MASTERAND :COROI ADRIANA VALERIA

ANUL :I

Muzeul de Istorie
Municipiul Turda, străveche aşezare situată la intrarea în Munţii Apuseni, este
unul dintre cele şase oraşe ale judeţului Cluj şi al doilea ca mărime după reşedinţa de judeţ,
Cluj-Napoca. Oraş cu o puternică tradiţie istorică, acesta este amplasat în partea de sud a
judeţului, în culoarul depresionar al Arieşului inferior.

Cel mai important monument de

arhitectură medievală civilă al Turzii îl
reprezintă Palatul Voievodal, cunoscut şi sub
denumirea de reşedinţă sau Casă Princiară,
palatul voievodului Bathory sau casa Fiscului
care adăposteşte actualul Muzeu de Istorie. Situat
în centrul istoric al oraşului, pe latura de vest a
drumului naţional ce leagă Alba Iulia de Cluj-
Napoca, palatul este singurul edificiu din care se
mai păstrează părţi datând de la sfârşitul secolului
al XV-lea şi începutul celui următor.

Martor la numeroase evenimente politice din istoria Transilvaniei, edificiul a suferit

în timp mai multe modificări care l-au îndepărtat de la forma sa iniţială. Prin urmare
clădirea, reşedinţă a mai multor principi transilvăneni, a suferit transformări importante în
anul 1588 când i s-au dat proporţii mai mari. Modificările făcute au dat forma actuală
clădirii, cu arhitectura în esenţă gotică peste care se suprapun elemente ale renaşterii.

Distrugerile şi incendiile care au avut loc de-a

lungul existenţei sale dar şi transformările suferite
cu ocazia numeroaselor renovări şi restaurări, au
determinat o serie de intervenţii asupra clădirii,
cele mai importante fiind în anii 1818, 1886-1887
şi 1911-1913. Ultima intervenţie a conferit
acesteia aspectul său actual.

Materialul utilizat la construcţia palatului este

piatra şi cărămida (folosită la plombări, placaje
târzii, la bolţile şi pervazele ferestrelor, la canalele sistemului de încălzire, etc.). Având
forma literei L, clădirea se compune din subsol, parter şi etaj, acesta din urmă întinzându-se
peste cea mai mare parte a parterului, respectiv peste hol şi pe alte trei încăperi care
găzduiesc expoziţia muzeului. Parterul se extinde spre nord cu încă alte două încăperi,
urmele ultimei dintre ele fiind descoperite împreună cu unul dintre beciuri la cercetările
arheologice efectuate între anii 1997-1998. La subsol se găseşte pivniţa compartimentată în
trei încăperi cu bolţi de cărămidă sprijinite pe arhivolte de piatră ecarisată, care sunt
contemporane cu modificările aduse clădirii la sfîrşitul secolului XVI. Pe pivniţa
descoperită la nordul clădirii muzeului cu ocazia cercetărilor arheologice din anii 1997-
1998, s-a ridicat o modernă construcţie din metal şi sticlă.. Alte modificări recente constau
în realizarea mansardei în care se află astăzi birourile personalului de specialitate al
muzeului.

Născut din dorinţa de a păstra şi ocroti patrimoniul cultural existent în această zonă
bogată în vestigii arheologice, Muzeul de Istorie din Turda a luat fiinţă la 22 noiembrie
1943.

Încercări în această direcţie au existat încă

din deceniul trei al secolului XX, când profesorul
A. Nanu se străduia să pună bazele unei instituţii
muzeale care să reunească valoroasele colecţii
particulare existente, dintre care cea mai
cunoscută fiind cea datorată lui István Téglás.

După ce o serie de piese au fost strânse in

localul Liceului Regele Ferdinand (actualul
Colegiu Naţional Mihai Viteazul), în 1925
Comisia Monumentelor Istorice a anunţat că a
cedat Casa Culturală din localitate pentru a fi
folosită în scop muzeal.

Necesitatea înfiinţării unui muzeu este readusă în discuţie în anul 1933, când
Comisiunea înaintează Astrei cererea dr. Augustin Raţiu pentru înfiinţarea unui muzeu la
Turda, Comisia notând că astfel s-ar salva „de la pierie o seamă de monumente arheologice,
etnografice, etc., monumente cari adunate si expuse într-un muzeu ar constitui o frumoasă
icoană a trecutului neamului nostru în regiunea Turdei.”

Descoperirea unor valoroase materiale epigrafice, monumente funerare, piese

sculpturale romane din perimetrul asezării antice, obligă autoritaţile la noi iniţiative care au
ca scop înfiinţarea unei instituţii specializată pentru păstrarea şi valorificarea patrimoniului
arheologic. În toamna anului 1943, la iniţiativa inspectorului scolar Dariu Pop, se
infiinţează o societate muzeală. La 22 noiembrie 1943, un colectiv format din 12 iniţiatori:
Constantin Daicoviciu, Valeriu Moldovan, Augustin Raţiu, Petre Suciu, Ioan Modrigan,
Vasile Candrea, Dariu Pop, Ioan Bîrlea, Vasile Iluţiu, Albin Morariu, Ion Berciu si Iosif
Chiorean (primarul oraşului) pun temelia „Muzeului Oraşului şi Judeţului Turda”. Locul
destinat pentru a găzdui noua instituţie a fost desemnat şi cedat de către Primaria Turda în
aşa numita Casă Princiară care pe vremuri mai adăpostise o colecţie muzeală.

În 1945 Comisia Monumentelor Istorice deleagă la Turda pentru organizarea

muzeului pe tânărul cercetator Ion Iosif Russu (1911-1985), care alături de primul director
al muzeului, Ion Ţigăra (1906-1961), au reuşit sa deschidă porţile instituţiei pentru vizitatori
în anul 1951.În continuare la buna funcţionare a instituţiei au vegheat intelectuali de valoare
deosebita în persoana lui Zaharie Milea si a doamnei Claudia Luca care se afla in continuare
la conducerea muzeului.

Cercetările sistematice din

castrul Legiunii V Macedonica,
obiectivul arheologic cel mai
important al oraşului, efectuarea unor
lucrări edilitare (Piaţa Romană,
Dealul Şuia, Valea Sândului, Dealul
Zânelor), dar şi săpăturile de salvare
(Dealul Şuia, str. Cheii, str Libertăţii,
etc.) au determinat îmbogăţirea
patrimoniului muzeului cu piese
deosebit de valoroase. Astfel
că modestele colecții de la început
au ajuns la un număr de 30.000 de
piese, ponderea constituind-o cele din
perioada romană.
Patrimoniul muzeului conţine o multitudine de dovezi referitoare la prezenţa şi
activitatea omului în zonă, inventarul muzeului însumând 30234 obiecte reprezentative
pentru toate perioadele istorice. În inventarul muzeului din Turda au intrat piese care au
aparţinut colecţionarului István Tèglás.

Primele izvoare se plasează încă din paleoliticul mijlociu ( coarne ale diferitelor
animale, cranii de urs de peşteră, dinţi de rinocer şi de mamut, etc.) continuând cu neoliticul
( topoare din piatră şlefuită, răzuitoare, brăzdare de plug din piatră, greutăţi de pescuit sau
de războie de ţesut, vase ceramice, etc.) dar şi cu epoca bronzului care este foarte bine
reprezentată: ustensile casnice, unelte, arme, podoabe. Inventarul secţiei de preistorie(6592
piese) s-a îmbogăţit recent cu unelte şi vase descoperite pe traseul Autosrăzii Transilvania
provenind dintr-o aşezare aparţinând epocii bronzului.

Epoca fierului cu perioadele Halstatt şi Latene sunt de asemenea bogat reprezentate

în colecţiile muzeului. Descoperirile din zona Turzii constau din diferite piese şi vase
ceramice, unelte, arme din fier şi un interesant inventar al unui mormânt celtic.
Din totalul colecţiei pe care o deţine muzeul, epoca romană este cea mai bine
reprezentată, prin monumente epigrafice şi sculpturale, elemente arhitectonice-capiteluri,
fusuri de coloană, baze de coloană descoperite mai ales în oraşul roman.
Cele mai multe dintre piese au fost descoperite în timpul cercetărilor sistematice în
castrul legiunii V Macedonica dar şi din arealul vechii aşezări Potaissa. Din 16862 piese
inventariate aparţinătoare epocii romane peste o mie sunt monedele. Un număr apreciabil îl
reprezintă piesele de echipament militar din bronz, podoabele din argint şi bronz.

Din castru provin câteva piese din bronz de o deosebită

valoare artistică şi documentară. Statuetele lui Iupiter,
Mars (oraş), sfeşnicul cu acrobat, candelabrul cu patru braţe
înfăţişând un Silen, fragmentul de lorica squamata, opaiţele
de bronz şi câteva pondera (greutăţi de cântar) sunt unicate
printre piesele din Dacia. La aceste descoperiri adăugăm un
bogat şi variat material ceramic - opaiţe, vase de uz comun,
vase de cult, plastică în lut provenind din atelierul din oraşul
antic şi material tegular cu ştampila LVM din atelierele
castrului.
Colecţia Muzeului de Istorie Turda cuprinde piese
reprezentative şi din perioada migraţiilor. În cadrul
cercetărilor arheologice din castrul de la Potaissa, între
ruinele complexului termal, în 1996, s-a descoperit un
mormânt princiar. Aici a fost îngropată în a doua jumătate a
secolului V d. Hr. o tânără din aristocraţia gepidică. Defuncta avea asupra sa piese de
podoabă din metale nobile: cerceii de aur împodobiţi cu almandine – în zona capului; pe
piept se aflau două fibule mari din argint şi numeroase mărgele mici din pastă de sticlă şi
coral, ce proveneau din broderia veşmântului; o cataramă mare din argint, aur şi almandine,
precum şi mărgele de chihlimbar – în zona abdominală; alte două catarame din argint se
aflau în dreptul încălţărilor, iar în zona mâinilor se găsea o oglindă metalică şi un pieptene
din os.

Alte piese aparţinătoare acestei epoci au fost descoperite în arealul localităţii şi

constau din piese de podoabă şi arme provenite de la populaţiile avare şi alane care au
habitat în această zonă.
Colecţia de piese şi documente specifice epocilor medievală şi modernă însumează
un număr de 6010 exponate. Cele mai numeroase dintre obiectele, ce aparţin perioadei
medievale, o reprezintă colecţia de numismatică cu un total de peste 4000 de monede.
Dintre acestea 3500 sunt din argint şi fac parte din cele zece tezaure monetare descoperite în
comunele din jurul oraşului Turda. Monedele descoperite acoperă perioada istorică a
secolelor XI-XVIII.
Alte categorii de obiecte din patrimonial muzeului constau din: arme, accesorii
militare, decoraţii, podoabe, vase ceramice, obiecte specifice breslelor şi nu în ultimul rand
unelte folosite în exploatările miniere din zonă (aur, sare).
Expoziţia de istorie modernă cuprinde în mare parte publicaţii din secolele XVIII-
XX. Există o serie de acte şi scrisori ce au aparţinut familiei Raţiu, care au fost donate
muzeului de către descendenţii acesteia. O piesă importantă din colecţie este biroul Dr. Ioan
Raţiu. Colecţia muzeului adăposteşte şi un fond de carte veche.

Un punct de atracţie îl constituie tabloul de mari dimensiuni (3/4m), pictat în anul

1898, de către pictorul maghiar Kōrōssfōy Krisch Aladar care are în centru figura
reformatorului David Francisc. Tabloul reprezintă scena proclamării libertăţii cultelor
religioase în Transilvania în cadrul Dietei de la
Turda din anul 1568 ţinută în Biserica Romano-
Catolică.

Muzeul de Istorie Turda adăposteşte o

bogată colecţie de etnografie constând în costume
populare, ceramică, mobilier, ţesături, icoane pe
sticlă şi lemn.(686 piese)

„Reşedinţa sau Casa Princiară care

adăposteşte azi Muzeul de Istorie, este, fără
îndoială, cel mai valoros monument de arhitectură
medievală civilă din Turda." Construit după 1560,
monumentul este o clădire cu parter şi etaj, de forma aproximativ pătrată, având în partea de
nord o anexă fără etaj. Destinată pentru vama sării de la Turda, clădirea a servit şi de
reşedinţă temporară a principilor Transilvaniei în timpul vizitelor în zonă, de unde şi
denumirea de Casă Princiară sau Palat Voivodal.
Faţada principală are un portal de intrare în arc frânt şi trei ferestre de formă
dreptunghiulară. Deasupra intrării se afla un balcon sprijinit pe console în retrageri treptate.
La dreapta şi stânga acestuia se găsesc ferestre dreptunghiulare cu sprâncene de cornişe şi
frize de denticule în partea superioară. Celelalte faţade sunt lipsite de elemente decorative,
doar ferestrele dispun de anumite accente.

„Beciurile sunt acoperite cu bolţi cilindrice din cărămidă, sprijinite pe arhivolte din
piatră ecarisată. Parterul şi etajul sunt tăvănite. Poarta, relativ simplă, e în arc frânt şi
profilată gotic, iar în interior, la parter, se găsesc alte uşi cu tocul în arc frânt, alături de
tocuri în stil renaştere, dreptunghiulare şi cu profiluri întoarse la bază spre golul uşii. La etaj
uşile aparţin renaşterii. Aceleaşi observaţii se pot face şi privitor la ferestre. Cele mai vechi
sunt simple, dreptunghiulare, cu cercevele de piatră de model gotic târziu, unele au primit şi
câte o cornişă cu denticule, iar altele au şi un toc profilat, întors spre interior." (Camil
Mureşanu, Monumente istorice din Turda, 1968, 21 ibidem,31 Virgil Vâtăşianu, Istoria artei
feudale în Ţările Române, voi.1,1959.4) Camil Mureşanu, Monumente istorice din Turda,
1968.)
Lucrările mai importante au fost realizate în anul
1588 când i s-au dat proporţii mai mari.
„Reconstruirea de la sfârşitul sec. al XVI-lea
explică structura actuală a clădirii, cu arhitectura
ei în esenţă gotică, peste care se suprapun
elemente ale renaşterii. Casa princiară a mai
suferit o refacere generală în anul 1818 când era,
după cum se spune -părăsită de foarte mulţi
ani"(4. L-a clădire s-au mai făcut intervenţii în
anii 1886-1887 şi 1911. Ultima intervenţie care a
conferit clădirii aspectul actual i se datorează arhitectului Luz Kalman.
Biblioteca Muzeului de Istorie face parte din categoria bibliotecilor specializate, numărând
în jur de şase mii de volume. Dotarea bibliotecii s-a realizat în urma interesului constant al
personalului de a achiziţiona ultimele publicaţii în domeniu, precum şi printr-o serie de
donaţii din partea unor particulari cât şi a unor instituţii specifice din ţară şi străinătate. În
urma renovărilor biblioteca a fost mutată în mansarda clădirii şi dotată cu mobilier modern
şi funcţional.

Muzeul de Istorie a reluat activitatea cu publicul incepand din 26 august 2011. Stadiul
actual al lucrarilor de restaurare nu a permis decat deschiderea partiala a colectiei
permanente. Prin urmare, spatiul expozitional cuprinde lapidariul roman, epoca
migratiilor, perioada medievala si moderna. Pe parcursul celor cinci sali de expunere,
vizitatorii vor putea admira exponate de o valoare deosebita pentru istoria locala si nu
numai.

Date istorice
Localitatea Turda, una dintre cele mai importante oraşe din zona centrală
a Transilvaniei, apare în documente în secolul al XII-lea, fiind centrul
comitatului cu acelaşi nume. Oraşul medieval a fost înfiinţat lângă vechiul
municipiu roman Potaissa, al cărui castru se află la vest de centrul actual al
oraşului, şi pare să fie identificabil cu cetatea Saxoniavara („cetate săsească”)
din documentele medievale. Importanţa localităţii se datorează în mare parte
mineritului de sare, deoarece în salinele din jurul oraşului a fost extrasă cea mai
mare parte a necesităţii de sare a regatului maghiar medieval. Pentru protejarea
salinelor au fost construite sau reutilizate mai multe cetăţi pe colinele
înconjurătoare, cetatea regală reşedinţă a comitatului medieval, din secolele al
XI–XII-lea, a fost lângă Moldoveneşti. Datorită (şi) amplasamentului său, Turda
a devenit o localitate importantă în administraţia Transilvaniei, Câmpul Crucii a
fost locul de adunare a armatei nobiliare, iar oraşul a fost sediul scaunului
judecătoresc voievodal şi locul de întrunire al ordinelor nobiliare; aceste adunări
s-au transformat în dietele din perioada Principatului. Se pare că în formarea
acestor instituţii a avut un rol important mănăstirea ioanită existentă la sfârşitul
secolului al XIII-lea, care a avut o activitate importantă de adeverire a
diplomelor (notariatul public de astăzi). Trama stradală a oraşului mai păstrează
structura medievală cu o stradă principală având o îngroşare centrală pentru
piaţă („sistem lentilă”).

Instituţia cămării de sare din Turda,

asemănător celorlalte cămări din
Transilvania, a existat deja în secolul
al XIV-lea. Cămara turdeană de sare,
de sub administraţia trezoreriei regale,
a fost cea mai importantă dintre
cămările transilvane, cămăraşul a avut
rang de comite, fiind şi celelalte
cămări în jurisdicţia lui. Primele
informaţii despre casa de sediu a
cămării sunt relativ târzii, şi rândurile
istoricului Balázs Orbán, conform căruia începând cu regele Ladislau
IV (Cumanul) aproape toţi regii medievali ai Ungariei ar fi avut scaun de
judecată în clădire este greu de crezut (totuşi nucleul clădirii existase în perioada
lui Matia Corvinul, 1458–1490). O altă presupunere greu de dovedit a lui
Orbán (şi care mai apare deseori şi în lucrările recente) este că nucleul casei
cămării ar fi fost un turn de colţ al cetăţii mănăstirii augustiniene vecine.
Mănăstirea şi cămara au fost două instituţii vecine, care au funcţionat
contemporan, cum indică şi detaliile medievale ale casei cămării. Cetatea a fost
pe latura opusă a mănăstirii, şi o gură de tragere (?) din turnul – nucleul casei –
este orientată chiar spre biserica reformată de astăzi. Casa cămării apare în
documente în anul 1524, când mănăstirea augustiniană încă a existat. În
1528 Hans Derschwam, agentul băncii Fugger, care a venit în Transilvania în
condiţiile de după 1526 pentru repornirea extragerii sării, deja a găsit într-o stare
destul de degradată. În 1540 regele Ioan Szapolyai (Zápolya, 1526–1540) a
primit jurământul de fidelitate a nobililor transilvăneni conspiratori în casa
cămării. Casa cămării, în proprietatea trezoreriei, a fost folosită deseori de regi,
mai târziu de principi cu ocazia dietelor. În 1552 călătorul Georg
Wernher vorbeşte deja despre casa regească denumită casa comitelui de sare,
deci a considerat-o o clădire reprezentativă. Detaliile de stil gotic târziu –
existente şi cunoscute din menţionări –indică o clădire reprezentativă deja la
începutul secolului al XVI-lea.

Principele Sigismund Báthory (din 1581 voievod al Transilvaniei,

între 1588–1602 cu întreruperi principe) a extins clădirea probabil chiar pentru a
avea un sediu princiar reprezentativ în timpul dietelor, dar funcţiunea originală –
casa cămării de sare – s-a păstrat neîntrerupt. În acest sens nu este chiar
incorectă folosirea denumirii „palatul princiar”, dar denumirea s-a răspândit doar
la începutul secolului al XX-lea pentru atragerea fondurilor finanţării lucrărilor
de reabilitare. Lucrările finanţate de Sigismund Báthory sunt indicate de două
inscripţii în limba latină, una pe clădire (1587, dispărută), cealaltă pe poarta
mare, demolată (1588 inscripţia a fost înzidită deasupra intrării casei). Aceste
date indică extinderea clădirii medievale la sfârşitul secolului al XVI-lea. Prin
această transformare s-a format actuala volumetrie şi compartimentarea
interioară a clădirii, ancadramentele denticulate de fereastră şi uşă au fost
produse în această perioadă, dar este greu de precizat care dintre acestea sunt
originale şi care au fost amplasate în timpul restaurărilor între anii 1909–1913.
Între 1581–1594 numeroşi meşteri au fost trimişi de la Cluj la Turda, însă nu se
ştie, dacă aceştia au lucrat la casa cămării sau doar au poposit la Turda în drum
spre Alba Iulia: arhitectul Simone Genga, zidarul János Mónika, cioplitorii de
piatră Ambrus Brassai, Lőrinc Dabó Kőmíves, János Kuthi, pictorul Péter
Képíró, dar şi mai mulţi tâmplari. Din secolele următoare deţinem mai puţine
informaţii, însă recent au fost publicate două inventare (1660, 1677), care
prezintă detaliat clădirea şi amenajările sale interioare foarte simple.

În 1818 clădirea a fost renovată. Foarte probabil atunci au fost realizate

ancadramentele neoclasiciste cu partea superioară evazată şi contraforturile.
Tabla comemorativă a lucrărilor se află în lapidarul muzeului. După revoluţia
din 1848 cămara de sare a fost mutată de la Turda la Sibiu, apoi la Cluj, şi în
final la Ocna Mureşului. Clădirea multiseculară, aflată într-o stare tot mai
degradată, a fost dată în chirie la diferiţi comercianţi. Poarta mare ornată cu
inscripţie şi blazoane a fost declarată nesigură în 1883 şi demolată. Inscripţia
porţii a fost înzidită deasupra intrării casei, iar blazonul Báthory (cu suprafaţa
distrusă, abia recognoscibilă) deasupra uşii de balcon. În 1887 au avut loc câteva
lucrări de întreţinere, în cadrul cărora a dispărut balconul faţadei principale
susţinut de coloane. În 1902 casa şi parcela a fost obţinută de oraş şi în 1907 a
fost inaugurată ca şi Casă de cultură. Între anii 1909–1913 a avut loc o
restaurare de mare anvergură condusă de arhitectul Kálmán Lux, în cadrul
căreia clădirea a fost adaptată noii funcţiuni. Tavanele mai simple ale încăperilor
reprezentative au fost schimbate în tavane susţinute de grinzi, cu decor bogat,
zidurile au fost consolidate cu tiranţi. Menţionăm faptul, că Lux a utilizat
releveele mai vechi ale lui István Möller, iar primele proiecte au fost semnate
de Sándor Abt, în 1909. În cadrul restaurării au fost identificate mai multe
detalii medievale, însă documentarea lucrărilor a lăsat multe de dorit. În 1910
István Téglás, unul dintre pionierii arheologiei din Transilvania, a notat că a fost
distrusă pictura murală de sub tencuiala groasă a „sălii de tron”. Deasupra
intrării s-a construit un balcon sprijinit pe console. Funcţia de casă de cultură s-a
menţinut şi după primul război mondial, în câteva încăperi a funcţionat muzeul,
iar în sala mare un casino. Întreaga clădire a fost preluată de muzeu în 1943.

În anii 1960, apoi începând de anii 1990, au avut loc noi renovări, aflate
numai acum în faza finalizării. În anii 1960 câteva planşee surpate au fost
schimbate cu planşee de beton armat. Renovările din anii 1990 au fost precedate
de sondaje arheologice, prin care s-a descoperit chiar o încăpere necunoscută de
la subsol. Chiar dacă nu au fost efectuate studii de parament, elementele
semnificative care au apărut în decursul lucrărilor au fost documentate de
specialiştii muzeului. Tencuiala exterioară a fost îndepărtată, şi în acest fel au
devenit vizibile şi anumite faze ale etapelor de construcţie ale clădirii.
Compartimentarea interioară a fost adaptată funcţiunii noi deja la începutul
secolului al XX-lea, o tendinţă care a continuat şi acum, când datorită mutării
scării au fost mutate mai multe goluri de acces. În două săli de la etaj au fost
demontate câteva arcade, care însă, se pare, că nu au fost originale. Deasupra
subsolului nou descoperit s-a construit o extindere cu pereţi de sticlă, care este
de fapt reconstituirea ultimei încăperi, prin care se continuă elegant şi
volumetria clădirii, aici fiind amplasat scara de serviciu. A fost pusă în valoare
intrarea originală exterioară a subsolului, descoperită recent. Mai multe
ancadramente au fost recioplite, astăzi fiind foarte puţine ancadramentele
originale pe faţade. A fost schimbat parţial acoperişul edificiului, care a fost
mansardat, mărindu-se astfel spaţiul expoziţional.

Descrierea edificiului
În centrul istoric al Turzii Vechi, la sud-vest de piaţa centrală, lângă
biserica reformată (fosta mănăstire augustiniană) construită la începutul
secolului al XIV-lea, se află clădirea cunoscută drept casa cămării. Clădirea este
foarte mult retrasă de frontul clădirilor centrale, se ridicându-se la capătul
parcelei dintre pârâul Racâş şi centru. Pe latura centrală a parcelei s-a ridicat în
1902 Palatul Poştei şi al Finanţelor, o clădire reprezentativă în stil eclectic. Între
parcela casei cămării şi biserică se află un mic parc, unde sunt expuse câteva
sarcofage de piatră şi coloane romane din colecţia muzeului.

Volumetria actuală a casei cămării, astăzi sediul muzeului orăşenesc, ni

se pare simplă, însă odinioară a fost una dintre cele mai reprezentative clădiri
turdene. Casa este deosebit de preţioasă datorită faptului, că este una dintre
puţinele clădiri medievale de instituţie publică din Transilvania. Clădirea etajată
şi cu subsol are două şiruri paralele de încăperi, şirul estic, spre piaţă este mai
lung prin partea cu parter şi încăperea cu pereţi de sticlă deasupra subsolului
nou-descoperit. Subsolul se află doar sub aripa estică, fiind format din patru
încăperi boltite, dar precizăm faptul că sub capătul sudic al aripii – turnul,
nucleul clădirii – nu găsim pivniţă. Clădirea asemănătoare unui turn din colţul
de sud-est vizual poate fi separat uşor de extinderile ulterioare. Este interesant
faptul, că ancadramentele din 1818 se află în cel mai mare număr aici, deci
renovările respective au atins această zonă a clădirii. La parterul turnului se află
copii ale unor ancadramente gotice simple – probabil originalele acestora au
avut decor cu crengi, caracteristice stilului gotic târziu, descrise de Balázs
Orbán. Este important să menţionăm, că aceste ancadramente „medievale” se
continuă şi pe faţada principală (de est), în zona extinderii. Mai există urmele ale
două goluri vechi pe turn, o gură de tragere la parterul faţadei sudice (aproape
întretăiat de un ancadrament „gotic”), şi fragmentele in situ ale unui
ancadrament gotic târziu la etajul faţadei de est. Ancadramentul dreptunghiular
cvadripartit, frumos cioplit pe baza elementelor decorative poate fi datat la
începutul secolului al XVI-lea, şi cel mai probabil a fost introdus contemporan
cu originalele ancadramentelor de la parter. Cele două goluri cu funcţii diferite –
gură de tragere şi ancadrament reprezentativ de fereastră – nu pot fi
contemporane. În prima perioadă s-a construit parterul turnului (şi probabil
etajul), cândva la începutul secolului al XV-lea. Nucleul clădirilor orăşeneşti
medievale a fost deseori un turn de tip donjon, la care găsim mai multe exemple
la Sibiu, Sopron, sau în alte oraşe ale Europei Centrale, respectiv se cunoaşte şi
faptul că vechea clădire a cămării din Baia Mare a avut un sistem defensiv.
Acest turn a fost transformat într-o clădire mai reprezentativă la începutul
secolului al XVI-lea: a primit goluri mai mari şi a fost extinsă cu o aripă de
clădire spre nord, având subsol şi parter. Din această a doua etapă gotică datează
fragmentul ancadramentului gotic înzidit, originalele ancadramentelor gotice de
la parter (în mod firesc identice pe turn şi extindere), intrarea principală ogivală,
ancadramentul romboidal de la capătul nordic al faţadei şi intrarea subsolului de
pe faţada principală. Ancadramente asemănătoare se găsesc şi în interior, de
exemplu accesul la parterul turnului din holul de intrare, iar la capătul nordic al
aripei se găseşte o uşă cu muchie teşită, dar cu profilatură deja renascentistă.
Ancadramentele au numeroase analogii la Cluj, locul lor presupus de origine.
Ancadramente romboidale sunt frecvente în cetatea de la Buda.
Această clădire gotică semnificativă a fost lărgită de către Sigismund
Báthory în ultimele două decenii ale secolului al XVI-lea cu aripa nordică şi cu
etajarea parţială a clădirii gotice. În această – deja a treia – perioadă au fost
cioplite frumoasele ancadramente renascentiste cu patru sau şase cercevele ale
clădirii, cu caracteristica întoarcere a profilaturii la bază. Ancadramentele de la
etaj au şi friză denticulată. Chenare asemănătoare de uşă se găsesc şi în interior.
La Cluj avem analogii la casa Basta (demolată). Poarta mare semicirculară,
având porumbar sub acoperiş, se afla la capătul spre centru al parcelei şi era
decorată cu blazonul Báthory. Porţi asemănătoare s-au păstrat fragmentar la mai
multe clădiri renascentiste din Transilvania. Accesul etajului clădirii era
asigurat, după tradiţia epocii, prin scară exterioară, care pornea de la intrarea
subsolului şi ajungea la uşa balconului, menţionat şi în inventare. Din păcate,
datorită lucrărilor succesive de renovare, decorul renascentist din interior – în
afara ancadramentelor – nu s-a păstrat deloc.

Renovarea din 1818 a afectat cel mai mult etajul „turnului”, când din
cauza unui zid de compartimentare, s-a renunţat la frumoasa sa fereastră gotică.
Tot atunci s-a demolat şi scara exterioară, iar în faţa uşii de la etaj s-a construit
un balcon sprijinit, după moda epocii, de două coloane.. Această structură a fost
demolată în 1887.

Nu s-a păstrat mult nici din interiorul istoricizant de la începutul

secolului XX, dar volumetria actuală a acoperişurilor şi tâmplăria uşilor
prevăzută cu elegante feronerii, datează din această perioadă. Un detaliu frumos
a fost tavanul ridicat cu secţiune trapezoidală din sala sudică a etajului, ale cărui
proiecte s-au păstrat până astăzi. Anexa mică în colţul din spate s-a construit de
asemenea în secolul XX-lea.

Intrând în clădire ajungem în hol, din care etajul şi mansarda sunt

accesibile printr-o scară modernă de lemn. Urcând scările se văd consolele
(renascentiste?) de piatră care au susţinut tavanul vechi. Lângă uşa balconului se
observă o inscripţie fragmentară în limba latină, probabil din perioada
renascentistă a clădirii. Este interesant capătul clădirii cu pereţi de sticlă. În
zidăria subsolului medieval se observă blocurile imense refolosite din castrul
roman, aici este în curs de amenajare lapidarul roman deosebit de bogat şi
valoros al muzeului. Celelalte spaţii expoziţionale ale clădirii au fost amenajate,
sunt expuse şi aici obiecte din inventarul bogat al muzeului, între care şi
monumentalul tablou al lui Aladár Körösfői-Kriesch, reprezentând pe
reformatorul unitarian Ferenc Dávid la dieta din 1567 de la Turda.

Dacă înainte era un palat princiar în toată spendoarea sa, astăzi se

bucură de prestigiul de a fi un Muzeu de Istorie. Vorbim de Palatul Princiar din
Turda, judeţul Cluj, care, în final de secol XVI şi începutul celui de-al XVII-lea,
a fost reşedinţa principelui Sigismund Bathory.

Pus pe lista monumentelor istorice, Palatul Princiar de odinioară a

purtat mai multe nume de-a lungul secolelor, care mai de care mai interesante.
La un moment dat în istoria sa de mai bine de 400 de ani, această clădire
impunătoare a purtat numele de Casa Fiscală sau Curia Casei Fiscului, dar cel
mai ciudat nume pe care l-a avut este “Casa de Sare”. Asta pentru că destinaţia
iniţială a construcţiei a fost să găzduiască Vama de Sare din Turda, oraş unde se
află o importantă salină.

Deşi, ca design exterior, casa princiară nu prea are cu ce se lăuda, ea

aducând foarte mult cu o clădire obişnuită, aceasta a suferit un întreg “face-lift”
la începutul secolului al XIX-lea, după ce, în urmă cu 230 de ani, acesteia i s-au
administrat importante lucrări de refacere.

Palatul Princiar sau "Casa Cămării de Sare"

Printre clădirile importante ale oraşului medieval ce se mai păstrează şi
astăzi figurează şi Casa Cămării de Sare. Edificiul apare menţionat în literatura
de specialitate - din secolul al XIX-lea – şi sub alte denumiri (“Palat
Voievodal” sau “Casa Princiară”).
Cămara de sare era condusă de către un comite. Asemănător celorlalte cămări
din Transilvania (Ocna Dej, Sic, Cojocna şi Ocna Sibiului) cămara de sare de
la Turda a existat încă din secolul al XIV-lea, fiind sub administraţia trezoreriei
regale.

Gravură din secoul XIX

Palatul Princiar în anii '70
Prima informaţie scrisă despre casa cămării (sediul administrativ) ne parvine în
anul 1528, urmând ca ulterior să apară frecvent în documentele şi înscrisurile
vremii. Apoi, în prima jumătate a secolului al XIX-lea frecvenţa menţionării
casei cămării scade, fenomen ce trebuie pus în legătură cu diminuarea producţiei
de sare de la Turda. Dealtfel costurile ridicate în exploatarea sării vor duce în
final la mutarea sediului cămării la Ocna Mureş, clădirea de la Turda fiind
abandonată.

Secolul XX
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea clădirea a primit
diverse destinaţii. Închiriată comercianţilor turdeni ea devine mai apoi, casă
culturală a oraşului (1907 – 1943), urmând ca la mijlocul secolului al XX-lea să
fie transformată în muzeu, destinaţie pe care o are şi astăzi.
Casa Cămării este singurul monument de arhitectură medievală civilă din
arealul Turzii ce mai păstrează părţi datând de la sfârşitul secolului al XV-lea şi
începutul celui următor.
Martor la numeroase evenimente politice, edificiul construit în mai
multe etape, a suferit în timp numeroase modificări şi transformări. Data
edificării nu este cunoscută. Analiza elementelor de arhitectură păstrate a putut
oferi însă ca dată de construcţie, sfârşitul veacului al XV-lea. Inscripţia
încastrată deasupra intrării (1588) ne aduce la cunoştinţă de modificări ce au
avut loc ulterior, transformările efectuate în timp ducând la înfăţişarea de astăzi
a edificiului.
 Construită din piatră, clădirea a fost realizată pe două nivele, având
totodată şi o aripă neetajată. Parterul era compus dintr-un hol şi şase încăperi,
accesul la etajul clădirii făcându-se pe o scară din lemn.

Informaţiile despre încăperile situate la etajul edificiului, sunt lacunare

şi confuze. Descrieri detaliate ale clădirii (şi anexelor), compartimentărilor şi
destinaţiei unora dintre încăperi care justifică spaţiile existente astăzi, sunt
prezente în documentele emise de cancelarie în anii 1660 şi 1677, precum şi în
monografia oraşului Turda scrisă de istoricul Orbán Balázs şi publicată în 1889
la Budapesta.

Casa Cămării avea o curte mare împrejmuită cu ziduri înalte, accesul

făcându-se printr-o poartă boltită din piatră ce a fost demolată în anul 1883.
Prima reprezentare a curţii şi a anexelor existente aici, datează de la începutul
secolului al XVIII-lea. În mijlocul curţii era amplasată fântâna iar pe laturile de
nord şi de sud ale acesteia erau dispuse anexele: măcelăria, bucătăria, brutăria şi
grajdurile. În spatele curţii se întindeau trei grădini, gheţăria şi un heleşteu.

Cercetarea arheologică efectuată între anii 1997-1998, a reuşit stabilirea

etapelor de construcţie. Au putut fi determinate atât fazele de construcţie şi
etapele intermediare, cât şi unele aspecte legate de renovări efectuate de-a lungul
istoriei. Cele mai mari modificări au fost efectuate pe parcursul secolelor al
XIX-lea şi al XX-lea.

Investigaţiile au scos la iveală şi pus în valoare, intrarea originală în

beciurile clădirii şi un corp de clădire (cu beci) dezafectat la una dintre renovări.
În interior a fost identificat traseul instalaţiei de încălzire cu aer cald prin
zidurile clădirii şi compartimentările interioare ale încăperilor. Materialul
arheologic descoperit se încadrează cronologic între secolele al XVI-lea şi al
XIX-lea.
 POVESTEA PRINȚESEI FRANZISKA

Vedeta muzeului este „prințesa Franziska”, o aristocrată gepidă, al cărei mormânt a

fost descoperit în termele castrului Potaissa. Numele i-a fost plus în glumă de arheologul
clujean Mihai Bărbulescu, cel care a descoperit-o în 1996, ca aluzie la sorgintea sa germanică.
Scheletul prințesei este acum acoperit de o vitrină transparentă, care sticlește în
lumina spoturilor de la moderna amenajare muzeală. Oasele sunt înconjurate de bijuterii și
alte obiecte de valoare care au însoțit-o pe aristocrata germanică în mormânt. „Gepizii au
ocupat zona castrului, care era deja ruinat. Erau atrași de construcțiile romane impunătoare,
cum erau termele de la Potaissa, a căror funcțiune însă nu o înțelegeau”, spune muzeograful
Dragoș Trif. Așa se explică stabilirea unei reședințe aristocratice în fostele băi romane și, mai
mult decât atât, îngroparea „prințesei Franziska” exact într-o… latrină a termelor.
„Au găsit acest loc gata săpat în podea, excrementele dispăruseră cu mult timp
înainte, deci nu putea fi vorba să-și dea seama despre ce funcțiuni avusese fosa, și s-au gândit
probabil să profite de acest spațiu și să așeze aici corpul defunctei”, adaugă muzeograful. Pe
scurt, o lecție despre ce poate înseamna ironia sorții: rudele au vrut să îi ofere Franziskăi toate
onorurile unor funeralii aristocratice, dar din neștiință au îngropat-o într-o latrină!
Povestea descoperirii Franziskăi, spusă cu lux de amănunte pe panouri frumos
ilustrate, se găsește pe pereții care înconjoară vitrina în care se află osemintele prințesei. În
1996, când a fost descoperit, a fost cel mai bogat mormânt de femeie gepidă găsit pe teritoriul
României. Mormântul datează din a doua jumătate a anilor 500, când un regat gepid își
stabilise centrul de putere în zona Clujului de azi. Aristocrata, de înălțime mică, circa 1,5
metri, a murit la vârsta de aproximativ 35 de ani, a avut parte de mai multe nașteri și nu era
obișnuită cu munca fizică.
Inventarul mormântului conține cercei de aur împodobiţi cu almandine, fibule mari
din argint şi numeroase mărgele mici din pastă de sticlă şi coral, din broderia veşmântului, o
cataramă mare din argint, aur şi almandine, precum şi mărgele de chihlimbar, alte două
catarame din argint, pentru încălţări, o oglindă metalică şi un pieptene din os.
Franziska nu este însă decât una dintre atracțiile muzeului turdean. Vizitarea acestuia
începe, de fapt, cu sălile pentru expoziții temporare, unde acum este găzduită o colecție
privată de obiecte și unelte vechi, care ajută la reconstituirea ocupațiilor tradiționale de pe
Valea Arieșului. Vizita continuă cu lapidariul muzeului, amplasat la subsol, care adăpostește o
colecție valoroasă de monumente funerare romane de pe raza orașului și castrului Potaissa.
Printre altele, se găsește aici o stelă funerară pe care e reprezentată o scenă a banchetului
funebru, având în prim-plan busturile a patru bărbaţi îmbrăcaţi în tunici.

Lapidarium

Ceramica

Monede
Cântare
Urmează ascensiunea pe o casă a scărilor acoperită cu sticlă, până la etajul I al
Palatului Princiar, și apoi încăperea care găzduiește impresionantul (3×4 metri) tablou „Dieta
de la Turda”, o capodoperă din 1896 semnată de Körösfői-Kriesch Aladár, care îl are în centru
pe reformatorul David Francisc, în timpul celebrei diete din 1568, care a adoptat, pentru prima
dată în Europa, un edict de toleranță religioasă.
Vreme de mai mult de o mie de ani, lumea occidentală a fost zguduită de persecuții
religioase. Încă din perioada Imperiului Roman au existat conflicte între adepții păgânismului
și cei ai creștinismului, iar apoi între adepții diferitelor doctrine creștine. Marea Schismă care
a împărțit Creștinătatea între catolici și ortodocși a fost un astfel de conflict, la fel ca și
Reforma inițiată de Martin Luther acum 501 ani.
Unul dintre cele mai sensibile puncte de pe harta religioasă a Europei era în vremurile
acelea Transilvania. Aici se întâlneau biserica de rit bizantin cu cea de rit latin, dar și
diversele curente protestante.
Acum patru secole și jumătate, figura centrală a vieții publice transilvănene era Ioan
Sigismund Zapolya, ultimul nobil maghiar care a purtat titlul de rege al Ungariei, la care a
renunțat în favoarea celui de principe al Transilvaniei. Ioan Sigismund Zapolya s-a născut
catolic, a devenit lutheran, apoi calvin și în cele din urmă a îmbrățișat religia unitariană, o
variantă radicală a Reformei protestante, care neagă Sfânta Treime.
În acea perioadă, în Europa, domina principiul Cujus regio, ejus religio est, adică
cine domnește asupra unui teritoriu își impune religia. Drept urmare, Ioan Sigismund Zapolya
a încercat să împună tuturor locuitorilor Transilvaniei credințele religioase pe care le
îmbrățișa de-a lungul anilor. Astfel, principele protestant a intrat în conflict cu secuii catolici,
care, conduși de franciscani, au repurtat o însemnată victorie militară, aniversată în fiecare an
prin pelerinajul de Rusalii de la Șumuleu Ciuc.
Transilvania era în pragul unui război civil devastator, pentru că era împărțită între
diferite etnii și confesiuni: erau românii de confesiune greco-orientală, secuii catolici, sașii
lutherani, maghiarii calvini sau unitarieni, dar și armeni sau evrei. Astfel că în ianuarie 1568,
Dieta Transilvaniei, întrunită la Turda, a fost nevoită să ia o decizie radicală pentru acele
vremuri: a permis fiecărui locuitor al Principatului să își aleagă liber religia. Aplicarea
principiului libertății religioase a prevenit izbucnirea unor războaie civile devastatoare în
Transilvania. Și aceasta chiar dacă, trei ani mai târziu, Dieta Transilvaniei, întrunită la Târgu-
Mureș sub conducerea principelui Ștefan Bathory a restrâns libertatea religioasă și a instituit
doar patru religii recepte: catolicismul, lutheranismul, calvinismul și unitarianismul, în timp
ce confesiuni precum cea greco-orientală, adică ortodoxă, armeană sau mozaică erau doar
tolerate.

Tabloul „Dieta de la Turda”

Pe traseul vizitei în muzeu urmează un hol cu mobilier neo-rococo și un pian

venerabil, realizat de un furnizor al curții imperiale de la Viena. Apoi, e rândul încăperii unde
se află Franziska, după care urmează o încăpere dedicată istoriei medievale a Turdei. Printre
„piesele de rezistență” ale acesteia se numără un vas ceramic din 1722 – lucrare „de diplomă”
a unei calfe.
La final, un spațiu pentru fruntașii din generația Memorandumului și cea a Unirii din
oraș, cu un accent pe ilustra familie Rațiu. În centrul acestei din urmă camere se găsește biroul
dr. Ioan Raţiu. Valoarea acestuia este dată nu atât de latura artistică, cât mai ales de ceea ce
reprezintă pentru istoria locală. Piesa se află în colecţie încă de la înfiinţarea muzeului, în anul
1951.

Biroul Dr. Ioan Rațiu

Bibliografie:
 Torda város és környéke ("Orașul Turda și împrejurimile sale"), Orban Balazs, Budapesta,
1889 -, Manuscrisul traducerii în limba română se găseste la Muzeul de Istorie și la
Biblioteca Municipală din Turda.
 Turda,date istorice, Violeta Nicula, Editura Triade, ISBN 973-9196-72-4, pag. 22-30
 "Muzeul Turda"