CD 24 Ianuarie - Unirea, Natiunea A Facut-O 2019

24
IANUARIE – UNIREA, NAȚIUNEA A FĂCUT-O!

24 IANUARIE – UNIREA,
NAȚIUNEA A FĂCUT-O!
ISSN 2558-832X
2019
Revistă națională de specialitate a cadrelor didactice
din toate ariile curriculare ale învățământului preuniversitar
Editura GRAFIX
Craiova, 2019
COORDONATORI:
Inspector educaţie permanentă GRIGORE ALEXANDRESCU

Prof. NICOLIN MARINELA EUGENIA
Prof. GODEANU MARIA IRINA
Prof. POPA ELEONORA
Înv. DINU ANIȘOARA
COLECTIVUL DE REDACȚIE
Prof. NICOLIN MARINELA EUGENIA

Prof. POPA ELEONORA
Responsabilitatea asupra conținutului științific al lucrărilor revine autorilor

acestora.
Volumul conține lucrările prezentate la masa rotundă din cadrul Proiectului

Educațional Regional „24 IANUARIE – UNIREA, NAȚIUNEA A FĂCUT-O!”,
Ediția a III-a, cuprins în CAERI 2018-2019, la poziția 1172, avizat de ISJ Gorj și MEN
Editura GRAFIX, România

Str. Vrancei, nr. 20
Tel.: 0763 356 496
edituragrafix@gmail.com
ISSN 2558-832X
24 IANUARIE – UNIREA, NAȚIUNEA A FĂCUT-O!
CUPRINS
24 IANUARIE 1859. UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE ................................................... 8

Prof. Andrei Ion ............................................................................................................................... 8
Şcoala Gimnazială Hurezani, Gorj ........................................................................................................................... 8
ECOURILE DUBLEI ALEGERI AL LUI ALEXANDRU IOAN CUZA OGLINDITĂ
ÎN PRESA INTERNAŢIONALĂ ..................................................................................................... 9
Prof. Klementina Ardelean .............................................................................................................. 9
Liceul Teoretic „Ady Endre” Oradea, Bihor ............................................................................................................ 9
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE ...................................................................................... 12
Prof. înv. primar Badea Daniela..................................................................................................... 12
Liceul de Arte „Marin Sorescu” Craiova, Dolj ...................................................................................................... 12
24 IANUARIE 1859: „MICA UNIRE”, PRIMUL PAS SPRE ROMÂNIA. UNIREA
PRINCIPATELOR ROMÂNE SUB DOMNIA LUI CUZA ....................................................... 13
Prof. Barbieru Daniela ................................................................................................................... 13
Scoala Gimnaziala „Salcia Tudor”, Braila ............................................................................................................ 13
ALEXANDRU IOAN CUZA ȘI IMPORTANȚA REFORMELOR SALE ............................... 16
Prof. Butoi Simona Luminița ......................................................................................................... 16
Școala Gimnazială Hurezani, Gorj ......................................................................................................................... 16
UNIREA CEA MICĂ DE LA 1859, UN PRIM PAS SPRE MAREA UNIRE DE LA 1918 .... 17
Prof. înv. preșcolar Cantor Dorina ................................................................................................. 17
L.T. „Al. Macedonski” Melinesti, Gradinita Negoesti ............................................................................................ 17
EROINA MICII UNIRI, ECATERINA CONACHI! ................................................................... 19
Prof. Cazacu Camelia ..................................................................................................................... 19
Școala Gimnazială „Constantin Gheorghe Marinescu”, Galați ............................................................................ 19
MAREA ADUNARE NAŢIONALĂ CONSTITUANTĂ DE LA ALBA-IULIA ....................... 20
Prof. consilier Cazacu Diana .......................................................................................................... 20
Scoala Gimnaziala „Al. I. Cuza” Bacau ................................................................................................................. 20
ALEXANDRU IOAN CUZA .......................................................................................................... 22
Prof. Cerna Delia............................................................................................................................ 22
Colegiul Național "Mihai Eminescu", Petroșani .................................................................................................... 22
Înv. Chera Liliana .......................................................................................................................... 24
Şcoala Gimnazială Pîrşcoveni, Olt ......................................................................................................................... 24
MICA UNIRE – CALEA CATRE MAREA UNIRE.................................................................... 27
Înv. Emilia-Marina Ciurea ............................................................................................................. 27
Școala Gimnazială „Teodor Juncu”, Bacesti, Vaslui ............................................................................................. 27
VASILE ALECSANDRI, SUSȚINĂTOR AL CAUZEI UNIONISTE ....................................... 30
Prof. Ciurea Viorica ....................................................................................................................... 30
Școala Gimnazială „Anton Pann” Craiova, Dolj ................................................................................................... 30
UNIREA PRINCIPATELOR MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ ÎN CONTEXTUL
GEOPOLITIC EUROPEAN .......................................................................................................... 33
Prof. înv. primar Constantin Lucia Monica ................................................................................... 33
Liceul Teologic, Tg-Jiu, Gorj .................................................................................................................................. 33
24 IANUARIE 1859: MICA UNIRE – UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE SUB
ALEXANDRU IOAN CUZA .......................................................................................................... 35
Prof. înv. primar Corâci Ioana ....................................................................................................... 35
Scoala Gimnaziala Cruset/Structura Urda de Jos, Gorj......................................................................................... 35
UNELE ASPECTE SUCCINTE PRIVIND UNIREA DE LA 1859 REFLECTATE ÎN
DOCUMENTELE DE EPOCĂ ...................................................................................................... 37
Prof. Daniela Curelea ..................................................................................................................... 37
Colegiul Tehnic ,,Cibinium” Sibiu .......................................................................................................................... 37
3
COSTACHE NEGRI UN REPREZENTANT AL ELITEI UNIONISTE ÎN SERVICIUL

UNIRII DEPLINE ȘI AL PRINCIPELUI ALEXANDRU I. CUZA ÎNTRE 1859-1866 .......... 41
Prof. dr. Dragoș Curelea ................................................................................................................ 41
Liceul Tehnologic ,,Avram Iancu” Sibiu ................................................................................................................ 41
UNIREA CEA MICĂ DE LA 1859, UN PRIM PAS SPRE MAREA UNIRE DE LA 1918 ..... 46
Prof. inv. prescolar Dascalu Elena Mihaela ................................................................................... 46
Gradinita Urda de Jos, Gorj ................................................................................................................................... 46
CULTIVAREA SENTIMENTULUI PATRIOTIC LA ELEVI ................................................ 50
Prof. David Fănica ......................................................................................................................... 50
Scoala Gimnazială ,,Emil Atanasiu” Garoafa, Vrancea......................................................................................... 50
Prof. înv. preșcolar Delcea Carmen ............................................................................................... 52
Grădinița cu Program Prelungit, Nr. 53, Constanța .............................................................................................. 52
PRIMUL COD PENAL DIN ROMÂNIA ...................................................................................... 54
Înv. Dinu Anișoara ......................................................................................................................... 54
Școala Gimnazială Crușeț....................................................................................................................................... 54
ACTUL DE LA 24 IANUARIE 1859 ÎN DOCUMENTELE VREMII ....................................... 55
Prof. Dragomir Dancu .................................................................................................................... 55
Şcoala Gimnazială Păuca, Sibiu ............................................................................................................................. 55
PICTORULUI UNIRII – THEODOR AMAN .............................................................................. 58
Prof. Farcaş Claudia ....................................................................................................................... 58
Colegiul Ţara Bârsei, Prejmer, Braşov................................................................................................................... 58
Prof. Faciu Mihaela ........................................................................................................................ 60
Școala Gimnazială Căpreni, Gorj ........................................................................................................................... 60
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE SUB ALEXANDRU IOAN CUZA ......................... 62
Prof. Fănică Daniel ........................................................................................................................ 62
Școala Gimnazială Cândești, Buzău ....................................................................................................................... 62
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE SUB CONDUCEREA LUI ALEXANDRU IOAN
CUZA ................................................................................................................................................ 64
Prof. Ferdinant Nicoleta ................................................................................................................. 64
G.P.P. Nr.1 Caracal, Olt......................................................................................................................................... 64
UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE IN CONTEXT NATIONAL ȘI EUROPEAN ......... 66
Prof. Anca-Genoveva Galusca ...................................................................................................... 66
Scoala Gimnaziala „Teodor Juncu”, Bacesti, Vaslui ............................................................................................ 66
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE. 24 IANUARIE 1859 .................................................. 72
Prof. înv. primar Fodor Andreea-Cristina ...................................................................................... 72
Prof. Mureșan Elisabeta-Marcela ................................................................................................... 72
Școala Gimnazială Țaga, Cluj ................................................................................................................................ 72
CUM S-A FĂCUT UNIREA DE LA 24 IANUARIE 1859? ......................................................... 75
Prof. înv. primar Glodeș Ana ......................................................................................................... 75
Școala Primară Văluța, Gorj .................................................................................................................................. 75
ALEXANDRU IOAN CUZA – FILE DE LEGENDĂ.................................................................. 76
Prof. Godeanu Maria Irina ............................................................................................................. 76
Școala Gimnazială Crușeț, Gorj ............................................................................................................................. 76
VASILE STURDZA, PRIM-MINISTRUL MOLDOVEI ............................................................ 78
Prof. Godeanu Claudia Diana ........................................................................................................ 78
Scoala Gimnaziala Cruset, Gorj ............................................................................................................................. 78
MICA UNIRE................................................................................................................................... 79
Prof. înv. primar Grama Simona .................................................................................................... 79
Scoala Gimnaziala Hurezani, Gorj ......................................................................................................................... 79
4
REPREZENTAREA DOMNULUI UNIRII ÎN CETATEA BĂNIEI ......................................... 81

Prof. Gugu Eugenia Luminiţa ........................................................................................................ 81
Colegiul Naţional „Carol I“, Craiova .................................................................................................................... 81
ALEXANDRU IOAN CUZA-ÎNFĂPTUITORUL MICII UNIRI .............................................. 84
Prof. Ionescu Daniela Claudia ....................................................................................................... 84
Colegiul Naţional „Frații Buzești” Craiova, Dolj .................................................................................................. 84
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE - 24 IANUARIE 1859 ................................................ 86
Prof. inv. prescolar Iordache Valentina ......................................................................................... 86
Gradinita Hurezani, Gorj........................................................................................................................................ 86
Prof. Maftei Emanuela ................................................................................................................... 89
Liceul Teoretic “Mihail Kogălniceanu”, Constanța ............................................................................................... 89
ŞCOALA ROMÂNEASCĂ SUB SEMNUL EVENIMENTELOR
DE LA 24 IANUARIE 1859 PÂNĂ ÎN PREZENT ....................................................................... 91
Prof. Manolachi Doina ................................................................................................................... 91
Şcoala Gimnazială „Elena Cuza ”Vaslui ............................................................................................................... 91
MICA UNIRE................................................................................................................................... 93
Prof. înv. primar Maria Cristian ..................................................................................................... 93
Școala Gimnazială Hurezani, Gorj ......................................................................................................................... 93
„UNIREA, NAŢIUNEA A FĂCUT-O!” ........................................................................................ 94
Prof. înv. primar Nicola Paula ....................................................................................................... 94
Școala Gimnazială Crușeț....................................................................................................................................... 94
PORTRETUL OFICIAL AL LUI ALEXANDRU IOAN CUZA................................................ 97
Prof. Nicolin Marinela Eugenia ..................................................................................................... 97
Scoala Gimnaziala Cruset, Gorj ............................................................................................................................. 97
DIMITRIE BOLINTINEANU, COLABORATOR ȘI SFETNIC AL LUI CUZA ................... 98
Prof. Nicolin Ionela Vasilica.......................................................................................................... 98
Liceul Tehnologic „Constantin Nicolaescu Plopșor” Plenița, Dolj ....................................................................... 98
MARELE SFAT NAȚIONAL ROMÂN – CEEA CE AR FI PUTUT FI,
DAR NU A FOST ........................................................................................................................... 100
Prof. Oltean Sabina Larisa ........................................................................................................... 100
Prof. Mureșan Roxana.................................................................................................................. 100
Liceul cu Program Sportiv Alba Iulia ................................................................................................................... 100
ALEXANDRU IOAN CUZA- PERSONALITATE A ISTORIEI MODERNE ....................... 103
Prof. înv.primar Pană Ana............................................................................................................ 103
Școala Gimnazială Crușeț, Gorj ........................................................................................................................... 103
MOŞ ION ROATĂ – SIMBOLUL UNIRII PRINCIPATELOR ROMÂNE ........................... 104
Prof. Nicola Felicia ...................................................................................................................... 104
Prof. Pascu Madalina Adriana ..................................................................................................... 104
Scoala Gimnazială Specială „Sf. Mina” ............................................................................................................... 104
UNIREA DE LA 1859 ȘI ROLUL BISERICII ORTODOXE ÎN ÎNFĂPTUIRERA
ACESTEIA ..................................................................................................................................... 106
Prof. Pătru Mihai Claudiu ............................................................................................................ 106
Școala Gimnazială Hurezani, Gorj ....................................................................................................................... 106
24 IANUARIE 1859 – UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE SUB ALEXANDRU
IOAN CUZA ................................................................................................................................... 108
Prof. înv. primar Pîrvulescu Claudia ............................................................................................ 108
5
RECUNOAŞTEREA INTERNAŢIONALĂ A UNIRII DIN DATA

DE 24 IANUARIE 1859 ................................................................................................................. 109
Prof. Pîrvulescu Luiza Carmen .................................................................................................... 109
Prof. înv. primar Plăișanu Eugenia .............................................................................................. 111
Liceul Tehnoogic Stoina, Gorj .............................................................................................................................. 111
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE A FOST ȘI O PROBLEMĂ EUROPEANĂ ........ 114
Prof. Eleonora POPA ................................................................................................................... 114
Şcoala Gimnazială Crușeț, Gorj ........................................................................................................................... 114
UNIREA CEA MICĂ DE LA 1859 .............................................................................................. 117
Prof. înv. primar Popescu Luciana-Oana ..................................................................................... 117
Școala Primară Urda De Jos, Gorj ...................................................................................................................... 117
ALEXANDRU IOAN CUZA ........................................................................................................ 118
Prof. înv. preșcolar Porfire Vasilica ............................................................................................. 118
Grădinița Măiag, Gorj .......................................................................................................................................... 118
24 IANUARIE 1859 - MICA UNIRE ........................................................................................... 120
Prof. Prodan Elena ....................................................................................................................... 120
Prof. Stroescu Mariana ................................................................................................................. 120
Prof. Nicolaescu Petronela ........................................................................................................... 120
Școala Gimnazială Devesel................................................................................................................................... 120
UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE- UN SINGUR DOMN, UN STAT UNITAR .......... 122
Prof. Rădoi Liana Mihaela ........................................................................................................... 122
G.P.P. Nr.1 Caracal, Olt....................................................................................................................................... 122
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE SUB ALEXANDRU IOAN CUZA ......................... 125
Prof. înv. primar Răscol Elena ..................................................................................................... 125
Școala Gimnazială Nr.1 Totea, Gorj..................................................................................................................... 125
160 DE ANI DE LA MICA UNIRE.............................................................................................. 127
Prof. Rotaru Georgiana ................................................................................................................ 127
MICA UNIRE - PRIMUL PAS SPRE ROMÂNIA .................................................................... 129
Prof. înv. primar Stamin Cristina Manuela .................................................................................. 129
Școala Gimnazială Drăgotești, Dolj ..................................................................................................................... 129
FOCȘANII ÎN VREMEA UNIRII PRINCIPATELOR ............................................................. 131
Prof. înv. primar Stan Nicoleta Laura ......................................................................................... 131
Școala Gimnazială ,,IancuVăcărescu”, Văcărești, Dâmbovița ............................................................................ 131
CUM S-A ÎNFĂPTUIT UNIREA? ............................................................................................... 133
Prof. înv. primar Stan Maria ........................................................................................................ 133
Școala Primară Licurici, Gorj .............................................................................................................................. 133
ROLUL BISERICII ORTODOXE ROMANE ÎN REALIZAREA UNIRII DE LA 1859 ..... 137
Prof. Claudiu Stancu .................................................................................................................... 137
Liceul Tehnologic Stoina, Gorj ............................................................................................................................. 137
24 IANUARIE 1859, PRIMUL PAS SPRE ROMÂNIA ............................................................ 142
Prof. Stefanovici Elena ................................................................................................................ 142
Liceul de Arte „Sabin Păuța” Reșița, Caraș-Severin ........................................................................................... 142
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE .................................................................................... 143
Prof. înv. primar Stoica Liliana Diana ......................................................................................... 143
Liceul Teoretic Bechet, Dolj.................................................................................................................................. 143
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE SUB DOMNIA LUI CUZA ..................................... 146
Prof. inv. primar Stoenescu Luminita .......................................................................................... 146
Scoala Gimnaziala Hurezani,Gorj ........................................................................................................................ 146
6
EROINA UNIRII DE LA 1859-ECATERINA COCUŢA CONACHI ..................................... 150

Prof. Stefan Marcela .................................................................................................................... 150
Scoala Gimnaziala Cruset, Gorj ........................................................................................................................... 150
ALEXANDRU IOAN CUZA ȘI PRIMA LEGE MODERNĂ A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
ROMÂNESC .................................................................................................................................. 152
Prof. Oana Tănăsescu................................................................................................................... 152
Școala Gimnazială Bazna, Sibiu ........................................................................................................................... 152
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE FUNDAMENT PENTRU MAREA UNIRE......... 154
Prof. înv. primar Teișanu Daniela Dorina .................................................................................... 154
Școala Gimnazială Șuțești, Brăia.......................................................................................................................... 154
STATUTUL DEZVOLTĂTOR AL CONVENŢIEI DE LA PARIS ........................................ 157
Prof. Tomoiu Alina-Nicoleta ....................................................................................................... 157
Liceul Tehnologic ,,Alexandru Macedonski’’ Melinești ........................................................................................ 157
LEGEA INSTRUCȚIUNII PUBLICE ......................................................................................... 159
Prof.înv.primar Tomoiu Liviu ...................................................................................................... 159
Liceul Tehnologic ,,Alexandru Macedonski’’ Melinești ........................................................................................ 159
UNIREA CEA MICĂ DE LA 1859, UN PRIM PAS SPRE MAREA UNIRE DE LA 1918 ... 160
Prof. înv. primar Toropu Despina ................................................................................................ 160
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE – PROBLEMĂ EUROPEANĂ.............................. 162
Prof. Țîrcomnicu Daniela Simona ............................................................................................... 162
Școala Gimnazială Vulpeni, Olt ............................................................................................................................ 162
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE SUB ALEXANDRU IOAN CUZA (1859) ............. 164
Prof. înv. primar Udrea Elena ...................................................................................................... 164
Școala Gimnazială Căpreni, Gorj ......................................................................................................................... 164
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE - PRIMUL PAS SPRE ROMÂNIA MARE........... 167
Prof. Sevastiţa Ungureanu............................................................................................................ 167
Şcoala Gimnazială “Sf. Gheorghe”, Craiova, Dolj .............................................................................................. 167
24 Ianuarie 1859 ............................................................................................................................. 171
Prof. Uțulete Anca-Elena ............................................................................................................. 171
Școala Gimnazială Nr. 1 Sălătrucel, Vâlcea ......................................................................................................... 171
24 IANUARIE- UNIREA MICĂ! ................................................................................................. 173
Prof.înv.preșcolar și primar Vasile Janina-Florentina ................................................................. 173
Școala Gimnazială Drăgotești, Grădiniţa Popînzălești, Dolj ............................................................................... 173
PROIECT DE ACTIVITATE INTEGRATĂ ............................................................................. 175
Educ. Vladutu Camelia ................................................................................................................ 175
Grădiniţa Cruset, Gorj .......................................................................................................................................... 175
Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 ........................................... 178
Prof. Vulpe Veronica ................................................................................................................... 178
Școala Gimnaziala Crușeț, Gorj ......................................................................................................................... 178
7
24 IANUARIE 1859.
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE
Prof. Andrei Ion,

Şcoala Gimnazială Hurezani, Gorj
În 24 ianuarie 1859 a avut loc Mica Unire – Unirea Principatelor Române sub conducerea
lui Alexandru Ioan Cuza. Mica Unire de la 1859 a fost primul pas important pe calea înfăptuirii sta-
tului național unitar român.
Unirea celor două principate a fost un proces care a început în 1848, bazat pe puterni-
ca apropiere culturală și economică între cele două țări. În anul 1848 s-a realizat uniunea vamală în-
tre Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
În Moldova, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în unanimitate, la 5 ianuarie 1859,
reprezentantul „Partidei Naționale”, urmând ca ulterior într-o ședință secretă a Adunării, deputatul
Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, aceasta fiind ac-
ceptată în unanimitate.
Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o
încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenţiei din 1858 nu se stipula ca domnii aleși în
cele două Principate să fie persoane separate.
În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parla-
mentul și Guvernul, realizând unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a
fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin Con-
stituția adoptată la 1 iulie 1866, Principatele Unite încep să se numească oficial România pentru ca
la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România creându-se actualul stat.
Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche fa-
milie de moldoveani, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a
născut la 20 martie 1820. A învăţat până în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii
săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri.
E trimis apoi la Paris, unde îşi ia bacalau-
reatul în litere. S-a întors apoi în ţară şi a intrat în
armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza în timpul eveni-
mentelor din 1848 Cuza a fost în primele rânduri.
A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Peter-
sburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme
democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din
ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cu-
za; a reuşit apoi să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Cuza are ocazia să participe la Ma-
rea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.
În timpul domnitorului Grigore Ghica s-a reîntors în ţară şi în perioada pregătirii Unirii în-
deplinea funcţia de pârcălab de Galaţi. Ca forma de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru
adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale,
nu radicale însa, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi
de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în
Moldova.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dez-
voltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al
României si al primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești,
reforma electorala, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrara, a învățământului, domnia lui
Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.
Primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român a fost făcut la 24 ia-
nuarie 1859, dar Marea Unire a avut loc în 1918 în Alba Iulia.
8
ECOURILE DUBLEI ALEGERI AL LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

OGLINDITĂ ÎN PRESA INTERNAŢIONALĂ
Prof. Klementina Ardelean

Liceul Teoretic „Ady Endre” Oradea, Bihor
Pentru români, 24 ianuarie are o importanță deosebită. În această zi s-au pus bazele dezvol-
tării moderne a statului.Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor (5 ian.1859 la Iaşi
şi 24 ian. 1859 la Bucureşti), s-a înfăptuit unirea Ţărilor Române sub numele de „Principatele Unite
ale Moldovei şi Valahiei”. Mihail Kogălniceanu spunea despre „Mica Unire” de la 1859: „Unirea
este actul energic al întregii naţiuni române. Unirea, naţiunea a făcut-o!”. Alexandru Papiu-Ilarian
afirma: „Numai unirea Transilvaniei va pune fundamentul vieţii perpetue a României, fiindcă aceas-
ta este partea cea mai frumoasă şi cea mai vitală din trupul sfâşiat al naţiunii române!”, iar Gazeta
Transilvaniei, din 31 ian. 1859, relata: „După alegerea domnului Alexandru Ioan Cuza se prefăcu
capitala României într-o mare de făclii şi lumini. O generală entuziasmare cuprinse tot oraşul care
suna de urări: să trăiască prinţul României, Alexandru Cuza”!
Încă înainte de sosirea lui Cuza în Bucureşti, Kogălniceanu, viitorul său prim ministru, care
deja îl aştepta aici, îi scria: „Situaţia este magnifică. Poporul e beat de entuziasm. Încă de azi oraşul
e în sărbătoare. Toată lumea a ieşit pe stradă. Veţi primi o ovaţie cum n-a primit niciodată vreun
domn în Principate, ce spun eu, cum n-au avut nici suveranii marilor state. […] Nu vă puteţi închi-
pui ce cheltuieli au făcut simpli particulari pentru a vă primi în mod demn.”
În data de 12/24 februarie, numeroase grupuri se întindeau până dincolo de pădurea Băneasa
şi de Otopeni, iar în oraş, Podul Mogoşoaiei se pregătea să-l primească pe domnul Unirii. Iată ce
scria ziarul „Naţionalul” din ziua respectivă: „Mai este trebuinţă a vorbi despre marele entuziasm ce
fu duminică…? Pana… nu poate descrie acel entuziasm. Numai aceia care au văzut acele zecimi de
mii de oameni ce umpleau strada Mogoşoaia de la barieră până la Mitropolie şi mai multe poşte îna-
inte de Bucureşti, acele ferestre şi acoperişuri de case garnisite de lume, acele stindarde şi decoraţii
care împodobeau toate casele, acele strigări nebune de entuziasm şi veselie, acele buchete ce
curgeau pe prinţ, acele arcuri de triumf ce se zăreau din distanţă în distanţă, în fine, acea iluminaţie
splendidă şi generală, precum nu a mai văzut capitala noastră, trebuie, zic, să se fi văzut toate aces-
tea pentru ca să poată cineva simţi mai bine mărimea acestei sărbători.”
Presa transilvăneană a prezentat mişcarea naţională româneascăpentru crearea statului mo-
dern român, realizat prin unirea Moldovei şi Munteniei, în urma dublei alegeri a domnului Al. I.
Cuza la Iaşi şi Bucureşti. În condiţiile create de războiul Crimeii şi de discutarea statutului Principa-
telor Române de către marile puteri în cadru internaţional, redacţia publicaţiei braşovene Gazeta
Transilvaniei observa: „Cauza şi viitorul acestor Principate ajunse deocamdată a fi obiectul cel mai
interesant al tuturor dezbaterilor diplomatice şi al tuturor jurnalelor europene de un renume mai ma-
re”. Publicaţia informa regulat proprii cititori în chestiunea unirii, reproducând materiale informati-
ve din presa extracarpatică şi din străinătate, urmărirea, înregistrarea şi comentarea lucrărilor Adu-
nărilor adhoc, relatarea alegerilor. Cu toate acestea, foile braşovene au mani Transilvaniei cu Prin-
cipatele Române de peste munţi, pentru a forma astfel o Dacoromânie: „Principatele Moldova şi
Ţara Românească - scria el - nu pot exista fără Transilvania. Cine vrea stăpânirea Principatelor tre-
buie înainte de toate să cucerească Transilvania”. Evenimentele ce au urmat aveau să confirme
această previziune.
Tendinţa de unire a românilor transilvăneni avea să se confirme cu şimai multă tărie după
dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor: „Dumnezeule, ce popor este po-
porul român! Când se inspiră de vreo idee, când are vreo bănuială, uită toate interesele private şi se
consacră numai pentru triumful cauzei comune”! scria publicaţia Foaie pentru minte, inimă şi litera-
tură (nr.4/28 ian. 1859). În numerele următoare ale acestei gazete, care a alocat cel mai amplu spaţiu
în publicistica românească ardeleană evenimentelor din Moldova şi Ţara Românească, sunt relatate
modul în care a fost ales Cuza, discursul noului domn, o scurtă biografie a domnului unirii etc., toa-
te cu scopul de a face cât mai cunoscute celor din Transilvania evenimentele din Principate. Chiar şi
9
o publicaţie maghiară ce apărea la Cluj, Magyar Futár(Curierul maghiar) era nevoită să recunoască
importanţa actului dublei alegeri a lui Alexandru I. Cuza: „Exemplul atât de minunat al poporului
român care a obţinut prin aceasta garanţia temeinică a unui viitor fericit”.
Ziarul maghiar din Cluj KolozsváriKözlöny relatează despre entuziasmul maselor: „poporul
s-a revărsat în valuri,imense pe străzile străbătute de deputaţi, urmat de muzicele militare, care au
cântat toată noaptea. Toate clădirile publice şi private se iluminează, ostaşii cu puştile pe umăr
amestecaţi printre popor se bucură de fericirea generală,.... se dansează Hora Unirii pe toate răspân-
tiile ... Strigătele de bucurie cutremurau văzduhul. Însufleţirea era de nedescris”.
Lajos Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare din 1848, în memoriile sale consemna des-
pre alegerea lui Cuza următoarele: „În altfel de spirit e necesar ca un popor să întemeieze o patrie
sau dacă a pierdut-o, să şi-o recâştige”.
Publicaţia săptămânală PolitikaiUjdonságok (Noutăţi politice) din Buda relatează, pe 24 fe-
bruarie 1859, despre contextul internaţional al dubleialegeri a lui Alexandru Ioan Cuza. Titlul arti-
colului este sugestiv, Alegerile din Moldova şi Valahia - problemă europeană. Autorul articolului
relatează pe primele două pagini despre contextul internaţional, interpretarea în mod favorabil lor (a
românilor) a Convenţiei de la Paris, reacţia Porţii de mobilizare a armatei şi concentrarea acesteia
pe linia Dunării, atitudinea favorabilă a Franţei şi Sardiniei, respectiv poziţia rezervată a Rusiei şi a
Prusiei. Reacţia vehementă a Porţii a fost cauzată de încălcarea prevederilor Convenţiei de la Paris,
domnitorul neavând vârsta specificată de tratat. Săptămânalul politic de la Buda citează atitudinea
favorabilă a ziarului francez Constitutionnel, unde, pe 19 februarie 1859, a fost publicat un articol
favorabil domnitorului român, dar, în acelaşi timp, ameninţător. „Oare trebuie să recunoaştem lega-
litatea alegerilor, sau trebuie să permitem marilor puteri să intervină armat pe teritoriul Principate-
lor. Această ultimă ipoteză este foarte periculoasă. Drept exemplu e Roma, unde intervenţia străină
a înrăutăţit situaţia”. În continuare, PolitikaiUjdonságok titra faptul că planul domnitorului este
convocarea Adunărilor la Focşani şi constituirea unui Parlament bicameral care să desăvârşească
opera de unificare a Principatelor şi făurirea noului stat naţional. În contextul formării unei Regat
daco-român sprijinit de marile puteri, Alexandru I. Cuza este dispus să renunţe la tron pentru a face
loc unui prinţ străin. Pe data de 26 mai 1859, acelaşi săptămânal din Buda relata despre pregătirea
Europei de război. În contextul mobilizării generale pe continent, şi Alexandru I. Cuza şi-a mobili-
zat armata între Ploieşti şi Calafat, efectivele românești fiind de 50.000 de soldaţi. Presa maghiară
din Buda relatează pe larg despre războiul pentru unificarea Italiei, alianţa dintre Napoleon al IIIlea
şi Victor Emanuel împotriva austriecilor.
Dubla alegere al lui Alexandru I. Cuza este tratată şi de VasárnapiÚjság (Ziarul de Dumini-
că) în ediţia din 27 martie 1859. Deşi articolul ocupă primele pagini ale publicaţiei din Buda, acesta
se rezumă la prezentarea biografiei tânărului domnitor, cu portretul acestuia, care la doar 36 de ani a
devenit domnul Moldovei şi al Ţării Vlahilor. Se pune accent pe pregătirea militară a domnitorului,
căsătoria cu Elena în 1845, activitatea de revoluţionar, perioada exilului, timpul petrecut în Con-
stantinopol, membru al adunării ad-hoc. Dubla alegere a lui Alexandru I. Cuza trebuia recunoscută
de marile puteri. Cum acest lucru nu s-a realizat la Conferinţa de la Paris, era necesară convocarea
unei noi conferinţe. Publicaţia maghiară mai aminteşte şi de sprijinul acordat domnitorului de Rusia
şi Franţa, favorabile unirii depline, şi de refuzul Porţii de a recunoaşte „dorinţaromânilor”. Conform
sursei citate, domnitorul este dispus să renunţe ladomnie dacă marile puteri sprijină venirea unui
prinţ străin în scaunul dedomnie.
Dubla alegere al lui Alexandru I. Cuza a avut ecouri şi dincolo de hotare. Cum am mai
amintit, presa franceză avea o atitudine favorabilă, consacrând evenimentului numeroase articole.
Cotidianul englez Times a apreciat curajul românilor, care au tăiat „nodul gordian”, în timp ce Dai-
lyNews considera că Marea Britanie ar fi fost rău inspirată în cazul adoptării unei poziţii ostile vo-
inţei românilor. Pentru Cavour era vorba de unprecedent al unităţii italiene, deoarece „faptul minu-
nat ce s-a realizat la poalele Carpaţilor” urma să poată fi repetat „la poalele Alpilor”. „Ziua de 24
ianuarie - scria Kronstadter Zeitung - este o zi memorabilă a poporului român ... Puţine popoare de
pe globul pământesc au realizat cu sacrificii mari o operă patriotică atât de măreață”.
Dubla alegere a lui Alexandru I. Cuza a avut parte de ecouri diferite din partea puterilor ga-
10
rante. La Viena, acţiunea adunărilor din Moldova şiŢara Românească au fost denunţate ca revo-
luţionare, preconizându-se chiar o intervenţie militară. Franţa era neclintită în sprijinul unirii, urmă-
rind extinderea influenţei sale la gurile Dunării. Rusia sprijinea unirea ca un mijloc de a slăbi Aus-
tria şi Prusia, în condiţiile în care urmărea relaţii mai strânse cu Franța. Sardinia şi Prusia aprobau
unirea urmărind promovarea propriilor ambiţii în Italia, respectiv Germania. Marea Britania oscila,
în timp ce Poarta se opunea vehement. Cuza a susţinut o puternică campanie diplomatică pentru a
obţine recunoaşterea dublei alegeri. A trimis delegaţii moldovene şi muntene în cele mai importante
capitale europene în vederea obţinerii sprijinului marilor puteri. Presa străină a urmărit cu interes
evenimentele Conferinţei de la Paris deschisă în aprilie. Înfrângerea Austriei pe câmpul de luptă,
armistiţiul şi pacea preliminară de la Villafranca au permis marilor puteri să se concentreze din nou
asupra teritoriilor de la Dunărea de Jos. În cele din urmă, în septembrie 1859, toate puterile garante
au acceptat dubla alegere.
Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de a face cu două principate con-
duse de același domnitor. Marele merit al lui Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea interna-
țională a Unirii Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, a pus bazele statu-
lui român modern. Se poate afirma că, odată cu domnia lui Alexandru I. Cuza, aînceput un nou ca-
pitol, atât în istoria românilor din noul stat, cât şi în cea a românilor transilvăneni, care le va permite
să iniţieze şi să organizeze făţiş o mişcare politică cu un obiectiv şi cu un scop final categoric: uni-
rea cu România.
Bibliografie:
- KeithHitchins, Românii 1774-1866, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996
- Gheorghe Platon, Istoria modernă a României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985
- Dan Berindei coordonator, Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Constituirea României moderne,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003
- Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2000
http://www.bjbv.ro/scan/schitaGT/Untitled-13.html
http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/10941/1/BCUCLUJ_FP_279356_1859_022_0007.pdf
http://epa.oszk.hu/00000/00030/00265/pdf/VU-1859_06_13_03_27.pdf
11

Prof. înv. primar Badea Daniela
Liceul de Arte „Marin Sorescu” Craiova, Dolj
În 24 ianuarie 1859 a avut loc Mica Unire – Unirea Principatelor Române sub condu-
cerea lui Alexandru Ioan Cuza. Mica Unire de la 1859 a fost primul pas important pe calea în-
făptuirii statului național unitar român. Unirea celor două principate a fost un proces care a început
în 1848, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. În anul 1848 s-a
realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza,
respectiv Gheorghe Bibescu.
cele două Principate să fie persoane separate.
În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unifi-
cat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866,
unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
Prin Constituția adoptată la 1 iulie 1866, Principatele Unite încep să se numească ofici-
al România pentru ca la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România
creându-se actualul stat.
milie de moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a
săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde îşi ia bacalaureatul în litere.
S-a întors apoi în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti. Domnia lui Ale-
xandru Ioan Cuza în timpul evenimentelor din 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul
la adunarea de la hotelul “Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Prin-
tre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza; a reuşit apoi să
scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Cuza are ocazia să participe la Marea Adunare de la
Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.
Moldova.
12
24 IANUARIE 1859: „MICA UNIRE”, PRIMUL PAS SPRE ROMÂNIA.

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE SUB DOMNIA LUI CUZA
Prof. Barbieru Daniela

Scoala Gimnaziala „Salcia Tudor”, Braila
MICA UNIRE din 24 ianuarie 1859- Unirea Principatelor Române:

Ziua de 24 ianuarie a rămas în istoria românilor ca data la care s-a înfăptuit Unirea Principa-
telor Române, în anul 1859, la foarte scurt timp după numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al
Moldovei și Țării Românești.
După mai mulți ani în care pașii spre îndeplinirea acestei dorințe au fost „mărunțiți” de ati-
tudinea marilor puteri ale Europei, aceasta a devenit realitate, într-un context favorabil, care a dus,
pe parcurs, la transformarea „României” de atunci într-un stat modern, aducând pentru prima dată
câteva elemente occidentale în viața românilor.
Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1 De-
cembrie 1918, de la Alba Iulia), reprezintă unificarea vechilor principate, Moldova și Țara Româ-
nească, într-un Principat unit.
La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Țării Românești era în
mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor.
Situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a fost în-
vinsă de Marile Puteri, formate din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Re-
gatul Sardiniei și Imperiul Otoman.
Principatele române, din mâinile rușilor și turcilor, în ale marilor puteri europene
După război, în 1856, prin Tratatul de Pace de la Paris se iau decizii care privesc și principa-
tele Moldovei și Țării Românești.
De exemplu, Moldovei i se atașează trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad.
În contextul discuțiilor despre unirea celor două principate, în 1857 Marile Puteri acordă
acestora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) despre Unire.
În acest scop, se constituiau adunări Ad-hoc, în care se discutau alegerile pentru Divanurile
Ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.
Falsificarea alegerilor, un obstacol pentru Unire

În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire,
însă în Moldova, situația a fost mai controversată. Aici, caimacanul (locțiitor la conducerea Moldo-
vei), Nicolae Vogoride, sprijinit de Imperiul Otoman, care îi promitea domnia dacă Unirea nu se va
realiza, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc.
Șansa a făcut însă ca Vogoride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantino-
pol, iar corespondența a fost furată și publicată în presa europeană, la Bruxelles.
Descoperirea a iscat scandaluri atât printre români, cât mai ales la nivel european. Marile Puteri au
rupt relația cu Imperiul Otoman, au solicitat întâlniri cu împăratul Franței, Napoleon, și regina Marii
Britanii, Victoria, iar falsele alegeri au fost, astfel, anulate. În toamna anului 1857, în urma noilor
alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Pprincipatelor Moldovei și Țării Românești.
În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la principatele ro-
mâne, dintre care cea mai semnificativă a fost unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei
sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Ma-
iestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri. Unirea propusă aici s-a dovedit a fi mai de-
grabă una formală, cele două principate urmând să funcționeze separat în mare parte, ca până
atunci, cu doar câteva puncte comune: o Comisie Centrală la Focșani, care reprezenta un fel de Par-
lament mai mic, Înalta Curte de Justiție și Casație și Armata. Capitalele rămâneau aceleași, la Bucu-
rești și Iași, și se intenționa ca domnitorii să fie diferiți.
13
Problema Principatelor a fost pusă în cadrul Congresului de contele Walewski, ministrul

de Externe al Franţei
Principale măsuri care au vizat Principatele au fost:
• desfiinţarea protectoratului rusesc şi înlocuirea lui cu o garanţie colectivă a Marilor
Puteri. Prin acest fapt s-a reuşit eliminarea influenţei ruseşti şi asigurarea că trupele ţariste
nu vor mai putea străbate teritoriul Principatelor fără acordul puterilor garante. Astfel, era se
stopată posibila înaintare a Rusiei în Balcani.
• cedarea sud-estului Basarabiei Principatului Moldovei. Această măsură a îndepărtat Ru-
sia de gurile Dunării. Libera circulaţie pe Dunăre sub atenta supraveghere a Comisiei Euro-
pene a Dunării. Scoaterea Dunării de sub influenţa rusească era o prioritate strategică pentru
puterile din centrul Europei.
• suzeranitatea otomană era menţinută. Fiind sub suzeranitate otomană, Principatele nu pu-
teau avea propria politică externă, fapt ceea ce constituia o garanţie în plus că cele două teri-
torii nu vor cădea sub sfera de influenţă rusească.
• armata naţională. Măsura dădea Principatelor posibilitatea de a-şi asigura ordinea internă.
În ceea ce priveşte Unirea Principatelor, opiniile Marilor Puteri au fost împărţite în
funcţie de interesele lor strategice de politică externă:
• Franţa. Instrumentul din cadrul politicii externe franceze elaborată de Napoleon al III-lea
avea la bază principiul naţionalităţilor, care presupunea ca fiecare naţiune să îşi decidă sin-
gură soarta. Acesta era doar un pretext dintr-un proiect mult mai amplu prin care împăratul
francez a încercat pe tot parcursul domniei sale să refacă prestigiul ţării sale după Congresul
de la Viena din 1815 şi să readucă Franţa la statul de primă putere de pe continent. Se înţe-
lege astfel de ce problema Principatelor a fost adusă în discuţie tocmai de Franţa. De aseme-
nea, unirea Principatelor constituia un pretext în rivalitatea franco-habsburgică.
• Rusia. Fiind puterea învinsă, ea nu a avut un cuvânt de spus, însă nu era deranjată de o
eventuală unire a Principatelor. Sardinia.
• Franţa îi cere să aibă o atitudine pozitive pentru a lovi în interesele habsburgice. Regatul Pi-
emontului şi a Sardiniei dorea la rândul său unificarea Italiei sub casa de Savoia. Era impor-
tant pentru a lovi în Imperiul Habsburgic, deoarece Lombardia şi Veneto se aflau sub stăpâ-
nirea sa.
• Prusia. Prusia dorea, de asemenea, să lezeze interesele habsburgice deoarece îşi dorea unifi-
carea Germaniei în jurul ei sub casa de Hohenzollern şi nu în jurul Austriei şi casei de
Habsburg.
• Marea Britanie. Deşi iniţial susţine ideea unirii, în cele din urmă s-a opus deoarece Imperiul
Otoman a garantat neutralitatea strâmtorilor (niciunui vas militar sub pavilion străin nu i se
va permite străbaterea strâmtorilor), iar Marea Britaniei nu mai avea astfel nici un interes
strategic.
• Imperiul Otoman. S-a împotrivit deoarece se putea constitui un precedent.
• Imperiul Habsubrigic s-a opus pentru a leza interesele Franţei.
În cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor diva-
nuri ad-hoc.
Surpriza alegerilor domnitorilor din cele două principate
În anul următor, în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova,
iar noul domnitor a fost desemnat Alexandru Ioan Cuza. Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859,
au avut loc alegeri și la București, iar profitând de faptul că Marile Puteri nu specificau clar că prin-
cipatele române nu pot fi conduse de același domnitor, și aici a fost ales tot Alexandru Ioan Cu-
za. Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de a face cu două principate conduse
de același domnitor.
Marele merit al lui Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii
Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, a pus bazele statului român mo-
dern. Noua țară a început să se numească România abia după abdicarea lui Cuza, din anul 1866,
când a fost redactată prima constituție.
14
În tot acest timp, în care două dintre principatele române au reușit să se unească, Transilva-
nia se afla sub stăpânire austriacă, iar din 1867, sub dominație austro-ungară, până în 1918, când a
avut loc Marea Unire de la Alba Iulia.
Alexandru Ioan Cuza, artizanul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie
de moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Mama sa, Sultana
Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol.
Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad. A învăţat până în 1831 la Iaşi, la pensionul
condus de francezul Victor Cuenin, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.
În anul 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept
şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va
înainta demisia în 1840.
La 30 aprilie 1844 se căsătoreşte cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a
soției sale Ecaterina (Catinca) (fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor
cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza) şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.
În timpul Revoluţiei de la 1848, Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea
de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii
adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza, însă acesta a reuşit să sca-
pe de sub pază şi să fugă în Transilvania.
A participat, de asemenea, la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se re-
trage în Bucovina.
Ulterior devine preşedinte al judecătoriei Covurlui între 1849 – 1851 şi 1855 – 1856, direc-
tor al Ministerului de Interne – în 1851, primind în această perioadă şi rangul de vornic.
La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi, însă imediat după decesul domnului Ghica es-
te destituit de caimacamul Teodor Balş.
Ca formă de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cu-
za şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însă, Cuza a fost ac-
ceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie
1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova.
României şi a primului guvern unitar, prin reformele sale – adoptarea primei Constituții românești,
reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului -, domnia
lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.
După domnie a plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă interesul de a lucra în con-
tinuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase do-
minat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie
1866. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu este opor-
tun din cauza situaţiei politice din cel moment.
Ulterior Cuza este răpus de boală şi se mută la Florenţa, însă moare la Heidelberg unde ple-
case la tratament, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani.
Este înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform
dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei
Ierarhi din Iaşi.
După 160 de ani de când s-au întâmplat toate acestea, ziua de 24 ianuarie ne va face din nou
să retrăim, cel puțin la nivel de poveste, acești câțiva pași făcuți de strămoșii noștri pentru tot ce în-
seamnă astăzi România.
SURSE:
- Enciclopedia României, Wikipedia
- https://alba24.ro/pe-24-ianuarie-romanii-sarbatoresc-mica-unire-primul-pas-spre-romania-afla-
prin-cate-peripetii-au-trecut-stramosii-nostri-pentru-tara-161497.html
- http://radioromaniacultural.ro/documentar-unirea-principatelor-romane-24-ianu
15
ALEXANDRU IOAN CUZA ȘI IMPORTANȚA REFORMELOR SALE

Prof. Butoi Simona Luminița
Școala Gimnazială Hurezani, Gorj
telor Române, în anul 1859, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și Țării
Românești.
Dintre numeroasele personalităţi ale istoriei moderne a românilor, Alexandru Ioan Cuza are
un loc aparte, fiindu-i recunoscute meritele ca unificator şi rolul purtat în naşterea României moder-
ne. Dubla alegere a sa ca domn în cele două Ţări Române a reprezentat victoria liberalismului şi a
reformelor în faţa conservatorismului, aceste reforme fiind iniţiate chiar de către acesta.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a reprezenta o perioadă de re-
forme structurale semnificative, ale căror efecte le simțim și azi, atunci fiind puse bazele dezvoltării
României moderne.
Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României si al primu-
lui guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești, a primului cod civil,
Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domni-
torului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franței cât și cel al Prusiei, a făcut ca actul de la
1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep
să se numească oficial România.
16
UNIREA CEA MICĂ DE LA 1859, UN PRIM PAS SPRE MAREA UNIRE

DE LA 1918
Prof. înv. preșcolar Cantor Dorina

L.T. „Al. Macedonski” Melinesti, Gradinita Negoesti
,,…Marea Unire din1918 a fost si rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româ-
nești.Măreția ei stă în faptul că desăvârșirea unității naționale nu este opera nici unui om politic, a
nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii națiuni române, realizată într-un
elan țâșnit cu putere din străfundurile conștiinței unității neamului, un elan controlat de fruntașii po-
litici, pentru a-l călăuzi cu inteligeța politică remarcabilă spre țelul dorit.[…]
Actul politic care a dus la făurirea României Mari are 6 etape, socotind de la 1859 până la
1918. Anterior, au mai existat tentative de unire (unirea triburilor trace sub Burebista și, în proporții
mai reduse sub Decebal și Unirea celor trei Țări Române din 1600 efectuată de Mihai Viteazul, care
a durat însă un singur an, până la uciderea miselească a domnitorului).
nească, într-un Principat unit.Infăptuită la 24 ianuarie 1859, reprezintă actul politic care stă la baza
Romaniei moderne și a formării națiunii române. Împrejurările istorice nu au permis unirea simulta-
nă a celor trei țări române: Moldova, Transilvania, Țara Românească. Statul național român s-a
format treptat,începând cu Unirea din 1859 și încheindu-se in 1918, când lupta de eliberare naționa-
lă a poporului român va fi încununată de victorie.
Principatele Române după revoluţie

După înăbuşirea revoluţiei din 1848, reacţiunea internă şi forţele intervenţioniste din afară
au luat măsuri de reorganizare a regimului regulamentar restaurat. În 1849 se încheie convenţia de
la Balta Liman între Turcia, puterea suverană şi Rusia, puterea protectoare, care justifica prezenţa
trupelor celor două state în Principate pentru “a reprima orice mişcare de insurecţionare”. Potrivit
convenţiei de la Balta Liman, s-au numit în ambele principate alţi domni pe timp de şapte ani: Gri-
gore Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în Muntenia.
În aceşti ani s-au făcut anumite îmbunătăţiri în administraţia Principatelor, mai ales în Mol-
dova, unde domnitorul ducea o politică cu tendinţe liberale. Anii imediat următori revoluţiei se ca-
racterizează prin rolul crescând al burgheziei, care cucereşte poziţii noi în viaţa economică şi politi-
că. Are loc o dezvoltare a producţiei şi a schimbului de mărfuri, lărgirea transporturilor rutiere şi a
navigaţiei, intensificarea legăturilor economice între diferite regiuni. Aceasta a avut ca urmare ate-
nuarea particularităţilor locale, lărgirea schimburilor comerciale dintre Principatele Române, care se
transformă treptat într-o unitate economică. Pieţele locale, provinciale, s-au contopit astfel într-o
piaţă unică; o etapă importantă a reprezentat-o desfinţarea vămii dintre Moldova şi Ţara Româneas-
că, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1848.În acelaşi timp sunt amplificate legăturile economice
ale Principatelor dunărene cu Transilvania, pregătindu-se condiţiile pentru desăvârşirea formării
pieţei naţionale prin unificarea întregului teritoriu locuit de poporul român.
Forţele unioniste, lupta pentru Unire

Unirea era o cauză a întregului popor, dar în raport cu interesele lor de clasă, forţele sociale
româneşti au înţeles în mod diferit conţinutul, şi caracterul Unirii.
Forţa socială principală în mişcarea unionistă au constituit-o masele largi populare de la
oraşe şi sate, care au acţionat cu cea mai mare energie şi hotărâre. Ele legau de înfăptuirea unirii şi
împlinirea aspiraţiilor lor sociale. Ţăranii urmăreau în primul rând, ca prin Unire să scape de clacă
şi să obţină pământ, iar păturile orăşeneşti considerau că prin Unire se va realiza cadrul politic favo-
rabil unor largi libertăţi democratice.
Burghezia, în plină ascensiune, socotea că printr-un stat unitar se vor crea condiţii prielnice
pentru prosperitatea ei economică şi pentru obţinerea unei poziţii preponderente în viaţa politică a ţării.
17
O mare parte din boierime, cu interese apropiate de cele ale burgheziei, s-a alăturat puterni-
celor forţe naţionale unioniste. Unii din marii boieri, de teamă că Unirea ar pune în primejdie privi-
legiile lor de clasă, s-au grupat în partida antiunionistă.
Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii din 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la
1848 avea în frunte înflăcăraţi patrioţi, ca: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri,
Alexandru Ioan Cuza, Vasile Mălinescu, Constantin A. Rosetti, fraţii Ion şi Dim. Brătianu, Dimitrie
Bolintineanu, Cezar Boliac, Nicolae Orăşanu ş.a. Cărturari şi oameni politici de seamă, animaţi de
idei înaintate, au adus o contribuţie preţioasă la progresul general al ţării. Fruntaşii revoluţionari din
1848, au întreprins o amplă acţiune de propagandă în favoarea Unirii atât în ţară cât şi în străinătate.
Răspândiţi în diverse centre europene (Viena, Frankfurt, Paris, Londra, Constantinopol), patrioţii au
desfăşurat o laborioasă activitate pentru a crea un puternic curent de opinie în sprijinul cauzei ro-
mâneşti.
18
EROINA MICII UNIRI, ECATERINA CONACHI!
Prof. Cazacu Camelia

Școala Gimnazială „Constantin Gheorghe Marinescu”, Galați
Cocuţa Conachi a fost contemporana unei perioade de prefaceri modernizatoare, intrând în

contact, prin intermediul numeroasei sale familii (era sora vitregă, după mamă, a lui Costache
Negri, a Zulniei, căsătorită cu Vasile Sturdza, fruntaş unionist, a Catincăi şi a maicii Evghenia
Negri, la rându-le simpatizante ale ideii de unitate naţională), cu scrieri revoluţionare ce au marcat
întreg secolul XIX.
La 2 iunie 1846 s-a căsătorit cu Nicolae Vogoride, desemnat, după moartea lui Theodor
Balş, caimacam al Moldovei, căsătorie aranjată de ilustrul său părinte, ostil cauzei unioniste şi apă-
rător al intereselor otomane în Ţările Române.
Însuşi domnul Moldovei, Mihail Sturdza, a participat la căsătoria celor doi, la moşia Ţigă-
neşti.Au avut împreună 3 copii, Emanoil, Maria şi Lucia.
Convingerile civice ale „primei doamne” au devenit manifeste în contextul luptei pentru uni-
re din Moldova. La convins pe Nicolae Vogoride să renunţe la desemnarea lui Constantin Catargiu
sau Nicolae Cantacuzino ca miniştri, ambii recunoscuţi antiunionişti, ameninţând în caz contrar cu
divorţul şi cu plata unor despăgubiri egale în cuantum cu zestrea sa, pierdută în urma unor neinspi-
rate plasamente. Cocuţa Conachi reproşa „veneticului din Fanar”: „Ai venit în ţară sărac lipit pă-
mântului, n-ai altă avere decât zestrea ce ţi-am adus-o eu. Îţi iert risipirea ceai făcut-o, dar nu-ţi voi
ierta trădarea faţă de neamul, faţă de ţara care ar fi trebuit să devie şi a dumitale. Cum nu ai astăzi
altă avere decât a mea, aş putea, printr-un divorţ, să te aşez din nou pe paiele de unde te-am ridicat”.
A reuşit, prin violarea corespondenţei dintre soţul ei şi demnitarii otomani, să descopere şi
să invalideze complotul pregătit cu sprijinul Imperiului Habsburgic, prin care partida unionistă tre-
buia să piardă alegerile din Moldova. Scrisorile au fost trimise spre publicare de către Costache
Negri şi Dimitrie Rallet, prin intermediul ambasadorului francez, cotidianului «L’Étoiled’Orient»
(„Steaua Dunării”), care fusese interzis la Iaşi şi apărea la Bruxelles. Scurte review-uri în limba ro-
mână ale acestor epistole care au făcut înconjurul Europei, au fost publicate şi în Moldova sub nu-
mele de Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite feţe politice.
Urmare a gestului său de mare curaj, Puterile Garante au silit prin atitudinea lor Imperiul
Otoman să-şi reevalueze poziţia diplomatică faţă de Principate şi să accepte rezultatul favorabil re-
luării alegerilor decis la Osborne.
După împlinirea actului Unirii l-a părăsit pe Nicolae Vogoride şi a călătorit prin Europa.
După moartea acestuia, survenită în 1862, s-a recăsătorit cu principele Emanuele Ruspoli, care a
devenit unul dintre apropiaţii regelui italian Vittorio Emanuele II. Cocuţa Conachi a cunoscut astfel
cele mai elitiste cercuri politice şi artistice italiene, fiind o temerară susţinătoare a procesului de uni-
ficare, aşa cum se dovedise a fi şi în cazul românesc.
A murit doborâtă de febră palustră şi a fost înmormântată la moşia familiei de la Ţigăneşti.
Bibliografie
• Georgie Marcu (ford.), Enciclopedia personalităţilor feminine din România, Editura Meronia,
Bucureşti, 2012;
• www.Wikipedia
• www.Historia
19
MAREA ADUNARE NAŢIONALĂ CONSTITUANTĂ DE LA ALBA-IULIA

Prof. consilier Cazacu Diana
Scoala Gimnaziala „Al. I. Cuza” Bacau
Ideea convocării unei Adunări Naţionale Constituante care să constituie expresia voinţei
unanime de Unire a Transilvaniei cu România a venit din partea socialiştilor.
Pregătirea Marii Adunări Naţionale Constituante de la Alba-Iulia s-a făcut într-un timp relativ
scurt. Ea a constituit momentul de apogeu al luptei naţionale a românilor, a fost un eveniment revo-
luţionar in cursul căruia s-au ridicat marile probleme care stăteau în faţa poporului român: desăvârşi-
rea statului naţional unitar roman, înfăptuirea reformei agrare democratice, asigurarea egalităţii în
drepturi pentru naţionalităţile conlocuitoare, lupta pentru cucerirea unui regim politic democratic.
Anunţând popoarele lumii voinţa si hotărârea sa, naţiunea română declară prin manifest ca
ea ,,din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pierii mai bine decât a suferii
mai departe sclavia şi atârnarea…”. În vederea realizării acestui deziderat, în încheierea manifestu-
lui se cerea sprijinul întregii populaţii române din Transilvania, care ,,spera şiaştepta ca în năzu-
inţele ei pentru libertate o va ajuta întreg neamul românesc, cu care una vom fi de aici înainte in
veci ” .Manifestul, opera lui Vasile Goldiş, care prin intermediul staţiei de telegrafie din Praga a
fost difuzat in lumea întreagă a produs consternare in sânul unor cercuri aristocratice ungureşti.
Marea Adunare Naţională, simbol al afirmării hotărâtoare a poporului de a-şi hotărî singur
soarta, a fost convocată pentru ziua de 1 Decembrie 1918. Militanţii români pentru unirea Transilva-
niei cu România avea o largă concepţie democratică despre unire, care o concepeau nu prin înlocuirea
unui jug cu altul, ci prin asigurarea condiţiilor prielnice de dezvoltare a românilor, cât şi a naţionali-
tăţilor conlocuitoare. Acest deziderat îl vedeau realizându-se nu prin forţă, ci în mod profund demo-
cratic, prin afirmarea deschisă a voinţei întregului popor. Consiliul naţional român din Orăştie popula-
rizând, prin ziarul cu titlul semnificativ ,,Libertatea” , convocarea Marii Adunări Naţionale de la Al-
ba-Iulia, adaugă:,, Această adunare este chemată să hotărască asupra sorţii neamului românesc si să
exprime voinţa nestrămutată a naţiunii române, care pretinde sus si tare unirea naţională.
Anunţând programul Adunării Naţionale Constituante a naţiunii unite din Transilvania, Comi-
tetul organizatoric adresează următorul apel: ,,Fraţi români, locul cel mai istoric al neamului vă
aşteaptă cu braţele deschise, veniţi deci să-l atingeţi cu pasul vostru, ca să simţiţi fiorul ce l-a mişcat
odată pe marele voievod cu numele de arhangheli, pe martirii Horea, Cloşca si Crişan, pe craiul
munţilor, Avram Iancu, şi pe toţi cei care au început şi lucrat la realizarea Visului de veacuri pe care
noi cei de azi îl vedem ca pe răsăritul cel mai strălucit al celei mai senine zile a neamului românesc".
Un deosebit de vibrant apel adresat femeilor române îl făcea Elena Pop: ,,Până unde străbate
graiul nostru dulce, românii din patru unghiuri vor veni cu toţii, invocând cerul si pământul ca măr-
turie să le fie jurinţei lor solemne. Grăbiţi-vă…”.
De menţionat că numeroşi muncitori aparţinând naţionalităţilor conlocuitoare de pe teritoriul
Transilvaniei, considerând justa voinţă de unire naţională a poporului român, se declarau pentru în-
făptuirea acestui deziderat pe baze democratice. Astfel muncitorii maghiari din Valea Jiului, alături
de cei români, discutând în Consiliul muncitoresc problema unirii Transilvaniei cu România, au fost
pentru această înfăptuire şi pentru transformarea ţării într-un stat democratic. Unul dintre conducă-
torii Consiliului muncitoresc din Petroşani, la o adunare convocată la 26 octombrie - 8 noiembrie
1918 de Partidul naţional român, declara :,,Nu vă punem piedici in calea realizării unităţii voastre
naţionale…Trecutul care a prădat muncitorimea şi care a pus biruri grele pe umerii voştri, politica
greşită faţă de naţionalităţi, s-a sfârşit…Şi voi aţi fost subjugaţi şi jecmăniţi, pământul acesta de pe
care v-a alungat statul maghiar şi capitalismul al vostru a fost…Dar nu poporul maghiar v-a alungat
la marginea pădurii. Nu! Capitalismul v-a alungat statul, aici capitalismul n-are naţionalitate. Naţio-
nalitatea lui este banul, puterea blestemată care de-o potrivă apasă pe muncitorul roman şi maghiar
sau german”.
În Transilvania, convocarea, in numele Marelui Sfat al naţiunii romane, a Marii Adunări
Naţionale la Alba-Iulia – cetate istorica a neamului nostru, unde pentru prima data s-au unit sub
20
Mihai Viteazu toate provinciile româneşti – a fost primita cu mare entuziasm de toate cercurile ro-
mâneşti, indiferent de vederile lor politice si sociale. Aceasta convocare a fost in atenţia guvernului
Kàrolyi, care voia s-o zădărnicească.
Planul desfăşurării concrete a adunării de la Alba-Iulia, iniţiat si aprobat de consiliul naţio-
nal central, a fost în amănunţime pregătit de dr. I. C. Pop împreuna cu căpt.Fl. Medrea; ultimul încă
de la 15 noiembrie 1918 ,, a început luarea masurilor in vederea tinerii adunării naţionale” . El cu-
prindea organizarea propagandei, asigurarea circulaţiei, încartiruirea, alimentarea, ordinea si sigu-
ranţaînsăşi a Adunării naţionale. Propaganda a fost încredinţată lui Ioan C. Pop, iar încartiruirea si
siguranţa maselor populare participante a fost asigurata pe tot teritoriul judeţului Alba. Au fost insti-
tuite gărzi militare romane in toate gările, s-a asigurat linia ferata, podurile, tunelele si şoselele din
puntele principale. In acest scop au fost concentraţi aproximativ 3.000 de soldaţi numai de pe terito-
riul judeţului Alba. La aceştia s-au mai adăugat formaţiunile militare care au sosit din alte judeţe,
dintre care amintim un batalion din regiunea Sibiu, sub comanda capit. Vasile Barbu ; efectivul unei
jumătăţi de batalion din Cluj, sub comanda maiorului Cortuţiu si a locotenenţilorUtalea, Victor
Epureanu si Svoze.
Masurile de paza si de siguranţa au fost luate deja cu doua zile înainte de ziua adunării. Ele
au constat din următoarele:
1. Siguranţa in oraş , asigurata prin puternice pichete repartizate pe sectoare, apoi plasaţi pe aco-
perişurile caselor si turnurilor de biserici de unde se domina.
2. Siguranţa in cetate , in primul rând fiind ocupata sala cercului militar de un puternic detaşament
militar sub comanda căpitanului Ioan F. Negruţiu. Aici urma sa se tina adunarea. Apoi alte masuri
de paza luate in diferite puncte ale cetăţii .
3. Asigurarea circulaţiei , prin cordoane armate ; la intrări si încrucişări de drumuri, indicaţiunile
erau date de către ofiţeri si subofiţeri.
4. Asigurarea adunări pe câmpia Albei-Iulii , prin pichete, posturi fixe, alimentate de detaşamente
puternice de la cazărmile apropiate. Câmpia era înconjurata la mari distante d un cordon de soldaţi
prin care nu se putea trece decât in grupuri compacte, ori având legitimaţie speciala.
5. Pentru a prevenii vreun atac din afara , clădirea Adunării naţionale si a întrunirii poporului a fost
înconjurata cu trei cordoane de avan-posturi, care erau tot mai răzleţe spre punctele periferice si al
căror cerc extrem era in afara de bătaia pustii. In pădurile si dealurile ce împrejmuiesc Alba-Iulia,
acestea comunicau intre ele prin telefon si patrule.
Marea Adunare naţionala constituanta a romanilor din Transilvania s-a desfăşurat în deplină
libertate. Prin forma sa de organizare, prin participarea larga a maselor, a delegaţiloraleşi prin votul
unanim al populaţiei din întreaga Transilvanie, Adunarea naţională de la Alba-Iulia a căpătat un
profund caracter plebiscitar, reprezentând populaţiaromaneasca majoritara pe aceste meleaguri, care
era in drept să hotărască asupra soartei sale.
In felul acesta, la 1 decembrie 1918 , Adunarea constituanta a romanilor a hotărât in unani-
mitate unirea Transilvaniei cu România. Factorul hotărâtor care a dus la realizarea Unirii Transilva-
niei cu România a fost lupta activa a muncitorilor, ţăranilor, cărturarilor.
Bibliografie:
Miron Constantinescu - “IstoriaRomaniei”; Ed. Didactica si pedagogica;1969
Ciupală, Alin, Istoria modernă a românilor. Organizarea statuluişi a sistemului instituţional, Bucu-
reşti, EdituraTritonic, 2009
Giurescu, Constantin C., Viaţaşi opera luiCuzaVodă, Bucureşti, EdituraŞtiinţifică, 1966
21
ALEXANDRU IOAN CUZA

Prof. Cerna Delia
Colegiul Național "Mihai Eminescu", Petroșani
Momentul Micii Uniri este tot mai cunoscut de către poporul român, în special de către bu-
getari și, spre satisfacția profesorilor de istorie, de către elevi. Cum să nu știi că s-a întamplat ceva
deosebit de important, un fapt cu conotație inevitabil istorică, dacă tot este zi liberă? Nu, nu este
normal să le ramână așa în memorie acest eveniment, dar mă bucur că reușesc , chiar și așa, să con-
știentizeze semnificația datei...cum se spune - scopul scuză mijloacele!-
În fiecare an profesorul de istorie reactualizează momentele importante, în fiecare an insistă
și totuși...nu rămâne acest moment în memoria elevilor, pe termen lung. De ce? Poate la cei mici
rămâne, deoarece se dansează Hora Unirii, dar elevii de gimnaziu sau liceu asociază evenimentele
cu o acțiune proprie...deci, de ce nu, cu ziua liberă?
Daca acești elevi ar știi mai multe despre arhitectul unificării, sunt convinsă că nu ar fi nece-
sară doar această zi liberă, dată de guvern, de aceea, voi aduce anumite informații în prim-plan,
despre Alexandru Ioan Cuza, personalitatea românească prin care s-a efectuat unirea Moldovei cu
Țara Românească, în data de 24 ianuarie 1959, apărând astfel pe hartă un nou stat: Principatele Uni-
te ale Moldovei și Valahiei. Abia după alți trei ani, în 24 ianuarie 1862, noul stat va purta denumi-
rea de România!!!
O problemă actuală este cea a corupției...mulți îl invocă pe Vlad Țepeș și il doresc revenit,
în stilul unic, la conducerea României. Dar despre Cuza ce se știe, în acest domeniu?
Primul Cod Penal din istoria României moderne a fost adoptat în timpul domnitorului Ale-
xandru Ioan Cuza şi conţinea şi capitole referitoare la faptele de corupţie, adaptate la realităţile
vremii. Codul Penal a lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Micii Uniri, a intrat în vigoare în 1864
şi era considerat, la acea vreme, unul dintre cele mai moderne coduri din Europa. Inspirat din codu-
rile penale prusace şi franceze, Codul lui Cuza includea, pentru prima dată, şi infracţiunile de co-
rupţie, în unele cazuri cei găsiţi vinovaţi pentru această infracţiune fiind condamnaţi şi la închisoare
pe viaţă. Acurateţea codului penal adoptat în urmă cu un secol şi jumătatea mergea până la indivi-
dualizarea faptelor de corupţie, în funcţie de categoria funcţionarilor publici care se făceau vinovaţi
de această infracţiune. De pildă, o categoria de funcţionari publici pentru care pedepsele erau dintre
cele mai drastice erau judecătorii. La categoria “Despre mituirea funcţionarilor publici”, inclusă în
capitolul “Crime si delicte comise de functiunari publici in exercitiul functiunii lor”, găsim o in-
fracţiune care face referire expres la magistraţii.
,,Daca mituirea s-a urmat asupra unui judecator sau jurat pronuntand in materii criminale in
favorea sau in contra acuzatului, pedeapsa va fi maximul inchisoarei si pierderea dreptului de a mai
fi admis in serviciu pe toata viata; el va pierde si dreptul la pensiune. Daca mituirea s'a urmat asupra
unui jurat pronuntand in materii de expropriatiune, pedeapsa va fi inchisoarea dela un an pana la doi
ani, pierderea dreptului de a mai fi admis in serviciu pe toata viata si a dreptului de pensiune”, se
arata într-un articol din Codul Penal din timpul lui Alexandru Ioan Cuza.
În acelaşi Cod, găsim referiri şi la una dintre cele mai des întâlnite infracţiuni din ultimii ani,
cea de abuz în serviciu. În Codul lui Cuza această infracţiune era descrisă în felul următor. “Orice
functionar de ramul administrativ sau judecatoresc, orice agent sau insarcinat al unei administratiuni
publice, care va fi primit sau va fi pretins daruri sau prezenturi, sau care va fi acceptat promisiuni de
asemenea lucruri, spre a face sau spre a nu face un act privitor la functiunea sa, fie si drept, dar pen-
tru care n'ar fi determinata de lege o plata, se va pedepsi cu inchisoare de la doi pana la trei ani si cu
amenda indoita a valoarei lucrurilor priimite sau fagaduite, fara ca aceasta amenda sa poata fi mai
mica de 200 lei”. Într-o formă specifică vremii, găsim şi actuala infracţiune de trafic de influenţă
potrivit căreia “Oricare particular care, in numele sau, sau in numele vreunui functionar public, ad-
ministrativ sau judecatoresc, cu stirea sau fara stirea acestuia, intr'un chip direct sau indirect, va ce-
re, va lua, sau va face sa i se promita daruri sau alte foloase nelegitime, pre a interveni, spre a se
face sau a nu se face vre-un act din cele privitoare la atributiunile acelui functionar, se va pedepsi cu
22
nchisoare dela sase luni pana la doi ani si cu amenda valoarea indoita a lucrurilor luate sau promise,
fara ca aceasta amenda sa fie mai mica decat 200 lei *). Lucrurile primite, sau valoarea lor, se vor
lua in folosul ospiciilor sau caselor de binefacere ale localitatei unde s'a comis faptul. Iar daca mij-
locitorul va fi functionar, va pierde dreptul de a mai ocupa functiuni si nu va putea primi pensiune”.
O altă acțiune, care cred ca ar fi destul de populară, in zilele noastre, a fost modul în care a
reușit sa asigure un buget consistent al țării. Astfel, el a confiscat averile mănastiresti...
Proiectul de lege pentru secularizarea averilor mănăstirești prevede în articolul întâi:Toate
averile mănăstirești din România sunt și rămân averi ale Statului. Așadar, de unde la început fusese
vorba de bunurile mănăstirilor închinate, acum legea generaliza măsura asupra tuturor bunurilor
mănăstirești, indiferent dacă erau închinate sau neînchinate. Această generalizare fusese impusă de
considerentul că o secularizare numai a bunurilor mănăstirilor închinate ar fi fost prezentată în fața
forurilor internaționale de către cei în cauză, ca o măsură discriminatorie, nedreaptă și xenofobă,
favorizând mănăstirile neînchinate, cu conducere românească, și lovind mănăstirile închinate, cu
conducere grecească.
Capitalismul a presupus, printre altele și o populație care reușește să se instruiască din ce în
ce mai mult...După 1989 a apărut o adevărată modă a tinerilor care fac, negreșit, facultate. Dar de
unde o istorie a universităților în România? Se pare că tot de Cuza se leagă și acest aspect.
Prima universitate din ţară ia naştere în 1860, la Iaşi şi va purta numele domnitorului. A do-
ua va fi cea din Bucureşti, din 1864. Tot la Bucureşti va fi înfiinţată şi Şcoala Naţională de Arte
Frumoase, sub conducerea lui Theodor Aman. De asemenea, o şcoală de medicină veterinară va fi
inaugurată.Se va înfiinţa şi Şcoala Superioară de Ştiinţe şi Şcoala Superioară de Litere, punând ba-
zele Universităţii de Stat din Bucureşti. Prin ajutorul acestor noi instituţii de învăţământ, se va trece
de la ortografia chirilică la cea latină.
În ultima vreme, sunt apreciate ziarele de scandal, can-can-urile și în cazul lui Alexandru
Ioan Cuza este destul de simplu să urmărim și numeroase aspecte picante ale vieții acestuia. Totuși,
consider că elevii ar trebui atrași cu aspecte pozitive, ar trebui să-l plaseze pe Cuza în rândul marilor
conducători ai României, fiind chiar cel dintâi. Deși recurgem la tertipuri pentru a-i atrage sau folo-
sim aspecte mai putin tradiționale pentru a-i convinge pe elevi că istoria are un rol important în via-
ța lor și cunoașterea acesteia ne ajută în viața de zi cu zi, ne dă idei pentru rezolvarea problemelor
inevitabile și calea pentru a bate acest drum nu este cea a senzaționalului, însă este una care trebuie
conectată cu realitatea.
23
UN PAS SPRE ROMÂNIA MARE
Înv. Chera Liliana

Şcoala Gimnazială Pîrşcoveni, Olt
,,Atâta timp cât ţara aceasta va avea istorie,

cea mai frumoasă pagină a ei va fi cea a lui Alexandru Ioan I!”
Mihail Kogălniceanu
Ziua de 24 ianuarie a rămas în istoria românilor, data la care s-a înfăptuit Unirea
Principatelor Române, în anul 1859, la foarte scurt timp după numirea lui Alexandru Ioan
Cuza ca domn al Moldovei și Țării Românești, 1859 fiind anul reprezentativ în care s-a realizat
un prim pas spre unirea românilor într-un singur stat.
Atunci, românii din cele două Principate Moldova și Țara Românească (Valahia) au înfăptu-
it „mica unire”.
Realizatăla 24 ianuarie 1859, reprezintă actul politic care stă la baza Romaniei moderne și a
formării națiunii române. Conjuncturile istorice ale momentului nu au permis unirea simultană a
celor trei țări române: Moldova, Transilvania şi Țara Românească.Transilvania rămânând sub stă-
pânire austriacă, iar din 1867, sub dominație austro-ungară, până în 1918, când a avut loc Marea
Unire de la Alba Iulia.
Statul național român s-a format treptat, intr-un proces complex, îndelungat,începând cuunirea tri-
burilor trace sub Burebista și Decebal și Unirea celor trei Țări Române din 1600 efectuată de Mihai
Viteazul, care a durat însă un singur an, până la uciderea mişelească a domnitorului, unirea din 1859
și încheindu-se in 1918, când lupta de eliberare națională a poporului român va fi încununată de vic-
torie.
Dincolo de voința de unire a românilor, foarte importantă a fost conjunctura internațională
ce a permis realizarea acestei uniri, după mai mulți ani în care pașii spre îndeplinirea acestei
dorințe au fost zădărniciţi de atitudinea marilor puteri ale Europei, aceasta devine realitate,
într-un context favorabil, care a dus, pe parcurs, la transformarea „României” de atunci într-
un stat modern, aducând pentru prima dată elemente occidentale în viața românilor.
La acel moment cele două Principate se aflau sub influenta tutelară a Imperiului Otoman și,
mai rău, sub un protectorat al Rusiei. Situaţia se schimba însăîntre anii 1853-1856,când a avut loc
războiul Crimeei, în care Rusia a fost învinsă de o coaliție formată din Regatul Unit al Marii Brita-
nii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.
Astfel, în urma acestui război are loc un Congres de Pace la Paris în urma căruia Principate-
le vor fi scoase de sub protecţia Rusiei.
În urma mai multor negocieri între Marile Puteri, s-a ajuns la un acord privitor la unirea ce-
lor două Principate într-un singur stat.În ceea ce priveşte Unirea Principatelor, opiniile Marilor Pu-
teri au fost împărţite în funcţie de interesele lor strategice.
24
de la Viena din 1815 şi să readucă Franţa la statul de primă putere de pe continent.
• Rusia. Fiind puterea învinsă, ea nu a avut un cuvânt de spus, însă nu era deranjată de o even-
tuală unire a Principatelor.
• Regatul Piemontului şi a Sardiniei dorea la rândul său unificarea Italiei sub casa de Savoia.
Era important pentru a lovi în Imperiul Habsburgic, deoarece Lombardia şi Veneto se aflau
sub stăpânirea sa.
• Prusia dorea, de asemenea, să lezeze interesele habsburgice deoarece îşi dorea unificarea
Germaniei în jurul ei sub casa de Hohenzollern şi nu în jurul Austriei şi casei de Habsburg.
strategic.
• Imperiul Otoman s-a împotrivit deoarece se putea constitui un precedent.
• Imperiul Habsburgic s-a opus pentru a leza interesele Franţei.
În cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor divanuri ad-
hoc.
În contextul discuțiilor despre unirea celor două principate, în 1857 Marile Puteri acordă acesto-
ra dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) despre Unire.În
acest scop, se constituiau adunări Ad-hoc, în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad-hoc,
care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.În Adunările ad-hoc
au fost aleşi toţi fruntaşii unionişti, revoluţionari din 1848: Mihail Kogălniceanu, Costache Negri,
Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Vasile Mălinescu, Anastase Panu, în Moldova, C. A. Ro-
setti, fraţii Ştefan şi Nicolae Golescu, A. G. Golescu, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, Chr. Tell, Gh.
Magheru, în Muntenia. Pentru prima dată, ţărănimea îşi trimitea aleşii săi într-o adunare reprezenta-
tivă a ţării: Ion Roată, Tănase Constantin, Gheorghe Lupescu, Mircea Mălieru. În cele două țări ro-
mânești au avut loc alegeri pentru domnitori.
Acum lucrurile devin interesante! În Moldova erau mai mulţi candidați la domnie. Alexandru Ioan
Cuzanu se aflaprintreaceștia! Între susținătorii candidaților au intervenit mari neînțelegeri si alegeri-
le sunt compromise.Surpriza apare când se anunţă candidatura lui A.I.Cuza, care va fi ales cu vot
unanim şi neînțelegerile dispar!
Explicația acestui fapt se găseşte în intervenția personală a lui Napoleon al III-lea, împăratul
Franței, care susține unirea Principatelor, văzând în aceasta o barieră împotriva expansiunii Rusiei
în Balcani, având astfel interesul să impună pe tronul noului stat, omul său si intr-adevăr, A.I.Cuza
era omul Franței sau mai corect spus era omul lui Napoleon al III-lea şi trebuie spus că, inițial ro-
mânii doreau să aleagă un domnitor străin, considerând că doar un astfel de conducător putea avea
sprijinul diplomatic și militar necesar pentru obținerea independenței față de Turcia.
Și-n Țara Românească au fost mai mulți candidați, ba chiar se dădea și-un câștigător sigur in
persoana lui Gheorghe Bibescu dar, liderii politici, la propunerea lui Vasile Boerescu, vor fi de
acord cu alegerea lui A.I.Cuza, din aceleași considerente ca și-n cazul Moldoveişi astfel A:I.Cuza
devine omul momentului!
Domnia lui A.I: Cuza a fost marcată de unele încercări de a impune importante reforme şi
deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoaș-
terea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi al primului guvern unitar, prin
reformele sale: adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor
mănăstirești, reforma agrară şi a învățământului.
Cuza a reușit să provoace, treptat, o profundă animozitate în rândul oamenilor politici, mai ales, în-
cepând cu anul 1864,când a instaurat regimul de guvernare personală, pe motiv că Parlamentul îl
împiedica să realizeze reformele, iar pe plan extern se schimbă situația și echilibrul de forțe. Prusia
25
începe să domine în raporturile cu alte Mari Puteri. Revine uşor problema prințului străin ca soluție
pentru a obține independența României! Această schimbare de atmosferă precum și nemulțumirile
clasei politice față de Cuza şi astfel va fi înlăturat de la tron și trimis în exil! Interesant este că nu
protestează și nici nu se opune, semn că înțelege situația, lucru evident din ceea ce a declarat cu
acest prilej:
„Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mele mai bine fără mine! Să trăiască România!”
Marele merit al lui Cuza a fost că reușeşte să aducă recunoașterea internațională a Unirii
Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, pune bazele statului român mo-
Factorii politici îl vor aduce pe tronul României pe prințul german Carol.
Nu era o alegere întâmplătoare ci dimpotrivă! Oamenii politici români începeau să observe mutarea
de forțe în favoarea Prusiei, astfel că s-au orientat spre un prinț german din familia Hohenzollern,
familie care conducea Prusia! A fost o alegere foarte bună, confirmată, ulterior!
Prin propriile-i forţe, poporul român realizase Unirea şi întemeiase statul său naţional.
,, Unirea naţiunea a făcut-o” declara M. Kogălniceanu în 1862.
Ziua de 24 ianuarie se înscria pentru totdeauna în istoria patriei ca ,,Ziua renaşterii naţionale”.
Punând bazele României moderne, Unirea din 1859 a însemnat o etapă esenţială pe drumul
unităţii naţionale, a cărei întregire deplină avea să se înfăptuiască în 1918.
Bibliografie:
“Istoria României”, Constantin Daicoviciu, Miron Constantinescu, Ștefan Pascu, ed. Didactică şi
Pedagogică,1971
„O istorie sinceră a poporului român” ,Florin Constantiniu, ed.Univers Enciclopedic, 1977
26
MICA UNIRE – CALEA CATRE MAREA UNIRE

Înv. Emilia-Marina Ciurea
Școala Gimnazială „Teodor Juncu”, Bacesti, Vaslui
Unirea - natiunea a facut-o. Este afrimatia unui istoric al timpurilor, in persoana Mi-
nistrului de externe din acele vremuri, Mihail Kogalniceanu. In fiecare an, la 24 Ianuarie, românii
sărbătoresc Unirea Principatelor Române din anul 1859 – numită şi „Mica Unire”, realizată sub
conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de voinţă politică a celor două principate
româneşti, Moldova şi Ţara Românească, prima etapă în crearea statului unitar român modern.
Unirea celor două principate a început practic în anul 1848, atunci când s-a realizat uniunea
vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Ghe-
orghe Bibescu.
Harta Principatelor Unite ale Moldovei si Valahiei (1859-1861) – sursa: istoria.md
A urmat apoi Războiului Crimeii (1853 – 1856), în urma căruia Franţa, Anglia şi Imperiul
Otoman au ieşit victorioase în faţa Imperiului Rus. În anul 1858, Marile Puteri s-au reunit în cadrul
Conferinţei de la Paris, finalizată cu o Convenţie, încheiată la 7/19 august, care s-a referit şi la pro-
blematica românească.
Astfel, printr-un act internaţional care ţinea cont doar parţial de voinţa românilor, s-au stabi-
lit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor. Pe
baza Convenției de la Paris, se introducea principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercita-
te, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui
organ comun, Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza cărora
funcţionaseră cele două ţări române până atunci. Desigur că reglementările au avut la bază şi spriji-
nul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion
profrancez, care să contracareze influenţa Rusiei.
Practic Convenţia de la Paris consfinţea unirea formală într-un stat cu numele Principatele
Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două instituţii comune la
Focşani – Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie –, abolirea monopolurilor şi a privi-
legiilor de clasă.
Deşi au existat şi voci care erau împotriva unirii, mai ales în Moldova, existând temeri că
desemnarea Bucureştiului drept capitală va face ca Moldova să-şi piardă din influenţă, divanurile
ad-hoc organizate în anii 1857 şi 1858 au demonstrat dorinţa de unire a populaţiei.
A urmat toamna anului 1858, când în principate a început organizarea alegerilor pentru domnitor.
La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputaţi l-a ales în
unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, şeful partidei unioniştilor moldoveni.
27
În Ţara Românească, unde alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie, locţiitorii domneşti erau antiu-
nionişti, iar Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că bucureştenii au fost mobilizaţi
pentru a susţine candidatura lui Cuza.
În şedinţa din 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Alexan-
dru Ioan Cuza, care a fost votat în unanimitate, stârnind mânia Porţii Otomane și a Austriei, care au
considerat alegerea drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul actului nu se prevedea
ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane distincte.
Astfel, Cuza a devenit domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută de
către marile puteri pe parcursul domniei sale.
În anul 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Par-
lamentul și Guvernul, realizând astfel unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866,
Constituția adoptată la 1 iulie 1866, consfinţeşte denumirea oficială, România, iar la 1 de-
cembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România.
Alexandru Ioan Cuza, artizanul unirii de la 24 ianuarie
1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părţile
Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Mama
sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-
italiană din Constantinopol.
Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad. A învăţat
până în 1831 la Iaşi, la pensionul condus de francezul Victor
Cuenin, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile
Alecsandri.
În anul 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi
urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le
finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de
unde îşi va înainta demisia în 1840.
trage în Bucovina.
La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi, însă imediat după decesul domnului Ghica este desti-
tuit de caimacamul Teodor Balş.
După domnie a plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă interesul de a lucra
în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se
lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 febru-
28
arie 1866. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu este
oportun din cauza situaţiei politice din cel moment.
Ulterior Cuza este răpus de boală şi se mută la Florenţa, însă moare la Heidelberg unde plecase la
tratament, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani.
dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi.
RECUNOASTEREA INTERNATIONALA
Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului națio-
nal român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea ca
domn al Țării Românești a lui Alexandru loan Cuza avea să-și găsească o confirmare deplină la ma-
rea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană.
Cea mai stringentă problemă era recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la
24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris.
Situația creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferințe internați-
onale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie - 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de
persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante și au reușit să
câștige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua ședință a Conferinței (1/13 aprilie) Franța,
Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman și Austria însă ter-
giversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenție militară peste Dunăre. Alexandru I. Cu-
za răspunse energic. La 20 aprilie, la Florești, între Ploiești și Câmpina, armata moldo-munteană era
concentrată spre a face față oricărei situații. După alte amenințări, sub presiunea celorlalte puteri
garante, Poarta a acceptat oficial, odată cu Austria, în a 3-a ședință a Conferinței de la Paris (25 au-
gust/7 septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situației, atât în relații-
le cu Imperiul Otoman, cât și cu cel Habsburgic, îl determină pe domn să ordone închiderea taberei
de la Florești (1 septembrie 1859).
Astfel împlinită recunoașterea situației de fapt, impusă la 24 ianuarie, obiectivul imediat ur-
mător era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără a aștepta verdictul altor reuniuni
internaționale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers conse-
cințele hotărârilor adoptate prin Convenția de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la
Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie), cu Costache Negri, recunoscut chi-
ar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două țări. Unificarea armatei începea cu deplasări
de unități militare moldovene, la București și muntene, la Iași; tabăra de la Florești s-a bucurat de o
comandă unică. În cursul anului 1860, statele majore, instrucția, administrația și intendența au fost
așezate sub o singură autoritate, iar aceeași persoană - generalul Ion Emanoil Florescu - a fost numi-
tă în funcția de ministru de război în ambele țări. La serviciul telegrafului moldovean și muntean
este numit ca inspector general Cezar Librecht.
La Focșani, nu fără dificultăți, își începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Con-
venției de la Paris, trebuia să elaboreze legile, comune celor două țări. În cei trei ani de activitate
(1859- 1862) din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea, electivă și promulgate de domn doar
cele referitoare la Curtea de Casație și la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalității
fiscale). Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din
Focșani fiind desființată în februarie 1862 din Iaşi.
Bibliografie:
Leonid Boicu, Diplomația Europeană și triumful cauzei române, Iași, 1978.
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București,
1997, p. 230
Dumitru Ivănescu (ed.), Unirea Principatelor. Momente, fapte, protagoniști, Iași, 2005.
Dumitru Ivănescu, Cătălin Turliuc, Florin Cântec (ed.), Vârstele Unirii. De la conștiința etnică la
unitatea națională, Iași, 2001.
Constantin G. Giurescu, Istoria României în date, București, 1971, pag. 184.
Istoria Românilor - De la 1821 până în 1989, Manual pentru clasa a XII-a, EDITURA DIDACTI-
CĂ SI PEDAGOGICĂ, R.A.
29
VASILE ALECSANDRI, SUSȚINĂTOR AL CAUZEI UNIONISTE

Prof. Ciurea Viorica
Școala Gimnazială „Anton Pann” Craiova, Dolj
Unul dintre susținătorii cauzei unioniste atât în țară, cât și în străinătate a fost marele poet
Vasile Alecsandri. Declanșarea războiului Crimeii în anul 1853 ce opunea două mari puteri: Impe-
riul Țarist și Imperiul Otoman, sprijinit de Franța și Anglia, i-a prilejuit lui Alecsandri implicarea în
acțiunile de propagandă proromânească, inițiate și susținute de compatrioții săi de la Paris, în cola-
borările sale la revistele pariziene, dar și în vizitele sale din marile capitale europene, cum ar fi cea
vara anului 1854 de la Londra1. În martie 1855, Alecsandri îi dădea o scrisoare de recomandare tri-
misului moldovean la Conferința de la Viena, Costache Negri, către ziaristul Henry Desprez, însoți-
tor al ministrului de externe fracez, în care îl ruga să-i acorde sprijinul necesar pentru cauza naționa-
lă a românilor2. Pentru susținerea cauzei românilor, Alecsandri pornea, în 1855, într-o călătorie la
Paris3, apoi în octombrie 1855 se reîntâlnea la Constantinopol cu vechii săi prieteni Ion Ghica, Cos-
tache Negri, Dimitrie Rallet și Baligot de Beyne. Periplul său a continuat cu plecarea la sfârșitul lu-
nii noiembrie 1855 către Crimeea, însoțit de Baligot de Beyne și a continuat cu întlnirile avute la
Sevastopol cu colonelul Vernon și apoi de generalul Bazaine4, unde a vizitat taberele engleză, fran-
ceză și piemonteză de pe front5. Întors în țară, Alecsandri alături de Costache Negri, Dimitrie Rallet
și Nicolae Crețulescu a pregătit un memoriu cu revendicări ce a fost înaintat în plenul Conferinței
ambasadorilor din 11 februarie 1856 de la Constantinopol. Se pare că tot poetul a fost cel care i-a
prezentat o copie domnitorului Moldovei Grigore Ghica, după cum susține Ion Heliade Rădulescu6.
Reîntors la Iași, Vasile Alecsandri se arunca în vâltoarea evenimentelor și în februarie 1856 se afla
printre semnatarii scrisorii adresată domnitorului Grigore Ghica, prin care îi cereau să protesteze în
fața Congresului de Pace de la Paris, față de considerarea Principatelor ca parte integrantă a Imperi-
ului Otoman, după cum apărea în Protocolul Conferinței de la Constantinopol. Domnitorul Grigore
Ghica a întocmit un memoriu pe care alături de o scrisoare particulară le-a expediat președintelui
Congresului de pace de la Paris7. Deși forul european de la Paris nu a dat unirea mult visată, acesta
a favorizat lupta pentru înfăptuirea ei. Problema Principatelor a fost pusă în cadrul Congresului de
către contele Alexandre Walewski, ministrul de externe al Franţei, președintele forului european.
Lucrările Congresului de la Paris (13/25 februarie 1856-18/30 martie 1856) s-au axat pe crearea
unei noi ordini europene după Războiul Crimeii, având la bază îngrădirea puterii ruseşti şi a influ-
enţei acestei mari puteri în sud-estul Europei. Principalii negociatori, reprezentanţi ai celor şapte
puteri participante au fost: Alexandre Walewski din partea Franţei, George Clarendon și Cowley
(ambasador la Paris), din partea Marii Britanii, Karl von Buol și baronul Hȕbner (ambasador la Pa-
ris) din partea Imperiului Habsburgic, Otto von Manteuffel din partea Prusiei, Alexei Fiodorovici
Orlov din partea Rusiei, contele Camillo de Cavour din partea Sardiniei şi Mehmed Aali Paşa din
partea Imperiului Otoman8. În cadrul Congresului s-au format două tabere: tabăra unionistă formată
din Franța (împăratul Napoleon al III-lea promova o politică externă ce se statua pe principiul
naţionalităţilor, fiind totodată un pretext în rivalitatea franco-austriacă), Rusia (fiind stat învins nu
era deranjată de o eventuală unire a Principatelor), Sardinia (regatul Piemontului şi al Sardiniei lup-
ta pentru unificarea Italiei sub casa de Savoia și încerca să lovească în Imperiul Habsburgic, deoare-
ce Lombardia şi Veneția se aflau sub stăpânirea sa), Prusia (dorea lovirea în interesele habsburgice
deoarece susținea unificarea Germaniei sub casa de Hohenzollern şi nu în jurul Casei de Habsburg)
și tabăra antionistă reprezentată de Marea Britanie (deşi iniţial susţinuse ideea unirii, în cele din
1
Dumitru Vitcu, Diplomații Unirii, Editura Academiei, București, 1979, p. 53-54.
2Nicolae Corivan, Din activitatea emigranților români în Apus, 1853-1857, Editura Cartea Românească, București, 1931, p. 7
3Vasile Alecsandri, Scrisori inedite. Corespondența cu Edouard Grenier. 1855-18 85, traducere A. Alecsandrescu-Dorna, București,
(1911), p. 15.
4George Cristea Nicolescu, Viaţa lui Vasile Alecsandri, Editura pentru Literatură, București, 1962, p. 248-249.
5Alexandru Marcu, Vasile Alecsandri și Italia, Memoriile Secției literare, București, Editura Academiei Române. 1927, p. 79.
6 Ion Heliade Rădulescu, Scrisori din exil, București, 1891, p. 504.
7 Dimitrie A Sturdza și C. Colescu Vartic, Acte şi documente relative la istoria renaşcerei României. Volumul II, Institutul de Arte
Grafice C. Goebl, Bucureşti, 1887, p. 965-972.

8 T. W. Riker, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaționale. 1856-1866, traducere Alice Bădescu, București,
1940, p 59.
30
urmă s-a opus deoarece avea interese proprii în Imperiul Otoman ”omul bolnav al Europei” care îi
garantase neutralitatea strâmtorilor), Imperiul Otoman (se împotrivea din teama pierderii suzeranită-
ții otomane asupra noului stat constituit și de posibilitatea creării unui precedent) iar Imperiul
Habsburgic (se opunea din dorința lezării intereselor Franţei și din teama pierderii Transilvaniei). În
cele din urmă s-a hotărât ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul Divanurilor ad-hoc. În
tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1956) se stipula desființarea protectoratului și înlocuirea
acestuia cu o garanţie colectivă a Marilor Puteri, cedarea sud-estului Basarabiei de către Rusia către
Moldova (județele Cahul, Bolgrad și Ismail), libera circulaţie pe Dunăre sub atenta supraveghere a
Comisiei Europene a Dunării, menținerea suzeranității otomane în Principate și înființarea armatei
naţionale în cele două țări românești. Acest Congres de pace de la Paris a reprezentat momentul fa-
vorabil apărut pe plan internaţional prin care să se acţioneze decisiv pentru Unirea Principatelor.
Alecsandri era însărcinat de Comitetul de luptă pentru Unire, constituit la 25 mai 1856, cu
misiunea asigurării legăturii cu acțiunile similare ale patrioților munteni9. La 9 iunie 1856 Alec-
sandri publica ”Hora Unirii” în ”Steaua Dunării”10. În fața prigoanei declanșate la 11 iulie 1856 de
caimacamul Teodor Balș împotriva mișcării unioniste, patrioții moldoveni se pregăteau de alegerile
pentru Divanul ad-hoc și au constituit acel Comitet electoral al Unirii, în februarie 1857, în care au
alcătuit un memoriu adresat celor șapte Mari Puteri Garante. Alecsandri se afla printre cei 100 de
semnatari ai petiției, în care erau dezvăluite abuzurile săvârșite de caimacam și se cereau garantarea
libertăților individuale11. Moartea caimacamului Teodor Balș la 17 februarie/1 martie 1857, i-a ofe-
rit șansa de aocupa această poziție, pe care nu și-o dorea. Ion Ghica povestește în scrisoarea către
Alecsandri că marele vizir Reșid-Pașa i-a cerut, în calitate de bei de Samos, să-i indice câteva per-
soane demne de a fi numit caimcam. Ion Ghica i-a indicat în ordin pe Costache Negri, Ștefan Catar-
giu, Vasile Alecsandri și Lascăr Rosetti12, însă Imperiul Otoman l-a numit pe antiunionistul Nicolae
Vogoride. La 17 martie 1857, din inițiativa lui Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Constantin
Hurmuzaki îi erau prezentate guvernului și caimacamului Nicolae Vogoride o cerere de restabilire a
legii presei și pedepsirea celor care o încălcau dreptul de liberă exprimare cu ocazia alegerilor pen-
tru Divanul ad-hoc al Modovei13. Nicolae Vogoride nu a primit acxest memoriu și unul identic a
fost înaintat Comisiei Internaționale de supraveghere, cu sediul la București. Vasile Alecsandri, Mi-
hail Kogălniceanu și Dimitrie Rallet au fost însărcinați cu prezentarea lui în Comisia din Bucu-
rești14. Cu ocazia acestei misiuni, Alecsandri a publicat ”Moldova în 1857”. Într-o scrisoare adresată
lui Victor Place, la începutul lunii aprilie 1857, Alecsandri se declara satisfăcut de rezultatele nego-
cierilor purtate cu Comisia de la București, deoarece acest organism internațional trimisese câțiva
delegați la Iași. Caimacamul Nicolae Vogoride, sprijinit de consulii austriac și turc a falsificat listele
la alegerile pentru Divanul ad-hoc, din iulie 1857, determinând numeroase proteste. Alecsandri de-
punea un memoriu către președintele Adunării electorale a Moldovei și transmitea împreună cu C.
Hurmuzaki, Constantin Rolla și alții o circulară în numele Comitetului Central la Unirii în care se
recomanda abținerea de la exercitarea dreptului de vot15. După demisia lui Alexandru Ioan Cuza din
poziția de pârcălab de Galați și publicarea scrisorilor compromițătoare ale lui Nicolae Vogoride
despre falsificarea listelor electorale s-a ajuns la ”Compromisul” de la Osborne, din 9 august 1857,
dintre Napoleon al III-lea și regina Victoria, prin care s-a acceptat cererea Franței de anulare a ale-
gerilor falsificate din Moldova și pregătirea de noi alegeri. La alegerile din septembrie 1857, unio-
niștii au câștigat majoritatea iar Vasile Alecsandri a fost desemnat deputat pentru județul Bacău, cu
47 de voturi din 58 de votanți16. Absentând la primele ședințe ale Divanului ad-hoc din cauza sănă-
tății, Alecsandri chiar a demisionat din Divanul ad-hoc17, deoarece a plecat în Franța18. În capitala
9 Dumitru Vitcu, op. cit., p. 55.

10 Ibidem, p. 56.
11Dimitrie A Sturdza și C. Colescu Vartic, Acte şi documente relative la istoria renaşcerei României. Volumul III, Institutul de Arte
Grafice C. Goebl, Bucureşti, 1888., p. 1139-1142.

12 Ion Ghica, Scrieri, volumul III, Scrisori către Vasile Alecsandri, Editura Minerva, București, 1914, p. 251.
13***, Documente privind Unirea Principatelor, volumul III, Corespondență politică (1855-1859), Editura Academiei, București,
1963, p. 216.
14***, Dimitrie A Sturdza și C. Colescu Vartic, Acte şi documente relative la istoria renaşcerei României, volumul III, Institutul de
Arte Grafice C. Gobl, Bucureşti, 1889, p. 50-51.

15 Ibidem, volumul IV; p. 334.
16 Ibidem, volumul V, p. 610.
17 ***, Documente privind Unirea Principatelor, volumul III, Corespondență politică (1855-1859), p. 334.
18Victor Slăvescu, Vasile Alecsandri și Victor Place în 1857, în ”Revista Fundațiilor Regale”, nr. 4, aprilie 1944, București, p. 150.
31
Franței a stat până în 1858, timp în care a susținut ”chestiunea” Principatelor în cadrul întâlnirilor
avute cu Lamartine și Quinet, urmărind îndeaproape lucrările Conferinței celor șapte Mari Puteri
Garante din 1858, în urma căreia Nicolae Vogoride a fost înlocuit cu o căimăcămie formată din Ște-
fan Catargiu, Vasile Sturdza și Anastase Panu ce avea drept misiune conducerea Principatului Mol-
dovei până la alegerile elective care urmau să desemneze un nou domnitor. Vasile Sturdza și
Anastase Panu, partizani ai Unirii au înlocuit, la 28 octombrie/ 4 noiembrie 1858, vechiul guvern cu
un altul în care erau susținători ai Partidei Naționale și care îl avea ca secretar de stat pe Vasile
Alecsandri (ministru de externe)19. În calitate de ministru de externe20 restabilea vechea lege a liber-
tății presei din timpul domnitorului Grigore Ghica21, apoi avea un schimb de scrisori cu consulul
austriac de la Iași Gȯdl de Lannoy care refuzase viza unor pașapoarte cu emblema ”Principatele
Unite-Moldova și Valahia”22. Deoarece caimacamul antiunionist Ștefan Vogoride îi obstrucționa pe
ceilalți doi caimacami, Alecsandri era trimis la Afif-bei, trimisul Imperiului Otoman la Iași să-l in-
formeze că doar ministrul de externe putea emite comunicări scrise23. Alecsandri a fost principalul
artizan al unirii, deoarece adresa un memoriu, la 29 noiembrie/11 decembrie 1858, guvernului oto-
man și reprezentanților celor șapte mari puteri garante în care justifica acțiunile căimăcămiei24. Pro-
blema alegerii noului domnitor îl preocupa pe Vasile Alecsandri, considerat ”cel mai mare om al
Moldovei”25, care se gândea la alegerea lui Costache Negri, însă acesta a refuzat chiar să fie ales de-
putat, întrucât nu dispunea de sumele necesare pentru a fi alegător (votul era pe bază de cens)26. Va-
sile Alecsandri împreună cu Manolache Costache-Epureanu, Lascăr Rosetti și C. Rosetti-Țețcanu
făceau un act de danie formal către Costache Negri pentru a putea fi desemnat alegător și deputat27.
În lupta electorală pentru domnia Moldovei sa-u conturat trei grupări: una în jurul fostului domnitor
Mihail Sturdza, alta în jurul fiului acestuia, Grigore Sturdza și a treia era a unioniștilor. La 28 de-
cembrie 1858/ 9 ianuarie 1859 se deschideau lucrările Adunării elective din Moldova pentru alege-
rea unui domn cu prezentarea listei celor 39 de persoane, între care se regăsea și Alecsandri. Poetul
a citit mesajul căimăcămiei adresat Adunării Elective a Moldovei28. În Adunarea electivă, Mihail
Sturdza avea 14 partizani, Grigore Sturdza avea 11 susținători, în timp ce Partida Națională avea 31
partizani nu avea un candidat propriu. Între posibilii candidați ai Partidei Naționale, circulau mai
multe nume: Petre Mavrogheni, Vasile Sturdza, Anastase Panu, Lascăr Rosetti, Lascăr Catargiu,
Costache Negri și Vasile Alecsandri29. Deși avea șanse mari să fie ales ca domn, Vasile Alecsandri
a renunțat în favoarea prietenului său, Costache Negri. I s-a încredințat onoarea de a rosti în ședința
Adunării Elective a Moldovei numele candidatului oficial și anume, Alexandru Ioan Cuza30. Se ad-
misese doar titulatura de „Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești” și se înființaseră do-
uă instituții comune: Comisia Centrală de la Focșani, și Înalta Casație și Justiție. Adepți ai politicii
”fait accompli”, românii au interpretat hotărârile celor șapte Mari Puteri Garante în sensul propriilor
interese. Era necesar mult tact și diplomație în negocierile cu forul colectiv european în lupta pentru
recunoașterea dublei alegeri a lui Cuza. Dubla alegere a lui Cuza în calitate de domnitor al Moldo-
vei și Țării Românești însemna împlinirea dezideratului politic şi naţional paşoptist, dar și ca o re-
zultantă a susținerii candidaturii sale de către Vasile Alecsandri și Costache Negri31.
19Dimitrie A Sturdza și C. Colescu Vartic, Acte şi documente relative la istoria renaşcerei României, volumul VII, Institutul de Arte
Grafice C. Gobl, Bucureşti, 1895, p. 620.
20Leonid Boicu, Știri despre activitatea diplomatică a lui Vasile Alecsandri ca ministru de externe, în ”Studii și cercetări științifice.
Istorie”, Iași, fascicolele 1-2, 1959, p. 195-200.

21George Cristea Nicolescu, op. cit., p. 275-276.
22Dimitrie A Sturdza și C. Colescu Vartic, Acte şi documente relative la istoria renaşcerei României, volumul VII, p. 730-731.
23Ibidem, volumul VII, p. 854-856.
24 Ibidem, volumul VII, p. 1084-1093.
25Nicolae Gane, Amintiri (1848-1891), Editura Scrisul Românesc, Craiova, sine anno, p. 31-32.
26Dimitrie A Sturdza și C. Colescu Vartic, Acte şi documente relative la istoria renaşcerei României, volumul IX, Institutul de Arte
Grafice C. Gobl, Bucureşti, 1899, p. 461-462.

27 George Cristea Nicolescu, op. cit., p. 280.
28Dimitrie A Sturdza, Însemnătatea divanurilor Ad-hoc din Iași și București în istoria renașterii României, București, 1912, p. 640.
29Dimitrie A Sturdza și C. Colescu Vartic, Acte şi documente relative la istoria renaşcerei României, volumul VII, , Institutul de
Arte Grafice C. Gobl, Bucureşti, 1898, p. 299.

30Dumitru Vitcu, op. cit., p. 59.
31Marta Anineanu, Catalogul corespondenţei lui Vasile Alecsandri. Corespondenţa inedită, Editura Academiei Republicii Populare
Române, Bucureşti, 1957, p. 23-35.
32
UNIREA PRINCIPATELOR MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ

ÎN CONTEXTUL GEOPOLITIC EUROPEAN
Prof. înv. primar Constantin Lucia Monica

Liceul Teologic, Tg-Jiu, Gorj
Ordinea geopolitică a Europei în anii 1815-1853, a Rusiei și a Imperiului Otoman, se stabilise

ultima oară la Congresul de la Viena din 1815. Între timp însă echilibrul astfel stabilit a început să se
destrame, îndeosebi din cauza crizei interne în Imperiul Otoman, denumit "omul bolnav de la Bosfor",
Principatele Române aflându-se în vasalitate în raport cu Imperiul Otoman. Încă din anii de dinainte
Rusia țaristă începuse planurile sale de expansiune în direcția Europei Centrale și a Balcanilor, cu o
tendință revanșa în restabilirea influenței sale istorice și în Moldova și în Țara Românească. Folosind
ca pretext probleme religioase ale ortodoxiei în Imperiul Otoman și beneficiind de slăbiciunea Impe-
riului, Rusia a început în 1853 așa zisul "Război al Crimeii" împotriva Imperiului Otoman, ocupând
Principatele Române. Situația geopolitică a Europei, dirijată de Franța, Anglia și Austria, însă era deja
de dinainte orientată în a asigura existența și integritatea Imperiului Otoman pentru a contracara o
creștere a influenței Rusiei și în Orient, după ce deja Rusia se extinsese în Asia. Astfel Franța si An-
glia au intrat în acest război de partea Imperiului Otoman contra Rusiei, în concordanță și cu interese-
le și politica externă a Austriei în privința "principatelor dunărene". Războiul Crimeei s-a încheiat prin
armistițiu, cu propuneri din partea tuturor puterilor europene, convenind a fixa o nouă situație geopo-
litică a Europei de est în context cu Rusia și Imperiul Otoman, fiind astfel planificate convorbiri la
Constantinopol și Paris în vederea elaborării tratatelor corespunzătoare, având ca ţel slăbirea influen-
ței Rusiei în Orient și în Marea Neagră, care avea să devină o mare neutră. Astfel a intrat în atenția
marilor puteri ale politicii europene și situația "Principatelor Dunărene", Moldova și Țara Româneas-
că. Deși Austria nu a participat la război, a cerut în 3 Iunie 1854, Rusiei să se retragă din Principatele
Române, în virtutea propriilor interese și într-adevăr Rusia s-a retras. Însă în mod neașteptat atunci
Imperiul Austriac a ocupat Principatele Române, plasând în octombrie 1854, 300.000 de soldați la
granița Moldovei cu Rusia. În contextul problemei "Principatelor Dunărene" au jucat un rol multe alte
probleme de echilibrare a situației generale. Amânarea rezolvării s-a datorat diferențelor de păreri în
cadrul alianței învingătorilor. Conceptului Franței asupra unor principate unite i s-a raliat Rusia din
motive tactice, însă în totală contradicție cu părerea Austriei și Imperiului Otoman. Anglia a luat o
poziție indecisă. În alianța învingătoare exista unanimitate că protectoratul istoric al Rusiei asupra
principatelor trebuie să se termine, cu o "derusificare" a principatelor de influența Rusiei în cultură și
administrație, însă exista lipsa unanimității privind statutul organizatoric viitor al principatelor. Prin-
cipatele Române erau în concepția lui Napoleon al III -lea cele mai potrivite pentru a-și promova ide-
ea principiului național, în propriul interes al Franței, în Europa cât și a remanierii hărții europene în
urma eșecului francez din 1815.
Astfel ideea unirii Principatelor Române s-a născut pe plan internațional în împrejurimea
împăratului francez Napoleon III, bineînțeles din interese proprii franceze.
Însă ambasadorii Angliei și a Austriei, Redcliffe si Prokesch-Osten, se străduiau sä lege Principatele
Unite iarăși mai puternic de Imperiul Otoman. Expresia acestei strădanii a fost un concept prelimi-
nar de tratat din 11 Februarie 1856 cu 30 de articole, prezentat ministrului de externe al Înaltei
Porți, conținând idei de bază privind organizarea și statutul viitor al principatelor. («Projet concer-
nant le 1-er point de garantie arrêté entre les Representants des trois Puissances et ceux de la S.
Porte dans la réunion du 11 Fevrier» (HHSTA, PA XII 56 f. 256-266)). În acest concept se preci-
zeazä cä în virtutea războiului, tratatele ruso-turce privind organizarea internă a principatelor în acel
«Reglement organique» (Regulament Organic) încä de dinainte de 1828 și-au pierdut valabilitatea.
În acest sens, Înalta Poartă avea de reînnoit imunitatea și privilegiile sale care i-au fost acordate încă
de pe timpul lui Baiazid I, reținându-se în art. 2 că Moldova si Țara Românească rămân parte inte-
grantă a Imperiului Otoman supuse suzeranității sultanului.
Însă ideea unor principate unite a stârnit o rezistentă deosebită la Viena și la Înalta Poartă. În
politica austriacă la Viena existau îngrijorări că românii vor simți suzeranitatea otomană ca o ne-
33
dreptate și vor cere un stat independent, care ar putea cuprinde atunci și Bucovina, pe atunci austri-
acă, și partea română a Transilvaniei, creând un precedent istoric și pentru Serbia care s-ar putea
sprijini pe susținerea Rusiei, această situație în totalitate lovind interesele Austriei "până în măduva
oaselor". Exista părerea că acestui principiu distrugător al naționalismului, care în mod fericit a fost
supus în 1849, Austria voia a-i opune principiul "mai înălțător și împăciuitor al statalității" interde-
pendent de naționalitate. În această chestiune însă împăratul austriac Franz Joseph I a avut o cu totul
altă părere. El a promovat ideea că principatele aveau să rămână neunite, dar în nici un caz nu aveau
să fie legate mai strâns de Înalta Poartă, ci din contră, independența lor trebuie întărită, dând ordin
reprezentantului său la Paris să se opună strict voinței otomane de a-și întinde influența în acea zonă
a Europei.
În concluzie, trebuie să reţinem că unirea principatelor a fost un proiect politic al împăratu-
lui francez Napoleon III, din două motive de politică externă în favoarea intereselor Franței: în pri-
mul rând a fost un proiect antirusesc de-a îngrădi și a pune o barieră în extinderea intereselor ru-
sești, iar în al doilea rând a fost impunerea "principiului națiunii" pentru a submina principii-
le Congresului de la Viena din 1815, ca armă politică a Austriei.
Peste acest context fericit geopolitic european, s-a suprapus dorința și voința populației și a
păturilor conducătoare din cele două principate încă din 1600, când lui Mihai Viteazul i-a reușit
pentru scurt timp o unificare a două principate de cultură si proveniență înrudite istoric. Însă trebuie
să luăm în considerare că acest moment favorabil al istoriei geopolitice europene a avut un rol hotă-
râtor în acest act de unire.
34
24 IANUARIE 1859: MICA UNIRE – UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

SUB ALEXANDRU IOAN CUZA
Prof. înv. primar Corâci Ioana
Scoala Gimnaziala Cruset/Structura Urda de Jos, Gorj
lui Alexandru Ioan Cuza. Mica Unire de la 1859 a fost primul pas important pe calea înfăptuirii
statului național unitar român.
ADUNĂRILE AD-HOC (1857); CONVENŢIA DE LA PARIS (1858)

Adunările ad-hoc reprezintă un moment esenţial în cadrul general al evenimentelor premer-
gătoare Unirii. Pregătirile şi alegerile s-au desfăşurat în condiţii diferite în cele două ţări. Congresul
de la Paris hotărâse ca fiecare din cele două Principate să fie conduse de un caimacam, numit de
Poartă, în timpul constituirii şi consultării adunărilor ad-hoc. În Ţara Românească, Alexandru Ghi-
ca, fostul domn, a adoptat o poziţie de înţelegere faţă de partida unionistă, cu găndul că va fi benefi-
ciarul ei. În Moldova, caimacamul N.Vogoride, agent al Turciei şi al Austriei, a recurs la un adevă-
rat regim de teroare pentru a zădărnici Unirea. Astfel au fost interzise gazetele favorabile Unirii şi
întrunirilor politice, s-au făcut destituiri din funcţii şi arestări masive, s-au falsificat listele electorale
şi alegerile din iulie 1857.
Faţă de aceste acţiuni arbitrare, s-a dezlănţuit o puternică mişcare de protest. Indignat de
abuzurile ce se făcuseră la alcătuirea listelor electorale, maiorul Alexandru Cuza şi-a dat demisia
din postul de pârcălab, ceea ce i-a atras o mare popularitate. Comisia de informare de la Bucureşti
primea numeroase telegrame, memorii şi apeluri. În faţa acestei situaţii, Turcia s-a văzut silită să
anuleze alegerile falsificate; noile alegeri au înregistrat o victorie covârşitoare a candidaţilor uni-
onişti, care, cu două excepţii, au fost aleşi pretutindeni. Rezultate asemănătoare se obţinuseră şi în
Muntenia.
Adunările ad-hoc şi-au început lucrările în septembrie 1857, la Iaşi şi la Bucureşti. Dezbate-
rile au prilejuit o manifestare puternică a coeziunii şi a forţei mişcării unioniste, o impresionantă
demonstraţie a voinţei poporului român de a-şi făuri statul său naţional. În cuvinte memorabile, Mi-
hail Kogălniceanu arăta că ,, ... dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hrănită de toate gene-
raţiile trecute, aceea care este sufletul generaţiei actuale, aceea care împlinită va face fericirea gene-
raţiilor viitoare, este Unirea Principatelor într-un singur stat, o unire care este firească, legiuită şi
neapărată”.
Într-o atmosferă de mare avânt patriotic, Adunările ad-hoc au adoptat, în luna octombrie
1857, rezoluţii în esenţă asemănătoare, care cereau cu hotărâre Unirea Principatelor într-un singur
stat cu numele România, respectarea drepturilor, a autonomiei şi a neutralităţii acestui stat şi o Adu-
nare Obştească care să reprezinte ,,toate interesele naţiei”.
Chestiunea agrară a fost prezentă în discuţiile deputaţilor din ambele Adunări. Prin reprezentanţii ei,
ţărănimea a avut prilejul de a-şi afirma răspicat poziţia în această problemă esenţială pentru viitorul
ei şi pentru dezvoltarea ulterioară a ţării. În jalba deputaţilor pontaşi moldoveni, al cărei prim sem-
natar era Ion Roată din ţinutul Putnei, erau înfăţişate în imagini zguduitoare starea ţărănimii şi teme-
iurile revendicărilor sale. În numele a 1 200 000 de clăcaşi moldoveni, se arăta atât în faţa ţării cât şi
în faţa puterilor europene că ţărănimea purta de veacuri ,,toate sarcinile cele mai grele” şi se cerea
ca ,,săteanul să fie pus în rândul oamenilor”, să fie interzisă bătaia, să fie înlăturate boieres-
cul(claca), beilicurile şi birul pe cap, iar ,, ...satele să-şi aibe ... dregătorii aleşi chiar din sânul lor”.
Amintind de ,, nemărginitul şi durerosul şir de sugrumătoare suferinţe”, deputatul Tănase Constan-
tin proclama în adunarea de la Bucureşti, ,,dreptul netăgăduit al ţărănimii ... d-a lua parte la viitoare-
le adunări, care vor face constituţia ţării şi legiuirile din năuntru”.
Întrucât reprezentanţii boierimii şi chiar unii exponenţi ai burgheziei s-au opus ideii de îm-
proprietărire sub pretextul menţinerii coeziunii mişcării unioniste sau au cerut amânarea discutării
acesteia, nu s-au putut trece la adoptarea unei hotărâri în problema agrară.
35
Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc au fost trimise comisiei speciale. Aceasta a alcătuit un raport,
pe care l-a înaintat Conferinţei reprezentanţilor celor şapte puteri, care s-a întrunit în mai 1858, la
Paris. Convenţia semnată la 7 august 1858, ca urmare a lucrărilor conferinţei, prevedea ca cele două
ţări să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, fiecare cu un domnitor, gu-
vern şi adunare legiuitoare proprie, înfiinţarea unei comisii centrale pentru alcătuirea legilor de in-
ters comun şi a unei curţi de casaţie comune pentru ambele Principate, cu sediul la Focşani. Con-
venţia mai cuprindea o serie de prevederi care corespondeau intereselor burgheziei: desfiinţarea
privilegiilor şi a rangurilor boiereşti (deci, egalitatea cetăţenilor în faţa legilor), responsabilitatea
ministerială etc.; se recomanda, de asemenea, o nouă reglementare prin lege a relaţiilor dintre pro-
prietari şi ţărani.
ÎNFĂPTUIREA UNIRII PRIN ALEGEREA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

CA DOMN AL ŢĂRII ROMÂNEŞTI
Hotărârile nedrepte ale Conferinţei de la Paris au dus la ascuţirea luptei pentru unitate politică;
poporul roman înainta cu fermitate pe drumul împlinirii până la capăt a năzuinţelor sale legitime.
Alegerile de deputaţi în Adunările elective s-au desfăşurat sub semnul unor înverşunate în-
fruntări între forţele partied naţionale unionist şi forţele reacţionare potrivnice Unirii. C.A.Rosetti
scria în acele zile că,,Lupta este astăzi mai cu seamă între cei care vor să menţie trecutul şi între cei
care vor transformarea societăţii”.
În timp ce alegerile din Moldova au adus în Adunarea electivă o majoritate a partidei naţio-
nale, în Ţara Românească ea era o minoritate. Dar, sub conducerea elementelor înaintate, masele
populare au desfăşurat o luptă dârză, care avea să asigure victoria partizanilor progresului. Deputaţii
înaintaşi se vor folosi cu abilitate de contradicţiile din rândurile grupării conservatoare.
În ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă de la Iaşi a ales ca domn al Moldovei pe can-
didatul partied naţionale, Alexandru Ioan Cuza, revoluţionar paşoptist şi luptător înflăcărat pentru
cauza Uniri.
Vestea proclamării lui Cuza ca domn al Moldovei a fost primită cu mare bucurie pretutin-
deni, în întreaga Moldovă, în Ţara Românească şi în Transilvania. Bucuria oamenilor a fost atât de
mare încât mase de oameni străbăteau străzile strigând: ,,Trăiască domnul!”.
După alegerea din Moldova, privirile întregului popor român erau aţintite spre Bucureşti.
Adunarea electivă de aici şi-a deschis lucrările la 22 ianuarie 1859. Erau prezenţi tăbăcari, măcelari,
meseriaşi, ţărani din satele judeţelor Ilfov şi Dâmboviţa, negustori, elevi ai claselor superioare şi al
învăţământului de specialitate.
În noapte de 23/24 ianuarie deputaţii partidei naţionale au convocat o şedinţă la hotelul Con-
cordia, unde au hotărât să propună Adunării ca domn al Ţării Româneşti tot pe Alexandru Ioan Cu-
za. Propunerea făcută de Vasile Boierescu. Reprezentant al partidei naţionale a fost acceptată în
unanimitate, deputaţii conservatori fiind obligaţi să cedeze voinţei poporului.
Proclamarea lui A.I.Cuza ca domnitor al celor două Principate a declanşat o puternică ex-
plozie de entuziasm. Pretutindeni a avut loc manifestaţii de bucurie, se cânta şi se juca Hora Unirii,
din mii de piepturi răsunau: ,,Trăiască Unirea, Trăiască Cuza Vodă, Trăiască România, una şi ne-
despărţită”. Unirea Principatelor a avut un puternic ecou în rândul populaţiei din toate provinciile
româneşti, care aşteptau acum momentul favorabil pentru a se uni cu Ţara.
36
UNELE ASPECTE SUCCINTE PRIVIND UNIREA DE LA 1859

REFLECTATE ÎN DOCUMENTELE DE EPOCĂ
Prof. Daniela Curelea

Colegiul Tehnic ,,Cibinium” Sibiu
Actul de la 24 Ianuarie 1859 a avut un extraordinar ecou pe toată întinderea pământului ro-
mânesc de o parte şi de alta a Carpaţilor şi în afara graniţelor. Imediat după proclamarea votului,
preşedintele Adunării Elective din Muntenia a expediat o telegramă: „Înălţimii Sale Alexandru Ioan
I, domnul Moldovei şi al Ţării Româneşti”, la Iaşi, în care anunţându-i alegerea „în unanimitate”, îi
comunică acestuia că adunarea „salută cu respect şi onor pe domnul său şi îl invită să ia cârma ţării”.
La rândul său, principele Cuza răspunde din Iaşi, telegrafic, că mulţumeşte adunării elective
din Bucureşti „pentru votul său unanim de încredere” şi declară că primeşte „cu mândrie şi recu-
noştinţă de a fi domn al Ţării Româneşti, precum sânt domn al Moldovei”. Chiar în aceeaşi seară
încep să sosească telegramele şi mesajele de felicitare la Iaşi din toate oraşele de dincoace şi de din-
colo de Milcov. Printre cele dintâi este aceea a administratorului ţinutului Putna, Dumitru Dăscăles-
cu, care anunţând pe Cuza că „fraţii noştri munteni, l- au ales ca domn al ţării”, îl felicită în numele
ţinutului ce va deveni „centrul României”. O telegramă din Piatra Neamţ semnată de 68 de persoane
evidenția faptul că prin alegerea sa de către Camera Electivă a Ţării Româneşti „românii văd îm-
plinirea celor mai fierbinţi dorinţi ai naţiei. Sânt bucurii care nu stau în puterea omenească a le ex-
prima”. Maiorul Constantin Buzdugan din Roman, felicitându-l pe Cuza, relevă faptul că „naţiu-
nea l-a ales pentru patriotismul, curajul, spiritul său de dreptate şi de nepărtinire”32.
Consulul Franţei la Iaşi Victor Place, într-o depeşă diplomatică expediată Minsitrului de Ex-
terne de la Paris, relata următoarele : „Am fost martorii unui fapt nemaivăzut, când într-o adunare se
alege un principe în unanimitate... Alegerea colonelului Cuza reprezintă triumful deplin al ideilor
unioniste şi liberale... E greu, totodată, să ne închipuim cu cât entuziasm a fost primită peste toată
această alegere, entuziasm care se manifestă prin cele mai călduroase demonstraţii...”33
Consulul austriac Eder, participant la lucrările Adunării elective din dealul Mitropoliei con-
semnează scena în următoarele linii, după ce deputaţii, în unanimitate, aleg pe Cuza ca domnitor al
Ţării Româneşti : ,,Deodată apărură deputaţii, unii vărsând lacrimi, alţii, cărora nu le era dat să-şi
exprime emoţia prin lacrimi, căutau să arate prin gesturi că erau puternic mişcaţi ; cădeau unii în
braţele altora, plângeau în suspine, toate dezbinările păreau uitate […] ”34. Consulul Belgiei în Ţările
Române, într-o telegramă expediată la Bruxelles evidenția următoarea idee : „Numirea lui Cuza fu
primită cu vii aclamaţii... La ieşirea din sală ( deputaţii ) fură duşi în braţe triumfal... Seara, oraşul
era strălucitor iluminat, pe clădirile publice erau pancarde cu înscrisuri : « Trăiască Cuza ››, poporul
în masă purtând torţe a parcurs străzile cu muzică militară în frunte, oprindu-se la casele depu-
taţilor... pentru a-şi manifesta bucuria...”35.
În corespondenţa sa diplomatică consulul Marii Britanii, Robert Calquhoum relata că popu-
laţia capitalei şi din împrejurimi „ lucrători şi ţărani, au venit la Bucureşti să-şi aleagă principele
”, iar omologul său la Iaşi, consulul H.A. Churchill, într-o corespondenţă telegrafică sublinia ecoul
deosebit de puternic pe care la avut în conştiinţa moldovenilor, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi
ca domnitor al Munteniei. „Alegerea lui Cuza în Valahia a creat un mare entuziasm aici ( la Iaşi ).
Se consideră că s-a efectuat un mare pas spre Unire”. Ziarul „Românul” din 27 ianuarie/ 8 februarie
1859 consemna printre altele următoarele: „Nu se mai auzea în toată capitala decât cele mai vii
32
Leonid, Boicu, Unirea Principatelor şi puterile europene, Editura Academiei, Bucureşti, 1984, p. 98-100.
33
Dumitru Vitcu, Diplomaţii Unirii, Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p. 64
34
Dan Berindei, Epoca Unirii, Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p. 272; Ion Bodunescu, Diplomaţia românească în
slujba independenţei, Editura Junimea Iaşi, 1978, p. 63-73.
35
Raoul V. Bossy, Agenţia diplomatică a României în Paris şi legăturile franco-române sub Cuza Vodă, Editura
Fundaţilor Regale, Bucureşti, 1931, p. 164-166; Arina Mikloș, Vasile Alecsandri diplomatul în slujba Unirii prin Euro-
pa în primăvara anului 1859, în Momente de civilizație, institușionalitate și istorie modernă românească, Volum colec-
tiv al Simpozionului Județean al Profesorilor de Istorie, Sibiu, Editura Techno Media, 2012, p. 55-71.
37
demonstraţii de bucurie […] singurul spectacol ce se vedea în toate uliţele, pe toate răspântiile, pe
toate locurile publice ale Bucureştiului. Fraţii noştri ţărani […] strigau acum din toată puterea ener-
gică a sufletului lor: să trăiască Cuza ! Să trăiască Domnul nostru !”36. Dimitrie Bolintineanu, cel
care a urmat în guvernele unioniste în funcția de Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, con-
stată că un asemenea entuziasm popular nu mai fusese înregistrat din timpul Revoluţiei de la 1848,
etapă în care deasemenea etuziasmul și coeziunea românilor fusese, sublinia acesta la cote maxime.
Aducând omagiul său poporului care a făcut posibliă Unirea de la 1859, cât și elitei politice româ-
nești, Mihail Kogălniceanu va rosti aprecierea care exprimă exact sensul adânc şi semnificaţia actu-
lui săvârşit prin alegerea de la 5 şi 24 ianuarie 1859: „Unirea e actul energic al întregii naţiuni ro-
mâne […] Unirea, naţiunea a făcut-o”37.
Alegerea colonelului Alexandru Cuza a produs o uimire generală, deși firește este de înțeles
faptul că această situație, era oarecum de așteptat atât în Moldova cât şi mai ales dincoace de Mil-
cov, unde numele principelui Cuza „ mai că nu este cunoscut ”, afirma George Sion în perioadicul:
„Românul”, reliefând faptul că noul domnitor al țării provine dintr-o familie a cărei vechime este
cunoscută de peste două secole şi din care s-au ridicat „zeloşi apărători ai libertăţilor publice ”38.
Ziarul din epocă „Tribuna Română ” care apărea la Iaşi, în numărul său din 7 iunie 1859, aprecia
actul săvârşit de români o veritabilă revoluţie ; „alegerea şi aclamarea naţională a capului cârmuirii,
ca şi întrunirea a două ramuri ale aceluiaşi neam în mâna unui singur domn pământean”39.
Delegaţia Adunării elective din Bucureşti venită la Iaşi, la 28 februarie 1859 sub conduce-
rea lui C.A. Rosetti, afirma despre semnificaţia actului de la 24 Ianuarie 1859: „Sântem mândrii
şi fericiţi că Adunarea electivă din Bucureşti ne –a onorat cu mare şi frumoasă misie de a depune
Coroana lui Mihai în mâinile tale, căruia fraţii noştrii de aici au încredinţat Coroana lui Ştefan …”.
În Transilvania ecoul dublei alegeri a fost remarcabil. Periodicele „Foae pentru minte, ini-
mă şi literatură” şi ,,Gazeta Transilvaniei” descriu pe larg evenimentele „După alegerea domnului
Alexandru Ioan Cuza se prefăcu capitala României într-o mare de făclii şi lumini, îndată se impro-
vizează o iluminăciune măreaţă şi conductu impuitoriu cu făclii precedat de bande muzicale şi de un
batalion militar românesc. O generală entuziasmare cuprinse tot oraşul care răsuna de urări ; să tră-
iască prinţul României Al. Cuza”, iar cărturarul transilvănean George Bariţiu care sa afla pe atunci
la Bucureşti relata faptul că „Pe străzi se auzeau numai aclamaţii: Alexandru Ioan Cuza... Unire…
Unire”40.
Istoricul Alexandru Papiu- Ilarian consemna mai târziu că: românii din Transilvania, numai
la Principate privesc, numai de aici aşteaptă semnul, numai de aici îşi văd scăparea. Când s-a ales
Cuza Domn, entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decât în Principate. Perio-
dicul de limbă germană „Kronstädter Zeitung” care apărea la Braşov considerând acest act ca me-
morabil, afirma: „de 200 de ani poporul român n-a fost aşa de fericit ”, iar publicaţia maghiară „Ko-
loszvari Közlöny ” din Cluj arăta că alegerea de la Bucureşti este „o demonstraţie care face cinste
poporului român, o victorie rar întâlnită la istorie”. Ludovic Kossuth conducătorul guvernului revo-
luţionar maghiar de la 1848 referindu-se la actul de voinţă al poporului român nota în jurnalul său
că: ,,Contribuie la lămurirea cauzelor acestor înclinări istorisirea alegerii principelui Cuza, pe care
mă simt îndemnat s-o schiţez pe scurt... un astfel de spirit e necesar ca un popor să întemeieze o pa-
trie sau dacă au pierdut-o să şi-o recâştige”41.
Dubla alegere a principelui Cuza, a avut un puternic ecou şi la românii din străinătate. Ioan
36
Dan Berindei, Epoca Unirii, Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p. 272; Ion Bodunescu, Diplomaţia românească în
slujba independenţei, Editura Junimea Iaşi, 1978, p. 88.
37
Dan Berindei, Lupta diplomatică a Principatelor Unite pentru desăvârşirea Unirii, în Studii privind Unirea Principa-
telor, Editura Academiei, Bucureşti, 1960, p. 413.
38
George C. Nicolescu, Viaţa lui Vasile Alecsandri, vol. II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1961, p. 269.
39
Tribuna Română, (Iași), nr. 8 / 7 iunie 1859, p. 1;
40
Emil Bogdan, Prietenia şi colaborarea literară dintre Costache Negri şi Vasile Alecsandri, Editura pentru Literatură,
Bucureşti, 1962, p. 22.
41
Vasile Curticăpeanu, Vasile Rusu, Vasile Cristian, Date noi referitoare la relaţiile lui Alexandru Ioan Cuza cu emi-
graţia maghiară în 1859 în Analele ştiinţifice ale Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, serie nouă, Secţiunea a III-a
Istorie, tom. XV, 1969, p. 99-100.
38
Alecsandri, fratele lui Vasile, într-o scrisoare trimisă acestuia din urmă, din Paris, la 25 ianuarie stil
vechi, arată atât comoţia ce i-a produs ştirea, cât şi efectul ei în cercurile diplomatice şi de presă
franceză, „surprindere , mirare, admiraţie pretutindeni”42. Dimitrie Creţulescu trimite, din Geneva, o
scrisoare exultantă la 28 ianuarie, lui Ion Bălăceanu, la Bucureşti, mulţumindu-i de un million de ori
pentru telegrama sa ; era bolnav în casă, dar vestea alegerii lui Cuza i-a redat „sănătatea, bucuria şi
fericirea”. Unirea, a fost apreciată drept o dovadă de maturitate politică și națională, „o manifestare
izbitoare a voinţei naţionale”, cum notează contele Walewski, ministru de externe al Franţei în acea
epocă43. La Constantinopol, vestea dublei alegeri, potrivit aprecierilor reprezentantului diplomatic
al Belgiei, „a aruncat Poarta şi diplomaţia în stupoare...accentuând starea de perplexitate”. Joseph
Jooris îşi exprimă convingerea că actul, „expresie a dorinţei naţionale , nu poate fi contestat”.
Semnificative și relevante pentru această situație ne sunt şi alte comentarii făcute în epocă
cu diferite ocazii: „O manifestare izbitoare a voinţei naţionale” adaugă, la rândul său, Louis L.
Béclard, consulul Franţei la Bucureşti. „Dubla alegere, scria baronul Nothomb, ministrul Belgiei la
Berlin la 17 februarie 1859, echivalează cu unirea Principatelor ; unirea Principatelor înseamnă in-
dependenţa lor ; în acest sens se vorbeşte la Constantinopol şi la Viena…”44. Contele Buol de
Schauenstein, ministru de externe al Imperiului Habsburgic într-o scrisoare adresată lui Prokessch-
Osten, internunţiul de la Constantinopol, aprecia actul ca încununând „în chip izbitor manoperele
partidului dezordinei şi anarhiei care lucra sub un imbold străin”. Cunoscutul publicist Saint Marc
- Girardin în „Jurnal des Débats” consemnează faptul că : „această dublă alegere este o mare des-
chidere spre unirea Principatelor Unite ; înseamnă, mai ales, un vehement protest împotriva dezuni-
rii ; aduce mărturie solemnă a perseverenţei românilor (împlinirea) dorinţei lor naţionale…”.
Subliniind semnificaţia alegerilor din Moldova, atmosfera în care aceasta s-a desfăşurat, ma-
rele cotidian „L′independance Belge” nota că acestea sânt de natură „să satisfacă pe deplin Europa
cu privire la capacitatea moldovenilor de a se bucura de libertăţile a căror exercitare le-a fost garan-
tată de Congresul de la Paris”45. Merită să fie consemnate şi articolele referitoare la Unirea din 1859
publicate în „Le Constitutionnel”, sub semnătura lui Amadeus Renée, directorul ziarului „dubla ale-
gere a reprezentat pentru Europa o surpriză determinând o situaţie nouă şi neprevăzută”46.
În rândurile scrisorii datată din 23 februarie/ 7 martie 1859 și semnată de D.A. Sturdza către
Vasile Alecsandri, acesta consemna faptul că: Toţi românii din cele două Principate se vor lăsa mai
degrabă tăiaţi în bucăţi decât să revină la vechea stare de lucruri. Cuza este întruchiparea ideii celei
mari şi nu vom da nimănui dreptul să discute numirea sa. Astfel, la Bucureşti, este omul cel mai po-
pular. Niciodată n-am văzut un suveran salutat cu mai multă dragoste şi bucurie, decât în această
primă capitală a României47, iar la 25 februarie 1859 când împăratul Franţei l-a primit pe Vasile
Alecsandri i-a spus că Convenţia de la Paris „este un act oficial european, subsemnat de şepte pu-
teri ; el trebuie respectat ; în alegerea domnitorului, românii au profitat de o lacună ce există în con-
venţie, nefiind prevăzut cazul numirii aceluiaşi Domn în Principate ; proclamarea unirii definitive ar
fi o greşeală, să vă pregătiţi nu a silui evenimentele, ci a profita de cursul lor”48 .
42
Marcel Emerit, Victor Place et la politique francaise en Roumanie a l’ époque de l’Union, Editura Delafrass, Bucu-
reşti, 1931, p. 88-90; Nicolae Corivan, Lupta diplomatică pentru recunoaşterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan
Cuza, în Studii privind Unirea Principatelor, Bucureşti, Editura Academiei, 1960, p. 410-412
43
Marta Anineanu, Din activitatea diplomatică a lui Vasile Alecsandri, vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1960, p.
260.
44
Dan Berindei, Lupta diplomatică a Principatelor Unite pentru desăvârşirea Unirii, în Studii privind Unirea Principa-
telor, Editura Academiei, Bucureşti, 1960, p. 400-401.
45
Nicolae Corivan, Lupta diplomatică pentru recunoaşterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, în Studii privind
Unirea Principatelor, Bucureşti, Editura Academiei, 1960, p. 412.
46
Nicolae, Corivan Din activitatea emigranţilor români în Apus (1855 - 1857), Bucureşti, 1931, p. 51.
47
Gheorghe Platon, Unirea Principatelor Române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 56-58.
48
Marta Anineanu, Din activitatea diplomatică a lui Vasile Alecsandri, vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1960, p.
264; Vasile Alecsandri, Istoria misiilor mele politice. Napoleon III; Trei audienţe la palatul Tuileriilor, în Convorbiri
Literare, Iași, tom XII, anul 1878, p. 36; Alegerea lui Alexandru Ioan I-ul, în Transilvania, anul LI, octombrie 1920, nr.
10, p. 696-705
39
Bibliografie selectivă
Cărți și documente editate

Anineanu, Marta, (1960), Din activitatea diplomatică a lui Vasile Alecsandri, vol. II, Editura Aca-
demiei, Bucureşti.
Berindei, Dan, (1979), Epoca Unirii, Editura Academiei, Bucureşti.
Berindei, Dan, (1960), Lupta diplomatică a Principatelor Unite pentru desăvârşirea Unirii, în Stu-
dii privind Unirea Principatelor, Editura Academiei, Bucureşti
Bodunescu, Ion, (1978), Diplomaţia românească în slujba independenţei, Editura Junimea Iaşi.
Bogdan, Emil, (1962), Prietenia şi colaborarea literară dintre Costache Negri şi Vasile Alecsandri,
Editura pentru Literatură, Bucureşti.
Boicu, Leonid, (1984), Unirea Principatelor şi puterile europene, Editura Academiei, Bucureşti.
Bossy, V., Raoul, (1931), Agenţia diplomatică a României în Paris şi legăturile franco-române sub
Cuza Vodă, Editura Fundaţilor Regale, Bucureşti.
Emerit, Marcel (1931), Victor Place et la politique francaise en Roumanie a l’ époque de l’Union,
Editura Delafrass, Bucureşti.
Corivan Nicolae, (1931), Din activitatea emigranţilor români în Apus (1855 - 1857), Bucureşti.
Nicolescu, C., George, (1961), Viaţa lui Vasile Alecsandri, vol. II, Editura pentru Literatură, Bucu-
reşti.
Platon, Gheorghe, (1984), Unirea Principatelor Române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucu-
reşti.
Vitcu, Dumitru, (1979), Diplomaţii Unirii, Editura Academiei, Bucureşti.
Publicații
Alegerea lui Alexandru Ioan I-ul, în Transilvania, anul LI, octombrie 1920, nr. 10, p. 696-705
Curticăpeanu, Vasie, Rusu, Vasile, Cristian, (1969), Date noi referitoare la relaţiile lui Alexandru
Ioan Cuza cu emigraţia maghiară în 1859 în Analele ştiinţifice ale Universităţii Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi, serie nouă, Secţiunea a III-a Istorie, tom. XV.
Corivan, Nicolae, (1960), Lupta diplomatică pentru recunoaşterea dublei alegeri a lui Alexandru
Ioan Cuza, în Studii privind Unirea Principatelor, Bucureşti, Editura Academiei.
Mikloș, Arina, Vasile Alecsandri diplomatul în slujba Unirii prin Europa în primăvara anului
1859, în Momente de civilizație, institușionalitate și istorie modernă românească, Volum colectiv al
Simpozionului Județean al Profesorilor de Istorie, Sibiu, Editura Techno Media, 2012, p. 55-71.
Tribuna Română, (Iași), nr. 8 / 7 iunie 1859.
Transilvania, anul LI, octombrie 1920, nr. 10, p. 696-705.
40
COSTACHE NEGRI UN REPREZENTANT AL ELITEI UNIONISTE ÎN

SERVICIUL UNIRII DEPLINE ȘI AL PRINCIPELUI ALEXANDRU I. CUZA
ÎNTRE 1859-1866
Prof. dr. Dragoș Curelea

Liceul Tehnologic ,,Avram Iancu” Sibiu
Motto:
,,Viața lui Costache Negri, asemenea a celei a lui Nicolae Bălcescu, a fost limpede ca apa izvoru-
lui. N-au tulburat-o nici dorința de slavă, nici dorința de avere, nici invidia, nici ura”
Constantin C. Giurescu
Personalitate de marcă a elitei unioniștilor români în secolul al XIX-lea și demn om de în-

credere al principelui Cuza, atât în ceea ce privește treburile din lăuntru dar și a celor din afară. Se
afirmă în perioada revoluției pașoptiste, evenimentele cuprinzându-l ca participant activ atât la Paris
în capitala Franței, cât și în țară, fiind unul dintre semnatarii Petiției-Proclamație redactată de Vasile
Alecsandri – alt principal colaborator de mai târziu al principelui Cuza. De asemenea semnatura sa,
se regăsește și pe programul: ,,Prințipiile noastre pentru reformarea patriei” – fără îndoială un do-
cument politic cu mult mai îndrăzneț care viza introducerea unei serii de importante reforme pentru
țară. Am considerat necesară pentru acest articol introducerea de față, întrucât a vorbi de marile re-
forme din vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, fără a face unele trimiteri la evenimentele
pașoptiste și la celebrul deceniu al emigrației și restructurării naționale care a precedat efectiv opera
cuzistă, este ușor deplasat, chiar impropiu.49
Aceasta este epoca în care viitorul diplomat al unirii pe lângă Sublima Poartă se va afirma,
atât la Cernăuți, unde a condus comitetul revoluționar roman, cât și la Paris, unde în decembrie
1848, Costache Negri era unul din purtătorii de cuvânt ai emigrației românești. Afirma - ,, … sun-
tem milioane de români – unirea, numai unirea, atunci soarele luminei va pătrunde și va împrăștia
adâncul întuneric în care zacem; atunci numai vom fi ceea ce trebuie să fim, adecă fii unei singure
și puternice moșii50”. Rezultă din scrierile sale crezul său politic – unirea, numai unirea – ceea ce,
deși a ocupat funcții importante (pârcălab de Galați și mai apoi ministru al lucrărilor publice) în
domnia lui Grigore Alexandru Ghica, nu a precedat să fie alături de unioniști. În 1855 era desemnat
în fruntea delegației din Moldova la Conferința de la Viena, unde se aducea în discuție problema
unirii Principatelor Dunărene – Valahia și Moldova. Trimis al domnitorului la Constantinopol pri-
vind problema mănăstirilor închinate, s-a dovedit abil, atent, dând dovadă de calutăți eminamente
necesare care-l vor recomanda pentru acestă funcție și mai târziu, sub domnia lui Cuza-fiind unul
dintre diplomații reprezentativi ai istoriei noastre modern.51
În urma Congresului de Pace de la Paris, Costache Negri s-a alăturat acelora care activau în
favoarea cauzei unirii, numărându-se chiar printre cei 19 membrii fondatori ai Societății Unirea
constituită la Iași pe 25 mai 1856 cu misiunea de a dirija activitatea pro-unionistă și de a declanșa
campania electoral în vederea formării Adunării Ad-hoc. A fost totodată, alături de Vasile Alec-
sandri și Mihail Kogălniceanu, în Comitetul Central al Unirii din Iași. Angajarea sa este totală în
sensul realizării unirii în decursul anului 1857. Încă din luna februarie a respectivului an a fost co-
optat în Comitetul electoral al Unirii, calitate în care a semnat, petiția care a fost adresată reprezen-
tanților puterilor garnate, prezenți în București, în care condamna abuzurile căimăcămiei Balș. În
urma alegerilor, Costache Negri a fost ales în Adunarea ad-hoc a Moldovei, ca deputat din partea
orașului Galați iar la 4 octombrie 1857 este ales ca vicepreședinte al Adunării. În această calitate a
condus numeroase ședințe, dând dovadă de tact, moderație, abilitate. S-a detașat de colegii săi cu
49
Gheorghe Munteanu-Bârlad, Eroii Unirii. Jertfa lui Costache Negri, Editura Lumina, București, 1912, p. 11; Dumitru
Vitcu, Diplomații unirii, Editura Științifică, București, 1979, p. 89.
50
Costache Negri, Scrieri, text ales, stability, note și studiu introductiv de Emil Boldan, vol. I – II, Editura Politică, Bu-
curești, 1968, vol. II, p. 126.
51
Pericle Martinescu, Costache Negri, Editura Tineretului, București, 1966, p. 295.
41
prilejul discutării problemei împroprietăririi țăranilor și a desfințării clăcășiei prin care s-a pronunțat
pentru împroprietărirea țăranilor imediat dintr-un fond care ar rezulta din trecerea averilor mănăsti-
rești în slujba statului, ceea ce i-a atras popularitatea în rândul țăranilor, dar și rezerva unor foști
susținători. Într-un anume fel, propunerea sa, trecută cu vederea atunci, va fi pusă în aplicare câțiva
ani mai târziu de guvernarea Cuza-Kogălniceanu prin legea de secularizare a averilor mânăstirești și a
împroprităririi țăranilor, funcție de puterea lor economic, exprimată în numărul de vite de povară.52
Deși propus de Vasile Alecsandri să candideze pentru tronul Moldovei, Negri declină aceas-
tă mare cinste ,,socotind domnia țării prea grea pentru puterile sale și mai potrivită altora53”.
Domnul ales al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, pe 5 ianuarie 1859, mai vechi colaborator
al său, îl va desemna pe Costache Negri în fruntea delegației care se va deplasa la Constantinopol,
pentru a anunța sultanului alegerea noului domnitor. Trei săptămâni mai târziu, delegației Moldovei
i se va alătura cea a Țării Românești condusă de Ioan I. Filipescu. Era începutul unei grele și înde-
lungate misii, îndeplinită de agentul Principatelor Române Unite în capitala Imperiului Otoman.
Reprezentantul comun al ambeleor principate și însărcinatul special pe lângă Sublima Poartă se an-
gaja acum în demersurile atât de complexe și subtile ale lumii diplomatice în vederea rezolvării
problemelor statului român modern. Inteligența remarcabilă, tenacitatea și sufletul său mare și sta-
tornic, gata oricând la oricefel de jertfe personale, la care se adăugau, o abnegație și un larg devo-
tament închinat exclusive patriei i-au fost în această perioadă (1859 – 1861) sfătuitorii cei mai de
încredere.54 Ceea ce principele Cuza și elita politică românească realizaseră printr-un act îndrăzneţ,
printr-o mișcare abil-gândită trebuia însă apărat în perspectivă. Deasemenea construcția unității ro-
mânești trebuia consolidată prin jocul abil al diplomaţiei româneşti. Iar aici un rol de seamă revine
fără dubii lui Costache Negri. „A forma o naţie, a regula o administraţie -scria Vasile Alecsandri
într-un memoriu din 1859- nu este ca numirea unui şef, lucru de câteva săptămâni, ci rezultatul
greu şi laborios al mai multor ani şi în aceşti ani deosebitele interese contrarii au negreşit să nască
lupte violente, intrigi şi poate chiar atacuri atât din partea duşmanului dinlăuntru, cât şi din partea
celor dinafară”.55
Tânărul stat naţional, s-a aflat, încă de la formarea sa, în faţa unor probleme de politică ex-
ternă de a căror rezolvare depindea buna desfăşurare a procesului de organizare. Acceptarea de că-
tre Europa a unirii administrative şi politice a Principatelor, afirmarea şi apărarea autonomiei Prin-
cipatelor faţă de Imperiul Otoman care era puterea suzerană, cât şi faţă de imixtiunile consulilor
străini, au constituit în prima parte a domniei lui Alexandru Ioan Cuza principalele obiective ale po-
liticii externe a Principatelor Unite. În condiţiile nerecunoaşterii dublei alegeri, a inexistenţei
agenţiilor diplomatice române şi a necesităţilor urgente pe care le avea tânărul stat român, chiar din
primele luni ale anului 1859 s-a iniţiat o intensă activitate diplomatică externă în vederea recu-
noaşterii acestui act politic. În acest scop au avut loc mai multe misiuni diplomatice, fiind trimişi
oameni de încredere ai domnitorului în capitalele marilor puteri europene. Aceşti diplomaţi, departe
de ţară, loviţi de ignoranţa şi opacitatea oficialităţilor străine, cu precădere celor austriece şi oto-
mane, aveau să obţină un real succes pe tărâm diplomatic. Și așa a fost și omul Costache Negri,
unul dintre făuritorii Unirii Principatelor Române şi totodată unul dintre cei mai străluciţi diplomaţi
ai noştri. De asemenea, a refuzat o serie de alte demnităţi importante care i s-au oferit ca o expresie
a marii stime şi dragoste de care s-a bucurat în ochii contemporanilor săi. Dumitru Teleor scria des-
pre acest mare om diplomatic că: „citind cineva viaţa lui Costache Negri, ar putea jura că citeşte
viaţa unui cetăţean din timpul republicii romane. De multe ori nu-ţi vine să crezi că în vremurile
noastre în cari găseşti aşa de rar o virtute, un caracter mare, a mai putut exista un om sfânt din
toate punctele de vedere56”. Ceea ce Mihail Kogălniceanu a fost pentru pentru domnitorul Alexan-
52
Dan Berindei, Epoca Unirii, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979, p. 96.
53
Costache Negri, Scrieri social-politice, studiu introductiv, antologie, note și comentarii de Emil Boldan, Editura Pen-
tru Literatură, București, 1978, p. 18.
54
Studii și Articole de Istorie, București, anul V, 1963, p. 275-290, George G. Florescu, Rolul și activitatea Agenției
Principatelor Unite la Constantinopol (1859-1866).
55
Marta Anineanu, Catalogul corespondenţei lui Vasile Alecsandri. Corespondenţa inedită, Editura de Stat, Bucureşti,
1957, p. 34-35.
56
Dumitru Teleor, Figuri mari, Editura Minerva, Bucureşti, 1915, p. 33
42
dru Ioan Cuza în politica internă, ca promotor al marelor reforme sociale şi politice, aceeaşi impor-
tanţă a avut-o Costache Negri pentru domnitor în ceea ce priveşte politica externă. Drept urmare a
fost numit „adevăratul ministru de externe al lui Alexandru Ioan I57”. Şi pe bună dreptate căci „gre-
ul” politicii externe l-a dus Negri prin dificilele sale misiuni diplomatice la Constantinopol.
Odată ajunse la Poartă, cele două delegaţii române s-au lovit de o atmosferă neprielnică.
Chiar dacă delegaţia moldoveană raporta la 7/19 februarie faptul că marele vizir l-a primit într-o
manieră politicoasă pe Costache Negri şi pe N. Catargiu, pe fiecare separat, nu împreună, totuşi nu
se punea problema ca în termen de o lună să se obţină învestitura, aşa cum era stipulat în Convenţie.
Înainte de a da un răspuns, Poarta aştepta mai întâi rezultatul Conferinţei de la Paris care fusese
convocată în vederea examinării chestiunii dublei alegeri58. În ciuda prezenţei celor două delegaţii
române, Poarta continua să tergiverseze. La 14/26 aprilie, Costache Negri scria din Constantinopol
lui Cuza că, după trei şedinţe ale Consiliului de Miniştri al Porţii, nu s-a luat încă nicio decizie în
ceea ce priveşte învestitura. El mai adăuga faptul că la Şumla au loc concentrări de trupe menite să
ia direcţia spre Dunăre. Faţă de eventualitatea unei intervenţii militare turceşti, Cuza a acţionat cu
fermitate şi a decis concentrarea armatei moldovene şi muntene într-o tabără la Floreşti, semn că
domnitorul era hotărât să se opună otomanilor pe calea armelor în caz că aceştia intervin la Nord de
Dunăre. Efectul mişcării lui Cuza a fost cel scontat la Constantinopol. Potrivit scrisorii din 23 mai,
adresate de şeful delegaţiei muntene, I. I. Filipescu, lui Cuza, concentrarea trupelor române la Flo-
reşti a mai calmat spiritele în tabăra otomană59. Acest aspect arată faptul că Imperiul Otoman se
opunea cu înverşunare Unirii Principatelor de peste Dunăre intenţionând să restabilească ordinea pe
calea armelor, iar Principatele Române erau decise să apere cu orice preţ marea realizare de la 24
ianuarie 1859. Fără să piardă timpul, Negri a început o veritabilă campanie de informare a diplo-
maţilor acreditaţi în capitala Imperiului Otoman. El s-a dus la toate ambasadele Puterilor garante, în
afară de cea austriacă, a discutat cu reprezentanţii acestora, a prezentat memorii, căutând să-i con-
vingă de justeţea cauzei româneşti. El a încercat să demonstreze diplomaţilor că chiar dacă s-ar anu-
la alegerea din Ţara Românească şi ar avea loc noi alegeri, românii ar alege tot pe actualul domn. În
ciuda faptului că unii diplomaţi străini vedeau dubla alegere ca o încălcare a Convenţiei, Negri de-
clara că în primul rând trebuie să fie luate în considerare doleanţele românilor şi hotărârea acestora
de a se uni, în detrimentul unor articole din Convenţie care au fost făcute pentru români dar fără
participarea românilor.60 La Constantinopol atmosfera era foarte încărcată. Inaccesibilitatea oficiali-
tăţilor turceşti şi opacitatea acestora faţă de cauza românească îngreuna misiunea ce le-a fost însăr-
cinată emisarilor lui Cuza. Totuşi, în mijlocul acestei lumi ostile, Costache Negri a întâlnit un
susţinător al cauzei româneşti, viitorul secretar al lui Cuza, Arthur Baligot de Beyne, care la 27 fe-
bruarie şi-a reeditat ziarul „La Presse d’Orient”, încercând prin interemdiul acesta să înduplece cer-
bicia Porţii61
Cabinetul turcesc s-a hotărât, în principiu, să acorde învestitura dar în asemenea condiţii în-
cât ele nu puteau fi primite. Condiţiile impuse de cabinetul turcesc prevedeau faptul că vor fi două
firmane de învestitură, unul pentru Ţara Românească, altul pentru Moldova. Ca urmare a prmirii
firmanelor de învestitură, Cuza trebuia să vină la Constantinopol să le primească personal, iar în
lipsa acestuia trebuia să desemneze câte un caimacam la Bucureşti şi la Iaşi care să-l reprezinte cât
timp va fi absent. O altă condiţie impusă de turci era că după domnia lui Cuza vor fi aleşi doi domni
ca şi în trecut. În caz de nerespectare a Convenţiei de la Paris, Poarta urma să aibă dreptul să trimită
în Principate mai întâi un comisar însoţit de reprezentanţii puterilor garante, apoi, în cazul în care
încălcarea Convenţiei ar persista, otomanii îşi revendicau dreptul de a trimite trupe „pentru a resta-
bili ordinea legală tulburată”. Aceste condiţii comunicate de Negri lui Cuza la 25 mai/6 iunie 1859,
a provocat indignare în Principatele Române. Drept urmare, domnul a hotărât rechemarea imediată
a delegaţilor, care aşteptau de luni întregi, departe de ţară, ca domnitorul să primească învestitura.
57
Alexandru Lăpedatu, Între Cuza- Vodă şi Costache Negri, Bucureşti, Editura Imprimeria Naţională, 1941, p. 3
58
Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza- Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 78- 79.
59
Ibidem, op. cit., p. 83.
60
Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza- Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 39.
61
Percle Martinescu, Costache Negri, Editura Tineretului, București, 1966, p. 191.
43
Văzând măsurile drastice luate de Cuza, la care s-au adăugat şi intervenţiile repetate ale ambasado-
rilor celor cinci puteri garante care ne erau favorabile, turcii au cedat în cele din urmă şi în noile
condiţii comunicate de Costache Negri domnitorului, la 10/22 iunie, otomanii au renunţat la veni-
rea imediată a lui Cuza la Poartă, la clauza caimacamilor şi la aceea privind trimiterea de trupe în
caz de încălcare a Convenţiei. La rândul său Cuza a revocat ordinul de rechemare a delegaţilor. În
ciuda acestui fapt lucrurile au tergiversat din cauza izbucnirii războiului franco- italo- austriac. Nici
în ţară situaţia nu era prea liniştită din cauza frământărilor interne. Datorită faptului că situaţia era
tensionată pe plan intern, Cuza l-a rugat pe Cosstache Negri să se întoarcă în ţară spre a-i încredinţa
formarea unui guvern la Bucureşti care să calmeze spiritele şi să pună capăt rivalităţilor partizane.
Negri a respins oferta domnitorului explicându-i că vrea să-şi ducă la bun sfârşit misiunea care i-a
fost încredinţată afirmând că „ar fi o nebunie să lipsesc de la datoriile mele şi să plec abia ce bine
am venit”. Aşadar, a rămas în continuare la Constantinopol cu speranţa că într-un final va obţine
firmanul de învestitură în ciuda faptului că oficialităţile Porţii continuau să tergiverseze. Chiar dacă
în cadrul Conferinţei de la Paris din 13/25 aprilie 1859 s-a recunoscut alegerea lui Cuza „în chip
excepţional” şi „pe cât timp va trăi”, Poarta, care ar fi trebuit să dea firmanul în decurs de o lună
după pronunţarea deciziei forului european, avea să întârzie nu mai puţin de şapte luni mult dorită
confirmare. În tot acest timp Negri a continuat să lupte şi să spere, şi abia pe la jumătatea lunii au-
gust se credea îndreptăţit a comunica acordarea învestiturii şi a întoarcerii sale în ţară unde: „vă voi
povesti despre toate necazurile mele de aici şi despre îngereasca răbdare ce mi-a trebuit în aceste
şapte luni din urmă, în acest îngrozitor Stambul, pe care poeţii de prin partea locului îl numesc perla
universului”. Într-adevăr, datorită insistenţei delegaţiei române reprezentată de Costache Negri, la
care s-a adăugat presiunile insistente ale Franţei, ambasadorii marilor puteri au semnat la şapte sep-
tembrie protocolul de la Paris prin care oficializau dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în Prin-
cipatele Române. După o săptămână, marele vizir încuviinţa primirea în audienţă a delegaţiei mol-
dovene şi apoi a celei muntene, iar la 20, respectiv 24 septembrie, mult aşteptatul act de recu-
noaştere a fost semnat de către puterea suzerană. Semnarea nesimultană şi trimiterea în ţară a aces-
tuia, separate, prin intermediul unui ofiţer turc, ci nu prin şefii celor două delegaţii, semnificau pali-
de încercări de salvare a orgoliului deja ştirbit al Porţii62.
Acesta a reprezentat un prim mare succes al lui Negri în cadrul strălucitei sale cariere di-
plomatice. Însă şirul succeselor diplomatice nu urmau să se oprească aici, de asemenea nici contac-
tul său cu „perla universului”. După cum am arătat, idealul românilor era recunoaşterea Unirii pe
plan internaţional, această recunoaştere a dublei alegeri reprezentând doar un pas spre realizarea
dorinţei supreme a întregii suflări româneşti. Revenit la Constantinopol în continuarea misiunii sale,
Negri a desfăşurat în această perioadă o intensă activitate diplomatică pe care i-au apreciat-o în mod
elogios nu numai cei din ţară, ci şi cercurile diplomatice din capitala Imperiului Otoman. Lupta pen-
tru desăvârşirea Unirii se arăta încă deosebit de grea. Timp de mai bine de un an, începând din vara
anului 1860, Negri a înfruntat multe greutăţi şi ignoranţă din partea oficialităţilor turceşti. Costache
Negri scria Ministerului de Externe al Moldovei că „diplomaţia aproape în întregime s-a înţeles
[...] să menţină statu-quo în Orient şi de a nu lăsa să se producă mari complicaţii care s-au ivit în
Europa”, acest lucru îngreunând foarte mult misiunea diplomatică a trimisului român.
Paralel cu acţiunile duse pe plan intern pentru desăvârşirea Unirii, diplomaţia tânărului stat a acţio-
nat pentru recunoaşterea de către puterile garante şi a puterii suzerane a unificării administrative a
Principatelor Unite. La Constantinopol, Negri a dus o muncă asiduă în vederea împlinirii acestui
fapt şi după lungi tergiversări, Poarta a fost nevoită să renunţe la pretenţiile ei şi să prezinte proiec-
tul de firman prin care era acordată Unirea administrativă. Prin urmare la 24 noiembrie/6 decem-
brie, Negri comunica la Bucureşti trimiterea firmanului referitor la recunoaşterea Unirii politico-
administrative a celor două ţări. În perioada petrecută la Constantinopol, Negri a căpătat un respect
deosebit din partea înalţilor demnitari turci, din partea ambasadorilor dar în primul rând, o atenţie
deosebită faţă de diplomatul nostru a avut-o sultanul care l-a decorat cu ordinal de mare cavaler,
62
44
clasa a II-a.63 În ciuda faptului că a îndurat multe necazuri în cadrul misiunii sale diplomatice, Cos-
tache Negri are meritul incontestabil de a i se atribui succesul diplomatic pe tărâm otoman. El a
reuşit să convingă oficialităţile otomane că unirea deplină a principatelor dunărene este dorinţa una-
nimă a întregului popor român şi în acelaşi timp a avut un aport important în schimbarea caracteru-
lui relaţiilor dintre Principate şi Poartă. Îndurând „tot felul de grosolănii”, Negri a izbutit să contri-
buie decisiv la rezolvarea chestiunii româneşti care persista de mult timp, ajutat fiind şi de ceilalţi
agenţi diplomatici acreditaţi la Constantinopol.
Încheiem acest articol prin a prezenta faptul că dintre multiplele probleme de mai mică im-
portanță, însă deloc lipsite de semnificație, pentru care a militat diplomatul Costache Negri, în vede-
rea recunoașterii și a impunerii acestora, ca subiect în dreptulși reglemetările internaționale ale epo-
cii, merită sumar aici, amintite:
• Recunoașterea pavilionului românesc tricolor;
• Recunoașterea pașapoartelor emise de Principatele Române Unite sub această titulatură;
• Încercările de instituire a unui înalt ordin distinctiv românesc;
• Clarifcarea problemei liniei telegrafice Odessa-Constantinopol;
• După abdicarea principelui Cuza, agentul diplomatic al unirii, Costache Negri s-a retras defini-
tiv din viața politică a României, rezistând oricăror încercări și tentații de a fi rechemat. Retras
la Târgu-Ocna se va bucura din când în când de vizita vechilor săi prieteni și colaboratori: Vasi-
le Alecsandri, Ioan Ghica, Mihail Kogălniceanu și a Doamnei Elena Cuza. Omul Costache
Negri, a trecut la o altă viață la 28 septembrie 1876, fiind în accepțiunea noastră, unul dintre
fondatorii României moderne.
Bibliografie selectivă
Gheorghe Munteanu-Bârlad, Eroii Unirii. Jertfa lui Costache Negri, Editura Lumina, București,
1912, p. 11; Dumitru Vitcu, Diplomații unirii, Editura Științifică, București, 1979, p. 89.
Costache Negri, Scrieri, text ales, stability, note și studiu introductiv de Emil Boldan, vol. I – II,
Editura Politică, București, 1968, vol. II, p. 126.
Dan Berindei, Epoca Unirii, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979, p. 96.
Costache Negri, Scrieri social-politice, studiu introductiv, antologie, note și comentarii de Emil
Boldan, Editura Pentru Literatură, București, 1978, p. 18.
Studii și Articole de Istorie, București, anul V, 1963, p. 275-290, George G. Florescu, Rolul și acti-
vitatea Agenției Principatelor Unite la Constantinopol (1859-1866).
Marta Anineanu, Catalogul corespondenţei lui Vasile Alecsandri. Corespondenţa inedită, Editura
de Stat, Bucureşti, 1957, p. 34-35.
Dumitru Teleor, Figuri mari, Editura Minerva, Bucureşti, 1915, p. 33
Alexandru Lăpedatu, Între Cuza- Vodă şi Costache Negri, Bucureşti, Editura Imprimeria Naţională,
1941, p. 3
Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza- Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 78- 79.
Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza- Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 39.
Studii și Articole de Istorie, București, anul V, 1963, p. 275-290,
George G. Florescu, Rolul și activitatea Agenției Principatelor Unite la Constantinopol (1859-
1866). Costache Negri, Scrieri, editor Emil Boldan, vol. II, Editura pentru literatură, Bucureşti,
1966, p. 228-229; Gheorghe I. Brătianu, Politica externă a lui Cuza- Vodă şi desvoltarea ideii de
unitate naţională în Revista Istorică Română,II- III(1932), Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1932, p. 121.
63
Studii și Articole de Istorie, București, anul V, 1963, p. 275-290, George G. Florescu, Rolul și activitatea Agenției
Principatelor Unite la Constantinopol (1859-1866). Costache Negri, Scrieri, editor Emil Boldan, vol. II, Editura pentru
literatură, Bucureşti, 1966, p. 228-229; Gheorghe I. Brătianu, Politica externă a lui Cuza- Vodă şi desvoltarea ideii de
unitate naţională în Revista Istorică Română,II- III(1932), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1932, p. 121.
45
UNIREA CEA MICĂ DE LA 1859, UN PRIM PAS SPRE MAREA UNIRE

DE LA 1918
Prof. inv. prescolar Dascalu Elena Mihaela
Gradinita Urda de Jos, Gorj
Marea Unire din1918 a fost si rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei românești.Măreția ei
stă în faptul că desăvârșirea unității naționale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern,a
nici unui partid;este fapta istorică a întregii națiuni române, realizată într-unelan țâșnit cu putere din
străfundurile conștiinței unității neamului, un elan controlat de fruntașii politici, pentru a-l călăuzi
cu inteligeța politică remarcabilă spre țelul dorit.[…]
Actul politic care a dus la făurirea României Mari are 6 etape, socotind de la 1859 până la 1918.
Anterior, au mai existat tentative de unire (unirea triburilor trace sub Burebista și, în proporții mai
reduse sub Decebal și Unirea celor trei Țări Române din 1600 efectuată de Mihai Viteazul, care a
durat însă un singur an, până la uciderea miselească a domnitorului).
Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1 Decembrie
1918, de la Alba Iulia), reprezintă unificarea vechilor principate, Moldova și Țara Românească,
într-un Principat unit.Infăptuită la 24 ianuarie 1859, reprezintăactul politic care stă la baza Romani-
ei moderne și a formării națiunii române. Împrejurările istorice nu au permis unirea simultană a ce-
lor trei țări române: Moldova, Transilvania, Țara Românească. Statul național român s-a format
treptat,începând cu Unirea din 1859 și încheindu-se in 1918, când lupta de eliberare națională a po-
porului român va fi încununată de victorie.
După înăbuşirea revoluţiei din 1848, reacţiunea internă şi forţele intervenţioniste dinafară au
luat măsuri de reorganizare a regimului regulamentar restaurat. În 1849 se încheie convenţia de la
Balta Liman între Turcia, puterea suzerană şi Rusia, puterea protectoare, care justifica prezenţa tru-
pelor celor două state în Principate pentru “a reprima orice mişcare de insurecţionare”. Potrivit con-
venţiei de la Balta Liman, s-au numit în ambele principate alţi domni pe timp de şapte ani: Grigore
Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în Muntenia.
În aceşti ani s-au făcut anumite îmbunătăţiri în administraţia Principatelor, mai ales în Moldova,
unde domnitorul ducea o politică cu tendinţe liberale. Anii imediat următori revoluţiei se caracteri-
zează prin rolul crescând al burgheziei, care cucereşte poziţii noi în viaţa economică şi politică. Are
loc o dezvoltare a producţiei şi a schimbului de mărfuri, lărgirea transporturilor rutiere şi a navi-
gaţiei, intensificarea legăturilor economice între diferite regiuni. Aceasta a avut ca urmare atenuarea
particularităţilor locale, lărgirea schimburilor comerciale dintre Principatele Române, care se tran-
sformă treptat într-o unitate economică. Pieţele locale, provinciale, s-au contopit astfel într-o piaţă
unică; o etapă importantă a reprezentat-o desfinţarea vămii dintre Moldova şi Ţara Românească,
care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1848.În acelaşi timp sunt amplificate legăturile economice ale
Principatelor dunărene cu Transilvania, pregătindu-se condiţiile pentru desăvârşirea formării pieţei
naţionale prin unificarea întregului teritoriu locuit de poporul român.
Forţele unioniste, lupta pentru Unire
Unirea era o cauză a întregului popor, dar în raport cu interesele lor de clasă, forţele sociale ro-
mâneşti au înţeles în mod diferit conţinutul, şi caracterul Unirii.
Forţa socială principală în mişcarea unionistă au constituit-o masele largi populare de la oraşe şi
sate, care au acţionat cu cea mai mare energie şi hotărâre. Ele legau de înfăptuirea unirii şi împlini-
rea aspiraţiilor lor sociale. Ţăranii urmăreau în primul rând, ca prin Unire să scape de clacă şi să
obţină pământ, iar păturile orăşeneşti considerau că prin Unire se va realiza cadrul politic favorabil
unor largi libertăţi democratice.
Burghezia, în plină ascensiune, socotea că printr-un stat unitar se vor crea condiţii prielnice pentru
prosperitatea ei economică şi pentru obţinerea unei poziţii preponderente în viaţa politică a ţării.
46

Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii din 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la
1848 avea în frunte înflăcăraţi patrioţi, ca: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri,
Alexandru Ioan Cuza, Vasile Mălinescu, Constantin A. Rosetti, fraţii Ion şi Dim. Brătianu, Dimitrie
Bolintineanu, Cezar Boliac, Nicolae Orăşanu ş.a. Cărturari şi oameni politici de seamă, animaţi de
idei înaintate, au adus o contribuţie preţioasă la progresul general al ţării. Fruntaşii revoluţionari din
1848, au întreprins o amplă acţiune de propagandă în favoarea Unirii atât în ţară cât şi în străinătate.
Răspândiţi în diverse centre europene (Viena, Frankfurt, Paris, Londra, Constantinopol), patrioţii au
desfăşurat o laborioasă activitate pentru a crea un puternic curent de opinie în sprijinul cauzei ro-
mâneşti.
Unirea Principatelor Române – problemă europeană
În vara anului 1853 izbucneşte războiul Crimeii, început de Rusia împotriva Imperiului oto-
man, eveniment care aduce în prim plan politic internaţional chestiunea orientală, inclusiv situaţia
Principatelor dunărene, unirea acestora fiind una din problemele importante ale Congresului
.Reprezentanţii statelor participante la Congres au luat la Congres atitudini diferite faţă de viitorul
regim al Principatelor Române.În sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa, Rusia, Sardinia şi Prusia; o
împotrivire netă au manifestat Turcia şi Austria; favorabilă Unirii în timpul lucrărilor Congresului,
Anglia va reveni ulterior la poziţia sa tradiţională de sprijinitoare a Imperiului otoman.
Adoptarea poziţiilor faţă de problema Principatelor era determinată de anumite interese statale.
Franţa lui Napoleon al III-lea voia să-şi asigure în sud-estul Europei un debuşeu aconomic şi un pi-
on al influenţei sale politice; Rusia vedea în unire un mijloc de a slăbi Imperiul otoman; Sardinia şi
Prusia, susţinând cauza românilor, pledau indirect pentru unificarea Italiei şi Germaniei; Anglia era
interesată în menţinerea Imperiului otoman ca forţă opusă Rusiei; Turcia, puterea suzerană, se te-
mea că Moldova şi Muntenia unite îşi vor dobândi şi independenţa politică, aşa cum se va întâmpla
după mai puţin de două decenii. Austria considera că statul naţional român ar duce la intensificarea
luptei de eliberare a românilor din Transilvania, doritori să se alăture fraţilor de peste Carpaţi.
Datorită poziţiilor divergente, Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii
Principatelor; s-a creat însă posibilitatea ca poporul român să se pronunţe în privinţa viitorului lui.
Tratatul de pace prevedea ca populaţia Principatelor să fie consultată prin intermediul unor Adunări
(divanuri) ad-hoc (special constituite în acest scop). Totodată s-a stabilit ca cele două ţări, rămânând
sub suzeranitatea Turciei, să intre sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de le
Paris; se înlătura astfel protectoratul unei singure ţări.În timpul constituirii, și consultării Adunărilor
ad-hoc fiecare din cele două Principate urmau să fie conduse de un caimacam numit de Poartă.
Congresul a hotărât ca sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad) să reintre în componenţa
Moldovei.De asemenea Congresul a stabilit unele măsuri economice şi juridice; se prevedea liberta-
tea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre; se aproba crearea unei comisii europene a
Dunării cu sediul la Galaţi.
Pe temeiul cererilor exprimate în Adunările ad-hoc şi al constatărilor făcute în Principate de o comi-
sie specială europeană de informare instituită de Congres, urma să se convoace la Paris o conferinţă
a puterilor europene care să alcătuiască o altă legislaţie în locul Regulamentului organic.
Adunările ad-hoc (1857); Convenţia de la Paris (1858)
Pregătirile şi alegerile pentru adunări s-au desfăşurat în condiţii diferite în cele două ţări.
În Ţara Românească, caimacamul Alexandru Ghica, fostul domn, a adoptat o poziţie de înţelegere
faţă de partida unionistă.În Moldova, caimacamul N. Vogoride, agent al Turciei şi al Austriei, a re-
curs la un adevărat regim de teroare pentru a zădărnici Unirea. Astfel, au fost interzise gazetele fa-
vorabile Unirii şi întrunirile politice, s-au făcut destituiri din funcţii şi arestări masive, s-au falsificat
listele electorale şi alegerile din iulie 1857. Comisia de informare de la Bucureşti primea numeroase
telegrame, memorii şi apeluri. Turcia s-a văzut silită să anuleze alegerile falsificate; noile alegeri au
înregistrat o victorie covârşitoare a candidaţilor unionoşti, care, cu două excepţii au fost aleşi pretu-
tindeni. Rezultate asemănătoare se obţinuseră şi în Muntenia.
În Adunările ad-hoc au fost aleşi toţi fruntaşii unionoşti, revoluţionari din 1848: Mihail Kogăl-
niceanu, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Vasile Mălinescu, Anastase Pa-
47
nu, în Moldova, C. A. Rosetti, fraţii Ştefan şi Nicolae Golescu, A. G. Golescu, fraţii Ion şi Dumitru
Brătianu, Chr. Tell, Gh. Magheru, în Muntenia. Pentru prima dată, ţărănimea îşi trimitea aleşii săi
într-o adunare reprezentativă a ţării: Ion Roată, Tănase Constantin, Gheorghe Lupescu, Mircea Mă-
lieru ş.a.
Adunările ad-hoc şi-au început lucrările în septembrie 1857, la Iaşi şi la Bucureşti. Dezbaterile au
prilejuit o manifestare puternică a coeziunii şi a forţei mişcării unioniste, o impresionantă demon-
straţie a voinţei poporului român de a-şi făuri statul său naţional.
Într-o atmosferă de mare avânt patriotic, Adunările ad-hoc au adoptat, în luna octombrie 1857, rezo-
luţii asemănătoare, care cereau cu hotărâre Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de
România, respectarea drepturilor, a autonomiei şi a neutralităţii acestui stat şi o Adunare Obştească
care să reprezinte “toate interesele naţiei”.
Chestiunea agrară a fost prezentă în discuţiile deputaţilor din ambele Adunări.În jalba depu-
taţilor pontaşi moldoveni, al cărei prim semnatar era Ion Roată din ţinutul Putnei, erau înfăţişate în
imagini zguduitoare starea ţărănimii şi temeiul revendicărilor sale.Se cerea ca “săteanul să fie pus în
rândul oamenilor”, să fie interzisă bătaia, să fie înlăturate boierescul (claca), beilicurile şi birul pe
cap, iar satele să-şi aibe… dregătorii aleşi chiar din sânul lor”. Deputatul Tănase Constantin pro-
clama în adunarea de la Bucureşti “dreptul netăgăduit al ţărănimii… d-a lua parte la viitoarele adu-
nări, care vor face constituţia ţării şi legiuirile din năuntru”.
proprietărire sub pretextul menţinerii coeziunii mişcării unionoste sau au cerut amânarea discutării
acesteia, nu s-a putut trece la adoptarea unei hotărâri în problema agrară.
Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc au fost trimise comisiei speciale. Aceasta a alcătuit un raport, pe care
l-a înmânat Conferinţei reprezentanţilor celor şapte puteri, care s-au întrunit în mai 1858, la Paris.
Convenţia semnată la 7 august 1858, ca urmare a lucrărilor conferinţei, prevedea ca cele două ţări să
se numească Principatele Uite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, fiecare cu câte un domnitor, guvern
şi adunare legiuitoare proprie, înfiinţarea unei curţi de casaţie comune pentru ambele Principate, cu
sediul la Focşani.
Convenţia mai cuprindea o serie de prevederi care corespundeau intereselor burgheziei: des-
finţarea privilegiilor şi a rangurilor boiereşti (deci egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legilor), res-
ponsabilitatea ministerială etc; se recomanda, de asemenea, o nouă reglementare prin lege a relaţii-
lor dintre proprietari şi ţărani.” Stipulaţiile electorale”, trecute în anexa convenţiei, stabileau moda-
litatea alegerii membrilor Adunării elective pe baza unui cens foarte ridicat. Act internaţional, noua
convenţie era totodată şi o legiuire fundamentală pentru Principate, ceea ce, de fapt, însemna înceta-
rea valabilităţii juridice a Regulamentului organic. Convenţia va rămâne în vigoare până în anul
1864.
Deoarece puterile Europei nu îndepliniseră dorinţa fundamentală a românilor, exprimată prin Adu-
nările ad-hoc, se impunea o acţiune internă a întregului popor, care să realizeze Unirea şi să pună
Europa în faţa unui fapt împlinit
. Înfăptuirea Unirii prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi Ţării Ro-
mâneşti
fruntări între forţele partidei naţionale unioniste şi forţele reacţionare potrivnice Unirii.
Elementele antiunioniste erau avantajate de sistemul de vot impus prin Convenţie, care restrângea
corpurile elective din cele două ţări la câteva mii de alegători.
În timp ce alegerile din Moldova au adus în Adunarea electivă o majoritate a partidei naţionale, în
Ţara Românească reacţiunea a obţinut majoritatea.
didatul partidei naţionale, Alexandru Ioan Cuza. După alegerea din Moldova, privirile întregului
popor român erau aţintite spre Bucureşti. Adunarea electivă şi-a deschis lucrările la 22 ianuarie
1859. Încă din prima zi, mii de oameni, mobilizaţi de tineri unionişti, se adunaseră în faţa clădirii
unde avea loc adunarea. Erau prezenţi tăbăcari, măcelari, meseriaşi, negustori, ţărani din satele ju-
deţelor Ilfov şi Dâmboviţa, elevi ai claselor superioare şi ai învăţământului de specialitate. Mulţi-
48
mea manifesta vehement împotriva partidei reacţionare, care susţinea alegerea lui Gh. Bibescu.
În această atmosferă, în noaptea de 23/24 ianuarie, deputaţii partidei naţionale au convocat o
şedinţă la hotelul “Concordia” unde au hotărât să propună Adunării ca domn al Ţării Româneşti tot
pe Alexandru Ioan Cuza.
În dimineaţa zilei de 24 ianuarie, ora 11, reprezentanţii partidei naţionale au propus ţinerea
unei şedinţe secrete pentru desemnarea candidatului. Propunerea făcută de Vasile Boerescu în per-
soana lui Al. I. Cuza a fost acceptată în unanimitate, deputaţii conservatori fiind nevoiţi să cedeze
voinţei poporului. Trecându-se la vot, toate cele 64 de buletine purtau numele celui ales la 5 ianua-
rie în Moldova.
Proclamarea lui A.I.Cuza ca domnitor al celor două Principate a declanșat o puternică ex-
plozie de entuziasm. Pretutindeni au avut loc manifestații de bucurie, se cânta și se juca Hora Unirii,
din mii de piepturi răsunau: ,,Trăiască Unirea, Trăiască Cuza Vodă, Trăiască România, una și ne-
despărțită”. Unirea Principatelor a avut un puternic ecou în rândul populației din toate provinciile
românești, care așteptau acum momentul favorabil pentru a se uni cu Țara.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a
României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României
si al primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești, reforma
electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului, domnia lui Alexan-
dru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.
,, Unirea naţiunea a făcut-o” avea să declare M. Kogălniceanu în 1862. Ziua de 24 ianuarie se
înscria pentru totdeauna în istoria patriei ca ,,Ziua renaşterii naţionale”.
Punând bazele României moderne, Unirea din 1859 a însemnat o etapă esenţială pe drumul unităţii
naţionale, a cărei întregire deplină avea să se înfăptuiască în 1918.
Bibliografie:
“Istoria României”, Constantin Daicoviciu, Miron Constantinescu,Ștefan Pascu,ed.Didactică si Pe-
dagogică,1971
,,Oistorie sinceră a poporului român” ,Florin Constantiniu, ed.Univers Enciclopedic,1977
49
CULTIVAREA SENTIMENTULUI PATRIOTIC LA ELEVI

Prof. David Fănica
Scoala Gimnazială ,,Emil Atanasiu” Garoafa, Vrancea
Patriotism înseamnă în primul rând, conştientizarea copiilor asupra acestor realităţi naţiona-
le, începând de la cea mai fragedă vârstă. Copilul este angrenat în executarea responsabilă a unor
acţiuni sau în trăirea unor momente solemne de neuitat, într-o atmosferă propice astfel, se formează
sentimente de dragoste faţă de locul natal şi de oamenii săi, faţă de bogăţiile şi frumuseţile ţării,
admiraţia faţă de vitejia şi dârzenia poporului, faţă de istoria sa, faţă de înţelepciunea şi talentul po-
porului nostru, respect pentru valorile materiale şi spirituale create de popor.
Conduita patriotică include o serie de deprinderi şi obişnuinţe de comportare patriotică, pre-
cum şi trăsături pozitive de voinţă şi caracter implicate în atitudinile patriotice.
Şcoala trebuie să cultive sensibilitatea elevilor faţă de problematica umană şi de valorile moral civi-
ce, asigurând cultivarea dragostei faţă de ţară, de trecutul istoric şi de tradiţiile poporului român,
prin strategii şi tehnici moderne de instruire şi educare, susţinute de ştiinţele educaţiei şi practica
şcolară.
Patriotismul trebuie legat de un sentiment de respect față de cei care de-a lungul timpului s-
au zbătut pentru țară,pentru independența și libertățile de acum. Copiii trebuie să înțeleagă privile-
giul de a trăi într-o țară liberă și independentă și să fie conștienți de sacrificiile făcute de români
pentru aceste lucruri.
Sentimentul patriotic la elevi nu se formează în mod spontan,el este rezultatul unei îndelun-
gat proces educativ în a cărui desfășurare să respectăm particularitățile lor de vârstă,sentimentul de
dragoste de patrie.
Fiecare obiect de studiu din şcoală dispune de modalităţi multiple de a face educaţie patrioti-
că sănătoasă şi eficientă.
Educarea sentimentului patriotic la elevi este o preocupare permanentă a şcolii prin subiec-
tele pe care le abordăm în activităţi educative şi extrașcolare pe care le desfăşurăm.Prin vizite la
muzee şi expoziții, prin omagierea celor mai importante evenimente din istoria neamului nostru şi
excursii în oraşele cu un bogat trecut istoric, elevii îşi dezvoltă sentimentele patriotice, pregătindu-
se astfel pentru a deveni buni cetăţeni.
Istoria locală trebuie raportată permanent la istoria naţională, la cea universală, evenimentele trebu-
iesc corelate, stabilite conexiuni. Este cea care îl duce pe elev de la apropiat la depărtat, de la ab-
stract la concret.
Sub aspect informativ elementele de istorie locală ajută elevii la aprofundarea şi însuşirea
temeinică a cunoştinţelor, la fundamentarea ştiinţifică a lecţiilor, la formarea unei concepţii ştiinţi-
fice despre lume. Sub aspect formativ elementele de istorie locală stimulează dezvoltarea spiritului
de observaţie, a gândirii, imaginaţiei , contribuie la formarea însuşirilor pozitive: dezvoltarea senti-
50
mentului patriotic, educarea spiritului de dragoste faţă de muncă, îi educă în spiritul păcii şi priete-
niei între popoare, manifestarea unei atitudini pozitive faţă de învăţătură, disciplină, comportare.
Prin cunoaşterea trecutului şi prezentului local sub aspect istoric, formăm la elevi atitudinea de res-
pect faţă de valorile materiale şi spirituale moştenite
. Includerea elementelor de istorie în procesul instructiv educativ contribuie la cunoaşterea,

păstrarea şi valorificarea patrimoniului cultural, la manifestarea dragostei şi respectului faţă de crea-
torii valorilor materiale şi spirituale , contribuie la dezvoltarea sentimentului patriotic . Numai cu-
noscând trecutul oamenii pot înţelege prezentul şi pot anticipa viitorul.
Prin aceste activităţi se urmărește cultivarea sentimentului patriotic, cunoaşterea şi familia-

rizarea cu simbolurile naţionale,ocazie cu care să insuflăm copiilor sentimente de dragoste şi res-
pect pentru: limba română, ţara noastră, poporul român, strămoşii noştri, pentru obiceiurile şi tra-
diţiile strămoşeşti, pentru istoria şi eroii noştri, mândria că sunt descendenţii unor oameni curajoşi şi
iubitori de neam şi ţară.
Bibliografie
1. Arend Lijphart, "Modele ale democraţiei", Ed. Polirom, Iaşi, 2000
2..Nicola I., “Tratat de pedagogie şcolară”, Ed. Aramis, Bucureşti, 2000.
3. . Tudor Dumitru, Educaţie Democratică, Bucureşti, 2004
51

Prof. înv. preșcolar Delcea Carmen
Grădinița cu Program Prelungit, Nr. 53, Constanța
Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea sta-
telor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești.
Procesul unirii, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări, a cunoscut o
etapă decizivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru
Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianua-
rie 1859 în Țara Românească.
Procesul a început în 1848 odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Româ-
nească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodămân-
tul războiului Crimeii a stăvilit pentru un timp ambițiile geopolitice ale imperiului rus la Dunărea de
jos, fără a consolida efectiv imperiul Otoman de care depindeau principatele, ceea ce a creat un con-
text favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma
unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Pu-
teri, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu
unele instituții comune. La începutul anului 1859 liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza
a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, act care a adus cele două state într-o uniune
personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guver-
nul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată de
succesorul său, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a
denumit noul stat România.
La 1 ianuarie 1848 a intrat în vigoare o convenție moldo-munteană prin care a fost desființa-
tă vama dintre cele două țări, excepție făcând sarea. Actul a fost precedat în 1842 de un proiect de
unificare al măsurilor și greutăților. Cununia domnitorului Gheorghe Bibescu a fost oficiată
la Focșani, în septembrie 1845, la Biserica Sfântul Ioan, lângă borna de hotar, naș de cununie fiind
domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza.
Ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, du-
pă războiul Crimeii (1853 - 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele do-
uă Principate, cât și pe plan internațional. Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei și
hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai
mult cu cât Napoleon al III-lea, împărat al francezilor, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii
sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească și să contribuie, alături de Italia, la subminarea
sau chiar destrămarea monarhiei austro-ungare.
Un rol important l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de către liderii partidei naționa-
le, în cele două țări și în străinătate. Activitatea desfășurată în emigrație, îndeosebi în Franța, a cu-
noscut diverse forme: apeluri către opinia publică europeană; afirmarea programului politic în pu-
blicații ca România viitoare (1850, Paris), Junimea română (1851), Republica română (Paris, 1851,
Bruxelles, 1853); afilierea la „Comitetul Central Democratic European”, cu sediul la Londra, care
urmărea declanșarea unei noi revoluții europene; memorii către Napoleon al III-lea, împăratul Fran-
ței și către Palmerston, premierul britanic; constituirea la Paris a unui Comitet cu deviza „Dreptate!
Fraternitate! Unitate!”; sprijinul unor personalități marcante (Paul Bataillard, Edgar Qui-
net, Hippolyte Desprez). Această propagandă unionistă a necesitat mari sume de bani pentru cointe-
resarea materială a unor personalități franceze, iar I.C. Brătianu s-a remarcat prin vânzarea moșiei
soției sale pentru a asigura aceste fonduri.
În țară, acțiunile unioniste s-au desfășurat în noul context determinat de prevederi-
le Convenției de la Balta Liman, afirmându-se modalități variate: constituirea Comitetelor Unirii la
Iași și la București (1856); editarea unor organe de presă ca România Literară, Steaua Dună-
rii (Iași), Românul (București); venirea în patrie a unor revoluționari pașoptisti (îndeosebi în Mol-
dova, ca urmare a regimului liberal-moderat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica).
52
În concluzie, trebuie să reținem că unirea principatelor a fost un proiect politic al împăratu-

lui francez Napoleon III, din două motive de politică externă în favoarea intereselor Franței: în pri-
mul rând a fost un proiect antirusesc de-a îngrădi și a pune o barieră în extinderea intereselor ru-
sești, iar în al doilea rând a fost impunerea "principiului națiunii" pentru a submina principii-
le Congresului de la Viena din 1815, ca armă politică a Austriei.
Bibliografie:
53
PRIMUL COD PENAL DIN ROMÂNIA

Înv. Dinu Anișoara
Școala Gimnazială Crușeț
Primul Cod Penal din istoria României moderne a fost adoptat în timpul domnitorului Alexan-
dru Ioan Cuza şi conţinea şi capitole referitoare la faptele de corupţie, adaptate la realităţile vremii. lun-
gul istoriei. Codul Penal a lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Micii Uniri, a intrat în vigoare în 1864
şi era considerat, la acea vreme, unul dintre cele mai moderne coduri din Europa. Codul penal de la
1865 (denumit și „Codul Cuza”) realizează unificarea legislativă penală și marchează începutul dreptu-
lui penal român după unirea din 1859 a Moldovei cu Țara Românească. Pentru elaborarea acestui cod s-
au folosit izvoare precum Codul penal francez (1810) și Codul penal prusian (1859).
Codul penal prevedea sancţiuni aspre pentru funcţionarii dovediți corupţi care își pierdeau
funcția pentru tot restul vieții, primeau pedeapsa cu închisoarea (cu executare…), dar își pierdeau și
dreptul la pensie. Banii sau bunurile furate mergeau direct către spitale și casele de binefacere.
Funcţionarii publici care urmăreau interesul personal în funcţiile pe care le ocupau fie direct,
fie prin persoane interpuse erau pedepsiţi cu închisoare de până la doi ani şi, în plus, nu mai putea
ocupa vreodată funcţii publice „Despre infracţiunile privitoare la amestecarea funcţionarilor publici
în afaceri sau comerciuri necompatibile cu a lor calitate (secţiunea III): Art. 142 – Orice funcţionar,
oficial public sau agent al guvernului, care făţiş sau prin acte simulate, sau prin interposiţiune de
persoane, va fi luat sau primit vreun interes oarecare în acte, adjudecţiuni, întreprinderi, sau regii, cu
a căror administrare sau priveghiere totală sau parţială este sau a fost însărcinat în timpul săvârşirii
faptei, se va pedepsi cu închisoarea de la şase luni până la doi ani, şi cu amendă […]. Către acestea
se va declara incapabil pentru totdeauna a mai ocupa funcţii publice”.
„Banii sau darurile se vor lua pe seama spitalelor sau caselor de binefacere”
De asemenea, funcţionarii care primeau cadouri sau alte foloase pentru a facilita emiterea de
diferite acte sau alte forme de sprijin erau condamnaţi la ani grei de închisoare, nu mai puteau ocupa
funcţii publice şi îşi pierdeau şi pensia:
„Despre mituirea funcţionarilor publici (secţiunea IV):
Art. 144 – Orice funcţionar de ramul administrativ sau judecătoresc, orice agent sau însărci-
nat al unei administraţii publice, care va fi primit sau va fi pretins daruri sau presenturi, sau care va
fi acceptat promisiuni de asemenea lucruri, spre a face sau spre a nu face un act, privitor la funcţiu-
nea sa, fie şi drept, dar pentru care n-ar fi determinat prin lege o plată, se va pedepsi cu maximum
închisorii şi cu o amendă îndoită a valorii lucrurilor primite sau făgăduite […], iar banii sau darurile
se vor lua pe seama spitalelor sau caselor de binefacere ale localităţii unde s-a comis mituirea. Ei nu
vor mai putea ocupa funcţie publică şi vor pierde dreptul la pensie”.
„Oricare particular care, în numele său, sau în numele vreunui funcționar public, administra-
tiv sau judecătoresc, cu știrea sau fără știrea acestuia, într’un chip direct sau indirect, va cere, va lua,
sau va face să i se promită daruri sau alte foloase nelegitime, pre a interveni, spre a se face sau a nu
se face vre-un act din cele privitoare la atribuțiunile acelui funcționar, se va pedepsi cu închisoare
dela șase luni până la doi ani și cu amendă valoarea îndoită a lucrurilor luate sau promise, fără ca
această amendă să fie mai mică decât 200 lei *). Lucrurile primite, sau valoarea lor, se vor lua în
folosul ospiciilor sau caselor de binefacere ale localităței unde s’a comis faptul. Iar dacă mijlocito-
rul va fi funcționar, va pierde dreptul de a mai ocupa funcțiuni și nu va putea primi pensiune”.
Judecătorii corupţi primeau închisoare pe viaţă „Dacă mituirea s-a urmat asupra unui jude-
cător sau jurat pronunțând în materii criminale în favorea sau în contra acuzatului, pedeapsa va fi
maximul închisoarei și pierderea dreptului de a mai fi admis în serviciu pe toată viața; el va pierde
și dreptul la pensiune. Dacă mituirea s’a urmat asupra unui jurat pronuntând în materii de expropria-
țiune, pedeapsa va fi închisoarea dela un an până la doi ani, pierderea dreptului de a mai fi admis în
serviciu pe toată viața și a dreptului de pensiune”.
Codul Cuza consacra principiul legalității incriminării și a pedepsei, egalitatea în fața legii
penale, umanizarea pedepselor, nu prevedea pedeapsa cu moartea, ci munca silnică pe viață. Infrac-
țiunile erau clasificate în trei categorii: crime, delicte și contravenții.
În acelaşi Cod, în premieră, apar şi infracţiunile de falsificare de monedă sau de sigiliu, dar
şi cele de falsificare de paşaport.
54
ACTUL DE LA 24 IANUARIE 1859 ÎN DOCUMENTELE VREMII

Prof. Dragomir Dancu
Şcoala Gimnazială Păuca, Sibiu
Actul de la 24 Ianuarie 1859 a avut un extraordinar ecou pe toată întinderea pământului ro-
mânesc de o parte şi de alta a Carpaţilor şi în afara graniţelor.Imediat după proclamarea votului,
preşedintele Adunării Elective din Muntenia a expediat o telegramă „ Înălţimii Sale Alexandru Ioan
I, domnul Moldovei şi al Ţării Româneşti ”, la Iaşi, în care anunţându-i alegerea „în unanimitate ”,
îi comunică că adunarea „ salută cu respect şi onor pe domnul său şi îl invită să ia cârma ţării ”.
La rândul său, Cuza răspunde de la Iaşi, telegrafic, că mulţumeşte adunării elective din BucureştI „
pentru votul său unanim de încredere ” şi declară că primeşte „cu mândrie şi recunoştinţă de a fi
domn al Ţării Româneşti, precum sânt domn al Moldovei ”.
În aceeaşi seară încep să sosească telegramele şi mesajele de felicitare la Iaşi din toate
oraşele de dincoace şi de dincolo de Milcov. Printre cele dintâi este aceea a administratorului ţinutu-
lui Putna, D. Dăscălescu, care anunţând pe Cuza că „ fraţii noştri munteni ”, l- au ales ca domn al
ţării ”, îl felicită în numele ţinutului ce va deveni „ centrul României ”. O telegramă din Piatra
Neamţ semnată de 68 de persoane arăta că prin alegerea de către Camera Electivă a Ţării Româ-
neşti „ românii văd împlinirea celor mai fierbinţi dorinţi ai naţiei. Sânt bucurii care nu stau în pu-
terea omenească a le exprima ”. Maiorul Buzdugan din Roman, felicitându-l pe Cuza, arată că „
naţiunea l-a ales pentru patriotismul, curajul, spiritul său de dreptate şi de nepărtinire ”.
Consulul Franţei la Iaşi Victor Place, într-o depeşă diplomatică expediată Minsitrului de Ex-
terne de la Paris, relata următoarele : „ Am fost martorii unui fapt nemaivăzut, când într-o adunare
se alege un principe în unanimitate... Alegerea colonelului Cuza reprezintă triumful deplin al idei-
lor unioniste şi liberale... E greu, totodată, să ne închipuim cu cât entuziasm a fost primită peste
toată această alegere, entuziasm care se manifestă prin cele mai călduroase demonstraţii...”
Consulul austriac Eder, participant la lucrările Adunării elective din dealul Mitropoliei con-
semnează scena în următoarele linii, după ce deputaţii, în unanimitate, aleg pe Cuza ca domnitor al
Ţării Româneşti : „ Deodată apărură deputaţii, unii vărsând lacrimi, alţii, cărora nu le era dat să-
şi exprime emoţia prin lacrimi, căutau să arate prin gesturi că erau puternic mişcaţi ; cădeau unii
în braţele altora, plângeau în suspine, toate dezbinările păreau uitate […]”
Consulul Belgiei în Ţările Române, într-o telegramă expediată la Bruxelles arăta:„Numi-rea
lui Cuza fu primită cu vii aclamaţii... La ieşirea din sală ( deputaţii ) fură duşi în braţe triumfal...
Seara, oraşul era strălucitor iluminat, pe clădirile publice erau pancarde cu înscrisuri : « Trăiască
Cuza ››, poporul în masă purtând torţe a parcurs străzile cu muzică militară în frunte, oprindu-se
la casele deputaţilor... pentru a-şi manifesta bucuria...”
În corespondenţa sa diplomatică consulul Marii Britanii, Robert Calquhoum relata că populaţia ca-
pitalei şi din împrejurimi „ lucrători şi ţărani, au venit la Bucureşti să-şi aleagă principele ”, iar
omologul său la Iaşi, consulul H.A. Churchil, într-o corespondenţă telegrafică sublinia ecoul deose-
bit de puternic pe care la avut în conştiinţa moldovenilor, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi ca
domnitor al Munteniei. „ Alegerea lui Cuza în Valahia a creat un mare entuziasm aici ( la Iaşi ). Se
consideră că s-a efectuat un mare pas spre Unire ”.
Ziarul „ Românul ” din 27 ianuarie/ 8 februarie 1859 consemna : „ Nu se mai auzea în toată
capitala decât cele mai vii demonstraţii de bucurie […] singurul spectacol ce se vedea în toate
uliţele, pe toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureştiului. Fraţii noştri ţărani […]
strigau acum din toată puterea energică a sufletului lor: să trăiască Cuza ! Să trăiască Domnul
nostru !”
Dimitrie Bolintineanu constată că un asemenea entuziasm popular nu mai fusese înregistrat
din timpul revoluţiei de la 1848. Aducând omagiul său poporului făuritor al istoriei, Mihail Kogăl-
niceanu va rosti aprecierea care exprimă exact sensul adânc şi semnificaţia actului săvârşit prin ale-
gerea de la 5 şi 24 ianuarie 1859: „ Unirea e actul energic al întregii naţiuni române […] Unirea,
naţiunea a făcut-o ”.
55
Alegerea colonelului Alexandru Cuza a produs „ o uimire generală ”, atât în Moldova cât
şi mai ales dincoace de Milcov, unde numele lui „ mai că nu este cunoscut”, afirma G. Sion în „
Românul”, arătând că noul domn provine dintr-o familie a cărei vechime este cunoscută de peste
două secole şi din care s-au ridicat „zeloşi apărători ai libertăţilor publice”.
Ziarul „Tribuna Română” din Iaşi, în nr. 8 din 7 iunie 1859, aprecia actul săvârşit de ro-
mâni o veritabilă revoluţie ; „ alegerea şi aclamarea naţională a capului cârmuirii, ca şi întrunirea
a două ramuri ale aceluiaşi neam în mâna unui singur domn pământean ”.
Delegaţia Adunării elective din Bucureşti venită la Iaşi, la 28 februarie 1859 sub conduce-
rea lui C.A. Rosetti, afirma despre semnificaţia actului de la 24 Ianuarie 1859:„ Sântem mân-
drii şi fericiţi că Adunarea electivă din Bucureşti ne –a onorat cu mare şi frumoasă misie de a de-
pune Coroana lui Mihai în mâinile tale, căruia fraţii noştrii de aici au încredinţat Coroana lui Şte-
fan … ”
În Transilvania ecoul dublei alegeri a fost remarcabil. Periodicele „ Foae pentru minte, ini-
mă şi literatură ” şi „ Gazeta Transilvaniei ” descriu pe larg evenimentele „ După alegerea dom-
nului Alexandru Ioan Cuza se prefăcu capitala României într-o mare de făclii şi lumini, îndată se
improvizează o iluminăciune măreaţă şi conductu impuitoriu cu făclii precedat de bande muzicale
şi de un batalion militar românesc. O generală entuziasmare cuprinse tot oraşul care răsuna de
urări ; să trăiască prinţul României Al. Cuza ”, iar cărturarul transilvănean George Bariţiu care sa
afla pe atunci la Bucureşti relatează „ Pe străzi se auzeau numai aclamaţii: Alexandru Ioan Cuza...
Unire… Unire ”.
Istoricul Alexandru Papiu- Ilarian consemna mai târziu că „ românii din Transilvania, nu-
mai la Principate privesc, numai de aici aşteaptă semnul, numai de aici îşi văd scăparea. Când s-a
ales Cuza Domn, entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decât în Principate
”.
Periodicul săsesc „ Kronstädter Zeitung ” din Braşov considerând acest act ca memorabil şi
afirma: „ de 200 de ani poporul român n-a fost aşa de fericit ”, iar publicaţia maghiară„ Koloszvari
Közlöny ” din Cluj arăta că alegerea de la Bucureşti este „ o demonstraţie care face cinste poporu-
lui român, o victorie rar întâlnită la istorie ”. Ludovic Kossuth conducătorul guvernului revoluţio-
nar maghiar de la 1848 referindu-se la actul de voinţă al poporului român notează că „ Contribuie
la lămurirea cauzelor acestor înclinări istorisirea alegerii principelui Cuza, pe care mă simt în-
demnat s-o schiţez pe scurt... un astfel de spirit e necesar ca un popor să întemeieze o patrie sau
dacă au pierdut-o să şi-o recâştige ”.
Dubla alegere a lui Cuza, a avut un puternic ecou şi la românii din străinătate. Ioan Alec-
sandri, fratele lui Vasile, într-o scrisoare trimisă acestuia din urmă, din Paris, la 25 ianuarie stil
vechi, arată atât “ comoţia ” ce i-a produs ştirea, cât şi efectul ei în cercurile diplomatice şi de presă
franceză, „ surprindere , mirare, admiraţie pretutindeni ”. Dimitrie Creţulescu trimite, din Geneva,
o scrisoare exultantă la 28 ianuarie, lui Ion Bălăceanu, la Bucureşti, mulţumindu-i de „ un million
de ori ” pentru telegrama sa ; era bolnav în casă, dar vestea alegerii lui Cuza i-a redat „ sănătatea,
bucuria şi fericirea ”.
Unirea, realizată prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost apreciată drept o do-
vadă de maturitate politică, „ o manifestare izbitoare a voinţei naţionale ”, cum notează contele
Walewski, ministru de externe al Franţei.
Cotidianul „ Messager du Midi ”, considera că populaţia românească prin dubla alegere a
lui Cuza a oferit „ o strălucită probă a voinţei sale de a fi unită sub aceeaşi autoritate ”. Actul, se
continuă în ziarul menţionat, „ a pus capăt tuturor îndoielilor cu privire la dorinţele românilor ”.
La Constantinopol, vestea dublei alegeri, potrivit aprecierilor reprezentantului diplomatic al
Belgiei, „ a aruncat Poarta şi diplomaţia în stupoare...”. Joseph Jooris îşi exprimă convingerea că
actul, „ expresie a dorinţei naţionale , nu poate fi contestat ”.
Semnificative sunt şi alte comentarii.„ O manifestare izbitoare a voinţei naţionale ”adaugă, la
rândul său, L. Béclard, consulul Franţei la Bucureşti. „ Dubla alegere, scria baronul Nothomb,
ministrul Belgiei la Berlin la 17 februarie 1859, echivalează cu unirea Principatelor ; unirea Prin-
cipatelor înseamnă independenţa lor ; în acest sens se vorbeşte la Constantinopol şi la Viena…”
56
Contele Buol de Schauenstein, ministru de externe al Imperiului Habsburgic într-o scrisoare

adresată lui Prokessch- Osten, internunţiul de la Constantinopol, aprecia actul ca încununând „în
chip izbitor manoperele partidului dezordinei şi anarhiei care lucra sub un imbold străin”.
Cunoscutul publicist Saint Marc - Girardin în„Jurnal des Débats” consemnează că :„ această
dublă alegere este o mare deschidere spre unirea Principatelor Unite ; înseamnă, mai ales, un ve-
hement protest împotriva dezunirii ; aduce mărturie solemnă a perseverenţei românilor ( împlinirea
) dorinţei lor naţionale…”
Subliniind semnificaţia alegerilor din Moldova, atmosfera în care aceasta s-a desfăşurat, ma-
rele cotidian „L′independance Belge” nota că acestea sânt de natură „ să satisfacă pe deplin Euro-
pa cu privire la capacitatea moldovenilor de a se bucura de libertăţile a căror exercitare le-a fost
garantată de Congresul de la Paris ”.
Merită să fie consemnate şi articolele referitoare la Unirea din 1859 publicate în „Le Constitution-
nel ”, sub semnătura lui Amadeus Renée, directorul ziarului „ dubla alegere a reprezentat pentru
Europa o surpriză determinând o situaţie nouă şi neprevăzută ”.
În scrisoarea din 23 februarie/ 7 martie 1859 a lui D.A. Sturdza către Vasile Alecsandri consemna
că: „Toţi românii din cele două Principate se vor lăsa mai degrabă tăiaţi în bucăţi decât să revină
la vechea stare de lucruri. Cuza este întruchiparea ideii celei mari şi nu vom da nimănui dreptul să
discute numirea sa. Astfel, la Bucureşti, este omul cel mai popular.Niciodată n-am văzut un suveran
salutat cu mai multă dragoste şi bucurie , decât în această primă capitală a României ”, iar la25
februarie 1859când împăratul Franţeil-a primit pe Vasile Alecsandri i-a spus că Convenţia de la Pa-
ris „este un act oficial european, subsemnat de şepte puteri ; el trebuie respectat ; în alegerea dom-
nitorului, românii au profitat de o lacună ce există în convenţie, nefiind prevăzut cazul numirii ace-
luiaşi Domn în Principate ; proclamarea unirii definitive ar fi o greşeală, să vă pregătiţi nu a silui
evenimentele, ci a profita de cursul lor ”.
BIBLIOGRAFIE
1. ***, Cuza Vodă in memoriam, Editura Junimea, Iaşi, 1973.
2. GIURESCU, CONSTANTIN C, Alexandru Ioan Cuza, Editura Militară, Bucureşti, 1973.
3. MARINESCU, C., Gh., Epopeea Marii Uniri, Editura Porto- Franco, Galaţi, 1993.
4. MIHALACHE, MARIAN, Cuza Vodă, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967.
5. OŢELEA, ANDREI, Istoria poporului român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
6. PASCU ŞT., MAIOR L., Culegere de texte pentru istoria românilor, Editura Didactică şi Peda-
gogică, Bucureşti, 1977.
7. PLATON, GH., Unirea Principatelor Române, Editura Ştiinţificăşi Enciclopedică, Bucureşti,
1984.
8. ***, România în relaţiileinternaţionale, Editura Junimea, Iaşi, 1980.
9. ***, Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în Europa. Documente
57
PICTORULUI UNIRII – THEODOR AMAN

Prof. Farcaş Claudia
Colegiul Ţara Bârsei, Prejmer, Braşov
„Theodor Aman a fost artistul care ascundea în sufletul lui şi oglindea în creaţia sa gândurile,
sentimentele şi năzuinţele poporului român”. Nicolae Tonitza
Theodor Aman s-a născut în 1831, la Câmpulung, într-o familie de aromâni care trăia la
Craiova. Tatăl lui, pe numele Dimitrie Mihali Dimo, era un negustor bogat. Fiind făcut comandant
de oaste, mai ales de călărime, primeşte în administrare vămile Olteniei. Principala activitate a fost
negoţul cu turcii de la Vidin, iar în urma acestei activităţi primeşte porecla de „aman”, care în turcă
însemnă „iertare”, „îndurare”. Probabil că se venea atât de des la el cu „aman”, „aman”, la plata da-
toriilor, încât toată lumea îl percepe ca fiind „aman”. Şi aşa, în timp, din poreclă, „aman” devine
patronim pentru această familie.
Bunicul pictorului a fost medic la curtea sultanului şi, după moartea unei paciente, de teama
repercusiunilor, şi-a luat familia şi a fugit la nord de Dunăre, unde s-au stabilit la Craiova. Totodată,
mama lui Theodor Aman, Despina, provenea şi ea dintr-o familie de aromâni, Paris, veniţi din ţinu-
turile greceşti.
Prima oară a pus mâna pe penel la vârsta de 12 ani, iar subiectul picturii era unul emoționant
pentru el - înmormântarea bunicii sale. La vârsta de 17 ani a făcut lucrarea „Eliberarea țiganilor”,
acest tablou fiind o mărturie clară a intereselor și viziunilor sale față de mișcarea patriotică ce avea
să culmineze cu Revoluția de la 1848.
Plecând la Paris, pentru studii, Theodor Aman a avut contact cu mai multe personalități din
cercul revoluționarilor români, acolo cunoscându-i pe Nicolae Bălcescu și pe scriitorii Dimitrie Bo-
lintineanu și Cezar Bolliac. În acest mediu, sub influența ideilor revoluționare, Aman a pictat lucra-
rea istorică „Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul”, fiind inspirat de versurile lui Dimitrie Bo-
lintineanu. Istoria poporul român a fost tema predilectă a lui Aman, el pictând momente importante,
precum „Bătălia de la Călugăreni”, „Intrarea lui Mihai Viteazul în Bucureşti după bătălia de la Că-
lugăreni”, „Vlad Țepeș și solii turci”.
Casa lui Aman a fost primul imobil din Bucureşti care respecta normele arhitecturii neocla-
sice, imobilul a fost construit după însuşi planurile marelui pictor care a locuit şi a creat în el. Totul
la această casă este gândit şi făcut de Theodor Aman. De la proiectul de arhitectură, tot ce înseamnă
decoraţie exterioară în teracotă. Tot ce înseamnă decoraţie interioară, adică pictură murală, vitralii,
până la mobilier, toată decoraţia în lemn este sculptată de Theodor Aman.
Aman se căsătoreşte cu doamna Ana Aman, care era fiica unui negustor bogat. La nuntă, doam-
na Aman primeşte ca dar de nuntă, ca zestre, terenul pe care va construi Aman această casă remarcabilă.
Aman, şi-a folosit atelierul, dar şi alte încăperi din casă, drept galerie într-o perioadă în care
nu existau galerii de artă.
În picturile sale, Theodor Aman a trecut prin toate stilurile contemporane lui: realism, ro-
mantism, preimpresionism. Theodor Aman nu a fost numai pictor şi profesor, a fost şi sculptor şi un
excelent gravor, în tehnica aqua-forte, una foarte grea la vremea respectivă. Atelierul de gravură se
afla tot în casa lui, unde în afară de a lucra şi a organiza concerte, Aman era, împreună cu soţia sa,
şi gazda unor baluri impresionante la care participa lumea bună a Capitalei. Se pare că la un astfel
de bal a participat chiar regina Elisabeta. În timp, se pare că a trecut şi Regele Carol prin casă, pen-
tru că venea la ideea de galerie, să vadă.
Printr-un decret dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Theodor Aman fondează, împreună cu
pictorul Gheorghe Tattarescu, Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti. În această şcoală se vor forma,
mai târziu, mari artişti, precum Ştefan Luchian, Constantin Artachino sau George Demetrescu Mirea.
În afară de prima Şcoala de Artă din România, actuala Universitatea Naţională de Arte Bu-
cureşti, Aman a importat de la Paris programul „Expoziţia artiştilor în viaţă”, un eveniment anual la
care participau pictori din Principatele Unite care îşi expuneau lucrările.
58
Theodor Aman a vrut să transmită două mesaje importante. Primul era legat de faptul că arta
trebuie respectată şi artistul nu era un simplu „zugrav”, deoarece, la jumătatea secolul XIX, pictorii
erau asimilaţi celor de biserici. Al doilea mesaj era cel de unitate naţională şi de nemurire. Biroul lui
Aman este o hartă a ţării care trebuie constituită. El vorbeşte de România încă mică. Nu se ajunsese
la România Mare, era prea devreme, pentru că trebuia să o iei în trepte. Ei sunt la prima treaptă şi
trebuie să rezolve o România mică. Transmite ideea de a se constitui România mică, transmite ideea
de a lupta pentru un stat independent. Ajunge să vadă acest stat independent al României, trăieşte în
1881 când se declară Regatul independent al României. Ba, mai mult, participă într-un mod simbo-
lic minunat la acest stat, pentru că, în acel moment, principele Carol devine rege şi ca rege are nevo-
ie de simbolul regalităţii. Am auzit cu toţii de coroana specială a lui Carol. Este o coroană deosebi-
tă, e coroana de oţel făcută din ţeavă de tun capturat la Plevna în timpul războiului. Ei bine, foarte
puţină lume ştie că Aman este cel care a făcut (schiţat) această coroană.
PROCLAMAREA UNIRII - Pictura îi reprezintă pe membrii Adunării Elective de la Bucureşti în momentul votării lui
Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859. Cei 62 de bărbați sunt prezentaţi într-o atitu-
dine de poză, autorul sugerând totodată presiunea maselor populare aflate afară, în jurul Mitropoliei, asupra deputaţilor
din sală. Opera de artă a fost realizată în anul 1861. Într-o încăpere cu ferestre în fundal, un grup de bărbaţi şezând sau
în picioare în jurul a trei mese acoperite cu pânză roşie; în primul plan dreapta, spre centru, trei bărbaţi gesticulând, din-
tre care unul întors cu spatele; un alt grup de personaje în picioare în stânga; în fundal centru un prelat ţinând o cruce în
mâna dreaptă ridicată şi alţi doi bărbați în spatele său. Semnat şi datat dr. jos, cu negru: Th. Aman / 1861
UNIREA PRINCIPATELOR Desen în peniţă, SCEPTRUL ŞI COROANA ŢĂRII
Sceptrul reuneşte simbolurile reprezentative ale Stemelor celor două Principate, acvila Ţării
Româneşti pe o faţă şi capul de zimbru al Moldovei pe cealaltă faţă.
Bibliografie
www. Descopera.ro; www. Wikiart.org
59

Prof. Faciu Mihaela
Școala Gimnazială Căpreni, Gorj
Principatele Unite ale Moldovei și Drapelul noului stat

Țării Românești
Procesul unirii, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări, a cunoscut o
etapă decisivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru
Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianua-
rie 1859 în Țara Românească.
Procesul a început în 1848 odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Româ-
nească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodămân-
tul războiului Crimeii a stăvilit pentru un timp ambițiile geopolitice ale imperiului rus la Dunărea de
jos, fără a consolida efectiv imperiul Otoman de care depindeau principatele, ceea ce a creat un con-
text favorabil realizării unirii.[1] Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma
unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Pu-
teri, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu
nul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată de
succesorul său, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a
denumit noul stat România.
tă vama dintre cele două țări, excepție făcând sarea.[2] Actul a fost precedat în 1842 de un proiect de
Ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit,
după războiul Crimeii (1853 - 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele do-
hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai
60
Iași și la București (1856); editarea unor organe de presă ca România Literară, Steaua Dună-
rii (Iași), Românul (București); venirea în patrie a unor revoluționari pașoptisti (îndeosebi în Mol-
dova, ca urmare a regimului liberal-moderat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica).
Bibliografie
61
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE SUB ALEXANDRU IOAN CUZA
Prof. Fănică Daniel

Școala Gimnazială Cândești, Buzău
În 1859 se realizeaza Unirea Principatelor române sub Alexandru Ioan Cuza. Într-o
dimineaţă - Nicolae Grigorescu îi relatează lui A. Vlahuţă - "ne vine vestea ca s-a
ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg.
Atunci am vazut eu ce va sa zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îşi
ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire,
se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da' unde
mai stă cineva în casă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie."
născut la 20 martie 1820. A învăţat pâna în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii
săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde işi ia bacalaureatul în litere.
S-a întors apoi în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti. Domnia
lui Alexandru Ioan Cuza în timpul evenimentelor din 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat
cuvântul la adunarea de la hotelul "Petersburg" din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democrati-
ce. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza; a reuşit
apoi să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Cuza are ocazia să participe la Marea Adunare
de la Blaj de la 3/15 mai 1848, dupa care se retrage în Bucovina. În timpul domnitorului Grigore
Ghica s-a reîntors în ţară şi în perioada pregătirii Unirii indeplinea funcţia de pârcălab de Galaţi. Ca
forma de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat
demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însa, Cuza a fost acceptat chiar
şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a
fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova. În drum spre Constantino-
pol, delegaţia Moldovei s-a oprit şi la Bucureşti influenţând pe reprezentanţii Partidului National
din adunarea electivă.
În ziua de 24 ianuarie 1859, Cuza a fost ales şi domn al Ţării Româneşti. Alegerea sa a pro-
dus în întreaga ţară o puternică explozie de entuziasm. Situaţia nou creată în cele două principate
urma să facă obiectul discuţiilor Conferinţei Internaţionale de la Paris. Încă din aprilie 1859 Franţa,
Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere. Poarta şi Austria au recunoscut în
septembrie 1859, dar numai pe timpul domniei lui Cuza.
Focşanii - oraş prin excelenţă negustoresc - a trait cu intensitate frământările politice de la
jumatatea veacului al XIX-lea. La acea epocă, focşanenii au constituit un veritabil puls al arterei
Milcovului, semnalând gradul de continua intensificare a dorinţei de unitate a românilor. Despărţit
în două - Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteni - de un braţ al Milcovului, oraşul întruchipa,
în acea vreme, situaţia celor doua ţări vecine şi surori. Desfiinţarea hotarului de la Focşani
echivala cu Unirea celor doua Principate şi crea premisele punerii temeliei statului naţional
unitar român.
Entuziasmaţi de victoria obţinută de confraţii unionişti moldoveni, deputaţii munteni
din Adunarea Electivă dau votul lor la 24 ianuarie 1859, aceluiasi Alexandru Ioan Cuza, tran-
spunând astfel, în fapt, peste prevederile Convenţiei de la Paris, dorinţa naţiunii române. În
ziua de 5 februarie 1859, domnitorul Cuza a fost oaspetele oraşului Focşani. Mii de oameni i-
au ieşit în cale în drumul dinspre Mărăşeşti, pe unde venea de la Iaşi. În cinstea Domnitorului,
s-au ridicat pe şosea, pe uliţele pe unde trebuia sa treacă şi, în faţa curţii boierilor Dăscălescu,
patru arcuri de triumf, impodobite cu verdeaţa şi infăşurate în pânză tricoloră.
Sute de felinare (850), improvizate în grabă, 150 ceaune şi 650 ulcele de tuci cu smoală, pa-
cură (s-au consumat 30 vedre) şi seu (60 ocale) erau aşezate pe uliţe, pentru a se aprinde şi a lumina
feeric oraşul. S-au mai ridicat în oraş, mai multe piramide, acoperite cu frunze de brad şi pe care
ardeau lumânări şi felinare. După condica de cheltuieli, municipalitatea a cheltuit 6630 lei şi 32 pa-
62
rale, din care numai pentru artificii 1354 lei şi 20 parale. Mai în toate casele particulare, s-au arborat
steaguri, s-au împodobit porţile cu verdeaţă şi la ferestre, toata noaptea au ars lumânările bucuriei
obşteşti. "La apariţia Domnului, lumea a isbucnit în urale, două muzici miliare, una din Iaşi şi alta
din Bucureşti, precum şi tarafe de lăutari, cântau Hora Unirii şi un imn al vremii 'Timpuri de Mari-
re'. Valuri de flori s-au revărsat în calea Domnului, care s-a scoborât din diligenţă". Ajungând la
hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, şi a chemat la el pe cei doi soldaţi care
făceau de straja la hotar: un moldovean şi un muntean. Le-a spus ca sunt fraţi şi i-a pus să se îm-
brăţişeze. Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui şi să comunice comandirilor că de
azi înainte şi pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite, a ridicat gărzile de la hotarul dintre
români, de la Focşani. De aici, însoţit de notabilitaţile oraşului şi de mulţimea de oameni, Cuza a
mers până în centrul oraşului, unde au jucat cu toţii Hora Unirii. Noaptea, Domnitorul a fost găzduit
de boierii Dăscăleşti, unde a doua zi a primit în audienţă multă lume, se zice şi pe Moş Ion Roată.
La 11 decembrie 1861 a fost dată de domnitor proclamaţia prin care făcea cunoscut întregii
naţiuni ca: "Unirea este îndeplinită. Naţionalitatea Română este întemeiată. Acest fapt mareţ, dorit
la generaţiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldura de noi, s-a recunos-
cut de Înalta Poartă, de Puterile garante şi s-a înscris în datinile Naţiunilor. Dumnezeul părinţilor
noştri a fost cu ţara, a fost cu noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a
condus Naţiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 si 24 Ianuarie aţi depus toată a voastră încre-
dere în Alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru va da astazi
o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări. Să trăiască România!"
63
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE SUB CONDUCEREA

LUI ALEXANDRU IOAN CUZA
Prof. Ferdinant Nicoleta

G.P.P. Nr.1 Caracal, Olt
Mihail Kogălniceanu afirma în discursul adresat domnitorului după alegere:

"Alegându-te pe tine domn... am voit să arătăm lumei aceea ce toată ţara doreşte: la legi
noi, om nou... Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul! Fă ca legea să fie tare, iar
tu, Maria Ta, ca domn, fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu aceia pentru care mai toţi domnii tre-
cuţi au fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă cincizeci de deputaţi te-au ales domn, însă ai să
domneşti peste două milioane de oameni!"
Pe 24 ianuarie, se realiza Unirea Principatelor Române sau Mică Unire, cum mai este cunos-
cută, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi Munteniei.
Mica Unire a adus împreună, sub titulatura de Principalele Române Unite Țara Românească
şi Moldova. Acestea aveau să fie cunoscute, mai apoi, drept România Mică sau Vechiul Regat.
Vreme de mulți ani, de la Mihai Viteazul începând, puternicii Europei şi ai lumii au zădărni-
cit Unirea Moldovei cu Țara Românească, fie pe fată, cu armele, cum s-a întâmplat la 1848, fie pe
căi ocolite, aşa cum s-a întâmplat de la 1856, până la 24 ianuarie 1859
Unirea s-a putut înfăptui, într-un context internațional favorabil, care a dus, apoi, la transfor-
marea României de atunci într-un stat modern, aducând, pentru prima dată, câteva elemente occiden-
tale în viața românilor. Vremurile mai favorabile, pe planul politicii europene nu trebuie să ne facă,
însă, a uita trudă în folosul idealului naţional unor mari români, oameni politici, militari dar şi cărtu-
rari, care au făcut parte din Partida Unionistă, atât în Moldova cât şi în Valahia, truda fără de care Mi-
ca Unire, cum a fost ea numită, pentru a o deosebi de Unirea cea Mare de la 1918, nu ar fi fost înfăp-
tuită. Şi trebuie să ne înclinăm aici memoriei marilor cărturari Mihail Kogălniceanu şi Costache
Negri, a colonelului Alexandru Ioan Cuza, a poetului Vasile Alecsandri, în fata memoriei lui Anastase
Panu şi Vasile Mălinescu, cei care au însuflețit Mişcarea Unionistă din Moldova. Desigur, nu putem
de uitării luptă politică şi, deseori chiar cu armele, a unioniştilor munteni, precum marele cărturar şi
om politic C. A. Rosetti, fratii Ştefan şi Nicolae Golescu, frații Ion şi Dumitru Brătianu, A. G. Goles-
cu sau Christian Tell. Mai trebuie spus că aceste personalități au plămădit istoria României şi după 24
ianuarie 1859, Kogălniceanu, fratii Goleşti şi Ion Brătianu fiind, pe rând prim-miniştrii ai României
Mici. Numele lui Kogălniceanu şi al lui Alecsandri vor fi legate, peste aproape 20 de ani de la Mica
Unire, de dobândirea Independenței de Stat a României, prin Războiul de Independență.
Mica Unire de la 24 ianuarie 1859 a însemnat, în fapt, formarea primului stat unitar româ-
nesc prin aducerea sub acelaşi domn a vechilor principate, Moldova şi Țara Românească. Noul stat,
mai întâi o uniune personală, a fost numit Principatele Unite. După războiul Crimeei, în 1856, prin
Tratatul de Pace de la Paris, se luau decizii importante pentru soarta principatelor, Moldovei şi Tării
Româneşti. Moldovei i se alipesc, spre exemplu, trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail şi
Belgrad, rupte din Imperiul Țarist.
În contextul agitației pe care unioniştii o fac în tară şi a eforturilor pentru unirea celor două
principate, pe care ei le depun pe lângă Marile Puteri, în 1857 acestea acordă popoarelor din Moldova
şi Valahia dreptul organizării unui „referendum”, o consultare a populației cu drept de vot, cu privire
la Unire. Măsura era văzută de catre reprezentanții marilor puteri ca o modalitate de a stăvili dorinta
de unire a romanilor, înecând-o în manevre politicianiste. În scopul consultării populare, s-au consti-
tuit adunări Ad-hoc, în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad-hoc. Aceste din urma Divanuri
Ad-hoc urmau a se pronunţa asupra viitoarei organizări politice şi sociale a Țărilor Romane.
În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire
însă în Moldova, lupta a fost mult mai grea, deoarece caimacanul, locţiitor la conducerea Moldovei,
Nicolae Vogoride, sprijinit de Imperiul Otoman, care îi promitea domnia dacă Unirea nu s-ar fi rea-
lizat, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc.
Vogoride, însă, a destăinuit, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol tot planul său.
Corespondența dintre cei doi frați Vogoride a fost furată şi publicată în presa europeană, la
Bruxelles. Descoperirea acestei uneltiri politice a iscat scandaluri atât printre români, cât mai ales la
nivel european. S-a ajuns pană acolo încât Marile Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman. Repre-
64
zentanții Partidei Unioniste din Moldova şi Valahia au solicitat întâlniri cu Împăratul Franței, Napo-
leon, şi cu Regina Marii Britanii, Victoria, pentru a le prezenta adevărata situație şi dorința de unire
a romanilor de pe ambele maluri ale Milcovului. In urma scandalului şi a demersurilor diplomatice,
alegerile falsificate au fost, în cele din urmă, anulate.
Astfel, în 1858, Convenţia de la Paris statua mai multe principii referitoare la principatele
române, dintre care cea mai semnificativă a fost Unirea Parțială a principatelor Moldovei şi Valahi-
ei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, care rămâneau sub suveranitatea
„Maiestății Sale Sultanul” şi sub protecția Marilor Puteri.
Unirea propusă aici era, mai degrabă, una formală, cele două principate urmând să funcțio-
neze separat în mare parte, ca şi până atunci, având doar câteva puncte comune. Aceste instituții
comune ar fi urmat sa fie: o Comisie Centrală la Focşani, un fel de mic Parlament, Înalta Curte de
Justiție şi Casație şi Armata.
Capitalele rămâneau separate, la Bucureşti şi, respectiv, la Iaşi, şi se intenționa ca domnitorii
să fie diferiți. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la Idei şi la Bucureşti a dat însă peste cap
toate planurile!
În anul 1859, pe data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iaşi, în Moldova, fi-
ind ales domn colonelul Alexandru Ioan Cuza. Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut
loc alegeri şi la Bucureşti. Profitând de faptul că, prin Convenția de la Paris, Marile Puteri nu stipu-
lau în mod expres că principatele române vor trebui sa fie conduse de doi domni diferiți, la Bucu-
reşti a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza.
Puse în fața faptului împlinit, prin inteligența oamenilor politici moldoveni şi munteni, Mari-
le Puteri au trebuit să accepte două principate conduse de acelaşi domnitor.
Marele merit al lui Cuza a fost, însă, acela de a fi reuşit să aducă recunoaşterea internaționa-
lă a Unirii Principatelor Române. Mai mult decât atât, prin reformele sale din toate domeniile, Cuza
a pus bazele statului român modern. Noul stat va începe să se numească „România” numai după
abdicarea lui Cuza şi redactarea primei Constituții, în 1866. Le va reveni oamenilor politici ce vor
rămâne legați de destinele țării, după abdicarea forțată a lui Cuza, sarcina de a transforma Principa-
tele Unite dintr-o uniune personală, condiţionată de existența pe tronul țării a domnului ales in
1859, într-un stat adevărat, modern şi, apoi, independent.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, a început în 24 ianuarie 1859 cu multe speranţe şi s-a terminat
într-un conflict cu elita politică. A fost acuzat de autoritarism şi silit să abdice în 11 februarie 1866.
Reformele iniţiate de Alexandru Ioan Cuza au pus bazele dezvoltării moderne a României,
dar personalitatea lui Cuza, extrem de controversată, pune încă probleme în istorie.
Cu toată opoziţia boierimii, a marii burghezii şi a Bisericii, Cuza a iniţiat împreună cu pri-
mul său ministru Mihail Kogălniceanu reforme interne importante:
• reforma fiscală în 1861, prin care se instituia impozitul personal şi cel funciar
• secularizarea averilor mănăstireşti în 1863, cu scopul de a trece in proprietatea statului
marile averi ale bisericilor si mănăstirilor
• legea rurală din 1864, prin care au fost împroprietăriţi peste 400 de mii de ţărani şi alţi 60
de mii au primit locuri de casă si grădini; reforma agrară a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale şi
a reprezentat unul din cele mai însemnate momente din istoria României moderne.
La 11 decembrie 1861 a fost dată de domnitor proclamaţia prin care făcea cunoscut între-
gii naţiuni că: "Unirea este îndeplinită. Naţionalitatea Română este întemeiată. Acest fapt măreţ,
dorit la generaţiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldura de noi, s-a re-
cunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante şi s-a înscris în datinile Naţiunilor. Dumnezeul pă-
rinţilor noştri a fost cu ţara, a fost cu noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului
şi a condus Naţiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 si 24 Ianuarie aţi depus toată a voastră
încredere în Alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru va da
astăzi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări. Să trăiască România!"
Bibliografie:
• Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, București, Editura Sport-
Turism, 1985;
• Gh. Platon, Istoria modernă a României, București, Editura didactică și pedagogică, 1985;
• Valeriu Stan, Alexandru Ioan Cuza, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984.
65
UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE IN CONTEXT NATIONAL

ȘI EUROPEAN
Prof. Anca-Genoveva Galusca

Scoala Gimnaziala „Teodor Juncu”, Bacesti, Vaslui
Unirea a fost legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al am-
belor principate la 5 ianuarie1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.
Procesul, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări, a început
în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor
lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un con-
text european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în ur-
ma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile
Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu
nul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin
aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel
an a denumit noul stat România.
tă vama dintre cele două țări, excepție făcând sarea. Actul a fost precedat în 1842 de un proiect de
după războiul Crimeii (1853-1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele do-
hegemonia politică a Franțeiofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai
blicații ca România viitoare(1850, Paris), Junimea română (1851), Republica română (Paris, 1851,
Iași și la București (1856); editarea unor organe de presă ca România Literară, Steaua Dunării
(Iași), Românul (București); venirea în patrie a unor revoluționari pașoptisti (îndeosebi în Moldova,
ca urmare a regimului liberal-moderat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica).
Ordinea geopolitică a Europei în anii 1815-1853, a Rusiei și a Imperiului Otoman se stabili-
se ultima oară la Congresul de la Viena din 1815. Între timp însă echilibrul astfel stabilit a început
66
să se destrame, îndeosebi din cauza crizei interne în Imperiul otoman, denumit "omul bolnav de la
Bosfor", principatele Române aflându-se în vasalitate în raport cu Imperiul Otoman. Încă din anii de
dinainte Rusia țaristă începuse planurile sale de expansiune în direcția Europei centrale și a Balcani-
lor, cu o tendință revanșardă în restabilirea influenței sale istorice și în Moldova și în Țara Româ-
nească. Folosind ca pretext probleme religioase ale ortodoxiei în Imperiul Otoman și beneficiind de
slăbiciunea Imperiului, Rusia a început în 1853 așa zisul "Război al Crimeii" împotriva Imperiului
Otoman, ocupând Principatele Române. Situația geopolitică a Europei, dirijată de Franța, Anglia și
Austria, însă era deja de dinainte orientată în a asigura existența și integritatea Imperiului Otoman
pentru a contracara o creștere a influenței Rusiei și în Orient, după ce deja Rusia se extinsese în
Asia în contra intereselor franceze și engleze. Astfel Franța si Anglia au intrat în acest război de
partea Imperiului Otoman contra Rusiei, în concordanță și cu interesele și politica externă a Austriei
în privința "principatelor dunărene". Războiul Crimeei s-a încheiat prin armistițiu, cu propuneri din
partea tuturor puterilor europene, convenind a fixa o nouă situație geopolitică a Europei de est în
context cu Rusia și Imperiul Otoman, fiind astfel planificate convorbiri la Constantinopol și Paris în
vederea elaborării tratatelor corespunzătoare, având ca țel slăbirea influenței Rusiei în Orient și în
Marea Neagră, care avea să devină o mare neutră. Astfel a intrat în atenția marilor puteri ale politi-
cii europene și situația "principatelor dunărene", Moldova și Țara Românească. Deși Austria nu a
participat la război, a cerut în 3 Iunie 1854, Rusiei să se retragă din Principatele Române, în virtutea
propriilor interese și într-adevăr Rusia s-a retras. Însă în mod neașteptat atunci Imperiul Austriac a
ocupat Principatele Române, plasând în octombrie 1854, 300.000 de soldați la granița Moldovei cu
Rusia. În contextul problemei "principatelor dunărene" au jucat un rol multe alte probleme de echi-
librare a situației generale. Amânarea rezolvării s-a datorat diferențelor de păreri în cadrul alianței
învingătorilor. Conceptului Franței asupra unor principate unite i s-a raliat Rusia din motive tactice,
însă în totală contradicție cu părerea Austriei și Imperiului Otoman. Anglia a luat o poziție indecisă.
În alianța învingătoare exista unanimitate că protectoratul istoric al Rusiei asupra principatelor tre-
buie să se termine, cu o "derusificare" a principatelor de influența Rusiei în cultură și administrație,
însă exista lipsa unanimității privind statutul organizatoric viitor al principatelor. Principatele Ro-
mâne erau în concepția lui Napoleon al III -lea cele mai potrivite pentru a-și promova ideea princi-
piului național, în propriul interes al Franței, în Europa cât și a remanierii hărții europene în urma
eșecului francez din 1815.
Astfel ideea unirii principatelor române s-a născut pe plan internațional în împrejurimea îm-
păratului francez Napoleon III, bineînțeles din interese proprii franceze.
Însă ambasadorii Angliei și a Austriei, Redcliffe si Prokesch-Osten, se străduiau sä lege
Principatele Unite iarăși mai puternic de Imperiul Otoman. Expresia acestei strădanii a fost un con-
cept preliminar de tratat din 11 Februarie 1856 cu 30 de articole, prezentat ministrului de externe al
Înaltei Porți, conținând idei de bază privind organizarea și statutul viitor al principatelor. («Projet
concernant le 1-er point de garantie arrêté entre les Representants des trois Puissances et ceux de la
S. Porte dans la réunion du 11 Fevrier» (HHSTA, PA XII 56 f. 256-266)). In acest concept se preci-
zeazä cä în virtutea războiului, tratatele ruso-turce privind organizarea internă a principatelor în acel
«Reglement organique» încä de dinainte de 1828 și-au pierdut valabilitatea. În acest sens, Înalta
Poartă avea de reînnoit imunitatea și privilegiile sale care i-au fost acordate încă de pe timpul
lui Baiazid I, reținându-se în art. 2 că Moldova si Țara Românească rămân parte integrantă a Impe-
riului Otoman supuse suzeranității sultanului.
oaselor". Exista părerea că acestui principiu distrugător al naționalismului, care în mod fericit a fost
supus în 1849, Austria voia a-i opune principiul "mai înălțător și împăciuitor al statalității" interde-
pendent de naționalitate. În această chestiune însă împăratul austriac Franz Joseph I a avut o cu totul
altă părere. El a promovat ideea că principatele aveau să rămână neunite, dar în nici un caz nu aveau
67
să fie legate mai strâns de Înalta Poartă, ci din contră, independența lor trebuie întărită, dând ordin
reprezentantului său la Paris să se opună strict voinței otomane de a-și întinde influența în acea zonă
a Europei.
In concluzie, trebuie să reținem că unirea principatelor a fost un proiect politic al împăratului
francez Napoleon III, din două motive de politică externă în favoarea intereselor Franței: în primul
rând a fost un proiect antirusesc de-a îngrădi și a pune o barieră în extinderea intereselor rusești, iar
în al doilea rând a fost impunerea "principiului națiunii" pentru a submina principiile Congresului
de la Viena din 1815, ca armă politică a Austriei.
DIVANURILE AD-HOC
Solemnitatea deschiderii Adunării ad-hoc din Țara Românească,

litografie de Carol Popp de Szathmáry
Deciziile adoptate prin tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea
Principatelor Române sub garanția colectivă a celor șapte puteri europene(Turcia, Franța, Anglia,
Prusia, Austria, Rusia, Sardinia) revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care
să exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din
sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu mi-
siunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigației pe Dunăre, pusă sub con-
trol internațional ș.a.
Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ, și erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii,
marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea
unirii Principatelor Române.
Alegerile pentru Divanurile ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. Dacă în Țara Româ-
nească majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se ară-
tau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalități ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail
Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în fața ei opoziția separa-
tiștilor moldoveni (Nicolae Istrate, ideologul mișcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Ne-
gruzzi etc.). Aceștia doreau menținerea separării, motivându-și opțiunea prin posibila decădere
a Iașilor și a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la București, ceea ce s-a și întâmplat după 1861.
Având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste, Austria și Turcia, precum și pe cel
al caimacamului (locțiitorului domnesc) Todiriță Balș(înlocuit, după moartea sa, de Nicolae Vogo-
ride, aspirant la tronul Moldovei), separatiștii au reușit, într-o primă fază, să câștige alegerile pentru
Divanul Ad-hoc din Moldova (la 19 iulie 1857). În dorința de a-și realiza visul de domnie, Vogoride
a falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc, prin înlocuirea listelor electorale ale
unioniștilor cu cele ale antiunioniștilor. Această manevră făcea ca numărul reprezentanților celor
care nu împărtășeau idealul de unire să fie majoritar în Divan. În mai 1857, Ecaterina Vogoride a
sustras o parte din corespondența secretă purtată de soțul ei cu rudele din Constantinopol. În acele
68
scrisori, lui Vogoride îi era promisă domnia dacă ar fi reușit să zădărnicească unirea Moldovei cu
Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc. Cu ajutorul lui Costache Negri scrisorile
compromițătoare au fost publicate în ziarul unionist "L'Etoile d'Orient", ce apărea la Bruxelles, tra-
duceri ale scrisorilor apărând la scurt timp și în Moldova. Când sultanul Abdülmecid, cu asigurările
Austriei Imperiale, nu a anulat alegerile, ceilalți supervizori (Imperiul Francez, Rusia Imperia-
lă, Prusia și Regatul Sardiniei) au rupt relațiile diplomatice cu Imperiul Otoman în 4 august.
Tensiunile dintre Anglia, Austria, ce încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri, și celelalte
state participante la Congresul de la Paris, au fost dezamorsate de întâlnirea de la Osborne (9 au-
gust) dintre Napoleon III și Regina Victoria, în urma căreia alegerile falsificate de Vogoride au fost
anulate. În schimbul anulării alegerilor din Moldova, Napoleon al III-lea accepta varianta unei uniri
parțiale a Principatelor, acestea urmând a avea doi domni, două guverne, două Adunări Legislative
(parlamente). Instituțiile comune urmau a fi Înalta Curte de Casație și Justiție, Comisia Centrală cu
sediul la Focșani, ce avea să se ocupe cu elaborarea legilor de interes comun pentru ambele Princi-
pate și armata.
Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a întrunit Divanul Ad-hoc al
Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, și prin documentele redacta-
te, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.
În 7 și 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluțiile prin care se cerea:
• Respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor
lor capitulații încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 și 1634;
• Unirea Principatelor într-un stat sub numele de România;
• Prinț străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene și ai
cărui moștenitori să fie crescuți în religia țării;
• Neutralitatea teritoriului Principatelor;
• Puterea legiuitoare încredințată Adunării Obștești, în care să fie reprezentate toate interesele na-
ției.
Toate acestea sub garanția colectivă a puterilor care au subscris tratatul de la Paris.
Întrunite în capitala Franței pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc
(10/22 mai - 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenția de la Paris:
Principatele își păstrau autonomia sub suzeranitatea Porții și sub protecția celor șapte puteri;
Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare având instituții
proprii;
• Se înființau instituții comune, precum Comisia Centrală cu sediul la Focșani (care elabora pro-
iectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiție și Casație, armata;
• Se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separația puterilor în stat,
desființarea privilegiilor de clasă, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini, liberta-
tea individuală);
• Dreptul de vot rămânea cenzitar.
După încheierea Convenției de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constituții a
Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi
domni.
ALEGEREA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA
Theodor Aman: Unirea Principatelor
69
În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan
Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”. Reprezentanții acestei grupări ce avea ca obiectiv unirea
Moldovei cu Țara Românească au oscilat o vreme între a avea un candidat al lor și a-l susține pe
Grigore Sturza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza, și agent al Rusiei. Acesta, susținut de Rusia
prin intermediul bancherului evreu Șmul Rabinovici și agentului panslavist polonez Nieczuka Wi-
erzbicki, care a adus la Iași câteva sute de mercenari, viza și el unirea celor două țări, dar sub dom-
nia sa și sub forma unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus. Cu două zile înainte de
votul pentru alegerea domnitorului, unioniștii au înțeles jocul lui Sturza și au hotărât să-l respingă și
să desemneze un candidat al lor. După dispute aprinse, a fost acceptat comandantul micii armate
moldovene, Alexandru Ioan Cuza (care nu participase la întâlnire). La adunarea propriu-zisă, Cuza
a fost prezentat drept variantă de compromis între conservatorii filoruși și liberalii pro-occidentali
(francofili). Oamenii lui Sturza au fost surprinși să constate că acesta este respins și în schimb adu-
narea îl votează în unanimitate pe Cuza. Gruparea lor, susținută de mercenarii polonezi ai lui Wier-
zbicki, care plănuia să acționeze doar pentru a liniști eventualele proteste împotriva alegerii lui
Sturza și apoi pentru a forța alegerea sa în Țara Românească, s-a văzut obligată să treacă la ofensi-
vă. S-a pus premiu pentru uciderea liderilor unioniști Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu și Ma-
nolache Epureanu (pe al căror sprijin Sturza conta, dar care au votat pentru Cuza) și a domnitorului
Cuza. Complotul a fost însă dejucat după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul și Iacob An-
tosz, iar ancheta a dovedit ulterior implicarea Rusiei.
Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane
separate, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Acolo
însă, Cuza era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72 mandate. În
această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul popu-
lației Capitalei și al țăranilor din împrejurimi. O mulțime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preaj-
ma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Ca-
meră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei".
Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859
alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas
către definitivarea Unirii Principatelor Române. Țările au intrat de atunci într-o uniune personală.
Conceptul era cunoscut la acea vreme, dar nu însemna nimic în ce privește o unire politică. Orienta-
rea unionistă a domnitorului a făcut însă ca acesta să acționeze pe parcursul următorilor doi ani.
RECUNOASTEREA INTERNATIONALA
onale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie - 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de
persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante și au reușit să
câștige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua ședință a Conferinței (1/13 aprilie) Franța,
Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman și Austria însă ter-
giversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenție militară peste Dunăre. Alexandru I. Cu-
za răspunse energic. La 20 aprilie, la Florești, între Ploiești și Câmpina, armata moldo-munteană era
concentrată spre a face față oricărei situații. După alte amenințări, sub presiunea celorlalte puteri
garante, Poarta a acceptat oficial, odată cu Austria, în a 3-a ședință a Conferinței de la Paris (25 au-
gust/7 septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situației, atât în relații-
le cu Imperiul Otoman, cât și cu cel Habsburgic, îl determină pe domn să ordone închiderea taberei
de la Florești (1 septembrie 1859).
70
Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie), cu Costache Negri, recunoscut chi-
ar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două țări. Unificarea armatei începea cu deplasări
La Focșani, nu fără dificultăți, își începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Con-
(1859- 1862) din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea, electivă și promulgate de domn doar
Focșani fiind desființată în februarie 1862.[4]
Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră, în trecut, un
rol important în viața Principatelor (Rusia, în anii „protectoratului”) au fost bazate, încă din primii
ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea neștirbită a autonomiei țării nou-constituite.
Astfel, prezența militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului
1860, să renunțe la pașapoartele sale solicitate călătorilor români, în mai multe situații supușii Impe-
riului fiind reținuți pentru că au produs diverse neorânduieli. Austria, vehement dușmănoasă, a tre-
buit să accepte că legile statului român sunt valabile și pentru locuitorii cezaro-crăiești aflați aici cu
afaceri. Maghiarii și polonezii, care voiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni,
sunt protejați de guvern și de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar
mijloacele necesare.
Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aștepta
hotărârea Conferinței de la Constantinopol convocată în acest scop. Cum era de așteptat, încă din
prima ședință Poarta a cerut dreptul de intervenție în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Con-
venției de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La în-
ceputul lunii noiembrie 1861 firmanul Unirii era prezentat, dar în condiții considerate, în țară, inac-
ceptabile.
Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacția energică Camerelor și a guvernelor, poziția intran-
sigentă a lui C. Negri și atitudinea favorabilă a majorității Marilor Puteri garante și-au făcut în cele
din urmă efectul. La sfârșitul Conferinței, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861)
prin care a renunțat la condițiile anterior solicitate, Austria păstrându-și vechea poziție.
Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domni-
torului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franțeicât și de cel al Prusiei, a făcut ca actul de la
BIBLIOGRAFIE:
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București,
1997, p. 230,
Constantin G .Giurescu , Istoria României în date, București, 1971, pag. 184.
Istoria Românilor - De la 1821 până în 1989, Manual pentru clasa a XII-a, editura Didactică si Pe-
dagogică,
71
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE. 24 IANUARIE 1859
Prof. înv. primar Fodor Andreea-Cristina

Prof. Mureșan Elisabeta-Marcela
Școala Gimnazială Țaga, Cluj
Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești au fost un stat format prin unirea din-
tre Principatele Dunărene Moldova și Țara Românească în perioada 1856–1862, printr-un proces al
cărui moment definitoriu a fost constituirea în 1859 a uniunii personale prin alegerea ca domnitor a
lui Alexandru Ioan Cuza. Statul acoperea regiunile istorice Oltenia, Muntenia, și Moldova Occiden-
tală, precum și sudul Basarabiei (zona Cahul, Bolgrad și Ismail). Unirea politică dintre cele două
principate a fost primul pas politic spre crearea României ca un singur stat (unitar), în 1866, stat ce
avea să devină independent în 1878 și să fie proclamat regat în 1881.
Cele două state, Țara Românească și Moldova, și-au început existența ca vasale ale Coroa-
nei Ungariei, stare de vasalitate care a durat până la obținerea independenței în 1330 pentru Țara
Românească și în 1359 pentru Moldova. Cele două principate au devenit formal vasalele Imperiului
Otoman (în 1476 Țara Românească și în 1538 Moldova). Totuși, Principatele Române și-au păstrat
autonomia în toate aspectele privind politica internă și cu unele limitări în ceea ce privește politica
externă, cu excepția perioadelor în care domnitorii s-au ridicat la luptă împotriva suzeranității oto-
mane și au stabilit alianțe externe care contravineau intereselor turcești. Unul dintre cei mai impor-
tanți voievozi ai perioadei de lupte antiotomane a fost Mihai Viteazul, care a reușit pentru o foarte
scurtă perioadă de timp să unească cele trei principate românești – Țara Românească, Transilvania
și Moldova, într-o uniune personală în 1600.
După o scădere importantă a gradului de independență și de prosperitate în perioada secole-
lor al XVI-lea și al XVII-lea (legată direct de pretențiile tot mai mari ale Înaltei Porți din așa numită
perioadă de stagnare), lupta pentru independență a unor domni, care încercau să se alieze
cu Habsburgii sau cu țarii, a fost eliminată de otomani prin introducerea domniilor fanariote,
în 1711 în Moldova și în 1716 în Țara Românească.
În ciuda introducerii unor reforme administrative și fiscale, favorizate și de faptul că unii
dintre fanarioți au domnit atât în Țara Românească cât și în Moldova, perioada domniilor fanariote
a fost caracterizată în general prin jaful bogățiilor țărilor și a coincis cu o perioadă grea în istoria
principatelor, când zona a fost transformată în teatru de luptă între puterile vremii: Imperiile Oto-
man, Habsburgic și Țarist. Cele două principate sau importante zone ale lor, au fost, pentru perioade
mai lungi sau mai scurte, sub ocupația militară a Imperiilor Habsburgic sau Rus, așa cum s-a întâm-
plat cu Oltenia, Bucovina sau Basarabia. Impozitarea excesivă, reprimarea violentă a oricăror
mișcări de împotrivire, jafurile de tot soiul, au dus la deteriorarea calității vieții și la o importantă
scădere a populației.
Începutul secolului al XIX-lea
Unirea celor două principate a fost legată de mișcarea de independență a Greciei, Filiki Ete-
ria, sprijinită de cei mai mulți fanarioți, a avut o puternică bază în Moldova. În Muntenia, Revoluția
de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a încercat să combine lupta antifanariotă cu alianța cu
72
Eteria. În cele din urmă atât mișcarea revoluționară a românilor, cât și lupta Eteriei au fost înfrânte
de invazia otomană.
Deși aceste evenimente au dus la desființarea domniilor fanariote chiar de către Poartă, acest
fapt a avut o importanță mica, de vreme ce în 1828 izbucnea un nou război ruso-turc, care a dus la
ocuparea Principatelor de Rusia, Principate care rămâneau formal sub suzeranitatea otomană.
După Revoluția de la 1848, Principatele române au fost sub ocupație militară aproape 3 ani,
timp în care au făcut progrese in toate domeniile - mai ales mișcarea națională pentru unire a căpătat
un imbold puternic.
Pe lângă lupta din interior, revoluționarii au depus eforturi și printr-o intensă propagandă în
capitalele europene, capii revoluției aflându-se toți în exil (la Paris, Constantinopol și Brussa, cele
mai închegate grupuri). Aici au câștigat sprijinul cercurilor liberale și au reușit să integreze cauza
unirii Principatelor. În timpul războiului Crimeei, unirea Principatelor a devenit o problemă a echi-
librului european.
Constituirea Principatelor Unite
Ca urmare a înfrângerii Imperiului Rus în Războiul Crimeii și încheierea Tratatului de pace
de la Paris din 1856, cele două principate au fost trecute sub tutela comună a Imperiului Otoman și
a Congresului Marilor Puteri (Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Al doilea Imperiu Fran-
cez, Regatul Sardiniei, Imperiul Austriac, Prusia și, doar la un nivel declarativ, Imperiul Rus). În
cele două principate, mișcarea politică unionistă Partida Națională era privită cu simpatie de Franța,
Rusia, Prusia și Sardinia-Piemont, era privită ca un pericol pentru propriile interese în zonă de Im-
periul Austriac, Regatul Unit și Imperiul Otoman. Negocierile din timpul sus-amintitului tratat au
dus la aprobarea unei uniuni minimale, în care urmau să fie aleși doi domnitori la București și Iași,
cu două organe legiuitoare, urmând ca la Focșani să funcționeze un organ legislativ comun, care să
ia decizii în domenii de interes comun, precum cel al taxelor și impozitelor. O altă hotărâre care vi-
za soarta celor două principate era organizarea de alegeri pentru Divanele ad-hoc, adunări ale tutu-
ror claselor sociale, care urmau să dezbată viitorul celor două țări. În 1859, profitând de ambiguita-
tea textelor înțelegerilor finale, care prevedeau existența a două domnii, dar nu împiedica una și
aceeași persoană să fie aleasă pe ambele tronuri, a fost ales ca Domnitor al Principatelor Unite ale
Moldovei și Valahiei.
Tratatul de la Paris a înlocuit protectoratul rus cu garanția colectivă a marilor puteri. Acesta
însă nu a realizat unirea Principatelor dar a facilitat calea către aceasta, lăsând problema în mâinile
românilor. Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza poporul român a înfăptuit el, mai în-
tâi, unirea personală (1859) și apoi unirea completă (1864).
La 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor în Moldova. La 24 ianua-
rie în același an, Cuza a fost ales ca domnitor în Țara Românească. Așa s-au unit Moldova și Țara
Românească și s-au născut Principatele Unite.
Deși Unirea din 1859 era recunoscută doar pentru perioada domniei lui Cuza, șirul de re-
forme inițiate de acesta și venirea pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol de Hohenzol-
lern-Sigmaringen, care se bucura atât de sprijinul Franței cât și cel al Prusiei a făcut ca actul de la
În 1878, după victoria din Războiul de independență, România s-a scuturat de jugul otoman,
dar a intrat imediat în conflict cu aliatul rus în privința Bugeacului. În cele din urmă, România a
primit Dobrogea, dar a trebuit să cedeze sudul Basarabiei (județele Cahul, Bolgrad și Ismail).
În 1881 avea să se proclame Regatul României, Carol I fiind încoronat primul Rege al României.
Tara Romaneasca si Moldova in acele vremuri erau doua tari diferite, care s-au unit la 24 ianuarie
1859, sub conducerea comuna a lui Alexandru Ioan Cuza.
In ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă de la Iași a ales ca domn al Moldovei pe Ale-
xandru Ioan Cuza. Încă din prima zi, în București, peste 30.000 de mii de oameni mobilizați de tine-
rii unioniști, s-au adunat în fața clădirilor unde avea loc Adunarea electivă.
În dimineața de 24 ianuarie, la ora 11:00, Vasile Boerescu a cerut o ședință secretă la care a
spus: "A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest princi-
73
piu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei! Să ne unim asupra acestui nu-
me și posteritatea ne va binecuvânta, țara ne va întinde mâinile și conștiința noastră va fi împăcată
că ne-am împlinit… o dorință sfântă".
Alexandru Ioan Cuza a fost ales în această zi domn al Țării Românești, deputații fiind nevo-
iți să voteze în unanimitate,îndeplinind voia poporului.
Alegerea aceluiași domn în ambele Principate, a reprezentat o victorie însemnată a poporului român
în lupta sa pentru formarea unui stat național unitar.
Bibliografie:
https://ro.wikipedia.org
74
CUM S-A FĂCUT UNIREA DE LA 24 IANUARIE 1859?

Prof. înv. primar Glodeș Ana
Școala Primară Văluța, Gorj
Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 este considerată a fi primul pas im-
portant pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român. După ce la 5/17 ianuarie 1859, Alexan-
dru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei, la 24 ianuarie/5 februarie, este ales şi
domn al Munteniei.
Alegerile pentru Adunarea Electivă a Ţării Româneşti s-
au desfăşurat, conform prevederilor Convenţiei de la Paris din
1858, între 8/20 şi 12/24 ianuarie 1859. Partida Naţională n-a
reuşit să obţină majoritatea mandatelor, în acest context, liderii
Partidei Naţionale şi, în special liberalii-radicali, elementul cel mai
dinamic al coaliţiei, şi-au dat seama că singura cale de izbândă este
apelul la masele populare. Au fost mobilizaţi bucureştenii, au fost
chemaţi ţăranii din preajma Capitalei.
Lucrările Adunării Elective s-au deschis în ziua de 22 ia-
nuarie (3 febr., stil nou) într-o atmosferă incendiară. Clădirea din Dealul Mitropoliei era înconjurată
de mii de oameni. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naţionale s-au reunit la hote-
lul ”Concordia” din Bucureşti unde, pentru prima oară, s-a formulat cu voce tare ceea ce până
acum fusese doar o năzuinţă: alegerea lui Cuza ca domn al ambelor Principate.
În dimineaţa de 24 ianuarie, la ora 11,00, când lucrările Adunării s-au reluat, Vasile Boerescu
a cerut o şedinţă secretă în cadrul căreia a precizat: ”A ne uni asupra principiului Unirii este a ne
uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza,
domnul Moldovei! Să ne unim asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvânta, ţara ne va
întinde mâinile şi conştiinţa noastră va fi împăcată că ne-am împlinit… o dorinţă sfântă”. Deputaţii
au jurat că vor vota în unanimitate pe domnul Moldovei. Reveniţi în sala de şedinţe au trecut la vot.
Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Cuza, unele având şi urări adresate domnitorului: ”spre
mărirea patriei”, ”spre fericirea românilor”.
După citirea voturilor, Alexandru loan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Uni-
te. Imediat rezultatul a fost adus la cunoştinţa mulţimii de pe Dealul Mitropoliei.
Ziarul Românul din 27 ianuarie (8 febr., stil nou) consemnează: ”… Nu se auzeau în toată ca-
pitala decât cele mai vii demonstraţii de bucurie…singurul spectacol care se vedea pe toate uliţele,
pe la toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureştilor. Fraţii noştri ţărani… strigau
acum cu toată puterea energică a sufletelor lor: Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! Se
aruncau unii în braţele altora, fără deosebire de condiţii, ca cum toţi, în general, ar fi scăpat de
jugul cel mai apăsător”.
Unirea era un deziderat formulat încă de la 1848 când, la Braşov, la 12/24 mai, se elabo-
ra programul-legământ: ”Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei” , ce cuprindea, într-o for-
mulă sintetică, cele două obiective fundamentale româneşti: ”Unirea Moldovei şi Ţării Româneşti
într-un singur stat neatârnat românesc”. În acelaşi timp, domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deşi
scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recu-
noaşterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi al primului guvern unitar,
prin reformele sale: adoptarea primei Constituţii româneşti, reforma electorală, secularizarea averi-
lor mănăstireşti, reforma agrară, a învăţământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele
dezvoltării moderne a României.
Plenul Senatului a aprobat, în şedinţa din 23 noiembrie, o propunere legislativă prin care
ziua de 24 ianuarie, Ziua Unirii Principatelor Române, devine zi de sărbătoare legală.
În favoarea propunerii legislative, iniţiată de senatori şi deputaţi din toate grupurile parlamentare, au
votat 87 de senatori, şase senatori au votat împotrivă, iar şase s-au abţinut de la vot. Guvernul nu a
susţinut propunerea legislativă. Senatul este prima Cameră sesizată în acest caz, iar legea este or-
ganică, decizia finală aparţinând Camerei Deputaţilor.
75
ALEXANDRU IOAN CUZA – FILE DE LEGENDĂ
Prof. Godeanu Maria Irina

Școala Gimnazială Crușeț, Gorj
Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) şi al statului naţional Româ-
nia (1862-1866). Sub domnia lui s-au pus bazele dezvoltării moderne a naţiunii române din punct de
vedere economic, social, politic şi cultural. Domnitorul a participat la mişcarea revoluţionară de la
1848 din Moldova, iar după aceea, la mişcarea pentru Unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859 a
fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel Unirea
celor două ţări. Devenind domnitor, Cuza a obținut, prin demersurile sale, recunoaşterea Unirii din
partea marilor puteri. Puţini sunt cei care ştiu însă că, pe lângă documentele istorice despre domni-
tor, există şi numeroase legende care scot în evidență personalitatea marelui domnitor.
A rămas în istorie ca domn al Unirii, iar în memoria colectivă ca un erou. Pare omul provi-
dențial, cel care a schimbat destinul unui popor de unul singur, luptând cu toată lumea, imperii ve-
cine, clasa boierească, liberalii, biserica și cu mentalitățile poporului. Prin poziția ocupată, s-a aflat
în miezul evenimentelor, pe multe le-a provocat, a avut talentul de a armoniza lucruri ce păreau de
neapropiat. Încă din timpul domniei a fost aproape zeificat, portretul făcut lui Cuza fiind apoi prelu-
crat, amplificat, în texte istorice, manuale, și, încet-încet, cel prin persoana căruia s-a realizat unirea
Moldovei și Țării Românești, a căpătat dimensiuni tot mai mari. S-au scris numeroase povestiri
despre el, popularitatea lui explicându-se prin larga difuzare în popor a acestor povestiri și legende.
Amintirea lui Cuza este legată de înfăptuirile sociale și naționale întreprinse în perioada domniei
sale. Importantele reforme, precum cea agrară și secularizarea averilor mănăstirești, organizarea pe
baze noi a armatei și a sistemului administrativ și juridic și-au găsit o admirabilă reflectare în con-
știința colectivității: Ocaua lui Cuza, Dreptatea lui Cuza, Cuza-Vodă și santinela, Cuza la sultan,
etc.
”Cuza-Vodă obişnuia adesea să se îmbrace ca un om de rând şi să se amestece prin norod.
Dorea să afle el însuşi cum trăiesc cei mulţi. Aşa, într-o zi, şi-a pus căciulă şi suman ţărănesc, a
luat două putini cu lapte acru şi s-a dus în târg la Galaţi. Pasămite, aflase măria-sa că unii negus-
tori nu foloseau ocaua cea mare, aşa cum hotărâse o lege din acea vreme, şi căreia poporul îi spu-
nea «ocaua lui Cuza». A căutat, deci, «ţăranul» să vândă laptele la un băcan, despre care se spu-
nea că n-ar fi tocmai-tocmai cinstit şi că vinde cu «ocaua mică”, iar nimeni nu-l putea prinde cu
înşelăciunea.
Cuza-Vodă a poruncit să-i lege de gât cele două ocale şi să-l poarte pe uliţi, să afle lumea
că a căutat să înşele cumpărătorii.
- Să ridice ocalele pe rând, să le arate lumii şi să spună tare cu care va vinde şi cu care n-are să
mai vândă de-aici încolo.” (Ocaua lui Cuza)
A devenit un simbol moral pentru generațiile tinere.
”Știa Vodă-Cuza că lucrurile nu merg bine în țară. Însă, ca să se încredințeze de adevăr, nu
se lăsa numai pe spusele altora, ci pleca singur prin sate și orașe, căci așa-i părea mai sănătos.
Spun cei ce l-au cunoscut că, unde nici nu gândeai, acolo îl aflai și mult căuta să dreagă toate cele
rele.
Odată se opri la un tribunal, unde simțise că nu se împărțea dreptatea după cum ar fi trebu-
it, ci tocmai strâmbătatea era mai la vedere. Îmbrăcat în haine schimbate, se amestecă printre oa-
menii ce așteptau să le vie rândul la judecată. Intră în vorbă cu ei, le punea întrebări și căuta să-i
descoase asupra pricinilor pentru care au ajuns acolo și cum se poartă cu dânșii oamenii dreptății.
” (Dreptatea lui Cuza)
Cuza a rămas în sufletul poporului, ca un model de conducător:
” Straşnic domn a mai fost Cuza-Vodă. El a făcut şcoalele, el ne-a dat pământ şi tot el a surpat
pătulele împărăteşti. Şi bine a făcut. Că băga acolo fitece român treisprezece baniţe de porumb în
tot anul şi, când să-şi ia şi el agonisita, tot ce făgăduise acolo, tocmai după trei ani, i se dădeau
numai trei baniţe din tot ce pusese. Ziceau cârmuitorii că l-au mâncat şoarecii, şi porumbul era
76
mâncat de cioclii satului. Tot el a silit pe ciocoi să plătească bir şi să asculte de legi. Ba ălor care
n-ascultau le da fum. Cuza-Vodă nu era fudul. Umbla aşa ca noi şi, de multe ori, ca să prinză pe
mulţi slujbaşi cu ocaua mică, îşi schimba faţa şi hainele, să nu-l cunoască nimeni. Unde pomeneai
la el trăsuri şi slugi puzderie şi bogăţii strânse grămadă, cum era la Bibescu ?Tot Cuza-Vodă a unit
ţărişoarele noastre, pe Valahia cu Ţara Moldovenească, de a făcut ţara noastră straşnic de mare şi
puternică, cum e azi. Când s-a dus, cică, la împăratul turcesc, ca să-i ceară învoirea de a domni
netulburat peste amândouă ţările, a făcut lucruri aşa de minunate, că a pus pe gânduri pe turci.
Ştiţi ce? Era obiceiul ca domnii ţării noastre, când intrau la împărat, se târau de la poarta curţii
palatului până la picioarele împăratului în genunchi. Cuza nu era însă omul să sufere ruşinea asta.
(C. Rădulescu-Codin, Legende, tradiţii şi amintiri istorice adunate din Oltenia şi Muscel, Buc.
1910)
Din perspectivă istorică, judecat obiectiv, Cuza Vodă a rămas în memoria oamenilor ca un domn
care a dorit să facă lucruri bune și a acționat pentru aceasta. Ei l-au identificat ca fiind aproape de
nevoile, de aspirațiile lor și l-au recepționat în consecință. I-au apreciat voința de a schimba o stare
de lucruri pe care toată lumea simțea nevoia să o facă. Astfel, Alexandru Ioan Cuza a devenit un mit
pentru poporul român.
77
VASILE STURDZA, PRIM-MINISTRUL MOLDOVEI
Prof. Godeanu Claudia Diana

Scoala Gimnaziala Cruset, Gorj
Vasile Sturdza, om politic, membru al Căimăcămiei de Trei din Moldova (octombrie 1858 -
ianuarie 1859), prim-ministru la Iaşi. S-a născut la 8 noiembrie 1810 la Bîrlad în familia vornicului
Constantin Sturdza din Bîrlad. Urmează studii în străinătate, dar revine în ţară în 1833 pentru a se
ocupa de administrarea întinsei moşii a cărei proprietar era.
La 5/17 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Moldovei a ales în unanimitate ca domn pe co-
lonelul Alexandru Ioan Cuza, din partida unionistă, fost participant la mişcarea revoluţionară de la
1848 din Moldova.
''Alegându-te pe tine Domn în ţara noastră am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte:
la legi nouă, om nou ... Fii dar omul epocii ... fă ca legea să fie tare, iar Tu, Măria Ta, ca Domn, fii
bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toţi Domnii au fost nepăsători sau răi. Nu
uita că dacă cincizeci de deputaţi te-au ales Domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oa-
meni'' sublinia Mihail Kogălniceanu importanţa actului care se săvârşise, după cum consemnează
lucrarea ''Istoria românilor, Constituirea României moderne'' (volumul VII, tom I, Ed. Enciclopedi-
că, 2003).
Câteva zile mai târziu, la 17/29 ianuarie 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a numit
primul prim-ministru al Moldovei în persoana lui Vasile Sturdza, membru al căimăcămiei de trei
alături de Ştefan Catargiu şi Anastase Panu (28 octombrie 1858-5 ianuarie 1859). Vasile Sturdza a
fost numit şi ministru de Interne în cadrul guvernului de la Iaşi. A deţinut ambele funcţii până la 6
martie 1859.
Jurist şi om politic, Vasile Sturdza s-a născut la 8 noiembrie 1810 la Bârlad, fiind fiul vorni-
cului Constantin Sturdza. Având posibilităţi financiare, acesta a putut să-şi trimită fiul la studii în
străinătate, indică volumul ''Dicţionar biografic de istorie a României'' (Editura Meronia, 2008).
Vasile Sturdza a devenit judecător, din 1849, al Divanului Domnesc din Iaşi. În 1850 a fost
numit ministru al Lucrărilor Publice, iar în 1856 a devenit preşedinte al Divanului Domnesc. În
1857 a fost comisar guvernamental pe lângă Banca Naţională a Moldovei. A fost ales deputat de
Tecuci în Divanul ad-hoc din Iaşi.
În cadrul căimăcămiei de trei, Vasile Sturdza şi Anastase Panu erau reprezentanţi ai Partidei
naţionale, cel de-al treilea caimacam Ştefan Catargiu fiind conservator. În timp ce în Ţara Româ-
nească se ajunsese la o stare de încordare politică uriaşă, în contextul în care majoritatea căimăcă-
miei era situată pe poziţii extrem conservatoare, în Moldova situaţia era cu mult diferită. Aici, cei
doi caimacami majoritari, susţinând o intensă activitate unionistă, l-au înfruntat pe comisarul Porţii,
Afif Bei, au intrat în conflict cu Ştefan Catargiu şi n-au ezitat să-l înlocuiască cu Ioan A. Cantacuzi-
no. În contextul pregătirii alegerilor, în Moldova, majoritatea căimăcămiei a împiedicat acţiuni po-
trivnice Partidei naţionale, ceea ce a avut ca rezultat succesul acesteia în alegeri. Vasile Sturdza şi
Anastase Panu au militat pentru alegerea lui Alexandru Iona Cuza ca domn al Moldovei.
Vasile Sturdza a fost primul preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie. A deţinut această funcţie
între 11/23 februarie 1862 şi 19 octombrie 1868, dată la care s-a retras din viaţa publică. A murit în
ianuarie 1870, la Iaşi, la vîrsta de 59 de ani.
Între anii 1859-1861, puterea a fost deţinută, în general, de guverne moderate, atât în Mol-
dova cât şi în Ţara Românească. Primului guvern moldovean, condus de Vasile Sturdza, cu o com-
ponenţă moderată, i-au arătat ostilitate elemente conservatoare dar şi liberale. În Ţara Românească,
cel dintâi guvern a luat forma unei coaliţii, care a avut o scurtă existenţă. Au urmat, apoi, în Moldo-
va, guvernele moderate Ion Ghica şi Manolache Costache Epureanu, iar în Ţara Românească cabi-
netele moderate C.A. Creţulescu şi N. Kretzulescu şi Ion Ghica.
Bibliografie:
''Istoria românilor, Constituirea României moderne'' (volumul VII, tom I, Ed. Enciclopedică, 2003).
AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Liviu Tatu, editor online: Anda Badea)
78
MICA UNIRE
Prof. înv. primar Grama Simona
Scoala Gimnaziala Hurezani, Gorj
ceptată în unanimitate. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană și de
Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenţiei din 1858 nu se stipula ca
domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate.
Continuarea luptei pentru unire dupa anul 1848.
In deceniul in care a urmat revolutia pasoptiste s-au amplificat actiunile romanilor pentru
unire duse in emigratie si in tara. Activitatea desfasurata in emigratie, indeosebi in Franta, a cunos-
cut diverse forme: apeluri catre opinia publica europeana; afirmarea programului politic in publica-
tii ca “România viitoare” (1850 – Paris), “Junimea româna” (1851), “Republica româna” (Paris –
1851, Bruxelles – 1853); afilierea la Comitetul Central Democratic European, cu sediul la Londra,
care urmarea declansarea unei noi revolutii europene; memorii catre Napoleon al III-lea – imparatul
Frantei si catre Palmerston – premierul britanic; constituirea la Paris a unui Comitet cu deviza
“Dreptate! Fraternitate! Unitate!”; sprijinul unor personalitati marcante (Paul Bataillard, Edgar Qui-
net, H. Despez).
In tara, actiunile unioniste s-au desfasurat in noul context determinat de prevederile Conven-
tiei de la Balta Liman, afirmându-se modalitati variate: constituirea Comitetelor Unirii la Iasi si la
Bucuresti (1856); editarea unor organe de presa ca “România Literara”, “Steaua Dunarii” (Iasi),
“Romanul” (Bucuresti); venirea in patrie a unor revolutionari pasoptisti (indeosebi in Moldova, ca
urmare a regimului liberal-moderat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica).
În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unifi-
cat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866,
Prin Constituția adoptată la 1 iulie 1866, Principatele Unite încep să se numească oficial Româ-
nia pentru ca la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România creându-se
actualul stat.
milie de moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a
la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre
fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza; a reuşit apoi să
Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina. În timpul domnitorului Grigore Ghica s-
a reîntors în ţară şi în perioada pregătirii Unirii îndeplinea funcţia de pârcălab de Galaţi. Ca forma
de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia
din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însa, Cuza a fost acceptat chiar şi de par-
tizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu
unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova.
79
Primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român a fost făcut la 24 ianuarie
1859, dar Marea Unire a avut loc în 1918 în Alba Iulia.
Separatiştii considerau că prin Unire se vor crea situaţii dezavantajoase pentru principatul de
la nord de Milcov. Muntenia era mai mare, Moldova pierduse Bucovina la 1775 şi Basarabia la
1812. Deşi Moldova era ceva mai bine administrată, moşiile erau mai bine administrate şi lucrate, în
general, exista o superioritate inclusiv în ochii unor moldoveni; percepţia publică acum este total
răsturnată pentru că realităţile de acum au indus ideea că aşa a fost tot timpul în România”, spune
Dorin Dobrincu, istoric la Institutul A. D. Xenopol din Iași.
80
REPREZENTAREA DOMNULUI UNIRII ÎN CETATEA BĂNIEI
Prof. Gugu Eugenia Luminiţa

Colegiul Naţional „Carol I“, Craiova
Personalitate remarcabilă a istoriei moderne româneşti, Alexandru Ioan Cuza, Domnul Uni-
rii, reprezintă un model rar întâlnit în istorie de îngemănare a calităţilor de bun politician şi de om
aplecat spre nevoile poporului său. Imaginii acestuia i s-au închinat multe pagini în istoriografia, şi
literatura românească, în care cuvintele păreau a fi prea sărace în semnificaţii pentru a exprima pro-
fundul ataşament al românilor pentru această personalitate istorică pe care o punem la temelia con-
stituirii statului român modern şi pe care o asociem indisolubil cu Unirea Principatelor Române.
Deşi experienţa şi durata domniei sale pot părea prea mici faţă de vastitatea operei sale re-
formatoare, fiind ales ca Domn al Principatelor Române la vârsta de 39 de ani şi domnind doar 7
ani, conştiinţa acestei uriaşe sarcini, văzută de el însuşi „ca un depozit sacru, îndoita coroană a Ro-
mâniei“, l-a călăuzit mereu, chiar şi în cei 7 de exil, până la moartea sa, la doar 53 de ani.
Răzbat până la noi ecourile acesteia atât din îndemnul lui Vasile Alecsandri, care îi scria, la
14 martie 1859, lui Alexandru Ioan Cuza astfel: „Iubite Cuza, ai o mare şi glorioasă misie. Arată-te
vrednic de dânsa...“, cât şi din unul din luminoasele portrete pe care i l-a făcut marele nostru istoric,
Nicolae Iorga astfel: „ ...pentru noi un om nou, adevărat nou, strălucit nou, a răsărit în ianuarie
1859. El a rămas acelaşi până în clipa abdicării. ... ca să răspundă nevoii sufleteşti a neamului aces-
tuia, de a fi iubit de suveranul său şi de a-l iubi în schimb, călduros, fără rezerve, din toată inima. Şi
totuşi, el a rămas cel dintâi din poporul său. Ceva îl ridica mai presus de ceilalţi: aceea că nimeni
nu-şi făcea datoria mai viteaz, mai dispreţuitor de orice meschină prudenţă, mai înfruntător al celor
mai straşnice primejdii, decât el. Sufletul lui întreg era schimbat. Prin gura lui nu mai vorbea un om,
ci, cum se cuvine pentru un stăpânitor de oameni, un neam întreg. Întruparea naţiunii era în el în
gând şi grai. Cel dintâi fior de mândrie l-a avut generaţia de atunci când s-au auzit cuvintele mândre
cu care el vorbea turcilor, cabinetelor europene, proclamând o Românie mândră“.
Pentru primul lui biograf, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Ioan Cuza a fost: „ Arătos, cu
înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse,
ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile sale diplomatice“. Nicolae
Iorga arată şi de ce această personalitate istorică a fost şi a rămas
încon-jurată de afecţiunea poporului român: „Cuza Vodă a fost
un om iubit. Mai iubit chiar decât cele mai mari chipuri din trecu-
tul nostru. Ceea ce plăcea la Cuza Vodă nu era însă numai frumu-
seţea, chiar şi frumuseţea energică ce şedea bine unui bărbat; plă-
cea cavalerismul său: un cavalerism care se vădeşte în figura sa şi
în toate gesturile şi cuvintele sale. Amintiţi-vă faţa lui deschisă,
luminată de doi ochi care nu cuprind nici trufie, nici făţărnicie,
nici şiretenie. Amintiţi-vă de cuvântările lui... Sincer şi franc în
gândul şi în vorba sa, necruţând pe nimeni şi, pe de altă parte,
nedispreţuind pe nimeni, Cuza Vodă, deprins a spune adevărul cu
curaj, a câştigat iubirea tuturor... A mai fost iubit Cuza Vodă pâ-
nă la fanatism- un fanatism care se păstrează şi până astăzi- pen-
tru vitejia lui. Căci a fost fără îndoială un viteaz, unul dintre cei
mai buni viteji: niciodată nu i-a păsat de dânsul, de Tronul său, de
sănătatea sa, de viaţa şi chiar de reputaţia sa. Ţara era totul pentru
dânsul, ţara pe care a întemeiat-o, pe care a ştiut s-o părăsească fără blestem. Astfel de viteji nu se
formează prin nici un exemplu şi nici o lectură: ei se nasc. Ferice de ţara care ajunge să-i aibă în
fruntea sa“...
81
Nefastul complot, pus la cale pentru a-l obliga să abdice, nu a umbrit nici în exil dragostea şi
grija Domnului Unirii pentru ţara şi poporul său. La invitaţia din 1870 a principelui Carol, de a re-
veni în ţară, Alexandru Ioan Cuza răspunde punând în prim-plan interesul naţional, cu un altruism
şi o nobleţe sufletească de neegalat, răspunzându-i astfel: „Patriotismul meu, Principe, este deopo-
trivă cu a mea demnitate; el îmi interzice un demers care ar crea, este loc de a se teme, serioase în-
curcături Alteţei Voastre, şi lealitatea mea mă osândeşte la surghiun. Nu pot da scumpei mele ţări o
dovadă mai reală a iubirii adânci ce o am către ea, şi Alteţei Voastre o mărturisire mai curată a sim-
patiilor mele pentru fericirea şi dăinuirea ei“.
Deşi Alexandru Ioan Cuza a murit prematur în străinătate, s-a reîntors pentru a fi înmormân-
tat în pământul ţării pe care a iubit-o, moment consemnat, în 1903, cu amărăciune de Nicolae Iorga:
„L-au îngropat cu multă pompă într-un colţ de ţară, la Ruginoasa, ... . Apoi l-au uitat...“, conchizând
că: „Pentru ce a făcut el, bine şi rău, ţara, cufundată încă în incultură, a rămas nepăsătoare, afară de
ţăranul care a primit pământ şi a binecuvântat numele celui ce i-l dăduse cu primejdia tronului său“,
dar a fost plâns până la sfârşitul vieţii ei de către Doamna Elena Cuza, care avusese pentru marele
Domn „toată iubirea femeii şi o iertare pe care puţini o pot da“.
Concluzia plină de tristeţe a marelui istoric nu reflectă în totalitate locul şi rolul atribuit de
istorie Domnului Unirii. Posteritatea l-a păstrat ca pe un simbol al devenirii statale a românilor, iar
personalitatea şi realizările lui Alexandru Ioan Cuza sunt încă puncte de reper în evoluţia ulterioară
a instituţiilor şi organizării politice a statului român modern, consemnate şi pe statuia ce-l reprezintă
din oraşul Craiova.
Aceasta este situată în fața fostului Palat Banca Comerțului (actualmente Primăria Munici-
piului Craiova), pe latura dinspre nord a grădinii English Park. Operă în bronz, realizată în 1912 de
către sculptorul italian Raffaello Romanelli, statuia a fost executată la comanda lui Mișu N. Popp,
om politic craiovean, consilier județean și membru al Parlamentului României în 1911 și în 1912.
Statuia îl înfățișează pe Alexandru Ioan Cuza în picioare, purtând celebra sa uniformă de
ofițer și mantia princiară pe umeri, ținându-și sabia cu ambele mâini.
Sculptorul Raffaello Romanelli a fost un artist ce a realizat peste 300 de opere importante,
dintre care peste 40 se află în România. Sculptorul a turnat în bronz două exemplare ale statuii
domnitorului A. I. Cuza, una fiind amplasată la Iași, cealaltă fiind adusă la Craiova.
Deși statuia lui A.I. Cuza a ajuns la Craiova în anul 1912, instalarea ei într-una din piețele
orașului s-a tot amânat din cauza diverselor jocuri politice de culise. Statuia a fost în cele din urmă
depozitată în curtea casei lui Mișu N. Popp, de unde trupele germane care ocupaseră orașul în tim-
pul Primului Război Mondial au ridicat-o în 1917 pentru a o topi. Intervenţia lui Mișu N. Popp și a
primului ministru Alexandru Marghiloman pe lângă autoritățile de ocupație germane conduse de
mareșalul Mackensen au făcut ca statuia să fie salvată.
Pe soclu mai sunt amplasate trei tăblii inscripționate: una pe partea din față a soclului, pur-
tând numele domnitorului, și două pe lateralele acestuia, prezentând texte cu descrierea măsurilor
luate de Alexandru Ioan Cuza în timpul domniei sale, redate mai jos: „Cuza Vodă a creat Unirea și
în scurta lui domnie de șapte ani, a pus fundamentele statului român: a înapoiat domeniul național,
moșiile închinate monastirelor grecești și a afirmat hotărîtor autocefalia bisericei romîne. El a îm-
proprietărit cu pace 500000 familii de săteni și a constituit comunele rurale. A eliberat Poștele și
Telegraful din stăpînirea străinilor. A suprimat privilegiile de clase, și prin organizarea Tribunalelor
Curților și Înaltei Curți de Justiție și Casație. A pus bazele dreptății egale pentru toți și a organizat
puterea militară a statului, chemând prin sorți pe toți tinerii la apărarea patriei.”
82
„Cuza Vodă a creat școalele și universitățile și prin obligativitatea învățămîntului a dat

avântul necesar culturii românești. Prin puterea voinței lui, a întemeiat adevărata suveranitate nați-
onală, pentru că la 2 mai 1864 a rupt Convenția de la Paris, impusă de streini la 1858, și a isbutit să
facă pe marele puteri se recunoască românilor dreptul de a-și alcătui iei înşiși și fără amestecul ni-
mănui așezămintele politice. Această mare isbîndă a făcut posibilă, la 1868, libera constituire a sta-
tului român.”
În anul 1933 s-a amenajat un spațiu pentru statuie în părculețul de la Biserica Madona Du-
du, dar aceasta nu a mai fost instalată pe respectivul amplasament. În anii următori, statuia a fost
amplasată în scuarul dintre Calea Unirii și strada Mihail Kogălniceanu (între Hotel Minerva și fos-
tul cinematograf Select, ulterior 30 Decembrie), și apoi mutată în actualul amplasament.
Bibliografie:
Iorga Nicolae– Oameni cari au fost, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967
Iorga Nicolae– Evocări istorice, Editura Minerva, Bucureşti, 1983
Neagoe Stelian– Istoria Unirii românilor, vol.I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986
Neagoe Stelian – Istoria Unirii românilor, vol.II, Editura Diogene, Bucureşti, 1993
83
ALEXANDRU IOAN CUZA-ÎNFĂPTUITORUL MICII UNIRI

Prof. Ionescu Daniela Claudia
Colegiul Naţional „Frații Buzești” Craiova, Dolj
telor Române, în anul 1859, la foarte scurt timp după numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al
După mai mulți ani în care pașii spre îndeplinirea acestei dorințe au fost limitați de atitudi-
nea marilor puteri ale Europei, aceasta a devenit realitate, într-un context favorabil, care a dus, pe
parcurs, la transformarea „României” de atunci într-un stat modern, aducând pentru prima dată câ-
teva elemente occidentale în viața românilor.
Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire, reprezintă unificarea vechilor prin-
cipate, Moldova și Țara Românească, într-un Principat unit.La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta
principatelor Moldovei și Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se
opuneau unirii lor.
După război, în 1856, prin Tratatul de Pace de la Paris s-au adoptat decizii care priveau și
principatele Moldovei și Țării Românești.De exemplu, Moldovei i se atașează trei județe din sudul
Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad.
În contextul discuțiilor despre unirea celor două principate, în 1857 Marile Puteri acordă acestora
dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) despre Unire.
În acest scop, se constituiau adunări Ad-hoc, în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad-hoc,
care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.
însă în Moldova, situația a fost mai controversată. Aici, caimacanul, Nicolae Vogoride, sprijinit de
Imperiul Otoman, care îi promitea domnia dacă Unirea nu se va realiza, a falsificat listele electorale
de reprezentare în divanul Ad-hoc.
Descoperirea a iscat scandaluri atât printre români, cât mai ales la nivel european. Marile
Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman, au solicitat întâlniri cu împăratul Franței, Napoleon, și
regina Marii Britanii, Victoria, iar falsele alegeri au fost, astfel, anulate. În toamna anului 1857, în
urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Principatelor Moldovei și Țării Românești.
iestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri. Unirea propusă s-a dovedit a fi mai degrabă
una formală, cele două principate urmând să funcționeze separat în mare parte, ca până atunci, cu
doar câteva puncte comune.
84
La ani distanță de la înfăptuirea acestor evenimente, ziua de 24 ianuarie ne va face din nou
să retrăim, cel puțin la nivel de poveste, acești câțiva pași făcuți de strămoșii noștri și de ilustrul
conducător A. I. Cuza pentru tot ce înseamnă astăzi România.
85
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE - 24 IANUARIE 1859

Prof. inv. prescolar Iordache Valentina
Gradinita Hurezani, Gorj
În fiecare an, la 24 ianuarie, românii sărbătoresc Unirea Principatelor Române din anul 1859
– numită şi „Mica Unire”, realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de
voinţă politică a celor două principate româneşti, Moldova şi Ţara Românească, prima etapă în cre-
area statului unitar român modern.
Unirea celor două principate a început practic în anul 1848, atunci când s-a realizat uniunea
vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Ghe-
orghe Bibescu.
blematica românească.
Astfel, printr-un act internaţional care ţinea cont doar parţial de voinţa românilor, s-au stabi-
lit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor. Pe
baza Convenției de la Paris, se introducea principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercita-
te, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui
organ comun, Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza cărora
funcţionaseră cele două ţări române până atunci. Desigur că reglementările au avut la bază şi spriji-
nul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion
profrancez, care să contracareze influenţa Rusiei.
Practic Convenţia de la Paris consfinţea unirea formală într-un stat cu numele Principatele
Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două instituţii comune la
Focşani – Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie –, abolirea monopolurilor şi a privi-
legiilor de clasă.
86
Deşi au existat şi voci care erau împotriva unirii, mai ales în Moldova, existând temeri că
desemnarea Bucureştiului drept capitală va face ca Moldova să-şi piardă din influenţă, divanurile
ad-hoc organizate în anii 1857 şi 1858 au demonstrat dorinţa de unire a populaţiei.
A urmat toamna anului 1858, când în principate a început organizarea alegerilor pentru domnitor.
La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputaţi l-a ales în
unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, şeful partidei unioniştilor moldoveni.
În Ţara Românească, unde alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie, locţiitorii domneşti erau antiu-
nionişti, iar Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că bucureştenii au fost mobilizaţi
pentru a susţine candidatura lui Cuza.
În şedinţa din 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Alexan-
dru Ioan Cuza, care a fost votat în unanimitate, stârnind mânia Porţii Otomane și a Austriei, care au
considerat alegerea drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul actului nu se prevedea
ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane distincte.
Astfel, Cuza a devenit domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută de
către marile puteri pe parcursul domniei sale.
Constituția adoptată la 1 iulie 1866, consfinţeşte denumirea oficială, România, iar la 1 de-
cembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România.
trage în Bucovina.
87
La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi, însă imediat după decesul domnului Ghica este desti-
tuit de caimacamul Teodor Balş.
oportun din cauza situaţiei politice din cel moment.
Ierarhi din Iaşi.
88

Prof. Maftei Emanuela
Liceul Teoretic “Mihail Kogălniceanu”, Constanța
Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor
Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Pro-
cesul unirii, a cunoscut o etapă decisivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului
moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie1859 în Moldova
și la 24 ianuarie1859 în Țara Românească.
după războiul Crimeii (1853 - 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două
Principate, cât și pe plan internațional. Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei și he-
gemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai
Fraternitate! Unitate!”; sprijinul unor personalități marcante.
În țară, acțiunile unioniste s-au desfășurat în noul context determinat de prevederile Convenției de
la Balta Liman, afirmându-se modalități variate: constituirea Comitetelor Unirii la Iași și la Bucu-
rești (1856); editarea unor organe de presă ca România Literară, Steaua Dunării (Iași), Românul
(București); venirea în patrie a unor revoluționari pașoptisti (îndeosebi în Moldova, ca urmare a re-
gimului liberal-moderat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica).
Ordinea geopolitică a Europei în anii 1815-1853, a Rusiei și a Imperiului Otoman, se stabili-
se ultima oară la Congresul de la Viena din 1815. Între timp însă echilibrul astfel stabilit a început
să se destrame, îndeosebi din cauza crizei interne în Imperiul otoman, denumit "omul bolnav de la
Bosfor", principatele Române aflându-se în vasalitate în raport cu Imperiul Otoman. Folosind ca
pretext probleme religioase ale ortodoxiei în Imperiul Otoman și beneficiind de slăbiciunea Imperi-
ului, Rusia a început în 1853 așa zisul "Război al Crimeii" împotriva Imperiului Otoman, ocupând
Principatele Române. Situația geopolitică a Europei, dirijată de Franța, Anglia și Austria, însă era
deja de dinainte orientată în a asigura existența și integritatea Imperiului Otoman pentru a contraca-
ra o creștere a influenței Rusiei și în Orient, după ce deja Rusia se extinsese în Asia în contra intere-
selor franceze și engleze.
Războiul Crimeii s-a încheiat prin armistițiu, cu propuneri din partea tuturor puterilor euro-
pene, convenind a fixa o nouă situație geopolitică a Europei de est în context cu Rusia și Imperiul
Otoman, fiind astfel planificate convorbiri la Constantinopol și Paris în vederea elaborării tratatelor
corespunzătoare, având ca țel slăbirea influenței Rusiei în Orient și în Marea Neagră, care avea să
devină o mare neutră. Astfel a intrat în atenția marilor puteri ale politicii europene și situația "prin-
cipatelor dunărene", Moldova și Țara Românească.
oaselor".
89
Deciziile adoptate prin tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea
Principatelor Române sub garanția colectivă a celor șapte puteri europene(Turcia, Franța, Anglia,
Prusia, Austria, Rusia, Sardinia), revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care
să exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din
sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu mi-
siunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigației pe Dunăre, pusă sub con-
trol internațional ș.a.
Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ, și erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii,
marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea
unirii Principatelor Române.
Alegerile pentru Divanurile ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. Dacă în Țara Româ-
nească majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se ară-
tau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalități ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail
Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în fața ei opoziția separa-
tiștilor moldoveni (Nicolae Istrati, ideologul mișcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Ne-
gruzzi etc.). Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a întrunit Divanul Ad-hoc
al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, și prin documentele redac-
tate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.
În 7 și 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluțiile prin care se cerea:
-Respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capi-
tulații încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 și 1634;
- Unirea Principatelor într-un stat sub numele de România;
- Prinț străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene și ai cărui
moștenitori să fie crescuți în religia țării;
- Neutralitatea teritoriului Principatelor;
-Puterea legiuitoare încredințată Adunării Obștești, în care să fie reprezentate toate interesele nației.
Toate acestea -sub garanția colectivă a Marilor Puteri care au subscris tratatul de la Paris.
Întrunite în capitala Franței pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai -
7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenția de la Paris:
- Principatele își păstrau autonomia sub suzeranitatea Porții și sub protecția celor șapte puteri;
-Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare având instituții pro-
prii;
- Se înființau instituții comune, precum Comisia Centrală cu sediul la Focșani (care elabora proiec-
tele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiție și Casație, armata;
Bibliografie
1.Leonid Boicu, Diplomația Europeană și triumful cauzei române, Iași, 1978.
2.Dumitru Ivănescu, Unirea Principatelor. Momente, fapte, protagoniști, Iași, 2005.
3.Dumitru Ivănescu, Cătălin Turliuc, Florin Cântec, Vârstele Unirii. De la conștiința etnică la unita-
tea națională, Iași, 2001.
90
ŞCOALA ROMÂNEASCĂ SUB SEMNUL EVENIMENTELOR

DE LA 24 IANUARIE 1859 PÂNĂ ÎN PREZENT
Prof. Manolachi Doina

Şcoala Gimnazială „Elena Cuza ”Vaslui
lui Alexandru Ioan Cuza. Mica Unire de la 1859 a fost primul pas important pe calea înfăptuirii sta-
tului național unitar român.Unirea celor două principate a fost un proces care a început în 1848, ba-
zat pe puternica apropiere culturală și economică. În anul 1848 s-a realizat uniunea vamală între
Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibes-
cu.În Moldova, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în unanimitate, la 5 ianuarie 1859, repre-
zentantul „Partidei Naționale”, urmând ca ulterior într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile
Boerescu să propună la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, aceasta fiind acceptată
în unanimitate. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de ma-
ximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament
unic al României si al primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituții ro-
mânești, reforma electorală, secularizarea averilor mânăstirești, reforma agrară, a învățământului,
domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.Primul pas important
pe calea înfăptuirii statului național unitar român a fost făcut la 24 ianuarie 1859, dar Marea Unire a
avut loc în 1918 în Alba Iulia.
De la o țară agrară care plătea tribut otomanilor, ţara noastră s-a transformat într-o țară mo-
dernă. Nimic nu ar fi fost posibil fără unirea lui Cuza, care a înființat toate instituțiile moderne, a
stabilit separarea puterilor în stat, a stabilit egalitatea între toți oamenii și a acordat drepturi și liber-
tăți individuale.La 11 februare 1866, A.I. Cuza este obligat să abdice și să părăsească țara pentru
totdeauna. Istoricii spun că, în spatele acestei abdicări, stătea o adevărată coaliţie politică, dar şi ne-
voia înlăturării lui Cuza în favoarea unui principe străin. Domnitorul a acceptat pentru că, altfel, ce-
le trei imperii ar fi cotropit țara noastră și s-ar fi năruit tot ceea ce domnitorul reușise să clădească
până atunci. Istoria învățământului românesc este parte integrantă a istoriei sistemului educațional
din România şi a reformelor lui Cuza..
Evoluția istorică a sistemelor de învățământ a urmărit îndeaproape evoluția sistemului politic
și administrativ al formațiunilor statale de pe actualul teritoriu al României. În anul 1864, domnito-
rul Alexandru Ioan Cuza aprobă prima Lege a Instrucțiunii Publice, care reglementa de o manieră
modernă, organizarea și funcționarea sistemului educațional. Conform legii, instrucțiunea publică se
împărțea în trei mari cicluri de învăţământ: primar, secundar și superior (Art. 2). Ciclul primar in-
cludea „școalele primare din comunele rurale și urbane” (Art. 3). Ciclul secundar includea „liceele,
gimnaziale, seminariale, școalele reale, de bele-arte, profesionale și școalele secundare de fete”(Art.
4). Ciclul superior includea „facultățile de litere, de științe matematice și fizice, de drept, de medi-
cină”(Art. 5).[14].În anul 1866 apare primul Regulament de ordine și disciplină pentru licee și gim-
nazii iar în 1870 regulamentul similar pentru școlile primare. Regulamentele au stabilit obligațiile și
drepturile elevilor și profesorilor, normele de conduită în școală și în afara ei, sistemul de pedepse și
recompense, multe dintre acestea fiind preluate în reglementările ulterioare, unele ajungând până în
zilele noastre.
Reformele ortografice din 1862 au permis un sistem unic de educație pentru tot teritoriul
României. Anii 1880 au fost marcați de alte reforme, ministrul educației Spiru Haret creează un
ambițios program reformă și modernizare în învățământ. Programul lui a fost un amestec de educa-
ție și de construire a națiunii - foarte reușit în alfabetizarea zonelor rurale. Programul lui a implicat
deschiderea de nenumărate școli în zona rurală (uneori nu mai mult de o cameră cu un profesor, o
tablă, o hartă și un steag), reorganizarea a ridicat și modernizat sistemul de învățământ și, practic a
creat învățământul superior tehnic românesc de la zero. Datorită reformelor duse de el în sistemul
de învățământ, multe instituții de învățământ îi poartă numele și este chiar și astăzi asociat cu edu-
cația.Sistemul de învățământ a fost, totuși, destul de limitat. Au existat foarte puține cadre didactice
91
(media a fost de 82 de studenți la un profesor în 1908-1909, în zonele rurale, și 56 în mediul urban),

precum și ratele de abandon, chiar și în primii patru ani de școlarizare obligatorie au fost foarte mari
(până la 30 % în 1910/11). Alfabetizarea, în special în zonele rurale, a fost extrem de scăzută, fiind
estimată la aproximativ 25-30% pentru mediul rural, de sex masculin și în jur de 80-85% pentru zo-
na urbană, de sex masculin din aceeași cohortă (Hoivik, 1974, p.283) .La momentul actual, Minis-
trul Educaţiei,Liviu Pop a publicat în anul 2018, un tabel care conţine numărul şcolilor publice cu
personalitate juridică din ţară, dar şi numărul elevilor din acestea. Astfel, în acest moment, există
peste 6.170 de unităţi şcolare, dintre care aproximativ 3.100 se află în mediul rural.Din numărul to-
tal de şcoli, peste 600 de unităţi au mai puţin de 150 de elevi, 1.767 au între 150 şi 300 de elevi, iar
cele mai multe, peste 3.700, au de la 300 de copii în sus. Cifrele pentru anul şcolar 2017-2018 nu
sunt cu mult diferite faţă de anii precedenţi, fiind vorba de peste 6.200 de şcoli în 2016 şi
2015.Şcoala Gimnazială „Elena Cuza” Vaslui deţine un număr de 525 elevi şi circa 50 cadre dicati-
ce şi didactice-auxiliare.În fiecare an , în cinstea Unirii Principatelor Române, se organizează mani-
festări cultural-artistice şi pe ritmul celebrei melodii Hora Unirii, elevii şi profesorii întind hora ma-
re ca semn al preţuirii valorilor româneşti. Mesajul şcolii este: ”PRIN UNIRE SE POT REALIZA
FAPTE MARI!
LA MULŢI ANI ROMÂNIA ŞI ROMÂNILOR DE ORIUNDE V-AŢI AFLA!
BIBLIOGRAFIE:
https://www.mediafax.ro/.../situatia-unitatilor-scolare-din-ultimii-cinci-ani-se-observa-...
https://ziarulunirea.ro/24-ianuarie-1859-mica-unire-unirea-principatelor-romane-sub-...
radioromaniacultural.ro/documentar-unirea-principatelor-romane-24-ianuarie-1859/
92
MICA UNIRE
Prof. înv. primar Maria Cristian

Mica Unire de la 1859 a fost primul pas important pe calea înfăptuirii statului național uni-
tar român.
Unirea celor două principate a fost un proces care a început în 1848, bazat pe puternica
apropiere culturală și economică între cele două țări. În anul 1848 s-a realizat uniunea vamală în-
tre Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bi-
bescu.
ulterior într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie
1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate.
Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare
a Convenției de la Paris, însă în textul Convenţiei din 1858 nu se stipula ca domnii aleși în cele do-
uă Principate să fie persoane separate.În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru
Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică, iar după înlăturarea sa de la
putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern.
Prin Constituția adoptată la 1 iulie 1866, Principatele Unite încep să se numească oficial România
pentru ca la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România creându-se ac-
tualul stat.
Alexandru Ioan Cuza- înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859
Alexandru Ioan Cuza se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părţile Fălciului.
Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat până în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre
viitorii săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde îşi ia bacalaureatul în
litere. S-a întors apoi în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti.
Alexandru Ioan Cuza în timpul evenimentelor din 1848 a fost în primele rânduri. A luat cu-
vântul la adunarea de la hotelul “Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice.
Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza. El a reuşit
apoi să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Cuza are ocazia să participe la Marea Adunare
de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.
deplinea funcţia de pârcălab de Galaţi. Ca formă de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru
nu radicale însă, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi
Moldova.
României și al primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești,
reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului, domnia lui
93
„UNIREA, NAŢIUNEA A FĂCUT-O!”

Prof. înv. primar Nicola Paula
Școala Gimnazială Crușeț
Unirea Principatelor Române

Unirea Țării Românești cu Moldova, înfăptuită la 24 ianuarie 1859, reprezinta actul politic
care stă la baza României moderne și a formării națiunii române.
Împrejurarile istorice nu au permis unirea simultană a celor trei țări române: Moldova, Tran-
silvania, Țara Româneasca. Statul național român s-a format treptat, începând cu Unirea din 1859 și
încheindu-se în 1918, când lupta de eliberare națională a poporului român va fi încununată de victorie.
După înăbuşirea revoluţiei din 1848, reacţiunea internă şi forţele intervenţioniste din afară
au luat măsuri de reorganizare a regimului regulamentar restaurat. În 1849 se încheie convenţia de
la Balta Liman între Turcia, puterea suzerană şi Rusia, puterea protectoare, care justifica prezenţa
trupelor celor două state în Principate pentru “a reprima orice mişcare de insurecţionare”. Potrivit
convenţiei de la Balta Liman, s-au numit în ambele principate alţi domni pe timp de şapte ani: Gri-
gore – Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în Muntenia. In aceşti ani s-au făcut anumite
îmbunătăţiri în administraţia Principatelor, mai ales în Moldova, unde domnitorul ducea o politică
cu tendinţe liberale. Anii imediat următori revoluţiei se caracterizează prin rolul crescând al burghe-
ziei, care cucereşte poziţii noi în viaţa economică şi politică. Are loc o dezvoltare a producţiei şi a
schimbului de mărfuri, ărgirea transporturilor rutiere şi a navigaţiei, intensificarea legăturilor eco-
nomice între diferite regiuni. Aceasta a avut ca urmare atenuarea particularităţilor locale, lărgirea
schimburilor comerciale dintre Principatele Române, care se transformă treptat într-o unitate eco-
nomică. Pieţele locale, provinciale, s-au contopit astfel într-o piaţă unică; o etapă importantă a re-
prezentat-o desfinţarea vămii dintre Moldova şi Ţara Românească, care a intrat în vigoare la 1 ianu-
arie 1848. În acelaşi timp sunt amplificate legăturile economoce ale Principatelor dunărene cu Tran-
silvania, pregătindu-se condiţiile pentru desăvârşirea formării pieţei naţionale prin unificarea între-
gului teritoriu locuit de poporul român.
Unirea Principatelor Române – o necesitate legică
Datorită împrejurărilor interne şi externe nefavorabile, poporul român a trăit timp de secole în
unităţi statale şi provincii distincte, fiecare cu o viaţă politică proprie. Nici diviziunea statală, nici stă-
pânirile străine n-au putut împiedica dezvoltarea unitară şi continuitatea poporului român pe teritoriul
pe care s-a format. El şi-a păstrat nealterate limba şi portul, tradiţiile, obiceiurile, fiinţa naţională.
Conştiinţa comunităţii de origine şi limbă a fost prezentă permanent la români, de o parte şi
de alta a Carpaţilor. Ideea originii comune a moldovenilor, muntenilor şi transilvănenilor, a conşti-
inţei unităţii teritoriale şi a comunităţii poporului român a fost puternic exprimată de cronicarii şi
cărturarii din secolele XVII – XVIII.
94
O caracteristică a dezvoltării ţărilor române a constituit-o permanenţa legăturilor economice,

politice, culturale între cele trei ţări române.
Voinţa de unire a fost exprimată clar şi puternic în timpul revoluţiei din 1848.
După revoluţia din 1848, Unirea a devenit problema centrală, dominantă, a vieţii politice
româneşti, punând în mişcare cele mai largi mase ale poporului.
Forţele unioniste – lupta pentru Unire
Unirea era o cauză a întregului popor, dar în raport cu interesele lor de clasă, forţele sociale
româneşti au înţeles în mod diferit conţinutul şi caracterul Unirii.
Forţa socială principală în mişcarea unionistă au constituit-o masele largi populare de la
oraşe şi sate, care au acţionat cu cea mai mare energie şi hotărâre. Ele legau de înfăptuirea unirii şi
împlinirea aspiraţiilor lor sociale. Ţăranii urmăreau în primul rând, ca prin Unire să scape de clacă
şi să obţină pământ, iar păturile orăşeneşti considerau că prin Unire se va realiza cadrul politic favo-
rabil unor largi libertăţi democratice.
Burghezia, în plină ascensiune, socotea că printr-un stat unitar se vor crea condiţii prielnice pen-
tru prosperitatea ei economică şi pentru obţinerea unei poziţii preponderente în viaţa politică a ţării.
Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii din 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la 1848
avea în frunte înflăcăraţi patrioţi,ca: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Ale-
xandru Ioan Cuza, Vasile Mălinescu, Constantin A. Rosetti, fraţii Ion şi Dim. Brătianu, Dimitrie Bo-
lintineanu, Cezar Boliac, Nicolae Orăşanu ş.a. Cărturari şi oameni politici de seamă, animaţi de idei
înaintate, au adus o contribuţie preţioasă la progresul general al ţării. Fruntaşii revoluţionari din 1848,
au întreprins o amplă acţiune de propagandă în favoarea Unirii atât în ţară cât şi în străinătate. Răs-
pândiţi în diverse centre europene (Viena, Frankfurt, Paris, Londra, Constantinopol), patrioţii au des-
făşurat o laborioasă activitate pentru a crea un puternic curent de opinie în sprijinul cauzei româneşti.
Adunările ad-hoc (1857) – Convenţia de la Paris (1858)
Pregătirile şi alegerile pentru adunări s-au desfăşurat în condiţii diferite în cele două ţări.
În Ţara Românească, caimacamul Alexandru Ghica, fostul domn, a adoptat o poziţie de înţe-
legere faţă de partida unionistă. În Moldova, caimacamul N. Vogoride, agent al Turciei şi al Austri-
ei, a recurs la la un adevărat regim de teroare pentru a zădărnici Unirea. Astfel, au fost interzise ga-
zetele favorabile Unirii şi întrunirile politice, s-au făcut destituiri din funcţii şi arestări masive, s-au
falsificat listele electorale şi alegerile din iulie 1857.C omisia de informare de la Bucureşti primea
numeroase telegrame, memorii şi apeluri. Turcia s-a văzut silită să anuleze alegerile falsificate; noi-
le alegeri au înregistrat o victorie covârşitoare a candidaţilor unionoşti, care, cu două excepţii au
fost aleşi pretutindeni. Rezultate asemănătoare se obţinuseră şi în Muntenia.
În Adunările ad-hoc au fost aleşi toţi fruntaşii unionoşti, revoluţionari din 1848: Mihail Kogălni-
ceanu, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Vasile Mălinescu, Anastase Panu în
Moldova, C. A. Rosetti, fraţii Ştefan şi Nicolae Golescu, A. G. Golescu, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu,
Chr. Tell, Gh. Magheru în Muntenia. Pentru prima dată, ţărănimea îşi trimitea aleşii săi într-o adunare
reprezentativă a ţării: Ion Roată, Tănase Constantin, Gheorghe Lupescu, Mircea Mălieru ş.a.
Adunările ad-hoc şi-au început lucrările în septembrie 1857 la Iaşi şi la Bucureşti. Dezbate-
rile au prilejuit o manifestare puternică a coeziunii şi a forţei mişcării unioniste, o impresionantă
demonstraţie a voinţei poporului român de a-şi făuri statul său naţional.
1857, rezoluţii asemănătoare, care cereau cu hotărâre Unirea Principatelor într-un singur stat cu
numele de România, respectarea drepturilor, a autonomiei şi a neutralităţii acestui stat şi o Adunare
Obştească care să reprezinte “toate interesele naţiei”.
Chestiunea agrară a fost prezentă în discuţiile deputaţilor din ambele Adunări. In jalba depu-
taţilor pontaşi moldoveni, al cărei prim semnatar era Ion Roată din ţinutul Putnei, erau înfăţişate în
imagini zguduitoare starea ţărănimii şi temeiul revendicărilor sale. Se cerea ca “săteanul să fie pus
în rândul oamenilor”, să fie interzisă bătaia, să fie înlăturate boierescul (claca), beilicurile şi birul pe
95
cap, iar satele să-şi aibe...dregătorii aleşi chiar din sânul lor”. Deputatul Tănase Constantin procla-
ma în adunarea de la Bucureşti “dreptul netăgăduit al ţărănimii ...d-a lua parte la viitoarele adunări,
care vor face constituţia ţării şi legiuirile din năuntru”.
proprietărire sub pretextul menţinerii coeziunii mişcării unionoste sau au cerut amânarea discutării
acesteia, nu s-a putut trece la adoptarea unei hotărâri în problema agrară.
pe care l-a înmânat Conferinţei reprezentanţilor celor şapte puteri, care s-au întrunit în mai 1858, la
ţări să se numească Principatele Uite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, fiecare cu câte un domnitor,
guvern şi adunare legiuitoare proprie,înfiinţarea unei curţi de casaţie comune pentru ambele Princi-
pate, cu sediul la Focşani. Convenţia mai cuprindea o serie de prevederi care corespundeau interese-
lor burgheziei: desfinţarea privilegiilor şi a rangurilor boiereşti (deci egalitatea tuturor cetăţenilor în
faţa legilor), responsabilitatea ministerială etc; se recomanda, de asemenea, o nouă reglementare
prin lege a relaţiilor dintre proprietari şi ţărani. ”Stipulaţiile electorale”, trecute în anexa convenţiei,
stabileau modalitatea alegerii membrilor Adunării elective pe baza unui cens foarte ridicat. Act in-
ternaţional, noua convenţie era totodată şi o legiuire fundamentală pentru Principate, ceea ce, de
fapt, însemna încetarea valabilităţii juridice a Regulamentului organic. Convenţia va rămâne în vi-
goare până în anul 1864.
Deoarece puterile Europei nu îndepliniseră dorinţa fundamentală a românilor, exprimată
prin Adunările ad-hoc, se impunea o acţiune internă a întregului popor, care să realizeze Unirea şi
să pună Europa în faţa unui fapt împlinit.
Înfăptuirea Unirii prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi Ţării
Româneşti
Elementele antiunioniste erau avantajate de sistemul de vot impus prin Convenţie, care res-
trângea corpurile elective din cele două ţări la câteva mii de alegători.
În timp ce alegerile din Moldova au adus în Adunarea lelctivă o majoritate a partidei naţio-
nale, în Ţara Românească reacţiunea a obţinut majoritatea.
didatul partidei naţionale, Alexandru Ioan Cuza. După alegerea din Moldova, privirile întregului
popor român erau aţintite spre Bucureşti. Adunarea electivă şi-a deschis lucrările la 22 ianuarie
1859. Incă din prima zi, mii de oameni, mobilizaţi de tineri unionişti, se adunaseră în faţa clădirii
unde avea loc adunarea. Erau prezenţi tăbăcari, măcelari, meseriaşi, negustori, ţărani din satele ju-
deţelor Ilfov şi Dâmboviţa, elevi ai claselor superioare şi ai învăţământului de specialitate. Mulţi-
mea manifesta vehement împotriva partidei reacţionare, care susţinea alegerea lui Gh. Bibescu.
rie în Moldova.
Deși, Alexandru – Ioan se stinge din viaţă la 15 mai 1873 la Heidelberg el va trăi de-a pururi
în conștiința poporului român iar actul de la 24 ianuarie 1859 este o izbândă a spiritului României
profunde și eterne care s-a reflectat în oamenii de stat remarcabili ai momentului dar și în întregul
popor român - ”Unirea, naţiunea a făcut-o” avea să declare M. Kogălniceanu în 1862.
Ziua de 24 ianuarie se înscria pentru totdeauna în istoria patriei ca “Ziua renaşterii naţionale”.
96
PORTRETUL OFICIAL AL LUI ALEXANDRU IOAN CUZA
Prof. Nicolin Marinela Eugenia

Un om care era înrobit de două patimi: iubirea de patrie și cea pentru femei frumoase. În
schimb, nu iubea fastul, dar nici munca. Zeflemist, dar cinstit şi milostiv şi pasionat de cai. Aşa îl
descriu istoricii pe Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Micii Uniri.
”Cuza apoi deşi foarte inteligent, cuprinzând uşor lucrurile, nu prea iubea munca. Pe de al-
tă parte îi plăcea mult a râde şi a-şi bate joc de acei ce-l înconjurau mai de aproape, şi ţinea în
seamă, prin o mare simpatie, pe acei ce primeau glumele lui. Aşa se făcu de el lăsă adeseori trebu-
rile pe mâinile oamenilor săi de încredere şi de se constitui aşa numita lui camarilă, tocmai în mo-
mentul când el îşi înduşmănise într-un chip aşa de grav mare parte din clasa conducătoare, prin
lovitura de stat”, relatează Xenopol.
Dincolo de acest portret moral, singurul portret pictural realizat domnitorului a fost realizat
de Carol Pop de Szathmári (1812-1887), clujeanul considerat primul fotograf de război din lume,
unul premiat de împăratul Austriei, regina Angliei, Napoleon al III-lea al Franţei şi regele Spaniei.
În patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României (MNIR), printre obiectele care s-au păs-
trat de la acel moment istoric, se numără și două picturi înfățișând Proclamarea Unirii Principatelor, de
Theodor Aman și portretul oficial al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, de Carol Popp de Szathamári.
Născut la Cluj la 11 ianuarie 1812, Carol Pop de Szathamári a urmat cursurile Colegiului
Reformat din oraş, completându-și formarea intelectuală prin călătorii şi studii la marile universităţi
din Europa. Se stabileşte la începutul anilor 1840 la Bucureşti, unde, calitățile sale de pictor îl aduc
în atenția curții domnești Szathmári atingând performanţa de a fi pictor de curte sub cinci domni:
Alexandru D. Ghica, Gheorghe Bibescu, Barbu Ştirbei, Alexandru Ioan Cuza şi Carol I (pentru ul-
timii doi devenind şi fotograf oficial).
De altfel, Szathmári a fost primul fotoreporter de război, care a reușit să imortalizeze scene din
Războiul din Crimeea şi din Războiul de Independenţă al României, unde l-a însoţit pe Regele Carol I,
al cărui fotograf oficial a fost. Dar înainte de a fi fotograful Regelui Carol I, Szathmári a reușit să imor-
talizeze singurul portret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Szathamári a fost un adept al Unirii Prin-
cipatelor, el realizând o serie de litografii în care a surprins momente și personalități care au făcut posi-
bilă realizarea acestui ideal. El s-a numărat printre apropiații lui Alexandru Ioan Cuza, dovadă fiind și
faptul că Szathamári l-a însoțit pe domnitor în călătoriile sale la Istanbul (1860 și 1864).
Din 16 octombrie 1863, Szathmári este numit de Al. I. Cuza „pictor şi fotograf al
Curţii”, artistul marcând evenimentul pe vinietele aflate pe spatele fotografiilor. Szathmári a reali-
zat portretele oficiale ale domnitorului şi ale soţiei sale, Elena Cuza.
Domnitorul este redat în picioare, 3/4, din semiprofil spre stânga, privind frontal; poartă uni-
forma de general de dorobanți călări. Mâna dreaptă este sprijinită pe o masă acoperită cu o ţesătură
verde, pe care sunt două documente și două cărți, deasupra cărora se află chipiul cu egretă; mâna
stângă este pe garda sabiei.
În spatele personajului se află un tron (cu capete de lei, tapiţat cu roşu, având brodată litera
A pe spătar) și o draperie din catifea de culoare vișinie. Alexandru Ioan Cuza poartă mai multe or-
dine străine, conferite cu diferite ocazii: Ordinele „Osmanie” și „Medgidie” (Imperiul Otoman), Or-
dinul „Sf. Mauriciu și Lazăr” (Regatul Sardiniei) și Ordinul „Mântuitorului” (Grecia). Tabloul (nr.
inv.: 75.061) poartă semnătura autorului, în partea stângă-jos, scrisă cu culoare roşie: Szat-
hmari. Din păcate, opera nu este datată, însă poate fi încadrată destul de exact în timp: între anii
1864 – 1865, dacă avem în vedere diferite elemente ale tabloului (ordinele domnitorului, documen-
tele şi cărţile care vor să simbolizeze marile reforme adoptate în anii 1864 – 1865).
La cererea lui Cuza, Szathmári a realizat desenele pentru stema şi steagul României, proiec-
tul pentru Ordinul Unirii (1864) devenit ulterior, cu uşoare modificări, Ordinul Steaua României,
Harta Principatelor Române (1864), proiecte pentru mărci poștale.
Bibliografie:
www.capodopere2019.ro
A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. XIII, Domnia lui Cuza Vodă (1859-
1866), Ed. Cartea Românească, Bucureşti,1930.
97
DIMITRIE BOLINTINEANU, COLABORATOR ȘI SFETNIC AL LUI CUZA
Prof. Nicolin Ionela Vasilica

Liceul Tehnologic „Constantin Nicolaescu Plopșor” Plenița, Dolj
Dimitrie Bolintineanu s-a născut în anul 1825 (1819?), în Bolintinul din Vale, judeţul Il-
fov și a decedat în anul 1872 în București. Dimitrie Bolintineanu era macedonean aromân de origi-
ne, părintele lui, Ienache Cosmad, a venit în țară din Ohrida.
În puțini ani ai tatălui său, Ienache, acesta își făcu în Valahia o situație acceptabilă. Arendaș,
mic proprietar, apoi subprefect, cu reședința la Bolintin, sat aproape de București; el nu apucă să-i
lase celui de al doilea născut, Dimitrie, o avere care să-l scutească de griji.
A fost un scriitor și jurnalist român care a făcut parte din Societatea Frăția alături de Nico-
lae Bălcescu fiind un important revoluționar al Țării Românești la 1848. Pe când Domnitorul Ale-
xandru Ioan I Cuza avea două Guverne, Bolintineanu a deținut în timp multiple funcții de ministru,
culminând cu cea de ministru al Afacerilor Străine.
În primăvara anului 1863 l-a însoţit pe Cuza Vodă în călătoria sa la Constantinopol, vizită
istorică care a fost narată în toată splendoarea ei de către ministrul-scriitor. O dată Cuza Vodă abdi-
cat, Dimitrie Bolintineanu s-a retras total din viaţa politică, manifestându-se, în continuare, numai
în publicistică. Bolintineanu a fost unul dintre cei mai apropiaţi şi loiali sfetnici ai lui Cuza Vodă.
In 1864 demisionează din guvern și este numit membru al Consiliului de Stat iar în anul
următor apar două volume din "Poezii de D.Bolintineanu atât cunoscute cât și inedite".
In 1866 apar volumele: "Florile Bosforului", "Eumenidele sau satire politice", "Ielele" si, la
Paris, "Brises d'Orient" tradus în franceză chiar de Bolintineanu si în1867 apare poemul "Conrad",
"Călătorii la Ierusalim în sărbătorile Paștelui si în Egipt", "Călătorii in Asia Mică", drama în trei
acte "Mihai Viteazul condamnat la moarte", drama în versuri "Stefan-Vodă cel Berbant".In 1868
publica drama în proza "Alexandru Lapușneanu", drama în versuri " După bătălia de la Călugăreni",
drama istorică "Stefan Gheorghe-Voda sau Voi face doamnei tale ce ai făcut tu jupânesei mele",
"Șase drame istorice noi", din care fac parte: "Mărirea si uciderea lui Mihai Viteazul", "Despot-
Vodă", "Mihnea-Vodă care-și taie boierii", "Postelnicul Constantin Cantacozin", "Brâncovenii si
Cantacozinii", "Sorin". I se joacă la Brașov "După bătălia de la Călugăreni".În anul 1869 apare vo-
lumul "Poezii din tinerețe nepublicate încă", apoi tipărește "Domnii regulamentari si istoria celor
trei ani de la 11 februarie până astăzi", "Viata lui Cuza-Vodă", "Cartea poporului român", "Cugetări
filozofice si politice în raport cu starea actuală a României", "Nepăsarea de religie, de patrie si de
dreptate la români", "România roabă la austro-ungari", poema epica "Traianida", "Viata lui Traian
August, fondatorul neamului românesc". Scoate in martie un număr din "Dâmbovița" scris numai de
el. În 1870 călătorește la Paris. Publică noua versiune la "Traianida", culegerea de satire politice
"Menadele", cartea "Plângerile României", ediția a doua revizuită din "Viața lui Vlad Tepes-Vodă
si Mircea cel Bătrân", "Viața si faptele lui Mihai Viteazul", "Viața și faptele lui Stefan-Vodă cel
Mare"
In 1871 se imbolnăvește si este internat la Spitalul Pantelimon. I se refuza acordarea unei re-
compense naționale. La 20 august 1872 se stinge din viață la Spitalul Sfântul Spiridon din Bucu-
resti. Este înmormantat la Bolintin-Vale.
Cuza văzut de Bolintineanu; "Domnitorul Cuza este Ludovic al XIV-lea al românilor. El este des-
tructorul castelor şi privilegiilor de orice fel. La începutul Domniei primea pe toţi câţi veneau să se
plângă. Mai târziu nu mai primea decât puţini; cu cine voia era amabil; pe cine nu-l suferea îl trata
cu asprime…În interiorul casei sale uita că este Domnitor. La masa sa mânca în toate zilele cu in-
vitaţi şi ofiţeri de serviciu. După masă conversa cu toţi, şezând toţi jos şi uitând că este Domnitor.
Era inamic al oricărei etichete de Curte. Pe linguşitori îi dispreţuia când ghicea într-înşii un inte-
res. Avea un particular simţământ pentru aceia care erau oameni oneşti, dar nu-i simpatiza…. Nu-i
plăcea să meargă la biserici cu paradă, fugea de toate aceste lucruri. Nu-i plăceau profesorii. Nu-i
plăceau călugării. De cei dintâi zicea că sunt pedanţi, cei din urmă ipocriţi. Îi plăceau militarii,
«căci aveau inimă şi oase de aruncat pentru patrie», zicea el. Domnitorul Cuza era de stat mijlociu.
98
Avea părul blond închis. Ras la faţă. Fruntea largă. Pieptul larg. Privirea inteligintă. Scutit de
pleşuvie. Talia dreaptă, dar când păşea, avea în mers ceva ce nu era drept, ce se târa. Fuma neîn-
cetat, bea cafea multă. N-avea patimă nici pentru cai, nici pentru tablouri de pictură, obiecte de
artă, nici pentru mâncări luxoase, ci numai pentru port-ţigări de ambru."
O poezie scrisă de către Dimitrie Bolintineanu este închinată Unirii și făuritorului ei.
HORA LUI CUZA VODĂ

Cât om fi toţi în unire Trageţi hora mare, mare,
Nu ne frică de peire De la munte pân-la mare.
Nici de ura ce dezbină.
Nici de sabia străină, Trageţi hora lată, lată
Nici de-amară asuprire, Că mi-e inima-necată
Nici de lanţuri şi hrăpire Şi la glasul de Unire
Trageţi hora mare, mare, Curge plâns de fericire
De la munte pân-la mare. Mâine spada românească
Poate încă să lovească
Locul ţări, o dreptate Trageţi hora mare, mare,
Simte paşii cei de frate Cuza calcă pe hotare.
Şi tresare-n bucurie
Ca în timp de vitejie Trageţi hora, vântul bate
Calul suflă, saltă, bate: Şi în ţărmuri depărtate
Focul peptul lui străbate... Duce veste de unire,
Trageţi hora mare, mare, Duce veste de mărire;
Din Carpaţi şi pân-la Mare Căci a ţărilor Unire
Ne va duce la mărire...
Fala iese din morminte Trageţi hora mare, mare,
Şi ne-aduce nouă-aminte. De la munte pân-la mare.
Lupte mari strălucitoare
Nume pline de onoare, Trageţi hora şi mai mare
Fala veche şi bătrână Cuza sfarămă hotare!
Trece în inima română
Bibliografie:
Bolintineanu; D. Viata lui Cuza Voda, 1904.
Stoica, Stan (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008
99
MARELE SFAT NAȚIONAL ROMÂN – CEEA CE AR FI PUTUT FI,

DAR NU A FOST
Prof. Oltean Sabina Larisa

Prof. Mureșan Roxana
Liceul cu Program Sportiv Alba Iulia
Motto:„Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții.” N.Iorga
De câteva ori în istoria sa milenară, poporul român a avut ocazia să ia decizii care i-ar fi pu-
tut schimba destinul... Un astfel de moment a fost cel posterior marelui act de la 1 decembrie 1918,
Marea Unire. După hotărârea actului măreț de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, Adunarea Națio-
nală a decis să aleagă Marele Sfat Național Român, despre care s-a spus că” avea toată îndreptățirea
ca să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate
dispozițiunile pe care le află necesare în interesul națiunei”. În data de 2 decembrie 1918 a fost de-
semnată conducerea și componenţa Marelui Sfat Național Român: George Pop de Băsești – preșe-
dinte, episcopii Miron Cristea, Iuliu Hossu, Theodor Mihail, Andrei Bârseanu – vicepreședinți, Sil-
viu Dragomir, Căiuş Brediceanu, Mihai Popovici, Gheorghe Crișan, Ghiță Pop și Traian Novac -
notări.
Inițial s-a decis ca Marele Sfat Național Român să aibă 200 de membri, dar lista votată de
Marea Adunare Națională cuprindea 212 membri, dintre care erau 99 de juriști, 39 de preoți, 17 pro-
fesori, 8 proprietari, 7 publiciști, 6 directori de bancă, 4 învățători, 3 medici, 4 țărani, 14 muncitori
și câte un inginer și un negustor. Cei mai mulţi erau membri ai Partidului Național Român, dar unii
făceau parte din gruparea socialiștilor. Curând apar, cu precădere în Transilvania, mai ales în ziare-
le” Renașterea Română” și” Unirea” aprecieri critice la adresa componenței sociale și politice a
acestui organism politic:” Nu știu cum s-a făcut compunerea acestui mare sinod protopopesc. Va
veni timpul când, constituanta dispunând de toate datele, va putea constata cum s-a putut întâmpla o
astfel de alcătuire pripită, nedreaptă și unilaterală”. Ca urmare a acestor atacuri, apare un comunicat
al Biroului Presei din Sibiu prin care se aduc precizări referitoare la modalitatea de alcătuire a lis-
tei:” Oamenii se judecă în politică nu după funcția existențială, ci în lumina crezului lor politic. Să
nu se uite că, realizându-se dorința dumneavoastră și alcătuindu-se Marele Sfat în parte covârșitoare
din țărani, el ar începe să semene în chip primejdios a Soviet țărănesc.”
Istoriografia contemporană românească are păreri deosebite despre atribuțiile și menirea
acestui organism politic. Unii îl consideră ca fiind un real parlament care trebuia convocat și consul-
tat de Consiliul Dirigent în rezolvarea situațiilor spinoase. Aceşti exegeți se referă la Decretul lege
nr. 3632 din 11 decembrie 1919:” Consiliul în primul rând are misiunea de a ne prezenta în cel mai
scurt timp, pentru ținuturile asupra cărora se întinde administrația lui, proiectul de reformă electora-
lă pe baza votului universal și proiectul de reformă agrară”.
În expozeul susţinut în fața Marelui Sfat Național, în august 1919, Iuliu Maniu, președintele
Consiliului Dirigent afirmă clar intențiile acestui organism politic:” Din moment ce s-a declarant
independent națională a acestor teritorii și unirea lor pe veci, am avut și avem dreptul și dorința de a
guverna”.
Marele Sfat Național a funcționat timp de 9 luni și a fost convocat de către Consiliul Diri-
gent o singură dată, în urma ședinței din 19 iulie, când s-a hotărât întrunirea lui pe data de 29 iulie
1919, la Sibiu și nu la Alba Iulia cum fusese stabilit iniţial. Convocarea s-a făcut telegrafic și în pre-
sa locală.
Lucrările s-au desfășurat pe parcursul a 21 de zile, între 20 iulie 1918 și 11 august 2019, cu
participarea unor oameni politici din restul țării. La lucrări a participat și primul-ministru
Ion.C.Brătianu, care s-a bucurat de o primire călduroasă. Primul-ministru a rostit o cuvântare emo-
ționantă prin care a adresat un apel spre unirea tuturor forțelor, în vederea desăvârșirii actului măreț
de la 1 decembrie 1918:” am fi ingrați dacă am uita că cei mai buni de la dumneavoastră ne-au aju-
tat pentru consolidarea României Mari. De aceea, în organizarea noului stat românesc își vor găsi
100
loc la o viață prietenească toți cei care or vrea să trăiască împreună cu noi. Nu vom întreba de unde
vin, ci unde vor să meargă. Toți cei cari vor dezvoltarea României Mari, vor fi siguri de frățescu
nostru ajutor. În acest interes comun ai unei vieți civilizate stă singură garanție a libertăților”.
Scopul acestui organism politic era de a întocmi reforma electorală și reforma agrară. În
acest sens, pe adresa Marelui Sfat Național, au sosit multiple telegrame, prin care i se adresau urări
de succes. Însuși Ion C.Brătianu trimite o astfel de telegramă prin care spune:” Nu ne îndoim că re-
forma agrară și electorală pe care Marele Sfat le întocmește după aceleași principii ca și restul Re-
gatului, vor contribui la această mare operă de consolidare națională”.
Activitatea sa a debutat cu discutarea decretului lege nr. 3631, referitor la legea electorală, în
elaborarea căruia s-au urmat principiile Decretului – lege nr.3402 din data de 14 noiembrie 1918,
din vechea Românie. Era obligatoriu să se țină cont de principiile hotărârii de la Alba Iulia, care
prevedea egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor începând cu vârsta de 21 de ani, indiferent de
naționalitate, sex, religie și elaborarea unui proiect de reformă electorală. Pentru a elabora acest pro-
iect a fost desemnat Ioan Suciu, șeful Resortului organizării și propagandei.
Principiile de bază ale proiectului de lege electorală erau multiple, voi spicui doar câteva, pe
care le consider esențiale: puterea legiuitoare în stat era încredințată Adunării Deputaților și Senatu-
lui, deputații din aceste foruri erau aleși pe baza votului universal acordat cetățenilor de la 21 de ani
în sus, indiferent de sex și naționalitate, județele trebuiau împărțite pe circumscripții, un deputat
pentru cameră putea candida la un număr minim de 30000 locuitori, un candidat pentru senat putea
candida la un număr minim de 70000 locuitori, candidații pentru Senat nu puteau avea mai puțin de
40 de ani, membrii organelor legislative erau de două categorii: de drept – membri ai Senatului,
episcopi și alesul Senatului Universității din Cluj Napoca – și aleși. Deasemenea, nu aveau drept de
vot: inculpații, militarii activi, militarii retribuiți de stat, funcționarii particulari numiți prin decrete
regale sau de către Consiliul Dirigent, dar primeau drept de vot: profesorii, preoții și învățătorii.
Acest proiect era considerat de către reprezentanții burgheziei românești din Transilvania ca
fiind foarte democratic și că nu i se putea aduce nicio modificare:” Proiectul domnului Suciu privit
în întregime e democratic și pe înțelesul deplin al cuvântului, dacă s-a realizat undeva ideea sufra-
giului universal, în acest proiect se găsește o înfăptuire deplină a ei. Mai mult, ideea sufragiului
universal e dezvoltată la punctul ei de desăvârșire, își realizează după cum se vedea și principiul
asupra căruia cade o densă ceață de neorientare în opinia noastră politică.”
S-a discutat, în decursul perioadei amintite, fiecare capitol și paragraf al legii, aducându-li-se
modificări în detrimentul ideilor progresiste susținute de către reprezentanții Partidului Social-
Democrat din Transilvania și Banat și de către aripa PNR condusă de Vasile Goldiș și Ioan Suciu.
Aceștia, așa cum am mai notat, pledau pentru egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor, indiferent
de sex, naționalitate și religie.
În data de 1 august au fost începute dezbaterile problemei electorale, membrii Marelui Sfat
s-au divizat în două grupări distincte. Una, formată din reprezentanții marii burghezii și ai bisericii
cereau să se înlăture de la dreptul de vot femeile, încălcând astfel, prevederile Adunării Naționale
de la Alba Iulia. Cealaltă grupare condusă de social democrați și susținută de reprezentanții micii
burghezii, ai negustorilor și ai patronilor, care cereau egalitatea în drepturi dintre femei și bărbați,
dreptul învățătorilor, al profesorilor și al preoților de a vota și de a fi aleși.
În data de 5 august, în urma unor zile de discuții furtunoase, lucrările s-au încheiat, cu victo-
ria grupării moderat, care a reușit să-și impună punctul de vedere privitor la problemele controver-
sate ale proiectului. Un rol hotărâtor a avut Iuliu Maniu care i-a determinat prin intervențiile sale pe
unii dintre membri să voteze proiectul în această formă. Astfel, a fost exclusă de la vot majoritatea
populației țării: femeile, magistrații și armata. Prin votarea acestui proiect de lege s-au încălcat încă
o dată principiile democratice stabilite de Marea Adunare Națională din 1 decembrie 1918, de la
Alba Iulia, deoarece nu a pus în aplicare principiul egalității în drepturi. Cetățenia, domiciliul și vâr-
sta erau condiții sine-qua-non pentru că bărbații să poată beneficia de dreptul la vot în Transilvania.
Această decizie a știrbit mult influența Consiliului Dirigent în rândul populației care la alegerile din
1920 își va da votul altor partide.
Proiectul a fost adoptată în data de 6 august 1919, la 20 august a fost trecut prin Consiliul de
101
Miniștri, iar în 24 august 1919 a fost promulgat ca decret-lege nr.3621 și publicat în Monitorul ofi-
cial nr. 103 din 24 august 1919.
În data de 6 august 1919 a început discutarea proiectului de reformă agrară, întocmit
de Resortul de Agricultură, care a fost adoptat în data de 12 august 1919 de către Marele Sfat Nați-
onal, iar la data de 10 septembrie a fost sancționat și promulgat de rege ca decret-lege nr. 3911 și
publicat în Monitorul oficial nr. 117 din 12 septembrie 1919, ca decret-lege pentru reforma agrară
pentru Transilvania, Banat și țările ungurești. Decretul prevedea: reducerea considerabilă a marii
proprietăți, însă fără a o desființa, exproprierea parțială a suprafeței cultivabile a proprietarilor care
aveau peste 500 de iugăre (220 ha), însă moșierii nu erau expropriați. Decretul avea o serie de ine-
chități, spre exemplu soțul și soția puteau păstra fiecare câte 200 ha. Datorită impreciziilor sale, de-
cretul a rămas neaplicat.
O altă decizie a Marelui Sfat Național a fost adoptarea decretului de lege pentru înființarea
Băncii Agrare, care urma să dea țăranilor împrumuturi cu o dobândă de 4%.
Deși nu a reprezentat în mod corespunzător toate clasele sociale, fiind alcătuit mai ales din
avocați și preoți, deși s-a abătut de la principiile enunţate la Alba Iulia, Marele Sfat Național rămâne
un organism politic burghez, care a adoptat pentru Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș trei
proiecte de legi de o importanță covârșitoare pentru dezvoltarea lor ulterioară. Aceste legi constituie
pârghii deosebit de puternice care au intensificat procesul de înnoire și uniformizare al țării. Poate
dacă consistența Marelui Sfat ar fi fost alta, destinul romanilor ar fi fost altul...
Bibliografie
1. Dr. Aurel Galea, 1996, Formarea și activitatea Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banatului
și Ținuturilor Românești din Ungaria, Editura Tipomur, Tg. Mureș;
2. Ștefan Pascu, 1983, Făurirea Statului Național Unitar Român, Editura Academiei Republicii So-
cialiste România, București;
3. Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, 1983, De la statul geto-dac la statul unitar român, Editura Științi-
fică și Enciclopedică, București;
102
ALEXANDRU IOAN CUZA- PERSONALITATE A ISTORIEI MODERNE
Prof. înv.primar Pană Ana

Dintre numeroasele personalităţi ale istoriei moderne a românilor, Alexandru Ioan Cuza a
reprezentat un subiect preferat de cercetare, fiindu-i recunoscute meritele domnului unificator şi ro-
lul purtat de acesta în naşterea României moderne.
Dubla alegere a lui Cuza ca domn în cele două Ţări Române, a reprezentat victoria libera-
lismului şi a reformelor în faţa conservatorismului, aceste reforme fiind iniţiate chiar de către con-
ducătorul ţării:„Domnul era, fireşte, partizanul sincer şi hotărât al curentului nou, progresist, liberal,
şi democrat. Căci, ca şi aderenţii acestui curent, el voia reforme mari şi radicale, prin care Statul
trebuia să se transforme sub raport social şi politic şi să se organizeze în spiritul cel mai nou al
Convenţiei” Alături de necesitatea realizării unor reforme radicale, menite să aducă noul stat român
printre realităţile secolului al XIX-lea, Cuza se confrunta încă de la începutul domniei cu delicata
problemă diplomatică, a recunoaşterii internaţionale a dublei sale alegeri. Prin calităţile sale de om
de stat, Cuza şi-a îndeplinit în mod strălucit această grea misiune, naţiunea română având în domn
şi în emisarii acestuia în strainătate nişte reprezentanţi străluciţi: „Mult mai importantă şi mai hotă-
râtoare pentru realizarea Unirii depline fu însă acţiunea diplomatică a lui Cuza-Vodă. Ea constituie
un strălucit capitol al domniei lui şi pune în evidenţă eminentele sale calităţi ca Şef de Stat” pentru
adoptarea reformelor respinse în mod constant de o Adunare dominată de către conservatori, ostilă
lui Cuza: „Astfel, încetul cu încetul, în conştiinţa Domnului, a colaboratorilor săi, a opiniei publice
îsi făcu loc convingerea că numai cu mijloace ţării, pe cale autoritară, în afara de lege, se poate
ajunge la acest scop”
Personalitatea lui A.I.Cuza

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820 având ascendenţa într-o veche familie de
boieri moldoveni din zona Fălciului, a cărei primă atestare documentară datează de la mijlocul seco-
lului al XVII-lea.
Ioan, tatăl său, a fost fiu de căminar şi, la rândul său, a ocupat diverse funcţii: spătar şi is-
pravnic de Fălciu, pârcălab de Galaţi şi preşedinte de judecătorie. A stăpânit moşii la Barboşi, De-
leni şi Bujorul. Sultana, mama domnitorului, era născută Cozadini şi provenea dintr-o familie greco-
italiană din Constantinopol. Viitorul domnitor a avut un frate, Dimitrie, mort în urma unui accident
de călărie în 1850 şi o soră, Sultana, viitoare soţie a lui Mihai Jora, prefect de Roman în timpul
domniei cumnatului său. Din familie a moştenit energia şi dorinţa de a se remarca, iar şcoala şi prie-
teniile din tinereţe au contribuit în măsură hotărâtoare la canalizarea acestora spre interesul general
al societăţii româneşti, al românilor din toate provinciile lor istorice
Primii ani ai copilăriei i-a petrecut la moşia tatălui său de la Barboşi, apoi a învăţat în pensi-
onul francez Sachetti din Galaţi şi la Iaşi la pensionul deschis de francezul Victor Cuenim, unul din-
tre ofiţerii rămaşi pe meleagurile moldoveneşti din armata condusă de Napoleon în campania împo-
triva Rusiei.
Printre colegii de învăţătură s-au numărat Eugen Alcaz, Anastase Panu, Vasile Alecsandri,
Mihail Kogălniceanu, care-i vor deveni sfetnici apropiaţi şi colaboratori direcţi. În 1834 Al.I. Cuza
pleacă la Paris, ca mai toţi tinerii cu stare din acea vreme, să-şi completeze studiile şi obţine diplo-
ma de bacalaureat în litere la Sorbona în 1835. Se înscrie la medicină, apoi la drept, nefinalizând
însă cursurile acestor facultăţi. Atras de economie va deveni membru al Societăţii economiştilor din
Paris.
103
MOŞ ION ROATĂ – SIMBOLUL UNIRII PRINCIPATELOR ROMÂNE
Prof. Nicola Felicia

Prof. Pascu Madalina Adriana
Scoala Gimnazială Specială „Sf. Mina”
Intrat în istorie odată cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza, numele său a devenit simbolul
Unirii. Domnul care, nu s-a născut din neam mare, cum spunea Nicolae Iorga, s-a aplecat spre pati-
mile pământului să asculte prin glasul ţăranului durerea şi suferinţa poporului. A încercat să facă
dreptate şi a picurat un strop de alinare acolo unde ardea durerea mai tare. A fost ceea ce i-a urat
Kogălniceanu : simplu, bun, drept şi domn cetăţean. Alături de acest ,, neuitat părinte şi binefăcă-
tor’’ al poporului nostru, istoria şi deopotrivă tradiţia au reţinut figura legendară a celui care a fost
neaoşul Moş Ion Roată.
Dârzenia şi spiritul său de dreptate, credinţa sa în cauza justă a Unirii o ştim cel mai bine din
povestirile lui Ion Creangă. Manualele noastre spun că Ion Roată a fost un personaj real. În anii fi-
erbinţi ai Unirii Principatelor a fost deputat al ţinutului Putna, în Adunarea ad-hoc a Moldovei. Nu
ştia să scrie şi nici să citească, dar în calitate de deputat semna prin punerea degetului şi avea o pa-
rafă cu numele său. Ştia însă, ca nimeni altul, să apere drepturile ţăranilor. Era prezent şi foarte ac-
tiv la toate şedinţele Divanului ad-hoc :
,, Cobora cerul pe ape
Ion Roată când vorbea,
Se trăgeau munţii aproape,
Dunărea vorbea şi ea’’.
În memorabila zi de 7 octombrie 1857, Moş Ion Roată s-a numărat printre cei 81 de deputaţi
care au salutat cu entuziasm rezoluţia Unirii Moldovei cu Ţara Românească. Atunci a avut cea din-
tâi altercaţie cu boierul Alecu Balş pe care Ion Creangă nu-l aminteşte cu numele în povestirea sa,,
Moş Ion Roată şi Unirea’’, dar este identificat în documentele vremii de mai târziu. Boierul indignat
de îndrăzneala lui Ion Roată că i-a cerut să vorbească în aşa fel încât să poată fi înţeles de ţărani,
acesta îi răspunde răutăcios : ,, Auzi obrăznicie... un ghiorlan c-un petec de pământ şi uite ce gură
face, alăturea de mine...’’Ion Roată, care spunea omului,, verde în faţă’’, i-a răspuns : ,, Da bine cu-
coane, dacă nu v-a fost cu plăcere să pricepem şi noi câteceva din cele ce spuneţi dumneavoastră, de
ce ne-aţi adus aici, să vă bateţi joc de noi ?’’
În semn de solidaritate, colonelul Alexandru Ioan Cuza, deputat de Covurlui, a dat mâna
prieteneşte cu Moş Ion Roată şi i-a admirat curajul şi înţelepciunea. Boierul l-a persecutat însă cu
fiecare prilej. Dintr-o altă povestire a lui IonCreangă ştim că, după ce Alexandru Ioan Cuza a fost
ales domn al Principatelor, Moş Ion Roată l-a întâmpinat la Focşani unde i s-a plâns de necazurile
prin care a trecut. Cuza i-a pus în mână două fişicuri de galbeni şi l-a sărutat pe obraji ca să-i ştear-
gă ruşinea pricinuită, zicându-i : ,, Moş Ioane, du-te acasă şi spune sătenilor dumitale că pe unde te-
a scuipat boierul, te-a sărutat Domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea !’’
Ion Creangă s-a inspirat dintr-un caz autentic. Chiar Mihail Kogălniceanu, martor al întâlni-
rii, spune la 17 februarie 1861 : ,, Eu am fost de faţă la acest fapt care va fi o frumoasă trăsătură în
viaţa lui Alexandru Ioan’’.Dacă Moş Ion Roată n-ar fi existat în realitate, Ion Creangă l-ar fi inven-
tat. Prin măreaţa sa operă, el rămâne un simbol al înţelepciunii, al colectivităţii şi al unui vis care
înseamnă Unire.
Intrat în istorie odată cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza, numele său a devenit simbolul
Unirii. Domnul care, nu s-a născut din neam mare, cum spunea Nicolae Iorga, s-a aplecat spre pati-
mile pământului să asculte prin glasul ţăranului durerea şi suferinţa poporului. A încercat să facă
dreptate şi a picurat un strop de alinare acolo unde ardea durerea mai tare. A fost ceea ce i-a urat
Kogălniceanu : simplu, bun, drept şi domn cetăţean. Alături de acest ,, neuitat părinte şi binefăcă-
tor’’ al poporului nostru, istoria şi deopotrivă tradiţia au reţinut figura legendară a celui care a fost
neaoşul Moş Ion Roată. Dârzenia şi spiritul său de dreptate, credinţa sa în cauza justă a Unirii o
ştim cel mai bine din povestirile lui Ion Creangă. Manualele noastre spun că Ion Roată a fost un
104
personaj real. În anii fierbinţi ai Unirii Principatelor a fost deputat al ţinutului Putna, în Adunarea
ad-hoc a Moldovei. Nu ştia să scrie şi nici să citească, dar în calitate de deputat semna prin punerea
degetului şi avea o parafă cu numele său. Ştia însă, ca nimeni altul, să apere drepturile ţăranilor. Era
prezent şi foarte activ la toate şedinţele Divanului ad-hoc :
,, Cobora cerul pe ape
Ion Roată când vorbea,
Se trăgeau munţii aproape,
Dunărea vorbea şi ea’’.
În memorabila zi de 7 octombrie 1857, Moş Ion Roată s-a numărat printre cei 81 de deputaţi
care au salutat cu entuziasm rezoluţia Unirii Moldovei cu Ţara Românească. Atunci a avut cea din-
tâi altercaţie cu boierul Alecu Balş pe care Ion Creangă nu-l aminteşte cu numele în povestirea sa,,
Moş Ion Roată şi Unirea’’, dar este identificat în documentele vremii de mai târziu.
Boierul indignat de îndrăzneala lui Ion Roată că i-a cerut să vorbească în aşa fel încât să
poată fi înţeles de ţărani, acesta îi răspunde răutăcios : ,, Auzi obrăznicie... un ghiorlan c-un petec de
pământ şi uite ce gură face, alăturea de mine...’’Ion Roată, care spunea omului,, verde în faţă’’, i-a
răspuns : ,, Da bine cucoane, dacă nu v-a fost cu plăcere să pricepem şi noi câteceva din cele ce
spuneţi dumneavoastră, de ce ne-aţi adus aici, să vă bateţi joc de noi ?’’
În semn de solidaritate, colonelul Alexandru Ioan Cuza, deputat de Covurlui, a dat mâna
prieteneşte cu Moş Ion Roată şi i-a admirat curajul şi înţelepciunea. Boierul l-a persecutat însă cu
fiecare prilej. Dintr-o altă povestire a lui IonCreangă ştim că, după ce Alexandru Ioan Cuza a fost
ales domn al Principatelor, Moş Ion Roată l-a întâmpinat la Focşani unde i s-a plâns de necazurile
prin care a trecut. Cuza i-a pus în mână două fişicuri de galbeni şi l-a sărutat pe obraji ca să-i ştear-
gă ruşinea pricinuită, zicându-i : ,, Moş Ioane, du-te acasă şi spune sătenilor dumitale că pe unde te-
a scuipat boierul, te-a sărutat Domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea !’’
BIBLIOGRAFIE
ADAFANI, Mihai. Moş Ion Roată în conştiinţa urmaşilor. În: Cronica Vrancei, vol. 2.Focşani:
Editura DMPress, 2001, p. 100-106.
NEAGU, V. Ion Roată – luptător pentru idealurile ţărănimii. În: Coordonate Culturale Vrânce-
ne, vol. 2. Focşani, 1972, p. 151-153.
Ovidiu Birlea Poveștile lui Creangă, Editura pentru literatură, București, 1966,
105
UNIREA DE LA 1859 ȘI ROLUL BISERICII ORTODOXE ÎN

ÎNFĂPTUIRERA ACESTEIA
Prof. Pătru Mihai Claudiu

Biserica a rămas şi în epoca modernă un factor primordial în societatea românească, păs-

trându-şi influenţa şi imensul capital social. Ca structură organizatorică precizăm că exista o organi-
zare mitropolitană: mitropolia Moldovei cu episcopiile sufragane de la Huşi şi Roman şi mitropolia
Ungrovlahiei cu episcopiile sufragane de la Argeş,Buzăuşi Râmnic.
După înnăbuşirea revoluţiei de la 1848-1849, reprezentanţii Rusiei şi ai Imperiului Otoman
au semnat în 1849 Convenţia de la Balta Liman, care reintroducea regimul regulamentar în cele do-
uă principate dunărene (Moldova şi Ţara Românească), cu unele modificări dintre care cea mai im-
portantă era cea potrivit căreia mandatul domnilor de la Iaşi şi Bucureşti era limitat la 7 ani. Astfel,
au fost numiţi Barbu Ştirbei în Ţara Românească şi Grigore Alexandru Ghica în Moldova.
Dacă în Ţara Românească, în prejma unirii biserica s-a bucurat de o perioadă de relativ
calm, situaţia din Moldova a fost contrară, existând un puternic conflict între mitropolia unionistă şi
guvernul antiunionist.
În preajma marelui eveniment din 1859 păstorea la Bucureşti mitropolitul Nifo (1849-1875), iar la
Iaşi mitropolitul Sofronie Miclescu (1851-1861). Dacă domnul Ţării Româneşti a impus o politică
mai conservatoare, domnul Moldovei s-a pliat unei orientări mai liberale, fapt ce a catalizat forma-
rea unui puternic curent de opinie prounionist. În 1856 Grigore Alexandru Ghica a elaborat o lege
presei ce a permis apariţia unor publicaţii precum „Steaua Dunării, condusă de Mihail Kogălnicea-
nu. Un puternic focar prounionist în Moldova l-a constitui mănăstirea Socola din Iaşi, unde exista şi
un seminar şi unde ia naştere un comitet al unirii, un rol capital avându-l fraţii Scriban: arhimandri-
tul Neofit Scriban, profesor la seminarul de la Socola şi Filaret Scriban, egumenul mănăstirii şi di-
rectorul seminarului. Mişcarea unionistă din Moldova era încurajată şi sprijinită de autorităţi. Neofit
Scriban publică o serie de articole consacrate problematicii unirii. Fraţii Scriban au organizat la So-
cola o serie de adunări unioniste la care au participat printre alţii Costache Negri, Mihail Kogălni-
ceanu şi Vasile Alecsandri. Se poate afirma că programul luptei pentru unire din Moldova s-a con-
turat la Socola.
Atitudinea mitropolitului Sofronie faţă de unire a fost la început una şovăielnică. Acest fapt
s-a datorat credinţei că în cazul unei virtuale uniri cu Ţara Romnânească, mitropolia Moldovei va fi
retrogradată la rangul unei simple episcopii. După o discuţie cu Victor Place, consulul Franţei la
Iaşi, care l-a asigurat pe Sofronie că acest lucru nu se va întâmpla, mitropolitul Moldovei a devenit
unul dintre cei mai fermi şi decişi susţinători ai unirii.
În Ţara Românească regimul lui Alexandru Ghica a fost ceva mai permisiv, toţi marii ie-
rarhi, mitropolitul Nifon şi episcopii Clement de Argeş, Filotei de Buzău şi Calinic de Râmnic s-au
pronunţat pentru unire.
Conform stipulaţiilor prevăzute de Tratatul de pace de la Paris (1856) în Ţara Românească şi
Moldova urmau să fie convocate adunări ad-hoc prin care românii să fie întrebaţi în legătură cu vii-
torul lor. Acestea urmau să fie conduse de cei doi mitropoliţi. Din ele urmau să facă parte şi repre-
zentanţi ai clerului, episcopii, iar egumenii mănăstirilor neînchinate şi închinate urmau să aleagă doi
deputaţi clerici şi doi laici, în timp ce preoţii din fiecare eparhie trebuiau să aleagă un deputat.
La 22 septembrie a avut loc deschiderea oficială a Adunării Ad-Hoc a Moldovei prezidată
de mitropolitul Sofronie. În discursul inaugural înaltul ierarh spunea: moldo-românii de astăzi sunt
toţi totuna, ei au o origine, un sânge, o patrie, o istorie, o credinţă, un Dumnezeu. Să ne silim dară
ca totdeauna să fim aşa ca să fim vii şi ca să învieze întru noi iubita noastră patrie. Să ne întrecem
numai prin lucrarea virtuţilor.
Mitropolitului din Ungrovlahiei, Nifon a deschis Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti cu
următoarele cuvinte: Priviţi-vă, domnilor, şi veţi vedea că toţi sunteţi români: aceleaşi simţăminte
ne leagă, acleaşi sânge ne uneşte. Toţi avem o patrie înainte. Lăsaţi, domnilor, să citească viitori-
106
mea, cu mândrie şi fericire, numele dumneavoastră în istoria neamului.

În şedinţa din 7 octombrie Adunarea ad-hoc a Moldovei a votat unirea cu Ţara Românească. În
şedinţa adunării din 4 noiembrie s-a exprimat dorinţa ca biserica ortodoxă să fie recunoscută ca
neatârnată şi să creeze o autoritate sinodală centrală.
La 5 ianuarie 1859,Cuza a fost ales domn al Moldovei,iar la 24 ianuarie 1859 și al Munteni-
ei,înfăptuindu-se astfel unirea celor două țări române.Devenit domnitor ,Cuza a dus o importantă
activitate pentru recunoașterea unirii de către marile puteri.
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a existat o preocupare pentru scoa-
terea bisericii din România de sub autoritatea patriarhiei ecumenice. Principalele demersuri ale
acestui deziderat au fost:
- 3 decembrie1864 afost dat un decret organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale-
scopul acestei legi a fost unificarea celor două mitropolii (prima legiferare oficială a autocefaliei)
- 11 ianuarie 1865 mitropolitul Ungrovlahiei primeşte titlul de mitropolit primat
În 1864 prin decret domnesc a fost creată episcopia Dunării de Jos cu sediul la Ismail, unde
Cuza l-a numit pe arhimandritul Melchisedec Ştefănescu.
Cu toate aceste gesturi de frondă la adresa patriarhiei ecumenice Cuza a fost uns de patriar-
hul ecumenic Sofronie al III-lea la 12 iunie 1864 în catedrala patriarhală din Constantinopol. Despre
acest moment aflăm informaţii dintr-o relatare a ambasadorului Imperiului Habsburgic la Constan-
tinopol, Anton von Prokesch-Osten, care la 13 iunie 1864 relata : Prinţul s-a transportat apoi la bi-
serica patriarhală, unde patriarhul, cu mare ceremonie, l-a uns, după vechiul obicei îndătinat pen-
tru principii Moldovei şi ai Ţării Românești,,.
În concluzie se poate afirma că biserica ortodoxă a contribuit decisiv la realizarea micii uniri
de la 1859.
107
24 IANUARIE 1859 – UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE SUB

ALEXANDRU IOAN CUZA
Prof. înv. primar Pîrvulescu Claudia

UnireaTãrii Românești cu Moldova, înfãptuitã la 24 ianuarie 1859, reprezintă actul politic

care stã la baza României moderne si a formãrii naţiunii române. Împrejurãrile istorice nu au permis
unirea simultanã a celor trei ţări române-Moldova, Transilvania, Tara Româneascã. Statul naţional
român s-a format treptat, începând cu Unirea din 1859 si încheindu-se în 1918, când lupta de elibe-
rare naţională a poporului român va fi încununatã de victorie. Bârlãdenii vor sărbători astăzi 153 de
ani de la Unirea Moldovei cu Tara Româneascã, săvârşită la 24 ianuarie prin alegerea ca domnitor a
lui A.I. Cuza în ambele ţări româneşti: al Moldovei, pe 5 ianuarie, şi al Tãrii Româneşti, pe 24 ianu-
arie. La orele 10.00 va avea loc depunerea de coroane la statuia marelui domnitor, bârlãdean prin
naştere, urmată apoi de o manifestare culturală la Cercul Militar din Bârlad.
Al. I. Cuza, înfăptuitorul Unirii de la 24 ianuarie 1859, face parte dintr-o veche familie mol-
doveneascã, din pãrtile Fãlciului, familie de cluceri, spãtari, comişi, isprăvnici. Alexandru Ioan Cu-
za s-a nãscut la Bârlad, pe 20 martie 1820. A învăţat pânã în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe
câţiva dintre viitorii sãi colaboratori, între ei fiind si Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde
îşi ia bacalaureatul în litere. Întors în țarã, a intrat în armatã. S-a cãsãtorit în 1844, cu Elena Rosetti.
În timpul evenimentelor din 1848, Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la
Hotelul Petersburg din Iaşi, cerând înfãptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunãrii
arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat si Cuza; a reuşit apoi sã scape de sub pazã si
sã fugã în Transilvania. Cuza are ocazia sã participe la Marea Adunare de la Blaj, de la 3/15 mai
1848, dupã care se retrage în Bucovina. În timpul domnitorului Grigore Ghica s-a reîntors în ţară si,
în perioada pregătirii unirii, îndeplinea funcţia de pârcãlab de Galaţi. Ca formă de protest fatã de
falsificarea alegerilor pentru adunãrile ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de
pârcãlab.
Mai întâi a fost Moldova

Patriot cu idei liberale, nu radicale însã, Cuza a fost acceptat chiar si de partizanii celor doi
Sturza care candidau susținuți de conservatori. La 5 ianuarie 1859, a fost ales domnitorul Moldovei
cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova. În drum spre Constantinopol, delegaţia
Moldovei s-a oprit si la Bucureşti, influentând reprezentanţii Partidei Naţionale din adunarea electivă.
A urmat Tara Româneascã

Acum 153 de ani, înziua de 24 ianuarie 1859, Cuza a fost ales si domn al Tãrii Româneşti.
Alegerea sa a produs în întreaga tarã o puternicã explozie de entuziasm. Entuziasmați de victoria
obţinută de confraţii unionişti moldoveni, deputaţii munteni din Adunarea Electivã dau votul lor la
24 ianuarie 1859 aceluiaşi Alexandru Ioan Cuza, transpunând astfel, în fapt, peste prevederile Con-
venţiei de la Paris, dorinta natiunii române. Situatia nou creatã în cele douã principate urma sã facã
obiectul discuţiilor Conferinţei internaţionale de la Paris. Încã din aprilie 1859, Franţa, Rusia, An-
glia, Prusia au recunoscut dubla alegere. Poarta otomanã si Austria au recunoscut abia în septembrie
1859.
Bibliografie:
Dumitru Ivănescu (ed.), UnireaPrincipatelor. Momente, fapte, protagoniști, Iași, 2005.
108
RECUNOAŞTEREA INTERNAŢIONALĂ A UNIRII DIN DATA

DE 24 IANUARIE 1859
Prof. Pîrvulescu Luiza Carmen

onale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie - 25 aug. /6 sept. Misiuni speciale, conduse
de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante şi au reușit
să câștige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua ședință a Conferinței (1/13 aprilie) Fran-
ța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere de la 24 ianuarie 1859. Imperiul
Otoman și Austria însă tergiversau; maimult, se află că se punea la cale o intervenție militară peste
Dunăre. Alexandru I. Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Florești, între Ploiești și Câmpina,
armata moldo-munteană era concentrată spre a face față oricărei situații. După alte amenințări, sub
presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, odată cu Austria, în a 3-a ședință a
Conferinței de la Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască, la rândulei, dubla alegere. Detensi-
onarea situaţiei, atât în relațiile cu Imperiul Otoman, cât și cu cel Habsburgic, îl determină pe domn
să ordone închiderea taberei de la Florești (1 septembrie 1859).
Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie), cu CostacheNegri, recunoscut chiar
de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două ţări. Unificarea armatei începea cu deplasări
La Focșani, nu fără dificultăţi, își începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Con-
(1859- 1862) din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea electivă și promulgate de domn doar
Focșani fiind desființată în 9/21 februarie 1862. [4] Termenul de România, care fusese frecvent fo-
losit, dar neoficial, în anii 1850 cu referire la un stat unitar, situat între Marea Neagră și Munții Car-
pați, a devenit acum numele curent al Principatelor Unite și, începând din 1862, a fost folosit în ac-
tele oficiale ale țării.
Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră, în trecut, un
rol important în viața Principatelor (Rusia, în anii „protectoratului”) au fost bazate, încă din primii
ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea neștirbită a autonomiei țării nou-constituite.
Astfel, prezența militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului
1860, să renunțe la pașapoartele sale solicitate călătorilor români, în mai multe situații supușii Impe-
riului fiind reținuți pentru că au produs diverse neorânduieli. Austria, vehement dușmănoasă, a tre-
buit să accepte că legile statului român sunt valabile și pentru locuitorii cezaro-crăiești aflați aici cu
afaceri. Maghiarii și polonezii, care voiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni,
109
sunt protejați de guvern și de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar
mijloacele necesare.
Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aștep-
ta hotărârea Conferinței de la Constantinopol convocată în acest scop. Cum era de așteptat, încă din
prima ședință Poarta a cerut dreptul de intervenție în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Con-
venției de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La în-
ceputul lunii noiembrie 1861 firmanul (decretul) Unirii era prezentat, dar în condiții considerate, în
țară, inacceptabile.
Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacția energică Camerelor și a guvernelor, poziția intran-
sigentă a lui C. Negri și atitudinea favorabilă a majorității Marilor Puteri garante și-au făcut în cele
din urmă efectul. La sfârșitul Conferinței de la Constantinopol, Poarta a elaborat un nou firman
(4/16 decembrie 1861) prin care a renunțat la condițiile anterior solicitate, Austria păstrându-și ve-
chea poziție.
În ianuarie 1862, guvernele separate din Principate au demisionat pentru a da posibilitatea
alcătuirii la București a primului guvern unic al României.
Șirul de reforme iniţiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitoru-
lui Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franței cât și de cel al Rusiei, a făcut ca actul de la 1859
să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se
numească oficial România.
Bibliografie
110
UNIREA, NAȚIUNEA A FĂCUT-O !
Prof. înv. primar Plăișanu Eugenia

Liceul Tehnoogic Stoina, Gorj
Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918),
a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unirea statelor: Moldova şi Ţara Româ-
nească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca
domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Româ-
nească. Mica Unire de la 1859 a fost primul pas important pe calea înfăptuirii statului naţional uni-
tar român. Prin propriile-i forţe, poporul român realizase Unirea şi întemeiase statul său naţional.
„Unirea naţiunea a făcut-o” avea să declare M. Kogălniceanu în 1862. Ziua de 24 ianuarie se înscria
pentru totdeauna în istoria patriei ca „Ziua renaşterii naţionale”.
unităţii naţionale, a cărei întregire deplină avea să se înfăptuiască în 1918. Ziua de 24 ianuarie ne
va face din nou să retrăim paşii fermi făcuţi de intemperiile istoriei, au suportat jugul asupritorilor,
dar nimic şi nimeni nu le-au putut distruge strămoşii noştri pentru tot ce înseamnă astăzi România.
Veacuri la rând, românii au înfruntat ceea ce au mai sfânt, conştiinţa că sunt români pe aceste acest
pământ românesc plămădit cu oasele strămoşilor noştri.
După înfrângerea revoluţiei de la 1848, ideea unirii a căpătat o forţă sporită în conştiinţa po-
porului român, ea fiind sprijinită de fruntaşii revoluţiei, care luaseră drumul exilului, unde exprimau
în faţa Europei, prin diverse forme şi mijloace, dorinţa de unire a românilor. Convenţia de la Balta-
Liman încheiată la 19 aprilie 1849 de către imperiul ţarist în calitate de „protector" şi imperiul oto-
man ca putere suzerană legifera „până la consolidarea liniştii interne" dreptul de a ocupa cu trupe
Moldova şi Ţara Românească.
La 21 iunie 1853, Rusia, fără nicio declaraţie de război, a ocupat Moldova şi Ţara Româ-
nească. La 30 august, sultanul ordonă domnitorilor Barbu Ştirbey şi Gr. Alex. Ghica „să părăsească
scaunele întrucât nu s-ar face ca funcţionarii Porţii să stea în nişte ţări ocupate de duşmani". Cei doi
domnitori, însă, nu merg la Istanbul, ci aleg Viena, considerând că Austria, neutră în război, le-ar
putea da garanţii.
Profitând de împrejurările favorabile create, Austria, apreciind că a sosit momentul să ocupe
ea Moldova şi Ţara Românească, aşa cum procedase anterior cu Transilvania, Banatul şi Bucovina,
cere Rusiei să-şi retragă imediat trupele din cele două ţări româneşti. În iunie 1854, Austria încheie
o convenţie cu Poarta otomană prin care se obligă să întreprindă toate diligenţele pentru a obţine
evacuarea Principatelor de armata ţaristă, convenţie care nu însemna altceva decât trecerea Princi-
patelor în mod neconvenţional în mâinile Austriei şi încetarea suzeranităţii turceşti asupra lor. Prin
111
acest tratat, se încălcau capitulaţiile acordate Principatelor, adică acele înţelegeri între Poartă şi
Principate, conform cărora Principatele sunt două state suverane sub suzeranitatea Porţii, căreia îi
plătesc tribut, cu condiţia ca Poarta să le apere de toţi duşmanii din afară, oricine ar fi ei, şi totodată
să nu se amestece, sub nicio formă, în treburile lor interne.
La 28 decembrie 1854, puterile aliate Turciei au propus Rusiei un memoriu de negocieri în
vederea încheierii păcii prin îndeplinirea unor condiţii. Aceste condiţii au fost discutate la 15 martie
1855 la Viena în cadrul unei conferinţe la care au participat Anglia, Franţa, Austria, Rusia şi Turcia.
În cadrul acestei conferinţe, după ce s-a convenit că o condiţie a echilibrului european este garanta-
rea integrităţii imperiului otoman, s-a luat în discuţie şi soarta Moldovei şi Ţării Româneşti, punân-
du-se pentru prima oară problema unirii lor şi trecerea sub protectoratul colectiv al puterilor euro-
pene. Numai că opinia marilor puteri era diferită. Turcia era împotriva unirii celor două ţări, fiind
conştientă că acest nou stat va acţiona ulterior pentru obţinerea independenţei. La fel, Austria se
opunea unirii, întrucât statul nou creat putea constitui un exemplu pentru celelalte popoare pe care
le asuprea de veacuri. Anglia, la rândul ei, fiind interesată în menţinerea imperiului otoman, motiva
că momentul unirii celor două ţări este inoportun. Unirea era sprijinită de Rusia, care urmărea des-
membrarea imperiului otoman şi înlăturarea influenţei habsburgice din ţările române, şi de Franţa,
ce socotea că un stat român unit va putea fi condus de un domn numit de Napoleon al III-lea şi va fi
în zonă un punct de sprijin al intereselor sale politice şi economice. Această conferinţă de la Viena
s-a întrerupt fără niciun rezultat din cauza neacceptării de către Rusia a condiţiilor de pace impuse
de către aliaţi. Ea a avut, totuşi, un rol însemnat pentru ţările române, deoarece a luat pentru prima
oară în discuţie problema unirii Moldovei cu Ţara Românească, conturând, în acelaşi timp, poziţia
marilor puteri faţă de acest act istoric.
Lucrările conferinţei au fost reluate la Constantinopole în ianuarie 1856, unde s-a hotărât că
„Valahia şi Moldova, ale căror teritorii fac parte întregitoare din împărăţia otomană, vor păstra ca şi
în trecut o cârmuire separată şi neatârnată, domnii vor fi numiţi de Poartă, Principatele vor fi repre-
zentate în relaţiile cu ţările străine de către agenţii sultanului, iar tratatele încheiate cu Turcia sunt
valabile pentru cele două ţări". În cadrul Congresului de la Paris deschis la 22 februarie 1856 în
scopul încheierii păcii, s-a conturat necesitatea încheierii unui tratat de pace între Austria, Franţa,
Anglia, Prusia, Rusia, Sardinia şi Poarta otomană, fapt consumat la 30 martie acelaşi an. Pentru ţări-
le române acel tratat prevedea: desfiinţarea protectoratului Rusiei instituit în urma păcii de la Adria-
nopol; Principatele sunt scoase de sub tutela Turciei şi puse sub garanţia celor 7 puteri;
Congresul de la Paris a luat în discuţie şi retragerea trupelor austriece întrucât plebiscitul nu
se putea desfăşura în prezenţa unor trupe de ocupaţie. Acest congres, prin rezultatele sale, a influ-
enţat mult spiritele înaintate ale societăţii româneşti, care au înţeles că trebuie să lupte pentru înfăp-
tuirea unirii, primul pas constituindu-l organizarea plebiscitului pentru a se exprima voinţa poporu-
lui. Dorinţa maselor populare pentru unire a stârnit însă reacţia violentă a boierimii conservatoare
sprijinită de Austria şi Turcia. Separatiştii şi-au îndreptat atenţia către Moldova, care era mai depar-
te de sediul Comisiei speciale de informare a celor 7 puteri instalată la Bucureşti, şi unde se găseau
mai mulţi adepţi ai luptei împotriva unirii. Întrucât Congresul de la Paris lăsa la „bunul simţ al Porţii
schimbarea domnilor actuali", la 26 iunie 1856 Turcia a înlocuit pe domnitorii Ghica şi Ştirbey cu
câte un caimacam ( Teodor Balş în Moldova şi Alexandru Ghica în Ţara Românească). Teodor Balş
a întreprins măsuri ferme pentru a împiedica realizarea unirii. Printre altele, a emis un decret de des-
fiinţare a libertăţii presei şi introducerea cenzurii, a început acţiunea de schimbare a tuturor funcţio-
narilor care sprijineau unirea, arestarea şi schingiuirea unioniştilor, interzicerea îmbrăcării costume-
lor naţionale şi înlocuirea vechiului divan cu un guvern alcătuit sub supravegherea Austriei.
Convenţia de la Paris din 7 august 1858 a hotărât ca Moldova şi Ţara Românească să poarte
numele de Principatele Unite. Totodată, a mai decis constituirea unei Comisii centrale pentru pregă-
tirea legilor şi înfiinţarea unei Curţi de Casaţie (ambele cu sediul la Focşani), măsuri de organizare
identică a armatei, precum şi faptul ca fiecare ţară să aibă domnul ei, guvernul ei, adunarea sa legis-
lativă şi administraţia sa separată.
În acest context, la 5 ianuarie 1859 Adunarea Electivă de la Iaşi proclamă în unanimitate
drept domn al Moldovei pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, iar la 24 Ianuarie 1859, sub presiunea
112
populaţiei adunate pe dealul Mitropoliei, Adunarea Electivă de la Bucureşti proclamă drept domn al
Ţării Româneşti pe acelaşi Cuza. La 5 ianuarie 1859, cu prilejul alegerii lui Cuza ca domn al Mol-
dovei, M. Kogălniceanu spunea: „Alegându-te pe Tine Domn în ţara Noastră, noi am voit să arătăm
lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, om nou. O, Doamne! Mare şi frumoasă îţi este misiu-
nea...Fii dar omul epocei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare; iar Tu, Măria
Ta, ca Domn, fii bun şi blând, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toţi Domnii au fost ne-
păsători sau răi...Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii Domn cetăţean; urechea ta să fie pururea deschisă
la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire. Porţi un frumos şi scump nume. Numele lui Alexandru
cel Bun, să trăieşti dar mulţi ani! Ca şi dânsul, fă, o ,Doamne, ca prin dreptatea Europei, prin dez-
voltarea instituţiunilor noastre, prin simţimintele Tale patriotice, să mai putem ajunge la aceste tim-
puri glorioase ale naţiei noastre, când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor împăratului din Bi-
zanţ că România nu are alt ocrotitor decât pe Dumnezeu şi Sabia Sa".
Într-un discurs rostit de acelaşi Kogălniceanu în 1863 în faţa parlamentului a spus: „Unirea,
domnilor, eu nu cunosc nimănui dreptul să zică că Unirea este opera sa, Unirea este actul energic al
întregii naţiuni române, e marea noastră conquistă şi, de aceea, domnilor, nici chiar domnitorului,
dar încă unui singur particular, nu-i recunosc şi nici nu-i voi da vreodată dreptul acesta de a zice că
el a făcut singur Unirea. Nu, domnilor, Unirea, naţiunea a făcut-o, naţiunea care a ales un domn
pentru ambele ţări, cu misiunea de a realiza Unirea". în cei 7 ani de domnie, Cuza a înfăptuit refor-
me radicale în toate domeniile, rămânând în istoria neamului românesc o figură legendară, un om
providenţial, un fondator al statului român modern.
Bibliografie:
-Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, Dela statul geto-dac la statul român unitar, Editura Ştiinţifică şi En-
ciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 228-310.
-Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi,
Editura Albatros, pag. 603-610.
-Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1997, pag.229-237
113
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE A FOST ȘI O PROBLEMĂ

EUROPEANĂ
Prof. Eleonora POPA

Şcoala Gimnazială Crușeț, Gorj
În acest an, pe 24 ianuarie, aniversăm 160 de ani de la unirea celor două țări surori: Moldova
și Țara Românească. Strădaniile și sacrificiile generației de intelectuali români însuflețiți de ideile
Revoluției franceze și de idealul național al unirii Principatelor s-au manifestat în conjunctura favo-
rabilă creată de politica europeană a împăratului francez Napoleon al III-lea, al cărui rol în crearea
statului român modern este unanim definit drept providențial.
Rezumând liniile directoare ale diplomației lui Napoleon al III-lea, istoricul francez Paul
Guériot scria: "A dorit să devină campionul popoarelor oprimate, să intervină ca un schimbator de
soartă, să joace în Europa și chiar dincolo de ea un rol de arbitru providențial. Când Turcia este
amenințată de Imperiul țarist, împăratul intervine în favoarea Turciei prin Războiul Crimeii. Italia
suferă sub dominația Austriei, el nu ezită să susțină Italia. Mexicul este sfâșiat de lupte interne,
amenințat cu absorbirea de Statele Unite, Napoleon al III–lea concepe proiectul de a pacifica Me-
xicul, de a-l regenera prin crearea unui mare Imperiu latin care să contracareze aviditatea anglo–
saxonă". Unirea Principatelor Române se încadra perfect în acest proiect al unui sistem de pace ge-
nerală într-o Europă constituită din state naționale și independente, fondate pe baza ideilor Revolu-
ției franceze.
Această sensibilitate față de cauzele naționale a creat terenul favorabil de manifestare pentru
românii pașoptiști care trăiau în exil la Paris și pentru prietenii lor francezi, personalități recunoscu-
te, care, menținând constant în atenția împăratului problematica celor doua principate române, au
facut din aceste ținuturi de la gurile Dunării o prioritate pentru politica externă franceză. Manifestă-
rile menite să susțină cauza românilor s-au intensificat în perioada premergătoare Congresului de la
Paris din anul 1856, care a pus capăt Razboiului Crimeii (1853-1856).
Potrivit lucrării istoricilor francezi consulari, ulterior, imperiali, Abel Douay și Gérard Her-
tault Când Napoleon al III–lea a declanșat nașterea României ("Quand Napoléon III suscita la
nasissance de la Roumanie"), în anul 1854 Hyppolite Desprez i-a prezentat împăratului un memoriu
asupra necesității unirii Moldovei cu Țara Românească, memoriu în care apărea și sugestia încre-
dințării coroanei acestui nou stat unui principe străin, deoarece nici una dintre marile familii româ-
nești nu ar fi adus stabilitatea și credibilitatea date de un prinț pur sânge, provenit dintr-una din ma-
rile familii domnitoare ale Europei. Inclusiv soția lui Napolean al III-lea, împărăteasa Eugénie a fost
sensibilizată față de cauza românilor personal de către Constatin Rosetti, care i-a fost prezentat îm-
părătesei de către Prosper Mérimée.
În numerele din 15 ianuarie și 1 martie 1856 ale prestigioasei publicații Recenzia a două
lumi ("Revue de Deux Mondes"), Edgar Quinet publica studiul Românii ("Les Roumains"), prece-
dat de o scrisoare adresată românilor, în care îi asigura pe aceștia că problema lor "… a devenit o
chestiune de interes și de onoare pentru Europa. Va exista o Românie sau nu va mai exista onoare,
nici libertate, nici garanții, nici credință de nici un fel în Europa și încă în acest caz veți fi într-o
situație egală cu cea a celorlalți". Edgar Quinet pleda în numele românilor, "frați uitați" întru latini-
tate, "marcă de noblețe" "în mijlocul barbarilor". Mergând chiar mai departe, Edgar Quinet a pledat
chiar pentru desăvârșirea unirii, prin alăturarea Transilvaniei. Cu sprijinul puternic al împăratului
Napoleon al III–lea și al cercurilor politice și intelectuale pariziene, în Tratatul de la Paris din anul
1856 au fost incluse clauze favorabile cauzei românilor. Astfel, Rusia a fost nevoită să renunțe la
protectoratul asupra Principatelor dunărene, instituindu-se sistemul Puterilor Garante, în care Franța
avea o influență crescută.
De asemenea, a fost creată la București o comisie prezidată de un francez, baronul Charles
de Talleyrand (fiul unui nepot al influentului prim-ministru al Franței, Charles-Maurice de Tal-
leyrand-Périgord), care avea ca misiune proiectarea bazelor viitoarei organizări a Principatelor Ro-
mâne. Împăratul a obținut numirea a doi regenți, pentru Moldova și pentru Valahia, pentru perioada
114
în care Divanurile ad-hoc ale celor două țări lucrau la elaborarea viitoarei Constituții a țării.
Unirea Moldovei și a Munteniei devenea astfel, spun Abel Douay și Gérard Hertault, "pri-
ma aplicație a politicii naționalităților (...) Napoleon al III–lea nu se îndoia că Divanurile ad–hoc
(din Moldova și Țara Românească) vor elabora o constituție care va promova unirea celor două
principate. El a crezut ca a caștigat", subapreciind însă opoziția altora dintre Puterile Garante, în
primul rând a Turciei și a Marii Britanii. Dacă în Muntenia, care îl avea ca regent pe domnitorul
Alexandru Ghica, alegerile pentru Divanul ad-hoc au decurs corect, partida unionistă obținând ma-
joritatea - așa cum era de așteptat, în Moldova în schimb, care dupa moartea locțiitorului domnesc
Teodor Balș ajunsese sub conducerea lui Nicolae Vogoride - aspirant la tronul Moldovei, unioniștii
au fost marginalizați prin intervenții grosiere (acesta a falsificat listele electorale de reprezentare în
Divanul ad-hoc, prin înlocuirea listelor electorale ale unioniștilor cu cele ale antiunioniștilor), care
au suscitat proteste atât pe plan intern, cât și pe plan internațional. Acum era momentul pentru o no-
uă intervenție a împăratului francez – fidel susținător a cauzei românilor din motive strategice pen-
tru Franța.
Abel Douay și Gérard Hertault relatează că Napoleon al III–lea, pentru îndeplinirea planuri-
lor sale, a decis că este necesară o întâlnire urgentă cu regina Angliei, pentru clarificari. La data de
6 august 1857, Napoleon al III–lea, însoțit de către împărăteasa Eugénie, ajungea pe Insula Wight,
unde perechea regală britanică își petrecea vacanța. În aceeași zi, pentru a-și demonstra hotărârea,
împăratul a amenințat public cu ruperea relațiilor diplomatice cu Turcia, ordonându-i lui Thouvenel,
ambasadorul francez la Înalta Poartă, să se îmbarce pe un vas francez și să tragă cu tunul în portul
Constantinopole.
Întâlnirea crucială și convorbirile între cei doi omologi suverani au avut loc la Osborne, între
6 si 9 august 1857. Împăratul Franței a pledat, printre altele, pentru noi alegeri în Principatele dună-
rene și desemnarea, aici, a unor noi mari electori. În consecință, a militat deschis pentru constituirea
a două noi Divanuri ad-hoc în Moldova și Țara Românească.
"Foarte repede, încă de la începutul discuției, Napoleon al III–lea a înțeles că era primor-
dial pentru Anglia să împiedice unirea celor doua Principate românești și, în consecință, nașterea
unei noi țări susceptibile, credea Anglia, să destabilizeze regiunea. Pentru împărat, era important
în primul rând să obțina anularea alegerilor trucate (recent în Moldova). Cu două adunari deschi-
se spre progres și spre binele poporului, toate celelalte (obiective) aveau să urmeze. Era suficient
să se dea dovadă de răbdare și să se urmeze neobosit politica pașilor mărunți." Rezultatul discuții-
lor a fost un Protocol de acord în care, spun aceiași istorici francezi, "suveranii s-au jucat cu cuvin-
tele". Napoleon al III–lea a obținut sprijinul Angliei în presiunile asupra Turciei pentru anularea
alegerilor. Suverana britanică a obținut "semnatura lui Napoleon al III-lea pe un text redactat (inten-
ționat) ambiguu cu privire la menținerea separării celor două state" românești.
Întâlnirea a fost calificată la aceea dată drept triumf al politicii externe franceze, deși amba-
sadorul Angliei la Constantinopole, lordul Stratford de Redcliff, și-a dat seama de jocul împăratului
Franței și de consecințele pe termen lung ale acordului, de faptul că alegerile pentru Divanurile ad-
hoc se vor transforma, de fapt, într-un plebiscit pentru unire. Dar Protocolul de acord era deja sem-
nat.
În septembrie 1857, în cele două state dunărene au avut loc noile alegeri pentru desemnarea
reprezentanților în cele două Divanuri ad–hoc. Conform relatărilor consulilor francezi din București
și Iași, imediat dupa constituirea lor, acestea au votat în unanimitate moțiuni solemne pentru unire,
pe care le-au transmis celor șapte Puteri Garante. Apoi, marii electori s-au reunit în primele zile ale
anului 1859, pentru a-i desemna pe noii regenți. Împăratul Napoleon al III–lea era informat zilnic
asupra situației din Principate, prin intermediul celor doi consuli ai săi: Louis Béclard, de la Bucu-
rești, și Victor Place, de la Iași.
După ce numele său a început să circule dintr-o dată în mediile politice din Moldova, ca o
soluție la rezolvarea impasului provocat de faptul că reprezentanți din fiecare mare familie aspirau
să devină regenți, Alexandru Ioan Cuza a fost ales regent al Moldovei. Béclard și Place au contri-
buit la conturarea ideii alegerii lui A. I. Cuza și la București. Descriind atmosfera din adunarea elec-
torilor munteni, Béclard a scris: "Un strigăt unanim, ‹Traiască prințul Cuza!›. Acest strigat s-a au-
115
zit în sala de ședință. A fost apoi repetat de mulțime care, adunată în jurul clădirii, venise de pretu-
tindeni pentru a participa la o manifestație improvizată." Într-o telegramă adresată ministrul de ex-
terne al Franței, contele Walewski, Victor Place scria la rândul său: "Chiar fără să vrea, oricine ar
fi atins de atâta entuziasm. Este un spectacol care îi mișca și pe cei mai insensibili, al unui popor
care saluta, prin asemenea aclamații, regenerarea sa." Se născuse Romania, "avându-l ca naș pe
Napoleon al III–lea și ca mama având Franța", au apreciat istoricii Douay Abel și Hertault Gérard.
Constituirea statului român modern nu au fost doar un moft sau un episod al domniei împă-
ratului Napoleon al III–lea. El milita pentru acest proces politic și istoric important pentru Europa
acelor vremuri deoarece dorea un stat puternic și un prieten fidel ca tampon între Imperiul țarist și
Occident. Totodată, consolidarea Principatelor dunărene unite a fost și o preocupare constantă a îm-
păratului Napoleon în toți anii de domnie ai lui Cuza (ianuarie 1859-februarie 1866). În tot acest
timp, împăratul francez nu a încetat să își ofere sfaturile și să trimită în Principatele române și, după
anul 1862, în România colaboratori de nivel înalt, întărind constant legăturile dintre Franța și statul
nou constituit. După abdicarea forțată a domnitorului Cuza, în urma manevrelor murdare ale ”mon-
struasei coaliții” din anul 1866, tot împăratul francez Napoleon al III–lea a fost acela care a reușit să
contracareze ideea ca România să nu mai existe și principatele să fie din nou despărțite, convingând
Puterile Garante să constituie o nouă comisie și câștigând astfel timp până la aducerea urgentă pe
tronul românesc a prințului Carol de Hohenzollern, sub a cărui domnie România avea să devină in-
dependentă și, ulterior, să acceadă la statutul de regat.
Astfel, prin propriile-i forțe și cu ajutorul Franței prietene, poporul român a realizat unirea
de la 1859 şi a întemeiat statul său naţional. ”Unirea naţiunea a făcut-o” avea să declare Mihail Ko-
gălniceanu în 1862, când sintagma Principatele unite a fost înlocuită cu denumirea de România. În
acest fel, ziua de 24 ianuarie s-a înscris în istoria României ca “Ziua renaşterii naţionale”. Punând
bazele României moderne, Unirea din anul 1859 a însemnat o etapă esenţială pe drumul unităţii
naţionale, a cărei întregire deplină avea să se înfăptuiască în anul de grație 1918, la data de 1 De-
cembrie.
Bibliografie:
1. Constantin Daicoviciu, Miron Constantinescu, Istoria României, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 1969;
2. Dan Berindei, Constituirea României moderne, Editura Enciclopedică, București, 2009;
3. idem, "Edgar Quinet: ‹Va exista o Romanie...›", de pe Internet, pe site-ul:
www.itcnet.ro/history/archive/mi1999/current1/m5.htm;
4. Douay Abel, Hertault Gérard, Quand Napoléon III suscita la nasissance de la Roumanie, în "Na-
poleonica", nr. 3, online;
5. Florin Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman, Ediție revăzută și adaugită, Editura
Cărturești, București, 2013.
116
UNIREA CEA MICĂ DE LA 1859
Prof. înv. primar Popescu Luciana-Oana

Școala Primară Urda De Jos, Gorj
Unirea celor două principate a fost un proces care a început în 1848, bazat pe puternica
apropiere cultural și economic între cele două țări. În anul 1848 s-a realizat uniunea vamală între
Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
La 1 ianuarie 1848, domnitorul muntean Gheorghe Bibescu face primul pas spre unirea
Principatelor, desființând Vama din Focșani, care era cel mai important punct vama linter cele două
țări.
după războiul Crimeii (1853 – 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două
Principate, cât și pe plan internațional. Situația externă se arăta favorabilă.
În ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă de la Iași a ales ca domn al Moldovei pe can-
didatul partied naționale, Alexandru Ioan Cuza.Dupa alegerea din Moldova, privirile întregului po-
por român erau ațintite spre Bucuresti. Adunarea electivă si-a deschis lucrările la 22 ianuarie
1859.Încă din prima zi,mii de oameni, mobilizați de tineri unioniști, se adunaseră în fața clădirii un-
de avea loc adunarea. Erau prezenți tăbăcari, măcelari,meseriasi,negustori, țărani din satele județe-
lor Ilfov și Dâmbovița, elevi ai claselor superioare și ai învățământului de specialitate. Mulțimea
manifestă vehement împotriva partidei reacționare, care susținea alegerea lui Gh. Bibescu.
mător era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline.Fără a aștepta verdictul altor reuniuni
cințele hotărârilor adoptate prinConvenția de la Paris. Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia erau de
acord cu unirea deplină.Alexandru I. Cuza aștepta hotărârea Conferinței de la Constantinopol con-
vocată în acest scop. Cum era de așteptat, încă din prima ședință Poarta a cerut dreptul de interven-
ție în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Convenției de la Paris, iar Austria a admis unirea
doar pe durata domniei luiAlexandru I. Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861 firmanul Unirii era
prezentat, dar în condiții considerate, în țară, inacceptabile.
României și al primului govern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești,
AlexandruIoan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.
Alexandru Ioan Cuza a dat o atenție deosebită unificării militare. Un prim pas în acest sens a
fost concentrarea unităților într-o tabără militară unică la Florești, în primăvara și vara anului 1859.
Armata unificată avea datoria să apere autonomia țării împotriva unei eventuale intervenții străine și
să fie oricând pregătită pentru obținerea independenței naționale.
În domeniul politicii externe se înregistrau succese importante. Deși în stare de dependență
față de Imperiul otoman,Principatele Unite duceau tot mai mult o politică externă proprie. În anul
1860 se înființează prima agenție diplomatică română (la Paris) și se încheie convenția telegrafică
cu Rusia, cea dintâi convenție internațională a Principatelor.
Bibliografie
• Miron Constantinescu - IstoriaRomaniei, Ed.Didacticasi pedagogica,1969
• Dan Berindei, Constituirea României moderne,editura Enciclopedică, București, 2009
117
ALEXANDRU IOAN CUZA
Prof. înv. preșcolar Porfire Vasilica

Grădinița Măiag, Gorj
„… Cuza a domnit numai 7 ani, scurt răstimp din viaţa omenească şi când a fost ales era în
vârstă de 39 de ani, deci om format, în care se cristalizaseră însuşirile cele mai de seamă ale caracte-
rului său.
Mai întâi ca fizic, Alexandru Cuza era „un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o în-
făţişare plăcută şi ademenitoare.Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile sa-
le diplomatice”
Când îl atingeai, niciodată nu-ţi rămânea dator cu răspunsul. El era foarte sincer şi prieten
adevărat, dar şi către cine nu-I plăcea, se arăta îndată, căci nu ştia să se făţărească. El nu iubea pom-
pa şi arătărilee xterioare şi făcea foarte puţin caz de ovaţii şi de sărbători, pe care cele de mai multe
ori ştia că sunt de comandă (asupra acestui punct vezi salutarea cei-o făcură ţăranii la 11 decembrie
1861)
Era nelacom de bani, şi cea mai bună dovadă despre aceasta este, după cum spune Bolinti-
neanu, el a fost unul din domnii ce a ieşit din domnie fără să fi făcut avere mare.
El nici nu avea nevoi prea mari; nu iubea luxul, masa şi traiul său erau cumpătate, avea însă
mare plăcere pentru cai frumoşi, cu toate că nu era bun călăreţ.
Într-un grad înalt era dezvoltat la el simţământul dreptăţii, pe care o recunoştea chiar şi către
duşmanii săi. Aşa când apără pe mitropolitul Meletie, care era să fie dat în judecată, pentru că tăgă-
duise legitimitatea adunării din 1858, când cerusă se recunoască prinţul Grigore M. Sturza de depu-
tat în aceeaşi adunare, când anulă în afacerea antreprizei şoselei din Galaţi sechestrul pus pe averea-
lui Lascăr Catargiu, care cu toate acestea devenise unul din duşmanii lui cei mai rostiţi.
Pe lângă dreptate avea însăşi o mare delicateţe de simţăminte.Asupra acestui punct, domnul
I. Zane spune, că pe când Bolintineanu, fostul ministru şi prieten al lui Cuza, stătea în casa părinte-
lui d-lui Zane şi era plin de datorii, pe lângă că era şi greu bolnav, Cuza ştiindu-l mândru, întrebu-
inţase următorul mijloc pentru a-l face să primească un ajutor. Pusese pe unneguţător să-I scrie, că
odată l-a înşelat cu o sumă de bani, dar mustrându-l conştiinţa, i-o restituie (Scrisoarea d-lui Iuliu
Zane către A.D.Xenopol, publicată în Arhiva, XII, 1901, nr. 1-2).
Cuza era apoi foarte mândru şi nu pleca uşor capul înaintea altuia.Încă din timpul pârcălăbi-
ei lui, pe când oştirile austriece ocupau Galaţiul, soldaţii nemţi obişnuiau a face multe necuviinţi.
Cuza ceru de mai multe ori comandantului trupelor din Galaţi să-şi înfrâneze oamenii, la care I se
răspundea tot cu glume. Într-o zi el trimise o companie de soldaţi români, ca să prindă pe acei aus-
trieci prin crâşme şi alte locuri publice, îi legă cot la cot şi îi aduse la cazarmă. Comandantul, pentru
a nu păţi şi altădată o atare ruşine, sau spre a nu fi nevoit a se opune cu putere şi a vărsa sânge, luă
măsura de a pune soldaţii săi la rânduială. Această notă a caracteruluilui Cuza va domina mai ales în
politica lui exterioară. Cuza era un înfocat naţionalist şi patriot, precum o dovedesc mai întâi răsu-
nătoarea lui demisie, apoi ţinuta sa mândră şi vrednică faţă cu toate puterile, în tot timpul domniei
lui ţinta lui supremă fiind ridicarea politică a poporului său, după cum dovedeşte şi după ieşirea lui
din domnie, refuzul său de a intra în ţară cu ajutorul baionetelor străine, când Franţa îi făcu această
propunere.
Faţă de clasele ţării, Cuza era un potrivnic al boierilor, un partisan declarat al poporului de
jos şi un luptător aprig şi neobosit pentru egalitatea social şi răsturnarea privilegiilor şi în această
privire omul cel mai potrivit pentru perioada de dezvoltare în care intra poporul românesc şi care
trebuia să-l prefacă din starea de barbarie oriental în aceea a occidentului civilizat.
Îi plăceau loviturile zdravene, neaşteptate (Cât despre celelalte defecte cei se puneau în sea-
mă, Bolintineanu spune: „Se imputau domnului patima jocului. El nu juca alta decât jocuri ordinare
cu amicii de când se numise domn. Îl acuzau de mândrie … În casă era amabil cu toţi, îi punea pe
toţi să şadă, le permitea să fumeze, să râdă. Îl acuzau de băutură, nu bea decât apă la masă şi lichior
după masă. Îl acuzau de patimă pentru femei. Nu a despărţit niciun bărbat de femeia sa, nu a făcut
118
să plângă nici o mamă pentru fiica sa răpită”)…

Acest om închegat de fire din tainele eredităţii, era să urce petronul ţărilor române în mo-
mentul cel mai critic al vieţiilor, atunci când tratatul de la Paris, scoţându-le de sub jugul turcilor şi
al ruşilor sub care stătuse până atunci încujbate, le chema la viaţă nouă, atribuindu-le un rol în mer-
sul politic al lumii…”
Bibliografie:
1. Bolintineanu, ViaţaluiCuza –Vodă.
2. AnghelDimitrescu, DiscursurileluiBarbuCatargiu, Bucureşti, 1886
3. AnghelDimitrescu, DiscursurileluiBarbuCatargiu, Bucureşti, 1886.
119
24 IANUARIE 1859 - MICA UNIRE

Prof. Prodan Elena

Prof. Stroescu Mariana
Prof. Nicolaescu Petronela
Școala Gimnazială Devesel
În 24 ianuarie 1859 a avut loc Mica Unire – Unirea Principatelor Române sub condu-
cerea lui Alexandru Ioan Cuza. Mica Unire de la 1859 a fost primul pas important pe calea în-
făptuirii statului național unitar român.
Unirea celor două principate a fost un proces care a început în 1848, bazat pe puterni-
ca apropiere culturală și economică între cele două țări. În anul 1848 s-a realizat uniunea vamală în-
tre Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
cele două Principate să fie persoane separate,
În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parla-
mentul și Guvernul, realizând unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a
fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin Con-
stituția adoptată la 1 iulie 1866, Principatele Unite încep să se numească oficial România pentru ca
la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România creându-se actualul stat.
la adunarea de la hotelul “Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Prin-
tre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza; a reuşit apoi să
Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.
Moldova.
120
Bibliografie
• Berindei, Dan, Dubla alegere din 24 ianuarie/5 februarie 1859, în „Historia”, 2003, (2), nr. 15,
pp. 38 - 40
• Berindei, Dan (coord.), Documente privind domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859 - 1861), Bu-
cureşti, Editura Academiei RSR, 1989
• Ciupală, Alin, Istoria modernă a românilor. Organizarea statului şi a sistemului instituţional,
Bucureşti, Editura Tritonic, 2009
• Giurescu, Constantin C., Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966
• Ivănescu, Dumitru, Alexandru Ioan Cuza în conștiința posterității, Iași, Editura Junimea, 2001
• Slăvescu, Victor, Finanţele României sub Cuza Vodă, vol. I-II-III, Bucureşti, Editura Fundaţiei
Culturale „Magazin Istoric”, 2003
• Xenopol, Alexandru D., Domnia lui Cuza-Vodă, vol. I-II, Iaşi, Tipografia Editore „Dacia”, P.
Iliescu şi D. Grossu, 1903
121
UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE- UN SINGUR DOMN, UN STAT

UNITAR
Prof. Rădoi Liana Mihaela

G.P.P. Nr.1 Caracal, Olt
Din ziua Unirii Moldovei cu Ţara Românească, Mica Unire, fără de care nici Marea Unire
din 1918 nu s-ar fi realizat, statul român a intrat în perioada sa modernă, prin reformele începute
sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, şi a făcut primul pas important pe calea înfăptuirii statului
naţional unitar român.
La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta Principatelor Ţării Româneşti şi Moldovei se afla în
mâinile Imperiului Otoman şi ale Rusiei Ţariste, care se opuneau unirii lor. Obiectivul fundamental
al românilor, ''Unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat neatârnat românesc'', fusese
afirmat clar în 24 mai 1848, la Braşov, prin programul-legământ ''Prinţipiile noastre pentru reforma-
rea patriei''.
Neţinând cont de interesele poporului român, în primăvara anului 1849 Imperiul Otoman şi
Rusia Ţaristă au încheiat la Balta-Liman o convenţie care afecta grav suveranitatea Principatelor. Se
stabilea ca domnitorii ţărilor româneşti să fie numiţi direct de sultan, cu acordul Rusiei Ţariste, şi
aceştia să fie consideraţi înalţi funcţionari ai Imperiului Otoman. În Moldova a fost înscăunat Gri-
gore Alexandru Ghica, iar in Ţara Românească Barbu Ştirbei. Deşi domnitorul muntean nu se împo-
trivea uniunii, el nu s-a dovedit la fel de entuziast ca domnitorul moldovean, care a înlăturat res-
tricţiile impuse revoluţionarilor paşoptişti, i-a reprimit în principat şi a permis reorganizarea mişcă-
rii unioniste în Moldova.
După izbucnirea Războiului Crimeii, în 1953, ambii domnitori şi-au pierd scaunul domniei
când trupele ruseşti au ocupat Principatele, fiind urmate, după retragerea lor, de cele habsburgice şi
otomane.
Războiul, care a durat trei ani, s-a încheiat cu înfrangerea Imperiului Ţarist, iar Tratatul de
pace încheiat la Paris în 1856 a avut prevederi care priveau şi statutul celor două Principate Române.
Protectoratul Imperiului Rus era înlăturat, iar Principatele urmau să beneficieze de garanţia
colectivă a Marilor Puteri, se păstra suzeranitatea otomană, dar se garanta independenţa administra-
tivă, erau realipite Moldovei judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail şi se constituiau Divanurile Ad-hoc,
care să exprime voinţa românilor în privinţa unirii. În locul celor doi domnitori au fost numiți cai-
macani care să prezideze hotărârile poporului.
Noul climat politic a determinat şi reîntoarcerea acasă a intelectualilor patrioţi moldoveni şi
munteni care au organizat formarea Comitetelor Unirii.
În aceste Divanuri Ad-hoc urmau să fie prezenţi pentru prima dată şi ţărani, alături de repre-
zentanţi ai Bisericii, ai marii boierimi şi ai burgheziei. Toate forţele sociale şi politice erau chemate
să se pronunţe în problema Unirii.
În Ţara Românească majoritatea covârşitoare a opiniei publice susţinea ideea Unirii, în
Moldova însă situaţia s-a complicat.
Partidei Unioniste, în frunte cu Mihail Kogălniceanu şi Alexandru Ioan Cuza, i se opuneau
ferm cei care doreau menţinerea separării, iar argumentele lor erau tradiţiile celor două Principate
şi temerea că muntenii vor lucra împotriva moldovenilor. Separatiştii îi aveau în frunte pe Gheorghe
Asachi şi Costache Negruzzi şi de partea lor Austria şi Turcia, dar şi pe caimacanul Nicolae Vogoride.
Au urmat manevre politice, falsificarea listelor electorale pentru Divanurile Ad-hoc, dezvă-
luiri ale falsului în presa timpului, tensiuni sau ruperea relaţiilor diplomatice. În cele din urmă,
alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate şi, în septembrie 1857, divanurile din cele două
Principate s-au pronunţat pe rând în favoarea Unirii.
În 1858 şi Marile Puteri europene acceptau prin Convenţia de la Paris uniunea între cele do-
uă ţări, cu instituţii proprii, dar cu armată şi Curte de Justiţie comune şi cu o Comisie Centrală la
Focşani, care urma să facă legi de interes comun.
Au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care trebuiau să îi desemneze pe cei doi
122
domni şi au apărut din nou divergenţele. Configuraţia în ambele Adunări Elective era asemănătoare,
împărţită în două grupări - una liberală şi altă conservatoare. Fiecare dorea unirea, dar cu un domn
care să le asigure păstrarea puterii politice.
În Moldova, liberalii l-ar fi dorit ca domn pe Costache Negri, Vasile Alecsandri sau pe Mi-
hail Kogălniceanu, în timp ce conservatori îl propuneau pe fostul domn Mihail Sturdza, sau pe fiul
său, Grigore Sturdza.
Şi în Ţara Românească situaţia era asemănătoare. Se luptau pentru domnie Barbu Ştirbei,
Gheorghe Bibescu, Alexandru Ghica şi Dimitrie Ghica.
Convenţia de la Paris prevedea modul de organizare a Principatelor, dar nu specifica faptul
că nu poate fi aceeaşi persoană atât domn al Moldovei, cât şi domn al Ţării Româneşti.
În Moldova, după o altă serie de manevre politice şi chiar conspiraţii cu trădări şi spioni, du-
pă cum spun unii istorici, a fost găsită o soluţie de compromis: urma să fie domn hatmanul Alexan-
dru Ioan Cuza, comandantul armatei.
Nu era o personalitate de prim rang, dar în cele din urmă grupările politice l-au sprijinit pe
neexperimentatul Cuza, preferându-l în faţa unui politician redutabil.
Pe 5 ianuarie, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei. În cercuri-
le politice din Ţara Românească, colonelul Cuza nu era cunoscut, dar oricine ar fi fost ales în Mol-
dova trebuia ales şi la Bucureşti.
În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naţionale s-au reunit la Hotelul Concor-
dia din Bucureşti unde, pentru prima oară, s-a spus ceea ce până acum fusese doar o năzuinţă: Cuza
trebuia ales ca domn al ambelor Principate pentru a se înfăptui Unirea.
În 24 ianuarie, Alexandru Ioan Cuza fost ales în unanimitate domn al Ţării Româneşti, iar
populaţia strânsă în jurul Dealului Mitropoliei a primit vestea cu cea mai mare bucurie.
Ziarul Românul din 27 ianuarie scria despre acest moment fericit: ''... Nu se auzeau în toată
capitala decât cele mai vii demonstraţii de bucurie... singurul spectacol care se vedea pe toate
uliţele, pe la toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureştilor. Fraţii noştri ţărani... strigau
acum cu toată puterea energică a sufletelor lor: Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! Se
aruncau unii în braţele altora, fără deosebire de condiţii, ca şi cum toţi, în general, ar fi scăpat de
jugul cel mai apăsător''
Nici dubla alegere a lui Cuza şi nici recunoaşterea internaţională a Unirii nu au fost însă
obţinute uşor, pentru că Înalta Poartă şi Austria le considerau drept o încălcare a Convenţiei de la
Paris.
Au urmat misiuni diplomatice conduse de apropiaţi ai lui Cuza în capitalele Marilor Puteri,
conferinţe, tergiversări şi chiar ameninţări de intervenţie militară. Dar fermitatea lui Cuza, reacţia
energică a Camerelor şi a guvernelor, poziţia intransigentă a marelui diplomat Costache Negri şi
atitudinea favorabilă a majorităţii Marilor Puteri garante au avut ca rezultat în septembrie 1859 re-
cunoaşterea dublei alegeri a domnitorului Cuza, la Conferinţa de la Paris.
Deplina Unire a fost recunoscută 2 ani mai târziu, la Conferinţa de la Constantinopol, când
Înalta Poartă a renunţat la toate condiţiile pe care le solicitase anterior. Austria, în schimb, era dis-
pusă să recunoască Unirea doar pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
Prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească s-a format un stat unitar care a adoptat numele
de România, cu Capitala la Bucureşti, cu o singură Adunare şi un singur Guvern. Era primul pas pe
calea înfăptuirii statului naţional unitar român.
În timpul domniei sale a fost reformată şi justiţia, au fost concepute o nouă lege electorală,
Codul Civil şi Codul Penal inspirat de legislaţia franceză, învăţământul primar a devenit obligatoriu
şi s-au înfiinţat Universitatea de la Iaşi în 1860, cea din Bucureşti în 1864 şi a fost organizată Arma-
ta naţională.
Aplicarea reformelor s-a lovit însă de rezistenţa Adunării Legiuitoare, pe care a şi dizolvat-o
la 2 mai 1864 prin forţă. În acelaşi an a fost supusă aprobării poporului o nouă Constituţie, prin care
domnitorul avea puteri sporite, ceea ce a atras atât nemulţumiri interne, cât şi din exteriorul ţării.
Împotiva domnitorului s-a creat o coaliţie formată din aceeaşi unanimitate care l-a şi ales. Cuza rea-
lizase reforme solide, fără a mai păstra însă legătura cu elita politică.
123
Alexandru Ioan Cuza a fost forţat de complotiştii din „monstruoasa coaliţie" să renunţe la
tron în noaptea 10 spre 11 februarie 1866. La finalul zilei, domnitorul a fost obligat să părăsească
ţară. Avea să moară în Germania, la 15 mai 1873. Avea doar 53 de ani.
Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domni-
torului Carol I a făcut că actul de la 1859 să fie ireversibil.
Meritul lui Alexandru Ioan Cuza a fost că a reusit să aducă recunoasterea internaţională a
Unirii Principatelor Române. Prin reformele sale din toate domeniile, Alexandru Ioan Cuza a pus
bazele statului român modern.
Noua ţară s-a numit România abia după abdicarea lui Cuza, din anul 1866, când a fost redac-
tată prima constituţie.
BIBLIOGRAFIE:
Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, București, Editura Sport-Turism,
1985;
Gh. Platon, Istoria modernă a României, București, Editura didactică și pedagogică, 1985;
Valeriu Stan, Alexandru Ioan Cuza, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984.
124
Prof. înv. primar Răscol Elena

Școala Gimnazială Nr.1 Totea, Gorj
Unirea Principatelor Române și unirea tuturor românilor au fost enunțate pentru prima dată
în timpul Revoluției de la 1848, în contextul mai larg, european, al afirmării ideologiilor naționale.
În programul revoluționarilor din Cernăuți, intitulat Dorințele Partidei Naționale din Moldova,
moldovenii considerau unirea ca fiind “cheia bolții fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național”.
În anii care au urmat evenimentelor din 1848, revoluționarii aflați în exil au întreprins o se-
rie de acțiuni prin care au promovat unirea românilor în fața comunității internaționale, în special în
spațiul vorbitorilor de limbă franceză. Au fost trimise memorii împăratului Napoleon al III-al Fran-
ței și prim-ministrului britanic Palmerston și au fost publicate o serie de reviste: România viitoa-
re (Paris, 1850), Junimea română (Paris, 1851), Republica Română (1851/1853, Paris/Bruxelles).
În spațiul anglo-saxon, idealurile de unire au fost promovate prin afilierea la „Comitetul Central
Democratic European” din Londra, care-și propunea provocarea unei noi revoluții la nivel euro-
pean.
După 1853, o parte a revoluționarilor s-au întors în țară și s-au înscris în formațiunea politică
Partida Națională și au înființat “Comitetele Unirii” în Moldova și Țara Românească. Ideile și le-au
făcut cunoscute prin publicațiile ieșene România literară, Steaua Dunării și Românul, apărut la Bu-
curești.
Circulația ideilor despre unire în spațiul românesc și-a dovedit utilitatea după sfârșitul Răz-
boiului Crimeei (1853-1856), când Marile Puteri au dorit să stabilească un echilibru între Rusia și
Imperiul Otoman, prin amplasarea unui stat tampon între cele două imperii.
Războiul a încetat după semnarea Tratatului de la Paris (30 martie 1856). Acesta stipula,
printre altele, la articolul 24, organizarea unei consultări a populației cu privire la unirea principate-
lor, iar la articolul 26 se menționa înființarea armatei naționale pentru a menține ordinea și a apăra
frontierele.
În perioada următoare au fost convocate Adunările ad-hoc, forurile în care locuitorii princi-
patelor erau consultați. Rezultatul consultării a fost favorabil unirii.După ce au luat act de voința
românilor, Marile Puteri au organizat, în perioada mai-august 1858, Conferința de la Paris. Confe-
rința a adoptat Convenția de la Paris, prin care unirea principatelor românești era recunoscută sub
denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Unirea nu era deplină, convenția mențio-
na pentru cele două state domni, guverne și parlamente separate. Statele se aflau în continuare sub
suzeranitatea Porții, dar era instituită o garanție colectivă a Marilor Puteri.Mișcarea unionistă vedea
în alegerile domnilor miza cea mai mare. Aleșii Partidei Naționale, care dominau Adunarea electivă
din Moldova, l-au propus drept candidat pe Alexandru Ioan Cuza (în detrimentul lui Vasile Alec-
sandri și a lui Costache Negri). O parte din deputații conservatori, susținători ai fostului domnitor,
Mihail Sturza, nu au participat la vot, iar cealaltă parte au susținut candidatul Partidei Naționale.
Astfel, la 5 ianuarie 1859, toți cei 48 de deputați prezenți l-au votat pe Alexandru Ioan Cuza ca
domn al Moldovei.
În Țara Românească, Partidul Conservator deținea majoritatea în Adunarea electivă, prin ce-
le 46 de mandate, din totalul de 72. Liberalului Dimitrie Ghica și-a convins colegii să susțină candi-
datul Partidei Naționale și să-și retragă propriul candidat, pe Nicolae Golescu. Conservatorii, la pre-
siunea manifestanților strânși de liberali, au urmat exemplul liberalilor și și-au retras proprii candi-
dați, pe Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei. Astfel, Alexandru Ioan Cuza avea drum liber în înfăptu-
irea dublei alegeri, ceea ce s-a și întâmplat, în 24 ianuarie 1859, când cei 64 de deputați prezenți l-
au votat în unanimitate ca domn al Țării Românești.
Deși Unirea Principatelor Române a fost înfăptuită și a respectat Convenția de la Paris (do-
cumentul nu stipula explicit interzicerea alegerii aceluiași domn în ambele principate), recunoaște-
rea ei internațională s-a lăsat așteptată. În 24 noiembrie 1861, Turcia, ca putere suzerană, a recunos-
cut unirea principatelor, dar doar pe timpul domniei lui Cuza.
125
În 22 ianuarie 1862, România formează un guvern unic, condus de Barbu Catargiu, iar în 24
ianuarie 1862, un Parlament unic. Având constituite cele două instituții, fundamentele pentru orice
stat, România deschidea calea reformelor pentru societatea românească.
Bibliografie:
Istoria Românilor - De la 1821 până în 1989, Manual pentru clasa a XII-a, EDITURA DIDACTICĂ
ȘI PEDAGOGICĂ, R.A. - BUCUREȘTI 1996
126
160 DE ANI DE LA MICA UNIRE
Prof. Rotaru Georgiana

În urmă cu 160 de ani, românii din Ţara Românească şi Moldova îşi alegeau pentru prima
dată domnitorul. Pe 24 ianuarie 1859, candidaţii munteni au decis să se retragă, iar în fruntea Ţă-
rii Româneşti a fost ales domnitorul Moldovei. În ciuda opoziţiei a trei Imperii, românii au hotărât
să formeze o singură ţară.
Proiectul Unirii Moldovei cu Ţara Românească a apărut mult înainte de 1859. Liderii gene-
raţiei paşoptiste au acţionat ani de-a rândul pentru a atrage atenţia Puterilor occidentale. Conserva-
tori sau liberali, aveau în comun o bună educaţie şi o agendă naţională pe care o urmau cu încăpăţâ-
nare. Oficial si in spiritul celor mai frumoase traditii istorice romanesti, prima Unire a Principate-
lor Moldovei si Munteniei a avut loc la 24 ianuarie 1859, actul solemn al acestui eveniment crucial
fiind marcat la Bucuresti, odata cu sosirea domnitorului Alexandru Ioan Cuza in capitala Dambovi-
teana...
Daca, insa, ne amintim ca prima intregire a celor trei provincii istorice romanesti - Munte-
nia, Ardealul si Moldova - a faurit-o cu spada Voievodul Mihai Viteazul la 1600 si a fost sarbatorita
cu mult alai la Alba-Iulia, rezulta ca la 24 ianuarie 1859 se realiza, de fapt, a doua Unire a romani-
lor, de data aceasta, insa, fara Transilvania si Basarabia, care aveau sa sufere in continuare jugul
austro-ungar si tarist pina la 1 decembrie 1918, cand prin jertfa de sange a ostenilor romani, in tim-
pul primului razboi mondial, se implinea visul milenar "De la Nistru pana la Tisa", dupa cum ne-a
testat pentru eternitate Poetul...
Intr-un context politic european, devenit favorabil cauzei Unirii, mai ales dupa infrangerea Rusi-
ei in razboiul Crimeei (1853-1856) de catre fortele aliate anglo-franco-piemonteze, bucurindu-se de
sustinerea ferma a imparatului Napoleon III, supranumit "campionul autodeterminarii popoarelor
mici", pasoptistii din ambele Principate au putut colabora fructuos pentru tara. In fata dorintei arza-
toare de intregire, a spiritului inflacarat de Unire, manifestat din partea tuturor paturilor sociale ro-
manesti, au trebuit sa cedeze, rand pe rand: boierimea conservatoare si retrograda autohtona. Puteri-
le ostile Unirii: Turcia, Rusia, Austro-Ungaria, Prusia. Dar si tarile adverse Unirii au fost constran-
se, treptat, sa cedeze in urma presiunilor exercitate de Franta, Anglia, Piemont (in jurul caruia s-a
format, apoi, regatul Italiei). In aceste circumstante politice de pe scena europeana, Unirea Principa-
telor a putut fi infaptuita de catre luptatorii pasoptisti, de catre intregul popor, care i-a sustinut si
aclamat.
Înfăptuirea Unirii prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi Ţării
Româneşti
Elementele antiunioniste erau avantajate de sistemul de vot impus prin Convenţie, care res-
trângea corpurile elective din cele două ţări la câteva mii de alegători.
În timp ce alegerile din Moldova au adus în Adunarea electivă o majoritate a partidei naţio-
nale, în Ţara Românească reacţiunea a obţinut majoritatea.
În ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă de la Iaşi a ales ca domn al Moldovei pe candi-
datul partidei naţionale, Alexandru Ioan Cuza. După alegerea din Moldova, privirile întregului po-
por român erau aţintite spre Bucureşti. Adunarea electivă şi-a deschis lucrările la 22 ianuarie 1859.
Încă din prima zi, mii de oameni, mobilizaţi de tineri unionişti, se adunaseră în faţa clădirii unde
avea loc adunarea. Erau prezenţi tăbăcari, măcelari, meseriaşi, negustori, ţărani din satele judeţelor
Ilfov şi Dâmboviţa, elevi ai claselor superioare şi ai învăţământului de specialitate. Mulţimea mani-
festa vehement împotriva partidei reacţionare, care susţinea alegerea lui Gh. Bibescu.
127
rie în Moldova.
Proclamarea lui A.I.Cuza ca domnitor al celor două Principate a declanșat o puternică explo-
zie de entuziasm. Pretutindeni au avut loc manifestații de bucurie, se cânta și se juca Hora Unirii,
din mii de piepturi răsunau: ,,Trăiască Unirea, Trăiască Cuza Vodă, Trăiască România, una și ne-
despărțită”. Unirea Principatelor a avut un puternic ecou în rândul populației din toate provinciile
românești, care așteptau acum momentul favorabil pentru a se uni cu Țara.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvol-
tare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al
,, Unirea naţiunea a făcut-o” avea să declare M. Kogălniceanu în 1862. Ziua de 24 ianuarie se
înscria pentru totdeauna în istoria patriei ca ,,Ziua renaşterii naţionale”.
Bibliografie:
“Istoria României”, Constantin Daicoviciu, Miron Constantinescu,Ștefan Pascu,ed.Didactică si Pe-
dagogică,1971
,,O istorie sinceră a poporului român” ,Florin Constantiniu, ed.Univers Enciclopedic,1977
128
MICA UNIRE - PRIMUL PAS SPRE ROMÂNIA
Prof. înv. primar Stamin Cristina Manuela

Școala Gimnazială Drăgotești, Dolj
Ziua de 24 ianuarie a rămas în istoria românilor ca data la care s-a înfăptuit Unirea Prin-
cipatelor Române, în anul 1859, la foarte scurt timp după numirea lui Alexandru Ioan Cuza
ca domn al Moldovei și Țării Românești.
După mai mulți ani în care pașii spre îndeplinirea acestei dorințe au fost „mărunțiți” de
atitudinea marilor puteri ale Europei, aceasta a devenit realitate, într-un context favorabil,
care a dus, pe parcurs, la transformarea „României” de atunci într-un stat modern, aducând
pentru prima dată câteva elemente occidentale în viața românilor.
Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire, reprezintă unificarea vechilor
La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Țării Românești era în mâini-
le Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor.Situația s-a schimbat în urma războiu-
lui Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, formate din Regatul
Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.
După război, în 1856, prin Tratatul de Pace de la Paris se iau decizii care privesc și principatele
Moldovei și Țării Românești.De exemplu, Moldovei i se atașează trei județe din sudul Basarabiei,
Cahul, Ismail și Bolgrad.
În contextul discuțiilor despre unirea celor două principate, în 1857 Marile Puteri acordă aces-
tora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) despre Unire.În
acest scop, se constituiau adunări Ad-hoc, în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad-hoc,
care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.
realiza, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc.Șansa a făcut însă ca Vogori-
de să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondența a fost furată și
publicată în presa europeană, la Bruxelles.
Descoperirea a iscat scandaluri atât printre români, cât mai ales la nivel european. Marile Puteri
au rupt relația cu Imperiul Otoman, au solicitat întâlniri cu împăratul Franței, Napoleon, și regina
Marii Britanii, Victoria, iar falsele alegeri au fost, astfel, anulate. În toamna anului 1857, în urma
noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Pprincipatelor Moldovei și Țării Românești.
În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la principatele române,
dintre care cea mai semnificativă a fost unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub de-
numirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății
Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri. Unirea propusă aici s-a dovedit a fi mai degrabă una
formală, cele două principate urmând să funcționeze separat în mare parte, ca până atunci, cu doar
câteva puncte comune: o Comisie Centrală la Focșani, care reprezenta un fel de Parlament mai mic,
Înalta Curte de Justiție și Casație și Armata. Capitalele rămâneau aceleași, la București și Iași, și se
intenționa ca domnitorii să fie diferiți.
Problema Principatelor a fost pusă în cadrul Congresului de contele Walewski, ministrul
de Externe al Franţei.Principale măsuri care au vizat Principatele au fost:
• desfiinţarea protectoratului rusesc şi înlocuirea lui cu o garanţie colectivă a Marilor
Puteri. Prin acest fapt s-a reuşit eliminarea influenţei ruseşti şi asigurarea că trupele ţariste
nu vor mai putea străbate teritoriul Principatelor fără acordul puterilor garante. Astfel, era se
stopată posibila înaintare a Rusiei în Balcani.
• cedarea sud-estului Basarabiei Principatului Moldovei. Această măsură a îndepărtat Ru-
sia de gurile Dunării.
• libera circulaţie pe Dunăre sub atenta supraveghere a Comisiei Europene a Dunării. Scoate-
rea Dunării de sub influenţa rusească era o prioritate strategică pentru puterile din centrul
129
Europei.
• suzeranitatea otomană era menţinută. Fiind sub suzeranitate otomană, Principatele nu pu-
teau avea propria politică externă, fapt ceea ce constituia o garanţie în plus că cele două teri-
torii nu vor cădea sub sfera de influenţă rusească.
În ceea ce priveşte Unirea Principatelor, opiniile Marilor Puteri au fost împărţite în
funcţie de interesele lor strategice de politică externă:
de la Viena din 1815 şi să readucă Franţa la statul de primă putere de pe continent. Se înţe-
lege astfel de ce problema Principatelor a fost adusă în discuţie tocmai de Franţa. De ase-
menea, unirea Principatelor constituia un pretext în rivalitatea franco-habsburgică.
• Rusia. Fiind puterea învinsă, ea nu a avut un cuvânt de spus, însă nu era deranjată de o even-
tuală unire a Principatelor.
• Sardinia. Franţa îi cere să aibă o atitudine pozitive pentru a lovi în interesele habsburgice.
Regatul Piemontului şi a Sardiniei dorea la rândul său unificarea Italiei sub casa de Savoia.
Era important pentru a lovi în Imperiul Habsburgic, deoarece Lombardia şi Veneto se aflau
sub stăpânirea sa.
• Prusia. Prusia dorea, de asemenea, să lezeze interesele habsburgice deoarece îşi dorea unifi-
carea Germaniei în jurul ei sub casa de Hohenzollern şi nu în jurul Austriei şi casei de
Habsburg.
strategic.
• Imperiul Otoman. S-a împotrivit deoarece se putea constitui un precedent.
• Imperiul Habsubrigic s-a opus pentru a leza interesele Franţei.
În cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor diva-
nuri ad-hoc.În anul următor, în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în
Moldova, iar noul domnitor a fost desemnat Alexandru Ioan Cuza. Peste o săptămână, în 12/24 ia-
nuarie 1859, au avut loc alegeri și la București, iar profitând de faptul că Marile Puteri nu specificau
clar că principatele române nu pot fi conduse de același domnitor, și aici a fost ales tot Alexandru
Ioan Cuza. Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de a face cu două principate
conduse de același domnitor.
Marele merit al lui Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Princi-
patelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, a pus bazele statului român modern.
Noua țară a început să se numească România abia după abdicarea lui Cuza, din anul 1866, când a
fost redactată prima constituție.
În tot acest timp, în care două dintre principatele române au reușit să se unească, Transilvania
se afla sub stăpânire austriacă, iar din 1867, sub dominație austro-ungară, până în 1918, când a avut
loc Marea Unire de la Alba Iulia.
BILIOGRAFIE
1. Drăgan, C-tin I., Neamul românesc şi năvălitorii, în „Europa şi neamul românesc”, Roma, an
XII, iulie 1983, nr. 133, p. 3.
2. Nistor, I., (1983), Probleme fundamentale ale istoriei României, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
130
FOCȘANII ÎN VREMEA UNIRII PRINCIPATELOR
Prof. înv. primar Stan Nicoleta Laura

Școala Gimnazială ,,IancuVăcărescu”, Văcărești, Dâmbovița
Anul acesta se împlinesc 160 de ani de la Unirea Principatelor Române - ,,Mica Unire” a
Moldovei cu Țara Românească sub sceptrul aceluiași domnitor, Alexandru Ioan Cuza . Încă din
timpul Revoluției de la 1848, moldovenii menționau în ,,Dorințele Partidei Naționale” că ,,unirea
este cheia bolții fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național”.
Nicolae Grigorescu îi povestește lui Alexandru Vlahuță cum , într-o dimineață , primește
vestea că Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în cele două capitale :,,Atunci am văzut eu ceva
să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îşi ieşeau oamenii în drum cu oa-
la plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora
în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da' unde mai stă cineva în casă? Am văzut
bătrâni care plângeau de bucurie."
Orașul Focșani , împărțit de Milcov în Focșanii Moldovei și Focșanii Munteni, reprezenta la
scară mică situația celor două țări românești . Aproape jumătate de mileniu , din vremea lui Ștefan
cel Mare , acestea au existat ca târguri separate și au continuat asfel până în 1862 . La două săptă-
mâni de la unire , Cuza este oaspetele orașului și focșănenii îl primesc cu sute de felinare , pe care
le-au improvizat în grabă , ceaune și ulcele de tuci cu păcură , smoală și seu cu care au luminat tot
orașul . Chiar pe locul de hotar , unde era cea mai importantă garnizoană , cea cu nr. 47 , domnitorul
a chemat pe cei doi soldați ce făceau de strajă , un moldovean și un muntean, și le-a spus să se îm-
brățișeze căci sunt frați. Totodată le-a poruncit să comunice comandanților că se ridică pentru tot-
deauna gărzile de la hotar.
În centrul orașului regăsim
,,Monumentul Unirii”și ,,Borna de hotar”,
ambele ridicate în perioada interbelică cu
ajutorul cunoscutului sculptor Ioan Jalea.
Piața Unirii unde se află obeliscul este chiar
pe vechiul hotar dintre Moldova și Valahia.
Recent a fost descoperit, în Arhivele
Statului din Viena, de către cercetătorul Dan
Dumtru Iacob un document ce cartografiază
orașul chiar în anii de dinaintea unirii. Pla-
nul Austria crealizat de căpitanul Marcus
Terbuhovic este primul plan cartographic al
orașului Focșani ,așa cum l-a surprins unifi-
carea teritorială și administrativă din 1862. Conform martorului ocu-
lar , acesta era un ,,oraș întins , cu contur neregulat , străduțe înguste și magazine elegante din lemn
după moda turcească . Partea valahă era mai mică, mai pipernicită, mai întortocheată, mai murdară
și mai săracă iar, pe atunci, ca urmare a războiului încheiat nu demult, arsă și dărâmată, într-un cu-
vânt pustiită, și partea moldovenească, mai primitoare,
mai înstărită, cu case mai arătoase numite boierești,
nobiliare”.
Focșanii Moldoveiera reședința ținutului Putnei
, iar Focșanii Munteni pentru ținutul Slam-Râmnic.
Dimitrie Căian ,autoul primei monografii a orașului -
,,Istoricul Orașului Focșani”, scrie despre case și prăvă-
lii modeste,construite din lemn sau paiantă, acoperite
cu șindrilă și împrejmuite cu garduri. Denumirile stră-
zilor variau astfel :
Focșanii Moldovei :Ulița Evreiască, Hudița Țigăniei,
131
Ulița Hanului Roșu, Ulița Bisericii Domnești, Ulița Săpunarilor, Ulicioara Olarilor etc.
Focșanii Munteni :Ulița Veche , Ulița Grădinarilor, Ulița Cotu Bumbacului, Ulița lui Sion, Ulița
Mahalalei Tăbăcarilor etc
Cea mai important dintre toate era Ulița Mare sau Ulița Târgului , cea care lega Țara Românească
de Moldova.
Peste gârlele ce treceau prin oraș ( mai ales peste Klein Milcov-cum era numit atunci) erau construi-
te nu mai puțin de 23 de poduri și punți ce constituiau granița.
Bisericile erau foarte multe, pitorești, unele neglijate și pe jumătate dărâmate, în stil bizantin.Cele
renovate frapau prin moda de a vărui totul în alb. Acoperișurile și turnurile aveau tablă albă, ce stră-
lucea orbitor în soare.
La ieșirea din oraș era Fabrica de lumânări de stearină întemeiată de vornicul Ghicape la 1847.
Având capital mixt româno-austriac ,producea lumânări și
săpun. Mai târziu este transformată în spital rusesc.
Existau și două stații de diligență ce vor fi folosite până la
apariția căilor ferate.
Apa freatică nefiind potabilă, încă de pe vremea lui Con-
stantin Brâncoveanu a fost construită o aducțiune , aproape
de hotar pe locul ce se numea Cap-bun. Pe planul din 1855
apar 11 cișmele – 9 în Focșanii Moldovei și 3 în Focșanii
Munteni. Iar la marginea orașului erau și 3 cărămidării, as-
tfel ridicate pentru a procura mai ușor lutul, apa și lemnul .
Și detaliile pot continua , multe și interesante…..
BIBLIOGRAFIE:
http://vranceaaltfel.ro/cum-aratau-focsanii-in-vremea-unirii-principatelor/
https://bjvrancea.ro/24-ianuarie-1859-focsani-monumentele-unirii/
132
CUM S-A ÎNFĂPTUIT UNIREA?
Prof. înv. primar Stan Maria

Școala Primară Licurici, Gorj
La mijlocul secolului XIX, soarta principatelor Ţării Româneşti şi Moldovei se afla în mâi-
nile Imperiului Otoman şi a Rusiei Ţariste, care se opuneau unirii lor. Obiectivul fundamental al
românilor: ''Unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat neatârnat româ-
nesc'', fusese afirmat clar, în 24 mai 1848, la Braşov, prin programul-legământ: ''Prinţipiile noastre
pentru reformarea patriei''. Neţinând cont de interesele poporului român, în primăvara anului 1849
Imperiul Otoman şi Rusia Ţaristă au încheiat la Balta-Liman o convenţie care afecta grav suverani-
tatea Principatelor. Se stabilea ca cei doi domnitori ai ţărilor româneşti să fie numiţi direct de sultan,
cu acordul Rusiei Ţariste, şi aceştia să fie consideraţi înalţi funcţionari ai Imperiului Otoman. În
Moldova a fost înscaunat Grigore Alexandru Ghica, iar in Ţara Românească, Barbu Ştirbei. Deşi
domnitorul muntean nu se împotrivea uniunii, el nu s-a dovedit la fel de entuziast ca domnitorul
moldovean care a înlaturat restricţiile impuse revoluţionarilor paşoptişti, i-a reprimit în principat şi a
permis reorganizarea mişcării unioniste în Moldova.
După izbucnirea războiului Crimeii, în 1953, ambii domnitori şi-au pierd scaunul domniei
când trupele ruseşti au ocupat principatele, fiind urmate, după retragerea lor, de cele habsburgice şi
otomane.
Războiul, care a durat trei ani, s-a încheiat cu înfrangerea Imperiului Ţarist, iar Tratatul de
pace încheiat la Paris în 1956 a avut prevederi care priveau şi statutul celor două principate. Protec-
toratul Imperiului Rus era înlăturat, iar principatele urmau să beneficieze de garanţia colectivă a
Marilor Puteri, se păstra suzeranitatea otomană, dar se garanta independenţa administrativă, erau
realipite Moldovei judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail şi se constituiau Divanurile ad-hoc care să ex-
prime voinţa românilor în privinţa unirii. În locul celor doi domnitori, au fost numiți caimacani care
să prezideze hotărârile poporului.
Noul climat politic a determinat şi reîntoarcerea acasă a intelectualilor patrioţi moldoveni şi
munteni care au organizat formarea Comitetelor Unirii. În aceste Divanuri Ad-hoc urmau să fie pre-
zenţi pentru prima dată şi ţărani, alături de reprezentanţi ai Bisericii, ai marii boierimi şi ai burghe-
ziei, toate forţele sociale şi politice erau chemate să se pronunţe în problema Unirii.
În Ţara Românească majoritatea covârşitoare a opiniei publice susţinea ideea Unirii, în
Moldova însă situaţia s-a complicat. Partidei Unioniste, în frunte cu Mihail Kogalniceanu şi Ale-
xandru Ioan Cuza, i se opuneau cu ferm cei care doreau menţinerea separării, iar argumentele lor
erau tradiţiile cele două principate şi temerea că muntenii vor lucra împotriva moldovenilor. Sepa-
ratiştii îi aveau în frunte pe Gheorghe Asachi şi Costache Negruzzi şi de partea lor Austria şi Turcia,
dar şi pe caimacanul Nicolae Vogoride. Au urmat manevre politice, falsificarea listelor electorale
pentru Divanurile Ad-hoc, dezvăluiri ale falsului în presa timpului, tensiuni sau ruperea relaţiilor
diplomatice. În cele din urmă, alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate şi în septembrie 1857
Divanurile din cele două principate s-au pronunţat pe rând în favoarea Unirii. În 1858 şi Marile Pu-
133
teri europene acceptau prin Convenţia de la Paris uniunea între cele două ţări, cu instituţii proprii,
dar cu armată şi Curte de Justiţie comune şi cu o Comisie Centrală la Focşani care urma să facă legi
de interes comun.
Au urmat alegerile pentru Adunările Elective care trebuiau să îi desemneze pe cei doi domni
şi au apărut din nou divergenţele. Configuraţia în ambele Adunări Elective era asemănătoare, îm-
părţită în două grupări, una liberală şi altă conservatoare, şi fiecare dorea unirea, dar cu un domn
care să le asigure păstrarea puterii politice. În Moldova, liberalii l-ar fi dorit ca domn pe Costache
Negri, Vasile Alecsandri sau pe Mihail Kogălniceanu, în timp ce conservatori îl propuneau pe fostul
domn Mihail Sturdza, sau pe fiul său, Grigore Sturdza. Şi în Ţară Românească situaţia era asemănă-
toare, se luptau pentru domnie Barbu Ştirbei, Gheorghe Bibescu, Alexandru Ghica şi Dimitrie Ghica.
Un singur domn, un stat unitar
Convenţia de la Paris prevedea modul de organizare a Principatelor, dar nu specifica faptul
că nu poate fi aceeaşi persoană atât domn al Moldovei, cât şi domn al Ţării Româneşti.
În Moldova, după o altă serie de manevre politice şi chiar conspiraţii cu trădări şi spioni, spun unii
istorici, a fost găsită o soluţie de compromis: urma să fie domn hatmanul Alexandru Ioan Cuza, co-
mandantul armatei.
Nu era o personalitate de prim rang, dar în cele din urmă grupările politice l-au sprijinit pe
neexperimentatul Cuza preferându-l în faţă unui politician redutabil şi în 5 ianuarie Alezandru Ioan
Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei.
În cercurile politice din Ţară Românească colonelul Cuza nu era cunoscut, dar oricine ar fi
fost ales în Moldova trebuia ales şi la Bucureşti. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei
Naţionale s-au reunit la Hotelul Concordia din Bucureşti unde, pentru prima oară, s-a spus ceea ce
până acum fusese doar o năzuinţă: Cuza trebuia ales că domn al ambelor principate pentru a se în-
făptui Unirea.
În 24 ianuarie Alexandru Ioan Cuza fost ales în unanimitate domn al Ţării Româneşti, iar
populaţia strânsă în jurul Dealului Mitropoliei a primit vestea cu cea mai mare bucurie.
Mihail Kogalniceanu, în discursul adresat domnitorului după alegere afirma: Alegându-te pe tine
domn... am voit să arătam lumei aceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, om nou... Fii dar omul epocii;
fă ca legea să înlocuiască arbitrarul! Fă ca legea să fie tare, iar tu, Maria Ta, ca domn, fii bun, fii
blând; fii bun mai ales cu aceia pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepasători sau răi. Nu uita
că dacă cincizeci de deputati te-au ales domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni!
Ziarul Românul din 27 ianuarie scria despre acest moment fericit: ''... Nu se auzeau în toată
capitala decât cele mai vii demonstraţii de bucurie...singurul spectacol care se vedea pe toate
uliţele, pe la toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureştilor. Fraţii noştri ţărani... stri-
gau acum cu toată puterea energică a sufletelor lor: Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru!
Se aruncau unii în braţele altora, fără deosebire de condiţii, ca şi cum toţi, în general, ar fi scăpat
de jugul cel mai apăsător.''
134
Nici dubla alegere a lui Cuza şi nici recunoaşterea internaţională a Unirii nu au fost însă
obţinute uşor, pentru că Înalta Poartă şi Austria le considerau drept o încălcare a Convenţiei de la
Paris.
Au urmat misiuni diplomatice conduse de apropiaţi ai lui Cuza în capitalele Marilor Puteri, confe-
rinţe, tergiversări şi chiar ameninţări de intervenţie militară. Dar, fermitatea lui Cuza, reacţia ener-
gică a Camerelor şi a guvernelor, poziţia intransigenţa a marelui diplomat Costache Negri şi atitudi-
nea favorabilă a majorităţii Marilor Puteri garante au avut că rezultat în septembrie 1859 recu-
noaşterea dublei alegeri a domnitorului Cuza, la Conferinţa de la Paris.
Deplina Unire a fost recunoscută doi ani mai târziu, la Conferinţa de la Constantinopol, când
Înalta Poartă a renunţat la toate condiţiile pe care le solicitase anterior. Austria în schimb era dispu-
să să recunoască Unirea doar pe timpul domiei lui Alexandru Ioan Cuza.
Prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească s-a forma un stat unitar care a adoptat numele de
România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură Adunare şi un singur Guvern. Era primul pas pe
calea înfăptuirii statului naţional unitar român.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza
A început în 24 ianuarie 1859 cu multe speranţe şi s-a terminat într-un conflict cu elita poli-
tică şi, fiind acuzat de autoritarism, silit să abdice în 11 februarie 1866. Reformele iniţiate de Ale-
xandru Ioan Cuza au pus bazele dezvoltării moderne a României, dar personalitatea lui Cuza, ex-
trem de controversată, pune încă probleme în istorie.
Cu toată opoziţia, boierimii, a marii burghezii şi a Bisericii, Cuza a iniţiat, împreună cu pri-
mul său ministru Mihail Kogălniceanu, reforme interne importante:
• reforma fiscala în 1861, prin care se instituia impozitului personal si a celui fuciar,
• secularizarea averilor mănăstireşti în 1863 cu scopul de a trece in proprietatea statului marile
averi ale bisericilor si mănăstirilor,
• legea rurala din 1864 prin care au fost împroprietătiţi peste 400 de mii de ţărani şi alţi 60 de mii
135
au primit locuri de casă si grădini. Reforma agrară a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale şi a
reprezentat unul din cele mai însemnate momente din istoria României moderne.
În timpul domniei sale a fost reformată şi justiţia, au fost concepute o nouă lege electorală, Co-
dul Civil şi Codul Penal, inspirat de legislaţia franceză, învăţământul primar a devenit obligatoriu şi
s-au înfiinţat Universitatea de la Iaşi în 1860, cea din Bucureşti în 1864 şi a fost organizată armata
naţională.
Aplicarea reformelor s-a lovit însă de rezistenţa Adunării Legiuitoare, pe care a şi dizolvat-o la
2 mai 1864 prin forţă. În acelaşi an a fost supusă aprobării poporului o nouă Constituţie, prin care
Împotiva domnitorului s-a creat o coaliţie formată din aceeaşi unanimitate care l-a şi ales, Cuza rea-
lizase reforme solide, fără a mai păstra însă legătura cu elita politică.
Alexandru Ioan Cuza a fost forţat de complotiştii din „monstruoasă coaliţie" să renunţe la tron,
în noaptea 10 spre 11 februarie 1866. La finalul zilei, domnitorul a fost obligat să părăsească ţara.
Avea să moară în Germania, la 15 mai 1873, avea doar 53 de ani. Şirul de reforme iniţiate de Cuza
şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I a făcut că actul de la 1859
să fie ireversibil
Bibliografie:
http://www.cimec.ro/Istorie/Istoria-romaniei-in-texte.pdf
Enciclopedia bataliilor din istoria Romanilor
136
ROLUL BISERICII ORTODOXE ROMANE ÎN REALIZAREA

UNIRII DE LA 1859
Prof. Claudiu Stancu

Liceul Tehnologic Stoina, Gorj
Biserica a rămas şi în epoca modernă un factor primordial în societatea românească, păs-

trându-şi influenţa şi imensul capital social. Ca structură organizatorică precizăm că exista o organi-
zare mitropolitană: mitropolia Moldovei cu episcopiile sufragane de la Huşi şi Roman şi mitropolia
Ungrovlahiei cu episcopiile sufragane de la Argeş,Buzăuşi Râmnic. Pe lângă organizarea diecezană
se adăuga o mare varietate de mănăstiri şi schituri, multe dintre ele închinate locurilor sfinte (Mun-
tele Athos, Muntele Sinai) sau patriarhiilor orientale (Ierusalim,Alexandriaşi Antiohia). Mănăstirile
închinate erau conduse în cele mai multe cazuri de egumeni greci, reminiscenţă a perioadei fanariote.
Precizăm că mitropolia Ungrovlahiei a câştigat un mare prestigiu la nivelul lumii ortodoxe
începând cu anul 1776, când prin decizia patriarhului ecumenic Sofronie al II-lea, titularul ei a pri-
mit titlul de locţiitor al tronului Caesareei Capadociei. Evoluţia bisericii din Moldova şi Ţara Ro-
mânească a fost influenţată de factorul politic.
După înnăbuşirea revoluţiei de la 1848-1849, reprezentanţii Rusiei şi ai Imperiului Otoman
au semnat în 1849 Convenţia de la Balta Liman, care reintroducea regimul regulamentar în cele do-
uă principate dunărene (Moldova şi Ţara Românească), cu unele modificări dintre care cea mai im-
portantă era cea potrivit căreia mandatul domnilor de la Iaşi şi Bucureşti era limitat la 7 ani. Astfel,
au fost numiţi Barbu Ştirbei în Ţara Românească şi Grigore Alexandru Ghica în Moldova.
Dacă în Ţara Românească, în prejma unirii biserica s-a bucurat de o perioadă de relativ
calm, situaţia din Moldova a fost contrară, existând un puternic conflict între mitropolia unionistă şi
guvernul antiunionist.
În preajma marelui eveniment din 1859 păstorea la Bucureşti mitropolitul Nifon Rusăilă
(1849-1875), iar la Iaşi mitropolitul Sofronie Miclescu (1851-1861). Dacă domnul Ţării Româneşti
a impus o politică mai conservatoare, domnul Moldovei s-a pliat unei orientări mai liberale, fapt ce
a catalizat formarea unui puternic curent de opinie prounionist. În 1856 Grigore Alexandru Ghica a
elaborat o lege presei ce a permis apariţia unor publicaţii precum Steaua Dunării, condusă de Miha-
il Kogălniceanu. Un puternic focar prounionist în Moldova l-a constitui mănăstirea Socola din Iaşi,
unde exista şi un seminar şi unde ia naştere un comitet al unirii, un rol capital avându-l fraţii Scri-
ban: arhimandritul Neofit Scriban, profesor la seminarul de la Socola şi Filaret Scriban, egumenul
mănăstirii omonime şi directorul seminarului. Mişcarea unionistă din Moldova era încurajată şi
sprijinită de autorităţi. Neofit Scriban publică o serie de articole consacrate problematicii unirii:
Unirea şi neunirea principatelor; Foloasele unirii; Unirea românilor. Fraţii Scriban au organizat la
Socola o serie de adunări unioniste la care au participat printre alţii Costache Negri, Mihail Kogăl-
niceanu şi Vasile Alecsandri. Se poate afirma că programul luptei pentru unire din Moldova s-a
conturat la Socola.
Atitudinea mitropolitului Sofronie faţă de unire a fost la început una şovăielnică. Acest fapt
s-a datorat credinţei că în cazul unei virtuale uniri cu Ţara Romnânească, mitropolia Moldovei va fi
retrogradată la rangul unei simple episcopii. După o discuţie cu Victor Place, consulul Franţei la
Iaşi, care l-a asigurat pe Sofronie că acest lucru nu se va întâmpla, mitropolitul Moldovei a devenit
unul dintre cei mai fermi şi decişi susţinători ai unirii. Acesta avea o îndelungată experienţă pastora-
lă, între 1826-1851 fiind episcop de Huşi.
În anul 1856, când a avut loc şi sfârşitul războiului Crimeii, mandatul domnilor instalaţi în
urma Convenţia de la Balta Liman a expirat, astfel că în cele două principate au fost puşi caimacami
(locţiitori de domni): Alexandru Ghica în Ţara Românească şi Teodor Balş în Moldova. Ambii s-au
dovedit a fi potrivnici unirii, instaurând regimuri conservatoare, dar mişcarea unionistă a fost perse-
cutată într-un grad mai mare în Modova.
Cel mai mare duşman al caimacamului Teodor Balş a fost mitropolitul Sofronie. Clerul din
Moldova a fost supus imixtiunii guvernului spre a fi folosit contra unirii. Mitropolitul Sofronie a
137
fost invitat de autorităţi şi de episcopul de Huşi, Meletie, antiunionist fervent, să semneze un act de
mulţumire adresat Porţii pentru desemnarea lui Balş. În schimbul acestui gest nepotul mitropolitului
Sofronie, Calinic Miclescu, egumenul mănăstirii Slatina, urma să fie numit episcop de Roman. Am-
bii ierarhi au refuzat cu demnitate oferta autorităţilor. Teodor Balş nu a iertat gestul celor doi şi a
trecut la represalii, trimitând în mănăstiri şi biserici oameni ai guvernului pentru a pregăti o revoltă
împotriva mitropolitului, iar egumenul Slatinei a fost scos afară din mănăstire din ordinul prefectu-
lui de Fălticeni pe motiv că a încercat să tulbure liniştea norodului, prin atitudinea sa unionistă.
În Ţara Românească regimul lui Alexandru Ghica a fost ceva mai permisiv, toţi marii ie-
rarhi, mitropolitul Nifon şi episcopii Clement de Argeş, Filotei de Buzău şi Calinic de Râmnic s-au
pronunţat pentru unire.
Conform stipulaţiilor prevăzute de Tratatul de pace de la Paris (1856) în Ţara Românească şi
Moldova urmau să fie convocate adunări ad-hoc prin care românii să fie întrebaţi în legătură cu vii-
torul lor. Acestea urmau să fie conduse de cei doi mitropoliţi. Din ele urmau să facă parte şi repre-
zentanţi ai clerului, episcopii, iar egumenii mănăstirilor neînchinate şi închinate urmau să aleagă doi
deputaţi clerici şi doi laici, în timp ce preoţii din fiecare eparhie trebuiau să aleagă un deputat.
În ianuarie1857 afost emis firmanul sultanal de convocare a adunărilor ad-hoc. În acest mo-
ment a izbucnit un nou conflict între caimacamul Balş şi mitropolitul Sofronie, în legătură cu si-
tuaţia bisericii din cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad) retrocedate Mol-
dovei, în baza tratatului de pace de la Paris din 1856. La 10 februarie 1857 Sofronie decide alcătui-
rea unui Consistoriu separat pentru cele 3 judeţe conduse de Filaret Scriban. Caimacamul dorea să
pună biserica din sudul Basarabiei sub oblăduirea episcopului Meletie de Huşi, care era antiunio-
nist, pe care Balş îl dorea mitropolit al Moldovei în locul lui Sofronie. În acest scop caimacamul l-a
numit în guvern pe fratele episcopului de Huşi, Nicolae Istrati. Fin observator al vieţii politice din
Iaşi, consului Franţei, Victor Place îi scria la 12 februarie 1857 ministrului de externe contele Wa-
lewski despre ingerinţele lui Balş în viaţa bisericii, despre campania acestuia contra mitropolitului şi
chestiunea bisericii din sudul Basarabiei. Conflictul caimacam/mitropolit a fost oprit brusc la 17
februarie 1857 prin decesul lui Teodor Balş
Noul caimacam Nicolae Vogoride a fost un continuator zelos al politicii antiunioniste a pre-
decesorului său, una dintre ţintele sale fiind mitropolitul Sofronie. La 20 martie 1857 Vogoride a
ordonat ca sudul Basarabiei să fie alipit episcopiei de Huşi. Mitropolitul Sofronie a protestat vehe-
ment contra acestei decizii, printr-o scrisoare din de 22 martie, unde afirmă că această chestiune es-
te de competenţa exclusivă a bisericii. La 26 martie 1857 Sofronie a emis actul de organizare al
Consistoriului pentru biserica din sudul Basarabiei, condus de arhimandritul Filaret Scriban, care a
rămas în această funcţie până în mai 1857.
La 31 iulie 1857 moare un partizan fervent al partidei antiunioniste, episcopul Meletie de
Huşi.
Sofronie a câştigat o primă bătălie cu Vogoride, care nu a renunţat pornind o campanie de
defăimare a bătrânului mitropolit. Astfel, caimacamul a cerut destituirea lui Sofronie la Constanti-
nopol, iar pe plan intern şi-a folosit toată influenţa pentru a-l îndepărta pe el şi pe clericii unionişti
din Adunarea ad-hoc a Moldovei. În acest sens, cu prilejul alcătuirii listelor electorale Vogoride i-a
cerut imperativ mitropolitului să-i excludă pe fraţii Scriban, să-i convingă pe preoţi să adopte o ati-
tudine antiunionistă, în caz contrar nepotul să, Calinic Miclescu îşi va pierde postul de egumen al
Slatinei. Campania lui Vogoride contra mitroplitului avea girul reprezentanţilor Angliei, Imperiului
Habsburgic şi Imperiului Otoman.
Caimacamul a elaborat un plan prin care şi-a propus să grăbească desfăşurarea alegerilor din Mol-
dova cu scopul obţinerii unui rezultat antiunionist.
Sofronie a alcătuit corect listele clerului, dar i-au fost retrimise de către guvern cu recoman-
darea de a-i elimina pe călugări, măsură îndreptată în mod făţiş contra fraţilor Scriban. Mitropolitul
a refuzat categoric. Tot în legătură cu alcătuirea listelor electorale s-a iscat o nouă dispută între gu-
vern şi mitropolie. De data aceasta era vorba despre mănăstirile închinate. Guvernul dorea exclude-
rea din listă a egumenilor acestora, în timp ce mitropolitul Sofronie dorea păstarea lor deoarece, po-
trivit stipulaţiilor firmaului sultanal, aceştia urmau să aleagă doi deputaţi pământeni în Adunarea ad-
138
hoc, având acelaşi statut cu cel al mănăstirilor neînchinate. La 24 martie 1857 Sofronie a emis o cir-
culară către toate mănăstirile potrivit căreia în termen de 20 de zile, fiecare egumen trebuia să se
prezinte la mitropolie pentru a se înscrie pe lista electorală. La acel moment erau în Moldova 38 de
mănăstiri închinate şi 12 mănăstiri neînchinate. Egumenii greci au trimis la 28 martie 1857 o scri-
soare mitropolitului Sofronie, scuzându-se că nu pot veni la Iaşi pentru că nu au aprobarea ierarhilor
de care aparţin. Interesant este faptul că poziţia lor pare de dinainte stabilită dacă ne uităm la datele
celor două acte: scrisoare mitropolitului din 24 martie şi actul egumenilor şin 28 martie. În această
problemă Sofronie a fost de neclintit dispunând ca şi egumenii greci să fie pe lista electorală.
Presiunile guvernului asupra clerului mirean şi mănăstiresc şi atitudinea egumenilor greci l-
au determinat pe Sofronie să-l trimită pe arhimandritul Neofit Scriban la Bucureşti pentru a prezenta
în faţa Comisiei Europene situaţia din Moldova. Ca urmare a plângerii clerului moldav, în aprilie
1857 reprezentantul Franţei, Talleyrand, reprezentantul Sardieniei, Benzi şi reprezentantul Angliei,
Henry Bulwer fac o vizită la Iaşi, unde constată ample mişcări unioniste şi merg la mănăstirea So-
cola, unde au loc convorbiri cu arhimandritul Filaret Scriban, directorul seminarului. La 10 aprilie
1857 mitropolitul a primit o amplă scrisoare de felicitare din partea partidei unioniste din Moldova,
care l-a încurajat să persiste în atitudinea unionistă şi să reziste presiunilor guvernului. Urmarea vi-
zitei reprezentanţilor marilor puteri la Iaşi a fost schimbarea ministrului de interne din guvern, Cos-
tin Catargiu, omul lui Vogoride cu Vasile Ghica.
Paralel cu acţiunile pe plan intern contra mitropolitului, caimacamul decide să acţineze şi în
exterior, făcând demersuri la Constantinopol pentru acuzarea, defăimarea şi chiar demitarea sa. Vo-
goride era susţinut de reprezentantul Austriei la Iaşi, Gödel-Lannoy care în aprilie 1857 într-o scri-
soare adresată ministrului de externe de la Viena opina că este foarte important ca mitropolitul să nu
mai fie de partea unioniştilor şi propunea represalii morale contra lui Sofronie.
Ca urmare a demersurilor lui Vogoride la Constantinopol, la 19 aprilie 1857 patriarhul ecume-
nic, Chiril al VII-lea îi trimite o epistolă mitropolitului Sofronie în care vorbeşte de o conduită ne-
demnă şi incompatibilă cu înalta funcţie bisericească pe care o deţine, îi recomandă ca biserica din
Moldova să sprijine guvernul local, îl sfătuieşte să renunţe la atitudinea de până atunci, în caz contrar
se vor lua măsuri mult mai energice. Sofronie a răspuns la sfârşitul lunii aprilie tot printr-o scrisoare în
care respinge acuzaţiile formulate la adesa sa, afirmând că dacă a greşit cu ceva el trebuie să fie jude-
cat la Iaşi şi nicidecum la Constantinopol. La insistenţele lui Vogoride se cunoşte faptul că patriarhul
ecumernic a dorit să-l schimbe pe mitropolitul Moldovei, dar acest fapt nu s-a mai produs datorită in-
tervenţiei reprezentantului Franţei la Constantinopol, care s-a opus. Disputa în jurul schimbării mitro-
politului a afectat şi tabăra antiunionistă, hatmanul Alexandru Mavrocordat, deşi antiunionist convins
s-a declarat contra destituirii lui Sofronie, afirmând că s-a mers prea departe.
Eşecul demersului la Constantinopol l-a determinat pe Vogoride să se concentreze pe plan
intern atacând din nou biserica, ţinta fiind acum fraţii Scriban. Pe arhimandritul Filaret Scriban, di-
rector al seminarului de la Socola şi egumenul mănăstirii omonime l-a destituit din aceste posturi,
iar pe arhimandritul Neofit l-a eliminat de pe lista clericilor din Iaşi. Pentru ca această măsură să
aibă valoare era necesar acordul mitropolitului Sofronie, astfel că la curtea sa din Iaşi au venit pe
rând, ministrul cultelor, Alexandru Sturdza Bârlădeanu, ministrul de interne, Vasile Ghica şi chiar
Vogoride în persoană, cerând înlăturarea lui Filaret Scriban. Sofronie a refuzat categoric, susţinând
că nu sunt motive.
La 19 mai 1857 mitropolitul Sofronie a scris o scrisoare Comisiei Europene de la Bucureşti
în care îl acuza pe Vogoride că a răstălmăcit firmanul de convocare a alegerilor, interzicându-le că-
lugărilor să particpe, măsură îndreptată contra fraţilor Scriban. Mitropolitul făcea cunoscută acţiu-
nea guvernului moldav contra sa de la Constantinopol, persecuţia nepotului său Calinic Miclescu şi
destituirea nelegală a lui Filaret Scriban de la mănăstirea Socola.
Cu toate acestea la 20 mai 1857 Sofronie primeşte o scrisoare oficială din partea guvernului
prin care era înştiinţat că Filaret Scriban a fost demis şi înlocuit cu Vladimir Suhopan. Peste 2 zile
mitropolitul răpunde şi condamnă amestecul statului în treburile interne ale bisericii şi îi porunceşte
clericului Vladimir Suhopan să rămână în mănăstirea sa, la Doljeşti. Acesta a ascultat porunca mi-
tropolitană, iar Filaret Scriban a rămas în continuare la Socola.
139
Fiind învins de fiecare dată pe toate fronturile, lui Nicolae Vogoride nu i-a mai rămas altce-
va să facă decât să falsifice alegerile, pe care le-a stabilit pentru luna iulie. Într-o nouă epistolă adre-
sată Comisiei Europene de la Bucureşti la 18 iunie 1857 mitropolitul Sofronie informa diplomaţii
străini despre prigoana la care e supus de guvern, despre modalitatea oneroasă de alcătuire a listelor
electorale, prin eliminarea călugărilor şi a egumenilor mănăstirilor închinate. Ierarhul prezintă în
detaliu cazurile Filaret şi Neofit Scriban şi afirmă că de pe listele electorale publicate de guvern au
fost eliminaţi foarte mulţi partizani ai unirii.
Partida naţională din Moldova, în frunte cu mitropolitul Sofronie a decis boicotarea alegerilor din
iulie 1857. Clerul a subscris la decizia luată de mitropolit: la Iaşi din 142 de preoţi înscrişi pe liste
au votat 3, la Roman din 25 au votat 4, iar la Huşi din 28 au votat 9. În semn de protest faţă de or-
ganizarea şi falsificarea alegerilor pârcălabul (prefectul judeţului Covurlui, colonelul Alexandru
Ioan Cuza demisionează (iulie 1857).
Situaţia din Moldova a avut reverberaţii la nivel european, la 23 iulie 1857 Franţa, Prusia, Rusia şi
Regatul Piemont Sardinia rup relaţiile cu Imperiul otoman. La 9 august 1857 are loc întâlnirea de la
Osborne dintre împăratul francez, Napoleon al III-lea şi regina Victoria a Marii Britanii, în urma
căreia alegerile falsificate din Moldova au fost anulate. În ziua următoare (10 august 1857) sub pre-
siunea Europei, Poarta decide anularea alegerilor din Moldova. Noua zi a alegerilor pentru cler a
fost fixată la 29 august, fiind aleşi fraţii Scriban şi egumenul Slatinei, Calinic Miclescu, arhimandri-
tul Melchisedec, reprezentantul preoţilor din eparhia de Huşi şi Dimitrie Matcaş, reprezentantul cle-
rului din eparhia de Roman. Membrii de drept au fost mitropolitul Sofronie, episcopii Nectarie de
Roman şi Ghenadie de Huşi.
În Ţara Românească reprezentanţii clerului din Adunarea ad-hoc de la Bucureşti au fost:
membrii aleşi (arhimandritul Atanasie de Sadova, arhimandritul Hieronim de Bistriţa olteană, pro-
topopii Iancu de Bucureşti, Vasile de Buzău, Constantin de Argeş şi Constantin de Râmnic)-
membrii de drept mitropolitul Nifon şi episcopii Filotei de Buzău, Clement de Argeş şi Calinic de
Râmnic.
La 22 septembrie a avut loc deschiderea oficială a Adunării Ad-Hoc a Moldovei prezidată de
mitropolitul Sofronie. În discursul inaugural înaltul ierarh spunea: moldo-românii de astăzi sunt toţi
totuna, ei au o origine, un sânge, o patrie, o istorie, o credinţă, un Dumnezeu. Să ne silim dară ca
totdeauna să fim aşa ca să fim vii şi ca să învieze întru noi iubita noastră patrie. Să ne întrecem
numai prin lucrarea virtuţilor.
Mitropolitului din Ungrovlahiei, Nifon Rusăilă a deschis Adunarea ad-hoc a Ţării Româ-
neşti cu următoarele cuvinte: Priviţi-vă, domnilor, şi veţi vedea că toţi sunteţi români: aceleaşi
simţăminte ne leagă, acleaşi sânge ne uneşte. Toţi avem o patrie înainte. Lăsaţi, domnilor, să ci-
tească viitorimea, cu mândrie şi fericire, numele dumneavoastră în istoria neamului.
În şedinţa din 7 octombrie Adunarea ad-hoc a Moldovei a votat unirea cu Ţara Românească,
episcopul Nectarie de Roman, fiind împotrivă. În şedinţa adunării din 4 noiembrie s-a exprimat do-
rinţa ca biserica ortodoxă să fie recunoscută ca neatârnată şi să creeze o autoritate sinodală centrală.
Pe baza celor decise în Adunările ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească şi conform înţe-
legerii anglo-franceze de la Osborne, în 1858 marile puteri au adoptat Convenţia de Paris, care a
propus o unire formală a principatelor dunărene.
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a existat o preocupare pentru scoa-
terea bisericii din România de sub autoritatea patriarhiei ecumenice. Principalele demersuri ale
acestui deziderat au fost:
- 3 decembrie1864 afost dat un decret organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale-
scopul acestei legi a fost unificarea celor două mitropolii (prima legiferare oficială a autocefaliei)
- 11 ianuarie 1865 mitropolitul Ungrovlahiei primeşte titlul de mitropolit primat
În 1864 prin decret domnesc a fost creată episcopia Dunării de Jos cu sediul la Ismail, unde
Cuza l-a numit pe arhimandritul Melchisedec Ştefănescu.
Cu toate aceste gesturi de frondă la adresa patriarhiei ecumenice Cuza a fost uns de patriar-
hul ecumenic Sofronie al III-lea la 12 iunie 1864 în catedrala patriarhală din Constantinopol. Despre
acest moment aflăm informaţii dintr-o relatare a ambasadorului Imperiului Habsburgic la Constan-
140
tinopol, Anton von Prokesch-Osten, care la 13 iunie 1864 relata : Prinţul s-a transportat apoi la bi-
serica patriarhală, unde patriarhul, cu mare cermonie, l-a uns, după vechiul obicei îndătinat pentru
principii Moldovei şi ai Ţării Româneşti.
După înlăturarea lui Cuza în Moldova a avut loc la 3 aprilie 1866 aşa numita mişcare separa-
tistă de la Iaşi, în care un rol important l-a jucat mitropolitul Calinic Miclescu, prinţul Constantin
Moruzzi, Nunuţă Rossetti-Roznoveanu, Teodor Boldur-Lăţescu .
În dimineața zilei de 3 aprilie 1866, în curtea Mitropoliei și a Palatului Roznovanu, aflat pes-
te drum, se adunase o mulțime de ieșeni, înarmați cu ciomege și arme, ridicați din mahalale de Teo-
dor Boldur-Lăţescu. La Palatul Roznovanu, Mitropolitul Calinic a binecuvântat mulțimea și a sem-
nat declarația separatistă. Apoi, Calinic, cu crucea în mână, s-a pus în fruntea răsculaților, îndem-
nându-i spre Palat, unde se afla locotenentul domnesc, Lascăr Catargiu venit cu o zi înainte în capi-
tala moldavă pentru a zădărnici complotul separatist.
Armata a fost chemată să intervină, mulțimea antiunioniștilor fiind respinsă pe Ulița Mare,
spre Mitropolie și Palatul Roznoveanu. Din Palat s-au tras câteva focuri de armă, iar trupa care ve-
nise sa restabilească ordinea a fost atacată cu pietre. După ce s-au tras câteva focuri de avertisment
și generalul Davilla a încercat să pacifice mulțimea care l-a întâmpinat cu pietre și gloanțe, trupa a
tras în plin pentru a împrăștia răzvrătiții, înregistrându-se 16 morți și peste 30 de răniți în rândul
soldaților și peste 100 de morți și răniți dintre răzvrătiți. Baricada din fața reședinței Roznovanu a
fost dărâmată, soldații l-au arestat pe Nunuță Roznovanu.
Calinic Miclescu se alege cu o rană, fiind ajutat de diaconul Ioan Creangă (viitorul mare
scriitor şi clasic al literaturii române) care, împreună cu colegul său, Ienăchescu, îl ascund în pivnița
unei case din apropiere, salvându-i astfel viața. Mitropolitul, travestit cu caftan evreiesc, s-a întâlnit
în taină cu Titu Maiorescu, care l-a convins să se predea. A fost dus la Mănăstirea Sf. Spiridon, iar
apartamentul de la Mitropolie i-a fost sigilat. Ulterior Calinic a fost iertat de Carol I, şi devine mi-
tropolit primat (1875-1886).
În concluzie se poate afirma că biserica ortodoxă a contribuit decisiv la realizarea micii uniri
de la 1859, chiar dacă au existat şi anumite voci clericale, care s-au opus acesteia.
141
24 IANUARIE 1859, PRIMUL PAS SPRE ROMÂNIA
Prof. Stefanovici Elena

Liceul de Arte „Sabin Păuța” Reșița, Caraș-Severin
Ziua de 24 ianuarie a rămas în istoria românilor ca data la ca-

re s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române, în anul 1859, la foarte
scurt timp după numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldo-
vei și Țării Românești.
După mai mulți ani în care pașii spre îndeplinirea acestei dorin-
țe au fost „mărunțiți” de atitudinea marilor puteri ale Europei, aceasta
a devenit realitate, într-un context favorabil, care a dus, pe parcurs, la
transformarea „României” de atunci într-un stat modern, aducând
pentru prima dată câteva elemente occidentale în viața românilor.
Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea
Unire fiind cea de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia), reprezintă
unificarea vechilor principate, Moldova și Țara Românească, într-un
Principat unit. La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Țării Românești
era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor. Situația s-a schimbat în
urma războiului Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, formate
din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Oto-
man.
tele Moldovei și Țării Românești. De exemplu, Moldovei i se atașează trei județe din sudul Basara-
biei, Cahul, Ismail și Bolgrad.
acestora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) despre Uni-
re. În acest scop, se constituiau adunări Ad-hoc, în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad-
hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.
realiza, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc. Șansa a făcut însă ca Vogo-
ride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondența a fost furată și
publicată în presa europeană, la Bruxelles. Descoperirea a iscat scandaluri atât printre români, cât
mai ales la nivel european. Marile Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman, au solicitat întâlniri cu
împăratul Franței, Napoleon, și regina Marii Britanii, Victoria, iar falsele alegeri au fost, astfel, anu-
late. În toamna anului 1857, în urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Pprincipatelor
În anul 1859, 5/17 ianuarie, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a
fost desemnat Alexandru Ioan Cuza. Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la
București, iar profitând de faptul că Marile Puteri nu specificau clar că Principatele Române nu pot fi
conduse de același domnitor, și aici a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza. Puse în fața faptului împlinit,
Marile Puteri au avut brusc de a face cu două principate conduse de același domnitor.
când a fost redactată prima constituție. În tot acest timp, în care două dintre principatele române au
reușit să se unească, Transilvania se afla sub stăpânire austriacă, iar din 1867, sub dominație austro-
ungară, până în 1918, când a avut loc Marea Unire de la Alba Iulia.
Bibliografie:
1. Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, "Enciclopedia de istorie a României",
Editura Meronia, Bucuresti, 2001;
2. Nicolae Iorga, Istoria românilor, 1936-1939;
142
Prof. înv. primar Stoica Liliana Diana

Liceul Teoretic Bechet, Dolj
În fiecare an, la 24 ianuarie, românii sărbătoresc Unirea Principatelor Române din anul 1859
– numită şi „Mica Unire”, realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de
voinţă politică a celor două principate româneşti, Moldova şi Ţara Românească, prima etapă în cre-
area statului unitar român modern.Unirea celor două principate a început practic în anul 1848,
atunci când s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui
Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
Harta Principatelor Unite ale Moldovei si Valahiei (1859-1861) – sursa: istoria.md
blematica românească.Astfel, printr-un act internaţional care ţinea cont doar parţial de voinţa româ-
nilor, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reor-
ganizarea lor. Pe baza Convenției de la Paris, se introducea principiul separației puterilor, ele ur-
mând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând și
cu participarea unui organ comun, Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, acte-
le pe baza cărora funcţionaseră cele două ţări române până atunci. Desigur că reglementările au avut
la bază şi sprijinul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să exis-
te un bastion profrancez, care să contracareze influenţa Rusiei.Practic Convenţia de la Paris con-
sfinţea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domni, două adunări,
două guverne, organizarea a două instituţii comune la Focşani – Comisia Centrală şi Înalta Curte de
Justiţie şi Casaţie –, abolirea monopolurilor şi a privilegiilor de clasă.Deşi au existat şi voci care
erau împotriva unirii, mai ales în Moldova, existând temeri că desemnarea Bucureştiului drept capi-
tală va face ca Moldova să-şi piardă din influenţă, divanurile ad-hoc organizate în anii 1857 şi 1858
au demonstrat dorinţa de unire a populaţiei.
A urmat toamna anului 1858, când în principate a început organizarea alegerilor pentru
domnitor.La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputaţi l-a ales în
unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, şeful partidei unioniştilor moldoveni.În Ţara Româ-
nească, unde alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie, locţiitorii domneşti erau antiunionişti, iar
Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că bucureştenii au fost mobilizaţi pentru a
susţine candidatura lui Cuza.În şedinţa din 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu a propus
candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost votat în unanimitate, stârnind mânia Porţii Otoma-
143
ne și a Austriei, care au considerat alegerea drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul
actului nu se prevedea ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane distincte.
Astfel, Cuza a devenit domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută de către
marile puteri pe parcursul domniei sale.
unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen.Constituția adoptată la 1 iulie 1866, consfinţeşte denumirea oficială, România, iar la 1
decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România.
Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol.Cuza s-a născut la
20 martie 1820, la Bârlad. A învăţat până în 1831 la Iaşi, la pensionul condus de francezul Victor
Cuenin, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.În anul 1835 îşi ia diploma
de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finali-
zează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840.La 30
aprilie 1844 se căsătoreşte cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale Eca-
terina (Catinca) (fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor cărturari Con-
stantin Sturdza și Alexandru Sturdza) şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.
pe de sub pază şi să fugă în Transilvania.A participat, de asemenea, la Marea Adunare de la Blaj de
la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.Ulterior devine preşedinte al judecătoriei Covur-
lui între 1849 – 1851 şi 1855 – 1856, director al Ministerului de Interne – în 1851, primind în aceas-
tă perioadă şi rangul de vornic.La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi, însă imediat după de-
cesul domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş.Ca formă de protest faţă de falsifi-
carea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab.
Patriot cu idei liberale, nu radicale însă, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza
care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor
deputaţilor prezenţi în Moldova.
144

oportun din cauza situaţiei politice din cel moment.Ulterior Cuza este răpus de boală şi se mută la
Florenţa, însă moare la Heidelberg unde plecase la tratament, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani.
Ierarhi din Iaşi.
Bibliografie
Istoria poporului român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
Adăniloaie Nichita, Petric Aron, Unirea Principatelor Române, Editura Politică, Bucureşti, 1966.
Netea, Vasile, Spre unitatea statală a poporului român, Bucureşti, Editura Ş̦tiinţ̦ifică şi Enciclope-
dică, 1979.
Suciu, Dumitru, Monarhia şi făurirea României Mari, Bucureşti, Editura Albatros
145
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE SUB DOMNIA LUI CUZA
Prof. inv. primar Stoenescu Luminita

Scoala Gimnaziala Hurezani,Gorj
MICA UNIRE din 24 ianuarie 1859- Unirea Principatelor Române: Ziua de 24 ianuarie a
rămas în istoria românilor ca data la care s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române, în anul 1859, la
foarte scurt timp după numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și Țării Românești.
După mai mulți ani în care pașii spre îndeplinirea acestei dorințe au fost „mărunțiți” de ati-
tudinea marilor puteri ale Europei, aceasta a devenit realitate, într-un context favorabil, care a dus,
pe parcurs, la transformarea „României” de atunci într-un stat modern, aducând pentru prima dată
câteva elemente occidentale în viața românilor.
nească, într-un Principat unit.
Principatele române, din mâinile rușilor și turcilor, în ale marilor puteri europene
146
După război, în 1856, prin Tratatul de Pace de la Paris se iau decizii

care privesc și principatele Moldovei și Țării Românești.De exemplu, Moldo-
vei i se atașează trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad.
În contextul discuțiilor despre unirea celor două principate, în 1857
Marile Puteri acordă acestora dreptul organizării unui „referendum” (consulta-
rea populației cu drept de vot) despre Unire.În acest scop, se constituiau adu-
nări Ad-hoc, în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad-hoc, care ur-
mau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române. Fal-
sificarea alegerilor, un obstacol pentru Unire
urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Pprincipatelor Moldovei și Țării Românești.
Problema Principatelor a fost pusă în cadrul Congresului de contele Walewski, ministrul de
Externe al Franţei.
147
Principale măsuri care au vizat Principatele au fost:

• desfiinţarea protectoratului rusesc şi înlocuirea lui cu o garanţie colectivă a Marilor Puteri.
Prin acest fapt s-a reuşit eliminarea influenţei ruseşti şi asigurarea că trupele ţariste nu vor
mai putea străbate teritoriul Principatelor fără acordul puterilor garante. Astfel, era se stopa-
tă posibila înaintare a Rusiei în Balcani.
• cedarea sud-estului Basarabiei Principatului Moldovei. Această măsură a îndepărtat Rusia
de gurile Dunării.
• libera circulaţie pe Dunăre sub atenta supraveghere a Comisiei Europene a Dunării. Scoate-
rea Dunării de sub influenţa rusească era o prioritate strategică pentru puterile din centrul
Europei.
• suzeranitatea otomană era menţinută. Fiind sub suzeranitate otomană, Principatele nu puteau
avea propria politică externă, fapt ceea ce constituia o garanţie în plus că cele două teritorii
nu vor cădea sub sfera de influenţă rusească.
În ceea ce priveşte Unirea Principatelor, opiniile Marilor Puteri au fost împărţite în funcţie de
interesele lor strategice de politică externă:
 Franţa. Instrumentul din cadrul politicii externe franceze elaborată de Napoleon al III-lea avea la
bază principiul naţionalităţilor, care presupunea ca fiecare naţiune să îşi decidă singură soarta.
Acesta era doar un pretext dintr-un proiect mult mai amplu prin care împăratul francez a încer-
cat pe tot parcursul domniei sale să refacă prestigiul ţării sale după Congresul de la Viena din
1815 şi să readucă Franţa la statul de primă putere de pe continent. Se înţelege astfel de ce pro-
blema Principatelor a fost adusă în discuţie tocmai de Franţa. De asemenea, unirea Principatelor
constituia un pretext în rivalitatea franco-habsburgică.
 Rusia. Fiind puterea învinsă, ea nu a avut un cuvânt de spus, însă nu era deranjată de o eventua-
lă unire a Principatelor.
 Sardinia. Franţa îi cere să aibă o atitudine pozitive pentru a lovi în interesele habsburgice. Rega-
tul Piemontului şi a Sardiniei dorea la rândul său unificarea Italiei sub casa de Savoia. Era im-
portant pentru a lovi în Imperiul Habsburgic, deoarece Lombardia şi Veneto se aflau sub stăpâ-
nirea sa.
 Prusia. Prusia dorea, de asemenea, să lezeze interesele habsburgice deoarece îşi dorea unificarea
Germaniei în jurul ei sub casa de Hohenzollern şi nu în jurul Austriei şi casei de Habsburg.
 Marea Britanie. Deşi iniţial susţine ideea unirii, în cele din urmă s-a opus deoarece Imperiul
Otoman a garantat neutralitatea strâmtorilor (niciunui vas militar sub pavilion străin nu i se va
permite străbaterea strâmtorilor), iar Marea Britaniei nu mai avea astfel nici un interes strategic.
 Imperiul Otoman. S-a împotrivit deoarece se putea constitui un precedent.
Imperiul Habsubrigic s-a opus pentru a leza interesele Franţei.
În cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor divanuri
ad-hoc.
Surpriza alegerilor domnitorilor din cele două principate
148
surse: Enciclopedia României, Wikipedia
14
Surse: adevarul.ro/cultura/istorie/filmulcu-spioni-micii-uniri -25 ianuarie 2013
internationalfreemedia.wordpress.com/ www.historia.ro/
149
EROINA UNIRII DE LA 1859-ECATERINA COCUŢA CONACHI

Prof. Stefan Marcela
Ecaterina Cocuta Conachi este una din personalitatile marcante ale evenimentului de la 24
ianuarie 1859,unii numind-o Ioana d,Arc a Romaniei.Femeiefara teamă ,ea a
distrus intrigile otomanilor care erau impotriva Unirii.În 1857, ea a dezvăluit
tentativa Înaltei Porţi de a falsifica alegerile pentru Adunarea ad-hoc de la
Iaşi. Istoricii locali susţin că datorită Cocuţei, cum îi spuneau apropiaţii, s-a
ajuns la Unirea din 1859.
Fiică a marelui boier Costache Conachi si a Smarandei Negri ,Cocuţa
s-a nascut la17 august 1828 la palatul de la Ţigăneşti ,judeţulGalaţi si a fost
comparată de istorici cu marile eroine ale naţiunilor europene.
La vârsta de numai 17 ani, Cocuţa se căsătoreşte cu Nicolae Vogori-
de, un principe de origine bulgară care răspundea de finanţeleţării. În 1857, Înalta Poartă l-a învestit
pe acesta cu funcţia de caimacan, adică locţiitor de domn şi i-a promis tronul Moldovei dacă va
reuşi să zădărnicească unirea celor două principate. La nunta de la Ţigăneşti a participat şi domni-
torul Sturdza. Poetul Vasile Alecsandri s-a opus acestui mariaj, întrucât Vogoride era recunoscut ca
un antiunionist fanatic.
. În 1849, Costache Conachi s-a stins din viaţă în urma unei crize de astm, iar momentul a
deschis calea unor jocuri de culise interesante. Din naivitate, Cocuţa i-a dat o „plenipo-
tenţă”(împuternicire) soţului ei, care îi permitea acestuia să administreze, după bunul plac, întreaga
chiverniseală rămasă de la tatăl ei. Cei doi au avut trei urmaşi, un băiat şi două fiice. După divorţul
survenit în 1860, se naşte al patrulea copil care a primit numele de familie Conachi.
Cocuţacălătoreşte mult prin Europa,iar in 1864 se căsătoreşte la Torino cu EmanuelleRus-
poli, principe de Paggia-Souza, senator şi sinodic al Romei, apropiat al regelui VitorioEmanuelle al
II-lea. În felul acesta, moldoveanca noastră a pătruns în cele mai elitiste cercuri politice şi artistice
italiene. S-a implicat chiar în ampla mişcare de unificare a Italiei. În cei şase ani de căsnicie italiană,
Cocuţa a mai adus pe lume alţi cinci copii.
La 22 februarie 1870, Cocuţa se stinge fulgerător din viaţă la Geneva cu diagnosticul febră
palustră. Pe patul morţii a cerut să fie înmormântată alături de părinţi, în biserica familiei de la Ţi-
găneşti. Dorinţa i-a fost îndeplinită. În tradiţia orală a satului se păstrează opinia că stăpâna lor ar fi
murit în preajma conacului, în urma unei căzături de pe cal. Există chiar o movilă care poartă nume-
le Cocuţeişi unde, spune legenda, ar fi avut loc accidentul.
În 1857 au fost stabilite alegeri pentru Divanurilor Ad-hoc. Primul scrutin a avut loc la 19
iulie 1857. Dar stupoare, rezultatul a fost negativ. „Aceasta pentru că N. Vogoride nu dormea, ba şi-
a îndeplinit, cu prisosinţă, misiunea trasată de turci. Totul părea definitiv pierdut. Diplomaţiile occi-
dentale îşişterseseră de pe agendele lor această solicitare românească. Vogoride jubila. Însă Cocuţa
Conachi nu se putea împăca cu acest eşecnaţional. Ea fusese crescută în spirit patriotic, iar rudele ei
(un exemplu relevant sunt fratele vitreg Costache Negri) şinumeroşii prieteni erau cu toţii pentru
Unirea Principatelor. Imediat după ce soţul a fost învestit în funcţia de caimacan (locţiitor de
domn) şişi-a declarat răspict ura faţă de unionişti, Cocuţa i-a trimis acestuia, la Iaşi, o scrisoare pli-
nă de indignare şi de furie, din care se subînţelegea clar că voinţa de unire a românilor nu poate fi
înfrântă. „Ai venit în ţară sărac lipit pământului, n-ai altă avere decât zestrea ce ţi-am adus-o eu, fata
lui Conachi. Îţi iert risipirea ce-ai făcut-o din averea mea, dar nu-ţi voi ierta trădarea faţă de neamul,
faţa de ţara care ar fi trebuit să devină şi a dumitale. Cum nu ai astăzi altă avere decât a mea, aş pu-
tea printr-un divorţ, să te aşez din nou pe paiele de pe care te-am ridicat. Vezi dacă-ţi place mai bine
această perspectivă, promisiunilor pe care ţi le fac turcii. Pentru moment îţi cer darea afară a lui Ca-
targi (ministru de interne) şi numai atunci mă voi întoarce la dumneata”, trasnscrie un fragment din
scrisoare istoricul C. Gane, în lucrarea „Portrete de români”.
150
După acest episod, Cocuţa îi trimite un bilet prin care îl somează să-l repună în funcţia de
protopop al Tecuciului pe Gh. Dimitriu, tatăl scriitorului Calistrat Hogaş, pe care caimacamul îl
demisese, doar pentru că era unionist. După anunţarea rezultatelor, unioniştii au înaintat către can-
celariile occidentale numeroase memorii prin care contestau modul în care s-a desfăşurat scrutinul,
dar acestea nu au avut niciun ecou. Îngerul bun al românilor a condus-o însă pe Cocuţa, într-una din
descinderile la Iaşi, spre seiful caimacanului. Aici a găsit un pachet cu 14 scrisori diplomatice veni-
te de la Înalta Poartă şi de la Secretariatul Ambasadei Turciei din Londra. Fără îndoială, scrisorile
avea un caracter compromiţătorşi putea atrage sprijinul puterilor europene pentru Unire. Inele se
făcea cunoscut lui Vogoride că „Poarta doreşte ca Luminăţia ta să lucreze cu energie contra Unirii,
dar să lucreze fără vuiet, şi mai ales , să nu arate că primeşte asemenea instrucţiuni de la Poartă”.
După eşecul scrutinului, nu au întârziat nici felicitările. „Bine ai făcut că n-ai acordat libertatea pre-
sei pe care nişte moldoveni nesocotiţi caută a o întrebuinţa pentru ca poporul să se pronunţe în fa-
voarea Unirii”.
O serie de istorici au speculat că, prin acest gest, Cocuţa l-a ajutat pe Cuza să ajungă domn
deoarece a avut o idilă cu el. Se pare că a existat între cei doi o relaţie sentimentală pasageră. Dar
Cocuţa a sustras scrisorile în 1857, când Cuza nu figura în stafulunioniştilor, cu atât mai puţin în cel
al pretendenţilor la tron. Abia în seara zilei de 5 ianuarie 1859, după ce au refuzat să candideze la
scaunul Moldovei V. Alecsandri, C. Negri şi M. Kogălniceanu, o solie s-a deplasat, în toiul nopţii,
la Cuza, l-au trezit din somn, l-au adus în sala Elefant şi a fost ales domnitorul Moldovei.
Cocuţa a convins Europa să sprijine Unirea Principatelor avand si dovezile desprinse din
scrisori care erau de necontestat. Cocuţa a înmânat prada lui C. Negri şi lui D. Rallet. Aceştia le-au
înmânat ambasadorului Franţei la Bucureşti, iar el le-a expediat la Bruxelles, la revista „L'Etoile de
Danube”, unde au fost imediat publicate. Ziarele occidentale au luat foc, scrisorile fiind preluate
instantaneu în presa pariziană, londoneză, prusacă etc. Diplomaţii moldoveni s-au năpustit la Paris.
Marele prieten al românilor era Napoleon al III-lea. El s-a oferit şi de această dată să ajute. Cheia
era însă la Istanbul, dar împăratul nu avea acces acolo. A invitat-o pe Regina Victoria a Angliei la o
întrevere. S-au întâlnit la Osborne. Lucrurile erau clare. Dovezile nu puteau fi contestate. Regina a
intervenit, cu succes la sultan. Acesta a dispus repetarea testului electoral, sub stricta supraveghere a
Puterilor Garante. Noul scrutin , desfăşurat la 22 septembrie 1857 a fost concludent. Două-trei vo-
turi împotrivă. Rezultatul nu a mai putut fi măsluit. N. Vogoride a luat, după un an, drumul pribegi-
ei. Bătăliile viitoare din 5 şi 24 ianuarie 1859 aveau drum liber. Istoria se bazează pe documente,
nu pe ipoteze şitotuşi, nu rezistăm tentaţiei de a ne întreba care ar fi fost cursul evenimentelor din
Ţările Române, dacă fiica lui Conachi nu ar fi săvârşit acest gest. Cu siguranţă, nu ar fi avut loc
Unirea de la 1859, nici momentul Cuza (1859-1866), nici Monarhia (1866-1947) şi nici Marea Uni-
re (1918).
Bibliografie:
-George Marcu (coord.), Enciclopedia personalităţilor feminine din România, Editura Meronia,
Bucureşti, 2012.
-Arina Avram, Femei celebre din România (Romanian edition), Grupul
151
ALEXANDRU IOAN CUZA ȘI PRIMA LEGE MODERNĂ

A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ROMÂNESC
Prof. Oana Tănăsescu
Școala Gimnazială Bazna, Sibiu
Motto: „A pricepe este mai important decât a ști.” (A. I. Cuza)
În fiecare an, ziua de 24 ianuarie ne amintește de efortul lui Alexandru Ioan Cuza de a alinia
România la normele moderne europene. Alături de o clasă politică ai cărei reprezentanţi studiaseră
la universitățile din Occident, fiind pătrunși de ideile reformatoare ale epocii, domnitorul român re-
ușește să continue visul lui Mihai Viteazul de la 1600 și să pune bazele statului ce va deveni la 1918
România Mare.
În timpul scurte sale domnii (7 ani), Alexandru Ioan Cuza reușește să reformeze radical noul
stat format, propunând modificări de substanță în toate domeniile: reforma în justiţie (codul de pro-
cedură penală şi codul civil), (re)organizarea armatei, reforma agrară și nu în ultimul rând reforma
învățământului. Aceste reformele incisive, atent elaborate au închegat statul nou format și au repre-
zentat temelia pe care s-a dezvoltat ulterior societatea, deoarece acest domnitor a înțeles un lucru:
școala de astăzi este țara de mâine. Legea asupra instrucţiunii a Principatelor Unite Române, pro-
mulgată la 25 noiembrie 1864, prevedea atât drepturi, cât și sancțiuni, pentru toți actorii procesului
de învățământ. Dacă amenda aplcată părinților pare astăzi un lucru revoluționar, ideea a aparțiunit
echipei conduse de ministrul cultelor şi instrucţiei de atunci – Dimitrie Bolintineanu! Articolele ex-
trase din lege sunt mai mult decât grăitoare:
“SECŢIUNEA I
Despre obligaţiunea instrucţiunii
31. Instrucţiunea elementariă este obligatoriă pentru toţi copiii de amendoue secsele începend de la
optu pînă la doui-supră-dece ani împliniţi ai etâţii.
Acestă îndatorire este impusă, sub penalităţile aici mai josu prescrise, părinţilor, tutorilor, stăpâni-
lor, maestrilor şi ori cârii, persone ce ar ave sub îngrijire unu copilu.
36. Când părintele, tutorele sau stăpînul va lăsa pe copii a lipsi de la scolă fâră motivu legale, şi
nu’i va trămite trei dile dupe advertimentul ce va priimi de la înveţiătoru, acesta sau revisorul ori
sub revisorul va însciinţa îndată pe consiliulu locale al comunei, care va supune pe părinte, tutore
sau stăpânu la o amendă de doue-deci parale la oraşe şi dece parale la sate pentru fie care di de
lipsu.
Amenda se va plăti în bani sau în lucru pentru comună. În casu de recidivă ea va fi îndoită.
39. Tote amendele se vor versa în casa comunale în favorea scolei.”64.
Legea mai sus menționată cuprindea dispoziţii privind instrucţia primară, secundară, superioară şi
particulară. Principiile de bază erau: obligativitatea şi gratuitatea instrucţiei publice primare pen-
tru toţi copiii, indiferent de categoria socială din care făceau parte şi pentru ambele sexe. O altă
prevedere importantă a legii era aceea a unei singure programe şcolare atât pentru învăţământul
public, cât și petru cel privat, din mediul urban sau rural, programă concentrată în doar 3 (!) arti-
cole de lege, după cum urmează:
“32. Instrucţiunea obligatoriă va coprinde următorede obiecte de studiu: citirea şi scrierea, cate-
chismul, noţiuni de igienă, de gramatică, de geografiă, de istoria ţerei, de dreptu admnistrativi al
ţerei, cele patru lucrâri din aritmetică, sistema legale a mesurelor şi a greutîţilor.
33. Se apără de îndatorirea de a trămite pe copii la scola publică acei cari vor dovedi că le dau
înveţătură a casă sau în veri unu institutu privatu.
34. Nu se pote lua unu copilu de la scolă mai ‘nainte de a fi dobînditu din partea înveţătorului un
certificat de cunoscinţele coprinse în art. 32 de mai susu”65.
64
https://lege5.ro/Gratuit/heztqmry/legea-nr-1150-1864-asupra-instructiunii-a-principateloru-unite-romane
65
Ibidem
152
Pentru a implementa eficient această reformă definitorie pentru evoluția statului, se acorda o
importanță deosebită pentru pregătirea cadrelor didactice. Oamenii politici ai acelor vremi par să fi
înțeles rolul pe care al are profesorul în modelarea viitorilor cetățeni ai unui stat care încerca să se
afirme, să evolueze, să fie “european”.
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza învățământul românesc a însemnat dezvoltare: s-
au înființat două mari universități: Universitatea din Iași, în anul 1860 – cea mai veche instituție
românească de acest gen, Şcoala Superioară de Ştiinţe şi Şcoala Superioară de Litere, care au pus
bazele Universităţii de Stat din Bucureşti (1864). Cu ajutorul acestor noi instituţii de învăţământ, se
va trece de la ortografia chirilică la cea latină. De asemenea, s-au constituit Conservatoarele din Iași
și București, Şcoala Naţională de Arte Frumoase, sub conducerea lui Theodor Aman, o școală co-
mercială în București și alta în Galați, precum și numeroase ”gimnazii” (școli medii de cultură ge-
nerală) în marile orașe ale țării: Botoșani (1859), Ploiești, Focșani, Craiova și București, unde iau
naștere trei astfel de școli: ”Gheorghe Lazăr”, ”Matei Basarab” și ”Mihai cel Mare”, cunoscut ulte-
rior sub numele de ”Mihai Viteazul”. Aceeași creștere o înregistrează și școlile normale unde se
pregăteau învățătorii, astfel că sub guvernul Kogălniceanu, numărul lor se ridicase la 4 (Botoșani,
Ismail, Tecuci, Bacău). Elevii bine pregătiți își urmau studiile la Paris, unde învățau aproape 500 de
studenți români, dintre care 82 de bursieri ai statului.
Alexandru Ioan Cuza a făcut primul pas – ne-a oferit o lege-suport care în timp și-a dovedit
eficiența, ne-a demonstrat că schimbarea trebuie să vină “de sus” și că trebuie aplicată în profunzi-
me; de asemenea, acesta ne-a întărit convingerea că învățământul reprezintă un remediu la nume-
roasele carențe sociale. Depinde doar de noi să învățăm “lecția lui Cuza” și să o aplicăm societății
moderne actuale.
Bibliografie:
1. Iorga, Nicolae, Istoria Românilor pentru poporul românesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1993, p.
124-128
2. Ivănescu, Dumitru, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii, Iaşi, Editura Junimea, 2001
3. Vlahuţă, Alexandru, Din trecutul nostru “Istoria Românilor”, Editura Cartea Românească 1924,
p. 220-224
https://lege5.ro/Gratuit/heztqmry/legea-nr-1150-1864-asupra-instructiunii-a-principateloru-unite-
romane
153
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE FUNDAMENT PENTRU

MAREA UNIRE
Prof. înv. primar Teișanu Daniela Dorina

Școala Gimnazială Șuțești, Brăia
România s-a clădit pe jertfa de secole a înaintaşilor noştri care au făcut posibile cele două
momente emblematice din istoria noastră: 24 Ianuarie 1859 şi 1 Decembrie 1918.
În ziua de 24 ianuarie 1859 se împlinea în parte idealul de unire la care aspirase de secole
poporul român. Acest eveniment este considerat a fi primul pas important pe calea înfăptuirii statu-
lui naţional unitar român. El a creat premisele pentru împlinirea ţelului comun de unire a românilor
într-un singur stat. La Braşov, la 12/24 mai 1848 se elabora programul-legământ: „Prinţipiile noas-
tre pentru reformarea patriei, ce cuprindea obiectivul fundamental românesc: Unirea Moldovei şi
Ţării Româneşti într-un singur stat neatârnat românesc”.
În perioada de după anul 1848 s-a pregătit Unirea Principatelor şi s-au conturat premisele
României moderne. Fruntaşii politici, profitând de interesele contradictorii ale Marilor Puteri, au
realizat Unirea Principatelor. Au atins acest obiectiv pe calea preconizată de o generaţie anterioară,
prin intermediul garanţiilor internaţionale colective, în locul protectoratului unei singure puteri.
Congresul de la Paris din 1856 a hotărât, ca urmare a obiecţiilor ridicate de Austria şi Impe-
riul Otoman, ca statutul definitiv al Principatelor să nu fie stabilit prin tratatul de pace, ci doar să se
consulte dorinţa moldovenilor şi muntenilor în problema unirii. În acest context, în ambele Princi-
pate, conducătorii mişcării unioniste s-au organizat în câte o formaţiune politică, denumită partida
naţională.
Cele Două Divanuri
Adunările ad-hoc din Moldova (22 septembrie/3 octombrie 1857 - 21 decembrie 1857/2 ia-
nuarie 1858) şi din Ţara Românească (30 septembrie/12 octombrie - 10/22 decembrie 1857) au în-
trunit deputaţi boieri şi ţărani, câte unul de judeţ (ţinut). Chemaţi să se pronunţe în problema unirii,
participanţii au dat răspunsul pozitiv prin cele două Rezoluţii aproape identice votate (în Moldova la
7/19 octombrie 1857, iar în Ţara Românească la 8/20 octombrie 1857), în care cereau: Unirea Prin-
cipatelor într-un singur stat; neutralitatea Principatelor Unite; autonomia în baza vechilor tratate cu
Poarta Otomană; prinţ străin, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei, cu moştenirea Tronului,
moştenitorii urmând a fi crescuţi în religia ţării; adunarea obştească cu adevărat reprezentativă, una
singură, ca putere legiuitoare”.
O comisie a Puterilor Garante, printre care Rusia, Franţa şi Anglia, a analizat hotărârile celor
Două Divanuri. Pe baza acestora s-a semnat, în 1858, Convenţia de la Paris, care a reprezentat ca-
drul constituţional pentru organizarea celor două principate. Conform prevederilor acesteia, în zilele
de 14, 16, 17 şi 18 decembrie 1858, în Moldova, s-au desfăşurat alegeri pentru Adunarea Electi-
vă. La 28 decembrie 1858 s-au deschis lucrările Adunării Elective, care a validat mandatele a 55
dintre 58 de deputaţi aleşi.
Partida Naţională avea o majoritate confortabilă în cadrul Adunării, dar nu se pronunţase în-
că asupra numelui candidatului. În noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1859, în cadrul unei întâlniri a
membrilor Partidei Naţionale, Mihail Kogălniceanu propune drept candidat unic pe colonelul Ale-
xandru Ioan Cuza, susţinător al luptei unioniste. Deputaţii se angajaseră să voteze candidatul care ar
obţine majoritatea. De aceea, nu este întâmplător faptul că şi susţinătorii celorlalţi candidaţi l-au vo-
tat tot pe Alexandru I. Cuza. Domnul a depus jurământul, în care se angaja să apere drepturile şi
interesele patriei şi să asigure binele şi fericirea naţiei române.
Alegerile pentru Adunarea Electivă a Ţării Româneşti s-au desfăşurat între 8/20 şi 12/24 ia-
nuarie 1859. Partida Naţională n-a reuşit să obţină majoritatea mandatelor, în acest context, liderii
acesteia şi-au dat seama că singura cale de izbândă este apelul la masele populare.
Lucrările Adunării Elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie într-o atmosferă incendi-
ară. Clădirea din Dealul Mitropoliei, aflată pe locul actualului Palat al Patriarhiei, era înconjurată de
mii de oameni. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naţionale s-au reunit la hotelul
154
Concordia din Bucureşti unde, pentru prima oară, s-a formulat cu voce tare ceea ce până atunci fu-
sese doar o năzuinţă: alegerea lui Alexandru I. Cuza ca domn al ambelor Principate.
Ședință secretă
În dimineaţa zilei de 24 ianuarie, la ora 11:00, când lucrările Adunării s-au reluat, Vasile
Boerescu a cerut o şedinţă secretă, în cadrul căreia a precizat: „A ne uni asupra principiului Unirii
este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan
Cuza, domnul Moldovei! Să ne unim asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvânta, ţara ne
va întinde mâinile şi conştiinţa noastră va fi împăcată că ne-am împlinit... o dorinţă sfântă”. Depu-
taţii au jurat că vor vota în unanimitate pe domnul Moldovei. Reveniţi în sala de şedinţe, au trecut la
vot. Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Alexandru I. Cuza.
După citirea voturilor, Alexandru loan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite. Imediat
rezultatul a fost adus la cunoştinţa mulţimii de pe Dealul Mitropoliei.
La 8/20 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza ajungea la Bucureşti. În aceeaşi zi a depus ju-
rământul în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti, actuala Catedrală Patriarhală, în care se angaja
să respecte actul unirii din 5 şi 24 ianuarie: „Jur în numele Preasfintei Treimi şi în faţa Ţării că voi
păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea
la respectarea legilor pentru toţi şi în toate şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decât binele şi feri-
cirea naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi confraţii mei să-mi fie întru ajutor!”
Situaţia creată în cele două Principate a fost dezbătută în cadrul Conferinţei internaţionale
deschise la Paris între 26 martie/7 aprilie şi 25 august/6 septembrie 1861. Franţa, Rusia, Anglia,
Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere.
La 22 noiembrie 1861, Poarta emitea Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi
Valahiei, prin care Puterile suzerane şi garante erau de acord cu schimbarea Convenţiei şi admiteau
unificarea instituţiilor legislative şi administrative ale celor două principate. Rezerva asupra noului
statut venea tot din partea Imperiului Otoman, acesta acceptând schimbarea numai pe timpul vieţii
domnitorului.
La 11 decembrie 1861, domnitorul Alexandru I. Cuza adresează naţiunii române o procla-
maţie, anunţând: „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată.
Acest fapt măreţ, dorit la generaţiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu
căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante şi s-a înscris în datinile Naţiuni-
lor. Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu ţara, a fost cu noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelep-
ciunea poporului şi a condus Naţiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 și 24 Ianuarie aţi depus
toată a voastră încredere în Alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur Domn. Alesul
vostru va da astăzi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări. Să trăiască România!"
155

După domnie a plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă interesul de a lucra în con-
tinuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase do-
minat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie
1866. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu este opor-
tun din cauza situaţiei politice din cel moment.
Ierarhi din Iaşi.
Deşi este denumită Mica unire, unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei este pasul cel mai
important spre înfăptuirea României Mari, lucru întrevăzut nu numai de liderii politici români dar şi
de cei străini. Alexandru Papiu Ilarian a scris încă din 1860 că românii ardeleni erau „gata a muri
pentru domnul Cuza” şi-l îndemna pe domnitor să repete fapta lui Mihai Viteazul. De altfel, numai
cu câteva luni înaintea dublei alegeri, Dumitru Brătianu declara lui Cavour, prim-ministrul Piemon-
tului, că „Principatele sunt gata să se ridice în masă pentru a întinde mâna românilor din Banat, din
Bucovina şi din Transilvania”. Nu întâmplător, cancelarul Imperiului Habsburgic avea să remarce
cu amărăciune în 1861 că „este evident că unirea nu face decât să deschidă drumul spre completa
independență a Daco-României”.Istoria avea să-i dea dreptate distinsului cancelar. În mai puţin de
60 de ani, Imperiul austro-ungar – continuatorul de drept al Imperiului Habsburgic – urma să se
prăbuşească, iar românii de o parte şi de alta a Carpaţilor urmau să dea mâna din nou, de această
dată şi cu voia Domnului, pentru vecie.
Bibliografie
• Adăniloaie Nichita,Petric Aron, Unirea Principtelor Române, Editura Politică, București, 1966
• Suciu Dumitru, Monarhia și făurirea României Mari, București, Editura Albatros,1997.
156
STATUTUL DEZVOLTĂTOR AL CONVENŢIEI DE LA PARIS
Prof. Tomoiu Alina-Nicoleta

Liceul Tehnologic ,,Alexandru Macedonski’’ Melinești
Constituţia din 1864, denumită oficial Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, a fost un
act cu caracter pur constituţional, adoptat la 2 mai 1864 după „lovitura de stat” a lui Alexandru Ioan
Cuza. A fost în fapt prima Constituţie a României.
Adoptarea acestei noi legi fundamentale ar fi fost inutilă fără adoptarea şi a unei noi legi elec-
torale. Astfel, pe 10 mai, populaţia a fost chemată să se exprime prin plebiscit asupra acestor noi
modificări legislative din Principate. Votul a fost covârşitor în favoarea adoptării legilor. Domnito-
rul Alexandru Ioan Cuza a publicat actele legislative în „Monitorul oficial” nr. 146 din 3 iulie 1864.
Domnitorul a ales titlul de „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris” pentru a nu deranja
interesele puterilor garante, iar acestea să considere o abatere a Principatelor de pe linia stabilită la
Paris pe 7 august 1858. În fapt, Cuza dorea ca Marile Puteri să considere Statutul doar un act adiţio-
nal la Convenţie, după cum îi sugerează şi numele. Elocvent în acest sens este tocmai preambulul
acestui act constituţional: „Convenţiunea încheiată la Paris în 7/19 August 1858, între Curtea Suze-
rană şi între Puterile garante autonomiei Principatelor Unite, este şi rămâne legea fundamentală a
României”. În realitate, Statutul modifica total sensul Convenţiei, ceea ce i-a determinat pe unii is-
torici să considere acest act drept prima Constituţie a României.
Conform Statutului, puterile în stat rămâneau aceleaşi, dar au intervenit modificări substanţia-
le în ceea ce priveşte atribuţiile fiecărei puteri în parte. Puterea legislativă era exercitată de domnitor
şi Reprezentanţa Naţională, puterea executivă era exercitată de domnitor şi Consiliul de miniştri ,
iar puterea judecătorească era exercitată de instanţele de judecată.
Domnul beneficia de largi prerogative legislative şi executive, diminuând astfel rolul celorlal-
te instituţii. Domnitorul avea drept de iniţiativă legislativă, proiectele fiind pregătite şi elaborate de
o instituţie nouă, Consiliul de stat, care avea în componenţă membri numiţi de domnitor. Proiectele
legislative trebuiau supuse Corpului legislativ spre votare. Cu toate acestea, şeful statutului avea în
final drept de veto, astfel că putea promulga sau nu actul legislativ. Totodată, el era cel care numea
preşedintele Adunării Elective şi 64 de membri în Corpul ponderator. Puterea de a dizolva Corpul
legislativ, de a numi primul ministru şi de a gira Guvernul erau menţinute.
Adunarea Electivă era alcătuită din 160 de deputaţi, cu un preşedinte numit de domn dintre
deputaţi şi cu un Regulament de funcţionare dat de guvern. Durata unei legislaturi era de 7 ani.
Avea dreptul de de a dezbate şi sancţiona proiecte de legi trimise de domn şi susţinute de miniştri şi
membri ai Consiliului de stat. Conform articolului IV, „Preşedintele Adunarei se numesce în fiecare
anu de Domnu, din sânul ei, iar Vicepreşedinţii, Secretarii şi Cuestorii se alegu de Adunare”. Toto-
dată, numai membrii Adunării Elective erau aleşi de cetăţenii cu drept de vot.
Din acest moment, Corpul legislativ devine bicameral prin înfiinţarea Corpului pondera-
tor (Senatul), pe lângă camera deja existentă, Adunarea Electivă. Conform articolului VII, Corpul
ponderator era compus din „Mitropoliţii ţerei, de Episcopii eparhielor, de anteiul Preşedinte al
Curţii de Casaţiune, cel mai vechiu dintre generalii armatei în activitate şi osebit încă de 64 membri,
carii se vor numi de Domnu: jumetate dintre persone comandabile prin meritul şi experienţa lor, şi
cealaltă jumetate dintre membrii Consilielor generale ale districtelor, şi anume câte unul de fiecare
judeţu”. Preşedintele Corpului ponderator era Mitropolitul primat al României, însă doi vice-
preşedinţi erau numiţi de domnitor. În proporţie de jumătate, senatorii erau reînnoiţi la trei ani prin
tragere la sorţi.
Rolul Corpului ponderator era cel al cenzurii, cu excepţia bugetului, a iniţiativelor legislative,
având prerogative de a sancţiona, amenda sau respinge legile adoptate de Adunare. Totuşi, şeful
statului avea decizia finală. De asemenea, camera superioară avea rolul de verificare a constituţio-
nalităţii legilor, preluând atribuţia de fosta Comisie Centrală de la Focşani.
La recomandarea domnitorului, Consiliul de stat pregătea şi elabora proiecte de legi, care erau
supuse Adunării Elective spre votare. Orice proiect votat de Adunare, în afară de buget, era supus
157
Corpului ponderator spre aprobare. Acesta putea să adopte proiectul în forma propusă de Adunare,
putea să îl amendeze sau să îl respingă cu totul. Dacă proiectul de lege era aprobat fără nici o modi-
ficare, acesta mergea mai departe şi era supus spre sancţionare domnitorului. Dacă proiectul era
amendat sau respins, el se întorcea la Adunare, care dacă aproba amendamentele, proiectul trecea
mai departe la Corp şi în cele din urmă era supus spre sancţionare domnitorului. Dacă Adunarea
respingea amendamentele, proiectul se întorcea la Consiliul de stat pentru a-l studia din nou. Un
proiect de lege nu putea să parcurgă acest traseu decât de două ori, astfel Adunarea trebuia să îl dis-
cute în următoarea sesiune. În toate cazurile de mai sus, domnitorul avea decizia finală, căci benefi-
cia de dreptul de veto, având puterea de a sancţiona sau nu proiectele legislative.
Bibliografie
Stan, Apostol, Putere politică şi democraţie în România (1859 - 1918), Editura Albatros, Bu-
cureşti, 1995
Giurescu, Dinu C. (coordonator), Istoria României în date, Editura Enciclopedică, Bucureşti
2003
Textul Constituţiei
158
LEGEA INSTRUCȚIUNII PUBLICE
Prof.înv.primar Tomoiu Liviu

Liceul Tehnologic ,,Alexandru Macedonski’’ Melinești
Odată cu unirea Principatelor Române sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza se trece la im-
plementarea programelor paşoptiste, una dintre direcţii fiind reorganizarea instrucţiunii publice. În
încercările de unificare a legislaţiilor celor două principate, Comisia de la Focşani, la propunerea lui
Mihail Kogălniceanu, lucrează încă din iunie 1859 la elaborarea unui astfel mde proiect de lege. La
12 iulie 1860 avem deja un prim Proiect de lege organică pentru instrucţia publică în Principatele
Unite. Acestui proiect avea să îi urmeze la numai câteva luni un altul, cu acelaşi nume, întocmit de
Vasile Boerescu (în octombrie 1860).
Lucrarea de unificare legislativă era însă întârziată de starea de provizorat a instituţiilor nou-
create. Situaţia se schimbă fundamental la 4 octombrie 1861, când un decret domnesc crea o comisie
mixtă (cu câte opt membri din fiecare principat) pentru a trece imediat la unificarea legilor şi a regula-
mentelor administrative ale Principatelor Unite. În 11 decembrie 1861 se proclamă unirea definitivă a
celor două principate, Moldova şi Muntenia, sub numele de Principatele Române Unite (până atunci
fusese doar o uniune personală, sub Alexandru Ioan Cuza). În noile condiţii, în domeniul învăţământului
se organizează şi funcţionează Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii (4 iunie 1862). La 20 martie fusese
publicat Proiectul de lege pentru administraţia instrucţiei publice din Principatele Unite, care înfiinţa
Consiliul superior al Instrucţiunii publice, în locul Eforiei Şcoalelor din Bucureşti şi al Consiliului Şco-
lar din Iaşi. La 2 august 1862, consiliul îşi începe activitatea. La cererea consiliului, Vasile Boerescu
alcătuieşte singur un proiect de lege, pe care îl publică în octombrie 1863 sub numele de Proiect de lege
asupra reorganizării instrucţiei publice din România. Susţinut de ministrul cultelor şi instrucţiei, Dimi-
trie Bolintineanu, proiectul a fost însuşit în decembrie 1863 de Consiliul de miniştri şi trimis spre delibe-
rare Camerei Legiuitoare. Dezbătut la 11 martie 1864, a fost votat cu majoritate zdrobitoare. Astfel că
legea a fost înaintată domnitorului spre sancţionare.
Sub titlul de Lege asupra instrucţiunii a Principatelor Unite Române va fi promulgată la 25
noiembrie 1864, cu numărul 1150, iar la 5 decembrie 1864 va fi publicată în Monitorul. Sunt date
dispoziţii privind instrucţia primară, secundară, superioară şi particulară. Între principiile de bază
cuprinse în lege găsim obligativitatea şi gratuitatea instrucţiei publice primare. Legea sancţiona cu
amendă pe părinţii ai căror copii nu erau înscrişi sau care nu frecventau şcoala. Educația era gratuită
pentru toţi copiii, indiferent de categoria socială din care făceau parte şi pentru ambele sexe. Se in-
stituia laicizarea iar pentru a implementa eficient această reformă definitorie pentru evoluția statu-
lui, se acorda o importanță deosebită pentru pregătirea cadrelor didactice. O altă prevedere impor-
tantă a legii era aceea a unei singure programe şcolare atât pentru învăţământul primar din mediul
orăşenesc, cât şi pentru cel din mediul rural. Programa era aceeași și în învățământul public și în cel
privat. Liceul avea şapte clase, cu o pondere mai mare pentru disciplinele umaniste.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a însemnat o dezvoltare deosebită a învățământului româ-
nesc. În 1860 s-a înființat Universitatea din Iași, cea mai veche instituție românească de acest gen,
iar în 1864 Universitatea din București. Se vor constitui tot în vremea lui Cuza Conservatoarele din
Iași și București, școli de belle-arte, școala de silvicultură la Târgu-Neamț, o școală comercială în
București și alta în Galați. Sporește numărul ”gimnaziilor”, adică al școlilor medii de cultură gene-
rală. Cel din Botoșani datează din 1859, iar în București iau naștere trei astfel de școli: ”Gheorghe
Lazăr”, ”Matei Basarab” și ”Mihai cel Mare”, devenit apoi ”Mihai Viteazul”. La Ploiești se fondea-
ză gimnaziul ”Petru și Pavel”, la Focșani ”Unirea”. Și Craiova primește o astfel de instituție. Un
spor asemănător constatăm la școlile normale unde se pregăteau învățătorii. În Moldova, în 1860,
sub guvernul Kogălniceanu, numărul lor se ridicase la 4 (Botoșani, Ismail, Tecuci, Bacău). La Paris
erau aproape 500 de studenți români, dintre care 82 de bursieri ai statului.
Bibliografie:
Neagoe, Stelian, Istoria guvernelor României de la începuturi - 1859 până în zilele noastre - 1999,
ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1999
Academia Română, Istoria românilor, vol VII, tom I, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2001
159
UNIREA CEA MICĂ DE LA 1859, UN PRIM PAS SPRE MAREA UNIRE DE

LA 1918
Prof. înv. primar Toropu Despina
Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1 Decem-
brie 1918, de la Alba Iulia), reprezintă unificarea vechilor principate, Moldova și Țara Românească,
într-un Principat unit.Infăptuită la 24 ianuarie 1859, reprezintă actul politic care stă la baza Romani-
ei moderne și a formării națiunii române. Împrejurările istorice nu au permis unirea simultană a ce-
lor trei țări române: Moldova, Transilvania, Țara Românească. Statul național român s-a format
treptat,începând cu Unirea din 1859 și încheindu-se in 1918, când lupta de eliberare națională a po-
porului român va fi încununată de victorie.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost rezultatul unui calcul inspirat. Dar inspiraţia a
venit după mai mult de 10 ani de riscuri, lobby şi muncă. După înfrângerea Revoluţiei de la 1848,
prioritatea oamenilor politici români era înlăturarea ocupaţiei militare otomane şi ruseşti din Princi-
pate. În 1850, Nicolae Bălcescu se întâlneşte cu ministrul de externe englez, Palmerson, cu solicita-
rea de a face presiuni la Constantinopol pentru normalizarea situaţiei în Principate. Demersuri simi-
lare face şi Dumitru Brătianu în capitala Franţei. Vechiul lor prieten, Ion Ghica, pleda în aceeaşi
direcţie la Constantinopol. Fraţii Golescu sprijină la rândul lor cauza românească în Occident.
Domnitorii instalaţi la Bucureşti şi Iaşi, Barbu Ştirbei şi Grigore Ghica, împărtăşesc multe din
revendicările paşoptiştilor exilaţi. Mai rezevat - Barbu Ştirbei, sau mai vizibil - Ghigore Ghica,
domnitorii încurajează ceea ce se numea Partida Naţională. Începând cu faptul că exilaţii se întreţi-
neau şi îşi finanţau lobby-unul în marile capitale europene cu veniturile moşiilor din ţară şi continu-
ând cu apariţia unor publicaţii unioniste precum România Literară sau Steaua Dunării. Şansa Parti-
dei Naţionale a fost însă Războiul Crimeei. O nouă tentativă a Rusiei de a se apropia de Strâmtorile
spre Mediterana şi Orientul Apropiat a provocat o reacţie militară puternică a Occidentului.
„La jumătatea secolului XIX, ca urmare a presiunilor împotriva Imperiului Otoman, Rusia a in-
trat în conflict cu o alianţă occidentală şi cu Imperiul Otoman. În această alianţă intrau de fapt cele
mai mari Puteri ale Europei, mă refer la Franţa şi la Marea Britanie, cărora li s-a alăturat şi Regatul
Sardiniei care încerca unificarea Italiei. A fost un război care a durat trei ani. Principalele operaţiuni
s-au purtat în Crimeea, de aceea este cunoscut drept, Războiul Crimeei, între 1853-1856”, spune
istoricul Dorin Dobrincu.
În contextul înfrângerii Rusiei, situaţia politică din Ţara Românească şi Moldova au intrat sub
garanţia celor şapte Mari Puteri Europene. În 1856, a luat fiinţă şi Comisia Europeană a Dunării, un
organism cu sediul la Sulina, care exprima în modul cel mai limpede interesele economice ale Marii
Britanii la Gurile Dunării. Unioniştii au folosit la maxim oportunitatea. Dar drumul până la numele
de România era încă lung.
În 1857, alegerile pentru adunarea electivă a Moldovei au fost falsificate chiar prin intermediul
locţiitorului de domn, Nicolae Vogoride. Scandalul diplomatic imens - a dus la reluarea alegerilor,
iar rezultatul a fost o adunare favorabilă Unirii. Românii din ambele Principate au transmis Puterilor
Europene că doresc autonomie faţă de Turcia, Unirea Principatelor sub un Principe Străin, neutrali-
tate şi reforme sociale. Răspunsul a venit sub forma aşa-numitei Convenţii de la Paris. O Constituţie
în dublu exemplar pentru Principatele care rămâneau separate.
Următorul pas a fost şi el dificil. În Moldova, deşi 33 din 55 de delegaţi erau unionişti, în cursă se
înscriseseră nu mai puţin de 38 de candidaţi. Printre ei şi fostul domnitor Mihail Sturza, conserva-
tor, dar şi unionistul Costache Negri sau aga, adică şef al Poliţiei, Lascăr Catargiu. Când au consta-
tat că nici unul din şefii grupărilor mai puternice din adunare nu poate obţine majoritatea, au re-
nunţat cu toţii la candidatură în favoarea colonelului Alexandru Ioan Cuza.
În Ţara Românească, adunarea electivă era dominată de conservatori, cu doi candidaţi puternici,
Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei. Unioniştii erau însă voci puternice. Ştefan Golescu, unul dintre
revoluţionarii de la 1848, stătuse nouă ani în Occident, pledând cauza românilor, alături de cei trei
160
fraţi mai mici. Dumitru şi Ion C. Brătianu şi C.A Rosetti erau de asemenea deputaţi. Printre candi-
daţi, Alexandru Ghica, locţiitorul de domn în funcţie şi fiul său, Dimitrie Grigore Ghica. Cunoscut
drept beizadea Mitică, Dimitrie Ghica este cel care a observat la întâlnirea secretă de la hotel Con-
cordia că cea mai bună soluţie pentru Ţările Române este alegerea la Bucureşti a domnitorului Mol-
dovei, Alexandru Ioan Cuza.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza nu a însemnat însă acordarea unui cec în alb pentru
primul domn al Principatelor Unite. Din 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a trecut la unifica-
rea instituţiilor. Dar scena politică se divizează, iar tendinţele autoritariste ale domnitorului Cuza
creează mari nemulţumiri. Necesitatea unei reform agrare, în spiritul timpului, fusese consacrată de
Adunările Ad-Hoc. Problema cea mai gravă a apărut când Alexandru Ioan Cuza a decis, iar soţia sa
a acceptat, să adopte legal pe cei doi fii ai săi din relaţia extraconjugală cu Maria Obrenovici. Pentru
mulţi membri ai Partidei Naţionale aceasta a fost semnalul că domnitorul Unirii Principatelor vrea o
dinastie proprie, idee contrară proiectului de ţară exprimat în Divanurile Ad-Hoc. O coaliţie altfel
imposibilă - între conservatori şi liberali radicali, de aceea i s-a spus "monstruoasă", l-a înlăturat pe
Alexandru Ioan Cuza de la putere în februarie 1866. Actul solemn al Unirii si aparitiei unui nou
stat pe harta Europei - Romania - a coincis in spatiu si timp cu data memorabila de 24 ianuarie
1859, cand domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ales unanim de cele doua camere de deputati, mai in-
tai de cea de la Iasi, apoi si de cea de la Bucuresti, a sosit in viitoarea capitala a tarii unite.
Unirea cea mult asteptata de veacuri, dupa moartea napraznica a lui Mihai Viteazul, ucis mise-
leste de unguri in 1601, pe Campia Turdei, se infaptuise.
161
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE – PROBLEMĂ EUROPEANĂ
Prof. Țîrcomnicu Daniela Simona

Școala Gimnazială Vulpeni, Olt
Mişcarea unionistă din ţară, ca şi intensa activitate a emigraţiei dinafara hotarelor au impus
năzuinţă fundamentală a românilor în atenţia diplomaţiei europene. De asemenea, interesele contra-
dictorii ale marilor puteri în Balcani şi în bazinul Mării Negre, ajunse într-o fază nouă după înfrân-
gerea Rusiei în războiul Crimeei, au uşurat aducerea pe prim plan a chestiunii orientale, inclusiv a
situaţiei Principatelor dunărene, unirea acestora fiind una din problemele importante ale Congrasu-
lui de la Paris.(1856).
Reprezentanţii statelor participante la Congres au luat atitudini diferite faţă de viitorul regim
al Principatelor Române. În sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa, Rusia, Sardinia şi Prusia; o împo-
trivire netă au manifestat Turcia şi Austria; favorabilă Unirii în timpul lucrărilor Congresului, An-
glia va reveni ulterior la poziţia sa tradiţională de sprijinitoare a Imperiului otoman.
Adoptarea poziţiilor faţă de problema Principatelor era determinată de anumite interese sta-
tale. Franţa lui Napoleon al III-lea voia să-şi asigure în sud-estul Europei un debuşeu economic şi
un pion al influenţei sale politice; Rusia vedea în Unire un mijloc de a slăbi Imperiul otoman; Sar-
dinia şi Prusia, susţinând cauza românilor, pledau indirect pentru unificarea Italiei şi a Germaniei;
Anglia era interesată în menţinerea Imperiului otoman ca o forţă opusă Rusiei; Turcia, puterea suze-
rană, se temea că Moldova şi Muntenia unite îşi vor dobândi şi independenţa politică, aşa cum se va
şi întâmpla după două decenii. Austria considera că statul naţional român ar duce la intensificarea
luptei de eliberare a românilor din Transilvania, doritori să se alăture fraţilor de peste Carpaţi.
Datorită poziţiilor divergente, Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Uni-
rii Principatelor; s-a creat însă posibilitatea ca poporul român să se pronunţe în privinţa viitorului
lui. Tratatul de pace prevedea că populaţia Principatelor să fie consultată prin intermediul unor adu-
nări(divanuri) ad-hoc. Totodată s-a stabilit ca cele două ţări, rămânând sub suzeranitatea Turciei, să
intre sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris; se înlătura astfel protec-
toratul unei singure ţări.
Congresul a hotărât ca sudul Basarabiei(judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad) să reintre în com-
ponenţa Moldovei; se prevedea libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre; se
aproba crearea unei comisii europene a Dunării, cu sediul la Galaţi.
Pe temeiul cererilor exprimate în adunările ad-hoc şi al constatărilor făcute în Principate de o comi-
sie specială europeană de informare instituită de Congres, urma să se convoace la Paris o conferinţă
a puterilor europene care să alcătuiască o altă legislaţie în locul Regulamentului organic.
ADUNĂRILE AD-HOC (1857) - CONVENŢIA DE LA PARIS (1858)

Adunările ad-hoc reprezintă un moment esenţial în cadrul general al evenimentelor premer-
gătoare Unirii. Pregătirile şi alegerile s-au desfăşurat în condiţii diferite în cele două ţări. Congresul
de la Paris hotărâse ca fiecare din cele două Principate să fie conduse de un caimacam, numit de
Poartă, în timpul constituirii şi consultării adunărilor ad-hoc. În Ţara Românească, Alexandru Ghi-
ca, fostul domn, a adoptat o poziţie de înţelegere faţă de partida unionistă, cu gândul că va fi benefi-
ciarul ei. În Moldova, caimacamul N.Vogoride, agent al Turciei şi al Austriei, a recurs la un adevă-
rat regim de teroare pentru a zădărnici Unirea. Astfel au fost interzise gazetele favorabile Unirii şi
întrunirilor politice, s-au făcut destituiri din funcţii şi arestări masive, s-au falsificat listele electorale
şi alegerile din iulie 1857.
Adunările ad-hoc şi-au început lucrările în septembrie 1857, la Iaşi şi la Bucureşti. Dezbaterile
au prilejuit o manifestare puternică a coeziunii şi a forţei mişcării unioniste, o impresionantă demon-
straţie a voinţei poporului român de a-şi făuri statul său naţional. În cuvinte memorabile, Mihail Kogăl-
niceanu arăta că ,, ... dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hrănită de toate generaţiile trecute,
aceea care este sufletul generaţiei actuale, aceea care împlinită va face fericirea generaţiilor viitoare, este
Unirea Principatelor într-un singur stat, o unire care este firească, legiuită şi neapărată”.
162
1857, rezoluţii în esenţă asemănătoare, care cereau cu hotărâre Unirea Principatelor într-un singur
stat cu numele România, respectarea drepturilor, a autonomiei şi a neutralităţii acestui stat şi o Adu-
nare Obştească care să reprezinte ,,toate interesele naţiei”.
Chestiunea agrară a fost prezentă în discuţiile deputaţilor din ambele Adunări. Prin repre-
zentanţii ei, ţărănimea a avut prilejul de a-şi afirma răspicat poziţia în această problemă esenţială
pentru viitorul ei şi pentru dezvoltarea ulterioară a ţării. În jalba deputaţilor pontaşi moldoveni, al
cărei prim semnatar era Ion Roată din ţinutul Putnei, erau înfăţişate în imagini zguduitoare starea
ţărănimii şi temeiurile revendicărilor sale. În numele a 1 200 000 de clăcaşi moldoveni, se arăta atât
în faţa ţării cât şi în faţa puterilor europene că ţărănimea purta de veacuri ,,toate sarcinile cele mai
grele” şi se cerea ca ,,săteanul să fie pus în rândul oamenilor”, să fie interzisă bătaia, să fie înlăturate
boierescul(claca), beilicurile şi birul pe cap, iar ,, ...satele să-şi aibe ... dregătorii aleşi chiar din sâ-
nul lor”. Amintind de ,, nemărginitul şi durerosul şir de sugrumătoare suferinţe”, deputatul Tănase
Constantin proclama în adunarea de la Bucureşti, ,,dreptul netăgăduit al ţărănimii ... d-a lua parte la
viitoarele adunări, care vor face constituţia ţării şi legiuirile din năuntru”.
proprietărire sub pretextul menţinerii coeziunii mişcării unioniste sau au cerut amânarea discutării
acesteia, nu s-au putut trece la adoptarea unei hotărâri în problema agrară.
pe care l-a înaintat Conferinţei reprezentanţilor celor şapte puteri, care s-a întrunit în mai 1858, la
ţări să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, fiecare cu un domnitor, gu-
vern şi adunare legiuitoare proprie, înfiinţarea unei comisii centrale pentru alcătuirea legilor de in-
ters comun şi a unei curţi de casaţie comune pentru ambele Principate, cu sediul la Focşani. Con-
venţia mai cuprindea o serie de prevederi care corespondeau intereselor burgheziei: desfiinţarea
privilegiilor şi a rangurilor boiereşti (deci, egalitatea cetăţenilor în faţa legilor), responsabilitatea
ministerială etc.; se recomanda, de asemenea, o nouă reglementare prin lege a relaţiilor dintre pro-
prietari şi ţărani. ,,Stipulaţiile electorale”, trecute în anexa convenţiei stabileau modalitatea alegerii
membrilor Adunării elective pe baza unui cens foarte ridicat. Act internaţional, noua convenţie era
totodată şi o legiuire fundamentală pentru Principate, ceea ce de fapt, însemna încetarea valabilităţii
juridice a Regulamentului organic. Convenţia va rămâne în vigoare până în 1864.
Deoarece puterile Europei nu îndepliniseră dorinţa fundamentală a românilor, exprimată
prin Adunările ad-hoc, se impunea o acţiune internă a întregului popor, care să realizeze Unirea şi
să pună Europa în faţa unui fapt împlinit.
BIBLIOGRAFIE:
Miron Constantinescu, Istoria Romaniei, Ed.Didactica si pedagogica, 1969;
Valeriu Stan, Alexandru Ioan Cuza, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984;
Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, București, Editura Politi-
că, 1988.
163

(1859)
Prof. înv. primar Udrea Elena

Școala Gimnazială Căpreni, Gorj
În 1859 se realizeaza Unirea Principatelor române subAlexandru IoanCuza.Într-o dimineaţă -

Nicolae Grigorescu îi relatează lui A. Vlahuţă - "ne vine vestea ca s-a ales Cuzadomnitor în amân-
două capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va sa zică
bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala pli-
nă cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în
mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da' unde mai stă cineva în casă? Am văzut bă-
trâni care plângeau de bucurie."
Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de
moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a născut la 20
martie 1820. A învăţat până în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colabora-
tori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde îşi ia bacalaureatul în litere. S-a întors
apoi în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti. Domnia lui Alexandru Ioan
Cuza în timpul evenimentelor din 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea
de la hotelul "Petersburg" din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii
adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza; a reuşit apoi să scape de
sub pază şi să fugă în
Transilvania. Cuza are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după
care se retrage în Bucovina. În timpul domnitorului Grigore Ghica s-a reîntors în ţară şi în perioada
pregătirii Unirii îndeplinea funcţia de pârcălab de Galaţi. Ca forma de protest faţă de falsificarea
alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Pa-
triot cu idei liberale, nu radicale însa, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care
candidau susţinuţi de conservatori.
La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova. În
drum spre Constantinopol, delegaţia Moldovei s-a oprit şi la
Bucureşti influenţând pe reprezentanţii Partidului National
din adunarea electivă.
În ziua de 24 ianuarie 1859, Cuza a fost ales şi domn
al Ţării Româneşti. Alegerea sa a produs în întreaga ţară o
puternică explozie de entuziasm. Situaţia nou creată în cele
două principate urma să facă obiectul discuţiilor Conferinţei
Internaţionale de la Paris. Încă din aprilie 1859 Franţa, Ru-
sia, Anglia, Prusia şi
Sardinia au recunoscut dubla alegere. Poarta şi Austria au
recunoscut în septembrie 1859, dar numai pe timpul domni-
ei lui Cuza.
Focşanii - oraş prin excelenţă negustoresc - a trăit cu inten-
sitate frământările politice de la jumătatea veacului al XIX-
lea. La acea epocă, focşănenii au constituit un veritabil puls
al arterei Milcovului, semnalând gradul de continua intensi-
ficare a dorinţei de unitate a românilor. Despărţit în două -
Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteni - de un braţ al
Milcovului, oraşul întruchipa, în acea vreme, situaţia Cuza Vodă , Domn al Moldove i ,
celor doua ţări vecine şi surori. Desfiinţarea hotarului de domn al Principatelor Unite al
la Focşani echivala cu Unirea celor doua Principate şi
Moldovei şi Valahiei
crea premisele punerii temeliei statului naţional unitar
român.
164
Entuziasmaţi de victoria obţinută de confraţii unionişti moldoveni, deputaţii munteni din

Adunarea Electivă dau votul lor la 24 ianuarie 1859, aceluiaşi Alexandru Ioan Cuza, transpu-
nând astfel, în fapt, peste prevederile Convenţiei de la Paris, dorinţa naţiunii române. În ziua
de 5 februarie 1859, domnitorul Cuza a fost oaspetele oraşului Focşani. Mii de oameni i-au
ieşit în cale în drumul dinspre Mărăşeşti, pe unde venea de la Iaşi. În cinstea Domnitorului, s-
au ridicat pe şosea, pe uliţele pe unde trebuia sa treacă şi, în faţa curţii boierilor Dăscălescu,
patru arcuri de triumf, împodobite cu verdeaţa şi înfăşurate în pânză tricoloră.
Sute de felinare (850), improvizate în grabă, 150 ceaune şi 650 ulcele de tuci cu smoală, păcură (s-
au consumat 30 vedre) şi seu (60 ocale) erau aşezate pe uliţe, pentru a se aprinde şi a lumina feeric
oraşul. S-au mai ridicat în oraş, mai multe piramide, acoperite cu frunze de brad şi pe care ardeau
lumânări şi felinare. După condica de cheltuieli, municipalitatea a cheltuit 6630 lei şi 32 parale, din
care numai pentru artificii 1354 lei şi 20 parale. Mai în toate casele particulare, s-au arborat stea-
guri, sau împodobit porţile cu verdeaţă şi la ferestre, toata noaptea au ars lumânările bucuriei
obşteşti. "La apariţia Domnului, lumea a isbucnit în urale, două muzici militare, una din Iaşi şi alta
din Bucureşti, precum şi tarafe de lăutari, cântau Hora Unirii şi un imn al vremii 'Timpuri de Mări-
re'. Valuri de flori s-au revărsat în calea Domnului, care s-a scoborât din diligenţă". Ajungând la
hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, şi a chemat la el pe cei doi soldaţi care
făceau de straja la hotar: un moldo-
vean şi un muntean. Le-a spus ca sunt
fraţi şi i-a pus să se îmbrăţişeze. Apoi
a dat poruncă ca fiecare să meargă la
cazarma lui şi să comunice comandi-
rilor că de azi înainte şi pe vecii veci-
lor, Domnitorul Principatelor Unite, a
ridicat gărzile de la hotarul dintre
români, de la Focşani. De aici, însoţit
de notabilităţile oraşului şi de mulţi-
mea de oameni, Cuza a mers până în
centrul oraşului, unde au jucat cu toţii
Hora Unirii. Noaptea, Domnitorul a
fost găzduit de boierii Dăscăleşti, un-
de a doua zi a primit în audienţă mul-
tă lume, se zice şi pe Moş Ion Roată. Harta Principatelor Unite ale Moldovei si Valahiei (1859 -
La 11 decembrie 1861 a fost dată de 1861)
domnitor proclamaţia prin care făcea
cunoscut întregii naţiuni ca: "Unirea este îndeplinită. Naţionalitatea Română este întemeiată. Acest
fapt măreţ, dorit la generaţiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldura de
noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante şi s-a înscris în datinile Naţiunilor. Dum-
nezeul părinţilor noştri a fost cu ţara, a fost cu noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea
poporului şi a condus Naţiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 si 24 Ianuarie aţi depus toată a
voastră încredere în Alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru
va da astăzi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări. Să trăiască România!"
Reforma învăţământului
„Învăţământul să şadă la îndemâna tuturor claselor”(Al. I. Cuza)

E dificil să cuprinzi în câteva pagini tot ce s-a făcut în perioada domniei lui
Al. I. Cuza. S-au dezvoltat învăţământul, cultura, ştiinţa etc. Astfel, ridicarea materială a societăţii
româneşti nu ar fi fost posibilă fără, spre exemplu o serioasă bază şcolară şi universitară.
Bogăţiile ţării nu puteau fi abandonate, ci numai concesionate, după împrejurări, societăţilor străine.
De aceea , angrenajul administrativ era astfel gândit, încât în funcţiile de răspundere cadrele indige-
ne. Creşterea oraşelor şi a populaţiei, emanciparea ţăranilor prin parţiala rezolvare a problemei agra-
165
re obligau la o instrucţie corespunzătoare a forţelor ce se ridicau. Recurgând la o serie de sacrificii

bugetare şi având de făcut faţă adversităţilor ce veneau îndeobşte din partea moşierimii retrogra-
de,Alexandru Ioan Cuza a militat neabătut pentru reglementarea învăţământului, pentru punerea lui
pe baze noi. Adesea a acţionat direct şi a avut iniţiative proprii pentru a se rezolva diversele pro-
bleme ale instrucţiei.
În august 1859 el cerea, într-o scrisoare adresată consulului Sardiniei la Galaţi, sprijin în vederea
asigurării cu manuale şcolare a elevilor Moldovei. Principiile ce 1-au călăuzit în rezolvarea proble-
mei învăţământului sânt expuse pe larg în mesajul domnesc din 6/18 decembrie 1859. El arăta în
documentul menţionat că nu se mai putea tolera copierea modelelor străine, îndeobşte cele
franţuzeşti, că „România are alte nevoi ce-i sânt speciale şi la care au sosit timpul ca să ne gândim”.
Galomania66, usţinea el, îndepărta tineretul de la trebuinţele concrete ale ţării. Întrucât bursele la
Paris — 31 erau pentru Moldova şi 51 pentru Muntenia — erau adesea ineficiente, se încercă înfi-
inţarea în capitala Franţei a unui colegiu românesc destinat sutelor de studenţi români aflaţi la Paris.
Dar soluţia era, totuşi, crearea de înalte şcoli în Principate. Constant în realizarea idealurilor de la
'48, domnitorul milita activ pentru egalizarea tuturor în faţa şcolilor statului, pentru ca, aşa cum
spunea el, învăţământului să şadă „la îndemâna tuturor claselor”. Nu se puteau aborda nenumărate-
le probleme ce stăteau în calea noului stat decât stimulând la treburile publice oamenii din toate pă-
turile, fără discriminare, capabili, conştiincioşi şi animaţi de simţăminte civice, de ordine, de disci-
plină şi de sentimente patriotice. Nici străinii şi nici moşierimea retrogradă nu puteau ocupa toate
posturile cheie, care, în fond, deschideau calea reformelor. „În educaţia poporului bine condusă se
află cele mai bune garanţii de ordine, de progres şi de patriotism luminat”
Poporul, pus în contact cu binefacerile învăţăturii, avea mijloacele trebuincioase spre o ridicare ge-
nerală a stării materiale.
Alexandru Ioan Cuza, în opoziţie cu unii fruntaşi politici ai vremii care vedeau în studiile înalte „o
sminteală" (R. Rosetti), şi-a pus în joc autoritatea în legătură cu necesitatea de a avea ingineri şi
medici,funcţionari pricepuţi şi cercetători destoinici în ale ştiinţei. „Administratori, financiari, agri-
cultori, industriali, comercianţi, iată oameni de care avem mai simţite trebuinţi. În scurt, pentru ca
să rezum ideile mele asupra acestui obiect, eu doresc ca, într-un viitor apropiat, un doctor de agro-
nomie să ajungă în ţară la aceeaşi considerare şi avantaje precum ar pute ajunge un doctor de litere”.
Pledoaria sa pentru înfiinţarea şcolilor superioare, care „sânt negreşit trebuincioase” avea să ducă la
o grabnică orientare a guvernelor Principatelor, în special în Moldova — unde Mihail Kogălniceanu
va scurta cu mult perioada de reaşezare a învăţământului — către aceste studii. Dar situaţiile erau
mult mai complexe şi pentru a se ajunge la legiferarea învăţământului a trebuit să se rezolve nevoile
stringente ce se refereau la asigurarea de şcoli la sate, pregătirea profesorilor, tipărirea manualelor
ş.a. În Moldova existau cam 44 de şcoli primare, insuficiente pentru a se putea vorbi de o ridicare a
învăţăturii poporului. Tocmai de aceea domnitorul cerea, în mesajul din decembrie 1859 ajutorul
clerului „care este reprezentat în fiecare sat prin unul sau mai mulţi preoţi (ce)poate să ajute mult
propaganda luminilor în populaţia câmpenească". Graţie activităţii neobosite a lui Vasile Alexan-
drescu - Urechea — fost profesor la Şcoala Preparandală de la Trei Ierarhi, director în Ministerul
Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi autor de cărţi de specialitate — s-a îmbunătăţit mult învăţământul
în mediul sătesc în Moldova. Până şi fetele în vârstă de 6—12 ani au fost acceptate în şcolile de bă-
ieţi, pe principiul că „educaţia sexului femeiesc este o întâie datorie în regenerarea poporului; fi-
indcă ele sânt menite a face din fiece familie câte o şcoală ".
În comparaţie cu Ţara Românească, unde existau 1768 de şcoli primare, dar şi dascăli mai puţin
pregătiţi, în Moldova se realizau paşi însemnaţi pe calea pregătirii profesorilor.
Resurse bibliografice:
Miron Constantinescu-IstoriaRomâniei"
Pascu Vasile,Istoria modernă a românilor(1821-1918),Bucuresti
66 Admirație fără rezerve (și fără spirit critic) pentru tot ceea ce aparține francezilor sau vine de la ei.
166
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE - PRIMUL PAS SPRE ROMÂNIA

MARE
Prof. Sevastiţa Ungureanu
Şcoala Gimnazială “Sf. Gheorghe”, Craiova, Dolj
La 24 ianuarie/5 februarie 1859 Adunarea Electivă a Ţării Româneşti îl alege, în unanimita-

te, pe domnul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Ţării Româneşti, după ce la 5/17 ianua-
rie 1859 Adunarea Electivă a Moldovei îl alesese, în unanimitate, ca domn tot pe colonelul A. I.
Cuza – moment culminant în crearea statului român modern.
Pe 24 ianuarie 2019 aniversăm 160 de ani de la unirea Principatelor Române, cunoscută și
ca Mica Unire. Acest act este strâns legat de personalitatea lui A. I. Cuza și de alegerea sa ca dom-
nitor al ambelor principate. Totusi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere
culturală și economică între cele două țări surori. Procesul a început în anul 1848 în timpul domnii-
lor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldo-
va și Țara Românească. Deznodământul războiului Crimeii (1853-1856) a dus la un context euro-
pean favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor
Adunări Ad-hoc în anul 1857, a dus la Convenția de la Paris, din anul 1858, o înțelegere între Mari-
le Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări române, cu guverne di-
ferite, dar cu unele instituții comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean, co-
lonelul A. I. Cuza, a fost ales ca domnitor al Moldovei și al Țării Românești, aducându-le într-o
uniune personală, iar în anul 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări și al împăratului Fran-
ței, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând și unirea politică. După înlăturarea lui Cuza
de la putere, în anul 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Ho-
henzollern-Sigmaringen, viitorul rege Carol I.
La 1 ianuarie 1848, domnitorul muntean Gheorghe Bibescu a făcut primul pas spre unirea
Principatelor, prin desființarea Vămii din Focșani, care era cel mai important punct vamal între cele
două țări. Actul a fost precedat în 1842 de un proiect de unificare al măsurilor și greutăților. Cunu-
nia domnitorului Gheorghe Bibescu s-a oficiat la Focșani, în septembrie 1845, la Biserica Sfântul
Ioan din Piața Unirii, lângă borna de hotar, naș de cununie fiind domnitorul Moldovei, Mihail Stur-
dza. Ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-lea, a devenit
după războiul Crimeii o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât și
pe plan internațional. Situația externă se arăta favorabilă: înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a
Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât împăra-
tul Napoleon al III-lea dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze
expansiunea rusească. Un rol important l-a jucat însă și propaganda unionistă, întreprinsă de către
liderii partidei naționale, în cele două țări și în străinătate. Activitatea desfășurată în emigrație, în-
deosebi în Franța, a cunoscut diverse forme: apeluri către opinia publică europeană; afirmarea pro-
gramului politic în publicații ca România viitoare (1850, Paris), Junimea română (1851), Republica
română (Paris, 1851, Bruxelles, 1853); afilierea la „Comitetul Central Democratic European”, cu
sediul la Londra, care urmărea declanșarea unei noi revoluții europene; memorii către Napoleon al
III-lea și către Palmerston, premierul britanic; constituirea la Paris a unui Comitet cu deviza „Drep-
tate! Fraternitate! Unitate!”; sprijinul unor personalități marcante precum: Paul Bataillard, Edgar
Quinet și Hippolyte Desprez. În țară, acțiunile unioniste s-au desfășurat în noul context determinat
de prevederile Convenției de la Balta Liman, afirmându-se modalități variate: constituirea Comite-
telor Unirii la Iași și la București (1856); editarea unor organe de presă ca România Literară și
Steaua Dunării (Iași), Românul (București); venirea în patrie a unor revoluționari pașoptiști (îndeo-
sebi în Moldova, ca urmare a regimului liberal-moderat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica).
Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea Princi-
patelor Române sub garanția colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alege-
rea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele
Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), trimiterea în Principate a
167
unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea naviga-
ției pe Dunăre etc. Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ și erau alcătuite din reprezentanți ai
bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la
realizarea unirii Principatelor Române. Alegerile pentru Divanurile ad-hoc au fost marcate de mari
tensiuni. Astfel, dacă în Țara Românească majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea
Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personali-
tăți ca A. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu avea în
fața ei opoziția separatiștilor moldoveni: Nicolae Istrate, ideologul mișcării separatiste, Gheorghe
Asachi, Costache Negruzzi. Aceștia din urmă doreau menținerea separării, motivându-și opțiunea
prin posibila decădere a Iașului și a Moldovei odată cu mutarea capitalei la București.
Având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste, Austria și Turcia, precum și pe cel
al caimacamului (locțiitorului domnesc) Teodor Balș (înlocuit, după moartea sa, de către Nicolae
Vogoride, aspirant la tronul Moldovei), separatiștii au reușit, într-o primă fază, să câștige alegerile
pentru Divanul Ad-hoc din Moldova la 19 iulie 1857. În dorința de a-și realiza visul de domnie,
Vogoride a falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc, prin înlocuirea listelor
electorale ale unioniștilor cu cele ale antiunioniștilor. Această manevră a făcut ca numărul reprezen-
tanților celor care nu împărtășeau idealul de unire să fie majoritar în Divan. În mai 1857, Ecaterina
Vogoride a sustras o parte din corespondența secretă purtată de către soțul ei cu rudele din Constan-
tinopol. În acele scrisori, lui Vogoride îi era promisă domnia dacă ar fi reușit să zădărnicească uni-
rea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc. Cu ajutorul lui Costache
Negri, scrisorile compromițătoare au fost publicate în ziarul unionist L'Etoile d'Orient, ce apărea la
Bruxelles, traduceri ale scrisorilor apărând la scurt timp și în Moldova. Când sultanul Abdülmecid,
cu asigurările Austriei Imperiale, nu a anulat alegerile, ceilalți supervizori, Imperiul Francez, Rusia
Imperială, Prusia și Regatul Sardiniei, au rupt relațiile diplomatice cu Imperiul Otoman în data de 4
august 1857. Tensiunile dintre Anglia și Austria - ce încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri, și
celelalte state participante la Congresul de la Paris, au fost dezamorsate de întâlnirea de la Osborne,
din 6-9 august același an, dintre Napoleon al III-lea și Regina Victoria, în urma căreia alegerile fal-
sificate de către Vogoride au fost anulate. În schimbul anulării alegerilor din Moldova, Napoleon al
III-lea accepta varianta unei uniri parțiale a Principatelor, acestea urmând a avea doi domni, două
guverne, două Adunări Legislative (parlamente). Instituțiile comune urmau a fi Înalta Curte de Ca-
sație și Justiție, Comisia Centrală de la Focșani, ce avea să se ocupe cu elaborarea legilor de interes
comun pentru ambele Principate și Armata.
În același an, în cele două țări române au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie
1857 s-a adunat Divanul ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Va-
lahiei și, prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate. În 7 și 9
octombrie 1857 au fost elaborate Rezoluțiile prin care, sub garanția colectivă a puterilor care au
subscris tratatului de la Paris, se cerea:
- respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capi-
tulații încheiate cu Înalta Poartă în anii: 1393, 1460, 1511 și 1634;
- unirea Principatelor într-un stat sub numele de România;
- prinț străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene și ai cărui
moștenitori să fie crescuți în religia țării;
- neutralitatea pământului Principatelor;
- puterea legiuitoare încredințată Adunării Obștești, în care să fie reprezentate toate interesele nației
române.
Întrunite la Paris pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc, puterile euro-
pene au adoptat Convenția potrivit căreia:
- Principatele își păstrau autonomia sub suzeranitatea Porții și sub protecția celor șapte puteri;
- se adoptă denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare având instituții pro-
prii;
- se înființau instituții comune precum: Comisia Centrală de la Focșani (care elabora proiectele de
legi de interes comun), Înalta Curte de Justiție și Casație și Armata;
168
- se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat cum ar fi: separația puterilor
în stat, desființarea privilegiilor de clasă, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini, li-
bertatea individuală;
- dreptul de vot ramânea cel cenzitar.
După încheierea Convenției de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constituții a
Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi
domni. În Moldova a fost ales, în unanimitate, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul
„Partidei Naționale”. Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Princi-
pate să fie persoane separate, conducătorii luptei naționale au speculat scăparea și au decis ca alesul
Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Adunarea electivă a Țării Românești era însă do-
minată de către conservatori, care dețineau 46 din cele 72 mandate. În această situație, liberalii radi-
cali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și al țăranilor
din împrejurimi. O mulțime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării din Dealul Mitro-
poliei. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și
să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei".
Într-o sedință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus alegerea lui A. I. Cuza, aceas-
ta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor
Române.
Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 a reprezentat primul pas pe calea înfăptuirii statului na-
țional român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea
ca domn al Țării Românești a lui Cuza avea să-și găsească o confirmare deplină la marea manifesta-
re prilejuită de sosirea alesului națiunii în vechea capitala munteană. Cea mai stringentă problemă
era recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de
către Poarta otomană și de către Austria imperială drept o încălcare a Convenției de la Paris. Situa-
ția creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferințe internaționale,
care urma să se desfășoare la Paris între 26 martie/7 aprilie - 25 august/6 septembrie 1859. Misiuni
speciale, conduse de persoane apropiate domnitorului A. I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri
garante și au reușit să câștige sprijin pentru cauza românească. Încă din cea de-a doua ședintă a
Conferinței, ținută în 1/13 aprilie, Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla ale-
gere. Imperiul Otoman și Austria însă tergiversau decizia. Mai mult, s-a aflat că se punea la cale o
intervenție militară turcă peste Dunăre. Domnitorul A. I. Cuza a răspuns energic. La 20 aprilie, la
Florești, între Ploiești și Câmpina, armata moldo-munteană a fost concentrată spre a face față orică-
rei situații. După alte intimidări și amenințări, sub presiunea celorlalte puteri garante, în 25 august/7
septembrie, la cea de-a treia ședintă a Conferinței de la Paris, Poarta a acceptat oficial odată cu Aus-
tria și au recunoascut, la rândul lor, dubla alegere. Detensionarea situației, atât în relațiile cu Impe-
riul Otoman, cât și cu cel Habsburgic, l-a determinat pe domnul român să ordone închiderea taberei
de la Florești la 1 septembrie 1859.
Astfel, împlinită recunoașterea situației de fapt, impusă la 24 ianuarie, obiectivul imediat
următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără a aștepta verdictul altor reu-
niuni internaționale, domnitorul A. I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din
mers consecințele hotărârilor adoptate prin Convenția de la Paris. Misiunile diplomatice ale Princi-
patelor la Constantinopol erau reunite încă din luna martie 1859, cu Costache Negri, recunoscut
chiar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două țări. Unificarea armatei începea cu de-
plasări de unități militare moldovene, la Bucuresti, și a celor muntene, la Iași, iar tabăra de la Flo-
rești s-a bucurat de o comandă unică. În cursul anului 1860, statele majore, instrucția, administrația
și intendența au fost așezate sub o singură autoritate, iar generalul Ion Emanoil Florescu a fost nu-
mit în funcția de ministru de război unic. La serviciul telegrafului moldovean și muntean este numit
ca inspector generalul Cezar Librecht. La Focșani, nu fără dificultăți, își începuse activitatea Comi-
sia Centrală care, potrivit Convenției de la Paris, trebuia să elaboreze legile, comune celor două țări.
În cei trei ani de activitate (1859-1862) din proiectele elaborate au fost aprobate de către Adunarea
electivă și promulgate de către domn doar cele referitoare la Curtea de Casație și la domeniul funci-
ar - care traducea în fapt principiul egalității fiscale. Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă
169
de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în februarie 1862. Raporturile
cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră, în trecut, un rol important în
viața Principatelor (Rusia, în anii „protectoratului”) au fost bazate, încă din primii ani ai domniei lui
Cuza, pe respectarea neștirbită a autonomiei țării nou-constituite. Astfel, prezența militarilor oto-
mani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului 1860, să renunțe la pașapoarte-
le sale solicitate călătorilor români, iar în mai multe situații supușii Imperiului au fost reținuți pentru
că au produs diverse neorânduieli. Austria, vehement dușmănoasă, a trebuit să accepte că legile sta-
tului român sunt valabile și pentru locuitorii cezaro-crăiești aflati aici cu afaceri. Maghiarii și polo-
nezii, care doreau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni, au fost protejati de că-
tre guvern și de către domn - în spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar mij-
loacele necesare. Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia au fost de acord cu unirea deplină, iar Cuza as-
tepta hotărârea Conferinței de la Constantinopol convocată în acest scop. Cum era de așteptat, încă
din prima ședintă, Poarta a cerut dreptul de intervenție în Principate în cazul unor noi încălcări ale
Convenției de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Cuza.
La începutul lunii noiembrie 1861 firmanul Unirii era prezentat, dar în condiții considerate,
în țară, ca fiind inacceptabile. Fermitatea lui A. I. Cuza, reacția energică a guvernului, poziția in-
transigentă a lui C. Negri și atitudinea favorabilă a majorității Marilor Puteri garante și-au făcut în
cele din urmă efectul. La capătul Conferinței, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie
1861) prin care a renunțat la condițiile anterior solicitate, Austria păstrându-și totuși vechea poziție
- fiindu-i teamă de unirea Transilvaniei cu țara mamă.
Șirul de reforme inițiate de către domnitorul A.I. Cuza și venirea, mai apoi, pe tronul Principatelor
Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franței cât și cel al Prusiei, a făcut ca
actul de la 1859 să fie ireversibil. Din anul 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Princi-
patele Unite au început să se numească, oficial, România.
Bibliografie:
1. Dan Berindei, Constituirea României moderne, Editura Enciclopedică, București, 2009;
2. Dinu C. Giurescu, Constantin C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până as-
tăzi, Editura Albatros, București, 1971;
3. Florin Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman, Ediție revăzută și adaugită, Editura
Cărturești, București, 2013;
4. Keith Hitchins, Scurtă istorie a României, Editura Polirom, Iași, 2015;
5. Internet.
170
24 IANUARIE 1859
Prof. Uțulete Anca-Elena
Școala Gimnazială Nr. 1 Sălătrucel, Vâlcea
Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire, reprezintă unificarea vechilor prin-
cipate, Moldova și Țara Românească, într-un Principat unit.
tele Moldovei și Țării Românești.
acestora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) despre Uni-
re. În acest scop, se constituiau adunări Ad-hoc, în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad-
hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.
Șansa a făcut însă ca Vogoride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar
corespondența a fost furată și publicată în presa europeană, la Bruxelles.
urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Principatelor Moldovei și Țării Românești.
În cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor di-
vanuri ad-hoc.
În anul următor, în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost orga-
nizate alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a fost
desemnat Alexandru Ioan Cuza. Peste o săptămână, în 12/24
ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București, iar profi-
tând de faptul că Marile Puteri nu specificau clar că princi-
patele române nu pot fi conduse de același domnitor, și aici
a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza. Puse în fața faptului
împlinit, Marile Puteri au avut brusc de a face cu două prin-
cipate conduse de același domnitor.
După 160 de ani de când s-au întâmplat toate acestea, ziua de 24 Ianuarie ne va face din nou
Cuza apare ca o mare personalitate istorică, una dintre cele mai mari ale poporului nostru.
171
Privite în perspectiva istorică, faptele la a căror realizări el a contribuit adesea în chip esenţial, stră-
lucesc puternic şi meritul lui este unanim recunoscut.
Domnul Unirii s-a preocupat pentru apărarea autonomiei şi demnităţii ţării. Dându-şi seama
că folosirea de către străini a bunurilor mănăstirilor închinate era nu numai o mare pagubă pentru
economia ţării, dar şi o gravă atingere a drepturilor naţiunii, a autonomiei ei, a dat legea seculariză-
rii averilor mănăstireşti (1863). Legea învăţământului din 1864 a fost îndelung şi minuţios elabora-
tă, ea sintetizând concepţia lui Cuza şi a colaboratorilor lui în materie de şcoală. Prin această lege
învăţământul elementar a devenit obligatoriu şi gratuit atât pentru băieţi cât şi pentru fete. A extins
învăţământul secundar prin înfiinţarea de "gimnazii", în oraşele de seamă ale ţării, a creat Universi-
tatea de la Iaşi (1860) şi cea din Bucureşti (1864); a creat şcoli speciale: conservatoriile, şcolile de
bele-arte şi şcoala de silvicultură. A înlocuit alfabetul chirilic cu cel latin.
Prin legea rurală din 14 august 1864 se desfiinţa claca, ţăranii fiind împroprietăriţi cu loturi-
le aflate în folosinţă. A fost împroprietărit un număr însemnat de ţărani.
În timpul domniei lui Cuza s-au înfiinţat: Consiliul de Stat, Curtea de Conturi, consiliile judeţene,
administraţia comunală.
Domnitorul Cuza, sprijinit de ceilalţi patrioţi români cu
idei înaintate, de M. Kogălniceanu în primul rând, s-a încadrat
în spiritul înnoitor al timpului şi cu riscul de a-şi pierde tronul -
a căutat să rezolve problema agrară şi să înfăptuiască totodată o
serie de reforme necesare organizării interne, întemeiate pe
principiul apărării proprietăţii burgheze, reforme care au con-
tribuit la dezvoltarea mai rapidă a relaţiilor capitaliste şi au
format baza de susţinere a statului naţional român.
În toate acţiunile sale ca domn al ţării, Cuza a dat dova-
dă de un înalt patriotism. Acest patriotism i-a determinat atitudinea şi în ultimele luni ale domniei şi
în momentul plecării în exil, când a rostit impresionanta urare: „Să de-a Dumnezeu să-i meargă ţă-
rii mai bine fără mine decât cu mine!”, încheind cu cuvintele „Să trăiască România!” şi apoi în tot
timpul exilului, până în ceasul morţii. Prin acest patriotism, prin înţelegerea şi iubirea pe care a ară-
tat-o faţă de cei mulţi şi lipsiţi, prin înţelepciunea, priceperea şi curajul pe care le-a dovedit în re-
zolvarea grelelor probleme ale vremii lui, Alexandru Ioan Cuza este o mare personalitate a naţiunii
române, una din acelea care ştiu să îndrepte poporul, în ceasurile decisive, pe căile progresului.
Numele lui Cuza-Vodă va trăi veşnic, în mintea şi inimile românilor.
Bibliografie:
1. Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Ed. Sport-Turism, Bucureşti,
1985;
2. Lucrare colectivă, Cuza Vodă - in memoriam - Cuza Vodă, Ed. Junimea, Iaşi.
172
24 IANUARIE- UNIREA MICĂ!
Prof.înv.preșcolar și primar Vasile Janina-Florentina

Școala Gimnazială Drăgotești, Grădiniţa Popînzălești, Dolj
Proiect de activitate educativă

Titlul activităţii: „24 IANUARIE- UNIREA MICĂ!”
Tipul de educaţie: educaţie patriotică
Valoarea promovată: patriotismul
Data desfăşurării: 23 ianuarie 2017
Locul desfăşurării: Grădiniţa Popînzăleștişti
Participanţi: preşcolarii grădiniţei, educatoare,director, părinţi, bunici, fraţi ai preşcolarilor și alte
rude apropiate
Descrierea activităţii: La activitate sunt invitaţi părinţii, bunicii, fraţii și alte rude apropiate ale
preşcolarilor.
Activitatea va debuta cu prezentarea unui filmuleț în care o fetiță îmbrăcată în port național
intoneazăImnul Național al României-,,Deșteaptă-te, române!”. După vizionarea filmulețului se
va discuta despre ceea ce au observat în acesta, în manieră euristică intuindu-se tema activității(
”Cum se numește cântecul prezentat de fetiță?”,”Cum e îmbrăcată fetița?”, ”Cum este decorul
scenei pe care cântă aceasta?”, ”Care sunt culorile tricolorului românesc?”, ,,Cu ce ocazie cre-
deți că este acesta pe scenă?”etc.). Se prezintă povestea zilei de 24 IANUARIE 1859, zi în care
s-a înfăptuitMica Unire – Unirea Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza.
Observăm tricolorul și stema țării. Are loc o discuție despre simbolul acestora. Se prezintă harta
lumii, iar preșcolarii vor trebui să recunoască poziționarea geografică a țării noastre, să spună
cu ce se aseamănă forma României, ce reprezintă fiecare culoare de pe acesta etc. Pentru a fixa
informațiile vom colora harta României în culorile tricolorului, apoi vom tăia, mototoli și lipi
hârtie creponată respectând culorile tricolorului.
Părinții, bunicii, frații vor fi implicați în activitate împreună cu preșcolarii, lucând cot la cot cu
aceștia pentru realizarea ,,produsului” final care ve fi luat acasă drept suvenir al activității prin
care am serbat anticipat ziua de „24 IANUARIE- UNIREA MICĂ!”.
173
La final vom dansa cu toții HORA UNIRII.
Responsabil: prof.înv.preșcolar
Beneficiari: preşcolarii grădiniţei, părinţii, bunicii, fraţii preşcolarilor.
Bibliografie:
• http://edums.ro/invpresc/Curriculum-pentru-invatamantul-prescolar.pdf
• https://edupsihologie.wordpress.com/2015/01/05/parintii-in-scoala-mea-ghid-de-idei-
practice-pentru-activitati-cu-parintii/
174
PROIECT DE ACTIVITATE INTEGRATĂ
Educ. Vladutu Camelia

Grădiniţa Cruset, Gorj
Grupa: MARE
Tema zilei: “Unirea Principatelor Române”
ACTIVITĂŢI DE GRUP:
1. EDUCAŢIE PENTRU SOCIETATE:
“MOŞ ION ROATĂ ŞI UNIREA”-povestire de Ion Creangă
Lectura educatoarei
Obiective operaţionale:
O1: să audieze cu atenţie un text;
O2: să reţină demonstrând că au înţeles ideile textului audiat;
O3: să cunoască elementele specifice ţării:numele, drapelul, stema;
O4: să cunoască semnificaţia unor evenimente istorice importante pentru ţară şi pentru popor
(“Unirea 24.01.”; “Ziua României-01.12.”);
2. EDUCAŢIE FIZICĂ:
“HORA UNIRII”-învăţarea paşilor de dans popular
O1: să execute corect exerciţiile respectând indicaţiile metodice ale educatoarei;
O2: să execute paşi succesivi înainte- înapoi, coordonând mişcările cu melodia dansului;
O3: să manifeste acţiuni de cooperare în desfăşurarea dansului.
ACTIVITĂŢI PE ARII DE STIMULARE:
BIBLIOTECĂ :
O 1 : să citească imagini din povestirea « Moş Ion Roată şi Unirea”;
O2: -să recunoască momentele cele mai importante din povestire;
O3: să se exprime corect, gramatical.
ARTĂ:
O1: să împodobească “Ocaua lui Cuza” cu semne grafice cunoscute;
O2: să confecţioneze drapele şi flori tricolore folosind diferite tehnici de lucru;
O3: să picteze drapele tricolore şi harta României;
O4: să coloreze imagini din povestirea audiată.
JOC DE CONSTRUCŢII:
O1: să construiască “Drapele tricolore”, “Palatul Alexandru Ioan Cuza de la Ruginoasa”, folosind
truse diferite: beţişoare, cuburi, Combino;
O2: să respecte ordinea culorilor şi proporţiile construcţiilor.
ACTIVITĂŢI COMPLEMENTARE:
- ornăm clasa cu baloane, drapele şi flori tricolore;
- se cântă “Câte ţări sunt pe pământ”, “Patria”;
- se recită poezia “Tricolorul” de Elena Dragoş.
STRATEGIA DIDACTICĂ:
Metode şi procedee:
*explicaţia, conversaţia, dialogul, exerciţiul, brainstormingul.
Mijloace didactice:
*textul literar, planşe, fişe de lucru, hârtie colorată, lipici, acuarele, pensule şi alte unelte de lucru,
baloane colorate, imagini pliante care evocă evenimentul Unirii,
video- proiector.
Resurse bibliografice:
“Programa activităţilor instructiv-educative în grădiniţa de copii”
175
“Orientări metodice”-Editura Şcoala Gălăţeană-2006;

“Proiecte tenatice orientative”-Edutura Tehno-Art-2006;
www.didactic.ro
SCENARIUL ZILEI
MOMENT ORGANIZATORIC
Vor fi pregătite toate materialele necesare.
-În sala de grupă copiii au observat musafir: mai multe doamne educatoare. De asemenea au obser-
vat atmosfera de sarbătoare din sala de grupă.
CAPTAREA ATENŢIEI
Se realizează printr-un scurt dialog:
« -Să aflăm de ce au sosit la noi musafirii? Cred că au venit să sărbătorească împreună cu noi un
mare eveniment din istoria românilor şi anume « Unirea celor două Principate Române Modova şi
Ţara Românească sau Valahia. »
ANUNŢAREA TEMEI ŞI A OBIECTIVELOR :
Se anunţă activităţile ce urmează a fi desfăşurate.
DIRIJAREA ÎNVĂŢĂRII :
-Se prezintă lectura textului literar « Moş Ion Roată şi Unirea »,de Ion Creangă.
unde participă toţi copiii din grupă.
-După audierea textului vor trece fiecare la activităţi pe arii de stimulare.
BIBLIOTECĂ:
Copiii vor continua să vorbeasca despre Unire, recunoscând momentele principale din text.
Vor citi imaginile din planşele expuse folosind expresii din text.
ARTĂ:
Copiii- vor colora imaginile din povestire;
-vor orna cu semene grafice “Ocaua lui Cuza”;
- vor confecţiona drapele şi flori tricolore;
- vor picta folosind culorile adecvate.
JOC DE CONSTRUCŢIE:
Copiii vor realiza din truse diverse, construcţii reprezentând drapele şi case memoriale.
Pe rând, copiii trec la fiecare arie de stimulare realizând obiectivele propuse. Lucrările vor fi
apreciate în colectiv.
Cu lucrările realizate(drapele, flori) se ornează sala de grupă.
Urmează explicaţia şi demonstraţia educatorei privind paşii de dans popular.
Pe melodia “Hora Unirii” se vor executa paşii de dans învăţaţi.
FINALITATEA ZILEI:
Evaluarea activităţii întregii zile pe arii de stimulare se realizează astfel: copiii vor analiza lucrările
respectând criteriile de evaluare impuse (corectitudine, acurateţe).
MOMENTELE PROIECTĂRII DIDACTICE:
1. CAPTAREA ATENŢIEI
2. ANUNŢAREA OBIECTIVELOR
3. REACTUALIZAREA CUNOŞTINŢELOR-a fost realizată prin reamintirea temelor, materia-
lelor şi aparatelor folosite.
4. PREZENTAREA NOULUI CONŢINUT-s-a realizat pe tot parcursul activităţii dar şi în mo-
mentul precizării obiectivelor pe arii de stimulare.
5. DIRIJAREA ÎNVĂŢĂRII-s-a produs în manieră integrată prin angajarea copiilor la toate
ariile de stimulare.
6. OBŢINEREA PERFORMANŢELOR-prin întrebări, copiii demonstrând ca ştiu să lucreze şi
să răspundă corect.
7. FEED-BACK-copiii se corectează, apreciază şi evaluează munca raportându-se la obiecti-
vele date.
176
8. ÎNCHEIEREA ACTIVITĂŢII- se cântă “Câte ţări sunt pe pământ”, “Patria”; se recită poe-
zia “Tricolorul” de Elena Dragoş marcând astfel evenimentul important pentru istoria
României”Unirea Principatelor Române”.
177
ALEXANDRU IOAN CUZA, ÎNFĂPTUITORUL UNIRII

DE LA 24 IANUARIE 1859
Prof. Vulpe Veronica

Școala Gimnaziala Crușeț, Gorj
S-a întors apoi în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza în timpul evenimentelor din 1848 Cuza a fost în primele
rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul “Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor re-
forme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat
şi Cuza; a reuşit apoi să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Cuza are ocazia să participe la
Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.În timpul domnito-
rului Grigore Ghica s-a reîntors în ţară şi în perioada pregătirii Unirii îndeplinea funcţia de pârcălab
de Galaţi. Ca forma de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova,
Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însa, Cuza a fost
acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie
Primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român a fost făcut la 24 ianuarie
1859, dar Marea Unire a avut loc în 1918 în Alba Iulia.
A început în 24 ianuarie 1859 cu multe speranţe şi s-a terminat într-un conflict cu elita poli-
tică şi, fiind acuzat de autoritarism, silit să abdice în 11 februarie 1866. Reformele iniţiate de dom-
nitor au pus bazele dezvoltării moderne a României. Cu toată opoziţia, boierimii, a marii burghezii
şi a Bisericii, Cuza a iniţiat, împreună cu primul său ministru Mihail Kogălniceanu, reforme interne
importante: reforma fiscala în 1861, prin care se instituia impozitului personal şi cel funciar, secu-
larizarea averilor mănăstireşti în 1863, cu scopul de a trece în proprietatea statului marile averi
ale bisericilor şi mănăstirilor. Prin Legea rurala din 1864 au fost împroprietătiţi peste 400 de mii
de ţărani şi alţi 60 de mii au primit locuri de casă şi grădini. Reforma agrară a desfiinţat servituţile şi
relaţiile feudale şi a reprezentat unul din cele mai insemnate momente din istoria României moderne.
În timpul domniei sale a fost reformată şi justiţia, au fost concepute o nouă lege electo-
rală, Codul Civil şi Codul Penal, inspirat de legislaţia franceză, învăţământul primar a deve-
nit obligatoriu şi s-au înfiinţat Universitatea de la Iaşi în 1860, cea din Bucureşti în 1864 şi a
fost organizată armata naţională.
Aplicarea reformelor s-a lovit însă de rezistenţa Adunării Legiuitoare, pe care a şi dizolvat-o
la 2 mai 1864 prin forţă. În acelaşi an a fost supusă aprobării poporului o nouă Constituţie, prin care
Împotiva domnitorului s-a creat o coaliţie formată din aceeaşi unanimitate care l-a şi ales. Cuza rea-
lizase reforme solide, fără a mai păstra însă legătura cu elita politică.Alexandru Ioan Cuza a fost
forţat de complotiştii din „monstruoasă coaliţie" să renunţe la tron, în noaptea 10 spre 11 fe-
bruarie 1866. La finalul zilei, domnitorul a fost obligat să părăsească ţara. Avea să moară în exil
în Germania, la 15 mai 1873, la doar 53 de ani. Osemintele sale au fost înmormântate în ţară, mai
întâi la Biserica Domnească din Ruginoasa, apoi la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
178
Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domni-
torului Carol I a făcut că actul Unirii din 1859 să fie ireversibil.
După 160 de ani de când s-au întâmplat toate acestea, ziua de 24 ianuarie ne va face din nou
Bibliografie:
Dumitru Ivănescu (ed.), Unirea Principatelor. Momente, fapte, protagoniști, Iași, 2005.:
179
CENTRUL NAŢIONAL ISSN
BIBLIOTECA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI
Bd. Unirii nr. 22, sect. 3, cod 030833
Bucureşti - ROMANIA
Tel. +40 21 312.49.90
e-mail: issn@bibnat.ro Bucuresti, 07.04.2017
Către Editura „Grafix” Craiova
Vă anunțăm că publicația pe care o editați a fost înregistrată și a primit codul de

identificare ISSN, dupa cum urmează:
24 Ianuarie – Unirea, Națiunea a facut-o!

= ISSN 2558 – 832X,
ISSN-L = 2558 – 832X
Codul ISSN va fi utilizat conform instrucțiunilor conținute în anexa “ISSN –

informații generale”, respectând Legea nr. 111/1995 republicată și Legea nr.
186/2003, privind promovarea culturii scrise.
Informații complete și actualizate despre ISSN și publicații seriale se găsesc și
pe pagina web a Bibliotecii Naționale a României (www.bibnat.ro), secțiunea
ISSN.
Teodora Uşurelu
Centrul Naţional ISSN
ISSN 2558-832X
2019

CD 24 Ianuarie - Unirea, Natiunea A Facut-O 2019

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CD 24 Ianuarie - Unirea, Natiunea A Facut-O 2019

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

24

IANUARIE – UNIREA, NAȚIUNEA A FĂCUT-O!

Inspector educaţie permanentă GRIGORE ALEXANDRESCU

Prof. NICOLIN MARINELA EUGENIA

Responsabilitatea asupra conținutului științific al lucrărilor revine autorilor

Volumul conține lucrările prezentate la masa rotundă din cadrul Proiectului

Editura GRAFIX, România

24 IANUARIE 1859. UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE ................................................... 8

COSTACHE NEGRI UN REPREZENTANT AL ELITEI UNIONISTE ÎN SERVICIUL

REPREZENTAREA DOMNULUI UNIRII ÎN CETATEA BĂNIEI ......................................... 81

RECUNOAŞTEREA INTERNAŢIONALĂ A UNIRII DIN DATA

EROINA UNIRII DE LA 1859-ECATERINA COCUŢA CONACHI ..................................... 150

Prof. Andrei Ion,

ECOURILE DUBLEI ALEGERI AL LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

Prof. Klementina Ardelean

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

24 IANUARIE 1859: „MICA UNIRE”, PRIMUL PAS SPRE ROMÂNIA.

Prof. Barbieru Daniela

MICA UNIRE din 24 ianuarie 1859- Unirea Principatelor Române:

Falsificarea alegerilor, un obstacol pentru Unire

Problema Principatelor a fost pusă în cadrul Congresului de contele Walewski, ministrul

ALEXANDRU IOAN CUZA ȘI IMPORTANȚA REFORMELOR SALE

UNIREA CEA MICĂ DE LA 1859, UN PRIM PAS SPRE MAREA UNIRE

Prof. înv. preșcolar Cantor Dorina

Principatele Române după revoluţie

Forţele unioniste, lupta pentru Unire

EROINA MICII UNIRI, ECATERINA CONACHI!

Prof. Cazacu Camelia

Cocuţa Conachi a fost contemporana unei perioade de prefaceri modernizatoare, intrând în

MAREA ADUNARE NAŢIONALĂ CONSTITUANTĂ DE LA ALBA-IULIA

ALEXANDRU IOAN CUZA

UN PAS SPRE ROMÂNIA MARE

Înv. Chera Liliana

,,Atâta timp cât ţara aceasta va avea istorie,

MICA UNIRE – CALEA CATRE MAREA UNIRE

Harta Principatelor Unite ale Moldovei si Valahiei (1859-1861) – sursa: istoria.md

VASILE ALECSANDRI, SUSȚINĂTOR AL CAUZEI UNIONISTE

Grafice C. Goebl, Bucureşti, 1887, p. 965-972.

9 Dumitru Vitcu, op. cit., p. 55.

Grafice C. Goebl, Bucureşti, 1888., p. 1139-1142.

Arte Grafice C. Gobl, Bucureşti, 1889, p. 50-51.

Istorie”, Iași, fascicolele 1-2, 1959, p. 195-200.

Grafice C. Gobl, Bucureşti, 1899, p. 461-462.

Arte Grafice C. Gobl, Bucureşti, 1898, p. 299.

Române, Bucureşti, 1957, p. 23-35.

UNIREA PRINCIPATELOR MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ

Prof. înv. primar Constantin Lucia Monica

Ordinea geopolitică a Europei în anii 1815-1853, a Rusiei și a Imperiului Otoman, se stabilise

24 IANUARIE 1859: MICA UNIRE – UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

ADUNĂRILE AD-HOC (1857); CONVENŢIA DE LA PARIS (1858)

ÎNFĂPTUIREA UNIRII PRIN ALEGEREA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

UNELE ASPECTE SUCCINTE PRIVIND UNIREA DE LA 1859

Prof. Daniela Curelea

Cărți și documente editate

COSTACHE NEGRI UN REPREZENTANT AL ELITEI UNIONISTE ÎN

Prof. dr. Dragoș Curelea

Personalitate de marcă a elitei unioniștilor români în secolul al XIX-lea și demn om de în-

UNIREA CEA MICĂ DE LA 1859, UN PRIM PAS SPRE MAREA UNIRE

legiile lor de clasă, s-au grupat în partida antiunionistă.

CULTIVAREA SENTIMENTULUI PATRIOTIC LA ELEVI

. Includerea elementelor de istorie în procesul instructiv educativ contribuie la cunoaşterea,

Prin aceste activităţi se urmărește cultivarea sentimentului patriotic, cunoaşterea şi familia-

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE