
23. CONACUL CONSTANTINESCU – GROJDIBODU……………………………………………...PAG. 58
24. CONACUL RIOŞANU – IZBICENI……………………………………………………………….PAG. 61
25. CONACUL NICOLAESCU – IZVORU…………………………………………………………. ..PAG. 64

129
26. CONACUL MIHAIL DEMETRIAN – LEU……………………………………………………... .PAG. 66
27. CONACUL PAUL LAZĂR – LIICENI…………………………………………………………..PAG. 68
28. CONACUL ZISSU – NEAMŢU-OLARI…………………………………………………………PAG. 71
29. CONACUL MARIAN – PIATRA-OLT…………………………………………………………..PAG. 74
30. CONACUL ARGEŞANU – PIATRA-OLT, CRIVA DE SUS……………………………………PAG. 77
31. CONACUL ROMANO – PLEŞOIU ……………………………………………………………...PAG. 79
32. CONACUL GEORGESCU – POPÂNZĂLEŞTI………………………………………………….PAG. 82
33. CONACUL BRĂTĂŞANU – PREAJBA DE PĂDURE………………………………………….PAG. 84
34. CONACUL RADIAN – RADOMIR………………………………………………………………PAG. 86
35. CONACUL PREJBEANU – REDEA……………………………………………………………..PAG. 88
36. CONACUL VORVOREANU – RUSĂNEŞTI……………………………………………………PAG. 90
37. CONACUL GEORGESCU – SLĂVENI………………………………………………………….PAG. 92
38. CONACUL BUZEŞTILOR – STREJEŞTII DE JOS……………………………………………..PAG. 94
39. CONACUL MANU DARVARI – STRJEŞTII DE JOS …………………………………………..PAG. 96
40. CONACUL DIANU – TRAIAN…………………………………………………………………...PAG. 98
41. CONACUL TUTU OROVEANU – VĂLENI……………………………………………………..PAG. 100
42. CONACUL BECHERESCU ZĂNOAGA…………………………………………………………PAG. 102
43. CULA CALEŢEANU ENOŞEŞTI – PIATRA-OLT…….………………………………………...PAG. 104
44. CULA DIN RADOMIR……….………………………………………………………………….. PAG. 106
45. FOIŞORUL CONACULUI PRODAN - GRĂDINILE…………………………………………… PAG. 108
46. TURNUL DIN HOTĂRANI……………………………………………………………………… PAG. 110
47. IMAGINI………………………………………………………………………………………….. PAG. 111
48. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ…………………………………………………………………… PAG. 125
49. CUPRINS…………………………………………………………………………………………...PAG. 128

130
HARTA JUDEŢULUI ROMANAŢI

131
132
133