Anul Xvi. Iulie-Aug. 1936 NR. 7-8.: Ai Y /"A

BLRJ
ANUL XVI. IULIE-AUG. 1936 NR. 7-8.

Ai d Y /"A
cultura creştina COMITETUL DE DIRECŢIE:
Victor Macavelu, preşedinte; Ioan Agârbiceanu, Ioan Bălan, Nicolae
Brtnzeu, Alexandru Lupeaau, Tltus Mulai, Zenovie Pâclişanu, Augustin Popa,
Aloisia Tăutu, membri. — Secretar de redacţie: Dumitra Neda.
iliiliiliiliilit»iiiiiiiiiiiiiiiiiiiitiitlr«liiiiiiiiiiiiiii(iiilii«itlliiiiliiiitIiilirliiiiitiiIii»iituiii»iwiilMiiiiiili[iiiiiiiiiiiiiiiiiiiHlillnii
Abonamentul
Un an Lei 300
Instituţii, autorităţi şi străinătate „ 500
Preoţi, profesori, învăţători, studenţi „ 250
Exemplarul „ 25
Redacţia şi Administraţia: B L A J
IIIIIIIIIIIMIIIiniMIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIinillllllllIllinillIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIiaillllllllllIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIMIMIIIIIIIMIMIIIIIIINIIIIIIII
SUMARUL
AUGUSTIN POPA: Contra violentei
Z. PÂCirANU: Mărunţişuri istorice
IOAN MICLEA: Zeităţi moderne
NICOLA E BRÎNZEU: Luptele religioase In Banat
EM1LIAN LEMENY: Sf. Pavel şi misterele păgâne
Dr. NICOLAE POPA: Sugestia tn practica politică (încercare de critică socială)
DUMITRU NEDA: Bolşevism şi Creştinism
A. LUPEANU-MELIN: Sufletul romanesc din şcoalele Blajului
OAMENI Şl FAPTE
Prima enciclică despre cinematograf (A. P ) . — N. Iorga şi literatura ro
mână modernă (Radu Brateş) — Acţiunea Catolică tn veacul al IV-lea (Liviu
ChinezuJ — Locul morţii lui Qheorghe Şincai (Z. Pâclişanu) — Medici cato
lici şi „medici creştini" (Dr. Nicolae Popa) — Spectre hajdudoroghiste (D. K.)
- înaintea serbărilor „Astrei" (A. P.).
ÎNSEMNĂRI
Liturghierul Mitropolitului Teofil al Bălgradului (A. L.). — Unde sunt
actele vechilor sinoade? (Z. P.). — Insecte de-acum 200,000 veacuri (D. N.). —
Epitaful lui Timoteiu Cipariu CA. L.). — Contia exagerării sportive (A. P.),
CRONICI
Basilianii la Nicnla (n) — „Pax Romana" tn congres (a) — Sensul
Olimpiadei (a) — Acţiunea Cat. Spaniolă (n) — Naţionalizarea industriei
de războiu (a) — Lumină din Africa (n) - Ravagiile sterilizării (a) - Ho-
tărtrile dela Yelehrad (n) - Caleidoscop confesional (a) — Sporesc idea
liştii (ni - Sionism şi fascism (a) — Spovedania şi medicina (a> — Neliniştea
1
omului modern (a) — Democraţie tn Rusia? (a) — Misiuni ambulante (n .
BIBLIOGRAFIE
VIROIL VATAŞIANU: Pictorul Octavian Smigelschi (Al.). — N. BRÎNZEU:
Sămănătorul 1. (Liviu Chinezu).
IULIE-flUGUST 1936
ANUL XVI NR. 7-8X1
CULTURA CREŞTINA
REVISTA LUNARA
CONTRA VIOLENŢEI
ln cartea tulburată a frământai Hor noastre pentru o Româ

nie mai bună s'a scris, de curând, o pagină neagră. Infinit de
tristă; nespus de tuşinoasă.
Zece tineri, fanatici ai unui nou crez politic, au dat buzna,
ziua în amiaza mare, în spitalul Biâncovenesc din Bucureşti, în
camera unde zăcea bolnav un fost tovarăş de credinţă al lor. Fără
vorbă de clacă, ei au descărcat 3 5 de gloanţe în trupul firav al
bolnavului, şi imediat, re bene gesta, au ieşit în stradă şi s'au
îmbrăţişat, extaziaţi de gloria acestei bravuri fără seamăn. Au
pus doar o pecete nouă, de sânge cald şi linăr, pe steagul ce
poaită deviza nobilă: „Hristos, Regele, Naţiunea".
Conştiinţa neamului s'a cutremurat, în adâncurile ei, în faţa
acestui tablou sinistru. El înfăţişează cu adevărat „ceva nou* în
analele noastre. O barbarie crâncenă şi laşă, cu totul străină de
sufletul bun şi creştinesc al Românului. Dezolantă, fiindcă vrea
să uzurpe aureola eioismului; monstruoasă, în chip deosebit, fiind
că se săvârşte în numele lui: „Hristos, Regelui şi Naţiunei".
Noi însă, aci, nu vrem să ne facem judecători ai faptei fio
roase. Sunt atât de ascunse şi de complicate tainiţele sufletului
omenesc, atât de învolburate drumurile tinereţii exaltate, încât
Dumnezeu singur poate vedea just în labirintul lor întunecat. A
Lui este judecata; şi dreptatea Lui n'are greş. — Ci constatăm,
simplu, fapta, şi dăm glas durerii pe care, împreună cu neamul
întreg, o simţim în faţa ei. Compătimim, deopotrivă, viaţa tinără
care s'a stins în chip atât de tragic, şi atât de inutil, precum şi
pe nenorociţii „eroi" cari şi-au încărcat sufletul cu un păcat teribil
şi de pe mâna cărora nu se va mai usca sângele fratelui lor, care
386 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8
strigă răsplătire la cer. Sunt victime şi ei. Victimele entusiaste ale

unei rătăciri fatale, de care nu numai ei şi nu în primul rând ei
sunt vinovaţi. Nu vrem să scuzăm în nici un chip crima, atât de
urttă, atât de abominabilă; trebue totuşi să recunoaştem, că exe
cutorii ei nu sunt decât unelte, mai mult sau mai puţin respon
sabile, ale unei psihoze care se cultivă de atâţia ani în ţara noastră
şi care începe a-şi da acum roadele, spre stupefacţia înfiorată a
întregei suflări româneşti.
Tocmai prin aceasta, revolverele dela spitalul Brâncovenesc
capătă importanţa unui adevărat semn al vremii. Răpăitul lor si
nistru marchează o etapă în evoluţia spiritului nostru public. Ful
gerarea lor ucigaşă este o măsurătoare dreaptă a tăriei ce mai are
actuala noastră organizare de stat. In acelaşi timp, ea deschide
perspective tulburătoare pentru viitor. — In această lumină vrem
să privim noi drama sguduitoare dela Bucureşti. Fapta, în sine,
nu ne interesează. Odată săvârşită, ea aparţine justiţiei de pe pă
mânt şi judecăţii lui Dumnezeu. Ne interesează însă substratul
sufletesc social din care s'a născut. Trebue să examinăm mai de-
aproape starea mecanismului colectiv care produce astfel de ex
plozii alarmante. Pentruca să putem scoate învăţămintele ce se
impun, şi să putem lua măsurile necesare până când mai e încă
vreme. Dacă mai este!
Constatarea ce se desprinde limpede din acest examen de fond

al situaţiei generale este dezolantă. Ea priveşte felul cum funcţio
nează aparatul puterii noastre publice. — Rostul şi datoria prin
cipală a Statului este să păzească ordinea, pacea colectivităţii, să
asigure viaţa, drepturile şi averea cetăţenilor. Dacă nu împlineşte
nici această misiune minimală, indispensabilă, îşi pune în joc
existenţa însăşi. Asasinarea lui M. Stelescu, considerând întregul
complex de circumstanţe în care s'a produs, pune un mare semn
de întrebare privitor la felul cum îşi împlineşte puterea noastră
publică această datorie primordială.
Fiindcă aci nu e vorba de un simplu asasinat criminal. Crime
se pot şi se vor săvârşi totdeauna, oricât de bine ar fi organizată
forţa poliţienească a unui stat. Totdeauna cei răi vor găsi posibi
litatea de a înfrânge o lege ori alta. In ascuns, fireşte. — Situaţia
este însă, acum, cu totul alta. Nu e vorba de o faptă ticluită în
ascuns, care scapă de vigilenţa poliţiei. Ci în faţa autorităţilor
de stat, în plin congres studenţesc, s'au dat sentinţe de moarte şi
s'au constituit, pe loc, echipe de execuţie. Se cunoşteau de toată
lumea atât cei „condamnaţi", cât şi cei sortiţi să fie ucigaşi. To-
Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 387
tuşi, autoritatea publică nu s'a simţit datoare să ia vreo măsură.

Cei puşi pe „lista neagră" au rămas fără pază, iar viitorii asasini
au fost lăsaţi în plină libertate, ca să-şi poată împlini mandatul
fioros.
Ce tiebue să-şi spună cetăţenii în faţa acestei enigme? Mai
pot ei avea linişte şi siguranţă deplină în mijlocul valului de săl-
bătăcire generală în care înotăm ? Ce încredere mai pot ei avea
în forţa publică, caie nu vrea ori nu poate să ocrotească nici mă
car vieţile ameninţate deschis, cu surle şi fanfare, de către cete
constituite în plină publicitate pentru supiimarea lor? Nici
chiai atunci când cei luaţi la goană cei direct, stăruitor, scutul
poliţiei, arătând precis primejdia caie-i urmăreşte?!
Răspunsul la aceste întrebări fiieşti îl dau faptele. Zi de zi
creşte numâiul diferitelor „fronturi", „gărzi", „legiuni" etc. con
stituite milităieşte, cu sau fără uniforme, dar cu misiunea decla
rată de-a pune forţa organizată în serviciul apărării unor dreptul i
sau a validităiii unor credinţe cari altfel, se vede, n'ar putea răs-
bate. — Toate acestea, fireşte, în [dispreţul legilor existente. Cu
ştirea cârmuirii şi spre stricarea sufletului mulţimilor, cari tot mai
mult se conving că „legile îşi pierd puterea", că „nu mai sunt
tari ca altădată", şi că, în ultima analiză, nu dreptul ci forţa
primează. — Nimic mai uşor de înţeles decât uriaşul pericol pe
care-l reprezintă această vădită slăbire a autorităţii. Din moment
ce există atâtea grupuri de cetăţeni organizate milităreşte, cu sin
gurul rost de a înlocui puterea dreptului şi a convingerii cu ar
gumentul ciomagului şi al glonţului, liniştea şi echilibrul corpului
social a dispărut. Dacă nu azi, apoi de sigur mâine, diferitele
„fronturi" se vor găsi faţă 'n faţă, pe baricade, căutând să-şi do
vedească cu măciuca dreptatea programului salvator de ţară. — In
chip fatal deci acest „ceva nou" din viaţa noastră publică va duce
la ceva foarte vechiu, cunoscut în istoria antică şi în cea foarte
modernă şi actuală, sub denumirea de „răsboi civil". Quod Deus
avertat!
De sigur, Statul însuşi este chiemat în primul rând să-şi dea
seamă de acest periculos declin al autorităţii sale şi să ia toate
măsurile pentru a da legii, ordinei, dreptului tăria necesară. Pen-
truca pacea să fie asigurată şi încrederea cetăţenilor în puterea de
stat restabilită. — Nu mai puţin adevărat este însă că prin simple
măsuri poliţiste, de constrângere externă, oricât de drastice ar fi,
acest rezultat nu se va putea atinge. Răul nu-i de suprafaţă, ci
porneşte din adâncurile spiritului public. Căci şi în viaţa colec
tivă, ca şi în cea particulară: mens agitat molem. Realităţile şi
2"
CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8
m
stările de fapt nu sunt decât ptoiecţiunea în afară a stării de spi
rit care trăieşte în cetăţeni şi care dirijează în permanenţă acţiu
nile lor. Răul, prin urmare, aicia este: e bolnav spiritul nostru pu
blic. Se sbate în frigurile exaltării mistice, ori buimăceşte desorientat
şi copleşit de frica necunoscutulut. E firesc că, în această atmo
sferă de zăpăceală înspătmântată, fapta energică, afirmarea cate
gorică, pasul hotărîl şi neşovăitor stoarce admiraţie, capătă pre
stigiul de miracol salvator. Pentru nervii bolnavi, viteza însăşi e un
calmant, indiferent de direcţia în care aleargă maşina.
Iată origina rătăcirii de astăzi, care răstoarnă scara valorilor,
confundă barbaria cu eroismul, dreptul cu forţa. Şi, pornit din
aceste isvoare tulburi ale haoticelor prefaceri prin care trece lumea
noastră, cultul violentei n'a găsit la noi nici rezistenţa necesara,
nici o îndrumare şt canalizare cuminte- Dimpotrivă, a fost încurajat
şi alimentat aproape oficial. Sporturile, educaţia fizică, cu toate
organizaţiile şl formele ei variate, au încetat de a mai fi simple
mijloace pentru menţinerea sănătăţii şi vigoarei trupeşti; ele sunt
un scop în sine, o obsesie adevărată pe sufletul tineretului. Din zi
în zi, limbajul presei şt al discuţiunilor se face tot mai Jare", mai
strigător, mal barbar. O continuă şl progresivă sălbâtâcire a gân
dului, a vorbei, după care urmează descărcarea fatală în fapta vio
lentă. Iar aceasta în loc să fie reprimată şi detestată, se împodobeşte
cu cununa eroismului, pentru a deveni nou isvor de exaltare a
pornirilor barbare. — Ce mirare dacă, în acest climat, avântul ti
neresc clocotitor, dornic de fapte mari, de sacrificiu, de eroism,
apucă drum greşit şi cu cele mai bune Menţiuni sjărşeşte în abe-
raţiuni condamnabile? Ce jace statul, şcoala, presa, pai t>dtil politic,
ce fac părinţii înşişi pentru a îndruma în albie bună, sănătoasă,
această energie generoasă, care vrea să zidească, să realizeze?
Doar tinerii toţi, şi aceia cari săvârşesc fapte nesocotite, sunt fiii
şi elevii noştri, credincioşii noştri. Dacă noi, cu toţii, ne am face
întreaga datorie de conducători şl de educatori, de sigur că faţa
vieţii noastre publice ar fi cu toiul alta. Aşa cum ar trebui să fie.
E timpul suprem ca măcar acum, în ceasul al 12 lea să ne
dăm seama de povârnişul pe care lunecăm şi să facem toiul pentru
a nu cădea în prăpastie. Toţi cei cari au o răspundere în viaţa pu
blică, toţi cari deţin locuri de conducere mal mari sau mai mici,
dela guvern până la ultimul preot şi dascăl şi, în chip deosebit
fiecare părinte de familie, trebue să facă totul pentru îndreptarea
răului de care suferim. Cu toate prilejurile şl în toate chipurile, cu
fapta, cu scrisul, cu vorba, şi în şcoală şt de pe amvonul biserici
lor, trebue să se răspândească mereu porunca iubirii creştine, duhul
păcii, al blândeţei, al bunei înţelegeri. De sigur, fiecare are dreptu,
şi datoria de a lupta pentru mai binele neamului şi al ţării, poate

propovădui un nou ideal politic, poate cere reforme şi îndreptări
sociale şi economice. Total însă şi totdeauna în marginile dreptăţii şi
cu armele luminii. Trebue să înţeleagă odată toţi creştinii, că spi
ritul violenţei este în contradicţie esenţială cu legea Iul Hristos,
care este legea iubirii. Că este o teribilă rătăcire şi o mare blas
femie a propovădui pe Hristos cu revolverul şi cu ciomagul, a să
vârşi crime în cinstea Celui ce a fost Bunătatea însăşi. Este infinit
de trist ca, după două mii de ani de creştinătate, duhni păgân, cu
cea mai specifică trăsătură a lat, poate reînvia cu atâta furie. Este
desolant, să-l vezi furişăndu-se până şi la unele altare, făcându-şi
cuiburi şi în unele scoale di teologie ortodoxă. Ucenici de-ai Iul Hri
stos, viitori preoţi, mai înainte de a jertfi sângele Domnului la altar,
varsă sângele unui fost camarad, care personal nu le-a făcut nici
un rău. Şi se mândresc cu această ispravă. E ceva monstruos. Şi
deosebii de îngrijorător.
*
Ce răspundere înfricoşată au părinţii, dascălii, gazetarii şl preoţii/
Formarea spiritului public e în mâna şi puterea lor. O datorie a
lor. Ei trebue să facă pe toţi să înţeleagă adevărul adânc al cu
vintelor pe care P i u s XI, pe atunci arhiepiscop la Milano, le scria
credincioşilor săi: „Conjurăm pe toţi oamenii inteligenţi şi oneşti,
să alunge din discuţtunile economice şi politice orice spirit de vio
lenţă şi de teroare. Este doar un fapt al experienţei, că violenţa
provoacă violenţă şi că aceste conflicte întunecă prestigiul legii, al
autorităţii, care e păzitoarea ordinei; şi în acelaş timp, ele pregă
tesc răsboiul între fraţii şi fiii aceleaşi ţări. — In nici un caz, nu-i
îngăduit particularilor să se transforme în executorii justiţiei, spre
a apăra, chipurile, binele comun contra autorităţii constituite, căreia
îi revine această sarcină*. — In nici un caz violenţa nu-i creştină,
nu-i bună, nu-i îngăduită. Ea duce la violenţă, la sfâşieri, la răsbot
civil. Toţi cei cari au urechi de auzit să audă şi să înţeleagă. Şi
să lucreze în consecinţă. Pentru că România de mâine să poată ft
mai bună, mai dreaptă, mai creştină decât cea de azi. Mai aproape
de Hristos,/
AUG. POPA
MĂRUNŢIŞURI ISTORICE
i.
In anul 1919 publicasem în Cultura Creştină şi în bro
şură aparte micul studiu despre V e c h i l e m ă n ă s t i r i r o m â
n e ş t i din A r d e a l . Lucrarea cuprindea o înşirare în ordinea
alfabetică — u n îel de Schematismus — a 107 mănăstiri ar
delene, dând pentru fiecare din ele puţinele date, cea mai
m a r e parte inedite, pe care le-am putut culege în cursul
cercetărilor mele privitoare la alte chestiuni din trecutul
românesc. Publicând atunci acel studiu, îmi dam mai bine
decât oricine seama, că el e cu totul necomplet şi că o lu
crare temeinică nu poate fi făcută decât după descoperirea
unui nou material documentar şi după o serie întreagă de
noi studii şi cercetări. De-aceea începeam lucrarea cu ru
gămintea adresată tuturor, mai ales preoţilor şi învăţătorilor,
de-a comunica tot ce ştiu din tradiţie sau din însemnări
păstrate în bisericile româneşti, privitor la o mănăstire sau
alta pentruca, în felul acesta, prin munca tuturor să putem
dispune de întreg materialul necesar la scrierea unei bune
monografii a vechilor noastre mănăstiri.
Din nenorocire apelul meu n'a găsit răsunetul — n'aş
putea spune aşteptat, fiindcă mari iluzii nu mi-am făcut, ci,
în orice caz — dorit. Materialul publicat de-atunci încoace
este atât de puţin încât întregirile cari s'ar putea face pe
baza lui informaţiunilor date de mine înainte cu 17 ani sunt
cu totul neînsemnate. Dl Ştefan Meteş reia studiul mănă
stirilor româneşti în m a r e a monografie apărută înainte cu
câteva luni ')• Lucrarea d-sale, evident, e mai pretenţioasă
şi, o recunosc cu cea mai m a r e plăcere, cu mult mai com
pletă. Autorul se ocupă de toate mănăstirile româneşti de
sub vechea stăpânire ungurească, pe când eu m'am ocupat
numai de celea ardelene, lăsând la o parte mănăstirile din
jud. Arad, din Banat, Bihor, Satmar şi Maramureş. Apoi
') ŞTEFAN METEŞ: Istoria mănăstirilor româneşti din Transilvania şi Un

garia. Sibiu 1936, pp. CXXVIII 366. Preţul 250 Ici.
d-sa, înainte de a vorbi de fiecare mănăstire în parte, dă în

lunga introducere (pp. I—CXXVIII) o serie de inîormaţiuni
cu caracter general, privitoare la răspândirea şi numărul
mănăstirilor, la ctitorii şi averile lor, la lupta călugărilor
pentru păstrarea şi întărirea ortodoxiei, la relaţiile acestora
cu principatele române, la rolul lor în desvoltarea literaturii
şi culturii româneşti şi privitor la viaţa internă a mănăsti
rilor. Sunt capitole scrise cu îngrijire şi cu multă căldură
dar, în acelaşi timp, şi cu prea pronunţată pornire confesio
nală, care putea lipsi fără a pierde nimic din valoarea lor.
In partea a doua a cărţii, d. Meteş ne dă istoria, aşa
cum poate fi dată azi, a mănăstirilor singuratice, grupate
după judeţe. E o lucrare deosebit de migăloasă şi cea mai
mare parte ingrată. Ici-colo informaţiile d-sale pot fi între
gite cu lucruri care, fiind inedite, nu-i puteau îi cunoscute.
In Alba-Iulia cunoaştem trei mănăstiri: 1) cea veche, zidită
de Mihai Viteazul; 2) cea din Maieri — şi 3) mănăstirea din
Lipoveni. Existenţa acesteia din u r m ă e certificată de scri
soarea din 27 Iunie 1761 a episcopului .ftaron către bar.
Dietrich, în care-1 roagă, că dacă trebuesc distruse „mănă
stirile scandaloase" (scandalosa monasteriola) să fie cruţate
unele, cum e cea din Alba-lulia Lipoveni, la care s'ar putea
aşeza câţiva călugări buni dela mănăstirile ce se vor des
fiinţa')• — Privitor la mănăstirea din Maieri d. Meteş spune
că a fost zidită de episcopul Haron după 1761. Ea e mai
veche. Intr'un ordin circular trimis clerului la 11 August
1762, pentru strângerea venitelor vlădiceşti, P. P. Haron
scrie: „nu încetăm a ne sârgui spre întemeierea şi folosul
încredinţatei turme: pentru aceea şi cea părăsită şi mai pu
stiită mănăstirea mitropoliei noastre dela Bălgrad ne-am a-
pucat ajutorându-ne Domnul a o întemeia, care cugetând
cu ceva a o şi înzestra" 2 ) . Până la 1761 mănăstirea a fost,
un timp, în m â n a ortodocşilor şi numai atunci i-a fost resti
tuită vlădicului unit. Hsta o spune Haron însuş în scrisoa
rea din 7 Septemvrie 1762, adresată lui Kern, administrato
rului Hunedoarei: „dum de restaurando altero Carolinae tem-
plo, monasterio dicto, anno superiore a raptoribus schismaticis
3
nobis restituto cogitarem"... ). La 1774 — cum rezultă dintr'un
') Orig. Arhiva Mitropoliei din Blaj.

*) Orig. ibidem.
V Orig. ibidem.
raport al lui Grigoric Maior — mănăstirea avea două gră

dini, u n a v e c h e şi u n a cumpărată de ea cu banii proprii
(propriis sumptibus), apoi două vii primite în dar dela cineva.
Mănăstirea a v e a numai trei căsuţe (domunculos): în una era
şcoală, în a doua sta învăţătorul şi în a treia servitorii.
Avea la această dată un călugăr şi u n frate laic
In Daia română (Jud. Alba) în afară de mănăstirea veche
de care a m vorbit şi eu în studiul citat şi de care vorbeşte
şi d. Meteş, mai era u n a întemeiată de cunoscutul protopop
Gheorghe Dăianul, notarul soborului vlădicesc, mort la 1700.
Iesuitul Baranyai în predica rostită la înmormântarea ace
luia, spunea că protopopul „a zidit pe cheltuială proprie în
p ă d u r e a din Daia o biserică frumoasă de piatră şi lângă ea
8
o mănăstire mică pentru călugări" ).
Mănăstirea din Geoagiul de sus (Jud. Alba) a fost di
strusă, cu toate intervenţiile lui P. P. Aaron, de generalul
Bucow. Vlădica cerea că dacă nu poate fi cruţată, averea
ei să fie dată mânăstirei din Alba-Iulia. Cererea nu i-a fost
Împlinită. Mănăstirea a fost desfiinţată iar poporul a năvălit
în ea şi a jefuit-o. O parte din avere a fost ocupată de pro
prietarul ungur Halmagyi, iar alta de feciorul lui Ladislau
Toldi. De-aceea la 12 Octomvrie 1763 Aaron scrie vice-co-
mitelui comitatului să ordone o investigaţie severă pentru
descoperirea jefuitorilor mănăstirii. Averea imobilă, care
consta dintr'o pădure, livadă de 15 care de fân, o livadă
m a r e cu pomi şi o vie de 25 hectolitrii de vin, a ocupat-o
episcopul catolic din Alba-Iulia. La 1741 egumenul şi „pur
tătorul de grije" al ei era „smeritul între ieromonahi Teodo-
sie", căruia episcopul Klein îi dă în Iulie autorizaţie să a-
dune milă pentru r e p a r a r e a mănăstirii').
Privitor la mănăstirea din Râmeţi (Jud. Alba) adaog pe
lângă cele cunoscute de d. Meteş u r m ă t o a r e l e : 1760 erau în
ea doi călugări trimişi de episcopul Aaron. Amândoi au
l
) Rapoartele lui Maior din 12 Ianuarie şi 16 Iunie 1774. ibidem.
') Maga koItse'geVel a Dăllyai erdoben sz6p kotcmploraot, e's mcllette
a kaliigyereknek klastromocskăt epite. BARANYAI PAL, Imago vitae el
mortis II. Nagyszombat 1719, p. 583.
*) Specificatio monasieriorum reductorum etc; Specificatio omnium el sin-
gulorum monasieriorum in hoc Transylvaniae principatu etc; Pars protocolli epi-
scopalis de anno 1141; scrisorile lui P. P. AARON din 30 Iunie şi 12 Octombrie
1762 şi o Species facti din 26 August 1763 redactată pe baza declaraţiilor egu
menului Sofronie dela Magina, — toate în arhiva mitropoliei din Blaj.
1
trecut, de frică, la ortodoxie ). La 30 Iunie 1762 episcopul a
intervenit la Bucow să o cruţe, iar dacă nu se poate, averea
ei să fie dată mănăstirii Bălgradului. Mănăstirea n'a fost
cruţată. Averea mobilă a fost, ca şi a celei din Geoagiul
de sus, parte jefuită de popor, parte dusă la Blaj de Sofro-
nie egumenul Maginei, iar cea imobilă a fost ocupată de
episcopul din Alba-lulia. Aceasta consta din loc arător de
99 galete, livadă de 119 care de fân, 3 păduri, 3 grădini, 2
mori şi două teascuri. La 24 Septembrie 1762 Aaron scrie
episcopului ocupant să le restitue episcopiei unite, căreia
mănăstirea i-a fost supusă canoniceşte de veacuri (a saecu-
lis). Peste câteva zile (30 Septembrie) îi scrie şi lui Bucow
arătând pe larg drepturile bisericei româneşti asupra acelor
averi. Intervenţia a r ă m a s zadarnică. De-aceea la 7 Aprilie
al anului următor scrie mitropolitului din Calocea şi prima-
telui din Strigon. Rezultatul a fost acelaş. Şi tot fără rezul
tat au r ă m a s şi intervenţiile următoare din 24 Maiu şi 15
Iunie 1763 către primatele 2 ) .
Mănăstirea dela Sângeorz (Jud. Bistriţa Năsăud), numită
Pocrov, a fost întemeiată pe la mijlocul veacului al 18-lea de
popa Constantin, care, probabil, a fost şi întâiul stareţ al ei
şi care în călugărie se numia Climents). Cea dintâi amin
4
tire a ei o a v e m din 2 Ianuarie 1755 ).
La mănăstirile din jud. Făgăraş trebue, cred, adăogată
şi aceea din Hurez. La 20 Aprilie 1751 ieromonahul de aci
Onoîrei (ca preot de mir se numia Oprea) lasă prin testa
ment feciorului său mai mic, popa Samoilă, casa, curtea,
grădina, căldarea de fert bere (serfozo iistet a hozzâvalâ
serfozo hăzzal egyutt), pământurile arătoare şi livezile. Ono-
6
frei spune în testament că e călugăr de 9 ani ).
Acum pot preciza şi anul întemeierii mănăstirii din
Sacadate (Jud. Sibiu): 1737. Asta rezultă din scrisoarea dela
26 Iunie 1757 a lui P. P. Aaron către guvernul ardelean în
care spune că mănăstirea de-aci, care 20 de ani a servit
cultului greco-catolic şi a fost întemeiată cu autorizaţia lui
Klein, nu poate îi nici demolată nici dată ortodocşilor 6).
l
) A. BUNEA, Petru Pavei Aaron şi Dionisie Novacovici, p. 339
') Toate aceste scrisori sunt în arhiva mitropoliei din Blaj.
•) Revista Ţara de sus, No. 1 (1921), pp. 9-10
') Arhiva Someşană, No. 11, p. 91.
°) Originalul l-am văzut la răp. preot Dănilă Sas.
•) Orig. Arhiva Mitropoliei din Blaj.
La judeţul Turda trebue adăogată şi mănăstirea din

Sălciua de jos. E amintită de Rednic în Conscripţia din 1765.
In acest an ea împreună cu locul arător de două galete şi
livadă de două care de îân era ocupată de ortodocşi.
In mănăstirea dela Santău (Jud. Sălaj) se găsia pe la
1762 un călugăr „popa Ianos" care a trecut la ortodoxie. De
aceea proprietarul satului, u n anume Betski, 1-a alungat din
mănăstire. „Popa Ianos" a plecat ducând cu el odăjdiile,
vasele şi cărţile bisericeşti. La 19 Martie 1762 P. P. Aaron
scrie bar. Dietrich că după ce toate bisericile din împreju
rimi au fost date ortodocşilor, să lasă mănăstirea pentru
uzul uniţilor, îngăduind în ea doi preoţi bătrâni alungaţi din
alte părţi, cari să iacă slujbă în locul apostatului Ianos.
Baronul Dietrich i-a împlinit cererea. Se vede însă că preoţii
cari s'au aşezat în ea nu erau prea cu frica lui Dumnezeu
pentrucă Rednic îi numeşte in Conscripţia sa din 1765 scan-
daloşi. La 30 Ianuarie 1772 egumenul de aci, Grigorie, este
autorizat de vlădica Grigorie Maior să strângă milă pentru
r e p a r a r e a bisericii mănăstirii. La 24 Noembrie 1773 acelaş
vlădică intervine Ia contele Karolyi rugându-1 să-i dea lemne,
iar la 10 Decembrie 1775 îl roagă să o ajute să-şi poată
cumpăra un clopot fiindcă pe cel care 1-a avut 1-a pierdut
în cursul răsmiriţei lui Soîronie. In 1774 a v e a u n singur
călugăr. Averea era: u n loc arător de 10 galete şi o livadă
de 10 care de fân ')•
Privitor la mănăstirea dela Vad (Jud. Someş) sunt de
acord cu d. Meteş: ea nu a fost întemeiată de Ştefan cel
Mare, cum se crede, ci de Petru Rareş. Documentul din 1553
din arhivele Statului din Budapesta, pe care l-am copiat şi
eu în v a r a anului 1915, s p u n e limpede că ea e „monaste-
rium v a y v o d a e " adică a acestui din u r m ă domn.
Să trecem acum la mănăstirile din Maramureş. Mănă
stirea Bârsana a v e a la 1777 patru călugări: grecul Barnaba,
Atanasie, Partenie şi Ieronim. Cei dintâi trei se aflau acolo
din 1776 iar cel din u r m ă era sosit de curând"). In 1787
') Autorizafia din 30 Ianuarie 1772 a lui MAIOR tn Biblioteca centrală

din Blaj, celelalte scrisori în Arhiva Mitropoliei de acolo.
8
) Raportul din 5 Maiu 1777 a lui IEROTEU SARKADI, egumenul mănă
stirii Uglea către episcopul Andrei Bacsinszki al Muncaciului. Orig. la
autorul.
avea numai doi călugări, cinci servitori şi 10 vite ')• In

curând mănăstirea a fost desfiinţată iar bunurile ocupate
de fisc. La 12 Iulie 1791 acestea au fost predate de funcţio
narul fiscal (cameralis provisor) Leopold Dombrady ordinu
lui călugăresc al Sf. Vasile reprezentat prin Ioanitius Basi-
lovits, autorul cunoscutei cărţi Fundatio Kariatovicsiana, care
era „protoegumenul" mânăstirei din muntele Csernek (lângă
2
Muncaci) ). La sfârşitul anului 1756 ori începutul lui 1757
diacul Lupul şi credinciosul Ştefan Pintea din Budeşti cum
păra dela „popa Grigoraş" dela mănăstirea Bârsana un
Minologhion cu 30 floreni. Banii au fost daţi de Ştefan Pintea
3
şi „cu a sa jupâneasă Bud Mânuţa" ).
Privitor la mănăstirea din Biserica Albă, o veche în
semnare, fără dată, — sigur din veacul al 18-lea — aflătoare
în posesiunea mea, spune că a fost întemeiată de o fecioară
cu numele Mylicza (Milita). Din motive necunoscute, adu
narea judeţului ţinută la 26 Aprilie 1662 delegă, la cererea
Românilor, pe pretorul din Sighet să caute cărţile şi scriso
4
rile mănăstirii ). In 1725 egumenul ei era Antonie, care avea
5
la această dată vrâsta de 60 de ani ). La 1777 era nelocuită.
Averile ei aduceau ordinului s. Vasile un venit anual de
12 floreni"). Deductio citată din 1787 o numeşte monasterium
desertum.
Existenţa mânăstirei din Budeşti e certificată nu numai
de tradiţie ci şi de o inscripţie de pe o Psaltire rusească
aflată în u n a din bisericile de aci (biserica din Josani), Psal
tire dăruită mănăstirii de Cice Ştefan. Inscripţia s p u n e :
„cine o va pierde dela mănăstire să fie blestemat de 318
părinţi sfinţi"').
Privitor la timpul înfiinţării mănăstirii din Giuleşti a v e m
o indicaţie vagă în actul din 2 Septembrie 1753, prin care
') Deduclio monasteriorum ordinis s. Basilii Magni in Marmatia exi-

stentium, scrisă în 1 7 8 7 de egumenul dela Uglea ANTONIE KOZAK, care în
acelaş timp era şi superiorul tuturor mănăstirilor maramureşene, Orig.
la autorul.
') Procesul verbal de predare în original la autorul.
3
) ION BÎRLEA: însemnări din bisericile Maramureşului. Bucureşti 1909,
p. 5 7 .
') A. CZIPLE: Documente privitoare la episcopia din Maramureş; în Ana
lele Academiei române, memoriile secfiunei istorice seria 11, tom :-8, p. 304.
5
) DULIŞOVICI: Istoriceskia certai etc. Ungvar 1874, III, p. 66.
«) Raportul citat al lui IEROTEIU SARKADl,
I. BÎRLEA, o. cit., p. 58.
moştenitorii lui Pop Lupul cedează satului Qiuleşti mănăsti

rea întemeiată de bunicul lor. Moştenitorii pun condiţia că
dacă mănăstirea ar fi desfiinţată, averile să le revină lor.
Satul acceptă donatiunea şi însărcinează cu săvârşirea sluj
belor bisericeşti în ea pe preotul Ioan venit din Transilvania
Cea dintâi amintire a ei e din 13 Maiu 1695 când episcopul
Iosiî Stoica dă, din ea, o singhelie (act de hirotonie) unui
preot 2 ) . Preoţi în mănăstirea Giuleştilor a sfinţit Stoica şi
8
în 1704 ). La 1777 era nelocuită iar de averile ei dispuneau
moştenitorii întemeietorului. In 1787 avea un călugăr, patru
servitori şi douăsprezece vite.
Şi mănăstirea Ieudului a fost întemeiată de un particu
lar, pentrucă la 1777 n e a v â n d nici un călugăr, averile ei le
4
îolosiau „successores îundatoris* ). Deductio a Iui Antonie
Kozak din 1787 o numeşte „monasterium desolatum". Tot aşa
e numită şi cea din Săcel.
Nelocuită era la 1777 şi mănăstirea Moiseiului, ale cărei
averi, ca şi ale celei precedente, le îolosiau erezii ctitorilor
dela 1762, anul întemeierii ei. In 1787 era locuită de un
preot de mir. Dintr'o î n s e m n a r e publicată de I. Bîrleas)
rezultă că la 1732 egumenul mănăstirii era u n anume lor est.
In afară de mănăstirile cunoscute de d. Meteş, în Mara
mureş mai găsim şi pe a c e a s t a : 1) mănăstirea Bedeului care
la 1777 avea doi călugări, pe Ilarion Pleşa şi pe Spiridon
Molnar, cari, amândoi, petreceau acolo de 12 ani. La 1787
avea numai u n călugăr, trei servitori şi şase vite. In 1791
era înşirată între „monasteria abolita"; 2) mănăstirea Drăgo-
eştilor. Din această mănăstire a dat episcopul Dosofteiu la
25 Ianuarie 1731 „carte de popie" preotului Ionaşcu din Să
e
cel ). 3) Mănăstirea Bereneului (Huszt-Baranya). Era aşezată
în pădure la depărtare de trei ceasuri spre apus dela oraşul
Hust. întemeietorul ei a fost popa Ioan Cazacul din Selişte
(Seliştea Maramureşului!) căruia oraşul îi vinde spre acest
scop un teren pentru suma de 40 floreni. Mănăstirea avea
hramul Intrării în biserică. întâiul ei egumen a fost înteme-
') Originalul la autorul.

s
) N. IORGA: Inscripţii ardelene şi maramureşene. I, p. LI.
8
) HODINKA ANTAL: A Munkâesi puspoksăg okmănytâra. Ungvar 1911,
p. 450 şi 451.
4
) Raportul citat al lui Ieroteiu Sarkadi.
*) O. cit., p. 163.
") Revista „Răvaşul" din 1907, p. 683-84.
ietorul însuş. La 11 Aprilie 1721 trei fraţi îi dăruesc neşte

lazuri. La 27 Februarie 1727 contele Mihail Teleki dă mănă
stirii dreptul — egumen era acelaş Ion Căzacu — să zidească
o moară pe oricare din cele două râuri cari curg pe lângă
1
ea )- La 22 Iunie 1763 familia Puica îi vinde un laz pentru
suma de 9 floreni. Egumen era acum Meletie. La 1777 avea
doi călugări: pe Benedict Varjanka şi pe Nechiîor. întâiul se
găsia acolo de 9 ani, al doilea de şapte. In 1787 a v e a numai
unul, apoi cinci servitori şi treizeci de vite. O descriere amă
nunţită a ei o avem din 1791, făcută de protoegumenul I.
2
Basilovits ). — 4) Mănăstirea din Irholf. Aci petrecea şi sfinţea
preoţi în toamna anului 1728 vlădica m a r a m u r e ş e a n Dosoî-
3
teiu ). La 1787 era nelocuită, „non incolitur" spune Deductio
citata. 5) Mănăstirile dela Uglea. Căci aci se găsiau două
mănăstiri: u n a „vetus et ab immemorabili fundatum" scrie
o „Conscriptio" din 1783, iar a doua nouă, întemeiată abia de
câţiva ani, sigur după 1777, pentrucă raportul din acest an
al lui Ieroteiu Sarkadi vorbeşte numai de una. întemeietorii
mănăstirii noi au fost călugării mănăstirii celei vechi. Terenul
l-au primit dela comuna Uglea, care a îngăduit întemeierea
ei numai cu condiţia ca cea veche să nu fie părăsită ci să
petreacă în permanenţă în ea un călugăr, care să facă zil
nic slujbele obicinuite. Fiind cea nouă îica celei vechi, ele
formau un singur „corpus morale", cu un singur egumen şi
cu averile comune. Mănăstirea veche era de lemn. Avea
două chilii şi o bucătărie, o locuinţă pentru servitori, două
grajduri pentru 16 vite. Hramul bisericii era înălţarea Dom
nului. Era mică: abia putea cuprinde 40 de persoane. Mănă
stirea cea nouă era şi ea construită din lemn. Avea trei
camere, o sufragerie şi o bucătărie. In curtea ei se găsia
locuinţă pentru servitori, o şcoală cu două încăperi, grajd
pentru 20 de vite şi o stupină cu loc pentru o sută de stupi.
Biserica era de lemn şi putea cuprinde 30 de persoane.
Hramul: Naşterea P. Y. Măria. Mai târziu s'a zidit alături o
biserică nouă, în care încăpeau 300 de persoane.
Călugării dela Uglea erau, pare, oameni cu avere, pentru
că la 22 Martie 1778 cumpără o m o a r ă cu un teren mare în
jurul ei pentru suma de 110 floreni; la 18 Octomvrie al ace-
') E vorba de valea Izei.

') Actele la autorul.
a
) A. CZIPLE, o. cit, p. 366.
Iuiaş an împrumută unor locuitori 37 floreni 17 creiţari luân-

du-le ca garanţie o parte din moşie cu dreptul de a o folosi
p â n ă la restituirea banilor; la 1 Iunie 1781 împrumută 76
floreni altor locuitori cu aceleaşi condiţiuni şi împrumuturile
1
se repetă mereu (cunosc vre-o 11 cazuri) ).
întâia amintire despre mănăstirea Uglea o a v e m din
toamna anului 1686, când egumenul ei era Gherasim'). La
1710 a fost jefuită de pseudo-vlădica Ion Circa „care bunu
rile aflate acolo le-a luat pradă şi Ie-a dus" 3). In ea rezida
episcopul Dosofteiu şi de aceea se numia Ugleanul (Ugolski).
La 1777 avea 7 călugări şi a n u m e egumenul Ieroteiu Sarkadi,
Serafion Orosz, Martin Popik, Benedict Ribovics, Justin Ciceri
şi diaconii Iulian Praghi şi Simion Lupess. Numărul lor scă
zuse în 1787 la 5 (unul în mănăstirea veche şi patru în cea
nouă). In acest an întâia avea 5 servitori şi 44 vite, iar a doua
9 servitori şi 30 de vite.
In schimb nu cred în existenţa mănăstirii din Pelrova.
Documentul din 2 Iunie 1643 se explică prin cel din 28 Maiu
1652 şi deci donaţiunea familiei Petrovai a fost făcută m â n ă
stirei din Rona. E sigur u n lapsus afirmaţia d. Meteş, că d.
N. Iorga ar afirma în Studii şi documente (XII, p. LIII) că
episcopul Serafim ar îi locuit în 1715 în mănăstirea de aci.
D. N. Iorga spune numai că locuia în Petrova, îără a aminti
mănăstirea. Dimpotrivă, cu câteva rânduri mai jos scrie că
„Seraîim stătu în vechea lui protopopie — deci nu mănă
stire — dela Petrova".
Aceste sunt întregirile pe care le pot face acum la re
centa carte a d. Meteş, a cărei lectură e atât de interesantă
şi atât de utilă.
II.
In corespondenţa Iui Gh. Bariţiu păstrată în „Biblioteca

centrală arhidiecesană" din Blaj se găsesc două scrisori deo
sebit de interesante privitoare la solicitudinea, pe care tână
rul principe Carol I — regele glorios de mai târziu — o
purta culturei româneşti din Transilvania. Scrisoarea întâia
') După documentele aflătoare în posesiunea autorului.

") /. BASILOVITS, Brevis notitia fundationts Th. Koriatovits 11 Casoviae
1804 appendix.
8
J A. CUPLE, o. cit., pp. 327, 329 şi 334.
este adresată de ministerul instrucţiunii şi cultelor episco

pului unit din Lugoj, Alexandru Dobra. Textul ei e următorul:
România — Ministerul Instrucţiunii Bucureşti 23 Decem-
publice şi al Cultelor — Divisiunea brie v. 1867.
Comptabilităţii — Oficiul Clerului
No. 13.964.
Prea Sfinţite,
Măria Sa Domnitorul Carol I, simţindu-şi datoria ce ca
guvern liber român şi creştin are către biserica r o m â n ă cre
ştină de pretutindeni; vin din ordinea Măriei Sale a pune la
disposiţiunea Prea Sfinţiei Voastre suma de 333 florini şi 33
creiţari în o poliţă asupra cassei Petrocochino din Viena
pentru cumpărarea de vase sacre la biserici şi ajutoare de
scoale.
Multa iubire pentru Români în inima Domnitorului nos
tru şi a guvernului s ă u ; puţinul ce putem face azi pentru
sfânta şi atât de mult timp bântuita biserică de preste Car-
paţi, să nu se măsoare pe iubirea inimilor ci pe puterile
noastre.
Fie ca binecuvântările P. S. Voastre să aducă dela ce-
riuri glorie şi vieaţă Domnitorului nostru. Măria Sa şi noi
ne punem sub sfânta umbră a bisericii ce păstoriţi.
Al P. S. Voastre prea plecat fiu spiritual.
p. Ministru
Directorul Ministerului Cultelor şi
Instrucţiunii publice
V. A. Ureche
Prea Sfinţiei Sale Episcopului greco-unit
Alexandru Dobra
în Lugoj (Bănat).
Ajutoare similare au fost trimise şi celorlalţi episcopi
români-uniţi şi ortodocşi — din Transilvania. Asta rezultă
din scrisoarea lui V. A. Ureche către Gh. Bariţiu, din 31
Ianuarie v. 1868. Reproducem şi din ea următoarele rânduri
foarte caracteristice pentru împrejurările şi, mai ales, pentru
oamenii de atunci:
„Odată cu tratele pentru Oradea şi Lugoj eu am fost
trimis sume analoge şi celorlalte episcopii. Consistorul dtn Blai
îmi răspunde cu multă unire românească. Dela celelalte n'am
ştiri... Ba da, am dela celeberimul Domn Şaguna înapoiată
trata cu invitaţia prea puţin r o m â n e a s c ă şi u r b a n ă de a i-o
retrimite prin agenţia nemţiască (adică prin consulatul au

striac. Nota Red.) Asta nu v a îi!".
Cum a m spus, scrisoarea e foarte caracteristică pentru
îelul de a gândi şi lucra al unora din oamenii acelor vremi.
III.
Anul întemeierii şcoalei latino-germane numită

şcoală normală din Năsăud e r a p â n ă acum necunoscut.
Domnii Virgil Şatropa şi ii. Drăganu spun în monograîia
„Istoria şcoalelor năsăudene (Năsăud, 1913, p. 13): „în care
an s'a înfiinţat această şcoală nu se ştie exact, însă de sigur
între anii 1770—1777 şi nu mai târziu, ceeace se poate dovedi
din raportul generalului Christian Rall şi al comisarului belic
Gottfried G. Obst, cari, trimişi să inspecteze regimentele de
graniţă româneşti, în raportul lor de data Sibiu 20 Maiu 1777
amintesc şcoala normală din Năsăud".
Azi, anul se poate preciza exact: şcoala a început să
funcţioneze la / Iulie 1771. La 13 Martie colonelul Baron
Erzenberg scria episcopului Rednic, că după stăruinţe de
aproape trei ani a reuşit să obţină dela consiliul de răsboiu
din Viena înfiinţarea unei scoale la Năsăud şi să ceară pen
tru conducerea ei u n călugăr dela Blaj, care „hic in Naszod
principia latinae linguae et praecepta Dei et praecepta Regis
etc. iuventutem valachicam ad bonos et christianos mores
deceret". De aceea îl roagă pe vlădica să-i trimită pe 1 Maiu
u n călugăr bun. Acesta va avea locuinţă şi 15 îloreni pe lună.
Călugărul trimis a fost Ieronim Kalnoki, întors dela
studii din Roma în 1769 de-odată cu Ambrosie Szadi şi Vasile
Keresztesi, cum rezultă din scrisoarea din 6 Octombrie a
episcopului Rednic către Propaganda Fide, care trimite pe
alţii trei în locul lor. La 7 Maiu 1771 Kalnoki raportează insti
tutului amintit, al cărui elev a fost, „cum autem nune Cae-
sareo-Regia et apostolica Sua Majestas Regina nostra (e
vorba de Măria Teresia) pro materna solicitudine, qua in
suos îideles fertur subditos, novas scholas in novo districtu
militari Naszodiensi instituendas iam clementer resolverit,
in quibus îilii militum e natione valachica conscriptorum in
litteris, pietate et bonis moribus instituerentur et e nostro
ordine pro hoc munere obeundo religiosus expetitus sit,
visum est Illustrissimo Domino nostro episcopo me desig-
nare..." Kalnoki anunţă apoi, că „initium operis capiam Dco

adjuvante in principio mensis lunii". Intr'adevăr şcoala a şi
început la această dată, pentrucă la 23 Maiu 1772 Kalnoki
scrie Congregaţiei de Propaganda Fide: „ego ad hune di-
strictum militarem Rodnensem... pro tradendis linguae latinae
îundamentis Inclytae huius 2-ae Legionis Valachicae juventuti
transpositus, in praesentem diem a 1-a lunii anni elapsi eidem
îini satisfacere conor".
Data e deci sigură: / Iunie 1771. Din scrisoarea aceasta
a lui Kalnoki vedem, că la început şcoala avea 30 de elevi
la limba latină, al căror n u m ă r creştea mereu şi 40 la limba
germană. Din aceşti 70 de elevi, scrie Kalnoki, între cari
se gâsiau şi flăcăi mari, abia a aflat câte unul care să ştie
face bine semnul s. Cruci. De aceea pe lângă limba latină
le preda Joia şi Dumineca şi catehismul.
Intr'un raport despre situaţia elevilor crescuţi din v e
nitele domeniului vlădicesc al Blajului, trimis în 1772 guver
nului ardelean, despre Kalnoki se spune că e „iuventutis
militiae limitaneae in Naszod institutor".
IV.
R ă s p â n d i r e a Unirii î n S ă l a j . — Marele rol al popula

rului vlădică dela Blaj Gregorie Maior în răspândirea unirii
cu Roma este cu totul necunoscut, deşi aceasta este aproape
în întregime opera lui. Reacţiune ortodoxă a lui Sofronie,
venită după aceea a călugărului Visarion Sărai şi după
sguduirea prin care a trecut biserica unită în u r m a exilului
lui Inochentie Micu Klein, a redus la câteva zeci de mii
numărul familiilor unite. Meritul refacerii unirii este aproape
în întregime al episcopului Maior. Raportul întocmit de co
misarii Ladislau Szentmarjai şi Ioan Kallai, cari l'au însoţit
pe acesta în visitaţia sa din v a r a anului 1776 m satele
fostului comitat Crasna, raport al cărui original se găseşte
î n posesiunea mea, ne dă tabloul localităţilor împreună cu
numărul familiilor convertite cu acel prilej. Acest tablou
este u r m ă t o r u l :
2
CULTUrlA CREŞTINA Nr. 7-8
402
2s-B
Numele satului Ei? Numele satului
S§B
Bocşa română . . . . 99 Şeredeu . .
Bădăcin
Glurtelec S60
5J! ° Stârciu
49
Hurez
.
.
.
.
.
.
Haghig 69 Poniţa . . .
Lompitt 31 Pria . . . .
Pereceiu 94 Pleşca . . .
Vârşolt 29 Boian . . . .
Badon 52 Cizer . . . .
Guraslău 37 Mal . . . .
Recea 60 Sârbi . . . .
Căţelul unguresc . . . 30 Tusa . . . .
Căţelul românesc . 110 Sâg . . . .
Câmpulung 22 Ban . . . .
Vaja (?) 5 Bănişor . .
Şimleu 56 Peceiu
Cehul Silvaniei . . . 46 Marin . . .
Naşfalâu 25 Hususău .
Boziaş 30 Cosniciul de jos
Valcăul uaguiesc . . . 83 Cosniciul de sus
Valcăut român . . . . 47 Cerişa . . .
Poptelec 32 lp
Fizeş 50 Marca . .
Lazuri 26 Şurnal
Subcetate 33 Gâlgău . . .
laz 50 Pâţâlul mic . .
Giumelcis 110 Doh . . . .
Aleuş 40 Maladia . . .
Drighin 60 Criştelec .
Ha'măsd 112 Crasna
Horovatul român cu Petenia 49
In total dela 13 August p â n ă la 1 Septembrie (1776)

episcopul Maior a convertit 3203 familii în vechiul comitat al
Crasnei. Este o cifră care impune respect şi azi, după 160
de a n i !
V.
D e s p r e l e g ă t u r i l e R o m â n i l o r a r d e l e n i cu c e l e d o u ă
p r i n c i p a t e r o m â n e ş t i M u n t e n i a şi Moldova s'a scris, rela
tiv, puţin. Studiul lor, u n studiu amănunţit, care se privească
problema sub toate aspectele ei, ar fi de cea mai mare impor
tanţă şi utilitate. Dau aci o mică contribuţie, care nu e lipsită de
interes. In archiva Mitropoliei din Blaj se păstrează un tablou
al preoţilor români hirotoniţi „în străini", adică înafară din
Ardeal şi trecuţi la Unire între anii 1754—56. Numărul lor e
de 345, dintre cari 160 au fost hirotoniţi în Moldova ori Mun
tenia. Cei mai mulţi sunt din judeţul Hunedoara, Solnoc-Do-
bâca (Someşul de azi), Sibiu şi Alba. Nu lipseşte însă nici
Secuimea. Astfel găsim, din judeţul Trei Scaune, pe popa

Ioan din Zagon, pe Bucur din Gidofalva, pe Andrei din
Boros-ugo şi pe Gheorghe din Arcuş, toţi hirotoniţi m Mun
tenia. Găsim apoi pe popa Niculaie din Şaşa, districtul Chioa-
rului, sfinţit în Moldova. Tot aci a u fost sfinţiţi şi preoţii Grigorie
din Huduc şi Mihailă din Şacalul de munte în judeţul Mureşului.
Din judeţul Turzii găsim pe Andrei din Măhaci, Pintea din
Gheţa şi Ioan, Mihailă şi Gheorghe din Sânmartin, hirotoniţi în
Muntenia. T â r n a v a Mică e reprezentată de preoţii Ionaşcu din
Şona, Oanea şi Dumitru din Deag; T â r n a v a mare de Ioan din
Valendorf, Ioan din Paloş, Mateiu din Vecerd, Niţu şi Moise
din Calbor, hirotoniţi şi ei în acelaş principat al Munteniei,
afară de cel din Deag hirotonit în Moldova; iar fostul comitat
al Zărandului de Neagul din Bucureşti hirotonit şi el tot
acolo (Muntenia). Judeţul Hunedoara e reprezentat de 49
preoţi, cari toţi au fost hirotoniţi în Muntenia, afară de unul
singur, hirotonit în Moldova. In schimb, cei din fostul comi
tat Solnoc-Dobâca, reprezentat cu preoţii din 34 de sate, au
primit darul în Moldova afară de cel din Apatin, care a fost
hirotonit în Muntenia. Şi tot în Moldova au fost hirotoniţi şi
preoţii P â r v u din Urminiş şi Ioan din Racâş în judeţul de
azi al Sălajului, asemenea şi Vasile din Salva, Dumitru din
Răbrişoara, Sava din Rebra m a r e şi Grigorie din Rebra mică
în părţile Bistriţei. Cei din judeţul Sibiului a u fost hirotoniţi,
cum e firesc, în Muntenia; găsim însă unul, pe Stan din
Racoviţa, hirotonit în Moldova. Tot în Muntenia au fost hiro
toniţi şi cei 13 preoţi din ţinutul Făgăraşului trecuţi, în r ă s
timpul amintit (1754-56), la unire, p r e c u m şi cei 21 din ju
deţul Alba.
VI.
Privitor la R o m â n i i s u p u ş i i e r a r h i e i s â r b e ş t i păr. N.
Brînzeu a publicat, în cei din u r m ă doi numeri ai acestei
reviste, câteva inîormaţiuni, pe cari cititorii le-au urmărit,
sigur, cu interes. Atrag atenţiunea amiculni m e u Brînzeu
a s u p r a scrisorilor păstrate în traducere latinească în Collec-
tio maior manuscriptorum historicorum a contelui Iosif Ke-
măny din arhiva Societăţii Muzeului ardelean din Cluj (A.
Tom. XXVIII, pp. 591—603). Sunt scrisori trimise de u n m a r e
număr de mireni şi preoţi din Bănatul, abia eliberat de s u b
stăpânirea turcească, generalului Steinville şi iezuitului Re-
2*
gai, în care se plâng de cumplitele persecuţii din partea

episcopului sârb. Nenorociţii cer episcop „care să fie sub
ascultarea sfintei maicei biserici a Romei precum este şi în
Ardeal".
Reproduc aci scrisoarea din 11 Februarie 1721 trimisă
lui Regai:
„Pricina smeritei noastre scrisori către Sfinţia Ta este
mai întâi să cerem mila lui Dumnezeu pentru viaţa şi sănă
tatea Sfinţiei Tale. înştiinţăm apoi şi rugăm pe Sfinţia Ta,
fiindcă şi înainte de aceasta am venit la înţelepciunea Sfin
ţiei Tale şi ne-ai povăţuit, să-Ţi spunem că îmbrăţişăm şi
mărturisim din suflet sfânta Unire, după cum am făgăduit
şi mai înainte şi suntem gata să o ţinem, dar din cauza
pismaşului de vlădică al acestor părţi nu putem, pentrucă
înţelegând el că ne-am făcut uniţi ne î n c a r c ă cu tot felul
de sarcini. Pe unii îi lipseşte de darul preoţiei fiindcă zice
că sunt păgâni; altor preoţi le rade capul şi barba de jumă
tate; pe alţii îi bate p â n ă îi o m o a r ă ; pe alţii îi prinde de
piedicele cailor aşa ca u n picior al preotului să fie legat
de u n picior al calului şi nu îngăduie ca cineva să le dea
pâine ori apă acestor preoţi; pe alţii îi sărăceşte cu atâtea
pedepse şi îi face sâ-şi ia lumea în cap cu familie cu tot,
fiindcă stoarce dela ei sute de floreni. Pe cei mai săraci îi
afuriseşte şi nu lasă pe preoţi să-i înmormânteze ci îi în
groapă fără preot ca pe vite. Ne închide bisericile cu anii,
încât oamenii mor fără împărtăşanie şi alte multe ca ace
stea, cu care nu putem obosi cu toate pe Sfinţia Ta. Sfinţia
Ta le va vedea totuş în altă scrisoare în care Te rugăm să
nu mai r ă m â n ă între noi tiranul acesta ca să facă tulburări
între nenorociţii de preoţi din pricina sfintei Uniri, fiindcă
şi mai înainte aceste părţi bănăţene s'au ţinut de mitropolia
Ardealului. Rugăm apoi iarăş pe Sfinţia Ta şi dorim şi
aşteptăm mila Sfinţiei Tale, precum ne-ai făgăduit mai îna
inte că te vei face apărătorul nostru în această cauză
sfântă, în care iată am trimis pe protopopul nostru să poată
vedea Sfinţia Ta mai limpede din cele ce-Ţi va spune
Domnia sa tot traiul nostru cu acest tiran, iar nu vlădică.
De aceea rugăm pe Sfinţia Ta în numele lui Dumnezeu să
nu uite lacrimile bieţilor preoţi, fiindcă noi a m aşteptat şi
dorim în tot timpul să a v e m milă dela Sfinţia Ta. Prin
această smerită scrisoare rugăm pe Prea Milostivul Dumne
zeu pentru sănătatea Sfinţiei Tale, iar Sfinţia Ta să-şi facă
milă cu noi.
Ai Sfinţiei Tale cei mai smeriţi şi plecaţi robi toţi, preoţi

ale căror nume le vom scrie în altă scrisoare, jeluindu-ne
de toate cele ce a m pătimit, în anul 1721 Februarie 11".
Urmează o altă scrisoare, în care fiecare preot îşi în
şiră cele ce a pătimit dela vlădica sârbesc. Câteva mostre:
„Mie, popa Pavel, mi-a tuns jumătate capul şi barba şi m'a
lovit de moarte fiindcă n'am avut destule nunţi dela care
să-i dau bani"... „Pe mine, popa Petru şi popa Ioan, m'a
bătut şi m'a ţinut trei zile în piedică — ce era „piedica" a m
văzut mai s u s ! — fiind el beat. Pe popa Moise l'a lovit cu
200 de toiege şi 1-a afurisit pentrucă nu i-a dat 100 de florini
şi a murit afurisit. Iar pe mine, popa Petru, m'a afurisit şi
m'a gonit fără nici o vină din biserică şi m'a legat în lanţuri
şi cu piedici şi m'a bătut p â n ă mi-a curs sângele pe n a s şi
pe gură fiindcă a auzit că sunt unit şi tot ce a m avut am
fost silit să v â n d ca să-i dau 30 de galbini şi o casă ce pre
ţuieşte 6 galbeni".
Preoţii se mai plâng că „pe Români sau pe Yalachi îi
numeşte păgâni şi zice că n'au Dumnezeu... Şi nu îngăduie
să înveţe oamenii carte decât dacă îi dau câte u n galben
sau un împărătesc şi mai mulţi oameni sunt afurisiţi decât
blagosloviţi". Scrisoarea încheie cu cuvintele: „Acestea le
mărturisim noi preoţii cu sufletele noastre v ă r s â n d şiroaie
de lacrimi înaintea Sfinţiei Tale".
Scrisoarea e datată în Caransebeş în anul 1721 Febru
arie 11 şi e semnată de 12 preoţi în frunte cu protopopul
„Petru din Sebeş".
Z. PÂCLIŞANU
ZEITĂŢI MODERNE
Abisurile sufletului omenesc sunt atât de imense încât nici o
cunoştinţă, nici o frumuseţă şi nici un bun din lumea aceasta, — ba
nici toate împreună nu pot să le umple. Locul divinităţii în sufletul
omenesc n u l poate ocupa nimeni şi nimic, ori cât s'ar strădui
omul. Dovada ne-o serveşte istoria, care în cursul veacurilor ni-1
arată pe om setos de divinitate; iar nu invers, cum i-s'a părut unui
diletant necredincios, că „zeilor li-e sete".
Lumea fizică, cu toate minunăţiile ei, nu este atât de per
fectă, încât să poată satisface pe deplin exigenţa de perfecţiune;
adevărul, obiect al raţiunii omeneşti, se sesizează atât de cu greu
şi, prin relativitatea iui pământească, îmboldeşte într'una mintea să
scruteze după adevărul adevărat, fără umbra îndoielii, adevărul ab
solut. Binele după care însetează omul n'a fost nici când de ordin
natural, fiindcă acest bine putea — cel mult pe un moment — să
mulţumească fizicul omului, dar niciodată şi pedeantregul, psihicul lui.
Uzul raţiunii deşteaptă în om sentimentul religios, care-şi cere
în mod imperios obiectul adoraţiunii sale. Nu ne Interesează deo
camdată faptul că omul folosindu-se în mod greşit de raţiune va
ajunge la aberaţii religioase foarte grave, ci constatăm principial, că
de sub imperiul sentimentului religios — precum n'a putut scăpa
omul epocilor primare, aşa nu se poate debarasa nici omul veacului
al douăzecilea. Ori în ce chip savant s'ar încerca înăbuşirea trebuinţei
religioase, nereuşita îi este garantată. Trebuinţa sufletească a omului
de adevăr, dreptate, frumuseţe şi moralitate, poate fi înăbuşită şi
stăpânită; trebuinţa religioasă a omului încă poate fi canalizată în
direcţii greşite ori chiar ridicule, însă ştearsă sau cu totul sufocată
— niciodată.
*
Raţionalismul veacului al XIX, e drept, a crezut că £ra religiei
e perimată. Omul acestui veac, mândru de raţiunea sa infalibilă, se
poate dispensa şi poate trage cu buretele peste sentimentul religios,
ca peste un ce neglijabil. El nu mai are ce căuta afară de lumea
aceasta. Aci locuieşte şi aci trebue să-şi aranjeze raiul sufletului
său. S'a dat un mare avânt cercetărilor fizice, rezultatele cărora au
fost aplicate în tehnica industrială şi economică. Aşa a început
mirajul fericirii omeneşti; o fericire isvorîtă din fizică şi pentru
fizic. Dar s'a constatat îndată că fericirea este de ordin metafizic

şi că s'a comis o mare greşală când s'a început descifrarea marei
cărţi a naturii fizice, fără o cât de elementară cunoaştere a meta
fizicii- Ori, raţionalismul cu toate anexele lui avea un suveran dis
preţ pentru metafizică fiindcă faza ei trecuse; se intrase deabinele
în faza pozitivistă în care n'aveau ce căuta astfel de preocupări.
Teoreticianul acestei concepţii este Aug Comte, care în .Legea
dinamismului social* sau a celor trei stări ale umanităţii: teologică,
metafizică şi pozitivă, decretase faza pozitivistă ca demonstrată,
fară drept de apel.
Cu toate că fizica, cu suma adevărurilor furnizate de ea şi
cuprinse sub numele de Ştiinţă (cu „Ş" mare!) separată de meta-
fiiică, este o carte scrisă cu hieroglife indescifrabile. Simţul religios
nu se putea satisface cu acest surogat; iar încercările de a fi satis
făcut în acest chip au dat naştere la o mulţime de absurdităţi.
Cineva a zis că omul este o fiinţă metafizică şi religioasă. Şi
a avut dreptate. Dacă nu i-se satisface trebuinţa sufletească meta
fizică şi religioasă, nu mai e om întreg. Lumea este atârnată chiar
fără voia ei de metafizică, fiindcă este puterea centripetă care dacă
nu {ine în echilibru puterea centrifugă a lumii fizice, se prăbuşeşte
în neant. Intre ele trebue să fie raport de egalitate. Dacă e mai
mare puterea centripetă, în ordinea morală avem eroismul virtuţilor,
dacă e inferioară fată de puterea centrifugă, viaţa morală e foarte
scăzută. Lumea raţionalismului era deslegată de metafizică, de Dum
nezeu, aşa că: „Prin metafizică a început distrămarea— scrie E. Caro.
Totul este atârnat de ea, morala, destinul omenesc, însăşi arta, prin
legături aproape invizibile, cari totuşi nu sunt mai puţin tari. Dacă
ea este zdruncinată, zdruncinarea se întinde până la extremitatea
lanţului de idei, dacă ea este flexibilă şi cedează, se întâmplă ca şi
cu cheia de boltă a unui monument care trage în căderea sa toate
i n e
părţile edificiului cari converg spre ea şi pe cari le t atârnate
de un centru imobil" »)•
Privirea raţionalistului nu se mai îndrepta spre zările unei alte
lumi, îndată ce a părăsit scara minţii cu care se putea apropia de
ele, metafizica. Ea s'a îndreptat numai spre lucrurile lumii înconju
rătoare. Insă trebuinţa de Dumnezeu a rămas aceeaşi, fiindcă firea
esenţială a omului este inmobilă, nu vrea să se schimbe de dragul
teoriilor lui; şi neavând în cer pe Dumnezeul cel adevărat a început
opera mare a fabricării de dumnezei cărora să se închine.
Popoarele vechi erau politeiste, ele îşi împlineau trebuinţa de
dumnezeu într'un chip care pe noi ne pune azi pe gânduri. Ele îşi
V La: P. DE LA BOVLLAYE, S. L: ltsus Lumttn du Monde 1934 p. 37.

fabricau zeităţile din materia însufleţită — animalele — ori din

materia neînsufleţită.
Omului necredincios de astăzi i-se par toate acestea aberaţii.
El, care nu mai adoră nici pe Dumnezeul Creştinilor, cum ar putea
să se degradeze la adorarea unor astfel de lucruri? Omul modern
necredincios nu o face aceasta. Dar adoră el alte zeităţi tot atât de
absurde. E adevărat, el nu-şi fabrică zeii din lut, piatră, aur, ori
argint şi nici nu-i ciopleşte cu rindeaua şi cu dalta, de aceea nici
nu sunt atât de colţuroşi; el şi-i fabrică cu creerul, cu mintea. Zeii
Iui sunt din domeniul raţiunii; mai subtili, dar tot atât de fantoma*
tici, inconsistenţi şi fără viaţă, ca şi zeii popoarelor păgâne.
Locul lui Dumnezeu, în sufletul omului de azi, îl vor ocupa pe
rând diferitele concepţii ce-şi va fi format despre lume şi viaţă. In
locul lui Dumnezeu atotştiutorul, va adora pe zeiţa „Ştiinţă", în
locul Dumnezeului credinţii, zeitatea „Raţiune". Dumnezeul binelui
va fi înlocuit cu „Plăcerea", în locul adevărurilor imutabile, el vrea
vecinicul şi neîntreruptul „Progres" !)• Pentruca astăzi să presteze
a
cult de adoraţiune zeităţii „Naţiune , personificată în dictatori, ca
Ducele, Fiihrerul şi Stalin.
Vom prezenta cetitorului aceste zeităţi, pe la cari aleargă ne
credinciosul de azi, cu gândul că ele îl vor ferici.
Fruntea seriei o ţine zeitatea ce răspunde la numele de:
Ştiinţă,
a cărei cult ne este cunoscut sub numele de ştientlsm. El are ră
dăcini vechi, deşi nu a fost practicat cu ardoare şi n'a fost socotit
că poate înlocui cultul lui Dumnezeu decât începând cu veacul al
XIX. înainte de această dată încă se cultiva ştiinţa şi erau oameni
foarte distinşi în slujba ei, însă ea n'a început a fi adorată ca fiinţă
personală şi divină decât aproape de zilele noastre.
Odată cu disgraţia în care a căzut metafizica, s'a crezut că
singură raţiunea este chemată a furniza, cu propriile-i mijloace, o
explicare raţională a lumii şi a-i formula legile imanente. Ce era
de făcut tn această situaţie cu „hipoteza": Dumnezeu? Cauza primă
a lucrurilor numai avea nici o importanţă; pentru explicarea lumii
sunt suficiente cauzele secundare, iar legile naturii sunt îndestuli-
2
toare pentru exiginţele critice ale cunoaşterii ).
Odată cu filosofia a fost discreditată şi religia, trecând-o pon
tifii ştientismului în rândul basmelor mitologice. Pontifii acestei false
') /. DE COURBERWE: Les dieux vermoulus, „Spes", Paris 1934, p. 13.

*) C. SERT1LLANGES: Les Sources de U Croyance en Dieau, cit. la
Courberive p. 25,
religii — cu mici deosebiri — sunt: Kant, Comte, Huxley, Littre,

Spencer şi Haeckel. Noua divinitate este Înălţimea sa Necunoscutul.
Zona divinului este interzisă investigaţiilor. Datoria noastră este de
a organiza fenomenele, căci noi suntem scufundaţi în cercul lor
strâmt. Acesta este rolul ştiinţei pozitive, înafară de care există
1
numai himere ).
Dar totuşi a început un răsbaiu de exterminare contra acestor
himere inexistente ale cultului creştin. Nu s'a cruţat nimica pentru
a discredita religia cu care se fericise — şi se fericeşte încă, în
ciuda lor — lumea, până atunci. Când armele cinstite ale zeiţei
Ştiinţa erau slabe, pentru a birui, unul din pontifii noului cult a re
curs la înşelăciuni degradante. Este cazul lui Haeckel, despre care
Brunetiere zice — referitor la inepţiile lui cu privire la Imaculata
concepţiune: „Acest mare savant este un mare aventurier ori un
mare nebun?" In cartea sa „Dumnezeu şi Ştiinţa" Prof. Elie Cyon
raportează câteva mărturii ale dispreţului universal în care căzuse
Haeckel. Improbitatea sa ştiinţifică a fost demascată în public. El
zicea că ar fi demonstrat în mod ştiinţific că omul descinde din mo
nera primitivă în 22 de etape, nici una mai puţin. Or, el înşelase,
fabricând însuşi 30% din „documentele" sale. O religie îşi are pro
2
feţii pe care-i merită ) .
Cu Introducerea noului cult, s'a procedat la despoierea celui
vechiu de tot decorul lui. — Minunile? sunt din punct de vedere
ştiinţific curate imposibilităţi, deoarece legile inexorabile ale uni
versului nu permit nici o derogare; ori, minunile sunt contrare a-
cestor legi de fier. Natura nu face nici o concesie în această pri
vinţă, nici chiar de dragul lui Dumnezeu. Profeţiile? sunt broderii
ale imaginaţiei exaltate ale unor semiţi visători, egale în valoare cu
cele ale Pytiei din Delphi, fiindcă omul îşi trăieşte toată viaţa în
prezent; dacă face planuri cu privire la ceeace o să urmeze, aceste
sunt hipoteze. Deci Ştiinţa, cu o religie care are în sine astfel de
elemente, nu poate fi decât într'un perpetuu răsboiu. Noi vrem să
extirpăm supranaturalul din viaţa omului: vrem să-1 aducem la rea
litatea imediată, s ă i facem uşor şi plăcut traiul aci pe pământ-
Iată cultul ştiinţei, religia viitorului, care va aduce raiul vechei re
ligii, din cer pe pământ. Intraţi în noul templu cu încredere, aci
totul e încercat, experimentat şi calculat: merge de minune.
In oraşele mari s'au clădit nouile temple în cari să se oficieze
cultul ştienţismului. In locul turnurilor cu cruce s'au înălţat în nori
coşuri din care ziua şi noaptea se ridică coloanele de fum. In
l
) J. COURBER1VE, op. cit. p. 27.
V Citat de EiMIEU: Le naturalistne deoant la science, p. 221, in: Coor-
berive p. 28.
lăuntrul lor se găsesc mai mulţi preoţi decât adoratori. Sunt îmbră
caţi în halat alb, masa altarului este plină de eprubete de diferite
mărimi şi forme. O balanţă infinitesimală îşi ridică talerele în semn
de tămâiere. Manivele, rotiţe, cârlige, biele, resorturi şi flacoane cu
săruri şi cu lichide, în culorile curcubeului, sunt tot atâtea icoane.
Luminile de ceară de odinioară s'au stins, în locul lor arde cu fum
înţepător lampa cu spirt, deasupra căreia preotul nou ţine cu
cleştele jertfa.
In numele acestui cult se osândeau — chiar din partea pro
fanilor în ale ştiinţei — toate dogmele şi adevărurile sapra-natu-
rale. „Scientla dixit" nu suferea contrazicere, cu ea, se credea la
un moment, că se va putea răsturna totul din lume.
A putut fi înlocuit Dumnezeu cu idolul ştiinţei?
întrebând sufletul omenesc, el răspunde fără înconjur: Ştiinţa
nu-i o fiinţă reală, ea este un nume, o etichetă având iniţiala ma
jusculă. Ştiinţa la singular, este o abstracţie, sunt ştiinţe... savanţi
cari nu sunt infaliblli. Dar Ştiinţa, acest mit, acest sărman cerşitor,
încă nu şi-a găsit obiectul formal, deci ea nu-i poate satisface: 1
nici spiritul; 2 nici conştiinţa; 3 şi nici inima, aşa încât la ce-mi
foloseşte noua religie ? i) când aceste lipsuri deşi doresc tare să
mi-Ie satisfac, ea nu e în stare.
Ştiinţa este o cunoaştere prin cauze, din care naşte certitudi
nea. A fost o gravă eroare, când i-t'a restrâns sensul, numindu-se
ştiinţifice numai faptele verificabile prin experienţa de laborator.
Pentrucă, vorba unui mare savant geolog, membru al Academiei de
Ştiinţe din Paris: „Toate legile noastre ştiinţifice, când se reduc la
origine, razimă ca şi religia pe afirmaţii neverificabile şi sunt ca şi
dânsa, enunţate prin sentiment, desvoltate prin logică şi consacrate
prin rezultatele lor experimentale*. — „Ştiinţa razimă pe un act de
credinţă sentimentală şi corespunde unei trebuinţe inăscute a spi
ritului omenesc care caută să claseze fenomenele, să le găsească
„pentruce", să le atribue o înlănţuire logică. Numărul afirmaţiilor
prejudicioase, cari suntem în stare a le verifica, este infim* *).
Ştiinţa îşi are rosturile sale, singurele pe care este chemată
să Ie împlinească şi singurele pe cari le poate împlini cu demnitate.
S. Toma a spus care este rostul ştiinţei. Virtutea intelectuală a
ştiinţei perfecţionează facultatea noastră de „a şti", de a căuta
cauzele şi a le înlănţui, până ajunge la ultima cauză. Cu aceasta
i-s'a epuizat rolul, după cum îşi termină rolul arta, arătându-ne
frumosul şi morala, binele. A pretinde ştiinţei să stâmpere setea de
') J- COURBERIVE, op. cit. p. 30.

•) L. DE LAUNAY: Le Chirstianisme p. 9, 25.
infinit, să rezolve — nu toate — ci o bună parte din marile enigme

ale universului, însemnează a-i cere un lucru pe care nu 1-a avut
niciodată.
Zeitatea Ştiinţă, între alte multe insuficienţe, are una care cel
puţin ea n'ar fi iertat să o aibe: neştiinţa.
E un fapt pe care adevăraţii oameni ai ştiinţei îl spun la răs
pântii, că ştiinţa nu numai că nu „ştie" totul, dar că e incompa
rabil mai mare numărul celor neştiute decât a celor ştiute şi afară
de aceasta, chiar dintre cele din urmă, câte se ştiu numai la supra-
aţă. Cu alte cuvinte, Ştiinţa nici nu e atât de atotştiutoare cum
vreau s'o prezinte fanfaronii nemiruiţi cu adevăratul mir al ştiinţei.
Şi că nu-i imposibil — din punct de vedere al ştiinţei — să fie
multe lucruri cari îi scapă ei. Insă dacă ştiinţa nu-şi acopere în
întregime nici chiar numele, pentrucă tace la multe întrebări ce i-se
pun, dacă ea nu se achită pedeantregul nici de adevăratul ei rol,
atunci cum ar putea împlini roluri cari n'au a face cu atribuţiile ei?
Nu ne rămâne deci, decât să ne stamparăm setea de ştiinţă
a sufletului nostru cu privire la marile întrebări ale existenţei, la
acelaşi isvor, la care s'au stâmpărat strămoşii noştri, la Dumnezeul
lui Amp6re, Volta, Faraday etc.
Zeitatea „Raţiune"
Ştiinţa a încercat înlocuirea Iui Dumnezeu, fiindcă existenţa
lui depăşeşte sfera ei de cercetare experimentală şi singură ea se
simţea chemată să umplă cu demnitate golul rămas în sufletul omu
lui. Achitându-se ştiinţa de acest rol într'un mod detestabil, contra
dominaţiei sale s'a produs repede complot, care a dus la detrona
rea ei de pe altar. Cea mai chemată de a ocupa această demnitate
a fost Raţiunea. Ea este ochiul pururea de veghe, care observă,
aseamănă, deosebeşte, înlănţuie, sistemizează lucrurile din lume.
Ea singură, se crede — este măsura lucrurilor şi unicul instrument
al adevărului. In afară de raza ei visuală, tot ce nu intră în ţeava
lunetei sale şi tot ce depăşeşte diametrul lentilei sale, este ori Ine
xistent ori inconceptibil, absurd. Adevăruri sunt numai cele găsite
cu raţiunea naturală, deci: afară de ordinea naturală a lucrurilor, alt
ceva nu mai există. Ordine supranaturală şi adevărurile de acest fel
trebue respinse pentrucă din punct de vedere al raţiunii sunt inad
misibile. Minuni, Taine, Supranatural, Credinţă, Dogme şi Revelaţie
— piese bune de trecut la muzeul de antichităţi a cugetării copilăreşti.
— Dacă n'am avea credinţă în Raţiune, în ce ne-am mai putea
încrede? Ea singură îşi este suficientă, nu trebue să ţină seamă,
ba trebue chiar să se opună credinţei supranaturale, care nu poate
fi mijloc de a ajunge la adevăr. — Divinitatea viitorului este sin-
gură Raflanea; iar cultul ei raţionalismul. — Aşa s'a născut noua

divinitate.
Raţionalismul a cunoscut zile de glorie în vremea promotorilor
revoluţiei franceze, când La Deesse „Raison", întrupată în artista
operei din Paris, a fost înălţată pe altarul catedralei din Notre-Dame,
spre a fi adorată de cei ce se foloseau în mod „raţional" de raţiune.
Că de cât iraţional au fost capabili adoratorii Raţiunii, istoria nici
până azi nu poate răspunde. Că extremele se ating prin opoziţie,
pare un adevăr verificabil în cazul raţionalismului. In numele Ra
ţiunii suverane s'au comis cele mai neînchipuite nebunii. Templele
credinţei vechi au fost incendiate: preoţii deportaţi ori ucişi, dacă
nu voiau să se inroleze prin jurământ între slujitorii zeităţii noui.
Cultul ei — adevărat că sub altă înfăţişare — mai tânjeşte şi
astăzi. întâlneşti şi acuma oameni cari nu se pot împăca cu ade
vărurile revelate şi cu tainele, fiindcă Raţiunea nu le pricepe. Şi
totuşi, ele există şi din ele îşi hrănesc necesităţile religioase mi
lioanele de indivizi, cari încă se folosesc de raţiune. Există, şi ra
ţionaliştii nu le pricep. Oare pentruce? — Una din două: Ori pen-
trucă sunt absurde, ori pentrucă ele cuprind adevăruri cu mai multe
dimensiuni decât cele cunoscute numai cu mintea; iar pentru pri
ceperea lor, opaiţul raţiunii fiind prea slab, se cere ca lumina
minţii naturale să fie intensificată şi tonificată de o lumină de
aceeaşi specie cu adevărurile pe cari vrea să le cunoască. Aceasta
însă este un dar ce vine de sus. Dacă ar fi adevărată prima su
poziţie, atunci ar trebui să renunţăm la raţiune, pentrucă cei ce-şi
întocmesc viaţa după aceste sublime „absurdităţi", se dovedesc mai
cuminţi, decât cei ce folosesc în viaţă exclusiv raţiunea.
Dar să privim mai de aproape această divinitate.
Raţiunea, care nu diferă de intelect sau inteligenţă: este
acelaşi lucru în limbajul obicinuit, ori dacă vreţi, nu este între ele
altă deosebire decât între potentă şi act; inteligenţa este ochiul in
telectului, iar raţiunea, egală cu intelectul, este facultatea inorganică.
prin care sufletul percepe obiectele întrucât sunt imateriale ')• Nici
raţionaliştii nu susţin că raţiunea ar fi o fiinţă vie, personală şi
supremă. Fiindcă nu există .Raţiune", ci numai raţiuni — facultăţi
sufleteşti foarte relative, supuse greşelii, iar a diviniza această ra
ţiune omenească însemnează în ultima analiză, a diviniza omul în
general. Insă omul în general, este o noţiune fără viaţă independentă;
pe acest om îl găseşti în fiecare fiinţă umană, fără să-1 poţi vr'o
dată indentifica în cineva. Aşa şi cu Raţiunea: a o pune în locul
') FARGES-BARBEDETTE: Cours de Philosophie Scolastique, Paris, 1933,

voi. I p. 458 şi 467.
lui Dumnezeu nu e altceva decât a declara pe toţi oamenii cu ra

ţiune, dumnezei. Aci însă suntem în plin politeism, de care se feresc
şi raţionaliştii, doar din cauza lui Dumnezeu au recurs la Raţiune.
Raţionalistul scăpat — chiar cu riscul acestui compromis
desonorant — din sfera de influinţă a lui Dumnezeu, n'a socotit a fi
sub demnitatea lui, să alerge fără odihnă pe la toate lucrurile, ru-
gându-le să-i fie de aci înainte obiecte ale adoraţiunii sale. Fiindcă
omul nu poate fi fără Dumnezeu.
Zeiţa cu ochii străvezii a existat cioplită din marmoră de Pă
ros; dar zeiţa Raţiune e mai goală de suflet chiar decât aceea.
Zeiţa Minerva, dacă era lovită cu ciocanul în coastă, răsuna a plin,
aceasta răsună ca butoiul gol, a cărui ecou se repetă de zeci de ori.
După ce omul modern a oficiat slujbe în templul Raţiunii -
zeiţă, a simţit că nici aci nu poate rămâne, pentrucă nu e fericit.
Nu s'a odihnit până ce nu a ridicat vălul de pe faţa zeiţei Raţiune
să vadă cine şi ce este. Mirarea lui a fost tot atât de mare, ca şi
a tânărului din Sais, care ridicând vălul de pe faţa zeiţei Isis, a
văzut că în dosul lui se ascunde o mare minciună şi că îi trebue
mult mai mare credinţă ca să poată crede în ea, decât să creadă
în Dumnezeu, care în loc să-şi acopere faţa s'a revelat.
Aşa a fost chemată în faţa tribunalului suprem al raţiunii
omeneşti Raţiunea zeitate, care nu era altceva decât un produs al
raţiunii sale. Ea a fost aspru judecată, uitându-şi bietul om că
osândindu-o, se osândeşte pe sine. Dar n'are a face, doar şi aşa
era pe calea inconsecvenţelor. Sentinţa: „Discreditul raţiunii înseşi.
După ce atâtea teorii şi sisteme sunt propuse în numele filosofiei,
istoriei, exegezei savante, nu e mare ispitire a considera inteligenţa
incapabilă de adevăr? După ce un profesor susţine după plac pro
şi contra sau îşi modifică concluziile după fazele lunii, vrând să
substitue raţiunea cu altă facultate. — Cu care? Anumite scoale
filosofice şi secte religioase: iluminiştii, teosofii, antropozofii şl spiri-
tiştii au riscat şi riscă aventura" *)•
Ce e oare aceasta, dacă nu isbitură de ciocan aplicată în faţa
zeităţii „Raţiune". Vina? O au cei ce i-au atribuit un rol pe care
ea nu şi 1-a arogat niciodată. Ea trebue să rămână instrument de
cunoaştere a lumii văzute şi a lumii nevăzute întrucât Dumnezeu
vrea s'o ajute.
Mulţimile înstrăinate de Dumnezeu nu s'au dat totuşi bătute:
au înlocuit „Raţiunea" cu un nume şi mai răsunător — nume ce se
exprimă printr'un îndoit salt mortal al limbii:
') P. DE LA BOULLAYE, op. cit. p. 14

Progres
Sunt într'adevăr surprizătoare realizările actuale în toate ra
murile activităţii omeneşti. Am depăşit cu mult cele mai optimiste
presupuneri. Ori în ce parte ne aruncăm privirea, constatăm o
schimbare care parcă n'are nici o legătură cu trecutul. In filosofie,
ştiinţă, artă, tehnică — concepţii şi metode noui au apărut. Sunt
toate aceste atât de strălucitoare succese ale geniului şi perseve
renţei omeneşti, încât omul beat de mândrie a ajuns la convingerea
că legea fatală a vieţii noastre pe această planetă este înaintarea,
dela simplu la compus, dela condiţiile grele ale vieţii la o cât mai
mare comoditate, dela lupta perpetuă a omului contra puterilor
oarbe ale naturii la totala lor stăpânire. Acest mers înainte, numit
Progres, continuă fără încetare a ameliora în mod cantitativ şi ca
litativ viaţa omenească...
Cari sunt legile ce-1 cârmuiesc, drumul urmat de progres; spre
ce tinde; are mersul accelerat, ori încet; urmează progresul o linie
dreaptă şi orizontală, ori prezintă multe zic-zacuri — poate chiar
căderi? — este o chestiune pe care apologeţii progresului nu o dis
cută, fiindcă ei constată numai faptul progresului, care pentru ei
este un adevăr axiomatic, fără să aibă lipsă de dovezi.
Cei mai mulţi caută cauza progresului în evoluţie, (care dea-
semenea este un fel de „passe-partout", o divinitate bună pentru
explicarea oricăror îndoieli moderne), iar cauza evoluţiei în sine.
Materia anorganică, viaţa individuală, familiară şi societatea cu toate
formele ei, au evoluat, fiindcă în natura lor este închis „elanul vital"
al lui H. Bergson, tendinţa vieţii de a se desfăşura necontenit spre
forme din ce în ce mai superioare. Şi nu e prea departe vremea
când toate formele actuale de viaţă, toate credinţele vor fi înlocuite
cu altele superioare: e legea fatală a progresului. De sine înţeles că
unei vieţi atât de înaintate, unei atât de mari schimbări, nu-i mai
corespundea o religie învechită din simplul motiv că nu-i „nouă*.
Viitorul se ya închina unei alte divinităţi; el va practica o religie
a ritmului vremii: «Religia Progresului".
Ca să ne putem da seama cât de puţin de faptul cum a ajuns
lumea actuală să se lege de cuvinte goale de înţeles şi să le înşire
în temple, e necesar să cercetăm starea psihologică a omului de azi.
Odată ce omul, mulţumită progresului realizat în domeniul
tehnicei, a început lupta cu legile timpului şi ale spiritului — în
sufletul lui s'au născut fermenţii unei trepidaţii, a unei chinuitoare
nerăbdări, omul a prins gustul vitezei, al schimbării Tehnica a des-
voltat la maxim această nouă trebuinţă sufletească a omului. Aşa
a luat naştere sbuciumul recordului în schimbare. N'a fost scutită
o singură faţă a vieţii omeneşti de schimbare. Schimbare în modul

de a se îmbrăca, clădi case, a face educaţie copiilor, în moravuri.
S'au schimbat concepţiile despre lume: pentru unii singura realitate
e materia; pentru alţii ideea; iar între aceste două extreme se orân-
duiesc cele mai bizare păreri, imaginabile şi neimaginabile. Singura
realitate care rezistă febrei de înoire a fost religia, cu adevărurile
ei cari au acelaş curs Ia bursa valorilor tuturor veacurilor. Dar
aceasta era de neiertat. Ea încă trebuia schimbată, ba chiar înlocuită;
numai din simplul motiv al noutăţii.—Schimbare de dragul schim
bării. — Nimeni însă n'ar putea ţine un Ioc atât de însemnat în
viaţa schimbată a omului, decât tocmai zeul schimbării vecinlce:
„Progresul".
Cum se prezintă noua zeitate în noul ei rol?
De comun, se consideră Progres orice schimbare, deşi nu-i
adevărat. Schimbarea se cuprinde în noţiunea Progresului numai
atunci când ea aduce o ameliorare în plus, numai când se produce
cu adevărat un pas înainte. Ori, se ştie că cele mai multe schimbări
nu sunt decât mişcări pe loc, ori în lături; dacă nu chiar înapoi.
Am putea cerceta o mulţime de astfel de „progrese", — cari de
fapt nu sunt decât mişcări în loc şi aşa n'au nimic a face cu progresul
adevărat, — dacă ne-ar permite spaţiul. Luăm un singur exemplu,
din împărăţia modei. Femeile şi-au acoperit totdeauna capul cu nă
framă sau pălărie. Pălăriile au avut în toate vremurile bordurile
foarte mici, mijlocii sau foarte mari; au fost ridicate uneori în sus,
alteori aplecate în jos. Pălăria a fost aşezată pe cap: orizontal,
vertical ori oblic; a acoperit ceafa, ochii sau urechile (rar de tot
vârful capului) şi dupăce a făcut înconjurul capului în salturi echi-
libristice, s'a rentors de unde a plecat, însemnând — pe nedrept
— pentru femei, fiecare fază, un moment al progresului.
Când e vorba să ne facem o idee despre progres, deasemenea
trebue să-1 deosebim de evoluţia, cu care de obiceiu se confundă.
Fiindcă „declinul, bătrâneţea, chiar moartea încă este evoluţie şi
1
societatea nu scapă mai mult decât indivizii, legii decadenţei;" ) însă
decadenţa nu mai e progres.
Mai trebue să spunem că o altă pricină pentru care se găsesc
atâţia adoratori ai Progresului, este noutatea. „Ceeace e recent, e
fără îndoială mai perfect decât toate datele similare ale trecutului.
Nu trebue deci să cauţi a fi adevărat, ajunge să fii modern*).
Se va spune că însăşi natura are oroare de împietrire şi de
vid — vorba lui Pascal. — I. Maritain în cartea „Theonas" spune
') E. SCHERER: Le Temp cit. la I. Courbertve op cit. p 162.

*) M BRILLANT: Vie Catolique 28 Martie 935.
că această tendinţă către „altceva* se razimă pe apetitul „materiei"

de-a încerca succesiv toate „formele". Natura nu se eternizează
niciodată în forme realizate, ea urmăreşte într'una alte experienţe.
Universul este un şantier de încercări!). Natura are acest curs
stabilit de Legiuitorul ei; însă această evoluţie nu e Progresul căruia
i-se închină omul modern. Zeitatea concepută de el este opera
exclusivă a ingeniozităţii şi a zburdălniciei iui. Acest progres n'are
început; n'are cauză şi este indefinit; aceasta caracterizează idolul
Progres.
Cu privire la realitatea existenţei progresului şi la extinderea
lui, unii oamenii au încă ceva de spus. Şi anume: Că progresul e
departe de a fi o lege fatală, automatică a vieţii şi că în toată
întinderea nu e un Japt dat. Cursul istoriei şi a civilizaţiei repre
zintă mai curând o linie frântă, ondulatorie, chiar după Turgot şi
Condorcet, apologeţii lui *). Iar pentru a-i sesiza sufletul trebue
să-1 deosebim în progres spiritual şi material, numai aşa vom putea
trage concluzii logice. Făcând aceasta, constatăm existenţa unui
real progres material, tehnic, industrial. Pe acest teren omul a creat
adevărate minunăţii. Progresul acesta a îmbunătăţit simţitor traiul
omului şi poate acestui fapt i-se datoreşte adorarea de care se
împărtăşeşte.
In ce priveşte cunoaşterea lumii fenomenale, în ştiinţele ma
tematice, fizice şi naturale se observă un progres, însă foarte lent;
literile şi artele sunt în decadenţă faţă de trecut.
In filosof ie şi morală? „Dacă urmăriţi cât de puţin mişcarea
ideilor, nu veţi putea să nu recunoaşteţi: şi una şi alta sunt în
3
plină criza. Mai mult, criză vizează mai cu seamă însăşi raţiunea ).
In morală s'au făcut incontestabile schimbări şi înnoiri, dar — vorba
4
lui Bruneti6re: „în morală noutăţile sunt aproape totdeauna vesele" ).
Aşa s'a întâmplat şi acuma: mai curând s'ar putea vorbi de regres
moral. Căci nu trebue să se uite un adevăr, care pare a deveni o
axiomă: „Progresul material nu va putea conduce nicicând la fe
ricirea perfectă, căci se opune foarte adesea perfecţiunii morale.
Se pare chiar că gradul de valoare morală este în raport invers
cu bunăstarea materială" 5).
Dar chiar dacă atât pe teren spiritual, cât şi material ar fi
indiscutabil progresul; chiar dacă raţiunea omenească ar fi atins de
fapt, cele mai Înalte culmi ale filozofiei sănătoase; dacă ea în curs
»} /. COURBERIVE op. cit p. 161.

*) J. COURBERIVE, op. cit. p. 164.
») P. DE LA BOVLLAYE op. cit. p. 55.
•) J. COURBERIVE, op. cit. p. 167.
*) Aceeaşi pagină.
Nr. 7 - 8 CULTURA CREŞTINA 417
de veacuri n'ar fi trecut decât din record în record; iar pe feren

material, omului i-ar fi asigurată cea mai mare fericire, nici atunci
nu s'ar fi putut dispensa de Dumnezeu. Ba, numai atunci, când pe
teren sufletesc şi moral omul s'ar găsi într'un adevărat progres faţă
de trecut, atunci ni-se pare, ar simţi mai cu multă ardoare setea
de „dincolo". Pentrucă atunci pământul nu l-ar putea mulţumi nici
cât îl mulţumeşte astăzi; s'ar considera profund umilit adorând zei
tăţi fantastice. Insă tocmai fiindcă de un atare progres încă nu
poate fi vorbă, de aceea se mulţumeşte cu o credinţă idolatră. Pare
paradoxal, dar nu este totuşi: Fiindcă progresul infinit care să
înlocuiască pe Dumnezeu nu există, de aceea este adorat; căci dacă
ar exista, această înaintare, depăşire a omului, l-ar apropia de
Dumnezeu. Scurt: din pricina regresului, omul de azi adoră pro
gresul care nu există în limita dorită de el.
Ce dovedeşte aceasta? Că omul, în căutarea lui Dumnezeu, s'a
oprit pe un moment la un templu gol. Oprirea lui va fi de scurtă
durată. Va face un pas, doi, mai departe şi în fine, când setea de
Dumnezeu îl va arde şi mai tare, va ajunge din nou în postul
doririlor sale, la Dumnezeu. — Până atunci va mai intra într'un
templu şi va mai adora o divinitate:
S t a t u l şi N a ţ i u n e a
întrupate în persoana „dictatorilor".
Concepţia creştină a normalizat echitabil atât datorinţele mem
brilor unui Stat între sine, cât şi raporturile lor către Dumnezeu.
In: „Daţi împăratului ce este a împăratului şi lui Dumnezeu, ce este
a lui Dumnezeu", se cuprinde cea mai sănătoasă concepţie politică.
— Filosofia pozitivistă, îndreptând privirea omului numai spre lumea
văzută, a ridicat pe altar numai dorinţele omului faţă de Stat, re
prezentat prin împăraţi. Aşa a dăinuit câtăva vreme. Apoi, fiindcă
nu i-a reuşit eliminarea trebuinţei de Dumnezeu şi a prestării de
cult, despoind pe Dumnezeu de cultul datorat, 1-a învestit cu el
pe Cesar.
In această calitate, Cesarul — învestit cu atribute divine — nu
putea tolera ca supuşii săi să adore pe altcineva, decât pe el însuşi.
Poate aici este a se căuta geneza urgiei şi a prigoanei contra
tuturor acelora cari persistau în închinarea la adevăratul Dumnezeu.
Dictatorul vedea în cultul prestat Iul Dumnezeu o micşorare a
Prestigiului său.
In statul în care cultul lui Dumnezeu este împiedecat, nu există
decât două libertăţi: de a batjocori pe Dumnezeu şi de a-şi da chiar
viaţa pentru Caesar. Individul nu există ca persoană; el este o
rotiţă neînsemnată în marele angrenaj al Statului. El n'are nici un
3
drept fată de Stat; pe când statul are toate drepturile fa{ă de el.
„Eu nu pot admite din partea mea ca Statul să fie vr'o dată lezat
în suveranitatea sa prin contractele încheiate cu o categorie oare
care de cetăţeni. — Suveranitatea naţională nu este limitată de
nimic, nici de contractele pe cari le-au făcut indivizii între ei, nici
de acele pe cari indivizii le-au încheiat cu Statul" Aşa cuvân
tează D. Leo Blum. De aci urmează că Statul este creatorul justi
ţiei şi nu numai distribuitorul ei; Statui este creatorul moralităţii şi
nu păzitorul ei, fiindcă peste el nu există nimic, nici ordine morală
şi nici o ordine supranaturală. Norma supremă a justiţiei fiind
Statul, toate actele lui nu sunt numai legale, ci şi drepte. De aci
până la tiranie, nu-i departe.
Politica creştină dă un altfel de răspuns acestei probleme,
„într'un sens societatea este pentru individ; viaţa socială este me
diul vital unde se desfăşoară progresul omului normal. De altă
parte fiind fals că binele comun este suma intereselor particulare,
Statul are dreptul de a pretinde indivizilor anumite sacrificii făcute
2
binelui comun" ), Aci omul este pentru stat, iar statul încă este
pentru individ; dincolo, nu există această reciprocitate.
In statul ateu Dumnezeu a fost înlocuit cu acela care întru
pează statul. Membrii acestui stat vrând nevrând trebue să se
închine unei divinităţi în carne şi oase.
Că în ce aberaţii a căzut omul modern, care crede că se poate
dispensa de vechea religie creştină, o spune cu tristeţe unul din
acei proroci care a contribuit prin scrisul său la cultul nouilor di
vinităţi A. Huxley. Iată ce zice în articolul „Science et Reii-
gion" publicat în „Les Nouvelles Litteraires" din 25 April 1936:
„Scopul urmărit de credincioşii religiilor actuale este material —
ei se forţează a augmenta puterea naţională, de a prigoni pe Evrei
sau alte elemente »fără valoare rasială*. In fine îngerii şi sfinţii
vechilor religii sunt înlocuiţi în cazurile superstiţiilor «pozitiviste» prin
fiinţe reale. — Lor le trebue adevărat „Duce", adevărat .Fuhrer",
adevărat „Ghazi", oameni în carne şi oase. — Pozitivismul a dat
naştere la o nouă formă de idolatrie, la o nouă „religie a impera-
torilor". Oameni cari răspundeau printr'un surâs de dispreţ acelora
cari i-ar fi întrebat dacă cred în Dumnezeu, primesc fără să scuipe
ideea divinităţii patriei lor şi a infalibilîtăţii inspirate omului care
momentan se găseşte la putere. Cu prilejul ultimei mele călătorii
în Italia, puteam ceti în ziare deschiderea unui mare pelerinaj făcut
de şase mii de persoane la locul naşterii lui Mussolini. Dictatorul
') In Camera deput. 20 Nov. 1925.

*) J. COURBERiVE, ap. cit. p. 229.
încă în viaţă, face — nu fără succes — concurenţă sfinţilor. — In

Germania, mă asigură — persoana afirmă că a văzut lucrurile cu
ochii — că se transportă adesea infirmi într'un Ioc unde puteau
atinge sau cel puţin să vadă pe Adolf Hitler, în trecerea sa. Nu
mal există religie în Rusia, cel puţin în mod oficial. Insă nenumă
raţi pelerini, nu vreau să vadă mai puţin cadavrul înbalsamat al
lui Lenin, de cum mergeau odinioară să viziteze moaştele făcătoare
de minuni". — Orice om cu judecată va vedea câştigul şl pierderea
obţinută prin noua religie.
* *
*
Omenirea a achiziţionat cu o scrupuloasă meticulozitate, veac
de veac, toate cunoştinţele referitoare la viaţa practică. Tot ce ser
vea ca mijloc potrivit pentru realizarea unei vieţi tihnite s'a adiţio
nat şi apoi a fost pus în practică. Aşa se explică faptul, că pe teren
tehnic şi economic, niciodată nu s'au repetat experienţele odată
eşuate; pe acest teren omul a învăţat nespus de mult din şcoala
trecutului.
Pe teren ideologic — fără exagerare — putem afirma că omul
nu s'a cuminţit şi n'a învăţat nimica dela trecut, dacă nu cumva
se va numi înaintare repeţirea sub alte etichete a unor probleme
de mult apuse. Toate concepţiile moderne — terminate în „ism",
afară de creştinism, nu sunt altceva decât încercări de reînviere
a unor cadavre în care n'a clocotit niciodată viaţa adevărată şl din
care pricină omenirea ca pe nişte unelte fără întrebuinţare, de mult
le-a trecut în rimitirul „marilor* „frumoaselor", dar mincinoaselor
concepţii.
Ce a învăţat omul modern din experienţele religioase ale vea
curilor apuse? Osândeşte politeismul şi superstiţiile unor popoare
„inculte", în vreme ce el est mult mai de plâns. Păgânul şi barbarul,
când adora idolii de lut, îşi împlinea o trebuinţă adâncă a sufletului
său, care nu căuta să o sufoace. Şi necunoscând pe adevăratul
Dumnezeu, se închina zeilor falşi. Necredinciosul de azi vede gre-
şala trecutului, cunoaşte pe Dumnezeu şi totuşi se căzneşte să edi
fice temple şi pagode zeilor creiaţi de imaginaţia Iui înfierbântată.
A cercat să trăiască fără Dumnezeu, dar i-a fost cu neputinţă.
Tribunalele revoluţionare ale Parisului şi ale Leningradului — nu
noi — au decretat că sufletul omului e deijer". „Toţi oamnii au
a
un, ori mai mulţi dumnezei, chiar şi ateul, laicul şi necredinciosul,

pentrucă fiecărui om îi trebue în virtutea tendinţelor celor mai exi
gente, un ideal, o raţiune mai înaltă pentru a trăi" Insă dacă
este firească adorarea unei divinităţi, nu e mai puţin adevărat că
') /. BUŞEAU: Crise de Temp nouveaux p. 400.
a*
420 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-8
satisfacerea sentimentelor religioase nu o poate da decât Dumne

zeul creştinilor.
In zilele noastre pare a se convinge omul încă odată, că
Ştiinţa, Raţiunea, Progresul şi Statul divinitate, nu sunt decât ba
loane umflate de marea lui îngâmfare. Toate sunt găunoase şi vier
mănoase. Şi dacă vrea să fie scutit de o situaţie pe cât de tragică,
pe atât de comică, nu-i rămâne decât oprirea la cel dintâi şi cel
din urmă, la Alfa şi Omega al creştiailor.
Sunt semne, că luptele ce s'au deslănţuit astăzi cu vehemenţă
în jurul problemelor religioase, se vor termina cu marele crepuscul
al tuturor zeităţilor şi după el va apare aurora de Paşti vecinie
reînviată a lui Isus-Hrlstos.
IOAN MICLEA
LUPTELE RELIGIOASE ÎN B A N A T
Ca un omagiu centenarului, ce acum s'a sărbătorit, al Unirei
Românilor din Lugoj — eveniment ce a avut urmări atât de feri
cite pentru Banat şi pentru întreg neamul românesc de dincoace
de Carpaţi — vom continua expunerile noastre istorice, cari lămu
resc vieaţa religioasă a Banatului de sub trecutele vremuri ale ro
biei. De data aceasta vom arăta, ceeace în studiul trecut abia am
atins: dificultăţile cu cari a avut de luptat desrobirea religioasă, a
cărei zori au răsărit atât de târziu în Banat. Şi ca expunerea
noastră să fie cu atât mai obiectivă, vom lăsa să vorbească un
contimporan: vom reproduce din memoriul făcut către episcopul
Dobra, de fostul luptător naţionalist, avocat şi deputat dietal Aloi-
siu Vlad, Ia anul 1855.
Dupăce autorul arată, că prin unirea dele Chizdia (1832), Iz-
vin (1833) şi mai ales dela Lugoj (1836), ghiata a fost spartă, Ro
mânii s'au trezit. Şi măcar că ierarhia sârbească a întrebuinţat
toate mijloacele, chiar cele mai urîte defăimări asupra uniţilor, nu-
mindu-i păgâni, mai răi decât Iudeii, ne mai admiţând îngroparea
morţilor în cimitirele comune, totuşi nu a putut împiedeca progre
sarea Unirei, oricât de încet, dar cu paşi siguri. Ea a prins rădă
cini şi graţie faptului, că unii preoţi români persecutaţi şi maltra
taţi de vlădicii sârbi, au căutat refugiu prin trecerea la Unire.
Totuşi, merită o specială consideraţie piedecile cari stăteau în
cale. Ele sunt arătate de Al. Vlad în următoarele:
a) Ignoranţa Românilor neuniţi, neputând şi neştiind deosebi
adevărul de neadevăr.
b) Neobosita energie a ierarhiei sârbeşti, care n'a cruţat nici
o osteneală, nici o chieltuială, ca să poată reţine şi pe mai de
parte oile cele bune de muls în staulul neunirei, şi pentru aceea
numai decât, cât ce auzea numai ceva, că undeva se fac nişte
mişcări pentru a trece la Unire, deloc mişca şi punea în lucrare
totul, pentru a putea înnăbuşi mişcarea. Dacă vedea că vre-un
preot cauzează mişcările, deloc îi da brâu roşu şi bietul popă că
dea în mrejă; dacă urzitorul era dascăl, atunci îl făcea popă fără
de chieltuială, şi el era al lor; dacă era sătean, îi promiteau că-1
fac judele (primarul) satului, şi fiind mulţi Sârbi în diregătorii co-
mitatense (judeţene), îşi împlinea promisiunea. Iară dacă toate în

cercările acestea erau fără de efect şi oarecare comunitate se ruga
la comitat pentru esmiterea (delegarea) unei comisiuni, care să-i
primească la Unire, atunci ierarhia „Acheronta movebat", ca să
poată deveni barem un Sârb din asesori (asesorii comitatului!),
membru la comisiune. Şi la ziua hotărîtă se ivea episcopul respec
tiv la faţa locului, împreună cu 20—30 de popi îmbrăcaţi în veş
minte bisericeşti, ruga pe oameni ca să nu-şi părăsească religia
părinţilor săi, blestema pe toţi aceia cari vor trece la uniune, ba
blestema şi rodul pământurilor satului şi sămănăturile (în Pesac!)
la întâmplarea că comunitatea va trece la Uniatuşie sau cum zice
D. Şiaguna, la Uniaţie; şi dacă vedea, că toate acestea nu ajută
nimica, atunci închidea biserica, episcopul lua chieile la sine (în
Secaşi), protesta, făcea împreună cu arhimandriţii şi preoţii pre
zenţi, larma cea mai mare, preoţii umblau din casă 'n casă, epis
copul cu arhimandriţii cerceta pe principali, pe gazdele (gospodarii)
de căpetenie, le promitea toate, şi cu toate mijloacele cari le stă
teau la dispoziţiune, îi desmânta, până când le succedea de sau
toţi oamenii se retrăgeau, sau barem cea mai mare parte se lăsa
de Unire (în Belinţ, Cebza, Pesac, Vălcani şcl.). Putea apoi după
aceea, bietul protopop din Timişoara sau Lugoj, reprezenta (raporta)
la Episcopul, la Consiliul, la împăratul, la Comitat, reprezentaţiunile
sau reclamaţiunile sale sau nu aveau nici un efect, sau foarte
puţin şi acesta aşa de târziu, de nu folosea nimic, căci aceia, cari
au fost trecuţi la Unire, văzând că nu au nici un scut, se retră
geau şi se lăpedau de Unire. In urma căreia ierarhia sârbească
rămânea învingătoare...
c) A treia piedecă a Uniunei a fost marea sumă (marele nu
măr) de proprietari, nobili şi diregători sârbi.
Sârbii în număr de 35 mii de familii, sub poveţea (condu
cerea) patriarhului sârbesc din Ipek Arseniu Cernovici, s'au aşezat
în 1690 în Slavonia, Bacica şi în o parte a comitatului Torontal,
aşa dară în cea mai roditoare parte a imperiului austriac. — Ro
mânii din contra, în urma multelor bătăi cu Turcii, Grecii (?), Tă
tarii şi alte popoare barbare, s'au retras în evul de mijloc între
munţi, şi sub poala munţilor în comitatul Carasului (Caraş-Severi-
nului de mai târziul), al Timişului şi în modernul (actualul) teritor
al regimentului grăniceresc român bănăţean, aşa dară în o peri
ferie şi dacă nu cu totul, dară totuş mai puţin roditoare decât a
Sârbilor. — Sârbii având cap bisericesc şi în urma multelor bătăi
cu Turcii, ostaşi buni, au dobândit dela împăratul Leopold I privi
legii foarte frumoase, între cari cel de căpetenie a fost: ierarhia
sârbească recunoscută"...
Aici autorul arată cum au ajuns Românii din Banat robi ai

ierarhiei sârbeşti, excluşi dela marele act al Unirei dela Alba-Iulia
în 1700. Apoi continuă: „Aşa dară ierarhia sârbească a dat Ro
mânilor preoţi pentru plată bună, sub masca religiei au făcut până
de curând, colecte pela toate bisericile române neunite, şi au adunat
un fond aşa numit naţional sârbesc, unde şi ei mult au dat, dară
mai mult decât Sârbii au contribuit (Românii), — însă nici un fenic
(Pfennig=ban) nu s'a ajutat nici o familie românească; şi fiindcă
nobilii Români, cari au mai fost în Banat, în bătăile Ungurilor cu
Turcii au pierit, după reîntoarcerea administraţiunii comitatense în
Banat în anul 1779 nu au fost cine să reprezinte pe Români în
adunările nobililor, şi fiindcă în diregătoriile Statului şi ale comi
tatului numai nobili au putut încape, Românii bănăţeni nu au avut
nici un amploiat de stat sau de comitat din sânul său, ci s'au
băgat sub aripile nobililor Sârbi, aşteptând scutinţă dela aceştia;
dar fiindcă acestora le-a păsat mai mult de punga lor şi de inte
resele sârbeşti, Românii nu s'au ales cu nimica. Numai dupăce s'a
făcut întâia trecere la Unire în Chizdia, numai atunci le au ples
nit nobililor Sârbi prin cap, ca să se intereseze de soartea Româ
nilor, fireşte, din interesul lor propriu, însă aceasta aşa de fin o
au ştiut ascunde, încât credulitatea Românilor o putură amăgi.
Sârbii în cumpărarea satelor au urmat o sistema strictă. Cari
au fost mai avuţi, şi-au cumpărat sate în Bacica şi în Torontal,
iară cei mai puţin avuţi în Timişoara (adecă Timiş) şi în comitatul
Carasului, unde satele fiind mai mici şi pământul mai neroditor,
cu puţini bani şi-au câştigat avuţii, în urma cărora orice Sârbuleţ
care din neguţător de porci sau de piparcă şi de altele, şi-au a-
gonisit vre-o două-trei miişoare de florini în argint, dacă nu putea
singur, cu trei-patru alte familii însoţit câştiga donaţiune regească
spre oarecare sătuţ, numai ca să fie nobili, să aibă încurgere (in
fluenţă) şi drept la adunările nobililor, şi pruncii lor să poată a-
junge domni la comitat, fiind convins oricare paterfamilias sârb
că atunci copiii şi nepoţii săi se vor îngriji de sine şi vor uzua
(folosi) ocaziunea de a se înavuţi de pe spinarea şi din lana Ro
mânului prost. In urma acestei foarte iscusite sisteme, multe fa
milii nobile sârbeşti s'au aşezat între Români, sau mai bine zis, pe
spinarea şi grumazii Românului, şi fiindcă la început nici dintre
Unguri nu au fost familii nobile în Banat, ci din părţile slovăceşti
ale Ungariei sau din sânul Armenilor din Gherla a venit câte un
Slovac sau Armean de au ocupat posturile amploiaţilor comitatelor,
Sârbilor le a fost foarte uşor lucru a ajunge domni la comitat, şi
măcar că în urma restauraţiunilor (realegerilor) avea a se teme că
v
o r pica din diregătorie la trei ani, totuş nu se lăsau nici decum
424 CULTURA CREŞTINA Nr. 7 - 8
ci mai vârtos după ce au început a se face partide între nobili,

parte partide personale, parte politice, diferite, au fost aşa de vi
cleni şi cuminte, de totdeauna s'au însoţit cu partidul mai tare, în
urma căruia ajungeau la domnie; iară dacă totuş nu ieşeau la cale
cu planurile lor, atuncea însoţiţi cu alţi îngeri căzuţi (adecă: dia
voli), totdeauna putea să formeze oposiţie puternică în contra
partidului dela putere.
Pentru aceea deloc (numai decât) dupăce a început trecerea
la Unire în Banat, Sârbii nobili, fiind favorizaţi de soartea lor, în
adunările comitatelor Torontal, Timiş şi Caras fiind pretutindeni în
număr mare, cu un curaj şi zel altmintrelea din partea lor lăuda
bil şi demn de imitat, au întrebuinţat toate mijloacele, care le au
stat la dispoziţie, pentru a nimici încercările de fundamentare
(înetemeiare) a Unirei, nefiind cine să le pună stavilă; căci nobi
lilor Unguri din Torontal nimic, iar celor din Timiş... prea puţin le
păsa de cauza Unirei ca de un lucru străin pentru ei, nu au ţinut
de demn a se sfădi şi certa cu nobilii Sârbi pentru o nimica toată, cu
atât mai puţin, că vedeau şi se convingea despre aceea, că şi
guberniul şi Curtea numai mijlocit şi pe departe ajuta cauza Uni-
unei, prin ridicarea parohiilor, curaţiilor, şcoalelor unite şi prin
dotarea preoţilor şi învăţătorilor greco-catolici...
... Purtând teamă, că dacă se vor uni Românii, vor căpăta
preoţi culţi, pe cari nu-i vor putea domni (stăpâni) ca pe cei
proşti, şi pruncii acestora sau şi ai altor Români învăţând pela
Academii şi liceuri, mai pe urmă vor răpi diregătoriile comitatului
dinaintea lor şi a pruncilor lor, au demonstrat (dovedit) în privinţa
Unirei o pasivitate, şi mai târziu nepăsarea. In urma cărei circum-
stări Unirea nu a putut face nici o propăşire, ci a vegetat numai".
In cele următoare distinsul luptător naţional român arată
hotărîrile şi măsurile luate de Românii ortodocşi din Banat la 1848
în privinţa totalei independenţe de ierarhia sârbească şi cum după
eşecul acelor încercări, pe vremea când se scria memoriul, la 1855,
„au început a-şi ridica ochii către Episcopia Lugojului, au început
a trata cauza Unirei cu mai mare preţuire decât cum au făcut-o
mai înainte. Şi într'adevăr — scrie Al. Vlad în Memoriul său a-
dresat episcopului Dobra — astăzi cea mai mare parte a inteligen
ţei este pentru Unire, şi dacă nu tocmai din convingere pentru
bunătatea credinţei, ci din ură asupra ierarhiei sârbeşti şi din oare
care egoism într'atâta scuzabil, încât inteligenţii (intelectualii), cari
fără vina lor au picat afară din diregătorii, nutresc o speranţă de
a putea ajunge prin intrepunerea (intervenţia) Măriei Tale pentru
ei, la locurile mai înalte, iarăş în oare careva diregătorie la stat,
sau căpătând Măria Ţa domeniu, ampliaţi economiceşti (funcţionari

agricoli), sau în cancelaria diecezană"...
Urmează câteva puncte, în cari autorul arată condiţiite de
viitor ale Unirei în Banat. „Uniunea are în Banat viitor strălucit,
şi în contra ei „neque portae inferi praevalebunt" dacă:
1. Episcopul din Lugoj va avea vază.., 2 canonicii vor fi la
înălţime.., 3. ritul şi canoanele orientale se vor observa.., 4. preoţii
şi învăţătorii uniţi vor fi superiori celor neuniţi.., 5. dacă se va
face că în caz de trecere a 2/3 părţi a locuitorilor să treacă şi bi
serica împreună cu casa par. etc. „Aceasta este conditio sine qua
non, căci dacă va rămânea ordinaţiunea ministerială — bazată pe
legea XX din 1848, N. B. — până acum în vigoare, adecă, că nu
mai atunci pot uniţii primi biserica, dacă toţi se unesc, atunci nu
este nici o vorbă de înaintarea Unirei, dupăce ierarhia sârbească
putând dispune de un fond de şeasă milioane floreni argint, tot
deauna vor putea cumpăra vre-o câteva familii din orice sat, ca
să rămână şi mai departe neuniţi, pe cum s'a întâmplat şi până
acum în mai multe comunităţi (în Vermeş, Valea-Lungă, Hisiaş e t c " .
Aici urmează o profesiune de credinţă a autorului, ce merită
să fie tipărită cu litere de aur:
„Eu nu sunt fanatic, nici iubitor de proselitism cu orice preţ.
înainte de toate voiesc fericirea naţiunei mele, care de 1500 ani
sufere cele mai grele patimi, dar fiindcă în circumstările de acum
nu am nici o speranţă pentru înaintarea şi fericirea ei, decât prin
Unirea credinţei a câştiga Unitatea naţională dela Prut (! încă nu
emisese Eminescu lozinca dela Nistru!) până la Tisa, cu toată inima
îmbrăţişez cauza ei, ca ceva ce poate duce naţiunea la înflorirea
oftată şi fericirea meritată..." Urmează înşirerea condiţiilor de în
florirea a Unirei:
6. „Dacă toţi acei diregători (funcţionari) de stat din sânul
naţiunei sârbeşti, cari astăzi pela Locutenenţa c. r. din Timişoara,
pela pretura apelaţională (Oberlandes-Gericht), pela judeţul regio
nal (Landes-Gericht) din Timişoara, pela pretura (Kreis-Gericht)
din Lugoj, pela judecătoriile comunale (Bezirks-Amter) din Lugoj,
Bocşa, Făget, Oraviţa, Timişoara, Ciacova, Vârşeţ, Modoş şi Denta;
Şi în urmă toţi acei amploiaţi de stat sârbi, cari sunt aplicaţi la
capitanatele de cerc (Kreis-Hauptleute) din Lugoj şi Timişoara, vor fi
mutaţi din ţinuturile curate sau barem excluziv româneşti, în astfel
de ţinuturi, unde locuesc Sârbi sau alte popoare, şi în locul lor se
vor denumi sau Români curaţi, sau dacă aceasta nu se potriveşte
cu principiile guberniului, Nemţi, Poleci (Poloni) şi Bemaci (Boemi),
cari nu au nici o antipatie, nici asupra Unirei, nici asupra uniţilor.
7. Dacă Românii uniţi se vor emancipa cu totul de sub in

fluenţa ierarhiei Latino-catolice... (Această din urmă condiţie asupra
căreia autorul memoriului stăruie mai pe larg, era realizată deja
prin reînfiinţarea Mitropoliei de A. Iulia).
In ultimul capitol al Memoriului său, Aloisiu Vlad descrie
caracterul poporului român din Banat, popor iscusit, cu moravuri
uşoare, alcoolizat, şi pe care dacă vrei să-1 ai sub conducerea ta,
trebue ridicat, şi asta nu o poate face decât Unirea.
„Fireşte că — încheie Memoriul său Al. Vlad — orice înce
put e greu, cu atât mai grea va fi stârpirea radicală a unui rău
ca acesta, cu atât mai vârtos, că preoţii neuniţi, cari vor trece la
Unire, dacă vor vedea că au de a păzi (observa) o subordonaţiune
strânsă, vor ameninţa cu trecerea înapoi la neunire, — însă înce
putul trebue să se facă, şi mai bine de curând decât mai târziu,
fiindcă poporul numai atunci va onora Unirea, dacă va vedea deo
sebirea între ierarhia unită şi neunită, căci poporul român bănă
ţean este capabil de cultură şi de orice bine; şi dacă va vedea că
numai popii cel blestemaţi sunt pedepsiţi, cu atât mai tare vor
îmbrăţişa Unirea. Faxit Deus!"
Ceeace a salvat cauza ortodoxiei, dar şi a Românismului în
Banat, a fost despărţirea ierarhică a Românilor de Sârbi, despăr
ţirea ce fără Unire nu ar fi avut loc.
Prin aceasta, mişcările religioase la poporul 3 niânesc din
Banat, la care episcopia Lugojului şi-a fixat o situaţie bine con
solidată, au întrat în făgaşul lor adevărat, sub comandamentul in
tereselor pur morale, a căror valabilitate nici odată nu încetează.
NICOLAE BRÎNZEU
SF. PAVEL ŞI MISTERELE P A G A N E
Raţionalismul teologic nu-i nou. A existat din primele vre
muri ale creştinismului. Şi de atunci dăinueşte mereu şi nu vrea
să moară. — Dogma lui fundamentală a fost şi a rămas mereu
una şi aceeaşi: distrugerea supranaturalului, coborîrea religiei lui
Hristos în rândul simplelor fenomene religioase produse de spiri
tul omenesc. Au variat însă, şi variază mereu, căile şi metodele
prin cari s'a căutat atingerea acestei ţinte. Ele au luat forme
mereu nouă, potrivite cu spiritul diferitelor epoci şi adaptându-se
neîncetat diferitelor faze prin cari trece în chip firesc ştiinţa
omenească.
Astăzi, drumul de predilecţie al raţionalismului german este
acela care poartă cunoscuta denumire de: „Religionsgeschichtliche
Methode". Creştinismul e desvoltarea firească a religiilor mai vechi,
un amestec din doctrinele religioase ale epocei în care s'a născut.
Numai metoda de investigare e nouă, şi în această teorie. Fondul
e vechiu. încă în 1775 Herder, apoi Richter în 1819 afirmau c'au
găsit urmele mai multor dogme creştine în religiile Perşilor şi ale
Inzilor. Renan, Ursener, dar mai ales Bauer (în „Christus und die
Caesaren") merg mai departe, cu îndrăsneală tot mai mare, pe
acest drum. Evangheliile toate ar fi apocrife, Isus persoană mito
logică, iar concepţia dogmatică morală în legea creştină: derivatul
filosof iei greco-romane. Vechiul creştinism în esenţă nu ar fi decât un
conglomerat de influenţe primitive: profetismul iudaic, doctrina
rabinică, gnosticismul oriental şi filosofia grecească şi-au dat toate
contribuţia lor la crearea portretului lui Isus din Evanghelii').
Vechile misterii păgâne, în deosebi, au avut o înrâurire mare a-
supra creştinismului primitiv. Din ele a împrumutat doctrina
galileo-iudaică multe noţiuni, idei, forme determinate şi tipice,
chiar funcţiuni rituale şi ceremonii sacre. Multe fapte mitologice
din viaţa lui Isus s'au explicat din aceste mistere. Isus mort şi
înviat nu este decât mitul lui Osiris şi legenda lui Adonis. Ideea
mesianică e de origine mitologică. In întregul bazin oriental al
'J Cf. PFLEIDERER: Vorbereitung des Christentums in der griechischen

p
hilosophie. Halle 1904.
mării Mediterane există credinţa în Dumnezei morţi şi reînviaţi i). I

E de prisos să amintim, că aceste divinităţi simbolizează fenomenele J
vegetaţiei din Orient, sau sunt simple divinităţi astrale; de aci cre
dinţa în moartea şi învierea lor; şi de aceea credinciosul s'a iden
tificat cu Dumnezeul lor şi a crezut în propria sa reînviere. — S'a
studiat apoi influinţa misterelor mitriace asupra misterului liturgic
creştin, şi a doctrinei budiste asupra caracterului contemplativ alui
Mesia.
Baza noului cult creştin ar fi, deci, legea vechilor prooroci, îmbo
găţită cu concepţiile eschatologice-apocaliptice, budiste, împreunate
cu vechiile demonologii, cari evident toate îşi trag originea din
sincretismul veacurilor precedente; cari toate, intrate în sfera ele
nismului, au luat o nouă formă, o nouă cristalizare prin speculaţiile
despre Logos, morala stoică, dualismul psicologic, speculaţiile gre
cilor despre viaţa de dincolo şi tendinţa sacramentală a religiei
misterelor. Dar cum s'a făcut din aceste elemente varii o nouă
religie? Cum s'a ajuns dela misterele păgâne la doctrina creştină?
Cine este autorul sintezei realizate? Raţionaliştii răspund, în cor:
sf. Pavel. Propriu zis, el este întemeietorul creştinismului nostru.
Prin spiritul lui viu s'au filtrat vechile misterii, transformându-se
în sacramente şi rituri creştine*). Scrisorile lui către Galateni şi
Romani, apoi cele către Corinteni, Efezeni, Coloseni şi Tesaloniceni,
precum şi cele pastorale, ar avea anumite pasagii cari arată lim
pede dependinţa de vechile misterii şi felul cum s'a format spiri
tul şi concepţia teologică a Iui Pavel sub influinţa sincretismului
mediteranian. Fireşte, în analizarea acestui proces nu toţi raţiona
liştii sunt de acord. Cel mai mare răsunet le-au găsit părerile lui
Reitzenstein (în: Die hellenististischen Mysterienreligionen, ihre
Grundgedanken und Wirkungen) şi Loisy (In: Revue d'histoire et
de litterature religieuse). Reitzenstein susţine că nu mult înainte de
începutul erei creştine elenismul s'a transformat în credinţa magilor
şi-a Investigării stărilor exstatice. (Este a se nota obscuritatea a-
proape voită în desvoltarea ideilor din partea lui Reitzensteinl). Nu
se mai adoară, ca şi odinioară pe timpul lui Plato, un Dumnezeu
ci zei făuriţi de oameni, cari mor şi reînviază: Osiris, Adonis.
Osiris sau Horus se uneşte cu divinitatea prin credinţă, el devine
Zeu. După literatura hermetică, această mixtură e Logos, omul-
Dumnezeu, fiu al lui Dumnezeu, el însuşi Dumnezeu. Misionarii
acestei noui concepţii au fost trimişi în toate părţile pământului;
religia devine universalistă. Asta mai ales în Italia, la începutul
V BftRTHELOT în Prechristian Belief in the Resurrection, Chicago, 1916.

V Cf , EICHHORN: Das Abendmalh im Neuen Testament,
r
420
kr. y-s
sec. II-a înainte de Hristos. In afară de revelaţia primitivă, trans
misă prin tradiţie credinciosului în extaz, într'o unire mai apro
piată cu divinitatea, are favorul revelaţiilor particulare, privilegiul
viziunilor, a săvârşirii minunilor şi mai ales elevarea lui la un
stat mai înalt de sfinţenie. Iată ce a influinţat nu numai asupra lim
bajului teologic al lui Pavel, ci a fost piatra de temelie a întregei
lui construcţii doctrinare.
Dar „o atare construcţie artificială făcută din elemente îm
prumutate ale deosebitelor religii, cari n'au existat niciodată şi mai
1
ales în epoca sfântului Pavel" ), n'a găsit alţi aderenţi decât pe
apostatul francez Loisy. Ceilalţi raţionalişti s'au abătut mult dela
părerile lui Reitzenstein, fără să fi părăsit însă „dogma" fundamen
tală comună tuturor, asupra căreia studiile au continuat cu ardoare.
Rezumatele cercetărilor din ultimii ani asupra chestiunii pauline
în legătură cu religiile misterelor le-a publicat într'un foarte te
meinic studiu rezumativ, M. J o n e s : St. Paul and the Mysteiy
Religions (în The New Testament în the twentieth Centuri, Lon-
don). Socotim folositor să reţinem, în scurt, concluziile şi consta
tările la cari ajunge.
Concepţia centrală a sf. apostol Pavel, doctrina sa despre
sacramentele creştine, misticismul său, nu se datoresc în mod
exclusiv contactului cu religiile misterelor elenistice şi orientale.
S'a servit ce e drept de termenii derivaţi din limbajul misterelor.
Ele însă au cu totul alt înţeles, alt conţinut la Pavel. Până şi unii
protestanţi şi raţionalişti încarnaţi recunosc acum pe faţă că locul
pe care îl ocupă Isus Hristos în gândirea şi experienţa lui Pavel
n'are nimic comun cu religiile misterelor şi e imposibilă orice
comparaţie între aceste două sisteme de doctrine şi idei. Aşa că
savantul păr. Lagrange O. P. a putut afirma (în: Le sens du
christianisme d'apres Pexegese allemande): Doctrina misterelor n'a
fost împrumutată de către apostolul Pavel din Corpus hermeticum;
doctrina spiritului e la Pavel coincidenţa profeţiilor vechi şi a
faptelor istorice de manifestare ale lui Isus. Botezul creştinilor
diferă în mod esenţial de purificările păgâneşti. Ceea-ce operează
prin botez nu e o forţă naturală, nici puterea divină. Nu este nici
un raport real între zeii cari suferă, mor şi reînviază şi între
Isus Hristos mort şi reînviat pentru mântuirea noastră. Mai mult:
nici o persoană mai mult sau mai puţin divină,ca Atis, n'au fost,
mai ales pe vremea lui Isus, divinităţi cari au murit şi au reîn
viat. Niciodată suferinţa sau moartea unor divinităţi n'au fost accep
tate în vederea mântuirii oamenilor, nici n'au fost privite ca folo
sitoare pentru această mântuire. Asemănarea riturilor între cu-
') SCHWEITZER: Geschichte der paulinischen Forschung, IUbingen 1912.
minecarea creştinilor şi între consumarea victimelor jertfite idolilor

există, dar e o vagă şi îndepărtată asemănare de ordin cu totul
extern.
Lucrurile fiind atât de clare, pe ce se întemeiază totuşi în-
căpăţinarea raţionaliştilor de a apropia pe Pavel de concepţiile
religioase păgâne? Şi cu ce se dovedeşte? Răspunsul nu-i greu. Ei
cu toţii, au la bază o greşită interpretate a cuvântului mister. La
Pavel se află, adecă, cuvântul „mysterion". Dar cu un înţeles specific,
determinat. Cu totul altceva sunt misteriile păgâne. La autorii
clasici „mysterion" e un lucru tăinuit, ascuns (aşa la Marcu Aureliu,
Teodoret). In Sfânta Scriptură, mister e taina lui Dumnezeu în
raport cu mântuirea neamului omenesc prin Isus Hristos; care
„mysterion" nu mai e taină, nu mai e necunoscut, fiind acum des
coperit (Ep. Romani XVI, 22). Mister apoi e înţelesul simbolic, tipic
al Sf. Scripturi (Efeseni V, 32; II Tesal. II, 7). In limbajul filosofic
mister e taina unui lucru, în cel biblic e ritul simbolic ce produce
darul sau graţia pe care o exprimă. In adevăr, vechea Vulgata redă
pe „mysterion" din textul Alexandrin adeseori cu „sacramentum" ')•
Misterul păgân în esenţă nu e altceva decât misterul Zeului mort
şi reînviat pentru a mântui pe aceia, care-i sunt uniţi prin un rit
de iniţiere, după cum se întâmplă în ritul lui Osiris şi Adonis.
Fără îndoială şi Pavel se proclamă unit cu Dumnezeu şi cu Hri
stos ; Hristos trăieşte în el şi el în Hristos; s'a restignit cu Hristos,
s'a botezat prin moartea lui şi a înviat împreună cu el; 1-a văzut,
i-a primit revelaţia şi a fost înălţat până la al treilea cer. Ce nevoe
e să se recurgă la misterele păgâne pentru a se explica această
psihologie? Osiris şi Atis au fost simple sau fiinţe existenţe sim
bolice; Isus pentru Pavel e o persoană istorică şi reală. Ce iden
titate prezintă moartea simbolică a acelor divinităţi cu moartea
efectivă şi învierea reală a Mântuitorului? Moartea şi învierea în
depărtatelor divinităţi păgâne n'au valoare meritorie, nici eficaci
tatea mântuirii.
Principial deci aşa zisa „Religionschichtliche Metode" e în între
gime falsă şi greşită. — întâi, fiindcă clădeşte pe anacionisme patente.
Intr'adevăr, pentrucă o formă religioasă să aibă înrâurire, asupra
alteia, trebuie ca prima să fie existat înaintea celei de a doua, sau
să fie cel puţin contimporane. Prin urmare orice contact al creşti
nismului cu mitracismul se exclude „a priori". Mitra, Zeul barbar
din Orient, purtat de sclavi şi de soldaţi, a intrat în panteonul
Roman pe timpul împăratului Commodus, ajungând la apogeu în
veacul al IlI-lea după Hristos. In anul 248'), mitracismul e încă o
V Cfr. PRAT, Teologia di San Paolo, voi. II.
•) ORIQEN, Contra Celsum VI. 23
Nr. 7-S CULTURA CREŞTINA 431
sectă necunoscută şi obscură, o cantitate neglijabilă. Organizat în

grupuri autonome, cu cel mult 100 adepţi, de unde femeile erau
excluse, niciodată n'a atins spre universalitate; părăsit, în curând,
dispare în uitare şi indiferenţă generală. Cum se poate pretinde
că Pavel s'ar fi lăsat influenţat de o asemenea formă religioasă
1
abscură şi tardivă? ) Apare şi mai mult anacronismul dacă se
caută o dependinţă a doctrinei lui Pavel de celelalte religii orien
tale cu ale lor cărţi hermetice şi papirii magici, aşa cum face
Reitzenstein. Papirii magici nu sunt mai vechi de sec. III - IV după
Hristos, deşi conţin documente mai vechi. Cărţile hermetice, în
starea lor actuală, încă nu sunt mai vechi de sec. IV sau cel mult
al IlI-lea. Par a fi compuse între anii 313 şi 330, căci cel dintâi
care le aminteşte e Lactanţiu: „Consideraţi întâi pe Plato apoi pe
Stoici, pe Filo, creştinismul, gnosticismul, neoplatonismul; toate
aceste le amestecaţi cu alte concepţii şi idei egiptene şi veţi avea
ceva asemănător cu Hermes Trimegistul aşa după cum îl avem
noi azi" *). •
Prezintă apoi, în rândul al doilea, întregul sistem al lui
Reitzenstein un ceic viţios. Căci toate practicile născute din in
stinctul religios al omului au între ele o mare asemănare. In toate
părţile lumii. Spălarea rituală în toate locurile e considerată ca
o purificare. La banchetul sacru unde se consumă jertfă, cei
invitaţi se consideră oaspeţi şi împreunăşezetori cu divinitatea pe
care o onorează. Din această analogie însă nu se poate trage
concluzia, că există între ele legătură de dependenţă. Ar fi un
enorm sofism dacă unei atari asemănări, care are la origine comu
nitatea firii omeneşti, s'ar atribui rolul unei relaţii de dependenţă.
In urmă, metoda are multe paralogisme. Mulţi se cred în
situaţia de a cunoaşte religiile orientale în acelaş grad cum le-a
cunoscut Pavel din Tars. Dar, în afară de cultul Maicii Zeilor,
cu totul străin de doctrina lui Pavel, toate celelalte culte şi mi
sterii ne sunt cunoscute din documente posterioare veacului I.
d. Hristos. Pentru studiul misterelor isiace, în afară de Sf. Pă
rinţi ai bisericii, aproape unicul isvor datează din jumătatea a
doua a veacului II: „Azinul de aur" a lui Apuleu. Dar şi aici nu
poţi deosebi realul de imaginar, credinţa adevărată de ironica de
riziune. Nemai fiind însă biserica în acest timp în faşă, nu poate
fi vorbă de vre-o înrâurire reală.
Au fost însă şi misterii păgâne, pe cari Pavel le-a cunocut,
ele fiind răspândite, clandestin, în întreg imperiul roman. Totuşi,
') HARNACK: Mission und Ausbreitung des Christentums, Leipzig 1906.
') STOCR: Hermes Trimigistus, în Ecycl. Of. Religion and Ethics tom.
VI 1913.
nu s'a inspirat din ele. Pavel avea o repulsiune adâncă pentru!

tot ceeace e adoraţie şi aducere de jertfă în onoarea idolilori
Orice imitaţie voită a acestor religii este, deci, pentru el, impo-l
sibilă. Dar, poate, inconştient, prin adaptarea limbajului lor, uti-|
lizat de Pavel pentru exprimarea ideilor sale? Nu, nici aşa. In-j
tregul vocabular al misterelor păgâne e străin de graiul lui Pavel.
Nu vorbeşte niciodată de initiare în cele sfinte, de iniţiator, de
contemplare mistică (a nu se confunda cu viziunea beatifică),
cuvinte ce atât de des apar în terminologia religiilor misterelor.
Nu numai „mysterion" al lui Pavel e străin de cel păgân, dar
întregul său lexicon teologic îşi are obârşia în Vechiul Testament,
încă de tânăr, Pavel a cunoscut cărţile sfinte. Legea şi Profeţii
sunt baza mentalităţii sale religioase. Fiind chemat de către Mân
tuitorul, a avut parte de revelaţia nemijlocită a Evangheliei. Spi
ritul său e închegat în mod desăvârşit din aceste două concepţii:
Iudaism şi revelaţia nouă. Restul nu putea fi decât un palid în
veliş extern. Pavel, „vas ales" şi apostol, purtând stindardul nou
de luptă în lumea mai ales păgână, a trebuit să combată concep
ţiile şi ideile păgânilor, chiar cu limbajul lor, aşa cum a vorbit
în Areopagul din Atena şi la adunările din Corint. Influenţat de
gândirea elenistă, Pavel n'ar fi ajuns niciodată la acele sublime
idei dogmatice şi morale, cari cu atâta putere şi hotărîre sunt
expuse în scrierile sale; şi iarăşi, sub înrâurirea riturilor orien
tale, în loc de o elevată mistică, reformatoare a sufletului, reno
vatoare a omului în care lucrează darul Spiritului Sfânt, Pavel
ne-ar fi dat un ritual cu magice exhibiţii, uneori inmorale, care
în loc să ridice întreaga omenire, ar fi mărit şi mai mult dezastrul
în care se adâncise lumea păgână.
Concluzia este, deci, limpede. In stadiul de azi al cercetărilor
ştiinţifice obiective nu se mai poate vorbi serios de împrumuturi
doctrinale pe care le-ar fi făcut sf. Pavel din misterele păgâne.
Religia creştină e o învăţătură nouă şi teologia Apostolului Neamu
rilor e cer şi pământ faţă de băiguelile sărace ale diferitelor mi
stere păgâne. Chiar şi atunci când pentru exprimarea în grai ome
nesc a noului crez al mântuirii el întrebuinţează, uneori, termeni
ce se găsesc şi în dicţionarul diferitelor scoale filozofice sau cu
rente religioase contimporane, conţinutul lor, la sf. Pavel, este cu
totul altul, cu totul nou. Aşa, cum nouă este bazilica creştină, chiar
şi dacă la construcţia ei s'a utilizat pietre sau elemente arhitec
tonice de ale lumii vechi.
EMILIAN LEMENY
SUGESTIA ÎN PRACTICA POLITICA
MODERNA
- ÎNCERCARE DE CRITICA SOCIALA —
In studiul său La Democraţie (Paris, Libr. Delagravc,

1933) profesorul Facultăţii de Drept dela universitatea din
Hamburg, Rudolf Lauri, constată cu multă competintă că
atunci „când un individ îşi însuşeşte scopurile dela altul, refle-
xiunea rezonată poate juca un rol tot atât de important, s a u
chiar mai important decât sugestiunea. Cu cât însă massele
cari acţionează sunt mai considerabile, cu atât este mai
mare în general cota-parte care revine sugestiunii şi mai
mică cea care revine reîlexiunii"... „Conştiinţa colectivă, ca
fundament al Statului, se reduce în m a r e parte la sugestie
şi, în o parte relativ minimă, la acceptarea rezonată a scopu
rilor". „Cum democraţia, între toate regimurile, este Statul
în care conştiinţa colectivă este baza cea mai largă şi frica
baza cea mai strimtă a supunerii, urmează că tocmai în
Statul democraţiei, sugestia, ca manifestare masivă, posedă
o importanţă capitală", (p. 66).
Să reţinem din acest citat rolul foarte important pe care
îl joacă sugestia în formarea conştiinţei colective pe care se
întemeiază orice Stat şi, în locul al doilea, faptul că, mai
ales în Statul democratic, sugestia are o importanţă capitală
Şi ne vom da seama de un grav cerc vicios care constitue
fundamentul democraţiei. (înţelegem, fireşte, „democraţia"
cum vom arăta mai jos, în sens larg, indiferent de forma
regimului în care e concretizată: monarhie constituţională, re
publică, ori chiar fascism).
In adevăr, dacă Statul democratic se întemeiază pe
conştiinţa colectivă; dacă aceasta, la rândul ei, este o su
gestie care invadează conştiinţa masselor şi dacă sugestia
£ste opusul reîlexiunii rezonate, apare limpede toată iluzia
m
care trăim că, adică, poporul joacă u n rol important în
conducerea Statului democratic. Analizând în concret, acea
stă i l u i devine şi mai evidentă.
Z e
4
In regimul democratic existent, e consacrată practica de

a enunţa probleme şi de a le desbate în faţa masselor. Ne găsim
însă, prin aceasta, într'o g r a v ă lipsă de proporţie, — cauză
fundamentală a iluziei numite democraţie. De-o parte este
oratorul care pune problema şi care, dacă nu se mărgineşte
numai la generalii ăţi persuasive, o şi rezolvă, teoreticeşte,
în modul cel mai fericit posibil. De altă parte este m a s s a
poporului, care doreşte binele, care îşi dă uşor adeziunea
celui ce-i promite binele, dar care este incapabil să pătrundă
în adâncul problemelor şi, cu atât mai mult, să cunoască
angrenajul lor în vieaţa de Stat. Evident că, în confruntarea
acestor doi factori — conducători şi conduşi — ai vieţii de
stat, lipseşte proporţia absolut necesară ca să putem vorbi
despre o conştiinţă colectivă şi o voinţă generală întemeiată
pe cunoaşterea realităţii, atunci când poporul îşi dă adeziu
nea. De fapt, în conştiinţa colectivă există un singur postu
lat: binele; voinţa generală a poporului urmăreşte un singur
obiectiv: binele; binele în general sau binele în frânturi, aşa
cum îi este prezentat sau i-se promite. Adeziunea lui se dă
aşadar în vederea binelui pe care îl vrea realizat, dar pentru
cunoaşterea în întregime a căruia nu are nici capacitatea
nici elementele necesare. Şi este atât de adevărat acest
lucru încât vedem că în faţa poporului partidul politic ca
atare nu contează decât în m ă s u r a în care realizează ceva
şi că regimul politic însuşi îi este indiferent dacă prin el se
realizează binele. Ceeace face de altmintrelea ca voinţa ge
nerală să aflueze când spre u n partid, când spre altul, iar
conştiinţa colectivă să adere în mod eroic chiar şi la regi
murile dictatoriale.
Neputând vorbi deci despre o conştiinţă colectivă re
zonată, nu vom putea afirma nici că poporul are un rol
efectiv în organizarea şi conducerea Statului. Hcest rol re
vine conducătorilor şi fiind vorba de democraţie, partidelor
politice. ftcestea, prin experienţe autorizate, actualizează în
conştiinţa poporului un scop ce trebue atins, sugestionează
massele asupra binelui ce se va realiza, pentru ca să poată
obţine o majoritate în numele căreia să preia puterea. Dar
nici actualizarea scopului de urmărit, nici aprecierea impor
tanţei sociale a binelui afişat şi cu atât mai mult, nici opera
de organizare şi g u v e r n a r e nu intră în atribuţia poporului
şi nici măcar în a acelei majorităţi pe care se întemeiază gu
vernarea. Toate acestea aparţin grupului restrâns al condu-
cătorilor partidului politic, care pe calea arătată aici a ajuns

să deţină puterea. Conştiinţa colectivă în materie de orga
nizare a Statului şi de g u v e r n a r e fiind cu totul subordonată
conducătorilor, înţelegem că au numai un rol fictiv, iluzo
riu. Şi aş adauge aici, dacă mi-ar fi permis să întrebuinţez
o frază vulgară, dar plastică şi adecuată, că democraţia
ca regim politic este prin excelenţă regimul în care „se duce
cu zăhărelul". Pentrucă, după cum am arătat, poporul (de-
mos) nu deţine nimic efectiv din ceeace constitue puterea
(kratos). In statele moderne cele mai democratice, dealtmin-
trelea, se recunoaşte că nu mai există o guvernare a popo
rului prin popor, ci numai o guvernare pentru popor ')•
Dacă acum, am voi să insistăm asupra deosebirei ce
există între regimul democratic şi un regim aristrocratic, a m
arăta că o deosebire esenţială între ele nu există. Şi într'unul
şi în celalalt puterea reală se află în mâinile unui grup re
strâns, variind doar criteriile de selecţionare a acestui grup.
De asemenea s'ar putea arăta că o deosebire esenţială —
reală, nu teoretică — nu există nici între regimul democrat
şi antidotul său actual: fascismul. Acesta, ca şi celalalt, se
întemeiază pe o conştiinţă colectivă şi guvernează în nu
mele unei voinţe generale tot atât de puţin rezonate, tot atât
de mult supuse sugestiei. Dar scopul nostru aici nu este
nici să pledăm pentru un regim împotriva celuilalt, nici să
aruncăm sau să exagerăm discreditul în care sunt ţinuţi
oamenii politici din partea multora. Scopul nostru este să
facem să se v a d ă consecinţele pe planul creştin ale faptului
că guvernările şi organizarea Statelor se întemeiază pe su
gestie şi, fiind vorba de democraţie, pe sugestionarea masse-
lor în mod activ. Hcest scop credem că îl vom putea atinge
dacă vom fi discutat mai atâi asupra principiilor, cari sunt
cuprinse în mod necesar în ideologia oricărui partid politic.
*
* *
Ţinta unui regim politic nu poate îi, în ultimă instanţă, decât
organizarea în anumit fel a Statului, din punct de vedere so
cial şi politic. Chiar un regim comunist, deşi în concepţia
comunistă „statul" trebue să dispară, nu se poate dispensa
de o organizare. Dar aceasta nu este posibilă dacă cei che
maţi să o îndrumeze şi să vegheze la realizarea ei nu o vor
') Cir. R. HUBERT: Le Principe d'Ăulortte' dans l'Organization Dâmocra-
tique, Libr. I, Gamber, Paris, 1926 pp. 9 - 1 3 .
3»
436 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-
îace în numele unui ideal care rezumă însăşi concepţia

de vieaţă, dacă apoi nu se vor întemeia pe o ideologie «
trasă din experienţa socială şi dacă nu vor ţine seama
contingentele actuale ale statului pe care v r e a u să-1 organize:
Nimic omenesc şi ordonat nu poate îi creat în concret îe
coordonarea acestor două fete ale naturii omeneşti, care
manifestă pe un plan spiritual prin activităţi şi necesiţi
spirituale şi pe un plan material prin necesităţi şi activitt
fizică.
Un partid politic, exponent al unui regim, nu poate îa
nici el abstracţie de acest imperativ al naturii. Când i
măreşte preluarea puterii, o îace în numele unui progra
în care lasă să se vadă, cel puţin sumar şi inexplicit, co
ceptia de vieaţă din care se inspiră, în care comprimă ide
logia favorită pe care o scoate din experienţă şi în cai
reîerindu-se la stările actuale, stabileşte obiectivele imedia
ce trebuesc atinse.
Se înţelege că ceeace pare mai important din punct (
vedere practic în programul unui partid politic este idei
logia care serveşte de izvor apropiat din care se inspir
organizatorii. In această ideologie se cuprinde deosebire
cea mai maniiestă şi de multe ori singura deosebire dinţi
programele diferitelor partide politice. Ea însemnează prii
cipii de organizare verificate în m ă s u r ă mai m a r e sau m;
mică prin experienţa din trecut, sau cel puţin verificate h
potetic prin conjunctura actuală. De aceea ea este acom<
dativă şi oportunistă; principiile ei nu conţin nimic absolu
nimic deîinitiv. - In strânsă legătură cu stadiul de organ
zare al unui stat, ea î m b r a c ă forme corespunzătoare. Rş
încât dacă u n partid politic ar nesocoti acest stadiu pri
ideologia pe care o împărtăşeşte, ar îi considerat revoluţie
nar şi aplicarea ei nici nu ar putea-o îace îără a provoc
tulburări mai mari sau mai mici. Dacă, de pildă, într'o mo
narhie constituţională, care este u n a din multele îorm
existente ale regimului democratic, un partid ar încerca tre
cerea la iorma republicană, acest lucru nu s'ar putea eîectui
fără revoluţie.
Dar oricât de importantă şi oricât de caracteristică esti
această ideologie care constitue scheletul ştiinţific al pro
gramelor politice, ea nu este întru totul şi numai sinteză <
experienţei sociale. Dacă ne vom gândi bunăoară, că o re
voluţie, în ordinea faptelor, însemnează o r ă s t u r n a r e a unoi
stări politice sau sociale, ne vom da seama că o revoluţie

nu este posibilă dacă, în prealabil, nu s'a produs o răstur
nare în însăşi ordinea ideilor. Este în firea lucrurilor ca
ideea să premeargă faptei. Or, răsturnarea ideilor presupune
o răsturnare de valori: ceeace, ieri a fost considerat bun,
drept, cinstit, adevărat, necesar, e t c , — astăzi, dacă e cazul,
îl considerăm rău, nedrept, necinstit, neadevărat, inutil etc.
Prin aceasta însă depăşim ordinea experimentală şi ne an
corăm adânc în ordinea morală, inseparabil legată de con
cepţia supremă ce avem despre vieaţă şi, în ultimă analiză,
despre om. — Este evident deci că şi ideologia unui partid
politic, chiar şi în cea mai practică parte a sa, nu se v a
putea întemeia numai pe judecăţi făcute în mod ştiinţific pe
baza experienţei sociale. In elaborarea unui program politic,
chiar în partea lui practică, v a avea un foarte m a r e rol,
deşi poate numai instinctiv, prin o dispoziţie sufletească
necontrolată, concepţia pe care conducătorii politici o au
despre rosturile şi scopul ultim al elementului social care
este omul. Cu alte cuvinte, ideologia unui partid politic cu
prinde în mod inevitabil atât principii extrase din judecăţi
făcute pe baza experienţei sociale, cât şi principii întemeiate
pe judecăţi cari exprimă latura transcendentală a lucrurilor.
Şi este de notat că aceste din urmă, deşi mai puţin aparente
şi de o importanţă mai puţin recunoscută, sunt totuşi cele
mai importante şi cele mai imperative în neîncetata trudă de
organizare a omenirii.
Acest fapt apare foarte lămurit dacă ne referim la mo
mentele istorice. In aceste momente de răscruce a istoriei
vedem că pivotnl schimbărilor îl constitue tocmai orientarea
transcendentală a celor ce le provoacă. Prin biruinţa creş
tinismului, de exemplu, organizarea societăţii este străbătută
de o nouă concepţie despre om, care, ca fiu al lui Dumne
zeu spre care ţintesc toate străduinţele şi suferinţele, câş
tigă o nouă valoare, o nouă demnitate. — Prin revoluţia
franceză şi a v â n d în vedere idealurile ei de libertate, ega
litate şi fraternitate, nu s'a făcut altceva decât s'a definit în
mod laic concepţia despre om adusă de creştinism. Dar
cum nu se poate contesta că în concepţia autorilor intrau
şi alte considerente decât cele din perioada premergătoare,
cum nu se poate contesta anume că revoluţia franceză a
fost făcută în numele ştiinţei de care poate dispune omul,
ne explicăm de ce a scos pe încetul conceptul de Dumnezeu
din preocupările de organizare a statelor. Ne explicăm de

ce locul lui îl ia conceptul de Umanitate. Acest concept ex
primă absolutul spre care se îndrepta omenirea. Prin revo
luţiile de după răsboiul modial şi în special prin revoluţia
bolşevică, vedem că conceptul Dumnezeu este de-adreptul
repudiat, iar conceptul umanitate e căzut în desuetudine
Acum, indiferent dacă această desuetudine însemnează o simpl "
eclipsă, o a m â n a r e din necesităţi practice sau o repudiere
întrezărim cum se conturează o nouă concepţie despre dem
nitatea şi valoarea omului. Aceasta rezultă din creditul mul
mai important decât în epoca precedentă ce se acordă pu
terii creatoare a omului, a omului stăpân al naturii şi î
acelaş timp produs material al ei. Concepţia materialist
care stă la baza regimului bolşevic orientează în acest sens
organizarea societăţii, şi o explică.
In ideologia unui partid politic, exponent al unui regim,
va trebui prin u r m a r e să deosebim, fiindcă le găsim îmbi-
nându-se în permanenţă, deoparte principii de acţiune ex
trase din experienţa socială, de altă parte principii cari re
zumă concepţia de vieaţă a conducătorilor. In timpuri de
linişte socială, acestea din urmă, discutate doar în cercurile
mai înalte, sunt învăluite, esenţa lor r ă m â n e obscură pentru
massa poporului, importanţa lor cade pe al doilea plan, primul
plan în atenţiunea generală fiind ocupat de preocupări p r a c
tice. In obscuritatea în care ajung şi din care, pentru massa
generală a celor conduşi, nici nu au parvenit să iasă vre
odată, ele constitue ceva de sine înţeles, ceva necontestat.
Ele trăesc sub forma unei ambianţe spirituale, alimentată
de sigur din partea doctrinarilor, ambianţă foarte necesară
de altcum şi extrem de utilă pentru dominarea masselor.
*
* *
Cunoscând, în liniile esenţiale, conţinutul oricărui pro
g r a m de partid, ne putem apropia cu un pas de subiectul
acestui studiu. Programele partidelor politice cuprind prin
cipiile de guvernare şi organizare a Statului. Este evident
deci că în ele vom putea descoperi şi obiectul asupra căruia
se poate produce eventual sugestiunea masselor. Totuşi noi
nu abordăm încă această chestiune. Socotim utile în prea
labil alte precizări. Acestea — în legătură cu sugestiunea.
Definiţia cea mai simplă a sugestiunii şi cea mai ade
cuată din punctul de vedere al consideraţiunilor noastre —
este cea care se desprinde din citatul cu care introducem
prezentul studiu. Sugestiunea este o însuşire, o acceptare a

unor scopuri pe care le fixează altul şi asupra cărora nu
rezonezi. Este important de ştiut cari sunt motivele pentru
cari îţi însuşeşti scopurile fixate de altul, precum şi cauzele
cari te împiedecă să rezonezi. Toată politica, în regimul de
mocrat, la aceasta se r e d u c e : să se fixeze scopuri (de sine
înţeles, pentru a fi atinse) şi acestea să fie acceptate de popor.
Aşa dar, cari sunt cauzele pentru cari acceptăm sco
purile propuse de altul?
înainte de toate nu poate fi vorba de o acceptare a lor
până ce acest altul nu le-a fixat el însuşi. Dar într'o orga
nizare cu scop politic şi social cum este partidul politic, a
cărui raţiune de a îi constă tocmai în enunţarea şi realizarea
neîntreruptă a unor scopuri generale, acestea sunt preconi
zate de unul sau mai mulţi — dar totdeauna puţini la n u m ă r
— protagonişti, cari prin puterea şi în m ă s u r a spiritului lor
au desluşit, în o situaţie politico-socială dată, obiective a
căror eventuală realizare concordă în oarecare m ă s u r ă cu
necesitatea de a se organiza. Depinde de factorul personal
— aproape imposibil de definit şi în care calităţile intelec
tuale şi morale se întregesc cel puţin cu ceea ce se numeşte
şansă, noroc — depinde de îactorul personal pe care îl rea
lizează aceşti protagonişti, că scopurile preconizate de ei să
îie luate în considerare în massele poporului. Şi dacă acest
factor personal l-am exprima printr'o noţiune mai uzitată,
ca de ex. prin noţiunea de autoritate, am putea conchide că
una din cauzele pentru cari acceptăm scopurile propuse de
un partid politic o constitue autoritatea conducătorilor lui.
— Dar depinde şi de concordanţa pe care o simt massele
între dorinţele lor şi obiectivele ce se enunţă.
Când protagoniştii unor idei de organizare ajung să fie
cunoscuţi şi apreciaţi pentru valoarea lor personală şi când
de altă parte, scopurile pe cari le afişează găsesc rezonanţă
într'un grup de oameni sau într'o clasă socială, un partid
politic poate să ia naştere şi prin u r m a r e se oîeră ocaziunea
de a-ţi însuşi scopurile pe cari el le preconizează. Apare
însă limpede că motivele cari te îndeamnă să aderi la sco
purile şi în general la ideologia acestui partid sunt de pro
venienţă dublă. Unele sunt allogene, întemeiate exclusiv pe
creditul moral, altele autogene, născute din concordanţa sco
purilor spre cari nizueşti tu însuţi, cu scopurile aîişate de
partid. Propaganda politică îace în mod constant această
distingere pentru a câştiga partizani. Ea exaltează c a l i t ă ţ i l e !

personale ale conducătorilor proprii, denigrând în acelaş timp I
pe cei ai altor partide şi demonstrează că scopurile tale sunt 1
cuprinse şi vor putea îi înfăptuite numai prin ideologia şi I
cadrele partidului respectiv. |
Precizarea acestei duble origini a cauzelor pentru cari |
acceptăm scopurile propuse de altul era necesară. Ea ne |
indică dubla origine a sugestiei sub imperiul căreia am putea |
eventual să cădem. Dar tot atât de necesar este să analizăm 1
şi cauzele pentru cari cineva acceptă scopurile propuse de J
altul, fără a rezona a s u p r a lor. I
In această privinţă trebue să remarcăm înainte de toate j
că nimeni nu acceptă scopurile propuse de altul, îără ca o ;
necesitate, mai mult sau mai puţin stringentă, să-1 determine.
Nimeni nu iscăleşte o poliţă şi cu atât mai puţin o poliţă în ;
alb, dacă nu-1 împinge nevoia. Or, vieaţa socială este cea ,;
dintâi necesitate care îl stăpâneşte pe om. Omul este, prin
natură, social; iată un a d e v ă r cunoscut şi recunoscut. De-
câteori i-se prezintă ocaziunea unei organizări, care în esenţă
nu este decât realizarea acestui imperativ natural, el poate
să participe eventual. In complexitatea vieţii sociale de astăzi,
când circumstanţe pozitive de drept şi de îapt stânjenesc
sub nenumărate îeţe libera exercitare a impulsului natural
de organizare, individul, ca şi massele, este de multe ori
silit să adere la organizare. Putem spune chiar că e totdeauna
silit în oarecare măsură. Rşa că acceptarea scopurilor propuse
de altul, în speţă de un partid politic, se îace datorit unei
tare, în care ceeace este natural este grevat de tot artificiul
societăţii.
Dar este evident că, dacă prin natură şi circumstanţe
suntem împinşi către organiza şi chiar către o anumită or
ganizare, cauzele acceptării nerezonate a scopurilor propuse
de iniţiatorii unei organizaţii nu trebuesc căutate în acest
fapt. Silit s a u liber, în m ă s u r a în care circimstanţele sociale
te constrâng sau îţi permit, nimic nu te împiedecă să rezo
nezi. De altă parte, o acceptare în această materie implică
totdeauna o consimţire, un asentiment, care la rândul său
implică şi el o judecată, un raţionament, ori cât ar îi acesta
de redus şi sumar. Prin u r m a r e nu putem vorbi de o accep
tare nerezonată — şi deci nici de sugestie — a scopurilor
sociale şi politice propuse de un partid, câtă vreme mai a v e m
o fărîmă de libertate de a alege între partidele ce ni-se oîeră
şi câtă vreme la baza alegerii pe care o îacem găsim o ori

cât de redusă raţionare. In aceste cazuri putem vorbi even
tual de constrângere sau chiar de tiranie, şi de eroare, dar
nu de sugestie.
De sugestiune poate îi vorba numai când acceptăm
scopurile propuse de altul îără ca u n raţionament să ne
ilumineze însuşi asupra lor. Ori acest lucru este posibil. E
posibil să aderăm, să ne dăm asentimentul la ceva ce nu
cunoaştem >). Fiind vorba despre scopuri sociale şi politice,
este posibil să le admitem şi să ţinem la ele îără a raţiona
asupra lor. In regimul democratic această posibilitate devine
fapt pe care observaţiunea ni-1 arată ca îoarte îrecvent. Po
porul când aderă la programul unui partid politic o îace, după
cum a m arătat în introducere acestui studiu, în vederea
binelui, dar el nu analizează, îiindcă nu este capabil să a n a
lizeze programele politice în întregul lor complex. Astîel, pe
lângă scopurile pe cari le sesizează şi a s u p r a cărora poate
raţiona, el acceptă şi pe celelalte scopuri fixate în program
şi pe cari le ignorează.
„... In Statul democratic, spune profesorul Laun în textul
citat, sugestia ca manifestare masivă, posedă o importanţă
capitală". După consideraţiunile de mai sus credem că putem
susţine că nu numai în masse poate a v e a loc sugestiunea.
Individul independent de îebra masselor, individul care, cum
se spune, nu îace politică, poate deveni şi el subiect al suge-
stiunii, ori chiar cetăţeanul cult care nu se ocupă de proîe-
siunea lui poate îi victima unei sugestiuni în acel, pentru el,
unic moment de preocupare politică în care îşi îndeplineşte
elementara datorie de a-şi da votul. Pentrucă şi el poate
ignora scopurile, în totalitatea lor, în programul partidului
îavorit.
Rezultă din cele premergătoare că, deşi nu unica, dar u n a
dintre condiţiile esenţiale pentru ca sugestia să poată a v e a
loc este ignoranţa. Zicem condiţie, nu cauză. Dar dacă vom
considera că în îenomenul sugestiei doi sunt iactorii cari
participă şi anume cel ce sugestionează şi cel ce este suge
stionat şi dacă vom r e m a r c a apoi că dintre aceşti îactori
numai primul este activ pe când al doilea e pasiv, ne vom
da seama că sugestiunea se v a produce cu atât mai uşor
cu cât cel ignorant va îi şi el mai activ. Ori, în regimul de-
l
) Cir. IOSEPH DE TONQUEDEC: La critique de la connaissance, Paris
1929. Cap. Lc jugement p. 194 şi urm,
442 Nr. 7-8
mocratic care, după cum am arătat, se întemeiază pe iluzi

puterii şi voinţei poporului, ignoranţa acestuia este împinsă
de-a dreptul, spre acţiune. Aşa încât ignoranţa trebue consi
derată nu numai ca o condiţie ci şi ca o adevărată cauză
sugestiunii în regimul democratic. Evident, noi nu căutăm
aci să arătăm cauzele sugestiunii. Dar iiind ignoranţa pusă
la contribuţie în mod activ prin practica democratică, vom
înţelege ce rol important joacă — atât prin latura ei nega
tivă cât şi prin sentimentul poporului că el este cel care
deţine puterea şi dispune. Intemeindu-ne apoi pe faptul că
poporul e ignorant, vom putea sesiza în linii mari domeniile
asupra cărora se pot resimţi consecinţele nedorite ale suges
tiunii masselor. Aceasta, revenind la conţinutul ideologic al
programelor partidelor politice.
In programul unui partid politic am deosebit principii
de acţiune extrase din o dublă sursă: din concepţia de vieaţă
a conducătorilor şi din experienţa socială. Pentru a contura
domeniul asupra căruia se pot resimţi aceste consecinţe, e
suficient deci să ne întrebăm: Ce ştiu massele, cât sesizează
chiar majoritatea intelectualilor devotaţi, în subordine, ai
unui program politic, din ceeace se cuprinde transcedental
în ideologia unui regim? — Răspunsul conform cu realitatea
nu poate fi decât foarte scurt: nimic. Mulţimile muncitoreşti,
de pildă, pe cari se sprijină comunismul, după ce prin suge-
stiune ajung să adere la ideologia acestuia, cu siguranţă că
nu cunosc nimic din fundamentul filosofic al doctrinei comu
niste. Tot astfel poporul francez, aclamând ideea de libertate,
care mai apoi a dus democraţia franceză la duşmănia Sta
tului faţă de Biserică, nu aclama, cu certitudine, acest din
u r m ă fapt. Mulţimile de atunci, ca şi cele de astăzi, indivizii
neamestecaţi în luptele politice şi sociale, cu excepţiuni ne
însemnate din punct de vedere numeric, sugestionaţi pentru
programul unui partid, dau conducătorilor acestuia posibilitatea
de a acţiona „în numele" poporului", chiar când concepţia lor
de vieaţă nu este identică cu a acestuia şi de-a o traduce
în practică atunci când ajung la putere.
Dar aci mai trebue să facem o observaţie, pe care o
găsim şi în următorul citat aflat în cartea „Psychologie des
Foules" (1913 p. 53) alui Gustave Le Bon: „Numai făcându-mă
catolic, spunea Napoleon la Consiliul de Stat, am putut ter
mina răsboiul Vendeei; făcându-mă musulman m'am stabilit
în Egipt, făcându-mă ultramontan a m câştigat pe preoţii din
Italia. Dacă aş guverna un popor de evrei, aş restabili

templul lui Solomon". însuşi Gustave le Bon i) notează că „toţi
oamenii de guvernământ ştiu astăzi c e este eronat în ideile
fundamentale (ale mulţimilor), dar influinţa acestora fiind încă
foarte puternică, ei sunt obligaţi să guverneze după principii
în adevărul cărora ei au încetat să mai creadă".
Printre ideile fundamentale ale masselor Le Bon nu
mără şi pe cele religioase. Noi vom adauge că orice con
cepţie de vieaţă exprimă o credinţă religioasă. Dar este
evident că dacă un partid politic anunţă o concepţie de
vieaţă pe care însuşi poporul o împărtăşeşte şi dacă con
ducătorii acelui partid „se fac" a o împărtăşi şi ei, deşi
„au încetat să mai creadă", sugestionarea masselor este cu
atât mai adâncă, fiindcă se întemeiază nu numai pe igno
ranţă ci şi pe rea credinţă. Faptul este frecvent şi foarte im
portant. II găsim în împrejurarea că multe partide democra
tice îşi însuşesc programe afirmativ creştine în cari — după
cum se dovedeşte când ajung la realizări — nu cred. Con
secinţele cari pot u r m a sunt evidente.
Acelaş lucru se întâmplă în mare m ă s u r ă şi în ce pri
veşte ideologia practică, principiile care rezumă experienţa
ştiinţifică a partidelor politice. Acţiunea de lămurire a po
porului prin întruniri şi publicaţiuni poate da ce, e drept,
unele idei vagi asupra lor, dar e foarte îndoelnic că massele
pot sesiza şi raţiona pe baza acestora asupra conţinutului
real al lor. Sugestionate totuşi din partea unui partid, m a s
sele le vor accepta, iar partidul ajuns la putere v a acţiona
„în numele poporului". Acest fapt poate îi iarăşi plin de
consecinţe.
Intr'un singur domeniu se pare că sugestiunea masselor
nu poate avea consecinţe morale. Şi anume în domeniul
realizărilor concrete. Când un partid politic anunţă în pro
gramul său îapte concrete a căror realizare o promite şi
dacă în aceste îapte nu sunt angajate principiile de cari
am vorbit mai sus, poporul dându-şi adeziunea, o îace
pe baza unei voinţe exprese. Pentru împroprietărire şi
conversiune bună oară, ţăranii şi-au dat asentimentul,
acestea constituind o revendicare a lor. Tot aşa pentru
votul universal etc. Dar dacă principiile a s u p r a cărora
am insistat sunt angajate, consecinţe nedorite pot să aibă
•) Op. cit. p. 50.

loc. Dacă un partid, de exemplu, anunţă în programul său

că va respecta sau chiar v a susţine Biserica, dar în reali
tate nu are de gând să respecte în acţiunea lui de guvernare
doctrina ei, nici să-i înlesnească îndeplinirea misiunii pentru
care a fost creată, conducătorii partidului socotindu-o doar
ca pe o instituţie subordonată Statului, de sine înţeles că
adeziunea la acest program poate îi iarăşi plină de consecinţe.
*
Nu credem necesar să insistăm mai mult, arătând cari
sunt domeniile în cari pot u r m a consecinţe nedorite pe u r m a
sugestiunii poporului de către partidele politice. Dar din cele
arătate p â n ă aci credem că se vede, că acestea pot urma în
special în domeniul religios, în domeniul concepţiei de vieaţă.
Faptul este îoarte important de a îi remarcat şi impune
multă atenţie şi o acţiune hotărîtă din partea celor ce măr
turisesc concepţia de viaţă creştină. In deosebi în ţara noa
stră, unde partidele politice, atât cele ce se numesc demo
cratice cât şi cele „îascizante" şi cu tendinţe dictatoriale,
uzează în propaganda lor de noţiunea „creştin" sau se de
clară sprijinitori ai bisericii creştine; unde — ca şi în alte
ţări de altmintrelea — partidele politice, indiîerent că se nu
mesc democratice sau dictatoriale, caută să preia puterea şi
să se menţie la guvern prin câştigarea adeziunii poporului,
datoria tuturor celor buni este să stea strajă neadormită. Să
stărue mereu, pentrucă spiritul creştin să îie o realitate vie
în gruparea politică din care îac parte. Şi să grijască mai
ales ca, la guvern, partidul să nu se abată dela liniile creş
tine îixate în ideologia programatică pe care a înîăţişat-o mul
ţimilor. — Nu vorbim, îireşte, de grupările politice duşmane
spiritului religios şi bisericii. In aceasta, din capul locului,
creştinii n'au ce căuta. E datoria tuturor să le combată.
Dr. NICOLAE POPA

BOLŞEVISM ŞI CREŞTINISM
Veşnic de veghe la postul său de păzitor al dreptei credinţe

şi de îndrumător într'ale vieţei celei cu adevărat după rânduială
dumnezeiască, Sf Părinte a semnalat de repetate ori, şi cu deose
bită îngrijorare, primejdia mare a zilei: bolşevismul. Puternica en
ciclică socială, de răsunet mondial, „Quadragesimo Anno* (15. V.
31), priveşte în faţă şi demască fără milă acest duşman feroce a
tot ce-i creştin şi divin. Comunismul, odrasla socialismului (aşa
se precizează în numita enciclică) „urmăreşte, în doctrina şi acţiu
nea sa, nu în taină şi pe căi lăturalnice, ci pe faţă, la lumina zilei,
şi cu toate mijloacele, chiar şi cu cele mai violente, un dublu
obiectiv: cea mai implacabilă luptă de clase şi totala dispariţie a
proprietăţii private. Spre ajungerea acestui scop nu-i nimic ce n'ar
îndrăzni; nu e nimic ce ar respecta. Unde a pus piciorul în prag,
se arată de o sălbătăcie şi de o inumanitate de necrezut, încât
rămâi înlemnit, după cum dovedesc îngrozitoarele masacre şi rui
nele ce se ridică, în mormane uriaşe, pe întinderi fără margini în
Europa Răsăriteană şi în Asia. Că în ce măsură e adversar şi
duşman declarat al sfintei Biseric', şi chiar şi al lui Dumnezeu, o
arată, vai! cu vârf şi îndesat, experienţa şi o ştiu cu toţii prea bine.
Nu socotim chiar de loc a fi necesar să mai atragem luarea aminte
a bunilor fii ai Bisericei asupra naturii, pe cât de impii pe atât de
injuste, a bolşevismului. Cu toate acestea Noi nu putem privi decât
cu profundă durere nesocotinţa acelora cari, neluând în seamă a-
ceastă primejdie ce bate la uşă, şi dedându-se unei pasivităţi de
Iaşi, îngăduie să se răspândească în toate părţile doctrine ce tind,
prin violenţă şi asasinate, la distrugerea întregei societăţi. Merită
mai ales să fie osândiţi pentru inerţia lor, cei ce întrelasă să su
prime ori să schimbe stări de lucruri cari exasperează spiritele
masselor şi pregătesc astfel calea spre răsvrătire şi spre prăbuşi
rea societăţii".
Aşa pune la punct chestia bolşevismului Capul Creştinătăţii
într'o scrisoare menită Urbi et Orbi. Şi cotidianul Vaticanului,
semioficiosul 0sservatore Romano", pe temeiu de date şi fapte
9
riguros controlate, face zi de zi adeverirea cuvântului pontifical.

Care cuvânt, la rândul său, n'a încetat şi nu încetează să răsune
mereu în pustiul atâtor conştiinţe aţipite, pe cari însă ţine să le

trăiască Ia realitate cu orice preţ. Pentrucă altfel se apropie pră
pădul pus la cale de duşmanul comun: bolşevismul, care „ameninţă
totul; ameninţă lumea întreagă, până şi sanctuarul familiei, statul
şi societatea...; încearcă să pătrundă pretutindenea, precum, durerel
a şi pătruns în atâtea locuri, fie prin violenţă, fie prin intrigă, fie
prin sforărie, mergând până la îmbrăcarea aparenţelor celor mai
bune intenţiuni. Şi multă lume, din nefericire, se lasă trasă pe
sfoară până la a nu mai vedea, respectiv până la a se purta ca
unii ce nu mai văd primejdia comună, în faţa căreia asistă impa
sibili dacă nu printr'alta, apoi printr'o conivenţă negativă, decumva
nu se trece pozitiv la manifestări direct în profitul real al acestei
forţe ce ameninţă totul şi care are un program de ruină socială"
(Alocuţia din 11. 5. 36).
A doua zi după aceea, în 12 Maiu c, cu prilejul inaugurării
Expoziţiei Mondiale a Presei Catolice, acelaş Vicar al Domnului,
care e şi un fiu al veacului său, atrage din nou atenţia lumii cre
ştine, în calitate de fiu al acestui veac, — cum însuşi a ţinut să
remarce — asupra pericolului roşu. „Cel dintâiu, cel mai mare şi
cel mai general pericol e, fără îndoială, comunismul sub toate as
pectele şi pe toate treptele sale. Pentrucă ameninţă totul, acaparează
totul, se infiltrează pretutindenea, făţiş ori pe furiş, atacând: demni
tatea individuală, sfinţenia familiei, ordinea şi siguranţa societăţii şi
mai cu seamă religia, mergând până la negarea fără perdea a lui
Dumnezeu şi in deosebi a religiei catolice. O bogată şi, din păcate,
foarte răspândită literatură scoate mereu în relief acest program.
Pilde trecute în faptă, ori numai încercate, în anumite părţi de lume
(Rusia, Mexico, Spania, Uruguay, Brasilia) întăresc celea de mai
sus. — Primejdie de proporţii universale. Şi încă de o universali
tate mereu şi fără ocol proclamată şi lăudată, pusă apoi în practică,
desvoltată pe calea unei propagande ce nu cruţă nimic. Universali
tate cu atât mai primejdioasă, — şi acesta e cazul mai nou, — cu
cât îşi însuşeşte atitudini mai puţin violente şi în aparenţă mai
puţin impii, ca astfel să poată pătrunde şi în ambianţe altminteri mai
puţin accesibile şi să poată obţine — cum se şi întâmplă aievea, —
conivenţe de necrezut, ori cel puţin tăceri şi o toleranţă de-un ne
preţuit avantaj pentru cauza răului şi cu cele mai funeste urmări
pentru cauza binelui*. — Se poate vorbi mai precis şi mai categoric?
Şi să nu se uite că toate acestea le-a spus Piu XI nu pentru un
cerc restrâns de intimi, ci pentru toată lumea ce cugetă şi simte
creştineşte, şi cu ferestrele larg deschise şi cu glas înalt, dela înălţimea
Vaticanului, ca să audă şi surzii.
I.
Rămâne în veci adevărată vorba Psalmistului: Adânc pe adânc
cheamă (Ps. 41, 8)... Liberalismul, cu sistemul său economic ce
crează mulţimile proletare') şi cu teoriile sale ideologice privitor
la drepturile poporului, libertatea şi egalitatea tuturor, neatârnarea
omului de Dumnezeu, de legile lui, de biserică şi de conştiinţă, a
2
dus fatal la socialism ). Iar odată ajunşi aci, nu trebuie decât un
pas şi suntem în plin bolşevism.
Pasul ştim că s'a făcut. Şi acum suntem în faţa alternativei:
ori acceptăm pe toată linia şi realizăm spiritualitatea creştină, ori
vom fi covârşiţi de puhoiul comunist materialist. Creştinătatea e
provocată să facă dovada faptelor, nu a dulcegăriilor retorice. Pen
trucă altfel e ameninţată să fie extirpată de forţa brutală a mate
rialismului în vijelioasă şi necruţătoare acţiune.
Să nu se uite: bolşevismul nu-i nimic altceva decât extrema
stângă, revoluţionară şi fanatică, a socialismului. Temeliile doctri
nare le sunt aceleaşi. Lenin e ucenicul lui Marx şi Engels. Arma
tura doctrinară a bolşevismului e marxismul, cu teoria sa despre
3
materialismul economic şi istoric ). Iar cu aceasta s'a spus totul.
Odrasla seamănă întru toate cu părintele său. Atâta doar că-1 în
trece în violenţa vorbei şi în sălbătăcia executării planului. încolo
obiectivul e acelaş: distrugerea actualei aşezări sociale, ca să fie
clădită alta, după alte principii.
Acele principii le cunoaştem. S'au rostit dela atâtea tribune,
s'au dat tiparului de atâtea ori şi s'au răspândit cu atâta neostoită
râvnă, că le ştie şi frunza şi iarba. „Alles Sein ist Materie = Tot
ce fiinţează e materie", susţine Engels, corifeul socialist. Prin
urmare: suflet, viaţă viitoare, Dumnezeu şi tot ce comportă aceste
noţiuni — nu înseamnă nimic. Sunt simple fleacuri. Ca şi religia»
Ca orice religie. După a dânsului înţelepciune: „Ori de ce religie ar fi
vorba, aceea nu-i altceva decât reoglindirea fantastică a acelor forţe
în capetele oamenilor, cari le stăpânesc existenţa zilnică; o reoglin-
dire în care forţele terestre prind forma suprapământescului". Re
ligia e o „mască", un „costum" şi se va stinge de sine când nu
*) Proletari se numiau în vechea Roma cetăţenii cari, fiind săraci lipiţi

pământului, a trebuit să fie scutiţi de dări în bani către stat, rămânând să se
achite de datorinţele către patrie prin singura lor avere: copiii, proles. (Cicero,
De republica, II, 22, 40).
V Cf. I. BIEDERLACK S. J.\ Die soziale Frage*. Innsbruck, 1913, pag.
84-85.
') Cf. N. BERD1AEFF: Probleme du Communisme. Paris, 1933. Pag.
17-19.
!
va mai avea ce să reoglindească Liebknecht, mai practic, deşfig.

simulează indiferentism faţă de religie, totuşi arată căi ce crede c|F
ar duce grabnic la lichidarea ei: „La ce bun să vâslim în imenşi»?
tăţile ceriului şi să declarăm războiu lui Dumnezeu — care stăpâ* .
neşte acolo sus, în văzduh? Mai bine să punem mâna pe stat, şL
atunci religia nu ne va mai da bătaie de cap. Nu încape îndoială
că trebuie să luptăm şi împotriva acesteia din urmă, dar nu aşa făţiş
ca împotriva statului. Trebuie să mobilizăm şcoala în contra bise- -
ricii, pe dascăl împotriva preotului. Partidul nostru e partid de
ştiinţă. Decât: ştiinţa e duşmana religiei. Ştiinţa să poarte numai
grijă de şcoli bune: acesta-i cel mai bun mijloc de folosit împotriva
religiei. In ce mă priveşte, ţin să mărturisesc fără reticenţe: eu
sunt ateu. Dar pentru moment trebue să declar că între exigen
ţele noastre nici una nu e aşa practică, ca acest principiu: Religia
2
e chestie privată" ).
Aici o mică paranteză. Vorba cu: „Religia e chestie privată"
e o simplă vorbă lată, în care nici un socialist ce se respectă n'a
crezut şi nu crede. Der Zimmerer, una din revistele socialiste ger
mane, nu mai lasă în această privinţă nici o nedumerire. „Propo
ziţia: «Religia e chestie privată*, trecută şi în programul partidului
social democrat, e tâlcuită de unii, precum se ştie, în sensul acela
că socialdemocraţia nu trebue să se ocupe cu probleme religioase;
şi cel ce ar face-o, ar greşi împotriva programului de partid. Ei
bine, propoziţia împricinată nici n'a avut nici nu are înţelesul ce
i-se atribue. Cel ce observă niţel mai bine programul, află numai
decât că postulatul: religia trebue declarată chestie privată, se cu
prinde în partea a doua a programului, unde sunt înmănunchiate
principalele noastre pretenţii faţă cu actualul stat de clase. Tocmai
de aceea propoziţia respectivă nu vrea să zică nimic altceva decât
că statul trebuie să privească religia ca o chestie privată; că prin
urmare, statului nu-i stă în voie să facă cheltuieli pentru nici o
comunitate religioasă; că statul n'are dreptul nici să favorizeze, nici
să nedreptăţească vre-o religie... Socialdemocraţia, în calitatea sa de
concepţie de lume, nu poate avea faţă de biserică nici o altă poziţie
decât că respinge mijloacele ei de a înşela lumea şi atacă cele mai
3
multe învăţături ale ei" ). Pe asigurări ca aceasta, a lui Bebel,
într'o pagină a celebrei sale opere: Die Frau: „Noi nu desfiinţăm
V Cf. ENGELS: Diihrings Umwălzung der Wissenschajt, pag. 304; Ludwig

Feuerbach pag. 65; 305; „Neue Zeit" 1894, fia: Dr. FR. KL1MKE: Sozialismus
und Christentum. Innsbruck, 1919, pag. 4 5j.
*) Protocolul Congresului de Halle lb90. Pag. 175 sq.
») Cf. K6LN. VOLKSZE1TUNG, Nr. 230 din 1902. (La: KLIMKE, o. c.
pag. 17-18).
nici pe Dumnezeu, nici religia (parcă asta dela bunăvoinţa sindi

caliştilor ar atârna! D. N.); dar când va ajunge socialismul la putere,
religia va dispare de sine", n'a clădit nici un creştin cu scaun la
cap. Şi nici nu poate clădi. Odată ce pentru socialişti nici chiar
jurământul nu-i cuvânt ce ar trebui ţinut faţă cu nesocialiştii. A
spus-o doar însuşi Bebel în congresul partidului, la Ltibeck: „Noi,
socialdemocraţii, am declarat-o şi în camera saxonă: jurăm, dar
socotim jurământul o formă goală... de care nu ne împiedecăm când e
să votăm..." Şi se ştie şi vorba cinică a lui Troelstra, un alt mata
dor socialist: „De şase ori am jurat credinţă reginei, dar asta încă
1
nu înseamnă mărturisire politică" ). Şi, de sine înţeles, nici cuvânt
care să oblige.
Obligator în cadrele acestui curent a fost socotit un singur lucru:
să se primească şi să se însuşiască vederile lui Karl Marx, evreul
exacerbat. Vederile acestuia însă, în ce priveşte religia, sunt cele
arhicunoscute: „Omul îşi formează religia şi nu religia pe om".
(Idee copiată după Feuerbach). „Religia e un opium pentru popor".
Tocmai de aceea: „Suprimarea religiei, carea e un bine iluzoriu al
poporului, e un postulat al adevăratului său bine". „Religia e numai
soarele iluzoriu care se învârte în jurul omului numai atâta vreme
2
cât acesta nu se mişcă în jurul său" ).
In lumina acestor orientări e de înţeles dispreţul afişat de
adepţi de-ai lui Marx, mai vorbăreţi decât el, faţă de religie şi de
tot ce este în legătură cu ea. Un anumit Rlgault se grozăvia în
1871 că de-ar fi el prefect de poliţie numai douăzeci şi patru de
ore, şi-ar începe slujba cu aceea că ar lansa un mandat de arestare
în contra cetăţeanului zis Dumnezeu.. Pe-un registru comunard un
preot era trecut ca un oare care ce se dă de servitor al unui anu
mit individ numit Dumnezeu. Vollmar îşi bate joc de Pronie, ca
de un cuvânt stupid şi fără sens. Preoţii sunt prezentaţi, in bloc,
drept minciuni ambulante, iar biserica razim şi unealtă a capita
3
lismului exploatator şi robitor ). In aceeaş vreme fiind cea mai
odioasă piedecă în calea emancipării proletarilor din jugul preju-
diţiilor şi a celor ce-i asupresc. Mântuirea fireşte că nu poate
veni decât pe calea realizării în întregime a doctrinei marxiste;
doctrină foarte nimerit caracterizată de cineva: desăvârşită para
frază a crezului mesianic evreiesc').
') La Klimke o. c. pag. 6.

») RUGE-MARX: Deutsch-Franzâsische Jahrbăcher. Paris, 1844. pag. 71.
») Cf. A. M. WE1SS. O. P. — L. Collln: Apologie du Chrtatianisme. Paris-
Lyon. voi. VII. pag. 100. 104.
«) Cf. Dr. FEjâR LAJOS: Zsiddsăg. Budapest. Pag. 129-131.
5
Şi spiritul acesta de vrăşmăşie faţă de religie, îndeosebi faţă

de catolicism, se menţine şi se cultivă şl astăzi. „Socialismul, scrie
1
marxistul belgian M: Koullsher ) — chiar şi dacă nu-i antireligios,
e, incontestabil, anticatolic... In domeniul învăţământului, în do
meniul legislaţiei, privitor la familie, în domeniul educaţiei, acţiunea
catolică se opune acţiunei socialiste. Şi de aceea a zice că cineva
poate fi catolic şi socialist în acelaş timp, înseamnă a nu cunoaşte
adevărul". Aşa stând lucrurile, urmarea e limpede: răsboiu de ex
terminare împotriva celui ce nu-i chip să fie înduplecat. Fără scru
pule şi fără alegere de arme, orice armă fiind binevenită, dela ex-
pectoraţia de club şi până la bârfeli date tiparului şi încăerări sân
geroase pe stradă. Se are în vedere atâta: să iasă biruitoare teza
marxistă. In acest scop e permis orice. Cel mai puţin lucru e
minciuna. De aceea: să se susţină sus şi tare despre catolicism, că
operează mână în mână cu capitalismul, că religia e o temniţă; că
!
Fr. Mauriac scriind Viaţa lui Isus aşa cum a scris-o ), a oferit
lumii cugetătoare un dureros spectacol de renunţare a raţiunii ome
neşti la deprinderea drepturilor sale, la nevoia sa de a şti, de a
explica, de a înţelege; eă religia, — trivial ridiculizată — e o afa
cere bănească; preoţimea o şleahtă de farsori; organizaţiile catolice
8
o primejdie pentru binele obştesc; şi alte insanităţi de acestea ).
Pe acest „front" socialiştii, de orice colorit ar fi, — şi sunt mulţi
şi de multe colori*) — una sunt. Ştiu ei bine: calumniare audacter
semper aliquid haeret.
II.
In arta de a bârfi şi în furia de a stârpi tot ce-i drag şi sfânt
sufletului credincios, pe socialdemocraţi nu-i întrece nimeni, afară
de fraţii lor mai „avansaţi" şi mai consecvenţi principiilor de bază
ale mişcării marxiste: bolşevicii. Aceştia au atins culmea. Docili,
şi ataşaţi fără nici o rezervă, funestului răsvrătit împotriva lui
Dumnezeu şi a ordine! sociale, — lui Lenin — cârdăşia aceasta a de*
venit o forţă mondială destructivă.
Manifestul Comunist al lui Marx şi Engels, dela 1847, era
incendiar în fraze şi sugestii. Practica bolşevică cu graiul, în scrisi
şi cu fapta, întrece însă tot ceeace s'ar fi putut prevedea atunci.
') Cf. M. KOULISHER: L'tglise devant le socialisme. Pag. 60-62.
s
) Cf. /. MICLEA: Cum se scrie viaţa lui Isus. («Cultura Creştină*. Nr. 8,
1936).
*) Amănunte la toate acestea vezi în Dossiers de F Action Populaire,
No. 368 din 25. VII. 36 (pag. 1619 -1640).
*) Cf. I. MESSNER: Die soziale Frage der Gegenwart. Innsbruck, 1934.
Pag. 390-422.
Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINĂ
Grosolănie în formă, barbarie în fond: asta-i caracteristica tacticei

leniniste. „Trebuie să combatem religia: iată Abecedarul marxis
mului integral". Aşa declară Lenin, sinistrul papă al marxismului
integral. Gândul lui este să aşeze aici pe pământ împărăţia omului
în locul împărăţiei lui Dumnezeu. In vederea acestui scop sunt a
se folosi orice mijloace, fără nici o consideraţie la moralitatea ori
imoralitatea lor. „Trebuie să fim gata, — zice numitul corifeu —
la orice jertfe şi, la caz de lipsă, chiar şi la a ne folosi de orice
cale ne estegcu putinţă: de şiretlicuri, artificii, metode ilegale; gata
a tăcea ori a disimula adevărul; scurt: noi ne scoatem morala din
interesele luptei de clase». Cu alte cuvinte: pentru morala comu
nistă nu există decât un singur normativ: interesul material. Şi cine
se opune acestui interes e duşman ce trebuie sdrobit. Fireşte, în
primul rând ideea lui Dumnezeu şi religia, care, după Lenin e „un
fel de absint de proastă calitate, în care sclavii capitalismului îşi
îneacă figura lor de om şi dreptul ce-1 au de a duce o existenţă
convenabilă, demnă de o fiinţă omenească". „Un milion de mâr-
şăvenii, de fărădelegi, de violenţe şi de contagiuni fizice sunt cu
mult mai puţin primejdioase, pentrucă sunt cu mult mai bătătoare
la ochi, decât cea mai fină, cea mai spirituală şi cea mai pură
idee a lui Dumnezeu". »Marxismul = materialism, şi ca atare este
inexorabil duşman religiei". Nimic mai logic, după această ideolo
gie, ca lupta de exterminare a tot ce-i credinţă suprafirească şi
religie, dat fiind că — tot după Lenin — „la spatele fiecărei icoane
a lui Hristos, ca şi îndărăptul fiecărei statui a lui Buddha, nu se
zăreşte altceva decât gestul brutal al capitalului i ) \ De aici ura
aceea implacabilă, sintetizată în brutalul principiu: „Materialismul
dialectic aruncă în bălegar canalia idealistă ce apără pe Dumne
zeu". Nici Dumnezeu, nici apărători ai dumnezeirii, nu-i trebuie lui
2
Lenin. Şi când Hegel, idolul său filosofic ), pledează pentru ideea
lui Dumnezeu, ucenicul revoltat notează: „A luat în apărare acest
s
nevolnic de Dumnezeu, canalia idealistă!" ).
Rigid, calculat, intolerant şi dispreţuitor de forme şi oameni,
dar dârz şi exasperant de stăruitor întru a înfăptui pe deantregul
ceeace şi-a propus odată, ucenicul lui Hegel şi al lui Marx e un
îndrumător şi un organizator de o perspicacitate, fermitate şi con
secvenţă satanică. El a ştiut ce vrea. A vrut să-şi înfăptuiască
l
) Cf. P. DE BRUIN-KOLOGR1VOF: Le matMalisme dlalectique. (In:
Essai d'une Somme catholique contre les Sans-Dieu, pag. 461—466, passim).
') Dintre literaţi, lui Lenin i-au plăcut Zola şi Jack London, iar dintre cu
getători Hegel. Logica acestuia a studiat-o cu peana în mână şi notele margi
nale ale leaderului roşu se cetesc cu veneraţie în lungul şi latul Sovietiei.
') Cf. N. BERD1AEFF, o. c , pag. 111.'
5*
gândul pe care 1-a spus fără ocolişuri, şi a isbutit să-1 infiltreze în

minţi şi în inimi cum nici un alt răscolitor de masse n'a mai făcut-o.
Aşa îl arată opera sa, bolşevismul în acţiune. Aşa apare şi din lă-
sământul său literar. Pentru multe alte linii caracteristice, fie câteva
dintr'un articoi-program scris de dânsul în 1922 pentru numărul de
pe Martie al revistei „Sub steagul marxismului*. E atât de reve
lator acest cuvânt, ascultat şi urmat în fosta împărăţie a ţarilor,
ca şi în alte părţi de lume unde se vesteşte şi se trece în faptă
acelaş crez marxist integrali
Stăpânit de ideea fixă: religia, „vodka poporului", trebuie stâr
pită, cel dintâiu lucru pe care-1 leagă de sufletul celor dela numita
revistă e aeela de a nu uita că revista lor trebuie să fie un organ
al materialismului militant, având ca primă datorinţă demascarea
„lacheilor diplomaţi ai popimii", indiferent că aceştia vor repre
zintă ştiinţa oficială ori vor fi simpli franctirori, zişi publicişti de
mocraţi, ideal-socialişti, ori mai ştiu eu cum! Şi le mai inculcă
ceva: să fie organ viu al ateismului militant, nu nişte luptători
adormiţi, cari nici ei nu ştiu ce vreau. Trebuie tradusă şi răspân
dită în masse literatura ateistă dela sfârşitul veacului XVIII, (după
sfatul lui Engels). Drept că se obiecţionează că-i învechită, ne
ştiinţifică, naivă, etc. acea literatură. „Nimic însă mai rău ca aceste
pretinse ştiinţifice sofisme, — lămureşte Lenin — în dosul cărora
în realitate nu se ascunde altceva decât pedanterie ori o totală ne
înţelegere a marxismului. Sigur, se află multe lucruri neştiinţifice
şi naivităţi în scrierile ateiste ale veacului XVIII, dar nimeni nu
opreşte editorii acestor scrieri să le prescurteze, ori să le provadă
cu scurte notiţe, în cari să se arete progresele ce le-a făcut critica
ştiinţifică în scărmănarea religiei, cu provocare Ia cele mai noui
opere privitoare la chestie, etc. Ar fi cea mai mare şi cea mai
fatală greşală ce-ar putea-o săvârşi un marxist, să creadă că
uriaşele masse populare de milioane de inşi (mai ales meseriaşii
şi ţăranii), cari sunt osândiţi de actuala societate la întunerec,
ignoranţă şi prejudiţii, s'ar putea elibera din acest întunerec
numai în urma lămuririlor marxiste. Masselor acestora le tre-
buieşte dat cel mai variat material de propagandă ateistă; trebuie
să le fie făcute cunoscute fapte de pe cele mai diferite tărîmuri
ale vieţii; trebuiesc bătute toate căile pentru a ajunge în intimi
tatea lor, pentru a le trezi interesul, ca să poată fi desmeteciţi din
somnul sacru, sgâlţăiţi din teate părţile, în cele mai deosebite chi
1
puri; ş. a. m. d." ). Vede şi el că aceste pretenţii, şi altele pe
V Cf. WALDEMAR O URIAN: Der Bolschewismus. Freiburg i. Breisgau.

1931. Pag. 2 4 2 - 2 4 4 .
cari le formulează, sunt greu de îndeplinit şi vor da loc la... potic

neli şi greşeli. Dar ţine să adaugă şi aceea că: „Numai acela nu
greşeşte, care nu face nimic O"-
Să nu se opriască în drum, ori în câte gropi şi-ar da, ci
să for(eze mereu înaintarea spre ţinta bine fixată, nesinchisindu-se
de opreliştile unei conştiinţe burgheze ultradelicate: iată mentali
tatea pe care s'a priceput de minune, cel dintâiu şi cel mai tipic
dictator roşu, s'o inspire adepţilor săi. „Nici o odihnă şi nici o
reverie pe frontul antireligios!" le strigă în urechi Jaroslavsky-Gu-
belmann tovarăşilor roşii. Reorganizarea propagandei, perfecţionarea
combatanţilor împotriva religiei e un imperativ atotstăpânitor în
aceste cadre. „Să se arate prăpastia care separă ştiinţa de religie;
să fie ajutate mulţimile să treacă această prăpastie, — asta-i pro
blema ce se impune (marxiştilor) pentru viitor... Lupta împotriva
religiei e lupta pentru socialism" susţine acelaş evreu, corifeu bol
şevic. Căruia i-se ataşază şi Lunaciarsky, comisarul dela Instruc
ţiunea publică, precizând şi mobilul luptei angajate: „Noi urîm cre
ştinismul şi pe creştini, şi chiar şi cei mai buni dintre ei trebuiesc
socotiţi ca cei mai mârşavi duşmani ai noştri* *)
Ce a însemnat şi ce înseamnă această ură organizată, con
ştientă şi intrepidă, e carte deschisă unei lumi întregi. Veacurile
viitoare vor pomeni cu groază de răstimpurile cât a fost la putere
bolşevismul într'o parte sau alta a globului. Puţinele noastre rân
duri de sumară orientare nu prind decât frânturi dintr'o infimă
parte a prăpădului roşu.
Maimuţărind pe alţii, ucenicii lui Lenin au ticluit şi ei un
Abecedar al Bolşevismului, care aduce aminte, prin precizările sale
succinte, de catehismul creştin. Una din aceste precizări de mâne
ca re la drum sună aşa: „Religia şi bolşevismul sunt incompatibile
atât în teorie cât şi în practică". Şi faptele impun constatarea că
rar s'a întâmplat în istoria omenirii să se fi ţinut seamă cu atâta
„scrupulozitate" de vre-o indicaţie, cum s'a ţinut de aceasta. în
treagă organizaţia de stat în Sovietia e alcăuită în aşa fel ca reli
gia să nu aibă loc. A fost declarată aliată a capitalismului şi pe
pinieră a tot felul de superstiţii păgubitoare. Deci: duşmană de
moarte a doctrinei şi regimului sovietic. Şi e tratată în consecinţă.
Povestea cu libertatea cultică şi de conştiinţă n'o ia nimeni în
8
serios ). In realitate situaţia e următoarea:
Preoţii sunt cetăţeni fără drepturi politice. Instrucţia religioasă
») T. a., pag. 245.
2
J Cf. P.DE BRU1N-KOLOGRÎVOF, o. c. pag. 484-486.
*) Cf. Cultura Creştină, No. de pe Ianuarie c , articolul: Libertate so
vietică.
le este Interzisă. Asociaţii evlavioase nu se îngăduie. Bisericile

li-se lasă credincioşilor, cu chirie, spre folosinţă, până la buna plă
cere a autorităţilor locale de stat. Cea mai mică aparenţă de infi
delitate faţă de regimul dela putere e pedepsită cu surghiun şi
întemniţare. Int'aceea se lucrează de zor şi metodic pentru „lumi
narea" masselor. (Chipurile, la cererea acestora.) Şi totdeauna cu
scopul de a discredita preoţimea şi credinţa. Teme şi „argumente"
sunt berechet. Aşa, bună oară, a fost tema neputrezirii trupurilor
anumitor sfinţi. înţelepţii stăpânirii au folosit-o more proprio.
Într'o adresă din 25 August 1920, a Ministerului de Justiţie, se poate
ceti: „La îndemnul şi în urma cererilor stăruitoare ale masseior
muncitoare (i) în guberniile... au fost desgropate optsprezece aşa
zise cadavre neputrezite. Aceste desgropări s'au făcut în prezenţa
mulţimilor muncitoare şi a preoţimei, a medicilor specialişti şi a
autorităţilor sovietice şi s'a descoperit o serie de lucrături şarlata-
niceşti, cu ajutorul cărora slujitorii cultelor trăgeau pe sfoară mul
ţimile muncitoare". — Foametea din 1921 de pe Volga a fost pri
lej binevenit să fie sechestrate toate valorile bisericeşti... ca să se
vină într'ajutor infometaţilor. Copiii şi copilele de preoţi, întrucât nu
întrerup legăturile cu părinţii, sunt eschişi dela şcoalele mai înalte»)-
Şi fiindcă veni vorba de şcoală: se fac toate sforţările imagi
nabile şi de neînchipuit, pentru câtigarea tineretului şcolar pe seama
comunismului şi ateismului militant. S'au şi luat toate măsurile ca
dascălii să corăspundă acestui desiderat al regimului. Cunoscutul
Lunaciarsky a declarat-o categoric în şedinţa celui de al doilea
congres al Ateiştilor, ţinut în 1929: „La noi învăţământul nu poate
fi decât comunist; care va să zică nu poate fi altfel decât antire-
ligios." Şcoala face şi ea parte din ansamblul mijloacelor ce tre
buiesc neapărat larg utilizate în slujba idealului bolşevic. „Şcoala,
— scrie Lucaciewsky într'al său Nou Manual Antireligios — reali
zează educaţia antireligioasă; presa, cinematograful, radio, literatura,
arta sovietică luptă şi ele împotriva religiei". Iar în congresul
Institutelor Ştiinţifice Antireligioase, ţinut la Moscova în 13—15
Iunie 1934, s'a fixat principiul: „Educaţia comunistă a copilului
i
cuprinde in chip obligatoriu educaţia antireligioasă" ), Obligament,
de care forţele didactice se achită cu vârf şi îndesat. Asta încă
3
începând cu şcoala primară ). Ca să se continue apoi cu organi-
') Cf. Waldemar Gurian, o. c , pag. 8 3 - 8 8 .

') Ca să se vadă ce roade a dat această şcoală, să se cetească romanul-
copie de pe natură: Costa Riabţev de Ogniev, tradus şi In româneşte.
*) Cf. J. DE BIVORT DE LA SAD£E: Le mouvement des Sans-Dieuet
son Action dans le monde, 1917 1936, (in Essai d'une Somme catholique,
pag. 601-517).
zaţiile Pionierilor Roşii şi a Komsomolţtlor (Tinerimea Roşie), în

tregiţi de Uniunea Ateiştilor Militanţi, toate aceste şi alte organi
zaţii similare având sute de mii, — ba milioane — de membri de
1
votaţi cu trup cu suflet ). Dacă se va adauge acum aportul gaze
telor, revistelor şi cărţilor tipărite şi răspândite în măsură fantastică,
precum şi conferinţele fără de număr, proiecţiunile cinematografice,
lipsa de conştiinţă în propaganda „culturală" sovietică*) şi mijloa
cele de constrîngere, folosite din belşug şi fără remuşcărl de con
ştiinţă din partea autorităţilor, se va înţelege cum s'a ajuns ca
„Sfânta Rusie* să se prefacă în, relativ, destul de scurtă vreme, în
3
împărăţia lui Antihrist ). In care glas de clopot nu mai cheamă pe
pravoslavnici la închinare; Duminecile şi sărbătorile creştine sunt
zile de lucru; altarele puţine, câte au mai rămas, numai anevoie
apucă Ia lumânări; muribunzii trec din viaţă fără mângâierile reli
giei; copiii, chiar şi cei cari se bucură de căldura unui cămin pă
rintesc, cresc fără frică de Dumnezeu şi fără ruşine de oameni;
4
haimanalele se înmulţesc în chip îngrozitor ); stăpânirea îşi ţine de
l
) Ibidem, pag. 521 se notează că în 1 Maiu 1932 Uniunea ateiştilor mili
tanţi număra şepte milioane de membri bărbaţi şi un milion şi jumătate băeţi.
*) La Jaroslaw un propagandist, după cuvântare, arată publicului o icoană
a Iui Hristos şi întreabă apoi icoana: >Spune-ne nouă Hristoase: eşti pentru,
ori contra Uniunii Ateiştilor>. Şi deodată icoana se luminează; în jurul coroanei
de pe capul lui Hristos încep se joace in toate culorile curcubeului inscripţii ca
acestea: »Inscrie-te repede în Uniunea Ateiştilor!*, >Trăiască taummaturgul
Emelian!* (aluzie la Jaroslawsky, preşed. Uniunii Ateiştilor). La câţiva vreme
icoana a început să lăcrimeze. — Ce a urmat să poate prevedea: conferenţiarul
a arătat, In râsetele adunăturii din sală, că totul nu-i decât o panglicărie chemică,
dacă vrea cineva să-i zică aşa. — încheierea: aşa-s toate >minunile« povestite,
ori fabricate de popi... (Cf. W. Gurian, o. c , pag. 281).
*) După statisticele oficiale ruseşti, la începutul revoluţiei comuniste Bise
rica Ortodoxă Rusă număra 50,960 preoţi, 17,480 călugări, 15,210 diaconi, 45,705
ţârcovnici şi 52,032 călugăriţe. Mai dispunea apoi această biserică de 46,457 bise
rici; 21,647 capele; 487 mănăstiri de bărbaţi; 419 mănăstiri de călugăriţe; 4
academii teologice; 36 seminarii; 40,000 scoale poporale şi 150 scoale bisericeşti
pentru copiii preoţilor. — Astăzi? Abia câteva sute de >ministri ai cultului*
mai funcţionează oficios, ceialalţi sunt ucişi, agonizează in surghiun ori tânjesc
de azi pe mâne, slujind pe ascuns şi vagabondând în lungul şi latul Sovietiei.
Clădiri bis. puţine au scăpat de distrugere ori de afectare spre scopuri profane.
Biserica Romei, care avea în Rusia, la 1917, nu mai puţin de 13 milioane cre
dincioşi cu 8 episcopi şi 800 preoţi, 514 biserici, 580 capele şi opt seminarii
teologice, in Maiu anul trecut mai avea sub stăpânirea lui Stalin 73 preoţi în
viaţă, dintre cari 14 erau deja deportaţi în lagărele Solovki, iar alţi 13 erau
ar staţi. (Cf. Bivort de la SaudCe, o. c. pag. 529 -540). - »Mai malt spirit mili
tant, mai multă intransigenţă antireligioasă!* a strigat, bine de curând, tovarăşul
Jaroslavsky c'ar fi de lipsă în Urnea >fericită« de dânsul şi de ceialalţi tovarăşi,
*) Prof. M. BERG a adunat într'un volum (Was sagt Sowjet-Russland von
sich selbst? M. Qladbach, 1930) o mulţime de mărturisiri comuniste despre sti-
456 CULTURA CREŞTINA Nr 7-S
a sa datorinţă să îmbărbăteze tot ce ar putea să destrame şi S a
sfărîme credinţa în cele sfinte şi mai presus de fire: procesiuni

groteşti, caricaturizând rândueli, lucruri şi persoane bisericeşti; il - u
1
traţli blasfeme ); mărci şi.timbre anticreştine; cântece şi cuplete imo
rale. In schimb merge până acolo că opreşte sub grea pedeapsă
să fie expuse prin vitrine ceva obiecte ce ar putea aduce aminte
2
trecătorilor de celea sfinte ). Intr'aceea pustiul sufletesc se întinde;
familia se destramă; moravurile se sălbătăcesc în aşa măsură că-i
pune pe gânduri şi pe regisorii acestei tragedii fără pereche'); ne
încrederea împrumutată e tot mai stăpână pe conştiinţe; persona
litatea şi libertatea individuală tot mai reduse; sclavia tot mai în
tinsă; tirania celor dela cârmă tot mai pronunţată. In locul raiului
nădăjduit se constată cu oroare că odată cu bolşevismul s'a înstă
pânit iadul asupra întinderilor fără margini ale pământului atâta
vreme împodobit de crucea moscovită. — Panait Istratt al nostru,
atras şi el de mirajul „fericirilor" leniniste, după ce le-a cunoscut
la faţa locului, a rămas profund decepţionat, cum cu atâta durere
destăinuie în „Spovedania unui învins". — Spovedanie de-un drama
tism sguduitor. Şi totodată o critică incisivă şi convingătoare.
iile din Sovietia. Intre altele se află acolo şi declaraţia văduvei lui Lenin:
>Avem vre-o 7 — 8 milioane de copii ai nimănui, dintre cari abia 80,000 au
putut fi aşezaţi tn azile*. (Cf. Card. Faulhaber: Rufende Stimmen in der Wiiste
der Gegcnwart. Freiburg i. Breisgau, 1931. Pag. 17).
') începând cu 4 Ian. 1923, revista ilustrată, pentru tinerime, Ateul în
Uzină, a apărut cu un chip pe copertă, care reprezenta un muncitor sdravăn,
urcat pe o scară sus-sus, cu un ciocan In mână. Sub el, alandala: clopote, mi
narete, cupole de biserici dărîmate. Muncitorul era urcat până in nori, de unde
se'holbau la vale, tremurând de frică, Isus, Jahve, Allah, Dumnezeu Tatăl şi un
zeu păgân, cărora voinicul cu ciocanul le striga ameninţător. >Am gătat cu ţarii
pământului; acum o să vedem de ceriu!* Alţi numeri ai aceleiaşi reviste, cu tiraj
de 70.000 de exemplare, a purtat in lumea tineretului alte mâsgălituri infame,
de calitatea acesteia. — Tovarăşul M. Rezvuşkin, «inspirat* de bravada lui
Buckarin: «Trebuesc răsturnate dinastiile ceriului, toate categoriile şi ierarhiile...
Şi cei mai de frunte din aceşti dumnezei trebuiesc aduşi, ca fiind responsabili
de toate relele, in faţa tribunalului sovietic*, s'a grăbit şi a scris o piesă intitu
lată: ^Dumnezeu osândit*, care a Rlcut ocolul Sovietiei, pretutindenea amuzând
massele proletare cu cele mai bădărane şi mai respingătoare inepţii la adresa
Celui Preaînalt. (Cf. O. GOYAU: Dieu chez les Soviets. Paris, 1929, p. 161-179)'
») Cf. Dr. A. LAUBENHEIMER: Und du siehst die Sowjets richig... Berlin,
1935, pag. 155. Şi W. Gurian. o. c. pag. 85.
*) A făcut vâlvă cazul studentei Maruska Larkow, «căsătorită* in ultimii
cinci ani... de 19 ori. Şi acum, la vârsta de 25 de ani, a vrut să încheie a 20-a
căsătorie. Autorităţile sovietice nu i-au îngăduit însă. Şi chiar şi petiţia, îna
intată lui Stalin însuşi, a căpătat răspuns negativ. (Cf. Osservatore Romano, 2*-
6. 36). Caşul studentei M. Larkow ne fiind unicul, nu e mirare că elementele
de bun simţ, după cum anunţă agenţia „Ofinor", au pornit o reacţiune vie îm
potriva batjocorei ce se face din căsătorie. Autorităţile vrând-nevrand a trebuit
să se sesizeze şi ele.
f
III.
Fenomenul leninist e realitate. Mai mult decât atât: „E o
forţă", cum a zis Sf. Părinte către card. Lie'nard, episcopul de Lille.
Şl încă e forţă redutabilă, în faţa căreia trebuie să te opreşti în
gândurat. Pentrucă i o putere organizată, stăpânită de acelaş spirit
sectar şi gata la orice. „Oamenii aceştia — vorba aceluiaş Ponti
fice Roman, — orice s'ar zice, dar au un ideal; sunt străbătuţi de el
şi ştiu, la caz de lipsă, să sufere pentru el. ba chiar şi să-şi ex
pună viaţa pentru a-1 apăra". Decât, o atare mişcare nu-i dintre
acelea cari să poată fi bagatelizate. Mai ales când se iau în seamă
imensele teritorii ruseşti deja cutropite *) şi celelalte teritorii, me
8
todic subminate, în toate părţile lumii ), gândul, mărturisit sus şi
tare, al matadorilor comunişti fiind: câştigarea lumii întregi pentru
ideologia şi aranjamentul social al lor. Sunt prea cunoscute vor
bele Iui Stalin, actualul dictator al unui aglomerat de soviete cu mai
bine de 160 milioane de supuşi: „Eu sunt împotriva religiei, pen
trucă sunt pentru ştiinţă... Suntem siguri că vom curaţi mândra
noastră patrie de superstiţiile ignoranţei, de intoxicaţie, de „apa
vieţii" duhovniceşti, care-i religia. Ba suntem siguri şi de aceea că
vom debarasa lumea toată de aceste imundiţii".
Şi nu se poate zice că totul n'ar fi decât o sporovăială reto
rică. Faptele grăiesc dimpotrivă că bolşevismul a întrat în milioane
de capete şi inimi. Făcând bilanţul alor zece ani de „apostolie"
ateistă, leaderii acestui curent constată că deşi în Rusia nu-i moartă
de tot religia, visul lui Lenin: materialismul marxist în cea mai
3
avansată accepţie a cuvântului ) a făcut progrese uimitoare. Peste
cincizeci de milioane nu mai recunosc nici o religie. Noul curent
a captat până şi elemente pân'aci recalcitrante. „Bătrâni, cari o
viaţă întreagă s'au rugat la dumnezei (I) şi la sfinţi şi credeau în
raiu şi în iad, acum au rupt pentru totdeauna cu religia şi au de
venit atei zeloşi". Au fost deajuns zece ani (susţine Jaroslavsky în
şedinţa din 7 Februarie c.) ca povestea cu poporul rus „teoforic"
') Rusia europeană are o suprafaţă cât restul Europei laolaltă, iar Siberia
sovietică, dacă-i vorba de extindere, face cât patruzeci de Franţe. (Msgr. d'
Herbigny S. I. într'o conferinţă ţinută anul acesta la Zurich).
*J Numai in Franţa partidul comunist are 34,445 nuclee locale cu 714,000
adulţi şi 25,000 tineri ca membri. Cotidianul bolşevic L'Humanite, apare peste
săptămână în 250,000 exemplare, iar Dumineca în câte 350,000 exemplare. In
afară de aceasta mai apar 39 gazete comuniste In provincie cu un tiraj de
1,735,000 exemplare. (Cf Hirnok, Cluj, Nr. 7 - 8, 1936).
*) După Lenin: «Materia e principalul; cugetarea, conştiinţa, senzaţia sunt
produsul unei evoluţii foarte înaintate*. «înlăturarea dualismului (spirit şi trup)
consistă în aceea că se susţine cumcă spiritul nu există independent de trup,
că el e ceva secundar, e o funcţie a creerului, a reoglindirii lumii dinafară*.
(Cf. /. Messner, o. c, pag. 307).
să fie dată de minciună. In înstrăinarea de credinţa părinţilor fe

meile ţin pas cu bărbaţii. Paraşutista Nirta Kamneva, istorisind
experienţa primului său salt, face, în aceeaşi şedinţă, declaraţia
mult grăitoare: „In clipa când m'am deslipit de avion, mărturisesc
c'am avut o uşoară tresărire a inimii". (Un glas: „Ţi-ai adus aminte
de Dumnezeu?") „Nici vorbă, nu m'am gândit la Dumnezeu. De
altfel asta-i de tot firesc. Tinerimea de vârsta mea ştie tare puţin
de Dumnezeu". De sine înţeles că cuvintele Ninei au fost acope
rite de aplauze furtunoase, intensificate apoi de telegramele aderen
ţilor din Sovietia şi din străinătate. (Una venia dela organizaţia
ateiştilor esperantişti din insula Formosal). Veacul lui Stalin a
creat „rasa stalinistă de oameni cu desăvârşire devotaţi operei so
cialiste, învăţaţi cu o răbdare şi cu o disciplină de fier, entuziasmaţi
pentru strădaniile socialiste, intransingenţi şi inflexibili în princi
piile lor, dar la fel de plini si de dragoste faţă de om, de nevoile
şi grijile sale. Pământul sovietic odrăsleşte eroi", afirmă numitul
Jaroslavsky, preşedintele congresului menţionat mai sus. Cari „eroi"
nu mai sunt „sclavi ai lui Dumnezeu, vermi ai pământului, praf şi
cenuşă, ci creatori ai unei lumi noui". Cu toţii activând în slujba
unui ideal ce va să cuprindă globul întreg. „Experienţa noastră
religioasă — scrie Lucaciewsky — slujeşte de lecţie proletarilor atei
din lumea toată"'), — Cum, din nefericire pentru omenime şi
pentru milenara clădire culturală-spiritulă creştină, vedem că se şi
întâmplă sub ochii noştri, înspăimântaţi de aceea ce se petrece ori
unde „tovarăşii" îşi înfig piciorul.
Primejdia e veche. Roma papală a văzut-© şi a demascat o
din bună vreme. Piu IX, încă în 1846, lovind prin enciclica „Qui
pluribus" în duşmanii numelui creştin cari, deschizându-şi gura
spre hule nu se ruşinează a învăţa că Tainele Sfintei Biserici sunt
palavre şi ticlueli omeneşti, şi că învăţătura Bisericei Catolice se
împotriveşte binelui obştesc, evident că loveşte în crainicii socia
lismului, pe atunci în înjghebare şi el. Mai târziu, în 1864, acelaş
Pontifice Roman, va fixa lapidar şi va osândi, prin enciclica
„Quanta cura", alăturea de naturalism, şi comunismul cu socialismul,
timbrat drept „funestissimus error", plin de opinii impii şi slujind
sforăriilor unor şarlatani ordinari („fallacissimi homines") ce unel
tesc împotriva drepturilor sfinte ale Bisericii lui Hristos în ce pri
veşte învăţământul şi educaţia tineretului, şi ponegresc în toată
3
forma şi pe toate căile atât clerul secular cât şi cel monahal ).
») Cf. D. C. LIALINE: V Antireligion in U. R. S. S. (Les Sans-Dieu). In
»Iremkon«. Tom. XIII. Nr. 3 din 1936, pag. 312—318.
') Cf. H. DENZINGER-BANNWART: Enchiridion Symbolornm •». Friburgi
Brisgoviae. 1921, pag. 436 şi 461-462.
Pe aceleaşi urme merge şi Leo XIII, cu a sa enciclică „Quod

apostolici muneris" (1878), dar mai ales cu epocala „Rerum novarum*
8
(1881), care a pus la punct aberaţiile „Capitalul -ui lui Marx şi a
celorlalte elucubraţii elaborate de oficina marxistă. Cu prilejul apa
riţiei acestui act pontifical, protestantul Hiibler n'a pregetat să ob
serve: „Pe cerul istoriei s'a adaus un capitol nou, o epopee nouă
la gloriile Romei creştine: Papalitatea şi Proletariatul". Liniile trasate
de Vicarul Domnului au fost linii de lumină, arătând calea ce trebuie
urmată ca să se iasă cu bine din haosul social creat de liberalism
şi intenţionat augmentat de socialism, şi să se niveleze prăpastia
săpată de capitalism între îmbogăţiţi şi sărăciţi.
Problema a reluat-o Piu XI, care a insistat mereu să se revină
la ordinea socială voită de Dumnezeu, ca să se evite catastrofe
altfel inevitabile. Quadragesimo Anno (1931) e un monument de
superioară, evanghelică prevedere, bun simţ şi echitate socială. Şi
totodată e răspunsul limpede al Capului Creştinătăţii la învinuirile
de reavoinţă ce s'au adus şi se aduc creştinismului din partea celor
1
ce i-au jurat pierirea )-
S'a zis, şi se repetă mereu: Preoţimea catolică în frunte cu
Papa, sunt complicii capitaliştilor. Răspunde Sf. Părinte: „Vedem
deoparte o mulţime imensă de proletari, de altă parte un mic număr
de bogaţi prevăzuţi cu resurze imense... ceeace dovedeşte până la
evidenţă că bogăţiile îngrămădite aşa de peste măsură în vremile
noastre de industrialism sunt rău repartizate. ... Se comite o violare
a ordinei când capitalul nu angajază muncitorul decât cu scopul de
a exploata după placul şi în profitul său întreg regimul economic,
neţinând seamă nici de demnitatea omenească a muncitorilor, nici
de caracterul social' al activităţii economice, nici chiar de justiţie şl
de binele obştesc".
S'a zis, şi se repetă mereu, că Papa e pentru dictatura eco
nomică. Răspunde Sf. Părinte: „Dictatura economică ce a luat locul
liberei concurenţe abunăseamă nu-şi poate împlini această funcţiune
(să aşeze adecă viaţa economică sub legea unui principiu într'a-
devăr just şi eficace); ea poate acest lucru cu atât mai puţin cu cât,
necumpătată şi violentă cum e dela firea sa, ea însăşi, pentru a fi
folositoare oamenilor, are lipsă de o frînă energică şi de o cârmă
înţeleaptă, pe care însă n'o găseşte în sine însăşi".
S'a zis şi se repetă mereu că Biserica propovădueşte o resem
nare desonorantă pentru muncitori şi binevenită pentru cei ce le
storc vlaga fără milă. Răspunde Sf. Părinte stigmatizând pe cei ce
») Ambele enciclice: «Rerum Novarum* şi «Quadragesimo Anno«, au apărut
în româneşte la Iaşi («Presa Bună*) sub titlul: Problema muncitorească. —
Toile, lege!
„deşi se zic a fi catolici, abia de-şi mai aduc aminte de sublima

lege a justiţiei şi a iubirii... şi, lucru şi mai grav, nu se tem să apese
pe muncitori, mânaţi fiind de duhul câştigului. Mai mult: sunt şi de
aceia cari abuzează până şi de religie, cercând să-şi acopere cu
numele ei nedreptele lor stoarceri de venite, pentru a se scăpa de
reclamaţiile deplin justificate ale muncitorilor lor".
S'a zis şi se repetă mereu... Ei, dar ce nu s'a zis şi ce nu zic
cei ce nu vreau să vadă si să recunoască adevărul? Zadarnic este
orice cuvânt către aceştia. In faţa răului comunist altceva avem
de făcut: armts arma opponenda La organizare să-i opunem orga
nizare; presei să-i opunem presă; solidarităţii, — solidaritate; acti
vităţii, — activitate. Cea mai grandioasă realizare pe planul acestei
concepţii este Acţiunea Catolică, una dintre cele mai măreţe opere
sociale ale actualulni Pontifice Roman. La pace, ori la armistiţiu
cu bolşevismul nici gândi nu se poate un creştin în toată firea.
S'a vădit doar de repetate ori că vorbele dulci plecate din lagărele
1
roşii nu sunt decât miere ca să prindă muşte ). Când bagă de
seamă că se trezesc şi să întăresc şi ceialalţi, dânşii nu întârzie
să-şi arate colţii. Cum au făcut-o şi în Spania sf. Ignaţiu de
Loyola, desbuimăcită aproape de ora douisprezece, din toropeala
2
ce-o cuprinsese ). Războiul ce-1 poartă acum naţionaliştii cu gu-
') Dintr'o scrisoare confidenţială, a Internaţionalei comuniste, adresată

«bărbaţilor de încredere» din Brasilia (în Noemvrie anul trecut), dar apucată pe
mâini indiscrete, s'a aflat că în capitolul despre «Pregătirea revoluţiei roşii*,
li-se dădeau tovarăşilor următoarele îndrumărir 1. Doctrina revoluţionară comu
nistă să fie desbrăcată de orice element internaţional şi să fie mascată după
gust naţional. 2. Să se promită: O împărţire mai dreaptă a bogăţiilor; naţiona
lizarea mijloacelor de comunicaţie; apărarea familiei şi a libertăţii religioase;
apărarea evreilor; carnpanie vie pentru pace. Se impune şi ocolirea cuvântului:
comunism. In capitolul al doilea despre «Perioada premergătoare pregătirei*
se precizează cu privire la agitaţii: «Orice prilej pentru agitaţie trebue folosit;
şi când nu se prezintă, trebuie creat. Probleme dc rasă, religie, ştiinţă şi edu
caţie, — toate acestea pot sluji agitaţiei; fiecare agitaţie e bună pentru noi şi
bine venită*. — Şi tovarăşul Harry Berger, de nu era prins şi deţinut la Mon
tevideo, cu îndrumări cu tot, se achita întocmai. (Cf. Schdnere Zukunft. Ho. 36,
din 7 Iunie c , pag. 964).
*) Organizarea politică-socială a catolicilor spanioli nu se putea să fie pe
placul comuniştilor. Aceia însă şi-au văzut de lucru. Cu sfârşitul anului 1935
«Acţiunea Catolică* număra 273.000 membri şi membre. Propaganda slovei tipă
rite fusese şi ea intensă: se răspândiseră peste un milion de tipărituri volante
lămurind chestii sociale; mai bine de 1000.000 exemplare din «Catehismul Acţiunii
Catolice* şi alte 173000 broşuri tratând în lumină creştină probleme la ordinea
zilei. Mai aranjaseră apoi «acţioniştii* şi 153 adunări muncitoreşti foarte cerce
tate şi deschiseră şi o «Şcoală socială muncitorească* cu 300 participanţi. «Fron
tul Naţional* câştigase şi el 250.000 membri devotaţi, etc. etc. (Cf. Schdnere
Zukunft, 8. 3. 36. pag. 603).
Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 46l
vernamentalii e lupta celor nemolipsiţi încă de lepra comunistă,

împotriva satanismului cinic, distrugător şi asasin, şi pentru apă
rarea comorilor unei culturi creştine multiseculare, cum a ţinut să
declare, cu primejdia capului, şi savantul Uanamuno, până acum nu
tocmai mare prietin al credinţei creştine şi al catolicismului. — Fiii
iui Lenin, caşi duhurile întunerecului, numai atunci simulează bună
voinţă, când nu pot sugruma şi sdrobi, ori când o prudenţă diabo
lică le dă se înţeleagă că, în interesul cauzei lor, e de preferit to
1
leranţa violenţei şi chipul blândeţelor revărsării urii ).
IV.
Boşevismul şi creştinismul; ori mai bine zis: bolşevismul şi

catolicismul, — de ortodoxie marxiştii leninişti nu se prea împie
2
decă ) — sunt două lumi angajate în luptă titanică. Altele le sunt
vederile privitor la atribuţiile statului, proprietate, învăţământ, edu
caţie, rolul femeii în societate, rostul şi drepturile bisericii, etc;
altele metodele; altele obiectivele. Cum se poate vedea din orice
Manual de sociologie scris de mărturisitori ai crezului roman. Şi
cum, dealtfel, trebuie să-i apară limpide la prima ochire oricărui
creştin care-şi cunoaşte bine Evanghelia. Nu se poate doar' să
nu-i bată la ochi incompatibilitatea între credinţa creştină curată
şi între o doctrină ce poartă stigmatul alor trei erezii: naturalismul,
ateismul şi materialismul, devenind printr'asta negaţia religiei cre
ştine, şi a oricărei religii. Căci e cu neputinţă să fie cineva cu
Hristos şi în acelaş timp să fie împotriva supranaturalului, împo
3
triva lui Dumnezeu şi împotriva spiritului ). Fericirile creştinis-
') In vremea din urmă veşti din Kremlin au acreditat părerea că în Sovie-
tia religia ar începe să răsufle mai uşurată. Şi de fapt prigoana făţişă s'a mai
domolit. Motivul? Când se credea că s'a gătat cu «superstiţia* religioasă, repre
zentată de biserica legală, stăpânirea s'a trezit în faţa unui sectarism mistic cu
mult mai viguros ca biserica oprimată şi cu mult mai primejdios pentru regimul
actual. Acest sectarism >amorf, insesizabil şi admirabil ascuns sub aspectele cele
mai osebite a pătruns şi în ambianţele crezute a fi deja imbibate de ateism*,
cum remarcă cineva. Sectele acestea mistice sunt acum citadelele sentimentului
religios, nu vechea biserică, umilă şi resemnată, pe care şi din această pricină,
bolşevismul înţelege s'o lase >să moară de moarte naturală* cum se exprimă
corifeii ateişti (Cf. /. Danzas: L'Eglise russe dans Ia tourmente. (»Vie Intelec-
tuelle*. 25. V. 36).
') Bolşevicilor «ortodoxia le apare ca forma cea mai de jos a creştinis
mului, cea mai pasivă, cea mai superstiţioasă şi mai obscurantistă. Aşa că-i uşor
de biruit-o*. Berdiaeff, o. c. pag. 163).
*) Cf. CHRIST1ANUS: Comunisme et catholicisme. (»Vie Intelectuelle*
No. 7 - 8 . 36).
mului sunt cele ale Vorbirii de pe munte; „fericirile" leninisto-

staliniste sunt cele ale materiei şi forţei brute. Creştinismul ţine
la adevăr mai presus de toate şi faţă cu oricine, între orice împre
jurări. Marxismul, prin rostul lui Kautsky, proclamă alte principii:
„Una dintre cele mai însemnate (datorinţe) este datorinţa veracităţii.
(Wahrhaftigkeit) faţă de tovarăşi. Faţă de duşmani însă n'a fost
recunoscută niciodată aceasta datorinţa" — Şi să se noteze că
leniniştii l'au trecut pe Kautsky în lista celor ce nu sunt mar
xişti sadea!
Cu aşa potrivnic are de luptat Biserica vie a Bomnului. Cu
ce perspective? — Taina viitorului. Totuşi o nădejde se poate for
mula: creştinismul va birui. Dacă va învăţa din păţania ortodoxiei
ruse, şi îşi va impune să fie consecvent cu încheierile trase din celea
învăţate.
Care a fost vina pravoslaviei moscovite? „N'a realizat ade
vărul său în vieaţa socială, (— cuvântul e al cugetătorului rus Ber-
diaeff —); ci, ori s'a înfofolit într'o simbolică convenţională de teo-
craţii cari au vrut să ignoreze libertatea, condiţia primă a oricărei
realizări veritabile, ori apoi a practicat un sistem de dualism, cum
s'a întâmplat în vremile din urmă, când puterea creştină a slăbit.
Comunismul a apărut atunci ca o pedeapsă, ca dovada adulterării
2
adevărului autentic" ).
Cum să se poarte deci războiul împotriva acestui flagel apo
caliptic? Răspunde acelaş valoros teolog şi gânditor rus ortodox:
„Împotriva comunismului materialist integral nu se poate ridica de
cât creştinismul Integral*). Nu un creştinism retoric, bătând câmpii,
decadent, — ci un creştinism regenerat, realizându-şi veşnicul său
adevăr într'un concept de viaţă universală, de universală cultură, de
justiţie socială universală. Tot viitorul societăţilor creştine atârnă de
faptul: înţelege-va creştinismul; ori mai bine zis: creştinii, să res
pingă mâna de ajutor a capitalismului şi a unei societăţi nedrepte;
să încerce în sfârşit, neamul creştinesc, să realizeze în numele lui
Dumnezeu şi a lui Hristos, adevărul pe care bolşevicii îl traduc în
faptă în numele unei colectivităţi atee, în numele raiului pământesc.
Dacă clasele muncitoreşti au fost ogoare foarte pregătite pentru a
primi impietatea şi ateismul militant, care e cu adevărat „opium
pentru popor", cei mai mari vinovaţi nu sunt agitatorii socialismului
revoluţionar: vinovaţii sunt creştinii înşişi, vechea lume creştină.
') Cf. Kautsky într'un articol din >Neue Zeit< XXV, 1, 6. — La: Fr.
Rlimke, o, c. pag. 6.
') Cf N. Berdiaeff, o. c. pag. 43.
") Sublinierea e a noastră.
Nu religia creştină, vezi bine, ci adepţii săi cari, de cele mai multe
ori, s'au dovedit a fi falşi creştini. Binele care, în loc de a se în
făptui în viaţă, se schimbă într'o retorică convenţională şi se ascunde
la spatele răului real şi a injustiţiei efective; da, binele acesta nu
poate decât să provoace revolta împotriva lui, şi încă o revoltă le
gitimă. Creştinii epocei burgheze au creiat un echivoc care a adus
cel mai grav prejudiţiu cauzei lui Hristos în sufletele celor oprimaţi" •)•
*
Berdiaeff are în vedere stările din patria naşterii sale. Adevărul

spuselor dânsului însă e vechiu şi, cu mici variante, a fost şi e
valabil pretutindenea sub soare. In haină biblică s'ar prezenta aşa:
Plerirea ta din tine Israilel Şi: Duşmanii omului căsenii iui.— Cel
ce au urechi de auzit să auză, până ce nu-i prea târziu. Şi, preve
nind prăpădul ce ne pândeşte din deaproape şi pe noi Românii, să
repetăm cu toţii, stăruitor, cu căldură, şi cu un mic adaus, ruga bă-
trină şi sfântă: „De foc, de ciumă, de foamete, de cutremur... de răz
boiul cel dintre noi, şi... de bolşevism: păzeşte-ne Doamnei" Căci
altfel teamă-ni-e că ne va cutropi puhoiul şi pe noi.
Mai ales că resorturile morale ne sunt atât de slăbite, apărarea
abea schiţată, iar surpătorii digurilor noastre de rezistenţă în me
todică şi progresivă ofensivă. Şi ar trebui să trăim în planeta Marte,
ori să fim cloroformizaţi de desperat, ca să nu ne dăm seama că
ne paşte primejdia prăpădului roşu. Avertismentul Preasf. luliu al
Clujului, dela congresul eparhial din acest an, ţinut Ia Şieu-Măghieruş:
„Ţara ne este împânzită de agenţi comunişti, de «tovarăşi devotaţi*
cari, cu un fanatism rar şi cu credincioşie slugarnică s'au înrolat
sub «drapelul roşu*, mânuit de cei ce au răstignit pe Hristos prin
strămoşii lor, şi cari vor distrugerea statelor, naţiunilor, bisericilor
şi a tot ce este civilizaţie şi cultură creştină", a fost impus de
intuiţia tragic de serioasei realităţi. — Se va sesiza şi va acţiona,
conştient, demn şi unitar, întreg neamul creştinesc şi românesc din
această ţară (în Ardeal Forul şi Agrul, mână în mână) în faţa ura-
ganuiui ce se desinează la orizont? Ori aşteeptă, divizat şi învrăj
bit, deslănţuirea furtunei? — Să nu fiel
Rămâi cu noi Doamne, că de cu seară este, şi s'a plecat ziua...
DUMITRU NEDA
') Ibidem, pag. 46—47.

SUFLETUL ROMÂNESC DIN ŞCOALELE
BLAJULUI
In preajma zilei de 15 Mai 1883, elevii din clasele supe

rioare ale liceului de băeţi din Blaj au hotărît să salveze
Piatra Libertăţii, pe care o ameninţau valurile noroioase şi
nărăvaşe ale Târnavei Mari. Hotărîrea a fost spontană şi
lucrativă. Sub scutul nopţii de 14 spre 15 Mai, tinerii însufleţiţi
au găsit animalele de tracţiune necesară şi lanţuri, execu
tând, cu preciziune şi cu bravură, româneasca datorie faţă
de simbolul desrobirii noastre naţionale. Problema n'a fost
de loc uşoară. Blocul de piatră era formidabil şi mult
adâncit în pământ.
In zorii zilei, razele aurii ale soarelui primăvăratic au
putut saluta culorile dragi ale sufletului românesc, pe creş
tetul monumentului salvat!
Agenţii guvernului patriotic dela Budapesta şi-au făcut
şi ei datoria, cu aceiaşi repezeală şi promtiludine. Denunţul
a plecat încă în ceasurile dimineţii. Şi aparatul de stat s'a
sesizat fără greş, la iniţiativa Ministerului de interne.
La 19 Iunie sosea la Blaj din Budapesta Magnificenţa
Sa Domnul Boncz Ferencz, cu următorul ucaz în buzunar,
pe care îl dăm în traducere româneaseă fidelă:
„Magnificenţei Sale Francisc Boncz, consilier ministerial,

directorul regesc al fundafiunilor publice. — Nr. 1008 prezi-
dial. - Conform avizului Nr. 506 din 3 1. c. al D-lui Ministru
de interne, la Blaj, în judeţul fllba Inferioară, în noaptea spre
15 Mai, circa 30 elevi din clasele 6, 7 şi 8 ale gimnaziului
de acolo, au aranjat o serbare demonstrativă.
S'au transportat în tăcere deplină la piatra de pome
nire, aflătoare pe livada libertăţii („Câmpul Libertăţii") întru
aducerea aminte de 15 Mai 1848 şi, aceasta, fiind ameninţată
să fie săpată şi dusă de râul T â r n a v a , au aşezat-o mai în»
lăuntru cu circa 60 paşi dela mal, arborându-i drapelul na-
ţional român. Dimineaţa era arborat u n asemenea drapel

şi pe catargul aflător în curtea şcoalei.
In cursul dimineţii, ariile executate pe livada libertăţii
de către orhestra populară ieşită acolo (Marşul românesc,
Imnul popular românesc şi Cântecul libertăţii,), au fost se
cundate cu cântec domol de către candidaţii de preoţi din
grădina Seminarului, care se află la depărtare de 600—800
paşi.
La această serbare demonstrativă este părtaşă şi di
recţiunea.
Fiind necesară în această afacere o anchetă energică
şi imediată, învit pe Magnificenţa Ta ca, plecând numai
decât Ia Blaj, să cerceteze acolo, în chipul cel mai riguros,
transgresiunea.
In acest scop veţi lua pe lângă DVoastră, la Cluj, pe
secretarul cunoscător de limba românească al direcţiunii
regeşti regionale, despre ce direcţiunea va fi avizată con
comitent.
Pentru orientare, comunicăm Magnificenţei Tale actele
cari au intrat până acum în această chestiune, aci aflătoare.
Referatul despre rezultatul anchetei şi subşternerea pă
rerii DVoastră o aştept cât mai neîntârziat.
Budapesta, 7 Iunie 1883"*).
Directorul liceului era atunci Ion Micu Moldovanu.

Ancheta s'a făcut cu străşnicie cumplită. Profesorii şi
elevii vizaţi au fost martirizaţi, cu ancheta, zile dearândul.
Magnificenţa Sa trona în castelul mitropolitan şi în fiecare
ceas neliniştea cu noui porunci şi intimidări pe „vinovaţi",
inclusive direcţiunea şi blajinii dascăli bătrâni.
Rezultatul anchetei: nul. Nu s'a găsit nici u n suflet slu
garnic şi trădător, care să frângă consemnele simţământului
românesc. Nici chiar când Magnificenţa Sa a proprit toate
certificatele de fine de an ale elevilor.
N'a lipsit însă gestul eroic, făcut de elevul Teodor Pantea
din clasa IV, care a recunoscut arborarea drapelului pe
catargul din curtea liceului. Simplu, curajios, b r a v :
— Eu am inîipt steagul! Şi eu m'am bucurat cel dintâi
văzându-i fluturarea biruitoare deasupra şcoalelor n o a s t r e !
*) După copia înmânată direcţiunii liceului, âzi tn dosar special la

Biblioteca Centrală Arhidiecezană.
6
Elevul Pantea a fost exclus, fireşte, din toate şcoalele

secundare din Ungaria şi a găsit repede cărarea salvatoare,
spre „ţara" dorită de peste Carpaţi. Mai trăiesc de sigur
contimporani, cari îi cunosc soarta.
Obiectivul principal al anchetei: cine a făcut mutarea
pietrii? — a r ă m a s nerezolvit până astăzi. Cum acolo a
rămas, pentru vecie, înfiptă în glia sfântă, Piatra Libertăţii,
unde au aşezat-o „necunoscuţii vinovaţi".
Rezultat neîndoielnic al cercetărilor:
In toamna acelui an directorul Ioan M. Moldovanu nu
mai figurează în fruntea institutului şi îi urmează Ioan An-
tonelli. Moldovănuţ, care, mai târziu, la 1900, când era pre-
pozit capitular şi fusese candidat mult dorit la scaunul mi
tropolitan, lăcrima de bucurie la Constanţa, când se lansa
vaporul „România" al ţării mame, se desparte definitiv şi
de şcoală, r ă m â n â n d numai stâlp al capitlului mitropolitan.
Tot ca document dăm aci şi lista completă a elevilor
din clasele anchetate:
Clasa VI:
Abel Pop, Adrian Raţiu, Alex. Mărginean, Alimpiu
Oprea, Aurel Domşa, Aurel Tincu, Beniamin Papiu, Corne-
liu Moşneag, Cosma Rusu, Demetriu Axente, Demetriu Dan,
Demetriu Moisin, Emanoil Ordean, Emiliu Cormoş, Eugen
Solomon, Eugen Răduţiu, Gavril Maior, George Muntean,
George Pop, George Yamoş, Gregoriu Nestor, Ioanichie Ola-
riu, Ioan Bucur, Ioan Mera, Ioan Mosora, Ioan Muntean, Ioan
Petrişor, Ioan Puşcariu, Ioan Şara, Iosif Arieşan, Iosif Oprea,
lovita Băbuţiu, Izidor Rusu, Laurenţiu Petricu, Marcu Lazar,
Matei Tataru, Nicolae Dobrota, Nicolae Groze, Nicolae Pop,
Octavian Pop, Petru Gorea, Simeon Haneşiu, Simeon Zăhan,
Ştefan Banfi, Teodor Nagy, Teodor Raicu, Teoîil Dan, Traian
Pop, Valeriu Florian, Virgil Oros.
Clasa VII:
Adalbert Caşolţian, Ambroziu Cheţian, Atanasiu Bologa,
Aurel Balint, Aurel Ciato, Aurel Pascu, A v r a m Suciu, Ba
siliu Hopârtean, Basiliu Smigelschi, Emiliu Bianu, Eugen
Bran, Ieronim Pascu, Ioan Bunea, Ioan Comşa, Ioan Crişan,
Iuliu Crainic, Iuliu Mera, luliu Socol, Iuliu Trata, Iuniu Brut
Hodoşiu, Nicolau Moga, Nicolau Şara, Nicolau Şerban, Oc
tavian Boeriu, Petru Cheţian, Petru Suciu, Samoil Ţetcu,
Simeon Pintea, Simeon Tescariu, Valeriu Nobili.
Clasa VIII:
Alexandru Circa, Alexandru Densuşianu, Alexă Staicu,
Aurel Hulea, Aurel Harşianu, Basiliu Dancu, Basiliu Oprişiu,
Basiliu Şerbu, Basiliu Ternovean, Basiliu Vlassa, Constantin
Cosorea, Demetriu Scurtu, Emil Moldovan, Gabriel Pipoşiu,
Horaţiu Nicolescu, Ioan Baciu, Iosiî Scurtu, Iustin Ioanovi-
ciu, Mihail Bardoşi, Nicolau Opreanu, Petru Simu, Sabin
Secula, Şoîron Olteanu, Titu Domşa*).
*
încă un amănunt semnificativ:
Când la 1908 mâini sacrilege au aruncat în aer cu
dinamită vechiul simbol al desrobirii Ardealului, cel care a
avut curajul să adune piatra risipită şi să-o îmbrace în
betonul ocrotitor, refăcând monumentul, a fost prepozitul
capitular Ion Micu-Moldovanu, directorul dela 1883 al liceului
de băeti anchetat.
Şi asta cu 10 ani înainte de înfăptuirea României Mari!
Tot cu titlu de document, prea necesar astăzi, când
atât de uşor se învăluie în uitare trecutul, amintim dintre
celea multe — întreagă serie! — drapelul dela 10 Mai 1914,
arborat de elevi pe clopotniţa catedralei dela Blaj, cu
următorul c o n s e m n :
Curând va bâte ceasul,
Carpafii se 'nfioară!**)
Acest steag, simbol al desrobirii, în sensul căderii gra
niţei din Carpaţi, este o realitate. L-au văzut sute de per
soane, dintre acelea cari au înfruntat baionetele jandarmi
lor unguri, trimişi să-1 înlăture.
A. LUPEANU-MEL1N
*) Din dosarul anchetei, la Biblioteca Centrală.

**; Mărturia contimporanilor cari trăiesc printre noi.
6*
O A M E N I ŞI FAPTE
PRIMA ENCICLICA DESPRE CINEMATOGRAF
Soarta lumii se decide în mintea oamenilor. „Opinia
publică" este suprema putere de pe pământ. Formarea ei,
educarea conştiinţelor este, prin urmare, problema esenţială a
vremii. — De aici importanţa covârşitoare a presei. Uriaşa
desvoltare la care a ajuns, graţie tehnicei moderne, a îăcut-o
din „mare putere" ce era p â n ă bine de curând, aproape atot
puternică. De aceea stăruie atâta Sfântul Părinte dela Roma
a s u p r a acestei probleme. De aceea s'a organizat grandioasa
expoziţie mondială a presei catolice, care este în aceste zile
m a r e a atracţie a Vaticanului.
Dar presa n'a r ă m a s lungă v r e m e singura stăpână pe
piaţa spiritului. S'a ridicat, în faţa ei, un concurent, tot mai
de temut pe zi ce t r e c e : cinematograful. Umbrele de pe pânză
grăiesc mulţimilor cu putere neînchipuit de mare. Pătrund
în tainiţele sufletului omenesc pe multe porţi deodată, ca
furtuna, care nu-ţi lasă răgaz de rezonat şi de ales. Fasci
nează. — Modern, în înţelesul întreg şi bun al cuvântului,
Papa Pius XI a înţeles fantastica putere a ecranului. A
văzut că şalele de cinematograf sunt uzine în care se dos
peşte aluatul sufletesc al veacului. Trebuesc deci, cu orice
preţ, puse în slujba binelui. Nu trebuesc lăsate în exploa
tarea Satanei. — Din această preocupare a răsărit noua en
ciclică „Vigilanti cura", care pune în lumină extraordinara
misiune a filmului şi dă îndrumări precise pentru spiritua
lizarea lui. împrejurarea că ea se publică tocmai în timpul
expoziţiei presei, arată şi ea voinţa Papei de a i-se da pro
blemei aceeaşi importanţă ca şi tiparului.
Noua enciclică este adresată în prim rând episcopilor
din patria filmului, America. Ea se îndreaptă însă, cu putere
obligatorie, către întreg clerul şi poporul credincios de pe glob.
— Pleacă dela admirabilele rezultate pe care le-a atins,
pentru ridicarea nivelului moral al filmului, campania dusă,
sub îndrumarea episcopatului american, de cunoscuta „Legiune
a decenţei* („Legion of decency"). Papa îşi exprimă mulţu

mirea pentru străduinţele ei. Deodată, şi în legătură cu ex
perienţa realizată acolo, vede sosit momentul pentru a da
orientări în materie întregului rotogol catolic. Vrea să pri
v e a s c ă problema în întregul ei, şi sistematic, nu numai tan
genţial şi numai din un anumit punct de vedere, cum a fost
cazul mai înainte în enciclica „Divini illius magistri" şi în
alocuţiile adresate reprezentanţilor presei cinematografice în
anii 1934 şi 1936.
Problema este, într'adevăr, de Importanţa capitală. Este
absolut necesar, ca „toată arta, ştiinţa, şi chiar tehnica şi
industria omenească, cu toate progresele lor, cari toate sunt
daruri dela Dumnezeu, să fie îndreptate spre mărirea Lui şi
spre mântuirea sufletelor". Aşa trebuie să fie mai ales cine
matograful, al cărui rost distractiv şi educativ, cu formida
bila lui putere de influenţare a sufletelor, este arătat ma
gistral în partea a doua a scrisorii. — Papa^ aprobă deschis
rolul distractiv al cinematografului. „Recrearea, cu variatele
ei forme, a devenit în vremea noastră cu atât mai necesară,
cu cât oamenii sunt mai trudiţi cu afacerile şi grijile vieţii.
Să fie însă cuviincioasă, sănătoasă, morală. Să fie u n factor
pozitiv al înălţării spre simţeminte nobile. Poporul care în
ceasurile lui de odihnă se dedă distracţiilor ce ofensează
sentimentul sănătos al decenţei, onoarei, al moralei, şi cari
dau prilej la păcate, mai ales tineretului, se găseşte m m a r e
pericol de a-şi pierde mărirea şi puterea sa naţională". —
Principala distracţie a masselor astăzi este cinematograful.
E accesibil tuturor, nu numai celor bogaţi. II înţeleg toţi.
Graiul chipurilor, viu, intuitiv, îl primesc fără rezonare, fără
discernământ. E extraordinar de interesant. Are şi farmecul
muzicii. Produce o adevărată fascinaţie.
De aceea puterea lui, în bine şi rău, este imensă. Fil
mele imorale comp, aproape irezistibil, sufletele. Mai ales ti
neretul. Fiindcă ele „sunt o proslăvire a pasiunilor rele;
prezintă viaţa în lumină falşă; întunecă idealul; distrug iu
birea curată, respectul pentru căsătorie şi familie. Foarte
uşor ele pot trezi prejudicii în singuratici şi neînţelegeri
între popoare, între clase sociale şi rasse". De aceea su
prema grijă a ceasului de faţă este a face ca „filmul să nu
mai fie o şcoală a pierzării, ci să se prefacă într'un mijloc
preţios al educaţiei şi al înălţării omenirii". — Fiindcă el
poate fi şi isvor de binecuvântare. Poate da nu n u m a i su-
medenie de cunoştinţe folositoare din toate domeniile, ci poate

cultiva marile ideale ale adevărului şi virtuţii, poate adânci
sentimentele de pace între neamuri, clase şi rasse. „Astfel
el poate contribui efectiv la instaurarea în lume a unei noui
ordine sociale, mai drepte".
Ce e de făcut pentru a ridica filmul la această înaltă
apostolie? Papa dă îndrumări şi sugestiuni practice, în acest
scop. — Cenzura oficială, existentă în unele state, este in
suficientă. Nu poate îi vorba nici de crearea unei noui in
dustrii a filmului, care să fie stăpânită perfect de spiritul
creştin. Trebue deci influenţată în bine producţia existentă
astăzi. — In acest scop, Păstorii sufleteşti vor face, înainte
de toate, u n apel la toţi catolicii cari au ceva rol mai im
portant în această industrie; proprietarii caselor, directori,
autori şi artişti. Pe toţi să-i facă atenţi la datoria de con
ştiinţă ce au de a da filme bune, morale. Ei trebue să ştie,
că au o m a r e răspundere în faţa lui Dumnezeu şi a naţiunei.
— Vor căuta apoi sa îndrumeze şi să înveţe marele public
catolic. Exemplul american a arătat că a r e m a r e efect fă
găduinţa pe care păstorii sufletelor o vor lua dela credin
cioşii lor, că „nu vor cerceta nici o reprezentaţie cinemato
grafică ce vatămă credinţa şi morala creştină. Această
promisiune să se facă în forme cât mai impresionante, an
de an, în biserică sau în şalele diferitelor asociaţiuni pii." —
Se vor îngriji fireşte, în acelaşi timp, să pună în gardă pe
credincioşi privitor la calitatea morală a filmelor. Liste cari
să a p a r ă des, regulat şi foarte îngrijit, vor arăta publicului
cari filme „pot îi văzute de toţi, cari numai cu rezerve, cari
sunt stricăcioase şi pozitiv rele". Aceste liste se pot publica
regulat în cotidianele catolice. Le v a întocmi şi publica un
birou permanent al cenzurării filmelor, care trebue înfiinţat în
fiecare ţară. Să facă parte din el numai oameni de perfectă
încredere şi deplin competenţi în materie. El se poate încadra
în „Acţiunea Catolică". In fiecare ţară trebue înfiinţat acest
oficiu al filmului, fiindcă împrejurările şi situaţiile se pre
zintă altfel dela popor la popor. Să fie pus sub conducerea
unui preot numit de episcop, care să ia parte activă la
lucrări.
Luând aceste măsuri — accentuiază de încheiere Papa
— şi grijind de executarea lor conştiincioasă, episcopii lumii
împlinesc o m a r e operă de a p ă r a r e a moralei, întărind prin
aceasta puterea de viaţă a naţiunei din care fac parte,
„Vor găsi aprobarea şi colaborarea tuturor celor buni, n u

numai a catolicilor ci şi a celor de altă credinţă. Vor în
druma pe căi sigure de înălţare m a r e a putere internaţională
pe care o reprezintă filmul, spre ţinta aleasă a întăririi
idealurilor cavalereşti şi a normelor de viaţă sănătoasă".
Fie ca gândurile Sfântului Părinte trup să se facă şi
„Vigilanti cura" să însemneze începutul unei ere noui în
lumea umbrelor de pe e c r a n !
h. P.
N. IORGA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ MODERNĂ
Contribuţia d-lui N. Iorga la mişcarea sămănătoristă a fost
latifundiară. Deşi, la început, Sămănătorul n'a fost sub directa
d-sale conducere, principiile de bază ale mişcării şi iniţiativa luptei
subt steagul lor, d. Iorga a avut-o. Nu mai puţin a influenţat d.
Iorga asupra evoluţiei altor reviste fixate în aceeaşi sferă ideologică.
Noi Ardelenii am fost o preocupare constantă a d-lui Iorga.
Nu numai întrucât colabora la realizarea idealului pe care noi,
aici, îl sfinţeam cu lacrimi, — dar chiar prin permanenta atenţie
pe care o arăta educaţiei noastre, prin grija de lucrurile noastre
şi pasiunea de a indica sufletului nostru o direcţie justă, în con
cordanţă cu marile interese şi aspiraţii ale neamului.
Nu vom repeta aici lucruri arhicunoscute, dar nu cred lipsit
de interes a aminti marea influenţă pe care a exercitat-o d. Iorga
asupra revistei Luceafărul. încă la apariţia ei (1 Iulie 1902), printr'o
scrisoare, d. Iorga îi fixează câteva linii de orientare:
„Asupra Românimii înstrăinate prin altă viaţă de stat, vor-
biţi-ne! Tipăriţi poezii populare, poveşti, amintiri. Nu imitaţi, fiindcă
nu aduce nici un folos, nu vă lăsaţi ispitiţi de lucrurile ce aţi cetit
la alţii. Scrieţi dela Dvoastră din ţară şi din sufletul românesc de
acolo".
Această pază a sufletului românesc anima fiecare acţiune,
fiecare gest al d-lui Iorga. Nu rareori lupta d-sale ia un caracter
moralist, de violenţă polemică, de ofenzivă împotriva a tot ce
putea să îndepărteze sufletul naţional dela urmărirea idealului în
tregirii: fie că aceasta era tentaţia culturii streine, sau acţiunea
dizolvantă a literaturii pornografice. De aceea intervenea uneori cu
sfaturi, relevând literatura bună, îndemnând la citirea ei, la soli
darizarea cu vieaţă pe care ea o pune în lumină.
Pentru cei din provinciile supuse veghea d-sale era şi mai
atentă. Aici pericolul era şi mai mare şi dezagregarea avea uriaşe
consecinţe. Int'un număr din Luceafărul (1 Ian. 1905) d. Iorga scrie
un articol: „Ce trebue a se ceti? (Sfaturi Românilor din Ardeal)",

în care precizând zona de influenţă a cărţilor bune (mai ales bune
pentru momentul istoric de atunci) fixează inventarul autorilor
care indică linia organică a literaturii noastre. — „Cele mai bune
din cărţile bune (spune d. Iorga) sânt acelea cari dela început au
fost scrise în limba ta, cari au fost scrise în ţara ta, în neamul
tău, în sufletul tău. Pe acelea când le ceteşti, te cunoşti mai bine
pe tine însuţi, te întregeşti, te îmbogăţeşti în toată fiinţa ta şi,
totdeodată, te legi mai strâns, ca printr'un jurământ ce nu se poate
călca niciodată, cu toţi aceia cari, dintre oamenii cei nesfârşiţi de
mulţi de pe lume, samănă mai tare cu tine, având graiul, mintea
şi simţirea ca şi ale tale, şi, între atâta străinătate, neîncrezătoare
şi duşmană, sânt aplecaţi pentru aceasta, oricare ţi-ar fi numele
şi starea şi locul de naştere, să te iubească, să te ajute, să-ţi facă
bine". Plecând dela aceste puncte de reper, recomandă pe croni
cari, pe Bălcescu, Russo, Alexandri, Eminescu — „acel om cu viaţă
nenorocită, dar cu nemuritoare glorie, care a pătruns mai deplin
în firea neamului şi a scos din ea elementele celei mai înalte
frumuseţi" —, Slavici, Creangă, N. Gane, T. Maiorescu, I. L. Cara-
giale, Delavrancea, Vlahuţă, Şt. I. Iosif, Mihail Sadoveanu, Brăteseu-
Voineşti...
Sunt 30 de ani de-atunci. Transformările pe care le-a adus
răsboiul mondial, s'ar părea, au anulat nevoia de a interveni direct
în orientarea culturii noastre. Idealul naţional realizat, pericolul
unei devieri a destinului nostru a dispărut. Şi totuşi. Revista
„Cuget clar" — noul „Sămănător", anunţă d. Iorga, vine să releve
din nou direcţia greşită pe care e îndreptată literatura de azi.
Deastădată pericolul care o ameninţă este imoralitatea, pornografia.
D-l Iorga identifică pe cei care contribue la stricarea gustului, la
batjocorirea bunului simţ, la crearea unei atmosfere de „spital
literar". Le spune pe nume: Tudor Arghezi, Eugen Lovinescu... Le
stabileşte răspunderile şi-i atacă cu toate armele ce-i stau la dis
poziţie: conferinţe, articole, epigrame, ironii. Revista Cuget clar
(apărută la 15 Iulie 1936) reprezintă continuarea acţiunii începută
la Sămănătorul. O luptă de unul singur, pentru toţi. S'au schimbat
împrejurările istorice, dar n'au dispărut toate cauzele pentru care
s'a aprins flacăra dela Sămănătorul. Unele chiar au luat proporţii
ameninţătoare. Vestigiile vechei lupte îi dau d-lui Iorga îndemn.
Dela dispariţia Sămănătorului — „anarhia s'a înstăpânit pe literele
româneşti", prea marea libertate a dus la dezordine, lipsa unei
personalităţi care să fixeze anumite criterii de judecată a favorizat
îndrăzneala şi exagerarea. Nu spun că nu au înflorit frumuseţi

care răscumpără absenţa unei mişcări disciplinate, dar o mai înaltă
conştiinţă a rolului pe care-1 joacă aceşti scriitori în vieaţă unui
neam n'ar strica. Faţă de sufletul românesc chemat la o vieaţă
creatoare — răspunderile sunt mari. Nu ştiu dacă d. Iorga va şti
să evite exagerarea, să identifice exact răul (spiritul evreesc în
literatură îşi are partea lui de vină!), pentru o mai bună convin
gere, să evite condamnarea totală a unui scriitor, — însă presti
giul d-sale în această reacţiune împotriva literaturii pornografice,
alături de sufletul curat al neamului, e un enorm câştig. Apelul
d-sale, drastic, e semnificativ: „De atunci (dela încetarea Sămănă-
torulniX), cu toate încercările mele, sporadice şi de o blândeţă care
nu trebuia, din „Neamul Românesc Literar", din „Ramuri" şi „Drum
drept", anarhia s'a înstăpânit pe literele româneşti şi de pe urma
ei s'a ivit curentul de flecăreală cu vorbe mari, de exhibiţii de
monstruozităţi, de apeluri la apetiturile bestiale, care sub o critică
de lovinesciană neînţelegere şi interesată toleranţă, ni-a dat era
care merită să fie pecetluită în frunte cu fierul roşu: »Arghezii«.
Contra sălbătăcirii sufletului românesc revin la o luptă fără
cruţare la vârsta când mi s'ar putea recunoaşte, în altă atmosferă,
un drept la odihnă.
Dar, când sănătatea morală a neamului mieu e în joc, reiau
vechea mea misiune în credinţa că nu e pentru mine o datorie
mai imperioasă decât aceasta.
Voiu semnala literatura bună, voiu târî la prăbuşirea meritată
pe aceia care e tot aşa de proastă subt raportul estetic, pe cât de
otrăvită supt cel moral, şi sânt sigur că-mi va răspunde conştiinţa
tuturor oamenilor de bine".
Dar şi opoziţia va fi grozav de înzestrată. Şi va mai avea şi
favorul de a fi lipsită de scrupul şi de discreţie — şi de a se pune
supt egida idealului de progres al literaturii noastre, de contem-
poraneizare cu cultura apuseană.
Acum câţiva ani d. Nichifor Crainic a dat un semnal de a-
larmă (chiar pe d. Tudor Arghezi 1-a stigmatizat); cu şi mai puţin
răsunet a apărut studiul d. Const. Emilian: Anarhismul poetic.
Astăzi d. Iorga reia vechea luptă. — Ce bine ar fi, pentru succesul
acţiunii, dacă ar dispune de mijloace noi, de toată armatura spiri
tului modern!
RADU BRAŢEŞ
ACŢIUNE CATOLICA ÎN VEACUL AL IV-LEA

Dela sf. Pavel, care laudă şi salută în epistolele sale pe cei
şi pe cele (femei, deci mireni) ce se osteneau cu el în vestirea
evangheliei, până la actualul pontifice Pius XI, care a răscolit
întreagă Biserica prin chemarea mirenilor la marea mişcare a
acţiunei catolice, definită de El „colaborarea mirenilor la aposto
latul ierarhic", n'a fost vreme în care preoţii conştii de menirea
lor să nu înţeleagă, că nu se poate desfăşura o influinţa rodnică
în bine asupra celor păstoriţi de ei altfel decât alegând şi formând
pe cei mai docili, cari la rândul lor să acţioneze în jurul lor în
familie, între prieteni, etc." ostenind întru Domnul", pentru sfin
ţirea tuturor.
Acum, mai recent, P. S. Tromp S. 1. a scris o carte cu titlul:
De Corpore Christi mystico et Actione Catholica ad mentem S.
Johannis Chiysosotomi (Roma, Pont. Univ. Gregoriană) în care
scoate în relief ideia acelui mare Dascăl al Bisericii şi adânc cu
noscător al Apostolului neamurilor, despre importanţa covârşitoare
a apostolatului mirenilor, fie ca reacţiune împotriva răului, fie ca
acţiune de cucerire în lumea binelui.
Baza acestei învăţături este la sf. Ioan, ca şi la măiestrul său
Pavel, dogma fundamentală a întregului creştinism: Biserica este
trupul mistic al lui Isus Hristos, capul acestui Trup. Din acest
Cap izvoreşte seva de viaţă a iubirii dumnezeeşti, care ne leagă
pe toţi, nu ca pe un prieten de prietenul său, ci ca pe un membru
viu de alt membru viu, pentrucă toţi suntem botezaţi, ca să for
măm un singur trup în Hristos.
In primul plan, lucrarea dumnezeiască în biserică se desfă
şoară în ţesătura nervoasă, care e imediat sub influxul de vieaţă,
lumină şi putere a Capului Hristos, în sfânta ierarhie, care-i fac
torul esenţial al întinderii Bisericii printre neamuri, instrumentul
cel mai obişnuit de cucerire a lumii pentru Hristos, prin cele trei
puteri: de-a învăţa, de-a sfinţi şi de-a conduce.
Prin acele trei puteri biserica lui Hristos lucrează asupra
marei mulţimi a sufletelor. In imediatul ajutor al acestei ierarhii
trebue să fie — nu prin sfat, ci din o necesitate care izvoreşte
logic din doctrina asupra Trupului mistic — apostolatul mirenilor.
„Prin coheziunea mirenilor, zice sf. Ioan, se nutreşte trupul bise
ricii. Un membru care ar ţine pentru sine tot nutremântul, şi nu
l-ar comunica membrelor vecine, şi-ar strica lui însuşi, şi ar corupe
tot restul trupului.." De aceea... „dacă, fără invidie, vei face să
treacă hrana şi la alţii, vei câştiga folos pentru tine şi pentru ei".
Care-i norma de acţiune a mirenilor, şi care este câmpul?
întâi, o vieaţă exemplară: „Fiecare trebue să ducă numele

lui Hristos în faţa regilor şi a neamurilor". Apoi grija mântuirii
altora: „Nimic nu-i mai rece, decât un creştin care nu se îngrijeşte
de mântuirea altora. De aci vin toate relele, că socotim lucru strein
ceeea ce aparţine trupului nostru." De aceea regula fundamentală
a creştinismului social, este: „Caută ceea ce ajută comunităţii".
Câmpul de acţiune a mireanului creştin este identic cu cel
al ierarhiei bisericeşti, căci acţiunea mirenilor nu este decât pre
lungirea, întregirea şi coeficientul indispensabil al acţiunei preoţeşti.
Iată de ce normele practice sunt:
1. In câmpul doctrinei: „Instrueşte-te mai întâi pe tine în
suţi. Dacă vei învăţa tot ce ţi-a poruncit Hristos să ţii, vei avea
mulţi imitatori. Ca o luminare care, dacă e aprinsă, poate aprinde
altele nenumărate, dar dacă va fi stinsă, nici şie-şi nu-şi poate da
lumină, cu atât mai puţin va putea aprinde altele"... Apoi ceeace
ştii, împrăştie în jurul tău, şi mai întâi în familie: „Casa ta să
devină o biserică în care să se aşeze Spiritul Sfânt"... întorşi
dela biserică, „bărbatul să repete ceeace a auzit: soţia să înveţe
copiii, copiii să asculte; ba nici servitorii să nu rămână lipsiţi
de lecţie..." Iar dacă în jurul tău, afară de familie, sunt necredin
cioşi ori eretici, nu da înapoi! Iubeşte persoanele, ureşte numai
greşelele lor. Aproprieţi-i cu dragostea. Cu cei împietriţi nu discuta,
decât din necesitate. Celor ce doresc adevărul, spune-1 cu toată
căldura, dar cu minte, pe rând, acomodându-te după starea şi pu
terea fiecăruia. Dar mai ales dacă vrei ca învăţătura ta să prindă,
trăieşte-o! — „N'ar mai fi nici un păgân în lume, dacă creştinii
ar fi într'adevăr creştini. Paul a fost singur şi ce număr imens de
păgâni a tras după sine! Dacă toţi creştinii ar fi ca Paul, câte lumi
ar fi putut convertii"
2. In domeniul sfinţirii de sine şi a deaproapelui: Mirenii au
oficii şi drepturi quasi preoţeşti prin botez, prin obligaţia de-a
lupta împotriva răului pentru câştigarea virtuţii, dar mai ales prin
participarea activă la sf. liturghie şi prin împărtăşirea cu aceleaşi
taine. Cât de conştiu trebuie să se hrănească din toate acestea! —
Nu vor uita apoi, că rugăciunea lor pentru preoţi aduce acestora
daruri nepreţuite, spre binele tuturor. — Alte funcţiuni minunate
de preoţie spirituală sunt iubirea aproapelui, căci săracii sunt al
tarul cel de toate zilele al credincioşilor, şi grija de suflete acolo
unde nu poate ajunge preotul, căci nimic nu e mai preţios ca un
suflet nemuritor. A spune despre un suflet: Ce am cu el, ce-mi
pasă? e t c , înseamnă — după Sfântul nostru — a deveni de o cruzime
diabolică, vrednică de toate pedepsele. — Mirenii, aprinşi de iu-
birea sufletelor, sunt ehiemaţi să intre şi să facă bine acolo unde

preotul nu poate intra, în crişmă, în case lumeşti, în casele con
cubinilor, etc, ca să apropie sufletele acelea nenorocite de preoţi
şi prin ei, de Dumnezeu.
3. In conducerea bisericii, mirenii au legătură cu conducerea
ierarhică. La sfinţirile de preoţi li-se cere cuvântul. Mai mult, ei au
dreptul şi datoria de-a promova disciplina creştină peste tot, dar
mai ales la funcţiunile sacre. „îngrijiţi-vă de fraţii voştri, atra-
geţi-i, învitaţi-i. Ştiu că aţi făcut aşa adesea, dar asta n'are valoare,
dacă nu continuaţi până îi convingeţi şi îi atrageţi...".
Din cele schiţate până aci apare cât de adâncă, clară şi prac
tică era ideia Sf. Ioan Gurădeaur despre participarea activă şi
conştie a mirenilor la apostolatul ierarhic. Mai apare şi aceea că
în Biserica lui Hristos se păstrează nu numai credinţa şi tradiţiile
ei sfinte în toată puritatea, ci trăiesc în ea neîncetat şi diferitele
forme de activitate apostolică.
De aceea, alipindu-ne cu desăvârşită dragoste de ea să rea
lizăm cu drag sugerările ce ni-le face prin sfânta ei ierarhie, tru-
dindu-ne din răsputeri să formăm în jurul fiecărei biserici echipe
militante de membri ai acţiunei catolice (A. G. R. U.), ca să fim
în spiritul apostolic al bisericii, care vrea să imprime şi vremurilor
noastre ritmul adevărului veşnic.
LIVIU CHINEZU
LOCUL MORŢII LUI GHEORGHE ŞINCAI

într'un articol despre „O carie a lui Gheoighe Şincai" publi
cat de păr. Ilie Daianu în No. 17—20 al „Gazetei Cărţilor" se
vorbeşte din nou despre locul morţii marelui şi nefericitului învăţat.
Păr. Daianu scrie: „ultima versiune pe care mi-a comunicat-o regre
tatul Francisc Hossu Longin câteva zile înainte de moartea sa,
este că (Şincai) ar fi fost înmormântat în comuna Bobota din ju
deţul Sălajului. Poate va fi având temei această presupunere, dar
dovezi convingătoare nu mi-a comunicat, deşi poate a avut". Păr.
Daianu îşi exprimă nădejeea că cercul studenţesc de acolo — din
Bobota — care a luat iniţiativa ridicării unui monument lui Şincai,
va lămuri această chestiune „pentrucă — continuă Sfinţia Sa —
este de neînchipuit ca un cerc de tineri serioşi să ridice monu
ment la un pretins mormânt al istoricului Şincai fără să justifice
cu dovezi istorice această procedură".
Să vedem, mai întâi, pe ce se întemeia presupunerea lui
Francisc Hossu Longin că Şincai ar fi murit în Bobota din judeţul
Sălajului. In 1862 Hossu Longin a vizitat această comună. Pe atunci

în locul pietrei de azi se găsea o veche bisericuţă de lemn şi în
jurul ei un mic cimitir unde se îngropau fruntaşii satului. Preotul
Gael, un bătrân de 80 de ani, 1-a condus pe Hossu Longin în acel
cimitir şi i-a arătat un loc, dela intrare la dreapta, spunându-i
„Uite nepoate, aici este înmormântat marele Şincai, care a murit
venind dela Oradea". In 1816, anal morţii lui Şincai, Gael avea
47 de ani! Acest lucru Pa spus bătrânul preot şi fostului profesor
din Cluj, Victor Rusu, născut şi crescut în Bobota şi al cărui bunic
după mamă, Ignatie lpian, era la acea dală — 1816 — paroh acolo:
Intr'o scrisoare din 22 Maiu 1882 Rusu scrie: „şi mie mi-a enarat
(Gael) cum l-au ajuns pe bătrânul Şincai neputinţele şi slăbiciu
nile pe drum, lângă isvorul lui Alexi (tatăl episcopului, care era
morar la moara din sus de Bobota) cu dăsagii în spate şi că ar fi
murit la nenea meu (bunicul după mamă) care 1-a şi îngropat cu
pompă mare de s'a mirat tot norodul". Convingerea despre moartea
lui Şincai „sub garduri" s'a menţinut mult timp. Astfel la 10 Sep
temvrie 1860 Aloisiu Vlad, autorul cunoscutei lucrări A român ne~p
6s ugye (Lugoj 1863), al cărui tată, fost preot în Abramuţa (jud.
Bihor) era bun prietin cu Şincai — avea dela el şi o călimară,
care acum e în Biblioteca Centrală din Blaj — scrie lui T. Cipariu
că „nemuritorul Şincai... pentru unele atacuri care le-a avut cu
sora episcopului Vulcan, aşa numita Măcinica, a fost silit să pără
sească curtea episcopească (din Oradea) unde-şi aflase după atâtea
suferinţe şi persecuţiuni un loc de repaos, carele însă fu silit în
urma intrigilor numitei femei a-1 lăsa şi a lua lumea în cap, ca
mai pe urmă să moară sub garduri".
Cum vedem informaţia lui Aloisie Vlad, care o deţinea dela
tatăl său, prietin bun al lui Şincai, se potriveşte cu aceea a bătrâ
nului Gael despre moartea lui „cuprins de neputinţe şi slăbiciuni"
la isvorul lui Alexi de lângă satul Bobota şi cu înmormântarea
lui în acel sat chiar. Bătrânul acesta, cum am văzut, ştie şi locul
unde a fost înmormântat.
Informaţiile acestea sunt însă răsturnate de extractul din
matricola morţilor parohiei greco-catolice din Kelecseny (jud. Abauj
în Cehoslovacia, aproape de oraşul Cosice) publicat în ziarul Con
cordia din 1866 (No. 51), iar mai nou reprodus de d. N. Iorga în
Istoria literaturii române în secolul XVIII (observaţii, adausuri,
îndreptări p. 55). Extractul eliberat la 20 Iunie 1866 de parohul
Ioan Szedlak, spune că Georgius Sincay, de 75 de ani (?), a fost
înmormântat în Szinye de Andreas Koleszar, parohul din Kelecseny.
Dar ceeace încurcă şi mai mult lucrul e faptul că extractul a fost pu-
4?8 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8
blicat în Concordia chiar de protopopul Grigorie Gael, fiul bătrâ

nului Gael din Bobota, care i-a arătat în vara anului 1863 lui
Hossu Longin locul din vechiul cimitir al acestui sat unde a fost
înmormântat Şincai. De altă parle Victor Rusu spune în scrisoarea
amintită că murind bătrânul Gael iar mai târziu, în 1870, şi fiul
său Grigorie, lucrurile rămase de ei au fost vândute la licitaţie în
favoarea erezilor şi din cărţile vândute cu acest prilej cea mai
mare parte a cumpărat-o el, Rusu. Intre ele, a găsit una, care a
fost proprietatea lui Şincai, fiindcă era scris pe ea: „In usum scho-
larum Balasfalvensium emit Georgius Gabriel Sinkay ord. s. Basilii
Magni anno 1777". Rusu indică şi titlul cărţii: „M. Val. Martiolis
Epigrammata".
Nădăjduim şi noi, că tinerii studenţi din Bobota înainte de-a
ridica monumentul la mormântul lui Şincai, vor lămuri contradicţia
dintre tradiţia indiscutabilă şi dintre tot atât de indiscutabilul
extract din matricola morţilor parohiei greco-catolice din Kelecseny.
Z. PÂCLIŞANU
MEDICI CATOLICI ŞI „MEDICI CREŞTINI"

Cu aproximativ trei luni şi jumătate înainte de apariţia acestor
rânduri am primit din partea unui distins coleg al meu invitaţia
de a lua parte la o adunare a medicilor creştini.
Invitaţia — tipărită — purtând antetul „Asociaţia medicilor
creştini" mi-a deşteptat din primul moment tot interesul. Nu ştiam
de existenţa unei astfel de asociaţii şi mă bucuram anticipat de
un eveniment în sânul corpului medical român, care, cu ocaziunea
recentei legiferări asupra avortului, nu se dovedise a fi condus de
principiile moralei creştine.
Dar bucuria mea nu putea dăinui prea mult. Iu invitaţie se
specificau problemele ce aveau să fie desbătute şi cari, aşa cum
erau enunţate, nu depăşesc preocupările strict profesionale ale
medicilor. Mai mult, se putea constata că denumirea de „creştin"
nu figura decât cu un înţeles etnic, pentru a exclude pe cei ce
s'ar crede eventual „români", fără a fi şi creştini. Adunarea, era
clar, avea să desbată probleme profesionale într'un spirit de
exclusivism etnic, socotit necesar astăzi şi de către medici ca
şi de către alte organizaţii profesionale şi de atâţia oameni politici.
Odată mai mult mi-am dat seama că „se ia în deşert" numele de
creştin şi, în consecinţă, n'am participat la adunare.
Cam la aceeaşi dată (28 Maiu—3 Iunie) se ţinea la Viena un
congres internaţional al „medicilor catolici", la care — pe lângă
Austria — erau reprezentate: Germania, Anglia, Belgia, Spania,

Franţa, Olanda, Ungaria, Italia, Elveţia, Polonia şi Asociaţia inter
naţională a studenţilor catolici: Pax Romana. Cu un an înainte
(1935) se ţinuse un congres similar la Bruxelles; în 1934 se prăs-
nuise la Paris cincizeci de ani ai societăţii Sf. Luca a medicilor
catolici francezi. încă în 1930 a început — la Budapesta — seria
reuniunilor internaţionale ale medicilor catolici, cari, după cum se
va vedea din cele ce urmează, sunt animate de cu totul alte preo
cupări decât cele pe cari le-am constatat la tânăra „Asociaţie a
medicilor creştini" din România.
Ştiind acestea, am făcut, vrând nevrând, o apropiere între
cea ce se întâmplă la noi şi ceeace se întâmplă în alte ţări alături
de cari ne mândrim că stăm în atâtea privinţe, şi mai ales nu ne-am
putut înăbuşi un sentiment de adâncă umilire, văzând că până şi
noţiunile celor mai înalte idealuri le trivializăm, şantajând cu ele
conştiinţele pentru a le câştiga unor acţiuni cu cari acelea nu au
nimic a face.
Cred că nimeni nu va presupune că suntem împotriva orga
nizării profesionale a medicilor. Medicii, ca şi alte categorii sociale,
îşi au nevoile lor, împotriva cărora nu pot lupta cu şanse de
succes decât organizaţi. Dar se cade, este loial şi corect, să se
spună lucrurilor pe nume evitându-se confuziunile ademenitoare,
de pe urma cărora nu poate rezulta decât răul.
Când spunem „asociaţia studenţilor creştini", a „avocaţilor
sau a medicilor creştini", în mod normal nu ne putem reprezenta
decât asociaţiuni al căror scop şi metode traduc în practica vieţii
doctrina creştină. In Franţa marilor frământări sociale, asociaţiile
studenţilor „catolici", ale muncitorilor „catolici", ale medicilor „ca
tolici" şi ale atâtor altor organizaţiuni similare, se caracterizează
tocmai prin adoptarea principiilor şi metodelor creştine ca bază a
acţiunilor lor, în opoziţie cu principiile şi metodele organizaţiilor
respective inspirate de comunism. Nu vom găsi acolo acest abuz,
pe cale de a se generaliza Ia noi, prin care organizaţiile profe
sionale simulează o luptă de concepţii religioase-morale, în reali
tate fiind vorba de altceva.
Vrând nevrând, aşadar, am pus faţă în faţă mentalitatea al
tor neamuri şi o anumită mentalitate proprie nouă, de sub imperiul
căreia nu ne putem smulge; nu voim să ne smulgem nici în aceste
vremuri, cari, mai presus de orice, pretind o clarificare a noţiunilor
pentru a se putea ajunge la claritatea situaţiunilor. Şi am constatat
că în ţările apusene, datorită mentalităţii lor, noţiunea „creştin"
este foarte clară şi că duce deja la situaţiuni de asemenea clare.
In faţa invaziunii materialismului comunist, vedem cum răsar sămă-

nătorii doctrinei creştine: pe tărîmul, muncii al organizării sociale,
al educaţiei şi îndrumării tineretului, al ştiinţelor, artelor şi al
filozofiei. Şi nu e vorba acolo, aşa cum se spune cu un sens peio
rativ, de o reacţiune. Nu. într'o organizaţie socială din care creşti
nismul ca potenţial social a fost de mult alungat de oficialitate,
solidarizarea ce se face în jurul ideei creştine nu poate fi consi
derată reacţiune. Organizaţiile catolice nu apără actualele stări
sociale cu cari s'ar declara mulţumite sau pe cari le-ar considera
corespunzând în totul doctrinei creştine. Ele acţionează opunând
principii şi arătând fapte convingătoare; ele creiază, încet, cu multă
răbdare şi trudă o nouă ordine, singura adevărată ordine socială.
Pătrunzând tot mai adânc doctrina creştină şi documentate tot mai
precis asupra stărilor sociale, ele fac opera primilor creştini, fac
apostolat într'o societate care şi-a pierdut îndreptarul şi care tre
bue renăscută. Organizaţiile catolice acţionează creând elementele
societăţii de mâine.
*
* *
In această lumină ni-se prezintă asociaţiile medicilor catolici,
cari în ţările apusene poartă numele Sf. Luca, evanghelistul şi
medicul. întemeiaţi pe fundamentul moralei creştine, ele se stră-
duesc să pună la dispoziţia membrilor tot ce poate servi acestora
spre o cât mai mare desăvârşire ştiinţifică şi morală. Dela simpla
recomandare — foarte utilă de multeori — a unor bune cărţi de
deontologie medicală, până la amenajarea unor săli de studiu, totul
întră în programul de activitate al acestor asociaţii. Ca exemple
concrete să nu amintim decât „Conferinţa Laennec" din Strasbourg,
care reuneşte într'un local special 70 studenţi în medicină, la dis
poziţia cărora stau: o bibliotecă tehnică, săli de lucru pe echipe,
conferinţe preparatoare pentru internat, conferinţe de deontologie
medicală etc, şi „Asociaţia universitară a studenţilor catolici în
medicină" din Barcelona, care în primul ei Buletin, apărut de cu
rând, îşi anunţă instalarea într'un mare imobil, în care se va găsi
o bibliotecă, se vor ţine cursuri, conferinţe, va funcţiona o cate
dră de morală medicală, etc.
In altă ordine de preocupări a acestor asociaţii să nu amintim
iarăşi în concret decât excelenta conferinţă a doctorului Biot,
competent om de ştiinţă, despre Moravurile medicale în faţa mo
ralei creştine şi tema: Secretul medical, foarte importantă din punct
de vedere profesional şi social-moral, pusă îi discuţia reuniunilor
profesionale cu ocaziunea congresului „Pax Romana" dela Salzbourg-
Viena. Să mai adaugem că asociaţiile similare se înmulţesc an de
an şi că, de pildă, conferinţa Laennec numără astăzi 800 de stu

denţi şi 700 de medici şi profesori dela Facultatea de Medicină
din Paris şi ne vom da seama de puterea de viaţă a acestor aso-
ciaţiuni şi de valoarea socială pe care o reprezintă.
Mai presus de toate însă spiritul adânc creştin al acestor
organizaţii apare în congresele internaţionale. Cele mai acute pro
bleme ale timpului sunt desbătute în aceste congrese. La Viena,
în acest an, s'a discutat problema eugeniei şi a sterilizării, demon-
strându-se toată fragilitatea teoriilor ştiinţifice cari servesc ca bază
sau ca pretext la sterilizarea eugenică şi arătându-se consecinţele
dezastruoase şi sigure pe cari le va avea această metodă. De
sigur că în opoziţie cu acest eugenism negativ şi distrugător, crea
tor de noui deschilibruri — pe care îl vedem preconizat şi de toţi
medicii români cari se ocupă de aceste chestiuni — s'a evidenţiat
necesitatea şi importanţa eugenismulut pozitiv: omul sănătos la
corp şi la suflet se poate forma numai prin educaţie morală, igienă,
reforma mediului şi a instituţiunilor sociale. Şi prin aceasta, repre
zentanţii catolici ai ştiinţei medicale au recunoscut că doctrina
catolică exprimată prin enciclica Casti connubii este absolut con
formă cu ştiinţa veritabilă medicală şi au dat un prim răspuns dorin
ţei actualului Papă, care a cerut medicilor să dovedească pe tărîm
ştiinţific că Biserica nu a greşit nici din punct de vedere biologic
când a repudiat concepţiile asupra eugeniei contrare moralei.
Pentru mentalitatea românească va apare apoi cu totul neo
bişnuit faptul ca într'un congres de medici să se discute şi pro
blema misiunilor. Această problemă s'a discutat totuşi în congresul
din Viena, şi încă foarte amplu, dupăcum se vede din multele
rapoarte făcute de medici cu funcţiuni universitare. S'au discutat
în deosebi şi s'au luat hotărîri importante privitoare la ajutorul
medical în opeia misionară.
Nu insistăm aici mai mult asupra acestor discuţiuni. Amin-
tindu-le vrem să ne întoarcem iarăşi la stările dela noi şi să rele
văm, un fapt de care credem că ar trebui să se sesizeze însăşi
forurile bisericeşti.
Este vorba de spovedirea şi împărtăşirea bolnavilor giavi. In
multe din spitalele pe cari le cunosc — ca să nu spun în toate —
această problemă nu intră de loc în preocupările personalului
medical. Bolnavi neştiutori de gravitatea boalei lor, dar condam
naţi după toate prevederile ştiinţei, se sting fără asistenţa preo
tului. Bolnavul, needucat de cele mai multe ori din acest punct de
vedere, şi în genere ataşat de viaţă, nu-şi dă seama de moartea
care se apropie. Dar nimeni nu se găseşte care să-1 prevină într'o
7
CULTUrM CREŞTINA Nr. 7-8
formă sau alta despre obligaţiile ce are faţă de sufletul său; ni
meni nu se gândeşte să anunţe pe preotul care deserveşte spitalul
şi a cărui primă obligaţie este tocmai să asiste pe muribunzi.
Spiritul laic şi materialist, Introdus în învăţământul şi practica
noastră medicală, recoltează aici primele fructe. Medicii noştri
„creştini" — onoare eventualelor excepţiuni — nu se gândesc nici
măcar la acest lucru.
*
* *
Nu mai lungim aceste fugare însemnări şi reflexii.. Totuşi se
impune o concluzie: România are nevoie de medici creştini, are
nevoie de o asociaţie a medicilor creştini, cu scopul precis de a
servi prin ştiinţă doctrina creştină şi de a lealiza în practica me
dicală morala creştină. Asociaţia care se întitulează „a medicilor
creştini" din România nu îndeplineşte acest rol. El trebue totuşi
îndeplinit. Şi credem că, între atâtea distinse personalităţi medicale
cari fac parte din AGRU, se poate găsi omul cu credinţă, cu auto
ritate şi cu putere de organizare, care să iea asupra sa această
iniţiativă. — II dorim din tot sufletul. Şi cât mai curând.
Dr. NICOLAE POPA
SPECTRE HflJDUDOROGHISTE
Vlădicia de Hajdudorogh, nefericitul făt maghiaro-politicianist,
înfăşat în scutece cu autografe eclesiastice stoarse prin abilităţi
diplomatice, ne-a pricinuit scârbă destulă. Dreptatea dumnezeiască,
prin dispoziţiile papale de după războiu, pentru noi Românii uniţi
1-a osândit la moarte. Şi fiindcă, de strigis quae non sunt nec
mentio fiat, l-am lăsat sub lespedea amintirilor negre. Unde ar
şi fi rămas, dacă Observatorul din Bucureşti (No. 5—6 din 1936,
pag. 230—236) nu ar fi tras de păr la lumină vechiul spectru,
prezentându-1 ca un monstru viu, bisericesc, unit, care înghite
mii şi mii de Români uitaţi de fraţii lor de limbă şi lege, şi de
biserica ai cărei fii sunt. Aşa însă fireşte că trebuie să privim
In faţă această sperietoare şi s'o arătăm în realitatea ei reală, nu
fantastică. Ceeace şi facem în temeiul informaţiilor ce ne-am
câştigat mânaţi numai de dorinţa de a vedea totul aşa cum a fost
şi este (oricât ne-ar durea) şi nu ticluind, parte din închipuire,
parte din isvoare necontrolate, stări de lucruri inexistente, ori
privite printr'o prizmă croită pe exagerare. — Amicus Plato,
amicus Aristoteles, sed magis amica veritas. De aceea, câteva
observaţii obiectiv lămuritoare.
1. Scrie d. Petre Petrinca în rândurile sale de buletin social

dela numita revistă că episcopia de tristă pomenire, înfiinţată în
1912 prin bulla „Christifideles* a fost pusă sub patronajul primu
lui „sfânt martir" maghiar Ştefan. Ştie însă toată lumea, cât de
cât iniţiată într'ale istoriei ungureşti, că sf. Ştefan, regele încreşti-
nător al ungurilor n'a fost martir, ci „confessor fidei", mărturisi
tor de credinţă.
2. Se mai spune, tot acolo, că episcopia de Hajdudorogh ar
fi avut „6 capitole", şi 40.000 de credincioşi. — Adevărul e că
nici când n'a avut nici un „capitol", ci numai un capitlu de 6
canonici, iar suflete, în 1930, avea 212.000, dintre cari, la
anul din chestie, cel mult 10.000 de vorbiau româneşte. (Mai ales
în parohiile Nir-Adon, Leta-Mare, Poceiu, şi Bedeu). Alte vre-o
20.000 vorbiau ruteneşte ori slovăceşte (prin jud. Borsod, Abauj
şi Zemplen). Restul nu vorbiau decât ungureşte.
3. Afirmaţia că am fi avut pe malul drept al Tisei puternice
parohii române unite cari s'ar fi maghiarizat în ultimii 50 de ani,
nu e prea rezistentă. Cel puţin nu in forma în care se face. Trista
realitate e alta. Şi anume: O seamă de parohii române din Ugo-
cea, Bereg şi Maramureş s'au contopit pe îndelete în puhoiul slav
ce le-a năpădit pământul, din care pe atâţia i-au ridicat voevozii
descălecării moldovene. Slavizarea acelor aşezări româneşti s'a
făcut deci într'o vreme când erau ortodoxe, şi cu mult înainte de
a se fi visat măcar de vlădicia dela Hajdudorogh.
4. Protestele Românilor din jud. Hajdu împotriva episcopiei
funeste din punct de vedere român-creştin n'au rămas neascultate
din simplul motiv că nu s'au făcut. Şi nu s'au făcut pentrucă în
acel judeţ pe timpul când ar fi fost să se facă nu mai erau decât
puţini Români în chiar Hajdudoroghul care se făcea luntre şi
punte să aibă scaun vlădicesc, maghiar unit, nu să fie scăpat de
el. Bătrânul cântăreţ de strană Lelesz] care, până la moartea sa,
cânta în fiecare Sâmbătă vecernia în româneşte (ştia cântările
fără de carte!) şi căruia i-s'a îngăduit acest lucru numai din re
spect pentru bătrâneţele sale, îşi durmia în liniştea cimitirului
somnul de veci încă de prin anii 1880. Iar alţii, între puţineii
care poate că simţeau ca el în tainiţele inimii lor, n'au ridicat
glas de împotrivire.
5. Până după războiul mondial în parohiile de origine română
au fost numiţi preoţi români. S'a început înlocuirea lor, pe te
ritoriul actualei eparhii, cu elemente străine, numai după aceea.
6. In Ungaria de azi parohii române nemaghiarizate se află
patru: Bedeu, Leta-Mare, Nir-Adon şi Poceiu. Toate cu preoţi. Când
7*
deci d. Petrinca vorbeşte de 16 parohii române unite, dintre cari

13 ar fi fără conducători sufleteşti, probabil că se gândeşte la
parohii române ortodoxe fără preoţi şi aflătoare în jud. Bihor, Arad şi
Cenadul maghiar. Bedeul aparţinea, pană la încheierea Concorda
tului între România şi Sf. Scaun, eparhiei orădane, iar parohia
română unită din comuna Batania, maghiarizată deabinelea, apar
ţinea vlădiciei Lugojului. — Viitorul tragic al acestor ostroave
române într'o mare străină şi şovină, ca şi a celorlalte picături de
aceeaş factură latină în mijlocul unei lumi turanice, e de prevăzut.
7. Povestea cu Iosif Siegescu „conducătorul spiritual al bise
ricii Românilor uniţi din Ungaria de după războiu" face impresia
că-i ticluită numai ca să încurce şi mai tare pe cei neorientaţi, şi
să fie razim anumitor bănueli strigate sus şi tare în alte organe
de publicitate. Fapt e că răp. Dr. Siegescu a fost comisar guver-
nial pentru minoritatea română, din nefericire pentru ea, rămasă
în Ungaria postbelică. — Asta şi nu altceva.
8. Se insistă în articolul menţionat asupra congresului Ma-
gosz-ului (== Magyar gorog-katholikusok Orszâgos Szovetsege) ţinut
la Hajdudorogh în 23 Sept. 1935, subliniindu-se forţa de foc mi
stuitor (de Români uniţi) a gieco-catolicismului maghiar în trecut,
şi cu atât mai vârtos în viitor. — Câteva precizări şi aici: Con
gresul din chestie a formulat postulatul organizării tuturor greco-
catolicilor din actuala Ungarie sub jurisdicţia episcopului de Haj
dudorogh (cu sediul în Nyiregyhâza). Asta pentrucă toate forma
ţiile parohiale gr. catolice ce se află înafară de cele cuprinse în
bula de înfiinţare a episcopiei de tristă pomenire, sunt afiliate
parohiilor latine din localitatea respectivă. Decât: în atâtea centre
comerciale şi industriale din jurul Pestei, dintre Dunăre şi Tisa,
precum şi de dincolo de Dunăre (vechea Panonie), se află o mul
ţime de parohii greco-catolice cu multe-multe mii de suflete deja
deplin maghiarizate. La acestea s'au gândit în primul rând con-
gresiştii. Şi sigur şi la cele 25 - 30 parohii ortodoxe române şi sârbeşti
maghiarizate, cari şi astăzi stau neorientate şi fără o eparhie pro
prie. Pentru cele 2 parohii române unite: Bedeu şi Batania, cu
cele câteva sute de suflete ale lor, de bună seamă că nu făceau
vorbăria care au făcut-o. (Celelalte 3 parohii române unite pome
nite aparţineau Hajdudoroghului dela înfiinţarea lui).
9. Dealtfel nici congresiştii hajdudoroghişti nu văd rostul
maghiarizator al eparhiei lor decât într'un viitor ce se pierde în
lumea viselor. Adecă în cazul când mişcarea revizionistă de azi
şi-ar atinge scopul: A revizio bekovetkezte eseten... Dar fiind că
„Gura lumii-i slobodă", de ce să nu se sloboadă la vorbă şi d.
Dr. L. Vladimir? Mai ales că a fost sigur, în prealabil, de două

lucruri: că nici un fir de păr de pe cap nu i-se va clătina şi că
furtunoase aplauze va secera de va „ieşi pe teren" aşa cum a
ieşit...
10. Hajdudoroghul a fost o creaţie meschină a politicei de
maghiarizare. Ca atare, sigur, ar fi „activat" în sensul păcatului
întru care s'a zămislit. Dacă ar fi avut zile. Să nu uităm însă
faptul că atunci când ia fiinţă, află deja terenul „lucrat" de po
litica maghiară de stat. In teritoriile de sub jurisdicţia ep. Miklosy
— caşi în Secuime — opera de maghiarizare o săvârşiseră alţi factori,
nu această episcopie-păpuşă odioasă. Scârţăitul sinistru al încheie
turilor ei artificiale n'a făcut decât să treziască din toropeală pe
acei fraţi ai noştri cari rămăseseră încă nerăpuşi de otrava ce omorîse
pentru limbă şi neam atâta norod ce ne aparţinuse în acele părţi
acum de jalnice consideraţii pentru noi. Cum mai sunt şi altele
în Bucovina, Basarabia, Grecia, Albania, Sârbia, Bulgaria, şi chiar
şi în Banatul Românesc de astăzi, unde am îndurat desastre naţio
nale incomparabil mai mari chiar în urma „apostoliei" slavo-greco-
ortodoxe neasemănat mai conştiente şi mai „forte" decât a nevolni
cului de greco-catolicism maghiar. Despre acelea însă nu se vor
beşte. In schimb se flutură mereu icoana parohiilor române unite
din jud. Ung, Bereg (cari n'au aparţinut Hajdudoroghului), Jâsz-N.
-K.-Szolnok (cu o parohie română ortodoxă la Karczag) şi Bekes
(iarăşi fără nici o parohie română unită), parohii, zice-se, înghiţite de
„uniatismul" maghiar, în totala nepăsare a bisericii noastre. —
Lămuririle de mai sus învederează şi ele câtă lipsă de autodocu-
mentare şi autocritică se află în câte o afirmare pripită ce ar vrea
să pară cuvânt serios.
D. N.
ÎNAINTEA SERBĂRILOR „ASTREI"

„Astra" împlineşte 75 ani de viaţă. Vârstă venerabilă
în sine, dată fiind scurta respiraţie hărăzită, în general,
contingenţelor omeneşti. Respectabilă mai presus de toate,
dacă ne gândim la vâltorile fără seamăn a vremilor, pe care
le-a umplut. Timpuri de sguduiri şi de răsturnări, de încor
dări epopeice, cari au încheiat proecte seculare şi au croit
drum nou istoriei noastre sbuciumate. Este u n fel de mi
racol dacă, în mijlocul acestor furtuni, făclia aprinsă la 1867
ca să lumineze cărările destinelor româneşti de dincoace
de Carpaţi, nu a putut îi stinsă, ci a r ă m a s mereu aprinsă
strajă neadormită a marilor noastre idealuri s p r e care

trebue să tindem.
Se cade, prin urmare, să fie prăznuit după cuviinţă
acest soroc al vremii. El trebue să fie un moment de recu-
gere naţională, de recapitulare a istoriei, de care trebue să
legăm trainic, indisolubil, toate rosturile noastre de mâine.
— Serbărite Jubilare care se vor desfăşura la Blaj, în 12—14
Septemvrie, aşa sunt plănuite. Cu acest gând, în acest spi
rit, în linii mari şi de m a r e strălucire. Ele vor reuşi, spe
răm, să fie o demnă încoronare a trecutului, punând în lu
mină întreaga vrednicie şi întreg rostul providenţial al celui
mai vechiu cămin cultural, pe care îl avem.
Rr îi, deci, inutil să anticipăm, căutând să înviem noi
această icoană. Altul este mobilul acestor puţine rânduri.
Şi anume: viitorul. Am vrea, adecă, să fie serbările anun
ţate n u o încheiere, ci mai curând u n început. Nu numai
pentru „Astra", ci pentru sufletul românesc al Ardealului,
cu care ea se confundă.
E o constatare pe cât de tristă pe atât de b a n a l ă : a m
ajuns la o grea răspântie. Nu de mult „Astra" însăşi a tras
clopotul în dungă. într'un „apel" sguduitor a cercat să r ă s
colească toată simţirea şi tot instinctul nostru de viaţă. Ne-a
arătat, că umblăm pe margini de prăpăstii. Suntem în plin
proces de disoluţie sufletească. E în primejdie întreg patri
moniul nostru spiritual şi moral. Şi cu el, însăşi viaţa n e a
mului se găseşte la răscruce. Mor bunele obiceiuri din bă
trâni, se strică portul şi cântarea, graiul şi horele; m o a r e
cinstea şi omenia; slăbeşte mereu respectul autorităţii, cin
stirea cărunteţii, tăria legilor lui Dumnezeu şi puterea rân-
duelilor omeneşti. Stricăciune şi desmăţ, grosolănie şi vio
lenţă, frivolitate şi egoism sălbatic, sete de plăceri şi de
trai uşor: sunt trăsăturile caracteristice ale vremii. — Dacă
vom continua aşa, mergem la dezastru sigur. Ceeace tre
bue oprit cu orice preţ.
Serbările dela Blaj pot şi trebue să însemneze m a r e a
trezire la realitate. Şi m a r e a înfrăţire a tuturor la efortul
salvator care nu mai poate întârzia. — D ă r ă p ă n a r e a vizi
bilă a vieţii economice ne-a prilejit, în toamna trecută, un
reconfortant moment de deşteptare ardelenească. Congresul
economic al Ardealului a avut darul de-a alarma pe toţi,
dela vlădică p â n ă la opincă, şi de-a-i înfrăţi pe toţi, peste
toate deosebirile de alt ordin, în voinţa comună de-a mântui
marile interese materiale ale provinciei. Acum sunt în joc

interese neasemănat mai mari şi mai sfinte: însuşi sufletul
care trebue să cârmuiască şi să stăpânească toate avuţiile
şi aşezările colectivităţii. Este deci inomis necesar, ca ser
bările jubilare dela Blaj să fie un impunător congres al spi
ritului ardelenesc, ajuns la o strâmtoare care ne-ar putea fi
fatală.
Iată obiectivul propriu al adunării din Septemvrie.
Trebue să se concentreze în el toată suflarea românească.
Pentru a-i da glas şi tărie, trebuie să vie la congres toţi
cari pot, şi mici şi mari. Trebue să pornească, din această
m a r e concentrare a tuturor intelectualilor, din noua însu
fleţire pe care o vor duce de aci în toate colţurile plaiurilor
ardeleneşti, u n puternic curent de înoire, u n vânt de învio
rare şi de înălţare generală. Un nou val de idealism tre
bue să p u n ă în mişcare sate şi oraşe, ca să ne putem
smulge din toropeala ce ne-a învăluit.
Centru de animare şi de î n d r u m a r e Ya r ă m â n e , în chip
firesc, „Astra". Astfel v a căpăta şi ea nouă viaţă. Se v a
a d u n a în jurul ei, din nou, ca pe vremuri, tot spiritul de
jertfă şi de m u n c ă al celor buni. Nu v a trebui a t u n c i să
se mai teamă de tot mai stăruitoarele încercări de înăbuşire,
pe cari le fac a c u m instituţii răzimate exclusiv pe puterea
de seducţie a banului. Ardealul v a înţelege, că „Astra"
îace parte din zestrea spirituală pe care a moştenit-o dela
părinţi şi pe care trebue s-o lase, curată şi puternică, ne
poţilor. Generaţia noastră nu poate lua a s u p r a sa ignomi
nia de-a îi stins îocul sacru, păstrat cu atâtea jertfe şi cu
atâta îolos opt decenii dearândul.
Dacă se v a înţelege această poruncă a istoriei, serbă
rile dela Blaj îşi vor împlini rostul cu vârî şi îndesat. — Dar
numai a ş a !
A. P.
ÎNSEMNĂRI
Liturghlerul Mitropolitului Teofil

al Bilgradului (1692—97)
Biblioteca centrală arhidiecezană din Blaj are un manuscript
slavonesc, format 4°, scris pe hârtie foarte bună, groasă, lustruită,
care îţi dă impresia de pergament (Damasc). Manuscriptul este legat
în table tari de lemn, cu piele imprimată. Cuprinde 25 fascicole, nu
merotate cu slove chirilice dela 1—25. Pagini 200 Foa'e de titlu nu
are. Textul Începe la pag. 9., în care sub şirul 7, începe numero
tarea fascicolelor cu a.
Pagina 9 are un irontispiciu frumos în 4 culori: auriu, roşu,
verde şi albastru. Grafia textulului este uncială, ioarte regulată, fru
moasă. Urmează iniţiale minunate, în aceleaşi culori semnalate mai
sus, iar unele numai cu roşu
Fascicolul 1 de text, are numai 7 foi, iar în cuprinsul volumului
mai sunt feţe albe, ca pag. 32, 33, 34 şi altele. Textul sfârşeşte Ia
pag. 396, tn fascicolul 25.
In fascicolul 1; foaia 5, pe verso, pag. 18, se află o însemnare
cu slove aurite, notând numele cărţii: S[viata]ia Liturgia Fis. racola
greaşnagt Ermonaha Gervasia ot Putna.
Nota sfârşeşte cu un semn asemănător lui 3, deci 7000=1492,
de unde s'ar putea face deducţia că acest liturghier s'a scris în Mă
năstirea Putna, de ieromonahul Gervasie, în timpul lui Ştefan cel
Mare. Deducţia o face Ion Micu Moldovanu, dela care a moştenit
biblioteca manuscriptul.
Interesant este că ultima foaie din fascicolul 3, pag. 49—50,
este pergament veritabil şi încă de foarte bună calitate.
'Ultima foaie din fascicolul 9 (p. 145—146) este ruptă, rămâ
nând numai o mică parte, un colţişor cu rest dintr'un frontispiciu lat.
Urmele pe pagina anterioară, albă, trădează un început de capitol.
Pe foaia a 6-a din fascicolul 22 (p. 347) începe dedesupt şi se
cotinuă pe foile următoare această inscripţie:
»Adecă ac[i]astă sfanţi, carte, anume liturgie, au cumpiratauâ
Toadtr Olteanul, dirept $ florinţi j şiştăci, dela GUgorii Coşarcă din
Bărgăn în trag în Bistriţa la Sfvjtil Jhiodor fi a dat pomană popii,
lui Ştefan din Dumitri Mică, ca săi hiepemană dumisalfej, lui loader
şi femeii dumisale Jodorii şi llenii. Şi au fost la aldămaş Protopop
Ktfor din Mititei şi Protopop David din Uifalău. Şi Popa Oniga din
Runcu. Şi Onul gludele din Dumitra Mică. Şi alţi oameni buni. Iar
Popa Ştefan ca să Jve dator să pomenească aceste suflete ce sint scrise.
Eu Popa Ioan din Ragla am scris eapisul, anii dela roj. iâ8p*.
Pisania continuă:
*După aciaia au căzut tn manile Preasfinţitului Arhipiscului şi
Mitropolitului nostru Kir Jheofil. Apoi Sfinţia Sa au dat o la mor tea
sa bisearecifi] cei mici dn Maerifi] Bălgătadulm . pentru căci şi Sfinţia
sa se odihneşte in b'seareca aceaia. Aceasta o amu scrisu eu păcătosul
şi nedestoini'u robu lui Dumttzeu Iosif, cu mâna mea cia păcătoasă'.
(A. L)
*
Unde sunt actele vechilor sinoade?
Acteie vechilor sinoade româneşti au preocupat, sau au trebuit
să preocupe, pe toţi cercetătorii trecutului bisericii noastre ardelene.
Biserica română din Ardeal era, înainte de unire, o biserică quasi
sinodală şi deci sinoadele se ţineau foarte des. Din hotărârile lor
abia cunoaştem pe celea din 1675 de sub vlădica Sava Brancovici,
păstrate de Petru Maior şi publicate de Cipariu în Acte şi Fragmente
(pp. 145—154). Din actele sinodale de după unirea cu Roma ase
menea cunoaştem puţine (acestea au fost publicate de I. M. Moldo-
vanu in cunoscutele sale Acte Sinodali). Unde sunt celelalte? Răs
punsul era şi este şi azi simplu: acteie s'au păstrat în arhiva vlădi-
ciei Blajului; deci au trecut deodată cu aceasta la Făgăraş, apoi la
Blaj. Arhiva Blajului a fost distrusă de Unguri în revoluţia din 1848—49,
când au pierit cea mai mare parte a vechilor noastre documente.
Realitatea este cu totul alta: în 1848—49 actele vechilor sinoade
nu se mai găsiau la Blaj. La 1 Maiu 1846 guvernul ardelean a cerut
episcopuiui Ioan Lemeoy cu adresa No. 4852 să-i trimită *protocolla
celebratarum inde a tempore amplexae sacrae unionis synodatum in
archivio episcopali reperibilia, împreună cu ordinele prin care s'a îngă
duit ori s'a prohibit ţinerea sinoadelor. Dintr'un exces de zel, ori
dintr'o inadvertenţă — condamnabilă şi una şi alta — episcopul a
trimis la 1 Iunie 1846 nu numai «protocoalele* cerute, ci a trimis
deodată cu actele sinodului din 1698 şi 1700 şi un mare «protocol*
care cuprindea actele sinoadelor din 1610—1742. Trimiterea lor nu
a satisfăcut guvernul ardelean şi de-aceea la 25 Iunie 1846 cu
adresa No 7028 a cerut să i-se trimită şi actele sinoadelor din 1791,
1792, 1821, 1832, 1833 şi 1838. Episcopia a executat şi acum ordinul,
cu promptitudine.
Ce imensă bogăţie de informaţiuni trebue să cuprindă actele,

mai ales acelea din veacul al 17-lea 1 Archiva fostului guvern arde
lean se găseşte azi la Budapesta. Ea are un indice admirabil. Pentru
cercetători români este insă inaccesibilă. Odată şi odată totuşi poate
va avea cineva norocul să scoată la lumină şi această comoară. Noi
tot ce putem face acum este, să dăm această scurtă şi precisă
indicaţie. (Z. P.)
*
Insecte de-acum 200,000 de veacuri.
Scoarţa pământului e o carte cu mii de pagini pline de taine.
Geologii, pe cât li ajută puterile şi Împrejurările, descifrează când
una, când alta din aceste taine prinse şi împietrite în slove de ră
măşiţe din epoce geologice încheiate de mii şi sute de mii de
veacuri.
Aşa a făcut acum de curând d. F. Quie'vreux. care a ţinut să
descopere şi altora, într'o conferinţă rostită la Mulhouse, rezultatul
cercetărilor sale paleontologice asupra unui strat de argilă scos în
Alsacia dela o adâncime de 700 metri. Suprafaţa zăcământului stu
diat în laborator cu lupa, ori cu microscopul binocular — după
cum relatează A. Glory în La Croix (28. 7. 36) — a fost de 250
metri pătraţi. S'au studiat cu totul 756 rămăşiţe de plante şi 983
specimene de insecte. Ca mărime cele mai multe din aceste in
secte nu trec de 2—3 milimetri; o duzină ating 4 milimetri, iar un
specimen are 24 milimetri. S'au conservat surprinzător de bine până
şi cele mai mici amănunte anatomice. Microfotografia arată bine
de tot perii de pe picioare şi de pe abdomen, structura ochilor
compuşi şi nervura aripilor.
Faptul conservării acestor insecte (păduchi de arbori, muscu-
Hţe şi un fel de gărgăriţe) se explică aşa că micile lor corpuscule,
luate şi purtate de vânt, îndată ce au căzut pe suprafaţa lagunei
de ape mai sărate ca ale Mirii Moarte, au încetat să mai vieţuiască.
Mediul însă fiind absolut antiseptic, neînsemnatele lor cadavre au
fost ferite de descompunere. Aşa se face că ne-au parvenit, după
20 de milioane de ani, în starea menţinută mai sus.
De notat că d. Quilvreux n'a ajuns încă la sfârşitul studiului
său paleontologic. Ceeace a comunicat până acum e rodul numai
al or doui ani de muncă. Mai are însă de lucru. Până acum a con
statat un fapt: Specimenele clasificate deja sunt aşa de proaspete
şi de întregi, ca cele păstrate în muzee. Afară de aceea au aceleaşi
caracteristice ca speciile din zilele noastre; aceleaşi afinităţi; aceleaşi
trăsături de familie şi de speţă. »Prin urmare — încheie A. G. —
n'a avut loc nici evoluţia nici progresul în ereditate*. Cel puţin în
ce priveşte aceste gângănii. D. N.
Epitaful lui Timotei Cîpariu

Părintele filologiei române nu se bucura de-o sănătate prea
solidă. Contimporanii 11 păstrează in amintire de statură mijlocie, cu
trupul firav, slăbuţ de constituţie. Faţa galbenă, filiminie, datorită
desigur necurmatelor nopţi de veghe pe cari le petrecea îatre bu
coavnele şi manuscriptele prăfuite ale vastei sale biblioteci. Pătimea
şi cu stomacul, dovadă urciorul cu apă amară dela Tiur, pe care i-1
aducea zilnic un elev ucenic, trimis anume. Spre bătrâneţe nici nu
mai putea sta timp îndelungat la masa de scris, între hârtii, ci zăcea
lungit pe canapea, cu cartea în mână, acoperit şi'n lunile caniculare
cu blana albă de urs polar, cum aveau toţi canonicii blăjeni pe
vremuri şi cari de-atunci au şi ieşit din uz şi s'au pierdut pentru
totdeauna.
E de înţeles deci că marele cărturar cu o sănătate atât de
şubredă, să nu fi avut speranţe de o viaţă prea lungă. Chipul impla
cabilei morţi îşi fiutura statornic aripile de umbră în chilioara cu
miros de lumânare şi de hârţoabe îngălbenite. Insă Timotei Cipariu
era un om echilibrat sufleteşte, împăcat cu nestarea lumii şi cu ale
existenţei legi imutabile. O aştepta cu împăcare şi seninătate.
Intre hârtiile rămase dela dânsul păstrăm un ioiu învechit, cu
slova măruntă, frumos caligrafiată, propria scrisoare, purtând data:
PJ2i Martie 1 8 6 7 . Foiul cuprinde epitaful pe care şi-l-a scris însuşi
marele cărturar al Blajului pentru cazul morţii sale, pe care, probabil,
atunci, la 1867, avea motivul să o simtă mai aproape ca totdeauna.
Epitaful este, din cuvânt în cuvânt, următorul:
DM
T. CIPAR11
H1C JACET ANGUSTO CONCLUSUN TEGMINE CORPUS
DE QUO NUNC CINERES OSSAQUE SOLA MANENT
. SP1R1TUS ATQUE ANIMAE MELIOR PARS ASTRA PETIV1T
DUM REDEAT CORPUS VIVIFACERE SUUM
DISCITE MORTALES TEMPUS NON TEMNERE V1TAE
HOC BREVE, LONGA NIM1S TEMPORA MORTIS ERUNT
VIXIT ANNOS LX...
MESES... DJES...
Atâta dorea T. Cipariu să i-se sape, drept amintire, pe piatra
sa funerară, la 1867, în cazul când moartea i-ar fi curmat firul exis
tenţei pământeşti. Viaţa i-a fost însă mult mai binevoitoare. Cipariu
a mai trăit până la 1887, atingând frumoasa vârstă de 82 ani,
El a fost Înmormântat cu mare jale, în cimitirul bisericii paro
hiale, iar la cap i-a fost înălţată o frumoasă cruce de marmoră albă,
cu inscripţie românească. Epitaful de mai sus, de care foarte pro-
babil contimporanii n'aveau ştire, n'a fost trecut pe piatra de pome

nire. El a rămas îngropat în dosarele prăfuite şi a ieşit ia iveală
abia în zilele noastre.
Veneratul capitlu mitropolitan a fost înştiinţat şi, după infor
maţiile ce a<rem, se vor lua măsuri ca frumosul epitat să fie trecut
cu pietate, la locul ce i-se cuvine.
N'ar strica, deodată, să fie nemurită acolo şi o strofă măcar din
admirabila odă pe care i-a închinat-o, la moarte, poetul Coşbm, sub
titlul »Non omnis moriar«:
Propunem strofa finală:
» 7?ei scânduri ţi-o movilă de glii nu pot «'ascundă
Pe un om iubit de o lume, pe un om de fapte mari;
On neam întreg, ce plânge, sti gata să răspundă
Că'n veac va recunoaşte, cu inimă profundă,
Pe marele Cipariu!*
(A. L)
*
Contra exagerării sportive
Cultul fizicului începe a fi adevărată psihoză. Exagerare cu
atât mai periculoasă, cu cât ea însemnează o brutală răsturnare în
în scara valorilor propusă de mintea sănătoasă şi de creştinism deo
potrivă: preferă materia şi trece spiritul pe planul doi.
In legătură cu cea mai nouă manifestaţie mondială a în
vierii vechiului »ideal olimpic*, nu va fi de prisos să notăm, că
nici chiar în Grecia păgână apoteozarea muşchilor n'a reuşit să în
trunească deodată unanimitatea sufragiilor. In >Osservatore Romano*
(30. VI. 36.). Genaro Rispoli publică savuroasele proteste ale fi
losofului
Xenophams (v. VI. a. Chr.), întemeietorul »şcoalei eleatice*; sau
a «seminţiei eleatice*, cum i-a zis Platon. El a biciuit nu numai
luxul contimporanilor şi vorbăria deşartă care agitau inutil viaţa
cetăţenească, ci (in fragmentul 2, reconstituit de profesorul dela Berlin
Diels) spune textual:
»Cel ce birueşte în Olimpia ori pe malurile lui Pisav, prin iuţi-
mea picioarelor, ori in concursul de 5 (pentatlon), ori în luptele du
reroase cu pumnii, ori la altă întrecere teribilă: unul ca acesta do
bândeşte de obicei glorie mare printre cetăţeni, i-se dă loc de cinste
la jocuri, e hrănit pe cheltuială publică şi capătă daruri cari îi fac
bucurie. Şi totuşi, el nu merită aceste onoruri în măsura în care
le merit eu. înţelepciunea noastră e mai preţioasă decât forţa oame
nilor şi a cailor; şi nu e just a preferi forţa faţă de înţelepciunea
cea bună. Din pomenitele victorii ale forţei, statul nu câştigă o mai
bună rânduială, nici magaziile lui nu se umplu*.
Fost-a Xenophanes şi un susţinător si monoteismului, cum susţin
despre el Sf. Clemente şi Zalîer, nu e tocmai sigur. Dar privitor
la exagerările sportive a vorbit cât se poate de clar. Şi înţelepfeşte.
(A. P.)
®
CRONICI
BasiHanli la Nîcula spiritualitate, ce se va revărsa pe o
Praznicul Adormirii Preacuratei, din rază ce va trece departe peste graniţele
acest an, se înscrie în istoria eparhiei eparhiei ce-i va sălăşlui noua cetăţuie
clujene ca un punct deosebit de lumi basiliană. — Lucru de care nu putem
nos. Mulţumită înţelegerii superioare a decât să ne bucurăm din inimă şi, bi
Preasf. Iuliu şi a sfetnicilor săi, Mănă necuvântând clipele în cari s'au zămis
stirea Niculei a fost predată fiilor Sf. lit intenţiile şi s'au perfectat bunele
Vasile cel Mare, făcându-se astfel în voinţe ce au dus la încheierea de praz
destul şi unei dorinţe cucernice a ma nicul Adormirii trecute, să dorim nou
relui arhiereu Vasile cândva Hossu. lui aşezământ religios: viaţă lungă-lungă
şi haruri cereşti fără număr. — Aşa să
Prin aceasta numărul vetrelor de lu
fie! (n).
mină în sânul neamului nostru — cum
atât de nimerit numeşte Înaltul ierarh
clujan mănăstirile — se înmulţeşte cu „Pax Romana" fn congres
una nouă, respectiv se împrumută noui >Pax Romana* se numeşte, precum
şi bine dovedite forţe unui vechiu şi se ştie, puternica organizaţie interna
venerabil focar duhovnicesc, spre care ţionali a universitarilor catolici din
şi până acum s'au îndreptat, an de an, toată lumea. Este afiliat la ea şi
cu gândul de Închinare, mii şi mii de >Astru* studenţilor noştri. Nu ştim
pelerini cucernici, din apropiere şi din însă dacă tinerii noştri au găsit mij
depărtări. Oar asta se întâmpla odată loacele necesare pentru a putea tri
la an, la praznicul de hram. Ca dup'a- mite o delegaţie la deosebit de im
Ceea drumul sfântului lăcaş să nu mai portantul congres al asociaţiei, care se
fie bătătorit de mulţimi până la anul. desfăşoară, tocmai în aceste zile ale
Pentrucă-i lipsiau, încă de mult, lăcui- începutului Iui August, în trei oraşe
torii fireşti: cuvioşii ieromonahi şi istorice ale Austriei: Salzburg, Klagen-
monahi. furt şi Viena. Arfiadus cu ei multă
De acum insă situaţia s'a schimbat. lumină sufletească, atât de necesară
Zidurile sfinţite şi chiliile chinoviceşti mai ales in aceste vremuri de zăpă
işi au paznicii şi prietenii legaţi locului ceală generală. — Tocmai din acest
prin aspre juruinţe monahiceşti. Păr. motiv derivă şi importanţa specială a
egumen Atanasie Maxim e dintre că congresului însuşi: atmosfera generală
lugării trecuţi prin multe probe de foc ce apasă peste lume. Parcă totul se
şi dovedit în totdeauna preotul şi mo tulbură. Pentru a salva pacea şi cu ea
nahul ce ştie ce vrea şi ştie să vrea. civilizaţia, e nevoie de spiritul lui
Organizator de mâna întâiu şi om cu Hristos.
vederi largi, de bună seamă că şi aci «Combatem spiritul anticreştin, voim
va crea un centru puternic de înaltă să-1 stârpim din conştiinţa populară
494 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8"
europeană — a spus, la o şedinţă a cu Sfântul Părinte, dorim să biruiască

congresului pomenit Însuşi Preşedin in lume spiritul şi gândurile pe care
tele Austriei, d. Miklas, — fiindcă nu le cultivă «Pax Romana*. Pentru sal
mai dela reîntoarcerea spiritului creştin varea civilizaţiei, (a).
mai poate depinde pacea socială şi
ordinea politică*. Iar acest spirit nu Sensul Olimpiadei
se va putea reface fără o colaborare La 1 August au început la Berlin
vie a elitei mirenilor din toate ţările marile «jocuri olimpice*, cari ţin încor
şi fără o Întărire a sentimentului de dată atenţiunea întregei lumii. Pregătite
frăţietate creştină a tuturor. Acest de lungă vreme, ele au luat într'adevăr
gând 11 serveşte admirabil >Pax Ro proporţii grandioase. Au reuşit să aibă
mana* şi congresul ei actual. De aceea participarea tuturor ţărilor civilizate ale
el se bucură de binecuvântările şi a- lumii, cari acuma urmăresc zi de zi, cu
tenţiile speciale ale Sfântului Părinte înfrigurare, isprava diferitelor echipe.
însuşi, care prin Card. Pacelli a trimis Astfel olimpiada este un adevărat eve
congresiştilor o scrisoare plină de mi niment mondial. Nu numai din punct
nunate sugestii şi îndemnuri. «Sfântul de vedere sportiv, ci dintr'unul mai
Părinte — zice scrisoarea — s'a bucu înalt. Acuma, când duşmăniile de tot
rat de luminoasele perspective, pe care felul ridică tot mai multe ziduri des
nu poate să nu le deschidă, pe planul părţitoare între popoare, olimpiada a
apostolatului intelectual catolic, acest reuşit să realizeze o concentrare şi uni
ansamblu de şedinţe, de studii şi de ficare a gândurilor şi interesului tuturor,
rugăciuni* pe cari le prevede progra şi încă asupra unei realizări pacifice,
mul congresului. Laudă, în chip deo de progres simplaminte uman.
sebit, importanţa ce se acordă «exer- Nimeni nu va contesta această parte
ciţiilor de pietate*: «nota de pietate bună a serbărilor sportive dela Berlin.
cu adevărat indispensabilă succesului In mijlocul procesului progresiv de izo
în această întreprindere apostolică de lare a ţărilor, trebue să ne bucurăm
regenerare creştină a societăţii, şi mai de orice firicel care reuşeşte să mai
ales a lumii universitare. Rămâne tot strângă spiritele într'un interes, într'un
deauna adevărat cuvântul Mântuitoru ideal comun. — Nu-1 putem însă nici
lui: «fără de mine nu puteţi face ni suprapreţui. Dacă acesta este ultimul
mica*. Cu ajutorul Lui însă acest refugiu al «civilizaţiei albe*, situaţia e
congres va fi «un puternic instrument ca şi disperată. Sportul, educaţia fizică
de evangelizare şi de progres printre în margini raţionale, îşi are, de sigur,
muncitorii spiritului*. Se va întări ast valoarea şi drepturile sale. Dar nu este
fel «Acţiunea catolică*, rolul căreia un scop în sine, ci un mijloc. Pe scara
creşte mereu. Fiindcă: «dela soluţio valorilor, nu poate avea decât locul al
narea catolică a importantelor pro doilea. Ar fi trist dacă omenirea nu
bleme culturale ce se pun pentru con mai în acest plan scăzut, al materiei,
ducătorii de mâine, depinde soarta ar mai putea avea teren de întâlnire şi
civilizaţiunii noastre întregi*! O men concepţii unitare.
ţiune specială, încă, de laudă pentru Evident, idealul olimpic, aşa cum l-au
congres, merită atenţiunea deosebită pe conceput grecii cei vechi, nu însem
care o acordă, în studiile sale, «ire- nează o simplă cultură a fizicului. Ci e
sistibilei puteri pe care o are astăzi, un ideal integral. Ţinteşte formarea
pentru evangelizarea lumii, cinemato personalităţii omeneşti întregi, în care se
graful, radio şi presa*. Probleme pe armonizează perfect spiritul, bunătatea
cari Papa însuşi a ţinut să le pună la frumseţa, puterea. Aşa îl înţelege şi
ordinea de zi a întregei lumi catolice, Baronul de Coubertin, care a reînviat
prin expoziţia presei din Vatican şi pentru vremile noastre ideea olimpică.
enciclica «Vigilanti cura*. împreună El reclamă o «legătură strânsă între
Nr. ?-8 CULTURA CREŞTINA 495
puterea trupească şi cea spirituală, spre cadrat în idealul creştin. Suprema în
progresul şi onoarea omenirii*. — Dar văţătură care se desprinde şi din jocu
chiar dacă, prin imposibil, s'ar realiza rile dela Berlin este: îndărăt la Hri
acest ideal al «omului nobil*, in sens stos I — Poate n'a fost fără inreres mai
umanist, ar fi totuşi o copcie prea adânc împrejurarea, că «flacăra olim
slabă pentru a servi drept legătură de pică*, torţa aprinsă pe muntele Olim-
unire între popoarele lumii. L-a avut, pului din raze de soare şi purtată din
doar, şi a crezut în el umanismul in mână in mână până la Berlin, abia a
dividualist al v. 19. Şi unde am ajuns ajuns până In Jugoslavia. Aici, pe drum,
cu el? La distrămarea ştiinţelor, între între Nis şi Belgrad, s'a stins. Poate
cari nu mai este armonie, la o haotică e un semn şi acesta: Peste «jocurile
desorganizare a culturii, in care nimeni olimpice* este cineva care poartă jocul
nu se mai poate orienta. La slăbirea întregului univers, (a).
autorităţii, până la anarhie, în stat şi
societate. La monstruozităţile capitalis Acţiunea Cat.
mului bancar şi industrial care, în numele Spaniolă
libertăţii, a înăbuşit omul.
Târziu, ce-i drept, dar cu cele mai
Altfel de unire trebue să se realizeze îndreptăţite nădejdi de bine, elemen
intre popoare, pe alt plan, pe alte te tele creştine conştiente din peninsula
meiuri, pentru a se putea salva edifi iberică au început să se organizeze în
ciul civilizaţiei apusene, azi în prăbu cadrele Acţiuni catolice. Din datele
şire. Legăturile formale numai externe, publicate în Anuarul, scos în primăvară,
ca: sportul, moda, comunicaţiile, inte de acesta organizaţie, reiese că Ia sfâr
resele economice, etc. îşi pot avea şi şitul anului 1935 numărul membrilor şi
ele importanţa lor. Nu vor putea însă membrelor numitei organizaţii atingea
păstra unit ceeace in interior, in lumea cifra de 273.000, împărţiţi In patru grupe
sufletească, este despart't. Aici este mari: Asociaţia Bărbaţilor; Femeilor;
nodul chestiunii. Toată civilizaţia este Tinerilor, Tinerelor.
o realizare externă a lumii noastre su Munca desfăşurată de această oştire
fleteşti. Aceasta trebue, deci, să fie «bene ordinată* e dintre cele mai res
unificată, armonizată. Ceeace nu se pectabile. Au răspândit peste un milion
poate obţine decât pe plan supraterestru, tipărituri volante privitor la probleme
în domeniul religiei. Trebue să stăpâ sociale; o sută mii exemplare din
nească aceeaşi concepţie de viaţă, ace «Catehismul Acţiunii Catolice*; şi mai
laşi fel de judecare a rosturilor şi idea bine de 170000 alte lucrări valoroase
lurilor umane, aceeaşi s:ară de valori. din punct de vedere creştin.
Ceeace numai religia poate da. Şi încă
La dosarul aceleiaşi acţiuni mai sunt
religia, care a şi creat actuala civiliza
apoi a se număra şi cele 153 adunări
ţie. — Nimeni să nu se sperie. Această
muncitoreşti foarte cercetate. Precum
adevărată unire a minţilor şt concep
şi Înfiinţarea «Şcoalei sociale muncito
ţiilor nu însemnează internaţionalism.
reşti* cu 300 ascultători. In afară de
Dimpotrivă. Naţiunile trebue să-şi des-
aceasta s'au ţinut în toate eparhiile
volte cât mai mult personalitatea, spe
congrese de studii religioase-apologetice,
cificul lor. Numai aşa vor fi sănătoase,
iar în Madrid a fost ridicat de tineretul
puternice. Şi numai din astfel de uni
academic acţionist un Cămin şi o Cen
tăţi se va putea realiza un organism
trală studenţească, al cărei scop este
sănătos al tuturor popoarelor. Tot aşa
să mijlocească studenţilor ce călătoresc
cum o echipă sportivă, e cu atât mai
in străinătate acces în cercurile catolice
puternică, cu cât sunt mai voinici in
din străini Şi dacă se va mai adauge
divizii cari o compun.
că Frontul Naţional Muncitoresc, înjghe
Iată cum idealul olimpic trebue în bat în 1934 în Madrid, a câştigat în
primul an al existentei sale 250,000 de aşa cum cer necesităţile răsboiului nu

membri, s'a spus destul ca să se înţe se poate obţine decât lucrând cu prin
leagă că în Spania catolică s'a început să cipii! deadreptul antieconomice. Ceea
se activeze metodic şi cu succese ce ce poate face Statul, pentru care chel
indrituesc cele mai mângăitoare nădejdi. tuiala nu contează atunci când e vorba
De prisos să se spună că preoţimea de salvarea sa sau de biruinţă; nu pot
îşi are partea leului in elaborarea direc face însă particularii. — Dacă totuşi
tivelor şi în susţinerea mişcării. — Tâlcul planul uriaş de înarmare, pe care I-a
furiei bolşevice împotriva a tot ce-i pus în lucrare acum câteva luni Anglia,
bisericesc, ori are legături cu biserica se execută într'un sistem mixt, aceasta
şi oamenii ei, aici, în trezirea şi ascen se datoreşte numai dificultăţii de a
denţa nebănuit de viguroasă a activi transforma deodată întreaga industrie
ştilor creştini, trebuie căutat, (n). de armament particulară întt'una de
stat. Dar aici se tinde şi aici se va a-
Naţionalizarea indus junge în curând.
triei de răsbol Nu mai puţin convingătoare sunt însă
Luna trecută, Parlamentul francez, la şi argumentele tezei contrare, în teme
propunerea guvernului socialist al Iui iul cărora pretinde etatizarea politica
L. Blum, a votat o lege primită de ţară pacifistă, a desarmării. Ele au fost puse
cu satisfacţie aproape unanimă. S'au na în evidenţă cu prilejul desbaterilor din
ţionalizat, adecă s'au etatizat, toate in Camera franceză. Acelaş pacifist Baker,
dustriile de răsboi. Aceasta în interesul care ajunse la concluzia de mai sus, are
politicii pacifiste, antimilitariste, pe şi următoarea remarcă: »Am urmărit de
care Franţa vrea s'o facă şi mai cate aproape, scrie el, lucrările aproape ale
goric decât până acuma. — Ciudat este tuturor comisiunilor şi subcomisiunilor
însă că aceeaşi măsură au luat-o încă cari s'au ocupat cu reducerea ori limi
mai de mult statele cu regimuri auto tarea înarmărilor şi m'am convins că
cratice, în scop exact contrar, în vede fabricanţii de arme deprind o adevă
rea politicei lor imperialiste, militariste. rată presiune în favorul augmentării
— Şi soluţia acestei vădite contradicţii înarmărilor şi contra oricărei politici de
e pe cât de simplă, pe atât de surprin pace*. Pacifismul lui Brhnd a fost în
zătoare: şi unii şi alţii au dreptate. Na frânt de »Comite des Forges* iar cel
ţionalizarea e bună pentru amândouă al lui Stresemann de interesele fabri
politicile. celor Krupp, Thissen, Hugenberg. Toate
Nu incape îndoială, că naţionalizarea încercările făcute la Geneva pentru a-
fabricelor de armament favorizează poli bolirea aviaţiei militare, au fost bom
tica militarismului militant. A dovedit-o bardate şi doborite de către construc
răsboiul mondial, când statele belige torii avioanelor de răsboi. — E firesc.
rante s'au văzut nevoite a etatiza a- Industria existentă nu avea să moară,
ceastă industrie spre a mări producţia. ci să se desvolte încă şi să producă
O recunoaşte, — într'un articol pome beneficii tot mai mari. Chiar cu riscul
nit de «Osservatore Romano* (12. VIII uluitor, ca armele tăurite pentru o co
36) — şi deputatul englez Philip Noel manda străină, într'un viitor răsboi să
Baker, mare antimilitarist şi fost secre se folosească împotriva ţării care Ie-a
tar al conferinţei desarmării, care afirmă produs. — De aceea este concludentă
că dacă Anglia n'ar fi recurs la această argumentarea lui Leon Blum: guvernul
măsură, în 1915, ar fi pierdut răsboiul. vrea să aibă sub a sa comandă industria
de răsboi, pentru a putea pune in a-
— E şi explicabil. întreprinderea par plicare politica de desarmare în toată
ticulară e mai circumspectă, fuge de risc, libertatea, şi în oricare moment potri
e supusă concurenţei. Ori experienţa vit, fără să fie împiedecat de obstaco-
răsboiului o arată, că o producţie rapidă,
Nr. î - 8 CULTURA CREŞTINA
lele subterane puse de interese par curi şi adunări numeroase. Drept cl

ticulare. şi articolele, — cele mai multe scrise
Aşa se pune problema din cele două de negri — sunt turnate Într'o limbă
puncte de vedere opuse. Consideren potrivită lumei cetitoare, (şi, ascultă
tele de ordin tehnic duc la concluzia toare) recrutată, cea mai mare parte,
inevitabilă: naţionalizarea industriei ar din rândurile celor ce au ficat c i t de
mamentului e mai ducătoare la scop câtă carte In şcoalele aşezământului
şi într'un caz şi într'altul. Ea nu rezolvă misionar, (n).
problema etică a păcii şi a răsboiului,
nu poate determina statul in chip ne Ravagiile sterilizării
cesar la o politică a păcii ori a răsbo »KulturundPolitik«, în numărul său de
iului, a dreptului ori a forţei. Ci şi în pe Iulie c. rezumă concluziile unui mare
tr'un caz şi într'altul, dă puterii pu articol din >Manchester Guardian* pri
blice să-şi ajungă cu mai multă siguranţă vind rezultatele atinse în Germania cu
şi mai eficace obiectivul propus, fie de sterilizarea infirmilor. — Ziarul englez
pace, fie de răsboi. Şi într'un caz şi în constată, mat întâi, că destul de des se
altul: naţionalizarea industriei de răs operează persoane, a căror boală nu
boi se impune, (a). este incurabilă. După datele oficiale,
publicate în revista «Deutsche Justis*,
Lumină din Africa au fost osândite la sterilizare, in anii
Catolicismul, graţie străduinţelor pe din urmă, nu mai puţin de 86.0*0 per
cât de neobosite pe atâta de înţelepte, soane, şi 75% din acestea an şi fost
ale misionarilor săi, se poate zice că operate. Acum se cere sterilizarea alor
trăieşte zile de aur în depărtatul Congo 1.200.000, adică 2% din totalul popula
belgian. Nu de mult, după informaţiile ţiei. Congresul medicilor, ţinut la Rel-
agenţiei fides (20. 6. 36), a avut loc chenbach, propune, pe deasupra, ca s i
la Leopoldville o conferinţă a supe fie sterilizaţi încă în şcoală copiii cari
riorilor misionari din acele părţi, fă se dovedesc incapabili. Asta ar însemna
când cele mai îmbucurătoare consta sterilizarea a 2*5% a copiilor. — >M(ln-
tări sub toate raporturile. Chiar şi sub chener medizinische WochenschrifU
al presei catolice pentru autohtoni. ştie, că operaţia nu i tocmai atât de
simplă cum se spune. Mor 2% din fe
Din raportul ep. De Cleiq s'a văzut
meile supuse intervenţiei chirurgicale;
că slova creştină catolică e cetită cu
iar după operare 5% cad în turburări
nesaţ. Mai mult: s'a resimţit lipsa pu
psihice incurabile, (a).
blicaţiilor de specialitate. Şi începând
cu 1 Ianuarie 1936, numitul episcop a
şi început să scoată în vicariatul său Hotărîrile dela Velehrad
apostolic publicaţia Nzubuetu în limba Cehoslovacia înţelegătoare şi recu
luba, destinată părechilor de căsătoriţi noscătoare, a comemorat anul acesta, in
şi celor ce se pregătesc pentru căsă cadre sărbătoreşti, aniversara morţii St.
torie. Asta cu scopul ca băştinaşii să Metodiu, întâmplată acum 1051 de ani.
fie perfect orientaţi privitor la aceastăFestivităţile din chestie, ce ar fi fost
taină mare. să se ţină anul trecut, s'au desfăşurat
Tipăritura din chestie apare Ia două în Iulie c. în Velehrad, vechea reşe
luni în 3100 exemplare. Trebuie re dinţă a SS. Metodic şi Chirii, apostolii
marcat însl că tirajul notificat nu în Slavilor. Peste 50,000 de credincioşi,
seamnă şi numărul celor ce-i sorb în între cari 200 bisericani aparţinând tu
văţăturile. Negrul adecă e mai obiş turor neamurilor slave, 3 episcopi uniţi
nuit să asculte decât să cetiască. Iar şi — pentru primadată (cum remarci
cetirea în acele părţi de lume se face ScMnere Zuhunft, 2. 8. 36) şi un epi
Cu glas înalt, aproape totdeauna în cer scop ortodox, alăturea de mai mulţi
8
Ierarhi latini, — au luat parte la aceste indisolubilitatea şi sfinţenia căsătoriei,

serbări grandioase, cari au fost tot mai ales când e vorba de legislaţiile
odată şi al VH-lea congres unionistic diferitelor ţări. 10. Zilnic să se facă
internaţional întrunit în acea localitate rugăciuni la sf. liturghie pentru Rusia
istorică, inaugurat şi prezidat de ep. tiranizată şi pentru încetarea pericolu
Dr. Precan în prezenţa card. Kaspar lui ateist ce ameninţă lumea toată.
(car« a vorbit despre mişcarea chirilo- Noi Românii am lipsit dela acest
metodiană ca negaţie a bolşevismului) congres unionistic internaţional. Ceeace,
şi a reprezentanţilor guvernului şi a sigur, nu va mai fi cazul peste 3 ani,
ministrului instrucţiunii; când va fi proxima întrunire similară
ce-i de prevăzut că va fi de proporţii
Deschis cu binecuvântarea Sf. Pă
şi mai grandioase, dată fiind deosebita
rinte, congresul a lucrat în trei secţii;
însemnătate istorică a momentului
dogmatică, liturgică şi istorică, cu con
unionistic ce se va comemora şi prăz-
ferenţiari de renume: Spacil, Salaville,
nui atunci, (n).
Dvornik, şi alţii mulţi. După fiecare
conferinţă s'au ţinut discuţii amănun
ţite. Seara au avut loc meditaţii reli Caleidoscop confesional
gioase. De încheiere s'au luat o seamă Din «Frankfurter Zeitung< reţine
de hotărîri, una mai practică şi mai revista vieneză >Kultur und Polilik*
însemnată ca alta. Aşa s'a decis (după (Iulie) date interesante privitor la des
„Osservatore Romano" 10-11. 8. 36) ca: trămarea confesională a Germaniei. —
1. Proximul congres unionistic inter încă în 1907 s'au aflat în imperiul ger
naţional să aibă loc la Velehrad în man mai mult decât 200 denumiri
1939, când va fi centenarnl acordului confesionale. Rezultatele recenzămân-
din 1439 dela Florenţa. 2. In viitoarele tului din 1933 sunt, totuşi, surprinzătoare.
congrese să fie desbătute şi probleme Fărimiţarea în confesiuni, grupe con
de slujbă apostolică. 3. In proximul fesionale, secte, concepţii de viaţă etc.
congres să se raporteze care-i starea a crescut vertiginos. In afară de con
bisericei ruse printre emigraţi şi cum fesiunile mari, se găsesc denumiri şi
stă religia ortodoxă in Rusia de azi? organizaţii independente ca acestea:
4, Totdeauna să se facă referade şi «Messios», «Religia străbună», >Etica<,
asupra statului actual al mişcării unio- «AntichrisU, «Religia naturii», «Religia
nistice. 5. Congresul va ruga chiriarhii proprie», «Darviniani», «Spiritualişti»,
latini să deie posibilitate credincioşilor «Sindicalişti» ş a . — Numai în Berlin
lor să cunoască ritul răsăritean, având s'au declarat 600.000 fără confesiune.
de grijă să se ţină slujbe răsăritene în Şi fărimiţarea trebue s i fie, în realitate,
seminariile latine, în oraşe şi aiurea, şi mai mare decât arată statistica. Ul
ca spiritul rugăciunii pentru unirea bi timii doi ani şi-au dat şi ei partea lor
sericilor să se întăriască. 6. Se decide de contribuţie (a).
o propagandă vie pentru rugăciuni în
scopul beatificării ep. Slomsek, aposto Sporesc idealiştii
lul ideii chirillo-metodiene, 7. Se ho- Paralel cu duhul egoismului ce se
tăreşte ca în toate seminariile teolo înstăpâneşte în măsură înspăimântă
gice din Cehoslovacia să se înfiinţeze toare peste tot mai multă lume, se în
asociaţia «Apostolatul Sf. Chirii şi Me-
mulţesc şi cresc şi cetele celor câr
todie». 8. Zilelor morţii S. Chirii (U
muiţi în tot ce zic şi in tot ce fac de
Februarie) şi a sf. Metodie (6 Aprilie)
spiritul lâpădării de sine din dragostea
să li-se facă rândueli proprii şi să fie
către Hristos şi prin aceasta şi către
considerate ca zile de sărbători legate
aproapele. După cum rezultă din cal
în lumea slavilor catolici. 9. Să fie apă
cule făcute în temeiul datelor publicate
rată cu toată tăria şi pretutindpnea,
de Annuario Pontificio, în ultimii 16
ani numărul călugărilor, — chiar şi fiind rite, a) Se întemeiază, întocmai ca şi

vorba numai de bărbaţi — a crescut fascismul italian, pe o revalorizare a
faţă de trecut cu 35°/ .
0 noţiunii de patrie şi vrea realizarea ei.
Statistica ce urmează (cu cifrele din — b) Evrevii sionişti cultivă vechile tra
paranteză reprezentând starea nume diţii naţionale, învie «Legea* care re
rică din 1919) o dăm după Vita Ecclesiae prezintă codul vieţii lor religioase şi
(15 6.36/ Amăsurat acestei statistici, la morale; sunt însă revoluţionari in ma
sfârşitul anului 1935, Societatea lui isus terie socială şi economică. La fel, fas
număra 24,270 (17,121) membri; aici şi cismul este în acelaşi timp tradiţiona
la celelalte tagme ce vor fi înşirate în- list şi revoluţionar. — c) Sionismul
ţelegându-se: preoţii, fraţii laici şi no este contra despărţirii neamului în clase
vicii. Franciscanii: 22,527 (19.000,); sociale, nu cunoaşte nobili şi plebei. Şi
Frafii Şcolilor Creştine: 15,125(14,630): fascismul este o mişcare proletară, care
Capucinii: 12,613 (10,071); Salesienii: cuprinde sub numele de proletari sau
10,917 (4,179); Benedictinit: 9,070 (6,457); muncitori toate elementele producă
Dominicanii: 6,700 f4,476); Redempto- toare ale naţiunii; pe muncitorii ma
riştii: 6,239 (4,500); Oblaţii Neprihăni nuali, meseriaşi, profesori, savanţi şi
tei Zămisliri: 4.955 (3,110); Lazariştii: gânditori deopotrivă. Din acest motiv
4,874 (30000); Misionarii Neprihănitei nu admit, nici unul nici altul, o «luptă
Zămisliri: 4,063 (2,600); Trapiştii: 4,417 de clasă* ci vor realizarea unităţii, dusă
(3,131); Pasioniştii 2,895 (2,600); Misio până la totalitarism, prin corporatl-
narii de Issoudun ai sf. Inimi: 1.928 (900); vism, (a).
Mercedarii: 1,700 (749); Asumpţioniştii:
1,164 (665); Părinţii albi din Africa: Spovedania şi medicina
1,112 (500); Sulpicienii: 489 faţă de 430
în 1919. ln revista parisiană »La Documenta-
tion catholique*, doctorul Henri Bon
Faptul e din cale afară îmbucurător scrie un foarte interesant articol, inti
pentru orice conştiinţă creştinească. tulat: «Medicina şi Sacramentele*. îşi
Tâlcul acestui reviniment eroic-ashetic: pune, între altele, întrebarea, dacă poate
cuminecarea deasă incă din fragedă fi socotită taina spovedaniei şi ca un
pruncie; zelul în continuă creştere a leac pentru trup?
elitelor catolice practicant, şi interesul Se ştie, că cei mal de seamă psycho-
tot mai mare pentru misiuni. Pentrucă terapeuţi ai vremii au aprecieri deose
să se noteze şi aceea: toate tagmele bit de elogioase despre binefacerile
înşirate mai sus activează, fiecare în uşurării sufletului în spovedanie pentru
felul său, şi pe terenul misionar, (n.) sănătatea trupului. Aşa doctorii Ray-
mond, Janet, Fiessinger, Descuret, ş. a.
Sionism şi Fascism Cei dintâi doi declară pe faţă, că a-
Excelenta revistă austriacă *Monat- ceste efecte ale spovedaniei sunt atât
schrift far Kultur und Politik* rezumă de mari, încât ea pare inventată dea-
un temeinic articol al lui Corrado Te- dreptul de un doctor genial pentru vin
deschi, publicat în «Gerarchia*, în care decarea diferitelor boale de natură psi
se analizează foarte complicata pro hică. Fiessinger spunea: «Este absolut
blemă a Sionismului. Deosebit de in sigur, că în toate stările de depresiune
teresantă este paralela pe care o face sufletească, spovedania are efectul unui
autorul între mişcarea sionistă şi fas adevărat balsam vindecător, care face să
cism, găsind între ele asemănări isbi- dispară senzaţiile de frică şi trezeşte
toare. din nou sentimentul dispărut al spe
Sionismul nu are nici o asemănare ranţei*. Citatele ar putea fi încă spo
cu comunismul sau internaţionalismul, rite. Dar n'are rost. Atâta numai vom
nici in program nici în ţelurile urmă mai pomeni, că adeseori, în cazuri deo-
8»
scbit de grave, doctorii înşişi cari se şi complexitate neaşteptată. Aceasta

ocupă cu acest ram de medicină, îşi fiindcă marea nelinişte umană îşi are
trimit pacienţii la spovedanie. rădăcina în spiritualitatea omului, în su
De aci, şi din experienţa cotidiană, fletul neîmpăcat fiindcă nu reuşeşte să
constatarea e nelndoioasă: spovedania fie asemenea modelului divin. Nu ne
are o mare Importantă in tămăduirea trece peste această dramă filozofia ag
bolilor de natură sufletească, nervoasă. nostică din care optimismul a căutat
Ar fi totuşi o impietate faţă de demni zadarnic să facă o religie pozitivă. Ne
tatea divină a sacramentului a căuta liniştea a rămas. Încă odată «răul ni-se
să-1 coborlm la rangul unui simplu mij prezentase sub aparenţele binelui*. Aici
loc terapeutic. Confesarul nici odată stă criza civilizaţiei noastre, care este
nu poate fi socotit ca un psiho-analist încă in primejdie. Să ne dăm însă seama,
oarecare. Preoţii nu sunt doctori, ci că nici odată problema «nu va fi mai
împărţitori ai harului divin. Dacă totuşi, simplă, mai limpede, mai fericită. Nici
de însănătoşirea sufletului se leagă odată nu vom avea în ea încredere
uneori şi un efect vindecător pentru perfectă*.
durerile trupeşti, aceasta trebue socotit Singurul mijloc pentru restabilirea e-
ca un efect secundar. Se verifică şi chilibrului şi a liniştei este: creştinis
aci, intr'o formă specială, adevărul cu mul. El e o «doctrină ce răspunde la
vântului evangelic: «Căutaţi mai întâi toate nevoile. Conţine o metafizică. E
împărăţia lui Dumnezeu şi toate cele riguroasă şi coerentă. Are răspuns la
lalte se vor adauge vouă!* (a). întrebările cele mai arzătoare. Te ajută
să trăieşti şi să mori. E probată de
Neliniştea omului veacuri, şi chiar şi cel ce se depărtează
modern de această învăţătură, poate continua a
Cu prilejul intrării sale în Academia o considera cu respect şi admiraţie.
francezi, Oeorges Duhamel a vorbit des Dar pentru a fi eficace, reclamă obe
pre isvorul marei nelinişti care agită dienţă perfectă*. — Astfel creştinismul
lumea noastră. Şi a ajuns la concluziuni nu e numai o răscumpărare a vieţii,
limpezi, cari au valoarea unui adevărat ci şi o doctrină a vieţii, care n'are nu
document al vremii. mai valoare teoretică, ci şi una verifi
cată de lungă experienţă.
Lapidar, Q. Duhamel a constatat, că
•noi suntem, tn acelaş timp, făuritorii, Practic, reîntoarcerea la spiritul creş
beneficiarii şi victimele civilizaţiei noa tin, singurul care dă o disciplină şi un
stre*. Inventăm mereu, pentru a avea sens marei nelinişti umane, se mani
tot mai multe plăceri. Dar tot cu ar festă în respectul faţă cu valorile tra
mele noastre şi distrugem. Civilizaţia diţionale în opoziţie cu ilusiunile re
noastră este un monument gigantic pe novatoare. «Tradiţia numai arareori în
care 1-a clădit omul spre propria-i e- cântă spiritele vii şi îndreptate spre
xaltare, dar în care s'a şi închis ca viitor. De aceea trebue să fie avut o
într'un mausoleu regal. A trecut timpul viaţă grea pentru a înţelege că, în a-
beatitudinii înşelătoare în care ne-a le gitaţia distrugătoare a lumii, conserva
gănat optimismul ştienţismului. «Feri rea e o creare. Intre o idee seducă
citul veac XIX deslegase toate proble toare şi una prudentă, poate e firesc
mele*. «Pronunţat de glasuri entusiaste, că energiile tinere optează pentru teme
cuvântul civilizafie avea un sunet deli ritate... E posibil, că în anumite cea
cios şi perfect liniştitor. In curând însă suri ale lumii transfermarea revoluţio
s'a văzut, că «fiecare cucerire trebue nară a spiritualului sau a vremelnicului
Începută din nou*. Problemele rezol să pară cu adevărat oportună. Atunci
vate In laboratoarele ştiinţei cu recete însă când, stăpânită de frenezie, socie
socotite definitive, reapar cu amploare tatea omenească pare a nu mai cunoaşte
Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINĂ 501
nici un fel de tradiţie in afară de cele rusesc, o extraordinară reflorescenţă

ale disordinei, toată energia sănătoasă de secte extravagante şi fanatice, cari
trebue să se conserve mântuirii echi au început a fi o reală primejdie pen
librului*. tru ţară. Pericol cu atât mai mare, cu
In marele sbucium al zilelor noastre, cât nu putea fi urmărit nici împiedecat.
care nu şi poate găsi punctul de echi Sectarii adecă lucrează în ascuns şi
libru decât pe stânca adevărului creştin, prin fanatism. — Iar în ce priveşte
cuvintele lui Duhamel au semnificaţia «democratizarea* constituţională, ea
unei chiemări la cuminţenie. Şi la sal este pur formală. O aparenţă, menită
vare, (a). să inducă in eroare opinia publică a
altor ţări şi să înlesnească pătrunderea
Democraţie Tn Rusia? comunismului in ele. In realitate, cu
Tot mai des se pot citi în gazete toate dispoziţiile democratice ale legii,
veşti despre o «revenire la normal* a în Rusia nu va ajunge nici un burghez
stărilor din Rusia sovietică. Se spune, funcţionar in post de răspundere. Mai
că se fac, din zi în zi, concesiuni tot mult chiar: nu va ajunge nici un mar
mai mari cerinţelor democratice şi bur xist de altă nuanţă mai moderată, de
gheze ale omului. Se lasă cetăţenilor cât cea bolşevică, totală. înainte de
bunuri în proprietate privată. Cu anu toate, burghezi nici nu prea sunt in
mite restricţii, se deschid bisericile stră fericita Rusie. Au fost stârpiţi. Ori au
vechi. S'au luat măsuri severe de o- fugit din ţară. Apoi, nici un nebolşevic
crotire a familiei, oprindu-se avortul şi nu va avea curajul, din capul locului,
îngreunându-se divorţul. Mai mult: să-şi pună candidatura la vreun post
noua constituţie dă ţării o structură de alegere. Asta ar însemna, după
larg democratică. Aşa de ex. ea pre legile sovietice, imediata lui împroce-
vede ocuparea funcţiunilor publice prin suare pentru trădare sau sabotare a
alegere şi concurs liber. Statului, pentru care pedeapsa cea mai
uşoară e exilul. Poate ajunge însă
Este, de sigur, şi o parte de adevăr uşor şi la glonţ.
în această înfăţişare anouilor stări din
Rusia roşie. Dar oricine cunoaşte, şi Aşa dară toată parada cu «democra
numai superficial, ideologia marxistă tizarea* Rusiei e o simplă gogoriţă.
işi dă seama, că aici nu poate fi vorba Democraţie pe hârtie, pentru străină
decât de o manevră abilă, menită să tate. In ţară a rămas şi pe mai de
înlăture anumite dificultăţi momentane parte: dictatura proletariatului, (a).
ce stau in calea realizării integrale a
idealului bolşevic. La acesta nu s'a Misiuni ambulante
renunţat. Ţelul este şi acuma înfăp Idee americană, realizată in America
tuirea lui. Şi, se ştie, concepţia lui de de preoţi din familia călugărească a Sf.
viaţă este materialismul istoric, iar Vincenţiu. Se ţin pentru necatolici in
dogma supremă dictatura proletaria străzile şi prin parcurile oraşelor sta
tului. Nici vorbă nu poate fi, prin ur tului Missouri. Anul acesta vara, în
mare, de vreo împăcare cu religia şi treagă, 12 preoţi ţin atari misiuni in
nici de organizare democratică a vieţii 42 oraşe.
de stat. Ci cel mult de concesiuni Tactica misionară a celor 12 e acea
provizorii şi, de cele mai multe ori sta: Sunt împărţiţi în 6 grupuri de câte
iluzorii. Aşa, de ex., toleranţa relativă doi. Călătoresc în automobile aranjate
de care începe a se bucura religia or potrivit scopului călătoriei. In fiecare
todoxă îşi are tâlcul său. Năbuşirea oraş stau câte o săptămână. Cuvântă
brutală a ei a produs, cum era de rile le ţin seara, de pe tribune anume
aşteptat dela un suflet in permanenţă improvizate. După o introducere mu
agitat de probleme religioase ca cel zicală de un sfert de oră, şi o scurtă
rugăciune, se începe cu răspunsuri la Cu prilejurile acestea se împărţesc

întrebările făcute în prealabile pe bile foi şi alte tipărituri bune. Anul acesta
tele strecurate intr'o cutie de lemn ce misionarii aceştia unici în felul lor vor
stă la dispoziţie pentru aceasta. După tipări o gazetă: >Vestea cea bună* pe
aceea se tratează probleme ce intere care, în toamna anului în curs, vor îm-
sează auditoriul. Apoi se răspunde la părţi-o gratis. Ce mirare acum dacă, in
întrebările ce eventual s'ar pune verbal, urma acestei apostolii s'au înregistrat mai
pe loc. Ca totul să se.încheie iarăşi cu multe convertiri? Nici că se putea, ca
o scurtă rugăciune. o atare apostolie să n'aducă roade, (n),
BIBLIOGRAFIE
V1RGIL VĂTĂŞIANU: Pictorul Octavian Smigelschi. — Krafft
şi Drotleff, Sibiu 1936. Pagini 86. Preţul?
Pictorul Smigelschi, decedat în cea de mare utilitate ci şi o faptă bună,
mai frumoasă vârstă a bărbăţiei, când pentru care trebue să-i fim adânc re
gloria deplin meritată îl consacrase cunoscători, desgropând din uitare
cu sărutul său, a rămas totuşi un mare marile figuri ale penelului ardelenesc,
neîndreptăţit, un uitat. Faima de ne începând cu Mişu Popp dela Braşov
întrecut mânuitor al penelului şi în (>Ţara Bârsei* 1932, Nr. 4) şi conti-
drăzneţ înoitor al picturii noastre bi nuând acum, cu Smigelschi.
2
sericeşti, pe care şi-o eluptase pe bună Monografia biografică şi critică a

dreptaie, aproape nu i-a supravieţuit. d-lui Vătăşianu, plină de căldură şi
Bulgării de ţărână din cimitirul Bla de suflet, pe lângă întreg aparatul
jului, unde s'a dorit să odihnească, se specialistului sigur de meseria sa, în
părea că i-au înmormântat şi curata făţişează în linii complete şi 'n apre
aureolă cu atâtea frământări câştigată. cieri juste, viaţa plină de sbucium a
Clasicul împodobitor al catedralei artistului şi urmăreşte, pas de pas
mitropolitane din Sibiu nu mai era toate fazele de evoluţie ale atât de
pomenit aproape deloc. Un inventar dotatului fiu de notar din Ludoşul-
de cartoane la muzeul „Astrei", câteva Mare de lângă Sibiu, care a început-o
şire într'o lucrare pentru streini a cu creionări de-o remarcabilă compo
d-lui Oprescu la MalmO în Suedia, ziţie din viaţa satului natal şi s'a ri
unde Smigeschi este înşirat după dicat până sus la fericita sinteză a
Mirea, Kimon Loghi, Vermont, Arta- celor trei elemente, bizantin, italian
chino, Verona, Costin Petrescu şi Si- şi românesc, cari şi-au dat mâna în
monidi, o duioasă lacrimă de amintire monumentalele frescuri din catedrala
a d-lui Emanoil Bucuţa şi însemnările dela Sibiu, cum a remarcat atât de
d-lui C. Petranu dela Cluj, — aproape just d. Bucuţa în »Gând Românesc»
tot ce s'a scris despre mult regretatul 1935, No. 10.
după moartea sa! Analiza d-lui Vătăşianu se întinde
Câtă bucurie pentru admiratorii săi, dela: Primele orientări, Portrete, Pei
când pot să ia notă de recenta lu saje, Subiecte româneşti dela ţară,
crare a d-lui Virgil Vătăşianu, secre Idealismul, Pictura religioasă cu car
tarul Academiei Române dela Roma, toanele pentru catedrala unită din Blaj,
pe care ne facem o plăcere să-o anun Zugrăvirea catedralei ortodoxe din
ţăm în fruntea acestor şire! Sibiu, Zugrăvirea bisericii unite din
Dl Vătăşianu, condeiu competent şi Rădeşti, Proiectele pentru capela Râ-
abil, îndeplineşte o operă nu numai koczy din Budapesta, până la Ultimele
Nr. ?-8 CULTURA CREŞTINA 503
lucrări, de deplină maturitate, în cari datora decât atât, numele lui ar fi

„calităţile specifice ale lui Smigelschi toluşi primul cu care începe capitolul
apar... potenţate, iar alături de ele se picturii noastre religioase moderne*
relevă tot mai mult simţul plastic* (pag. 86).
(pag. 82'. In temeiul concluziilor atât de com
Drept concluzie a cercetărilor sale, petente ale d-lui Virgil Vătăşianu,
d, Vătăşianu găseşte că *numele lui de-aici dela Blaj. din Mica Romă a
Smigelschi nu tnsamnă numai un pic neamului nostru, de care pictorul Smi
tor mai mult în istoria artei româneşti gelschi era atât de legat sufleteşte, ne
şi mai ales a celei ardelene, ci în place să remarcăm, că «forţele vii ale
seamnă şi un capitol în evoluţia pic stilurilor apusene în raport cu tre
turii noastre' (pag. 83). buinţele noastre artistice, au fost gă
»[...] Catedrala din Sibiu, cu toată site de pictorul Smigelschi pe aceleaşi
pictura i neterminată, a rămas un cărări ale Romei străbune, pe cari
monument de-o importanţă netăgă le-au bătătorit, cu atâta fotos pentru
duită: o creaţie artistică şi un îndrep naţia noastră, şi luceferii şcoalei ar
tar, în care, lăsând la o parte ceeace delene, Gheorghe Şincai, Petru Maior,
interesează numai opera personală a şi întreagă ceata lor de reînvietori ai
lui Smigelschi, s'au exemplificat for sufletului nostru latin!
ţele vii ale stilurilor apusene în raport Noua carte a d-lui Vătăşianu, împo
cu trebuinţele noastre artistice şi mai dobită şi cu splendide reproduceri fo
ales calităţile decorative ale bizanti tografice, merită toată atenţia şi o
nismului modern» (pag. 86). recomandăm călduros, nu numai ad
«...rămâne stabilit că din 1905 în miratorilor regretatului pictor Smi
coace a devenit posibilă o artă reli gelschi, ci tuturor celor ce doresc
gioasă românească modernă, o artă în orientări temeinice în câmpul cam
care individualitatea artistului să aibă părăginit al istoriei noastre culturale
dreptul a se manifesta". şi artistice.
»Şi dacă lui Smigelschi nu i-s'ar Al.
N. BRÎNZEU: Sămănătoiul. Tom. I. (Catehetică). — Lugoj,

1935. Editura Autorului. Pag. 352. Preţul: Lei 140.
Sămănătorul Cuvântului Domnu rale în această materie a celor
lui, Preotul, ca şi cei ce se pregă chemaţi.
tesc pentru această misiune, au pri Să ne oprim aci numai asupra
mit în primul semestru al acestui motivului al doilea: cartea. într'o In
an un manual, adecă o carte pe troducere de 20 pagini, Autorul insistă
care trebue s'o ia în mână şi să nu asupra magisterului şi asupra isto
o depună definitiv niciodată în bi riei învăţământului în general, şi ne
bliotecă, ci să şi-o însuşiască neîn arată cum se confundă in istorie
cetat, trecându-o în inimă şi în originea suprafirească a învăţămân
suflet pentru zidirea proprie şi a tului intenţionat cu obligativitatea
celor ce le sunt încredinţaţi. — Ca- lui, prin necesitatea ca fiecare om
tehetica neobositului canonic Brîn să cunoască legea lui Dumnezeu şi
zeu merită, de fapt, această cinste cele necesare pentru mântuirea sa.
şi atenţiune, întâi pentru râvna şi Mai apare de aci, cum această obli
autoritatea celui ce a scris-o, apoi gativitate este constantă de-a lungul
pentru conţinutul cărţii şi, în sfârşit, veacurilor, cum se precizează ea
pentru dureroasa — deşi în parte prin magisterul divin al Bistricii
scuzabila realitate a ignoranţei gene- creştine, din care se naşte şcoala
regulată ca o emanaţie firească, cum toare, ci trebue să aibă şi un foarte

dreptul natural şi pozitiv de-a educa pronunţat tact pedagogic prin care,
pe care îl are acest magisteriu, ni iolosindu-se de toate cele amintite
meni nu are dreptul să-1 uzurpe. mai sus, să se ştie afla în fiecare
Iată de ce este întemeiată nostalgia conjectură în care îl pun copiii de
noastră după pierderea şcoalei con nenumărate ori, când trebue să aibă
fesionale, pe care nimic nu o poate fineţea de-a prinde şi de-a localiza
înlocui, şi care, chiar de aceea, va toate nuanţele raporturilor pe care
trebui să renască Ia timpul său. le are cu ei, pentru a putea salva
După Introducere, R. schiţează — orice situaţie spre augmentarea au
cum e foarte firesc să facă un scurt torităţii sale şi spre binele copiilor,
(80 pag.) dar îndesat tratat de peda cu o mare promptitudine de adap
gogie generală şi didactică practică, tare a metodelor Ia starea sufle
în care — în concordanţă cu tot ce tească a elevilor (treptele formale).
are mai bun pedagogia modernă — In partea a doua a cărţii R. aplică
adăugând specificul creştinesc, pune cu o adâncă pricepere toate noţiu
educaţia în funcţiunea formaţiunii nile anterioare la catehet şi la cate
omului mai ales în vederea scopu hism. - Catehetica, istoria ei, per
lui ultim (cap. I, 1), precizează cali soana catehetului, importanţa ma
tăţile pedagogului (.2), calităţile edu teriei, sunt noţiuni generale expli
caţiei (3) şi felurile ei: educaţie fizică, cate aci. Zidirea adevăratei catehe-
numită de R. „corporală" (cap. II), tici se aîlă în „principiile de bază",
intelectuală (cap. III) şi morală (cap, care înalţă nespus de mult con
IV). Frumos şi normativ pentru zi cepţia pedagogică naturală, punând
lele noastre este tratatul temeinic toate preocupările catehelului pe
despre educaţia corporală. Dacă planul înalt al misiunii sale de-a
gimnastica, sporturile şi dansurile forma mai întâiu virtutea suprana
de azi sunt prea des dăunătoare e- turală, producătoare de viaţă cre
ducaţiei integrale, este pentrucă nu ştinească, lucru pe care pedagogia
sunt raţionale şi nu sunt în acord generală laică îl ignorează cu desă
cu principiile moralei creştine. vârşire.
Tratatul despre educaţia intelec Toate acestea trebuiesc luate în
tuală şi cel despre educaţia morală mână, studiate, meditate, asimilate
cu toate elementele lor psihologice, şi propuse. In cazul acesta roadele
şi cu mijloacele formative ale sufle vor fi neîndoielnice. — Nu mai tre
tului, încheie mănunchiul de idei bue spus, deci, că R. numai aşa va
indispensabile ce trebuia să ni se putea îi răsplătit pentru marele ser
dea înainte de-a intra în materialul viciu pe care 1-a adus catehezei ro
propriu al catehezei. Tot ac> însă mâneşti, dacă cartea va fi luată ca
trebuesc adause câteva principii de manual de fiecare preot, pentrucă
„didactică practică" şi de „metodică" numai aşa va putea propune ade
(cap. Y), pentrucă nu ajuge ca edu vărurile veşnice după aşteptările
catorul bun să aibă cultura gene Bisericii, a cărei bunăstare este,
rală şi cea profesională suficientă, sigur, unicul obiectiv al scrisului
nu ajunge să aibă un caracter moral Părintelui canonic Brînzeu.
superior, dragoste pentru copii răb Liviu Chinezu
dare şi resistentă fizică îndestuli-
Tipografia Seminarului Teologic gr. cat. Blaj.

Anul Xvi. Iulie-Aug. 1936 NR. 7-8.: Ai Y /"A

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Anul Xvi. Iulie-Aug. 1936 NR. 7-8.: Ai Y /"A

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BLRJ

ANUL XVI. IULIE-AUG. 1936 NR. 7-8.

ln cartea tulburată a frământai Hor noastre pentru o Româ­

strigă răsplătire la cer. Sunt victime şi ei. Victimele entusiaste ale

Constatarea ce se desprinde limpede din acest examen de fond

tuşi, autoritatea publică nu s'a simţit datoare să ia vreo măsură.

şi datoria de a lupta pentru mai binele neamului şi al ţării, poate

') ŞTEFAN METEŞ: Istoria mănăstirilor româneşti din Transilvania şi Un­

d-sa, înainte de a vorbi de fiecare mănăstire în parte, dă în

') Orig. Arhiva Mitropoliei din Blaj.

raport al lui Grigoric Maior — mănăstirea avea două gră­

La judeţul Turda trebue adăogată şi mănăstirea din

') Autorizafia din 30 Ianuarie 1772 a lui MAIOR tn Biblioteca centrală

avea numai doi călugări, cinci servitori şi 10 vite ')• In

') Deduclio monasteriorum ordinis s. Basilii Magni in Marmatia exi-

moştenitorii lui Pop Lupul cedează satului Qiuleşti mănăsti­

') Originalul la autorul.

ietorul însuş. La 11 Aprilie 1721 trei fraţi îi dăruesc neşte

') E vorba de valea Izei.

Iuiaş an împrumută unor locuitori 37 floreni 17 creiţari luân-

In corespondenţa Iui Gh. Bariţiu păstrată în „Biblioteca

') După documentele aflătoare în posesiunea autorului.

este adresată de ministerul instrucţiunii şi cultelor episco­

retrimite prin agenţia nemţiască (adică prin consulatul au­

Anul întemeierii şcoalei latino-germane numită

nare..." Kalnoki anunţă apoi, că „initium operis capiam Dco

R ă s p â n d i r e a Unirii î n S ă l a j . — Marele rol al popula­

In total dela 13 August p â n ă la 1 Septembrie (1776)

Secuimea. Astfel găsim, din judeţul Trei Scaune, pe popa

gai, în care se plâng de cumplitele persecuţii din partea

Ai Sfinţiei Tale cei mai smeriţi şi plecaţi robi toţi, preoţi

fizic. Dar s'a constatat îndată că fericirea este de ordin metafizic

V La: P. DE LA BOVLLAYE, S. L: ltsus Lumttn du Monde 1934 p. 37.

fabricau zeităţile din materia însufleţită — animalele — ori din

') /. DE COURBERWE: Les dieux vermoulus, „Spes", Paris 1934, p. 13.

religii — cu mici deosebiri — sunt: Kant, Comte, Huxley, Littre,

') J- COURBERIVE, op. cit. p. 30.

infinit, să rezolve — nu toate — ci o bună parte din marile enigme

gură Raflanea; iar cultul ei raţionalismul. — Aşa s'a născut noua

') FARGES-BARBEDETTE: Cours de Philosophie Scolastique, Paris, 1933,

lui Dumnezeu nu e altceva decât a declara pe toţi oamenii cu ra­

') P. DE LA BOULLAYE, op. cit. p. 14

o singură faţă a vieţii omeneşti de schimbare. Schimbare în modul

') E. SCHERER: Le Temp cit. la I. Courbertve op cit. p 162.

că această tendinţă către „altceva* se razimă pe apetitul „materiei"

»} /. COURBERIVE op. cit p. 161.

de veacuri n'ar fi trecut decât din record în record; iar pe feren

') In Camera deput. 20 Nov. 1925.

încă în viaţă, face — nu fără succes — concurenţă sfinţilor. — In

un, ori mai mulţi dumnezei, chiar şi ateul, laicul şi necredinciosul,

satisfacerea sentimentelor religioase nu o poate da decât Dumne­

mitatense (judeţene), îşi împlinea promisiunea. Iară dacă toate în­

Aici autorul arată cum au ajuns Românii din Banat robi ai

ci mai vârtos după ce au început a se face partide între nobili,

sau căpătând Măria Ţa domeniu, ampliaţi economiceşti (funcţionari

7. Dacă Românii uniţi se vor emancipa cu totul de sub in­

'J Cf. PFLEIDERER: Vorbereitung des Christentums in der griechischen

mării Mediterane există credinţa în Dumnezei morţi şi reînviaţi i). I

V BftRTHELOT în Prechristian Belief in the Resurrection, Chicago, 1916.

minecarea creştinilor şi între consumarea victimelor jertfite idolilor

sectă necunoscută şi obscură, o cantitate neglijabilă. Organizat în

nu s'a inspirat din ele. Pavel avea o repulsiune adâncă pentru!

In studiul său La Democraţie (Paris, Libr. Delagravc,

ln cartea tulburată a frământai Hor noastre pentru o Româ

') ŞTEFAN METEŞ: Istoria mănăstirilor româneşti din Transilvania şi Un

raport al lui Grigoric Maior — mănăstirea avea două gră

moştenitorii lui Pop Lupul cedează satului Qiuleşti mănăsti

este adresată de ministerul instrucţiunii şi cultelor episco

retrimite prin agenţia nemţiască (adică prin consulatul au

R ă s p â n d i r e a Unirii î n S ă l a j . — Marele rol al popula

lui Dumnezeu nu e altceva decât a declara pe toţi oamenii cu ra

satisfacerea sentimentelor religioase nu o poate da decât Dumne

mitatense (judeţene), îşi împlinea promisiunea. Iară dacă toate în

7. Dacă Românii uniţi se vor emancipa cu totul de sub in

nici pe Dumnezeu, nici religia (parcă asta dela bunăvoinţa sindi

cari le formulează, sunt greu de îndeplinit şi vor da loc la... potic

zaţiile Pionierilor Roşii şi a Komsomolţtlor (Tinerimea Roşie), în

să fie dată de minciună. In înstrăinarea de credinţa părinţilor fe

In preajma zilei de 15 Mai 1883, elevii din clasele supe

a decenţei* („Legion of decency"). Papa îşi exprimă mulţu

blicat în Concordia chiar de protopopul Grigorie Gael, fiul bătrâ

an şi că, de pildă, conferinţa Laennec numără astăzi 800 de stu