Simpozion aniversar

„125 de ani de învăţământ tehnic românesc în domeniul infrastructurii transporturilor”

Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Facultatea „Căi Ferate, Drumuri şi Poduri”
10 – 12 mai, 2006
_______________________________________________________________________________

MATEMATICA LA „ŞCOALĂ NAŢIONALĂ DE PODURI ŞI ŞOSELE”

(1881 – 1920)

Nicolae Dăneţ, conf. dr. mat., Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti

1. INTRODUCERE

Anul acesta se împlinesc 125 de ani de învăţământ superior tehnic de construcţii în România, dacă
se ia ca punct de reper anul 1881 când la conducerea Şcolii (Naţionale) de Poduri şi Şosele a fost
numit inginerul Gheorghe Duca. Numirea acestuia a pus capăt unei lungi perioade de căutări,
experimente şi instabilitate organizatorică a acestei instituţii de învăţământ înfiinţată încă din anul
1851 de domnitorul Barbu Dimitrie Ştirbei ([2], pag. 67). Prin organizarea dată şcolii (cu un an
preparator şi patru ani de studii), disciplina severă introdusă, calitatea corpului profesoral numit şi
construcţia unui local propriu inaugurat în 1886, Gh. Duca a pus cu adevărat bazele învăţământului
superior tehnic de construcţii din România.

2. ORGANIZAREA „ŞCOLII NAŢIONALE DE PODURI ŞI ŞOSELE” ÎN TIMPUL

CONDUCERII LUI GHEORGHE DUCA (1881-1888)

Din raportul 535 din 18 decembrie 1887 întocmit de Gheorghe Duca în numele conducerii şcolii,
ca răspuns la ordinul Ministerului Lucrărilor Publice nr. 7143, se poate vedea cu claritate care era
situaţia la Şcoala de Poduri şi Şosele în acel an şi ce măsuri fuseseră luate pentru ca pregătirea
inginerilor în România să se ridice la nivelul şcolilor de prestigiu din străinătate.

Cităm din raportul întocmit de Gheorghe Duca: „Deficienţele şcolii de dinainte de 1881 erau:
pregătirea de bază slabă a elevilor, lipsa lor de disciplină, programe de cursuri foarte încărcate care
conduceau la o predare superficială a materiilor, numărul mic de profesori, împrejurarea care
obliga pe un profesor să predea 4-5 cursuri, lipsa de cunoştinţe în domeniul desenului tehnic al
elevilor, lipsa de exigenţă a profesorilor etc.” ([5], pag. 9).

„Ca măsuri s-a introdus diviziunea preparatoare [sn] încă din anul 1881, la început fără concurs de
admitere, dar în condiţii de severitate absolută, atât pentru conduită, cât şi pentru studii. În
diviziunea preparatoare se preda: geometria descriptivă, geometria analitică, capitole de fizică şi
de chimie, desenul” ([5], pag. 9).

Din anul 1884 admiterea în anul preparator s-a făcut pe bază de concurs. Pe baza datelor
existente în raportul lui Gh. Duca pentru perioada anilor 1881-1887 se poate constata că numai
20% dintre elevii care erau înscrişi la începutul anului preparator ajungeau să fie admişi în anul I
([2], pag. 104). Pentru a oferi garanţii că elevii admişi vor putea asimila cunoştinţele necesare unui
inginer, exigenţele examenului de admitere erau mari. După cum se arată în [2], pag. 105, fiind
citat Vasile Nicolau, unul dintre foştii rectori ai Institutului de Construcţii Bucureşti, „printre
cunoştinţele cerute la examenul de admitere, la algebră erau: serii, limite, condiţii de convergenţă,
continuitate; funcţii exponenţiale; numere complexe şi teorema lui Moivre; determinanţi, analiză
combinatorie şi ecuaţii transcendente, iar la geometria descriptivă erau proiecţii şi intersecţii de
suprafeţe de revoluţie”.

În ceilalţi ani de studii se predau disciplinele prezentate în Tabelul 1. De remarcat că în anul 1906
cursul de Calcul diferenţial şi integral de la anul întâi a fost scos, urmând ca disciplinele
matematice să fie predate numai în anul preparator. Această situaţie s-a menţinut până în anul
1920 când a luat fiinţă Şcoala Politehnică.

83
 Simpozion aniversar
„125 de ani de învăţământ tehnic românesc în domeniul infrastructurii transporturilor”
Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Facultatea „Căi Ferate, Drumuri şi Poduri”
10 – 12 mai, 2006
_______________________________________________________________________________

„În fiecare vară era o lună de practică şi trei luni de vacanţă. S-a înfiinţat un internat. Să dădea o
notă specială pentru caietul de notiţe. S-au introdus cursuri militare, astfel încât la absolvire elevii
să devină sublocotenenţi de rezervă. Şefii anului aveau gradul de sergent, şeful anului IV gradul de
sergent major, iar al doilea clasificat din anul al IV-lea gradul de sergent furier, având în atribuţiile
sale tot ce priveşte buna întreţinere a clădirii. S-a construit un nou local al şcolii care a fost
inaugurat la 2 octombrie 1886. Pe lângă Şcoala de Poduri şi Şosele s-a înfiinţat în 1886 o Şcoală
de conductori desenatori” ([5], pag. 9).
Tabelul 1
Anul 1 Anul al II-lea
1. Calculul diferenţial şi integral 1. Mecanica raţională
2. Stereotomia 2. Construcţii civile
3. Fizica 3. Drumuri
4. Chimia 4. Metalurgia
5. Topografia şi geologia 5. Fizica industrială
6. Desenul 6. Statica grafică
7. Desenul
Anul al III-lea Anul al IV-lea
1. Rezistenţa materialelor 1. Drumuri de fier
2. Poduri 2. Rezistenţa materialelor
3. Construcţii civile 3. Hidraulica
4. Drumuri de fier 4. Navigaţia
5. Maşini 5. Poduri
6. Statica grafică 6. Motori cu aburi
7. Motori cu aburi 7. Economie politică şi drept administrativ
8. Hidraulica 8. Proiecte
9. Proiecte

3. RECUNOAŞTEREA CALITĂŢII EUROPENE A ÎNVĂŢĂMÎNTULUI DE

CONSTRUCŢII DE LA „ŞCOALA NAŢIONALĂ DE PODURI ŞI ŞOSELE”
ÎN TIMPUL CONDUCERII LUI SCARLAT VÂRNAV

După ce Gh. Duca a devenit director general al Căilor Ferate Române, la conducerea şcolii a fost
numit (Decretul nr. 593 din 28 martie 1888) Scarlat Vârnav. Una dintre priorităţile majore ale
acestuia a fost lichidarea diferenţelor dintre Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele de la Bucureşti şi
instituţiile similare din străinătate. În timp ce absolvenţii şcolilor străine primeau la întoarcerea în
ţară titlul de inginer ordinar clasa a III-a, absolvenţii de la Bucureşti erau primiţi în corpul tehnic al
statului ca elevi ingineri. (Corpul inginerilor era ierarhizat, de sus în jos, astfel: a) inginer–
inspector general, clasele 1 şi 2; b) inginer-şef, clasele 1 şi 2; c) inginer ordinar, clasele 1-3; d)
elev-inginer, clasele 1-3. Trecerea de la o clasă la alta era condiţionată de parcurgerea unui stagiu
de minimum doi ani într-un grad şi trecerea unui concurs ([2], pag. 78).

În urma unei întrevederi dintre Scarlat Vârnav, însoţit de o delegaţie de studenţi, şi Al.
Marghiloman, ministrul Lucrărilor Publice, absolvent al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din
Paris, s-a emis Decretul nr. 3124 din 15 noiembrie 1890 prin care în art. II se recunoştea dreptul
absolvenţilor cu diplomă ai Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele de la Bucureşti de a fi admişi în
corpul tehnic al statului ca ingineri clasa a III-a. Prin acelaşi decret, art.III, se înfiinţa la Şcoala
Naţională de Poduri şi Şosele un juriu de profesori împuternicit să verifice dacă absolvenţii
şcolilor tehnice din străinătate aveau diplome echivalente din punct de vedere al planului de
învăţământ cu cele eliberate de şcoala românească. Prin aceste măsuri se recunoştea valoarea
europeană a şcolii româneşti de construcţii şi acesta devenea un etalon pentru pregătirea tehnică a
viitorilor ingineri ai statului. De menţionat că în acest decret regal se foloseşte pentru prima dată
denumirea oficială de „Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele”, titulatură care era folosită în
vorbirea curentă sau în alte documente încă din anul 1881 ([2], pag. 107).

84
 Simpozion aniversar
„125 de ani de învăţământ tehnic românesc în domeniul infrastructurii transporturilor”
Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Facultatea „Căi Ferate, Drumuri şi Poduri”
10 – 12 mai, 2006
_______________________________________________________________________________

4.PROFESORII DE MATEMATICĂ AI „ŞCOLII NAŢIONALE DE PODURI ŞI ŞOSELE”

Datorită concepţiei lui Gh. Duca de a avea la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele un corp
profesoral de elită, cursurile de matematică au fost predate de cei mai renumiţi matematicieni ai
vremii, unii dintre ei predând concomitent şi la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti.
Semnificativ este faptul că cei dintâi trei doctori în ştiinţe matematice la Paris, Spiru Haret,
David Emmanuel şi Constantin Gogu, au fost profesori la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele.

Pentru a se vedea calitatea deosebită a profesorilor care au predat disciplinele matematice la

Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele prezentăm în continuare câteva date biografice şi realizările
importante ale unora dintre aceştia, principala sursă de documentare fiind [1].

Spiru Haret (15.02.1851 – 17.12.1912) este primul român doctor în

matematici la Paris şi al patrulea român cu doctorat în matematici. Haret
şi-a luat licenţa în matematici la Universitatea din Bucureşti în 1874 la
vârsta de 23 de ani. În acelaşi an a obţinut prin concurs o bursă pentru a
studia matematicile la Paris (ministru al Instrucţiunii Publice fiind Titu
Maiorescu). Ajuns în capitala Franţei şi dându-şi seama de lipsurile sale în
domeniul matematicii şi-a dat din nou licenţa în matematici, în august
1875, şi apoi licenţa în fizică, în iulie 1876.

Doi ani mai târziu, la 30 ianuarie 1878, îşi ia doctoratul la Universitatea

Sorbona din Paris cu teza Sur l’invariabilité des grandes axes des orbites
planétaires, lucrare în care continuă şi corectează unele cercetări ale lui Laplace, Lagrange şi
Poisson asupra invariabilităţii axelor orbitelor planetare. În lucrarea sa Spiru Haret arată că dacă în
ecuaţiile care modelează mişcarea planetelor se iau în calcul şi termenii la puterea a treia care
conţin masele planetelor perturbatoare, atunci axele mari ale orbitelor descrise de planete prezintă
variaţii seculare. În felul acesta erau infirmate rezultatele anterioare asupra invariabilităţii axelor
mari ale orbitelor descrise de planete în mişcarea lor în jurul Soarelui. Teza lui Spiru Haret a arătat
că sistemul planetar nu are o stabilitate absolută. Matematicianul şi astronomul Henri Poincaré
observa: „În 1878 Spiru Haret a dovedit existenţa termenilor seculari de gradul III şi acest rezultat
a provocat o mare uimire”. În 1885 teza de doctorat al lui Haret a fost republicată în Analele
Observatorului Astronomic din Paris.

În anul 1910 Spiru Haret a publicat a doua sa lucrare importantă Mecanica socială, la Paris şi la
Bucureşti, utilizând pentru prima oară matematica în explicarea şi înţelegerea fenomenelor sociale.
La 31 martie 1892 Spiru Haret a fost ales membru titular al Academiei Române.

Deşi putea să rămână profesor universitar în Franţa, Spiru Haret a preferat Facultatea de Ştiinţe din
Bucureşti, unde a devenit profesor de catedra de mecanică la 2 octombrie 1878. Aici a predat
Mecanica raţională (statica şi cinematica în anul II şi dinamica în anul III) până în anul 1910. Un
curs de mecanică raţională a predat şi la Şcoala de ofiţeri de artilerie şi geniu din anul 1881, când a
fost înfiinţată secţia de artilerie şi geniu, până în 1890.

La Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele a fost numit profesor la 14 aprilie 1882 (decret nr. 1052).
La început a predat la anul preparator diferite discipline matematice (trigonometrie, geometrie
plană şi în spaţiu, geometrie descriptivă şi geometrie analitică), iar din 1985 până la pensionare
(1 aprilie 1910) a fost titularul cursului de Geometrie analitică. La catedră ia urmat un alt
matematician de renume, Traian Lalescu.

Spiru Haret a fost ministru al Instrucţiuni Publice aproape 11 ani, calitate în care a reformat
învăţământul de toate gradele şi dat un mare impuls învăţământului ştiinţific şi tehnic prin crearea
secţiei reale în cursul superior al liceului. Pe parcursul a patru ani de zile elevii acestei secţii
puteau primi o pregătire temeinică în ştiinţele matematice. În 1931, G. Ţiţeica aprecia că „atât timp
cât a durat [...] această organizare a lui Haret, adică din anul 1897 şi până acum în urmă [1928], a

85
 Simpozion aniversar
„125 de ani de învăţământ tehnic românesc în domeniul infrastructurii transporturilor”
Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Facultatea „Căi Ferate, Drumuri şi Poduri”
10 – 12 mai, 2006
_______________________________________________________________________________

fost epoca de aur a pregătirii matematice la noi. Din acest punct de vedere contribuţia lui Haret la
dezvoltarea ştiinţelor matematice în România a fost covârşitoare” ([7], pag. 1075).

David Emmanuel (31.01.1854 – 04.02.1941) este al doilea român doctor în

matematici la Paris şi al cincilea dintre toţi doctorii în matematici români.
A absolvit Liceul Gh. Lazăr din Bucureşti în anul 1873 şi, după trecerea
bacalaureatului în acelaşi an, a avut curajul să plece pentru a studia
matematicile la Sorbona fără a avea asigurată o bursă. S-a întreţinut dând
lecţii particulare la elevi de liceu şi la studenţi veniţi la Paris din toate
colţurile lumii. Îşi ia mai întâi licenţa în matematici, apoi în fizică, iar la 5
iulie 1879 îşi susţine teza de doctorat, cu un subiect din domeniul analizei
matematice, intitulată Étude des intégrales abéliennes de troisième espèce.

După întoarcerea în ţară, în anul 1879, David Emmanuel a desfăşurat o bogată şi foarte
îndelungată activitate didactică. La Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti a fost mai întâi
profesor suplinitor la catedra de algebră şi geometrie analitică (1880-1882), iar din 28 septembrie
1882 a devenit profesor titular la noua catedră creată, de algebră superioară şi teoria funcţiilor,
unde a predat până la pensionare.

La Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele David Emmanuel a profesat începând din anul 1881 (fiind
numit odată cu Spiru Haret în aprilie 1882) şi a continuat să predea şi la Şcoala Politehnică, până
la pensionarea sa survenită în 1927. Ca profesor la anul preparator a predat algebră superioară,
aritmetică raţională, geometrie descriptivă şi geometrie analitică în spaţiu. Din anul 1901, când
aceste discipline au fost introduse ca materii în liceu, David Emmanuel a predat la anul preparator
calcul diferenţial şi integral. La înfiinţarea Şcolii Politehnice în 1920 anul preparator a fost
desfiinţat şi Emmanuel a trecut ca profesor la anul I al noii şcoli unde a predat analiza matematică
(calcul diferenţial, integral, ecuaţii diferenţiale şi cu derivate parţiale). A fost profesor la 45 de
serii de ingineri.

David Emmanuel a fost profesor şi la Şcoala de artilerie şi geniu. Aici a predat calcul infinitezimal
din 1881 până la 1890, când, aplicându-se legea cumulului, Emmanuel a rămas profesor doar la
Universitate şi la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. La 25 mai 1936 profesorul David
Emmanuel a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Constantin Gogu (30.05.1854 – 30.01.1897) este al treilea doctor în ştiinţe

matematice de la Paris şi al şaselea român doctor în matematici dintre cei
proveniţi din toate centrele universitare. C. Gogu a urmat Liceul Matei
Basarab din Bucureşti, fiind în fiecare an premiantul clasei. După susţinerea
bacalaureatului în 1873, a urmat trei ani la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti,
fără a-şi finaliza studiile. În toamna anului 1877 obţine o bursă care-i permite
să plece la Paris şi să se înscrie la Sorbona. La 31 iulie 1879 devine licenţiat
în matematici la Sorbona. Între decembrie 1879 şi octombrie 1881 urmează
cursurile Şcolii de astronomie de la Observatorul din Paris, iar la 7 februarie
1882 obţine doctoratul în matematici cu o teză asupra influenţelor
perturbatoare ale planetei Marte asupra elementelor orbitei Lunii. Rezultatele
tezei sale sunt consemnate în multe tratate de mecanică cerească sau enciclopedii matematice.

Reîntors în ţară în 1882, C. Gogu obţine prin concurs postul de profesor de geometrie analitică la
Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. (La concurs a participat şi David Emmanuel, iar din comisie a
făcut parte şi Spiru Haret, care era favorabil lui Emmanuel.) Printre studenţii săi s-a numărat şi
Gheorghe Ţiţeica, care a litografiat cursul de geometrie analitică a lui C. Gogu şi mai târziu i-a
succedat la catedră. Pe lângă cursurile de la Universitate, C. Gogu a fost profesor de matematici la
Şcoala de ofiţeri de artilerie şi geniu şi la Şcoala de arhitectură.

86
 Simpozion aniversar
„125 de ani de învăţământ tehnic românesc în domeniul infrastructurii transporturilor”
Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Facultatea „Căi Ferate, Drumuri şi Poduri”
10 – 12 mai, 2006
_______________________________________________________________________________

La Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele Constantin Gogu a predat geometrie elementară şi

geometrie analitică din 1887 până în 1890, când, aplicându-se legea cumulului, a fost nevoit să
părăsească şcoala. În 1889 a devenit membru corespondent al Academiei Române.

Corpul profesoral al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele a fost format din personalităţi de elită,
posesori de titluri ştiinţifice obţinute în tară sau în străinătate, cu care le confereau o mare
autoritate în cultura română, unii dintre ei fiind membri ai Academiei Române. Mulţi dintre
profesorii care predau disciplinele de specialitate erau licenţiaţi şi în matematici. Dintre aceştia,
după datele existente din anul 1906 ([2], pag. 124-125), putem menţiona câteva nume importante:
 Constantin Mironescu, absolvent al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele de la Paris, licenţiat
în matematici şi drept, profesor de matematici şi statică grafică. A fost directorul Şcolii
Naţionale de Poduri şi Şosele de la 12 august 1899 până la 1 mai 1915, având cea mai
îndelungată activitate în această funcţie dintre toţi directorii şcolii.
 George Kirillov, licenţiat în matematici la Paris, a predat cursul de mecanică raţională, dar şi
diferite cursuri de matematici. Kirillov era un vechi profesor al şcolii, fiind numit în funcţie la
catedra de algebră superioară, trigonometrie sferică, geometrie analitică, calcul diferenţial şi
integral şi mecanică raţională prin decretul nr. 1819 din 19 august 1879.
 Mihail M. Romniceanu, licenţiat şi în matematici, a predat cursul de căi ferate. A condus
timp îndelungat Serviciul de Lucrări Noi de la C.F.R., fiind subdirector general al acestei
administraţii şi apoi director general al porturilor şi căilor de comunicaţie pe apă. A fost
membru corespondent al Academiei Române ([4], pag. 1052).
 Gh. Ion Cantacuzino, absolvent al Şcolii Centrale din Paris, a predat cursurile de fizică,
chimie, materiale de construcţii, dar şi de trigonometrie şi geometrie analitică.

Acestora li se adăugau cei mai prestigioşi ingineri ai vremii: Anghel Saligny, absolvent al Şcolii
Politehnice Scharlottenburg, membru al Academiei Române, profesor de poduri şi şosele; Elie
Radu, absolvent al Şcolii de Ingineri din Bruxelles, pentru cursul de edilitare; Grigore Cerchez,
absolvent al Şcolii Centrale de Arte şi Manufactură din Paris, pentru cursurile de topografie,
geodezie, construcţii civile; Ion Baiulescu, absolvent al Şcolii Politehnice din Viena, pentru cursul
de hidraulică şi mulţi alţii.

5. ADMITEREA LA ŞCOALA NAŢIONALĂ DE PODURI ŞI ŞOSELE, ETALON AL

NIVELULUI DE PREGĂTIRE MATEMATICĂ PENTRU ELEVII DE LICEU

Pentru a înţelege mai bine ce a însemnat admiterea la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele pentru
învăţământul secundar românesc al acelei perioade, reproducem mai jos un pasaj semnificativ din
prezentarea făcută de Gheorghe Ţiţeica în anul 1931 la sărbătorirea semicentenarului Societăţii
Politehnice ([7], pag. 1071).

„De la început s-a socotit că pentru inginerie pregătirea matematică e fundamentală, e esenţială.
Acesta a fost ideea dominantă pentru toţi tinerii care doreau să urmeze în ţară sau în străinătate o
şcoală tehnică superioară”.

„Examenul de admitere în fosta Şcoală Naţională de Poduri şi Şosele, programa cursurilor în anul
preparator al acestei şcoli şi, în parte, în anul întâi, arătau vizibil că organizatorii şi conducătorii
şcolii au ţinut din capul locului ca pregătirea matematică a viitorilor elevi să fie cât mai serioasă”.

„Se poate spune prin urmare, că cei dintâi organizatori şi conducători ai învăţământului tehnic în
România au înţeles de la început valoarea şi însemnătatea covârşitoare a unei serioase pregătiri
matematice pentru viitorii ingineri [sn]. Din această înţelegere superioară a izvorât cele mai mari
beneficii pentru învăţământul matematic şi chiar pentru dezvoltarea ştiinţelor matematice în ţară”.

Cerinţele admiterii la Şcoală Naţională de Poduri şi Şosele au avut influenţe benefice asupra
învăţământului secundar. „Elevii de liceu, care aveau pricepere la ştiinţele matematice, având

87
 Simpozion aniversar
„125 de ani de învăţământ tehnic românesc în domeniul infrastructurii transporturilor”
Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Facultatea „Căi Ferate, Drumuri şi Poduri”
10 – 12 mai, 2006
_______________________________________________________________________________

acum o ţintă precisă şi o carieră strălucită în perspectivă făceau sforţări şi mai mari în pregătirea
lor. Această categorie distinctă de elevi, cu care unele licee aveau tot dreptul de a se mândri, era
privită cu admiraţie de generaţiile următoare de elevi, între care se făcea aproape de la sine aceeaşi
operaţie de separare în elevi pricepuţi la ştiinţele matematice şi ceilalţi”.

„Un adevărat curent de entuziasm circula printre elevii cei mai buni şi-i făcea să aleagă drumul
spre Şcoala de Poduri sau spre secţia matematică a Facultăţilor de Ştiinţe. Uneori cele două
drumuri se încrucişau: unii absolvenţi de liceu, înscrişi să facă ştiinţele matematice la Universitate,
se simţeau atraşi spre Şcoala de Poduri şi se duceau acolo; alţii au făcut drumul invers. O a treia
categorie a străbătut şi un drum şi pe celălalt. Avem ingineri care sunt licenţiaţi şi chiar doctori în
ştiinţele matematice. Un spirit de înfrăţire a legat ingineria şi matematica la noi”.

6. MATEMATICĂ ŞI INGINERIE (ÎN PERIOADA ANALIZATĂ)

Nu vom face o analiză în profunzime a acestei relaţii, mai ales din perspectiva care reiese din cele
de mai sus, dar ţinem să remarcăm unele puncte de vedere al profesorului de rezistenţa
materialelor şi statică grafică Gh. Em. Filipescu exprimate în 1931 la aniversarea a 50 de ani de
existenţă a Societăţii Politehnice ([3], pag. 1083-1084).

Constatând că unele discipline inginereşti, ca rezistenţa materialelor, de exemplu, nu reuşiseră să

rezolve încă o mulţime de probleme în mod satisfăcător, acesta arăta că situaţia se datora
următoarelor două motive: „întâiul este că rezolvarea lor necesită cunoştinţe de matematici foarte
întinse cea ce în genere inginerul nu are timp să înveţe şi al doilea că inginerului chestiunea i se
pune şi trebuie neapărat rezolvată”.

În aceste condiţii, inginerul este obligat să părăsească „calea lungă a calculelor exacte şi să admită
oarecare ipoteze simplificatoare cât mai aproape de modul cum se comportă construcţia”. De
aceea, „în inginer trebuie să se dezvolte un simţ special, cu ajutorul căruia să aprecieze cât mai just
modul real în care se va comporta construcţia ce o proiectează. Dacă nu are destul de dezvoltat
acest simţ, care de fapt face arta inginerului [sn], atunci va face construcţii care să fie sau prea larg
dimensionate, ceea ce este costisitor, sau prea slab şi atunci se expune la surprize foarte
neplăcute”.

Apare astfel următorul fenomen, de altfel general, şi anume că „inginerii rămân în genere la
metode simple, ale căror rezultate sunt confirmate de experienţă, pe când studiul intim al
fenomenelor, [pe] care ar trebui să le studieze matematicienii, nu sunt studiate de aceştia pentru că
nu au contact cu ele. Numai un contact mai intim dintre ingineri şi matematicieni ar duce la
rezultate mult mai fecunde”. De aceea, conchide Gh. Em. Filipescu, „construcţiile au luat-o mult
înaintea calculului”.

Apreciem că, încă şi astăzi, de multe ori constructorii fac apel mai mult la arta inginerului şi mai
puţin la calcule, deşi puterea de calcul a crescut enorm faţă de perioada la care se referă Filipescu.
Parafrazând-l pe acesta putem spune că astăzi calculul a luat-o cu mult înaintea construcţiilor. E
adevărat că nu construcţiile au fost cele care au impus dezvoltarea calculului, ci alte domenii ca
ingineria aeronautică sau programele spaţiale. Această constatare face şi mai actual dezideratul lui
Filipescu, a unui contact mai strâns între ingineri şi matematicieni, cu apropiere de problema
studiată din ambele părţi.

7. FONDATORII „GAZETEI MATEMATICE” AU FOST TINERI ABSOLVENŢI AI

„ŞCOLII NAŢIONALE DE PODURI ŞI ŞOSELE”

Primul număr al revistei Gazeta matematică a apărut la 15 septembrie 1895 iar revista continuă să
apară şi astăzi. Nu este matematician sau inginer îndrăgostit de matematică care să nu fi rezolvat

88
 Simpozion aniversar
„125 de ani de învăţământ tehnic românesc în domeniul infrastructurii transporturilor”
Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Facultatea „Căi Ferate, Drumuri şi Poduri”
10 – 12 mai, 2006
_______________________________________________________________________________

probleme din Gazeta matematică sau care să nu fi participat la concursurile (olimpiadele) de

matematică organizate de aceasta. Dar nu toată lumea ştie că apariţia acestei reviste de matematică
a fost un proiect ingineresc şi că se datorează exigenţelor de la examenul de admitere la Şcoala
Naţională de Poduri şi Şosele (la universitate se intra atunci fără examen de admitere).

Redăm mai jos motivele apariţiei Gazetei matematice şi împrejurările în care s-a produs aceasta
aşa cum sunt prezentate de Gheorghe Ţiţeica, unul dintre „stâlpii” acestei reviste, în articolul
consacrat dezvoltării ştiinţelor matematice din România, articol apărut în anul 1931 în Buletinul
Societăţii Politehnice cu ocazia semicentenarului acesteia ([7], pag. 1074) şi de George Şt.
Andonie în primul volum din Istoria matematicii din România ([1], pag. 263).

În toamna anului 1894, rezultatul examenului de admitere în anul întâi al Şcolii Naţionale de
Poduri şi Şosele a fost foarte slab, cea mai mare notă obţinută fiind 15,50 din maximul de 20, cum
se dădeau notele pe vremea aceea după modelul şcolilor din Franţa. Printre cei care au participat la
supravegherea tezelor candidaţilor s-a numărat şi inginerul Ion Ionescu, absolvent al şcolii din acel
an cu cea mai mare medie de până atunci. Acesta a avut astfel ocazia să constate personal nivelul
scăzut al candidaţilor la admitere. Ion Ionescu a discutat acest rezultat cu alţi patru colegi ai săi de
la birourile centrale ale Serviciului pentru construirea liniei Feteşti – Cernavodă, de sub direcţia lui
Anghel Saligny. Toţi cinci erau absolvenţi ai Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele şi nici unul nu
avea mai mult de 25 de ani! După discuţii aprinse au ajuns la concluzia că rezultatele slabe se
datorează faptului că nu există nici o revistă românească de matematici care să îndrume elevii de
liceu spre rezolvări de probleme şi spre obţinerea unei pregătiri speciale pentru examenul de
admitere. Experienţa făcută la Iaşi cu revista Recreaţiile ştiinţifice trebuia reluată pe alte baze şi cu
alte mijloace, adică luând toate măsurile şi garanţiile care să-i asigure succesul.

Pentru a se înţelege referinţa la Recreaţii ştiinţifice, menţionăm că aceasta a fost o revistă care
apăruse la Iaşi timp de şase ani, între 1883 şi 1889. Fondată de un grup de profesori de la facultăţi,
licee, şcoli normale şi militare din Iaşi, revista îşi propusese să se ocupe de toate ramurile
ştiinţifice, dar preocuparea sa principală a fost îndreptată către ştiinţele matematice. Fondatorii
revistei nu şi-au propus să publice lucrări originale, ci mai mult să dea cititorului o pregătire
solidă, adică să răspândească rezultate şi metode cunoscute dar interesante. Revista nu a avut o
viaţa prea lungă, deoarece, aşa cum se exprima extrem de plastic G. Ţiţeica, „numai un număr
restrâns, prea restrâns [dintre membrii fondatori], au făcut jertfa necesară de muncă şi de bani
pentru întreţinerea unei publicaţii care nu-şi putea găsi drumul şi forma cititorii decât încetul cu
încetul” ([7]).

Cei cinci tineri ingineri şi anume: VICTOR BALABAN, VASILE CRISTESCU, ION IONESCU, MIHAIL
ROCO şi ION G. ZOTTU au ajuns la concluzia că trebuie editată o revistă pentru ridicarea nivelului
cunoştinţelor matematice ale elevilor de liceu. Ei au semnat o declaraţie solemnă (la 4 octombrie
1894) prin care se angajau că vor da fiecare până la 20 lei (aur) pe lună (ceea ce reprezenta o parte
apreciabilă din leafa lunară), pentru susţinerea unei reviste de matematici şi că vor mai căuta încă
alţi cinci membri cu care să înceapă publicarea unei reviste a cărei apariţie era astfel asigurată din
punct de vedere financiar. Inginerul Victor Balaban a fost acela care a propus pentru noua revistă
titlul de Gazeta matematică.

Căutarea celorlalţi cinci membri şi pregătirea apariţiei revistei a mai durat încă un an. Cu multă
greutate s-au găsit, pe rând, inginerii: EMANOIL DAVIDESCU, MAURICIU KINBAUM (care s-a retras
în anul 1896), TANCRED CONSTANTINESCU, NICOLAE NICOLESCU şi ANDREI G. IOACHIMESCU.
Astfel, toţi cei zece fondatori ai Gazetei matematice au fost ingineri!

În ajunul apariţiei revistei, unul dintre membrii fondatori, Victor Balaban, s-a îmbolnăvit grav şi a
decedat la o săptămână după apariţia primului număr, descompletând astfel numărul de zece
membri necesar pentru apariţia revistei. În locul său a intrat d-ra CONSTANŢA POMPILIAN (devenită
ulterior d-na C. ZOSSIMA prin căsătoria cu inginerul Zossima) proaspăt licenţiată în matematici la
Paris, promoţia 1895, fiind prima româncă cu asemenea licenţă. Şi astfel Gazeta matematică a

89
 Simpozion aniversar
„125 de ani de învăţământ tehnic românesc în domeniul infrastructurii transporturilor”
Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Facultatea „Căi Ferate, Drumuri şi Poduri”
10 – 12 mai, 2006
_______________________________________________________________________________

putut apare la 15 septembrie 1895, în ziua tradiţională de începere a anului şcolar, a doua zi după
darea în exploatare a podului de la Cernavodă.

La 1 noiembrie 1895 a fost primit, la cererea sa, ca al treisprezecelea membru fondator şi redactor
al Gazetei matematice, proaspătul licenţiat în matematici în acel an, GHEORGHE ŢIŢEICA.
Activitatea neîntreruptă desfăşurată pe durata a mai multor zeci de ani la Gazeta matematică de
către VASILE CRISTESCU, ANDREI G. IOACHIMESCU, ION IONESCU şi GHEORGHE ŢIŢEICA, fără de
care revista nu ar fi avut o existenţă aşa de îndelungată şi un impact atât de mare în rândul elevilor
şi profesorilor de liceu, a făcut ca aceştia să fie veneraţi şi numiţi cu cel mai mare respect „stâlpii”
Gazetei matematice.

Destinul nu a fost prea generos cu unii dintre membrii fondatori ai Gazetei matematice. Redăm pe
scurt câteva date biografice ale membrilor fondatori folosind ca sursă [1]. Celor patru „stâlpi” ai
gazetei le vom acorda mai mult spaţiu în secţiunea următoare.

VictorBalaban a absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele în 1893. A lucrat la podul de peste
Dunăre de la Cernavodă. După cum am amintit deja, a murit la 22 septembrie 1895, la şapte zile
după apariţia Gazetei matematice căreia îi dăduse numele.

Mihail Roco a absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele în 1892, ca şi V. Cristescu. Este
autorul programului Gazetei matematice care a apărut în primul număr fiind semnat „Redacţia”. A
lucrat la podul de la Cernavodă şi la consolidarea podurilor de pe linia ferată Piteşti–Craiova şi
apoi în Ministerul Domeniilor. În „Buletinul Societăţii Politehnice” a publicat articolul Observaţii
asupra grinzilor apăsate la capăt, cu privire la consolidarea podurilor. A murit la 5 ianuarie 1931
într-un accident de cale ferată.

Ion G. Zottu (1870-1902) a absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele în anul 1894. A lucrat
ca inginer la linia ferată Feteşti–Cernavodă şi apoi la serviciul hidraulic de la Constanţa. Fiind
bolnav de tuberculoză a decedat în plină tinereţe la 8 iulie 1902. În primul an de existenţă a
Gazetei matematice, Zottu s-a ocupat de administraţie şi de casierie şi a scris articolul Teoria şi
practica riglelor de calcul.

Emanoil Davidescu (1871-1905) s-a stins din viată la 34 de ani. În scurta sa activitate de inginer a
realizat alimentarea cu apă a oraşului Sinaia şi a construit toate podurile boltite de pe şoseaua
Sinaia–Târgovişte.

Tancred Constantinescu a fost director general al Căilor Ferate Române şi ministru al industriei
şi comerţului. A ajutat mult apariţia Gazetei matematice şi este cel care a cedat din partea căilor
ferate terenul pe care s-a construit în anul 1934 „Casa Gazeta matematică” (inaugurată la 27
ianuarie 1935).

Nicolae Nicolescu a absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele în 1895. A lucrat la Direcţia de
studii şi construcţii şi ca şef al serviciilor tehnice în diferite judeţe. A fost primul care a dat 500 de
lei aur pentru construcţia unei case a Gazetei matematice.

CEI PATRU „STÂLPI” AI „GAZETEI MATEMATICE”

Sub acest nume au rămas în istoria îndelungatei apariţii a acestei reviste patru personalităţi de
marcă ale ştiinţei şi învăţământului românesc, trei ingineri, Vasile Cristescu, Ion Ionescu, Andrei
G. Ioachimescu, şi un matematician, Gheorghe Ţiţeica. Membri fondatori ai Gazetei matematice
din anul 1895, sprijinitori activi ai apariţiei revistei, redactori pasionaţi de-a lungul întregii lor
vieţi, autori de culegeri de probleme pentru învăţământul secundar, coordonatori ai concursurilor
pentru elevi organizate de gazetă, cei patru au dus pe umerii lor greaua povară a publicării cu
regularitate a acestei reviste mult îndrăgite de elevi şi de profesori. După cum spunea G. Ţiţeica în

90
 Simpozion aniversar
„125 de ani de învăţământ tehnic românesc în domeniul infrastructurii transporturilor”
Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Facultatea „Căi Ferate, Drumuri şi Poduri”
10 – 12 mai, 2006
_______________________________________________________________________________

1931, într-un articol consacrat dezvoltării ştiinţelor matematice pe o perioadă de 50 de ani, „se
poate afirma fără exagerare [...] că mai toţi inginerii ieşiţi [...] din Şcoala de Poduri şi Şosele, mai
toţi profesorii de matematici şi, mai presus de toate, aproape toţi cercetătorii care au făcut lucrări
însemnate în ştiinţele matematice, au trecut pe la Gazeta matematică” ([7], pag. 1080).

Pentru a avea o imagine asupra celor patru personalităţi de la Gazeta matematică şi a influenţei lor
asupra dezvoltării ştiinţelor matematice şi inginereşti din România prezentăm mai jos, după [1],
câte un scurt medalion biografic al fiecăruia. Ordinea prezentării este cea alfabetică.

Vasile Cristescu (1869-1929) a absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi

Şosele în 1892, fiind inginer la 23 de ani. La început a lucrat sub directa
îndrumare a lui Anghel Saligny la legarea liniilor de cale ferată dintre
Feteşti şi Cernavodă şi a avut în seama sa lucrările de la capătul dinspre
Bucureşti al podului de peste iezer (1400 m lungime). Datorită condiţiilor
grele de muncă a contractat un reumatism care la chinuit toată viaţa. În
1894 Anghel Saligny îl transferă în Bucureşti încredinţându-i sarcina de a
executa proiecte de cale ferată şi consolidări de poduri metalice. În biroul
de la Bucureşti al lui V. Cristescu au fost puse bazele Gazetei matematice.
A lucrat apoi în diferite servicii ale C.F.R.-ului la construcţia şi întreţinerea
căilor ferate şi a podurilor.

Vasile Cristescu a fost şi profesor de matematici şi noţiuni de rezistenţa materialelor la Şcoala

profesională de la Poştă, Telegraf şi Telefon (1905-1907), bibliotecar la Şcoala Naţională de
Poduri şi Şosele (1908-1919) şi profesor de mecanică aplicată la Şcoala de artilerie, geniu şi
marină (1910-1913).

De-a lungul întregii sale vieţi V. Cristescu a susţinut apariţia Gazetei matematice, a participat la
administrarea ei, a urmărit personal execuţia tipografică a revistei în primii ani, dar mai ales a
propus probleme de geometrie sintetică, de geometria triunghiului şi trigonometrie (în total 97 de
probleme). Până la moartea sa a fost totdeauna examinator pentru trigonometrie la concursurile
Gazetei matematice.

Ion Ionescu (1870-1946) a absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele

în anul 1894 cu media 18,42, cea mai mare medie obţinută până atunci.
Inginer, profesor de poduri pentru 36 de serii de ingineri constructori,
academician, membru fondator, susţinător şi redactor activ al Gazetei
matematice, Ion Ionescu este considerat ca unul din ctitorii învăţământului
ingineresc din ţara noastră.

Timp de 51 de ani, din septembrie 1895 până în august 1946, cu numai o

lună înainte de moartea sa, Ion Ionescu a fost conducătorul recunoscut al
Gazetei matematice, unul din cei patru „stâlpi” ai săi. A propus în Gazeta
matematică 626 de probleme. Dacă ţinem seama că până la 1 septembrie
1946, lună în care Ion Ionescu a murit, în Gazeta matematică au fost
publicate 6269 de probleme, rezultă că 10% din problemele originale
propuse în revistă aparţin lui Ion Ionescu ([1], pag. 282). La acestea se adaugă 77 articole de
matematici pure sau aplicate, 154 de note, recenzii, chestiuni de examene, probleme rezolvate,
diverse. Domeniile sale preferate au fost teoria numerelor şi istoria matematicii.

La Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele Ion Ionescu a fost profesor titular la lucrări grafice
(epure, proiecte de poduri şi construcţii industriale, aplicaţii ale calculului tehnic) de la 1
noiembrie 1903 până la 1 septembrie 1914. În această perioadă la suplinit de multe ori la catedra
de poduri pe Anghel Saligny. De la 1 octombrie 1914 şi până la 1 octombrie 1938, când a ieşit la
pensie, Ion Ionescu a fost profesor titular la catedra de poduri a Şcolii Naţionale de Poduri şi
Şosele şi, după 1920, la Şcoala Politehnică, secţia de construcţii.

91
 Simpozion aniversar
„125 de ani de învăţământ tehnic românesc în domeniul infrastructurii transporturilor”
Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Facultatea „Căi Ferate, Drumuri şi Poduri”
10 – 12 mai, 2006
_______________________________________________________________________________

Andrei G. Ioachimescu (1868-1943) s-a format ca inginer la Şcoala

Naţională de Poduri şi Şosele. A intrat printre cei dintâi în anul
preparator în 1887 şi a fost primul admis în anul întâi în toamna anului
1888. La absolvirea şcolii în 1892 a fost numit inginer în Serviciul
studiilor şi construcţiilor din Ministerul Lucrărilor Publice şi repartizat la
construcţia liniei ferate Târgu Ocna–Comăneşti–Palanca–Moineşti. La
sfârşitul anului 1892 trece la R.M.S. (Regia Monopolurilor Statului),
care, după puţin timp, îl trimite în Franţa pentru a face studii pentru
fabricarea tutunului şi chibriturilor. La Paris, A.G.Ioachimescu urmează
Şcoala de arte şi manufacturi, dar se înscrie şi la universitate luându-şi
licenţa în matematici la Sorbona în iulie 1894.

După întoarcerea în ţară Ioachimescu a lucrat în diverse funcţii de conducere la R.M.S. până în
anul 1911, când se retrage şi se dedică în întregime activităţilor didactice. În perioada 1894 - 1896
a fost profesor de matematici la Şcoala de telegrafie a Direcţiei generale a Poştelor, Telegrafelor şi
Telefoanelor. În 1896 abandonează acest post fiind numit conferenţiar de algebră superioară la
Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, unde a stat până în 1908. Când Spiru Haret a
devenit ministru al Instrucţiunii Publice l-a suplinit la cursul de geometrie analitică pe care acesta
îl preda la anul preparator al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele. În anul 1908 titularul catedrei de
mecanică raţională de la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, profesorul Gheorghe Kirillov,
decedează şi în locul său este numit Andrei G. Ioachimescu. A fost unul dintre cei mai străluciţi
profesori de mecanică raţională ai Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele (în perioada 1908-1920) şi
ai Şcolii Politehnice din Bucureşti (perioada 1920-1938).

Andrei G. Ioachimescu a fost unul dintre membrii fondatori ai Gazetei matematice. Din 1895 şi
până în 1943 Ioachimescu a fost redactor al revistei ocupându-se în special de problemele de
algebră. În colecţia de cărţii scoase de Gazeta matematică pentru ridicarea pregătirii matematice a
tinerei generaţii, A. G. Ioachimescu a publicat mai multe culegeri de probleme devenite celebre în
cursul anilor. Astfel, a scris capitolul de Algebră din prima carte apărută în această colecţie,
Culegere de probleme de Aritmetică, Algebră, Geometrie şi Trigonometrie, scoasă în 1901
împreună cu I. Ionescu, V. Cristescu şi G. Ţiţeica. Ulterior a mărit numărul problemelor de algebră
din acest capitol şi a scos două volume Culegere de probleme de Algebră, Partea I-a (vol. XV al
colecţiei) şi Partea a II-a (vol. XVIII al colecţiei), ambele apărute în patru ediţii. În anul 1904 a
publicat Culegere de probleme de Algebră, Teoria ecuaţiilor (vol. II al colecţiei GM), iar în 1912
Culegere de probleme de Mecanică.

Gheorghe Ţiţeica (1873-1939). Spre deosebire de ceilalţi membri fondatori

ai Gazetei matematice care erau ingineri, G. Ţiţeica a fost matematician. A
absolvit Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, secţia de ştiinţe
matematice, în iunie 1895, iar în noiembrie fost numit profesor suplinitor la
seminarul Nifon. Aflând de apariţia recentă a Gazetei matematice (15
septembrie), la cererea sa, devine membru fondator la 1 noiembrie 1895. În
1896 trece examenul de capacitate pentru profesorii de matematici din
învăţământul secundar şi obţine un post la Liceul Vasile Alecsandri din
Galaţi. Aici nu a profesat prea mult timp deoarece la începutul toamnei
anului 1896 pleacă la Paris pentru studii, fără a avea asigurată o bursă,
întreţinându-se numai din salariul ce-i revenea de la catedra unde era suplinit. În urma unei discuţii
cu directorul ştiinţific de la École normale supérieure din Paris, matematicianul Jules Tannery,
este primit ca elev intern. În iunie 1897 îşi i-a din nou licenţa în matematici, clasându-se primul
dintre toţi licenţiaţii francezi şi străini. Timp de încă doi ani îşi pregăteşte teza de doctorat la
Sorbona sub conducerea marelui matematician Gaston Darboux, teză pe care o susţine în iunie
1899. Pleacă spre ţară chiar în seara zilei în care şi-a susţinut teza de doctorat şi prima sa grijă la

92
 Simpozion aniversar
„125 de ani de învăţământ tehnic românesc în domeniul infrastructurii transporturilor”
Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Facultatea „Căi Ferate, Drumuri şi Poduri”
10 – 12 mai, 2006
_______________________________________________________________________________

întoarcerea acasă este să reia legătura cu redacţia Gazetei matematice pentru aşi continua
activitatea la revistă.

G. Ţiţeica a fost profesor la Universitatea din Bucureşti. Imediat după întoarcerea în ţară, timp de
un an de zile, la suplinit pe generalul Iacob Lahovary, titularul cursului de calcul diferenţial şi
integral. La 1 mai 1900 a fost numit profesor agregat la catedra de geometrie analitică şi
trigonometrie sferică la care fusese titular profesorul său Constantin Gogu, decedat în 1897.
La 3 mai 1903 G. Ţiţeica a fost numit profesor titular la această catedră, care ulterior a devenit
catedra de geometrie analitică şi superioară. De-a lungul anilor G. Ţiţeica a predat geometria
analitică la anul I şi geometria superioară la anul III de la Facultatea de Ştiinţe. Din anul 1927, în
afară de profesor la Universitatea din Bucureşti, G. Ţiţeica a fost profesor de analiză matematică
la Şcoala Politehnică (suplinitor în 1927, apoi titular din 1928), succedându-i lui David Emmanuel.

La 15 mai 1913, la vârsta de 40 de ani, Gh. Ţiţeica a fost ales membru titular al Academiei
Române pe locul rămas vacant în urma decesului lui Spiru Haret. În 1922 a fost numit
vicepreşedinte al secţiei ştiinţifice a Academiei, iar în 1928 a devenit vicepreşedinte. Din 1929 şi
până la moartea sa a fost secretar general al Academiei, calitate în care şi-a adus o contribuie
importantă la organizarea şi administrarea acestui for ştiinţific.

Prin lucrările sale de geometrie diferenţială publicate în revistele de specialitate ale vremii, G.
Ţiţeica a fost matematicianul român cel mai cunoscut în lumea matematică mondială. Ca semn de
recunoaştere a prestigiului său a fost ales preşedintele secţiei de geometrie la congresele
internaţionale de matematică de la Toronto (1924), Zürich (1932) şi Oslo (1936). (G. Ţiţeica a
participat şi la congresele internaţionale de matematică de la Paris (1900), Roma (1908),
Cambridge (1912) şi Bologna (1928).)

Din anul 1899, după întoarcerea sa în ţară de la Paris, G. Ţiţeica a devenit unul dintre cei mai
importanţi redactori ai Gazetei matematice, specialitatea sa fiind geometria pură şi analitică. În
Gazeta matematică Gh. Ţiţeica publicat 34 de articole, 18 note şi a propus 121 de probleme.
Împreună cu ceilalţi redactori de bază ai gazetei care au fost amintiţi mai sus, sau singur, a publicat
în „Biblioteca Gazetei matematice” 6 culegeri de probleme de mare prestigiu în învăţământul
liceal al vremii, dintre care cea mai cunoscută este Culegere de probleme de geometrie (vol. X,
1929, 225 pag.). Publicată în mai multe ediţii (ediţia a III-a, 1956, 380 pag., ediţia a IV-a, 1961,
ediţia a V-a, 1965) ea este folosită cu succes şi astăzi.

9. MATEMATICA LA FACULTATEA „CĂI FERATE, DRUMURI ŞI PODURI”.

SITUAŢIA DIN ANUL 2006

Nu putem încheia prezentarea istorică asupra pregătirii matematice a inginerilor de la Şcoala

Naţională de Poduri şi Şosele din perioada 1881-1920 fără a face o scurtă referire asupra situaţiei
actuale.

În anul 2006 situaţia este următoarea:

 Începând cu anul universitar 2005-2006 durata studiilor universitare pentru ingineri s-a redus
de la 5 ani (9 semestre plus 1 semestru pentru elaborarea lucrării de diplomă) la 4 ani (8
semestre).
 Cursurile de matematici, care până în anul 2006 se predau pe durata a doi ani universitari, au
fost reduse la un singur an, eliminându-se disciplinele Analiză numerică şi Matematici
speciale.
 Disciplinele matematice care se predau acum în anul întâi sunt: Analiză matematică (două
semestre de câte 14 săptămâni, 2 ore de curs şi 2 ore de seminar), Algebră liniară şi geometrie
analitică (semestrul I, 3 ore de curs şi 2 ore seminar), Ecuaţii diferenţiale şi cu derivate
parţiale (semestrul al II-lea, 2 ore de curs şi 2 ore de seminar), Utilizarea calculatoarelor
(semestrul I, o oră de curs şi 2 ore de aplicaţii).

93
 Simpozion aniversar
„125 de ani de învăţământ tehnic românesc în domeniul infrastructurii transporturilor”
Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Facultatea „Căi Ferate, Drumuri şi Poduri”
10 – 12 mai, 2006
_______________________________________________________________________________

 Pentru prima dată admiterea în anul I în anul universitar 2005-2006 s-a făcut fără examen de
admitere, pe baza unui clasament în alcătuirea căruia au fost luate în considerare media de la
proba de matematică a examenului de bacalaureat (cu o pondere de 80%) şi media generală a
examenului de bacalaureat (cu o pondere de 20%). Rezultatele acestei selecţii s-au putut vedea
în situaţia de după prima sesiune de examene din ianuarie-februarie 2006.

În ultimii ani numărul studenţilor admişi în anul I a fost de 200. Dintre aceştia au terminat studiile
(după cinci sau mai mulţi ani) în jur de 40 de studenţi. Constatăm, nu fără o oarecare uimire, că se
păstrează acelaşi raport de finalizare a studiilor ca la sfârşitul secolului al 19-lea când elevii Şcolii
Naţionale de Poduri şi Şosele „repetau de două sau trei ori o clasă şi dintr-o promoţie de 20 de
elevi (la admitere în anul I) 4 sau 6 ajungeau în anul 3 sau 4” ([2], pag. 104).

La aniversarea a 100 de ani de existenţă ai Gazetei matematice, în numărul omagial apărut cu acest
prilej în septembrie 1995, se face următoarea constatare, la care subscriem în totalitate: „Se
remarcă că o aceeaşi problemă se rezolvă în mod diferit, după vremuri şi după oameni! În condiţii
oarecum similare, cam la 30 de ani de la apariţia G.M. – şi de atunci încoace aproape în mod
constant, până în zilele noastre [sn] – la constatarea scăderii nivelului de cunoştinţe al candidaţilor
s-a procedat mult mai simplist: s-a căutat să se scadă corespunzător nivelul de exigentă (cerinţele)
examenului, respectiv concursului de admitere, să se coboare limita inferioară a mediei cu care
candidaţii puteau fi admişi, să se acorde puncte din oficiu sau să se inverseze „prin baremuri”
ponderile reale ale diferitelor subiecte ş.a.m.d. În urmă cu 100 de ani, cei cinci iniţiatori (apoi cei
zece fondatori) au gândit exact invers, precum că trebuie să fie ajutaţi candidaţii să se ridice la
nivelul exigenţilor programelor de examen” ([6], pag. 386-387).

Să nu uităm însă, că fondatorii Gazetei matematice erau formaţi la şcoala lui Gheorghe Duca care
avea o concepţie extrem de clară şi precisă asupra modului în care trebuie însuşite cunoştinţele:
„O cunoştinţă superficială este mai vătămătoare decât o ignoranţă; când cineva nu ştie el tace şi
caută să înveţe; când cineva crede că ştie (şi) când n-are cunoştinţă de ignoranţa sa, el comite cu
siguranţă greşelile cele mai stranii şi este mult mai greu a rectifica cunoştinţa greşită, decât a
dobândi cunoştinţe noi”.

BIBLIOGRAFIE

[1] Andonie, G. Şt., Istoria matematicii în România, vol. 1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
[2] Fătu, M., Istoria Universităţii Tehnice de Construcţii Bucureşti (1818-1998), Bucureşti, 1998.
[3] Filipescu, Gh. Em., Rezistenţa materialelor şi statica grafică, Buletinul Societăţii Politecnice, Anul XIV,
no. 10 (1931), Număr special publicat cu ocazia semicentenarului Societăţii Politecnice 1881-1931,
Istoricul dezvoltării tecnice în România, pag. 1082-1087.
[4] Ionescu, I., Societatea Politecnică faţă de ştiinţa, tecnica şi economia naţională, Buletinul Societăţii
Politecnice, Anul XIV, no. 10 (1931), Număr special publicat cu ocazia semicentenarului Societăţii
Politecnice 1881-1931, Istoricul dezvoltării tecnice în România, pag. 1045-1063.
[5] Istoria Universităţii Politehnica din Bucureşti, Pagini de istorie, 1816-1981. Lucrare aflată pe pagina de
Web: http://universulenergiei.educatia.ro/istorie/politehnica/.
[6] Teodorescu, N., Ionescu, B. B., Aniversare. Gazeta Matematică împlineşte 100 de ani (15 septembrie-
1895 – 15 septembrie 1995), Gazeta Matematică, Anul C, nr. 9 (1995), 385-392.
[7] Ţiţeica, G., Dezvoltarea ştiinţelor matematice în România, Buletinul Societăţii Politecnice, Anul XIV, no.
10 (1931), Număr special publicat cu ocazia semicentenarului Societăţii Politecnice 1881-1931, Istoricul
dezvoltării tecnice în România, pag. 1069-1081.

94