1.

De la evenimentele vieţii socioumane cotidiene la sociologie

2. Apariţia sociologiei
3. Perspectivele deschise de sociologie în cunoaşterea vieţii sociale
4. Căi naţionale în sociologie. „Hibridarea” sociologiei
5. Ce este sociologia?
6. Instituţionalizarea sociologiei
7. Paradigme şi teorii sociologice aferente
8. Sociologia — ştiinţă a vieţii socioumane. Cunoaşterea ştiinţifică a vieţii sociale - obligaţie a oamenilor
9. „Paradoxul” sociologului

1. De la evenimentele vieţii socioumane cotidiene la sociologie

De câteva mii de ani oamenii îşi trăiesc viaţa în colectivităţi mai restrânse sau mai largi. În “tezaurul de memorie“ al
diferitelor societăţi actuale aflăm cunoştinţe despre experienţele şi practicile lor. Astfel, pentru unele societăţi,
evenimentele vieţii cotidiene nu prezentau mare însemnătate. Viaţa egiptenilor antichităţii era subordonată « vieţii
viitoare », viitorului mormânt, post-existenţei. Nici în India antică evenimentele cotidiene nu aveau semnificaţie deosebită,
fiind considerate “iluzii”. În China însă, faptele concrete ale vieţii de zi cu zi au fost consemnate, analizate, pentru ca pe
baza învăţămintelor trase să se poată asigura “pacea socială”.
Herodot, “părintele istoriei”, a reconstruit ordonat fapte sociale ale timpului său şi ale trecutului pentru a pune în
evidenţă relaţiile cauzale dintre ele. Tucidide a considerat că trebuie să completeze analiza cauzelor economice şi sociale
ale faptelor şi fenomenelor cu analiza psihologiei oamenilor. Grecii au căutat explicaţii fundamentate logic pentru acţiunile
oamenilor şi desfăşurarea fenomenelor. La Platon, Aristotel, eleaţi ş.a. aflăm ideea “veşnicei reîntoarceri” 1 (naştere,
creştere, dezvoltare, maturizare, îmbătrînire, moarte, reînviere). Lumea existentă, spunea Platon2, este o reflexie a Lumii
Ideilor. În Republica şi Legile, el a sintetizat caracteristicile “cetăţii ideale” 3 şi a propus şi mijloace cu care ar putea fi
instituită. Aristotel4 a descris (în Politica) constituirea societăţii ca pe un fenomen natural, firesc: societatea este necesară ;
omul trăieşte în societate ; cel care nu poate trăi în societate, sau nu are nevoie de ea ca să trăiască, este ori un monstru, ori
un zeu.

1
Omenirea se poate realiza singură, după voia ei, fără nici o limită: Deci să urmăm cele mai înalte idealuri şi să acţionăm pentru
împlinirea lor în fiecare moment, întrucât ceea ce facem acum se va repeta în eternitate. (Nietzsche avea să formuleze mai tîrziu, în
Ştiinţa voioasă, doctrina veşnicei reîntoarceri: tot ceea ce se întâmplă s-a mai întâmplat deja de nenumărate ori şi va continua să se
întâmple de un număr infinit de ori, exact aşa cum se întâmplă acum).
2
Platon face distincţie între existenţa sensibilă şi existenţa inteligibilă, între realitatea aparentă, accesibilă cunoaşterii prin simţuri (lumea
Peşterii care fundamentează opiniile, descrisă în Republica, cartea a VII–a: peştera — lumea sensibilă (a realităţii aparente); întunericul
peşterii — ignoranţa omului incult; lanţurile — prejudecăţile, simţurile care ne limitează; focul — lumina cunoaşterii; umbrele de pe
peretele peşterii — imaginile corpurilor, aparenţele care generează opinii, păreri, sînt rodul percepţiilor şi al imaginaţiei); corpurile
purtate prin faţa focului — realitatea fizică; suişul greu spre ieşirea din peşteră — drumul iniţiatic spre cunoaşterea esenţială, cunoaşterea
prin intelect; contemplarea lumii din afara peşterii — cunoaşterea inteligibilă, prin intelect şi raţiune); Soarele — Ideea Binelui) şi
existenţa inteligibilă, accesibilă doar cunoaşterii de tip raţional, Lumea Ideilor. Ideile desemnează o existenţă absolută, eternă, există în
sine şi prin sine, desemnează existenţa universală (ideea închide în ea toate calităţile particulare), imuabilă (neschimbătoare). Lumea
sensibilă este o copie palidă a Lumii Ideilor.
3
Cetatea, statul în care domneşte dreptatea, în care fiecare se ocupă de ceea ce-i este orânduit: cei cu raţiune, înţelepţii, elaborează legi;
cei curajoşi se ocupă cu apărarea statului, ţării; ceilalţi cu asigurarea resurselor. Ierarhia claselor sociale este determinată natural:
înţelepţii, militarii, agricultorii şi meşteşugarii. Scopul statului este realizarea binelui tuturor. Conducătorii şi apărătorii, pentru a nu fi
ispitiţi de putere sau de preocupări improprii virtuţilor lor, nu vor poseda nimic personal, totul va fi în comun (casă, avere, femei, copii).
În cetatea ideală, femeile au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi bărbaţii. Oligarhie înseamnă conducerea ţării exercitată de către cei bogaţi,
democraţia – puterea este a poporului, despotism - formă de corupere a puterii: un individ acaparează puterea şi conduce după bunul
plac, în folosul propriei măriri. Stat ideal sau suflet perfect nu există în lumea sensibilă.
4
Materia este "potenţialitatea pură", fiinţa în stare nedeterminată, virtuală. Forma - fiinţa în act, întruchipată. Primul Motor - cauza
mişcării din lume, Actul pur, imaterial, gândire pură, divinitatea supremă. Omul este un compus din materie şi formă. Omul este
substanţă având ca formă sufletul intelectiv. Ca fiinţă morală, omul este capabil de acţiuni în vederea Binelui. Ca fiinţă socială ("zoon
politikon", vieţuitoare socială) tinde natural să trăiască în stat, alături de ceilalţi oameni. Statul este un organism natural, anterior familiei
şi individului, ci scopul de a aduce fericirea dobândită prin practicarea virtuţilor; statul condus de omul cel mai virtuos este monarhia -
care poate degenera în tiranie. Alte forme de guvernământ sunt aristocraţia (puterea apartinînd unui grup restrîns), republica.
Categoriile sînt modalităţile de exprimare a fiinţei: Substanţa, Cantitatea, Calitatea, Relaţia, Locul, Timpul, Poziţia, Averea, Pasiunea,
Acţiunea. Silogismul - procedeul dialectic de gândire care ne duce la adevăr. Adevărul înseamnă corespondenţa conceptelor cu
realitatea.

1
 Teologii evrei au fost recunoscuţi ca mari legiuitori şi moralizatori. Monoteismul este una dintre cele mai durabile
contribuţii ale lor la sociocultura umanităţii, constituirea unei imagini unitare asupra existenţei şi devenirii societăţii:
omenirea urmează un drum ordonat, un « sens dat de Dumnezeu »: creaţia divină - căderea în păcat - apariţia lui Isus -
lupta contra păgânilor - moartea şi învierea – judecata de apoi – fericire veşnică pentru cei aleşi, iadul pentru ceilalţi).
Sf. Augustin a făcut distincţie între “societatea divină” şi “societatea laică”. Scopul vieţii pământeşti, spunea el, este
acela de a viza viaţa veşnică. Aceasta poate fi dobândită (sau nu) după cum se comportă oamenii în raport cu valorile şi cu
normele propovăduite de biserica creştină5.
Prin ideile propovăduite, creştinismul a avut efecte benefice pentru dezvoltarea popoarelor care l-au adoptat.

Renaşterea6 a fost un interval în devenirea omenirii care a însemnat redescoperirea omului şi a societăţii,
promovarea raţiunii şi a experimentării. Europenii au redescoperit civilizaţia şi culturile antichităţii greceşti, au făcut
“marile descoperiri geografice”, au făcut cunoştinţă cu alte societăţi, au dezvoltat comerţul, industria etc. Oamenii au ieşit
din izolarea economiei naturale, intensificând relaţiile cu semenii lor din alte regiuni. Au apărut treptat statele naţionale,
pieţele naţionale, a fost promovată limba naţională ca mijloc de comunicare între toate segmentele populaţiei.

În Civilizaţia Europei clasice, P. Chaunu spunea că europenii au reuşit să treacă de barierele impuse de tradiţie între
anii 1620 şi 1760, cînd oamenii geniali au făcut o adevărată revoluţie în filosofie şi ştiinţă, promovînd spiritul metodologic
al raţionalităţii critice.

2. Apariţia sociologiei

5
În “De Civitate Dei “, Sf. Augustin vede istoria pe o axă temporală liniară care începe cu facerea lumii de către Dumnezeu (geneza
biblică) şi se termină cu Judecata de apoi. Datorită păcatului originar, în urma alungării din Rai, întreaga creaţie divină se scindează în
două. Astfel se despart şi pe pămînt: Cetatea Satanei şi Cetatea lui Dumnezeu (în care există iubire, dăruire pentru celălalt etc.). Se dă o
luptă permanentă şi totală între slujitorii uneia şi celeilalte, luptă ce va dura până la Judecata de Apoi. Numărul locuitorilor cetăţii
creştine ar trebui să sporească continuu până la înfrângerea definitivă a diavolului. Biserica apuseană îşi asumă rolul de a organiza şi
conduce creştinii în lupta împotriva slujitorilor satanei. Ea se transformă într-un stat al lui Dumnezeu pe pământ, cu un conducător
spiritual şi temporal – papa (locţiitorul lui Hristos pe pământ). Fiecare creştin catolic trebuie să capete credinţa că face parte din Militia
Cristi - armata lui Hristos, că de fiecare faptă a sa depinde propria mântuire, dar şi soarta “Cetăţii lui Dumnezeu”. În fiecare comunitate,
în fiecare oraş sau sat, preotul este cel care organizează lumea din jur. Biserica trebuia să fie cea mai înaltă clădire din aşezare. Odată cu
răspândirea creştinismului, conflictele se estompează treptat şi ia naştere o nouă formă de solidaritate umană, legată de sentimentul
apartenenţei comune la armata lui Hristos. Organizarea socială a societăţii occidentale este subordonată edificării cetăţii lui Dumnezeu.
Occidentul catolic se deschide spre exterior şi va începe cucerirea lumii. Misionari şi civilizatori vor porni cruciade spirituale pentru
creştinarea şi organizarea noilor popoare. Augustin afirmă suveranitatea completă a lui Dumnezeu asupra voinţei (toate actele virtuoase,
fără excepţie, necesită intervenţie divină). Oamenii sînt liberi, dar ceea ce fac ei nu depinde în totalitate de libera lor alegere; Dumnezeu
anticipează acceptarea sau respingerea credinţei de către ei. Credinţa precede înţelegerea, cunoaşterea. Virtuţile creştine sînt: credinţa,
speranţa, iubirea, dar şi iubirea aproapelui, fidelitatea, încrederea, umilinţa. Fără îndoială, omul are puterea de a alege între bine şi rău,
trebuie să lupte împotriva înclinaţiei spre rău. Omul este stăpânul gândurilor sale primare, fără a putea determina motivele care se
înfăţişează minţii sale. Dumnezeu ştie dinainte răspunsul pe care sufletul, dispunând de toată libertatea posibilă, îl va da factorilor
exteriori. Nici o voinţă nu ar putea rezista planului divin. Omul care acţionează conform binelui trebuie să mulţumească lui Dumnezeu
pentru că i-a trimis o inspiraţie eficientă. Cel care a primit-o este un ales. Există multe căi prin care Dumnezeu ne poate invita la credinţă.
Oamenii sunt împărţiţi în damnaţi şi aleşi. Aleşii sunt acei oameni cărora Dumnezeu le adresează invitaţia potrivită. Dumnezeu stabileşte
aleşii în mod selectiv, dar aceasta nu anulează dorinţa lui de a salva omenirea integral. Aici intervine şi libertatea umană: aleşii pot refuza
statutul de aleşi, ceilalţi pot face efortul de a se ridica prin alegeri proprii la statutul de aleşi. Toţi oamenii ar putea fi salvaţi dacă aceasta
ar fi şi dorinţa lor.

6
Renaşterea este denumirea dată unui curent de înnoire socială şi culturală, care a apărut în Europa, la sfârşitul Evului Mediu, în secolele
al XV-lea şi al XVI-lea, caracterizată prin redescoperirea interesului pentru cultura şi arta antichităţii clasice. În această perioadă s-au
produs profunde transformări sociale, politice, economice, culturale şi religioase, care au marcat tranziţia de la societatea medievală către
societatea modernă. Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura sa ierarhică rigidă, dominată de economia agrară şi de puternica
influenţă a Bisericii Catolice, a început să se destrame. Jacob Burckhardt, în "Die Kultur der Renaissance in Italien" ("Cultura Renaşterii
în Italia"), 1860, spune că de atunci omul recapătă conştiinţa de sine ca individ, după o lungă perioadă de anihilare a personalităţii.

2
 Alături de teologie (ştiinţa lui Dumnezeu) şi de cosmologie (ştiinţa universului) s-a dezvoltat treptat antropologia
(ştiinţa omului) din care au apărut discipline de cunoaştere distincte, ireductibile şi complementare. Apariţia sociologiei
este legată de cîteva fenomene sociale importante:
 raţionalizarea promovată în toate activităţile burgheziei aflate în ascensiune,
 expansiunea colonială a puterilor europene, militarii, misionarii şi funcţionarii deschizînd căi principale de
cunoaştere a oamenilor şi societăţilor lumii,
 avântul ştiinţei moderne care a lărgit cunoaşterea despre cosmos, materia nevie şi vie, despre lume, înmulţind
faptele descoperite, observate şi analizate.
“Societatea tradiţională era una comunitară în organizare ş religioasă în privinţa cunoaşterii, ordinea ancestrală
fiind admisă din principiu. Pe plan local, în comunitatea de bază, satul, autoritatea revenea bătrânilor, pe plan global –
provincie, regat – ea emana din instituţiile seculare (nobilime, monarhie) sau religioase (clerul) care spuneau că o
primiseră cu delegaţie de la Dumnezeu însuşi. Această ordine socială a fost atunci răsturnată: intelectualmente prin epoca
Luminilor, politiceşte prin Revoluţia Franceză, economiceşte prin revoluţia industrială.”7
Thomas Hobbes a criticat ideea aristoteliciană că omul este “zoon politikon”. “Omul este lup pentru om” în „starea de
natură” (care este “un război al tuturor contra tuturor”). Viaţa în „societatea cu cultură” este posibilă doar în urma unui
contract social între oameni, contract care poate fi respectat dacă oamenii recurg la un suveran (necesitatea apariţiei
statului - o creaţie artificială).
După “starea de sălbăticie” – când omul era aidoma unei fiare rătăcitoare prin jungla pământească – s-au succedat mai
multe epoci: epoca zeilor, epoca eroilor şi epoca oamenilor, spune G. B.Vico. Omul, subjugat total forţelor extrapământene
în epoca zeilor, începe să se manifeste ca om în epoca eroilor (când apar personalităţile) şi dă măsura capacităţii sale reale
în epoca oamenilor.
Ar trebui să ne interesăm mai îndeaproape de societatea existentă căreia trebuie să-i aflăm legile, arată Montesquieu.
“Legile, în accepţiunea cea mai largă, sunt raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor; în acest sens, divinitatea
are legile sale, lumea materială are legile sale, inteligenţele superioare omului au legile lor, sălbăticiunile au legile lor,
omul legile sale. Cei care au spus că fatalitatea oarbă a produs toate efectele pe care le vedem în lume, au spus o mare
absurditate […]. Legea, în general, este raţiunea umană care guvernează toate popoarele pământului; legile politice şi
civile ale fiecărei naţii nu trebuie să fie altceva decât cazuri particulare în care se aplică raţiunea umană. Ele trebuie să
fie proprii poporului pentru care sînt făcute, fiindcă este o mare întâmplare ca legile unei naţii să se potrivescă alteia.
Legile trebuie să se raporteze la natura şi la principiul guvernământului stabilit sau care se vrea a fi stabilit, fie că ele îl
formează, aşa cum fac legile politice, fie că îl menţin, aşa cum fac legile civile. Legile trebuie să reflecte fizionomia ţării,
climatul rece, fierbinte sau temperat, calitatea terenului, situarea şi mărimea sa, genul de viaţă al popoarelor de
agricultori, vânători sau păstori; ele trebuie să se raporteze la gradul de libertate pe care îl permite constituţia, la religia
locuitorilor, la înclinaţiile, bogăţiile şi numărul lor, la comerţul, moravurile şi manierele lor. În fine, legile au raporturi
între ele, au raporturi cu originea lor, cu obiectivul legislatorului, cu ordinea lucrurilor pentru care au fost stabilite .”
(Montesquieu, De l’esprit de lois, Garnier, Paris, 1973, pp. 7-13.)
Montesquieu a distins “speciile de guvernare”: republicană, monarhică, despotică. Într-un regim politic ideal, “puterea
înfrânează puterea”, adică există o “separaţie a puterilor” (legislativă, executivă, judecătorească), fiecare dintre acestea
trebuind să respecte independenţa celorlalte. “Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om, sau acelaşi corp de notabili, de nobili
sau de oameni din popor ar exercita aceste trei puteri: adică să facă legi, să execute rezoluţii publice şi să judece crime
sau diferende.” (De l’esprit de lois, p. 168).

7
J. P. Delas, B. Milloz, Histoire des pensées sociologiques, Ed. Sirey, Paris, 1997, p. 6

3
 Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, alături de speculaţii despre forme ideale de
organizare socială, alături de utopii, de tot felul de speculaţii etc., au apărut îndemnuri la observarea directă şi atentă a
vieţii sociale pentru a pricepe evenimentele, pentru a explica acţiunile oamenilor, schimbările sociale. Revoluţia
industrială, Revoluţia Franceză, revoluţiile democratice, transformările din viaţa politică, economică, din cultură şi
educaţie au deschis conflicte ideologice în privinţa “vechiului regim”, a “noii societăţi”, a “ordinii noi”. Astfel, unii au
criticat principiile Luminilor şi ale Revoluţiei Franceze pentru că au “rupt” istoria, “dezvoltarea istorică naturală”, bazată
pe puterea religiei şi a tradiţiei. Puterea bisericii, a regelui şi nobililor ca şi puterea tatălui în familie trebuie respectate cu
sfinţenie. Alţii au propus reformarea societăţii: “suferinţele sociale” - tot mai numeroase - cer remedii adecvate; or aceste
remedii nu pot fi aflate decît în societatea oamenilor, în colectivităţile reale, în familiile care le compun.
Trebuie anchete de teren, spunea F. Le Play (în La methode sociale, Meridiens Klincksieck, Paris, 1989, p. 12),
trebuie cercetate bugetele familiilor, pentru a afla cum se descurcă, ce venituri au, cît cheltuiesc. Cele mai nimerite soluţii
pentru regenerarea şi întărirea familiei, a patronatului şi a statului le putem afla doar dacă cercetăm realitatea socială.
Cei care au împărtăşit ideile lui Le Play s-au grupat în jurul revistei La Reforme sociale.

Alexis de Tocqueville s-a născut într-o familie de nobili, dar a devenit un partizan al democraţiei. Ca avocat, a fost
trimis în SUA să studieze regimul penitenciarelor, să revină în Franţa, pe „bătrînul continent”, cu idei noi de reorganizare
a acestora. Treptat, el şi-a extins analiza asupra “Lumii noi” în ansamblul ei. Democraţia americană se explică, spune el,
prin:
-cauze naturale (continent izolat, virgin, fără vecini puternici etc.),
-cauze istorice (puritanismul, absenţa revoluţiilor, hărnicia celor ce au emigrat acolo etc.),
-cauze instituţionale (federalismul, descentralizarea administrativă şi a puterii etc.),
-moravurile şi mentalităţile oamenilor (un extraordinar spirit de asociere, de libertate, patriotism fără fanatism etc.).
In America, egalitatea condiţiilor este fenomen universal, ca şi mobilitatea socială: oamenii îşi schimbă poziţia
socială, servitorul nu rămîne pentru veşnicie servitor, el poate deveni stăpân şi chiar aspiră să devină. Relaţiile între
oameni se stabilesc mai uşor, fără prea multă „etichetă”. Instituţiile incită oamenii să se întâlnească, să coopereze, să se
asocieze.
Tocqueville a identificat şi alte “garanţii esenţiale” ale democraţiei: libertatea presei, independenţa puterii
judecătoreşti, exercitarea puterii în conformitate cu legile, existenţa mai multor partide, omnipotenţa majorităţii, influenţa
benefică a religiilor, a educaţiei, a gustului bunăstării etc. El nu a uitat să evidenţieze însă şi pericolele care pândesc
democraţia: individualismul, despotismul majorităţii, anarhia etc. Mesajul liberal şi metoda comparativă reprezintă o
contribuţie importantă a lui A. de Tocqueville la edificarea sociologiei. Întorcîndu-se în Europa a scris „Vechiul Regim şi
revoluţia” în care propunea o alternativă democratică pentru Franţa, pentru Europa.

AUGUSTE COMTE (1798-1857) consideră că spiritul uman, în evoluţia sa, trece prin trei stadii: teologic,
metafizic, pozitiv. În primul stadiu, spiritul îşi reprezintă fenomenele ca produse de acţiunea directă şi continuă a
agenţilor supranaturali, mai mult sau mai puţin numeroşi. Intervenţia lor arbitrară explică toate anomaliile
universului. În stadiul metafizic, “agenţii supranaturali sunt înlocuiţi cu forţe abstracte”, capabile să dea naştere
fenomenelor observate. În stadiul pozitiv, spiritul “renunţă să caute doar originea şi destinaţia universului” şi se

4
angajează să raţioneze, să observe fenomenele, pentru a descoperi în ele relaţii de succesiune şi similitudine, pentru a
descoperi legile lor efective8.
Puterea
Activitatea Unitatea Tipul de Sentimente Puterea
spirituală
dominantă socială ordine socială dominante politică o deţin:
o deţin:
războinică, ataşamentul,
familia domestică militarii preoţii
militară solidaritatea
legalizatoare,
statul colectivă venerarea legislatorii filosofii
normativă
productivă, acceptarea, industriaşii,
umanitatea universală sociologii
industrială toleranţa bancherii

Toate domeniile cunoaşterii parcurg cele trei stadii, însă nu toate ating stadiul pozitiv în acelaşi timp. “Acum când
spiritul uman a fondat fizica celestă, fizica terestră – fie mecanică, fie chimică, fizica organică – fie vegetală, fie animală,
îi rămâne să termine sistemul ştiinţelor de observaţie fondând fizica socială”. Începând cu lecţia a 47-a din “cursul de
filosofie pozitivă”, Comte numeşte « fizica socială » sociologie 9, pe care o distinge de celelalte ştiinţe ale timpului.
În cadrul sociologiei, Comte distinge statica socială de dinamica socială. Statica are ca obiect studiul pozitiv –
raţional, experimental – al stării societăţii, al acţiunilor şi reacţiilor reciproce între părţile sistemului social, iar dinamica
studiază evoluţia, progresul societăţilor.
În stadiul pozitiv de devenire a societăţii, dominant este spiritul pozitiv care înseamnă înseamnă rigoare, obiectivitate,
raţionalitate (realism în opoziţie cu himeric, util în opoziţie cu neimportant, sigur în opoziţie cu indecis, precis în opoziţie
cu vag, relativ în opoziţie cu absolut, capacitatea de a construi, de a organiza). Formula sacră a lui Comte, a
pozitivismului, a fost: “Iubirea ca principiu, Ordinea ca bază, Progresul ca scop”.

3. Perspectivele deschise de sociologie în cunoaşterea vieţii sociale

Viaţa socială nu are o direcţie orientată spre un scop definit, clar şi precis, de către cineva dinainte. Viaţa socială nu
este programată de către cineva anume şi ea nu se poate schimba prin decret. Viaţa socială poate fi cunoscută, descrisă,
explicată, făcută inteligibilă, transformată, schimbată. Ca să dăm seama de complexitatea ei, de indivizii şi colectivităţile
care îşi agregă sau dezagregă comportamentele, de roluri şi scenarii, de forţe dinamice pentru a contura teorii ale continui-
tăţii şi schimbării este important să apelăm la cunoaşterea sociologică.
Necesitatea sociologiei a fost resimţită cu acuitate în contextul „revoluţiei industriale”, al „revoluţiei silenţioase” (din
celelalte ştiinţe), al crizei metafizicii şi afirmării spiritului pozitiv şi s-a născut din convingerea că ea poate fonda o politică
pozitivă.
Auguste Comte a fost savant (numai cunoaşterea ştiinţifică rezolvă enigma vieţii sociale, spunea el; prin „fizica
socială”, prin sociologie10, oamenii se pot elibera de iluzii, de ideile absolute, pot deveni mai solidari: societatea se poate
fonda pe iubirea semenilor, pe „iubirea umanităţii”) şi nu a „rezistat” tendinţei de a deveni profet11.

8
A. Comte, Cours de philosophie positive, Gallimard, 1972, p. 127; traducere românească: Curs de filosofie pozitivă, Ed. Beladi,
Craiova, 2002.
9
Primul care afolosit termenul « sociologie » este abatele Sieyès dans Qu'est-ce que le tiers état ? (1788/1789), chiar dacă Auguste
Comte este cel care l-a consacrat, considerînd că este posibil să descriem ştiinţific şi să înţelegem funcţionarea relaţiilor umane în
interiorul unei societăţi, ca şi evoluţia societăţilor, să prevedem şi să remediem problemele de ordin social. "Socio" vine din cuvîntul
latin "socius" care înseamnă "însoţitor", fiinţă care trăieşte printe ceilalţi oameni ; "logie" trimite la cuvîntul grec "logos", discurs, teorie.
Etimologic ar însemna deci discursul despre oamenii semeni sau asociaţiile lor.

10
În Plan de travaux scientifiques nécessaires pour réorganiser la société, l824, Cours de philosophie positive, l830-l842, Le Systeme
de la politique positive, l85l-l854, Le Catehisme positiviste, l852 Comte enunţa: cunoaşterea pozitivă renunţă la explicaţiile absolute;
pozitivismul caută rigoarea, raţionalitatea, obiectivitatea, utilitatea, organizarea, construcţia.
11
În Traité de sociologie instituant la nouvelle réligion de l'humanité (1851-1854).
5
 Societatea este ca un organism - ca un „superorganism”, spune H. Spencer - căruia trebuie să-i descoperim legile
constituirii, menţinerii, funcţionării şi schimbării12. Dacă societatea este comparată cu un organism, se ajunge la „biologia
socială” (care descrie procesele prin care se constituie, se menţine, se reglează o societate şi caută repetiţiile, regularităţile,
legile sociale) şi la pericolul comparaţiilor (a căuta ceea ce aseamănă părţile pînă la identificare).
Sociologia a fost identificată cu fizica, biologia, cibernetica, mecanica, energetica etc.

4. Căi naţionale în sociologie. „Hibridarea” sociologiei

De la apariţia ei ca proiect de ştiinţă, în sociologie s-au deschis mai multe căi naţionale.

Emile Durkheim13 şi şcoala franceză de sociologie14 au conceput sociologia ca ştiinţă pozitivă a faptelor sociale,
morale, religioase ca pe o sursă a moralităţii, a ameliorării, „vindecării” societăţii. Sociologia trebuia să devină o ştiinţă
autonomă, cu obiect şi metodă specifică, proprie, care să arate că faptele sociale pot fi tratate „ca lucruri”, iar coeziunea
socială poate rezulta din integrarea indivizilor.

Nu putem însă trata „faptele sociale ca lucruri” fiindcă faptele oamenilor trebuie studiate din punctul de vedere al
semnificaţiilor lor. Sociologia este o ştiinţă a culturii, au subliniat principalii reprezentanţi ai sociologiei comprehensive
germane: G. Simmel, M. Weber 15. Nici o teorie a societăţii nu trebuie să aibă pretenţia că este şi sin gura, nu poate avea
pretenţia exhaustivităţii. Trebuie criticat dogmatismul, dar şi pozitivismul, fiindcă un “sistem al ştiinţelor” care ar fixa
definitiv întrebările şi domeniile la care se referă acestea, ar fi o absurditate în sine, spunea Weber. Sociologul nu are
pretenţia concluziilor definitive, universal valabile pentru viaţa socială, independentă de spaţiu şi timp. Weber consideră
faptul social ca rezultat al interacţiunii comportamentelor intenţionale singulare. Pentru a le cerceta şi a le înţelege,
sociologul trebuie să facă apel la experienţa sa a vieţii sociale, dar şi la experienţa celorlalţi, încercînd să se transpună
mental în locul lor. El caută să înţeleagă sensul pe care fiecare actor social îl dă acţiunii sale, el însuşi dînd semnificaţie ac-
telor luînd în seamă aşteptările celorlalţi, reacţiile lor previzibile. Fiind dată multitudinea de evenimente, fapte, fenomene
ce apar izolate, difuze, discrete, noi le putem ordona după un punct de vedere ca să formăm un tablou omogen; construim
astfel un „idealtip” şi vedem cît se apropie sau se depărtează acesta de realitatea asupra că reia ne-am oprit pentru a o
cerceta. În acest fel putem evita „prejudecata naturalistă” în disciplinele socioumane care defineşte, pentru foarte multă
vreme (dacă nu pentru totdeauna), concepte ce vor să dea seama de o realitate în continuu freamăt, transformare. Nu există
concepte definite odată pentru totdeauna pentru că ele depind de modul cum se pun problemele într-o sociocultură dată, cu
un conţinut specific.

În S.U.A., „confuzia” între sociologie şi „morala socială” a fost de la început voit accentuată 16. Sociologii americani au
aderat la „American Creed” şi au căutat prin intermediul sociologiei soluţii la problemele sociale imediate. R. K. Merton a
nuanţat postulatul „funcţionalismului absolut” al lui B. Malinovski şi a formulat „paradigma analizei funcţionale”: trebuie

12
Unul dintre principalii apărători ai teoriei evoluţioniste, este autorul ideii "selecţiei celor mai apţi" (teoria sa a şi fost numită incorect
"darwinism social"). În teoria sa organicistă Spencer considera societatea un organism viu, care trece prin mai multe stadii, de la cel
primitiv (în care totul este omogen şi simplu), la un stadiu elaborat (caracterizat prin specificitate, diferenţiere, eterogenitate). Societăţile
industriale (deschise, dinamice, productive, bazate pe contract social şi libertate individuală) vor înlocui progresiv societăţile militare.
Spencer a fost un apărător al statului minimal (redus la menţinerea securităţii interne şi a relaţiilor externe) şi al liberalismului utilitarist.

13
În De la division du travail social, l893, Les Regles de la methode sociologique, l895, Le Suicide, l897, Les formes elementaires de la
vie religieuse, l9l2.
14
C. Bougle, M. Mauss, M. Halbwachs, F. Simiand, H. Hubert, M. Granet ş. a.
15
În Obiectivitatea cunoaşterii în ştiinţe şi politica socială, l904; Critica concepţiei materialiste a istoriei, l9l8; Ştiinţa ca vocaţie, l9l9;
Politica o vocaţie, l9l9; Eseu asupra cîtorva categorii ale sociologiei comprehensive, l9l9.
16
R. Mc Gee ş.a, Sociology. An Introduction, The Dryden Press, l977, partea I: The Field of Sociology, cap. I The Nature of Sociological
Inquiry.
6
urmărite motivaţiile individuale care interesează sistemul social, fáră a ne opri doar asupra contribuţiilor pozitive ale unui
element sociocultural; trebuie căutat „soldul net al unui fascicol de consecinţe”, „disfuncţiile”, „tipurile universale de
exigenţe funcţionale”, mecanismele sociale prin care sunt îndeplinite funcţiile etc.
Putem construi un cadru larg şi abstract pentru „societatea globală” ştiind că „o societate nu poate fi autonomă decît în
măsura în care poate conta pe realizările membrilor săi şi pe contribuţia lor corectă la buna ei funcţionare”, sublinia T.
Parsons17. Societatea este un sistem. Ataşarea şi angajarea indivizilor faţă de anumite valori, norme, reguli, menţine
modelul cultural care legitimează valorile înrădăcinate, îndătinate, ale unei societăţi; „comunitatea societală” defineşte
obligaţiile de loialitate a indivizilor-membri faţă de ea, indiferent de varietatea rolurilor şi a status-urilor acestora (în comu-
nitate, valorile privite şi primite cu respect, se traduc în norme după care individul se include-este inclus în ea); subsistemul
politic are ca obiectiv realizarea scopurilor colective, iar cel economic - gestionarea eficientă a resurselor, folosirea
rolurilor profesionale în vederea ameliorării adaptative a socialului. Schimbarea socială presupune: generalizarea valorilor,
integrarea indivizilor, diferenţierea şi ameliorarea adaptativă a acestora.
„Dacă este adevărat că ştiinţa nu poate fără un sistem de categorii, fără un model conceptual, totuşi acestea nu sunt
suficiente pentru a explica realitatea”, îl critica G. Homans pe Parsons. În sociologie este foarte greu de lucrat cu un model
abstract şi un „jargon opac”18, greu de manipulat, atunci cînd se cere rapiditate şi operaţionalitate.
O temă de interes rămîne relevarea contribuţiilor altor şcoli naţionale de sociologie19, altele decît cele occidentalo-
centriste. Viaţa socială din India, de pildă, nu poate fi descrisă, făcută inteligibilă, explicată (numai) cu ajutorul categoriilor
definite în sociologiile europene. De aceea postulăm ireductibilitatea şi complementaritatea sociologiilor. Cunoaşterea
pertinentă a vieţii sociale se poate împlini prin fiecare sociologie în parte şi toate laolaltă.

5. Ce este sociologia?
În viaţa socioumană cotidiană coexistă: oameni (indivizi, agenţi, àctori, actori, subiecţi etc.), grupuri (familii, grupuri
de vecini, de muncă, asociaţii, organizaţii), colectivităţi mai extinse (state, naţiuni, “satul mondial”).
Oamenii sunt liberi, dar libertatea este definită diferit, există diferite grade de dependenţă, grade de libertate, de
autonomie, de independenţă, de responsabilitate.
Oamenii acţionează, interacţionează unii cu alţii, intră în relaţii, în raporturi de schimb, de influenţă şi putere.
Oamenii învaţă să devină fiinţe sociale, se socializează într-un grup, în grupuri diferite, în societate. În societate există
valori, norme, reguli ce definesc moduri de a fi, de a simţi, gândi, acţiona.
În “jocul social” oamenii comunică, se (auto)educă, se cultivă, creează cultură, se organizează, fac politică, produc
bunuri, se asociază, îşi petrec timpul liber, participă la practici religioase etc. Societatea20 şi oamenii se schimbă.

17
În cărţile sale: The Structure of social Action, 1937; Toward a General Theory of Action, 1957; The Social System, 1951; Working
Papers in the Theory of Action, 1953; Family, Socialization and Interaction Process, 1955; Societies: Evolutionary and Comparative
Perspectives, 1966; The System of Modern Societies, 1971.
18
M. Dogan, R. Pahre , Noile ştiinţe sociale. Interpenetrarea disciplinelor, Editura Academiei Române, Bucureşti, l993.
19
A se vedea Sociology in Europe. In Search of Identity, editată de B. Nedelman şi P. Sztompka şi apărută la Editura Walter de Gruyter,
Berlin — New York, l993 (în special capitolele Some National Traditions, p. 9; A Marginal Discipline in the Making: Austrian Sociology
in a European Context, p. 99; Social Change and Research on social Structure in Hungary, p. l4l; Stages in the Development of
sociology in Poland, p. l68; European Sociology and the Modernisation of Japan, p. l9l).
20
Ideea de societate ca termen general pentru relaţiile sociale este relativ nou, din perioada de tranziţie de la epoca pre-industrială la cea
industrială. Se utilizează cuvântul "social" pentru a identifica societatea ca o condiţie naturală a vieţii umane. Cînd s-a trecut de la
feudalism la capitalism, statul a fost supus unui proces de diferenţiere, a apărut administraţia, justiţia etc., au apărut termenii de societate
civilă, opinie publică, reprezentantul guvernului, a apărut pluralismul etc. Societatea a ajuns să reprezinte un spaţiu al relaţiilor
contractuale. Unii au pus treptat bazele unor teorii biologice de funcţionare a societăţii. Comte, Durkheim, Parsons, Luhmann ş.a. văd
societatea ca pe un sistem complex, o realitate care nu poate fi redusă sau explicată prin referire la un alt nivel ontologic, cum ar fi cel
biologic sau psihologic. Sigur că această abordare a fost criticată atunci cînd marxiştii au exacerbat conceptele de putere, exploatare,
conflict - ca principii centrale de organizare în societate, în care are loc lupta între clase. Individualiştii, pe baza teoriilor liberale,
pragmatiste (Simmel, Mead, Becker, Goffman ş.a.) spun că "societatea" este agregare de interacţiuni umane, mai degrabă decât o entitate
sui generis. "Societatea" se referă la toate formele de comunicare şi interpersonale, în care percepţiile şi comportamentele indivizilor sunt
orientate în raport cu cele ale altora (membri ai familiei, colegi, prieteni, rivali, duşmani etc.). Aceste reţele pot exista pe mai multe
niveluri: personal, impersonal, local, global etc. Pot fi voluntare şi informale (cum ar fi prietenia), instituţional-formale (de exemplu,
locul de muncă, relaţiile oficiale), extrem de coercitive (închisoarea) etc.Pentru a căuta explicaţii adecvate au fost identificate legături
7
 Oamenii de sex diferit, de origine socială diferită, cu formare şi ocupaţii diferite, cu comportamente diferite,
acţionează individual şi în colectiv pentru a realiza scopuri diferite, în condiţii sociale asemănătoare sau diferite. Ei nu pot
acţiona oricum, oricând, oriunde, pentru că fac parte din ansambluri umane de complexitate diferită şi au grade diferite de
conştiinţă a grupului lor şi a altora. Ei definesc criterii de apartenenţă la unităţi sociale omogene sau diferenţiate. În aceste
unităţi sociale ocupă poziţii asemănătoare sau diferite. Poziţionarea lor socială, status-urile lor sunt în funcţie de felul în
care îşi joacă rolurile sociale (de fiu, părinte, ortodox, protestant, muncitor, sindicalist, membru de partid politic etc.), ceea
ce le conferă îndatoriri, drepturi, responsabilităţi. În ansamblurile socioumane se definesc valori, norme, reguli,
comportamente aşteptate şi aşteptări de rol.
Instituţiile sociale (familia, biserica, administraţia, justiţia, armata, salutul, “coada” la bibliotecă pentru o carte etc.)
“cooperează” pentru funcţionarea normală a societăţii, elementele componente ale unei societăţi formează un sistem
structurat, funcţional, pentru menţinerea echilibrului social sau pentru schimbarea socială.
Sociologii şi-au dat ca obiect de studiu toate aspectele enumerate, mai exact:
 Cadrul morfologic al societăţii,
 Societatea normală, normată sau societatea anomică,
 Controlul social,
 Instituţiile,
 Grupurile sociale,
 Socializarea şi individualizarea,
 Status-urile şi rolurile sociale,
 Stratificarea şi mobilitatea socială,
 Comunicarea (în relaţiile interpersonale, în grup, la nivel societal),
 Organizarea, munca, sănătatea (“contractul social”, managementul resurselor umane etc.)
 Politicul (puterea politică, partidele, participarea politică, cultura politică),
 Cultura (capitalul cultural, dinamica formelor culturii),
 Religia (practicile religioase, instituţiile religioase),
 Schimbarea socială,
 Liantul social.
Pentru cunoaşterea temeinică a acestor condiţii, factori, actori, mecanisme, putem apela la “reflexii” asupra socialului,
la “istoria sociologiei”, la cercetările intreprinse cu onestitate ştiinţifică de către sociologiile actuale. Unele şi-au propus
“studiul umanităţii”, altele studiul societăţii, altele studiul organizaţiilor, comunităţilor sau cel al relaţiilor
interindividuale. Unele au căutat să descrie, altele să explice sau să înţeleagă şi să facă inteligibilă viaţa socială.
Cunoaşterea societăţii oamenilor devine ştiinţă atunci când îşi precizează obiectul de studiu, metodele şi tehnicile
şi caută să desprindă regularităţi, legităţi, să diagnosticheze, chiar să prognozeze.
Nu există o ruptură netă între cunoaşterea comună, practică şi cea pe care o realizează sociologii - cunoaşterea
ştiinţifică, cunoaşterea cu onestitate ştiinţifică. Dar cunoaşterea realizată la nivelul “simţului comun” are numeroase limite,
deoarece nevoile, interesele, aspiraţiile oamenilor aparţinând grupurilor diferite sunt diferite şi ele pot deforma percepţia,
reprezentările, cunoaşterea adecvată a realităţii sociale. Nu tot ce e familiar este şi cunoscut. Oamenii au tendinţa de a
extrapola plecînd de la un caz, de la un fapt, au tendinţa de a generaliza, de a absolutiza constatări proprii, opinii, plecând

chiar cu genetica, medicina, ştiinţa şi tehnologia etc. În secolul al XIX-lea legături s-au făcut mai ales cu biologia: viaţa este evoluţie şi
selecţie naturală (este posibil să identificăm diferenţe în termeni biologici între oameni - rasa). Cînd s-a dezvoltat genetica în a doua
jumătate a secolului al XX-lea, aspectele legate de comportamentul uman, patologia şi riscurile au fost evaluate genetic
(comportamentele actuale depind de "genele părinţilor", "relaţiile genetice", "riscurile genetice", "identitatea genetică”, „variaţia
genetică."). Capacitatea de a da viaţă şi de a o schimba manipulînd genele (clonarea) cer gestionarea şi monitorizarea riscurilor genetice.

8
de la o situaţie particulară, de la experienţa unei traiectorii sociale particulare. Constatările, opiniile comune sunt exprimate
în termeni vagi, ambigui şi sunt dominate de prejudecăţi, de clişee şi stereotipuri.
Nici sociologul nu este exterior realităţii sociale pe care o studiază. El face parte din realitatea socială, din obiectul său
de studiu - realitatea socioumană, el este în relaţie de subiect – subiect cu obiectul pe care îl investighează, dar important
este că ştie şi să se distanţeze de obiectul de studiu şi de sine atunci când descrie, explică, face inteligibilă societatea, viaţa
socioumană, să identifice partea lui de implicare, de inter-venţie. Sociologul se bazează pe un control riguros al
conceptelor, al propoziţiilor, al teoriei sale. El ştie să-şi precizeze cu claritate opţiunile ontologice, gnoseologice,
metodologice, epistemologice şi îşi asumă responsabilitatea acestor opţiuni.
Unii sociologi au avut pretenţia de a face din sociologie o ştiinţă exactă.
Alţii au asimilat-o cu descrierea, cu naraţiunea sau cu hermeneutica.
Disputele dintre sociologi continuă în această privinţă, dar sociologia şi-a dobândit un loc recunoscut în societăţile
civilizate unde deciziile nu se iau fără contribuţia ei. Sociologia nu este o maşinărie de fabricat certitudini. Ea îşi
(re)defineşte mereu obiectul, tehnicile, conceptele fiindcă ea are de cunoscut o realitate socioumană care se schimbă şi pe
care se străduieşte să o cuprindă adecvat prin cunoaşterea care se face, reface continuu.
Nu există o singură sociologie, ci mai multe sociologii: culturalismul, funcţionalismul, structuralismul,
interacţionismul simbolic, fenomenologia sociologică, etnometodologia, individualismul metodologic ş.a. Cunoaşterea
sociologică nu progresează liniar şi cumulativ. După o perioadă de adunare, de lărgire şi aprofundare a cunoştinţelor, se
poate produce o mutaţie, o revoluţie în cadrul ei.

6. Instituţionalizarea sociologiei

EMILE DURKHEIM (1858-1917) a luptat pentru instituţionalizarea sociologiei. “Sociologii trebuie să se informeze
asupra tuturor cercetărilor care se fac în istorie, drept, asupra moravurilor, religiei, economiilor etc.”, spunea el în
programul pe care-l publica în revista Année sociologique. Sociologul trebuie să evalueze critic “explicaţiile la modă”
privind relaţiile şi activitatea oamenilor în societate. Liantul social nu este numai politic (nu depinde doar de guvernările
temporare), nu este nici esenţial economic (doar rezultatul acţiunii oamenilor care-şi urmăresc propriile interese) ci este,
înainte de toate, moral (regulile morale sunt condiţii fundamentale ale “solidarităţii” sociale). În cartea sa Despre
diviziunea muncii sociale s-a străduit să arate că diviziunea muncii are un caracter moral deoarece constrînge oamenii să
se plieze după anumite exigenţe sociale pentru a-şi putea afla locul adecvat în societate:
“Există o lege generală care arată că agregatele parţiale care fac parte dintr-unul mai vast pot să-şi distingă slab
propria lor individualitate. Cu cît este mai extinsă diviziunea muncii, cu atît părţile societăţii sînt mai distincte. Diviziunea
muncii este, deci, cu atît mai mare cu cît este mai mare numărul indivizilor care se află în contact suficient de puternic
încît să reacţioneze unii faţă de ceilalţi. Dacă vom numi densitate dinamică sau morală apropierea sau contactul activ al
indivizilor, putem spune că diviziunea muncii se extinde direct proporţional cu densitatea morală sau dinamică a
societăţii”.

Durkheim a construit două modele pentru a surprinde relaţiile dintre individ şi societate:
 unul în care redusa diviziune a muncii în colectivitate face ca relaţiile între oameni să fie de “solidaritate
mecanică”;
 altul în care diviziunea muncii extinsă face posibile relaţii de “solidaritate organică”.
Pentru a cunoaşte adecvat modelul de solidaritate existent într-o societate, trebuie să căutăm indicatori şi să observăm
faptele. “Dreptul – spune Durkheim – reproduce formele principale de solidaritate socială, fiindcă el codifică în scris
regulile imperative ale vieţii sociale şi variază în diferitele societăţi ca şi relaţiile sociale pe care le reglementează ”.
Inventariind, clasificând diferitele forme de drept, vom putea desprinde diferite forme de solidaritate socială.
9
 Plecând de la sancţiunile pe care le codifică dreptul vom putea distinge dreptul represiv şi dreptul restitutiv. Aceste
tipuri de drept ne trimit la stări ale conştiinţei colective diferite:
- dreptul represiv trimite la relaţii sociale între oameni cu credinţe comune, stricte şi permanente (de exemplu,
să nu atingi un obiect sacru; pedeapsa dată celui care încalcă această interdicţie ţine de o reacţie pasională, colectivă a
grupului care se răzbună pentru ultrajul adus) ;
- dreptul restitutiv trimite la infracţiuni comise în diferitele segmente, în părţile specializate ale corpului social,
conform diviziunii muncii (agricultorii, negustorii etc.); infracţiunile provoacă reacţii locale, ale unor unităţi sociale, nu ale
întregii colectivităţi, deci intensitatea reacţiilor este mai slabă şi nu mai este pasională, ci raţională, şi pentru a repune în
echilibru ce a fost deranjat.
Vom distinge deci:
 Solidaritatea mecanică - specifică societăţii în care oamenii sunt asemănători până la identitate, împărtăşesc
credinţe, reprezentări comune, stereotipuri, imagini sociale etc. cu aceeaşi intensitate, în acelaşi mod, şi în care nu există o
specializare a sarcinilor, a grupurilor, a oamenilor.
 Solidaritatea organică - specifică societăţii în care sarcinile sunt diferenţiate, ca şi grupurile şi oamenii care le
îndeplinesc; specializarea face ca oamenii, grupurile să se diferenţieze, să se particularizeze, să nu mai împărtăşească toţi
aceleaşi credinţe, prejudecăţi, mentalităţi (care nu li se mai impun cu aceeaşi intensitate).
Solidaritatea organică ia locul celei mecanice.

Sedus de progresul ştiinţelor naturii, Durkheim a vrut să facă din sociologie o ştiinţă experimentală.
Socialul nu poate fi surprins prin introspecţie, nu poate fi redus la psihologia individuală. Sociologie nu se poate face
doar sub influenţa psihologiei, biologiei, istoriei, filosofiei etc. În Regulile metodei sociologice, Durkheim caută să facă
delimitări, să definească obiectul sociologiei, metodele şi finalităţile acestei discipline.
Sociologia îşi dă ca obiect de studiu faptele sociale 21.
Nu tot ce se întâmplă în societate este “fapt social”... Însă există un ansamblu de moduri de a fi, de a gândi, simţi,
acţiona, care prezintă remarcabila proprietate de a exista în afara conştiinţelor individuale, cărora li se impun constrângător.
A te alimenta este un fapt biologic; a consuma anumite alimente, folosind beţişoare sau tacâmuri de argint, a lua masa în
compania anumitor persoane, după un anumit ritual etc., constituie fapt social. Când mă achit de sarcina de frate, soţ sau
cetăţean, când îmi îndeplinesc angajamentele asumate, arată E.Durkheim, eu îndeplinesc îndatoriri care sunt definite în
afara mea şi a actelor mele, în drept şi în moravuri. Chiar atunci când acestea sunt în acord cu sentimentele mele şi eu le
resimt interior realitatea, ele nu încetează a fi obiective; nu devin subiective, fiindcă nu eu le-am făcut, ci le-am primit prin
socializare, prin educaţie. De câte ori ajungem să ignorăm, să uităm unele obligaţii, putem consulta „codurile” şi
interpretările autorizate ale acestora. Nu numai că aceste tipuri de conduită şi de gândire sunt exterioare individului, dar ele
sunt dotate cu o putere coercitivă şi imperativă în virtutea căreia se impun lui, fie că vrea, fie că nu. Este adevărat că acest
cuvânt, constrângere, irită partizanii individualismului absolut, care spun că individul este cu totul autonom. Dar cea mai
mare parte a ideilor, tendinţelor noastre etc. nu sunt elaborate de către noi, ci le aflăm, ne vin dinainte, ne vin dinafară, ni se
impun. Noi nu mai resimţim constrângerile sociale dacă ne jucăm rolurile aşa cum se aşteaptă de la noi, conform valorilor,

21
În Regulile metodei sociologice (1982), Durkheim se axează pe fapte sociale pentru a critica teoriile psihologice despre
comportamentul uman şi societate. Faptele sociale sînt : colective, stabile, exterioare indivizilor, constrîngătoare pentru aceştia. În
general, oamenii nu resimt caracterul constrîngător al faptelor sociale. Educaţia primită, socializarea fac ca oamenii să interiorizeze
normele, modurile de a fi, acţiona, gîndi, simţi acceptate într-un mediu, grup. Cei care nu se conformează exigenţelor grupului cărora
aparţin sînt sancţionaţi (prin dezaprobare etc., pînă la excluderea din grup). Faptele sociale sunt fenomene colective: instituţii sociale,
religii, forme politice, structuri de rudenie, coduri juridice, sinuciderea, crima etc. Faptele sociale trebuie tratate ca lucruri. În
Sinuciderea (1897) Durkheim consideră că sinuciderea măsurabilă, ratele sinuciderii pot fi corelate cu diferite circumstanţe sociale (el a
creat teoria socială a cauzelor sinuciderii). Durkheim şi şcoala sa au studiat o gamă largă de fapte sociale, inclusiv familia, rudenia,
diviziunea muncii, religia etc.

10
normelor, regulilor în vigoare. Exterioritatea faptului social faţă de conştiinţa individuală este dată de anterioritatea istorică
a valorilor, normelor, regulilor în raport cu existenţa noastră individuală. Noi învăţăm să gândim, să simţim, să ne
comportăm, să acţionăm. Prin educaţie ne însuşim valori, norme, reguli care devin constrângătoare pentru noi.
“Noi nu spunem că faptele sociale sunt ca lucrurile materiale […]. Ce este un lucru ? Lucrul se opune ideii […]. Este
lucru orice obiect de cunoaştere care nu e în mod natural penetrabil de către inteligenţă, despre care nu putem folosi o
noţiune adecvată prin simplul procedeu al analizei mentale; un lucru este tot ceea ce spiritul nu ajunge să înţeleagă decît
cu condiţia de a ieşi din el însuşi, prin observaţii şi experimentare, trecând progresiv de la caracteristicile sale exterioare
şi accesibile, la cele mai puţin vizibile, mai profunde. Tratând faptele ca lucruri, nu înseamnă doar să le clasificăm în
cutare sau cutare categorie a realului, ci înseamnă a avea faţă de ele o anumită atitudine mentală, înseamnă a aborda
studiul lor plecând de la principiul că ignorăm cu totul că sînt ceea ce sunt, de la principiul că proprietăţile caracteristice
ca şi cauzele de care depind nu pot fi descoperite prin introspecţie” (Regulile metodei sociologice).
Aşadar, în cunoaşterea faptelor sociale, sociologul trebuie să procedeze ca şi fizicianul, biologul etc. atunci când
aceştia se angajează în cunoaşterea unor regiuni neexplicate ale domeniului lor, adică să se aştepte să facă noi şi noi
desoperiri care-i pot surprinde, tulbura, deconcerta. Cunoaşterea sociologică începe prin desprinderea de cunoaşterea
spontană. Sigur că nu este simplu, dar sociologul trebuie să lase la o parte credinţe, pasiuni, sentimente, prejudecăţi,
moduri obişnuite, tradiţionale, confortabile de a cunoaşte şi gândi, chiar dacă prin aceasta el poate deveni stânjenitor, poate
deranja. Un fapt social se explică prin alt(e) fapt(e) sociale. Trebuie să căutăm cauzele eficiente şi să evidenţiem funcţia
(funcţiile) pe care le îndeplinesc faptele sociale. “Cauza determinantă a unui fapt social trebuie căutată printre faptele
sociale antecedente şi nu printre stările conştiinţei individuale”.

Ca să ilustreze aplicabilitatea metodologiei propuse, Durkheim a scris cartea Sinuciderea. Nu întâmplător a ales
studiul sociologic al unui asemenea act: ce este mai profund ancorată în conştiinţa individuală decât decizia de a-ţi pune
capăt vieţii ? Şi totuşi, arată Durkheim, “fiecare societate are, în fiecare moment al istoriei sale, o aptitudine definită pentru
sinucidere”. Intensitatea relativă a acestei aptitudini se măsoară prin raportul dintre cifra globală a sinucigaşilor şi
populaţie, după vârstă, sex, religie etc. Într-o societate dată putem calcula “rata sinuciderii”. “Fenomenul sinuciderii” este
observabil prin sinuciderile individuale, de aceea este necesar să identificăm un mare număr de cazuri, să le descriem,
analizăm, pentru a putea stabili clase, tipuri,“curente sinucidogene”, cauze etc. Explicaţiile ce s-au dat sinuciderii au fost
numeroase (în psihopatologie, în biologie etc. şi ele s-au referit la influenţa eredităţii, climatului, astrelor etc.). Durkheim
propune o explicaţie sociologică a sinuciderii.
Integrarea este un concept care surprinde modul în care grupul atrage individul, şi-l aproprie, prin propunerea de
scopuri comune, prin acţiuni comune etc. Grupul bine integrat ţine indivizii dependenţi de el, în serviciul lui, nu-i lasă
pradă propriilor fantasme. Într-un grup integrat, coerent, echilibrat există un continuu schimb de idei, de sentimente, o
coparticipare la energia colectivă, fiecare întărindu-şi energia proprie şi fiind împăcat cu sine şi cu ceilalţi. Numai că
integrarea nu se realizează automat.
Reglarea socială poate fi asigurată prin autoritatea morală pe care societatea o exercită asupra indivizilor. Ea poate fi
realizată de către o putere ascultată, o autoritate urmată din respect şi nu de frică.
Integrarea şi reglarea sunt complementare.
Societatea, grupul “constrâng” individul, produc indivizii, îi socializează mai mult sau mai puţin adecvat. Ei se pot
dezvolta normal, sau se pot gîndi chiar la sinucidere, o pot chiar face atunci când se rup legăturile cu grupul, societatea,
atunci când reglarea este excesivă sau prea slabă, când integrarea socială este prea puternică sau prea slabă, când procesul
de socializare este defectuos. Dacă grupul în care trăieşte este slab, slăbit, individul depinde puţin de el, se ghidează după
propriile lui instincte şi interese. Egoismul este o stare în care eul individual se afirmă în exces; sinuciderea egoistă este
tipul de sinucidere ce rezultă din individuarea peste măsură.

11
 Cînd putem face afirmaţia că grupul social este slab şi nu integrează adecvat individul ? După ce mergem pe teren
pentru a vedea cum se petrec lucrurile în familii, în grupuri confesionale, în grupuri profesionale. Putem afla, în acest fel,
că “grupurile familiale”, “familiile conjugale” solide protejează mai bine membrii, îi feresc de gîndul sinuciderii; putem
afla că mai curînd se sinucid oamenii izolaţi, singuri, celibatarii, văduvele. Numărul mai mare de sinucideri în rândul
protestanţilor, explică Durkheim, se datorează faptului că biserica lor este mai puţin integrată decât cea a catolicilor.
În viaţa socială nimic nu-i bun fără măsură, spune Durkheim. Omul pe care grupul, pe care societatea nu-l integrează
datorită faptului că-s slabe, slăbite, este mai uşor tentat să se sinucidă; la fel de uşor se poate sinucide şi cel care e integrat
cu forţa, cel a cărui integrare s-a făcut prin presiuni sociale puternice. “Când eşti obişnuit din copilărie să nu pui preţ pe
propria viaţă şi să-i dispreţuieşti pe cei care ţin în exces la ea […] este mai uşor să-ţi pui capăt zilelor plecând de la un
pretext oarecare […]. În societăţile primitive se întâmplă astfel de cazuri, fiindcă acestea nu se pot menţine decât dacă
individul nu are interese proprii; sinuciderea individului se datorează lipsei de personalitate – caracteristica morală a
primitivului.”
În societăţile cu “solidaritate organică”, sinuciderile altruiste sunt mai puţine, ca urmare a individualizării, a afirmării
identităţii individuale, a personalităţii.
Când reglarea socială este slabă, societatea este anomică - adică lipsesc (temporar) reglementări sociale adecvate, iar
pasiunile, dorinţele individuale scapă de sub controlul social (moral) al grupului, al societăţii. Anomie poate exista şi în
familie, în viaţa sexuală, în activitatea productivă, în viaţa politică. Când slăbeşte reglarea în plan economic, de exemplu,
rezultatul poate fi criza economică. Indivizii se sinucid în număr mai mare în perioadele de criză. Ei se pot sinucide în
număr mare şi în momentele de prosperitate economică deosebită (în cazul “crizei fericite”, individul are deschise atît de
multiple posibilităţi, încît nu mai ştie cât “să se întindă”, ce e legitim să spere, unde-şi poate afla locul, e nemulţumit de cît
realizează). În ambele cazuri este vorba de o “rupere de echilibru”. Slăbirea forţei reglatoare a familiei poate produce
aceleaşi efecte (uşurinţa cu care se pronunţă divorţul poate duce la slăbirea legăturii conjugale, la pierderea liniştii şi
calmului care caracterizau “unirea pe vecie, nesilită de nimeni” şi astfel pot apare cazuri de sinucidere anomică).
Când reglarea socială este în exces, orice încercare de afirmare individuală este înăbuşită (prin disciplinare, opresiune,
totalitarism, tortură) şi pot apare cazuri de sinucidere fatalistă.
*
Liantul social este înainte de toate moral. Morala este însă variabilă după societăţi, grupuri, iar în interiorul acestora
există o ierarhie a regulilor morale. “Nu văd pe ce s-ar fonda afirmaţiile că morala cutărei ţări, din cutare timp, este mai
raţională decât a alteia din alt timp. Toate moralele au raţionalitate proprie”, afirmă Durkheim. O asemenea afirmaţie
trebuie susţinută de către sociolog cu date rezultate din cercetarea pe teren.
Omul nu îndeplineşte un act care nu-i spune nimic, care nu are semnificaţie pentru el, numai pentru că i se ordonă. A
urma un scop care îl lasă rece, care nu-i atinge sensibilitatea, pare o imposibilitate din punct de vedere psiho-logic. Trebuie
ca, pe lângă caracterul constrângător, obligatoriu, scopul să fie dorit, dezirabil. Pentru a afla “sursa dezirabilităţii”,
Durkheim ajunge la faptul religios. “Religia este un sistem solidar de credinţe şi de practici relative la lucruri sacre, adică
separate, interzise, credinţe şi practici care unesc într-o comunitate morală numită biserică, pe toţi cei care aderă la ea.”
(Formele elementare ale vieţii religioase, PUF, Paris, 1985, p. 63) Pentru studierea faptului religios nu putem proceda ca
istoricul care studiază faptele istorice, fiindcă religia nu începe undeva, cândva anume. “În rezumat, ceea ce eu cer
sociologului, este să se plaseze în starea de spirit a credinciosului atunci cînd studiază religia. Doar aşa poate spera să o
înţeleagă; să o simtă aşa cum o simte credinciosul, căci religia nu este cu adevărat decât ceea ce este pentru acesta. Cine
nu aduce în studiul religiei un fel de sentiment religios, nu poate vorbi de ea. Ar fi ca şi cum un orb ar vorbi despre
culori”. (E. Durkheim, Comunicare în faţa societăţii de filosofie, 1914).
Cum procedăm deci pentru a studia sociologic religia? Trebuie să aflăm pe teren forme elementare de viaţă religioasă
şi să încercăm a ne plasa în locul credincioşilor („ne punem în pielea lor”) pentru a resimţi ceea ce resimt ei. În lumea

12
modernă şi contemporană fenomenul religios este de o extraordinară complexitate, dar putem afla şi forme elementare de
viaţă religioasă, de exemplu, la triburile australiene. Una dintre aceste forme religioase este totemismul. Durkheim propune
să luăm contact cu această realitate religioasă şi să distingem între gândirea şi practica religioasă a oamenilor aderenţi.
Dacă ajungem să cunoaştem credinţe şi practici religioase elementare, vom constata că oamenii care le pun în act împart
lucrurile reale sau ideale în sacre şi profane. Lucrurile sacre sunt cele protejate, izolate etc. Restul este profan. Nici un
obiect nu este sacru în sine. Divizarea lumii în sacru şi profan este o trăsătură distinctivă a gândirii religioase; credinţele,
miturile, legendele sunt reprezentări, sau sisteme de reprezentări, care exprimă natura lucrurilor sacre, virtuţile şi puterile
ce le sunt atribuite, istoria lor, raporturile lor unele cu altele şi cu lucrurile profane. Prin lucruri sacre nu trebuie să
înţelegem doar “zei”, “spirite” etc.; o piatră, o bucată de lemn, o casă, într-un cuvânt orice lucru poate fi sacru. Un rit poate
avea caracter sacru (există cuvinte, formule care nu pot fi pronunţate decât de persoane con-sacrate). Cercul obiectelor
sacre nu este delimitat o dată pentru totdeauna. Într-o perioadă, într-un anumit spaţiu social pot fi venerate pietre, plante,
animale, în alte spaţii, intervale temporale pot fi venerate altele. Aria lor este variabilă după religii (Formele elementare ale
vieţii religioase, p. 50). Această distincţie între sacru şi profan împarte şi oamenii în două lumi rivale (care au relaţii între
ele, altfel profanul ar fi privat de orice posibil contact cu lumea sacrului). Ar trebui să ne întrebăm ce a putut determina
omul să vadă în lume două lumi eterogene, incomparabile, incompatibile, în timp ce, în experienţa sensibilă, cotidiană,
nimic nu pare să sugereze o dualitate atât de radicală, spune Durkheim. Tot el formulează un răspuns: cercetând triburile
australiene, putem constata că în viaţa de zi cu zi, pentru a-şi satisface nevoile, oamenii se răspândesc pe un ţinut imens;
când se adună laolaltă, spre deosebire de monotonia vieţii lor individuale cotidiene, pasiunile sunt exacerbate, viaţa devine
plină, surexcitată, exaltată; oamenii parcă nu mai sunt ei înşişi, colectivitatea îşi afirmă supremaţia asupra individului. În
această efervescenţă colectivă se naşte ideea religioasă. Societatea suscită în spiritul indivizilor credinţa în ceva care îi
depăşeşte. “Trebuie să alegem între Dumnezeu şi societate. Nu examinez aici motivele ce pot îndemna la o alegere sau
alta; arăt însă, că din punctul meu de vedere, alegerea mă lasă indiferent, fiidcă eu nu văd în divinitate decât societatea
transfigurată, gândită simbolic”, conchide Durkheim.
Sociologia are ca scop ameliorarea stării societăţii. “Cercetările nu merită o oră de osteneală dacă au doar interes pur
speculativ”, afirmă Durkheim. Viaţa socială trebuie cunoscută aşa cum este. Doar astfel putem ajunge să distingem
normalul de patologic, doar pe această bază putem face reformă. Dar trebuie să cercetăm, să cunoaştem înainte de a
acţiona, ne îndeamnă sociologul francez.

MAX WEBER (1864-1920). Sociologia poate să-şi dea sarcina de a explica sau de a înţelege, afirmă sociologul
german. Explicaţia înseamnă recursul la metode comparabile cu cele din ştiinţele naturii. Înţelegerea (comprehensiunea)
vizează aflarea semnificaţiilor pe care oamenii le dau acţiunilor lor. Sociologia comprehensivă, spune M. Weber, îşi
propune definirea activităţii ca un comportament cu semnificaţie, analiza comportamentelor orientate în raport cu ceilalţi,
analiza interacţiunilor umane, sociale. Sociologia weberiană vizează relevarea relaţiilor intersubiective, reconstituirea
semnificaţiei, a motivaţiilor tipice - afective sau raţionale. “Noi denumim sociologie […] o ştiinţă care-şi propune să
înţeleagă prin interpretare activitatea socială şi prin aceasta să-i explice cauzal desfăşurarea şi efectele”. Înţelegem prin
activitate un comportament uman căruia i se dă sens subiectiv; activităţii sociale i se dă sens şi prin raportare la
comportamentul celorlalţi, ea fiind orientată în raport cu ceilalţi.
În viaţa socială putem defini câteva tipuri ideale de acţiune:
 Când omul îşi propune un scop precis şi combină mijloace adecvate de a-l atinge (acţiune raţională în raport cu
un scop)
 Când acţionează raţional în conformitate cu imperative, exigenţe care i se impun (acţiune raţională în raport cu o
valoare)
 Când acţionează după pasiuni, sentimente de moment (acţiune afectivă)

13
  Când acţionează în conformitate cu obişnuinţele ancorate în mentalităţi (acţiune tradiţională).
Desigur că putem afla combinări, articulări ale lor în realitate, spune Weber (în Economie et société, Plon, 1971, p. 4).
Am devenit sociolog, spunea Weber, “pentru a pune punct exerciţiilor pe bază de concepte colective.” Sociologul trebuie
să ajungă să priceapă intenţiile, motivaţiile acţiunilor indivizilor. Demersul său trebuie să fie comprehensiv, istoric şi
cultural, cu alte cuvinte, să se plaseze pe punctul de vedere al celui care săvârşeşte o acţiune pentru a-i înţelege sensul, să
reconstituie conceptual devenirea instituţiilor, funcţionarea lor, să facă inteligibile toate creaţiile oamenilor: instituţii,
religii, teorii ştiinţifice, opere de artă etc. Aceasta nu înseamnă a ne opri la interogarea oamenilor. Oamenii sînt la baza
analizei, dar trebuie să ţinem seama şi de structurile colective care au definiţie juridică (statul, de exemplu) sau de la
reprezentările plecând de la care indivizii îşi organizează activitatea.
Sociologul se află în realitatea socială pe care o cunoaşte. El reţine ce i se pare şi lui semnificativ. De aceea, spune
Weber, “activitate socială”, “dominaţie”, “legitimitate”, “birocraţie” etc. sunt ideal-tipuri. Un ideal-tip este construit de
sociolog “accentuând unilateral unul sau mai multe puncte de vedere şi înlănţuind o multitudine de fenomene date izolat,
difuz, discret, pe care le aflăm uneori în număr mare, alteori în număr mic, sau deloc, pe care le ordonăm după puncte de
vedere precedente alese unilateral, pentru a forma un tablou de gândire omogen. Nu vom afla niciunde, empiric, un
asemenea tablou în puritatea sa conceptuală; el este o utopie. Munca istorică va avea ca sarcină să determine în fiecare
caz particular cât se apropie sau se îndepărtează realitatea de acest tablou ideal.” (M. Weber, Essai sur la théorie de la
science, Plon, Paris, p. 179)
Trebuie criticată pretenţia de a considera ştiinţa un sistem de propoziţii, de “legi” plecând de la care să “deducem”
realitatea. Sigur că nu respingem regularităţile, legităţile, legile, dar ele pot rezulta dintr-o cunoaştere care reţine idealtipuri,
este făcută într-o epocă, este în relaţie cu problemele socioculturale ale momentului. Punctul de vedere economist,
durkheimian, marxist etc. reprezintă fiecare un punct de vedere între altele posibile. Cunoaşterea sociologică înseamnă
confruntarea, contactul permanent cu diversitatea faptelor sociale. Nu există concepte definitiv definite. În sociologie
construcţia de concepte este un proces. Sociologul tinde către obiectivitate. Cunoaşterea sociologică se (re)face continuu.
Ştiinţa înseamnă procesul devenirii ştiinţei. În sociologie răspunsurile formulate la întrebările pe care ni le-am pus la
începutul cercetării, vor suscita alte întrebări, alte cercetări. Cunoaşterea sociologică nu cunoaşte un punct de sosire, ci noi
şi noi puncte de plecare. Sociologia este etern tânără, spune Weber, deoarece “jocul etern mişcător al societăţii procură fără
încetare noi probleme de cercetat”.

7. Paradigme şi teorii sociologice aferente

O paradigmă este o imagine fundamentală despre obiectul ştiinţei respective, un model care determină propoziţiile,
metodele, tehnicile de cercetare. Conceptul de paradigmă, folosit de Thomas Kuhn 22, în cartea Structura revoluţiei
ştiinţifice (1962), descria modelul unui discurs ştiinţific înrădăcinat în realizări exemplare. Cînd au loc modificări majore în
domeniul ştiinţei, cînd au loc revoluţii ştiinţifice, se schimbă modelul.
Două paradigme au fost opuse mereu în interiorul sociologiei : paradigma holistă (definită de Émile Durkheim) şi
paradigma atomistă (definită de Max Weber). Pentru Durkheim şi cei care se revendică de la el, societatea este un holon -
un tot superior sumei părţilor, preexistă individului, indivizii sînt constrînşi şi abilitaţi de ea. Societatea include, conţine

22
Teza lui Kuhn generală este că paradigmele dominante sunt teorii sau modele în domeniul ştiinţei, până când sunt
depăşite şi înlocuite cu noi teorii şi modele. Au fost propuse ulterior alte definiri pentru paradigmă: arhetip, model ideal,
sau un exemplu ce oferă un model de urmat; un set de convingeri, un sistem de idei cu care facem judecăţi despre natura
realităţii, despre tot ce poate fi cunoscut etc. Discuţiile despre paradigme implică discuţii de ontologie (natura realităţii),
epistemologie (teorii de cunoştinţe şi teorii cu privire la natura relaţiei dintre a cunoaşte şi a fi cunoscut), axiologie (teoria
cu privire la ceea ce este considerat bun şi estetic adecvat pentru un proiect sau un sistem) şi metodologie (demersul
cunoaşterii). Paradigmele "rezistă" în timp. Ele se schimbă atunci când probele în defavoarea lor devin copleşitoare.

14
indivizii, conştiinţa individuală este un fragment al conştiinţei colective. Obiectul cercetărilor sociologice este faptul social
instituţionalizat, exterior individului şi exercită constrîngere asupra lui. Indivizii au construit instituţii aflate în anumite
raporturi unele cu altele. Sociologia este ştiinţa invarianţilor instituţionali. Marcel Mauss, unul dintre discipolii lui
Durkheim, a susţinut necesitatea de a descrie complet şi în totalitate formele în care se prezintă fenomenele. Nu putem însă
neglija sensibilitatea, trăitul.
Pentru Max Weber, ca şi pentru Georg Simmel ş.a., fiecare individ este un atom social care acţionează în funcţie de
motive, interese, emoţii. Fiecare atom este legat de alţi atomi sociali. Sistemul interacţiunilor între atomi produce şi
reproduce societatea. Obiectul cercetărilor sociologice este deci acţiunea socială. Actorii nu acţionează mecanic. Trebuie
să studiem sociologic şi cauzele acţiunilor sociale, dar şi sensul dat de indivizi actelor lor, semnificaţiile care le servesc de
referinţă. Instituţiile există, constrîng indivizii, dar ele se construiesc plecînd de la motivele şi interesele acestora. Ele sînt
cuşca de fier a birocraţiei23.
Alte două paradigme au dominat în sociologie :
- “Paradigma mecanicistă” - prezentată schematic mai jos - afirmă izomorfismul între un sistem mecanic şi o societate:
Proprietăţile fundamentale ale unui sistem mecanic sunt: Prin analogie, proprietăţile fundamentale ale societăţii sunt:
- Sistemul mecanic ocupă un loc în mediu - Societatea se edifică în şi prin mediu
- Sistemul mecanic înseamnă elemente ansamblate - Elementele societăţii sunt oamenii, grupurile, instituţiile etc.
- Elementele sistemului ocupă poziţii fixe sau nu - Elementele societăţii ocupă poziţii fixe sau nu
- Între elemente există forţe de atracţie, respingere - Între elementele socialului există atracţie, respingere, de forţă
- Sistemul mecanic este rezultatul jocului forţelor - Societatea este rezultatul raportului forţelor, acţiunilor sociale
- Sistemul există cât timp există echilibrul forţelor - Menţinerea societăţii înseamnă echilibrarea forţelor sociale
- Ruperea echilibrului înseamnă descompunerea sistemului - Ruperea echilibrului forţelor înseamnă descompunerea
mecanic etc. sistemului social etc.

- “Paradigma organicistă” afirmă izomorfismul între organismul biologic şi societatea concepută ca

un organism viu.
Proprietăţile fundamentale ale unui organism viu sunt: Prin analogie, proprietăţile societăţii sunt:
- Sistemul organic este viu - Societatea are viaţă proprie
- Orice fiinţă vie are elemente (organe) componente - Societatea are elemente componente
- Organele ocupă poziţii fixe - Componentele societăţii au poziţii fixe, structurile sale
- Fiecare organ îndeplineşte o funcţie necesară vieţii şi - Fiecare componentă are funcţii necesare existenţei şi devenirii
supravieţuirii organismului societăţii
- Există o complementaritate a funcţiilor - Existenţa şi devenirea societăţii depinde de complementaritatea
funcţiilor pe care le au componentele, de interdependenţa lor
- Ruperea complementarităţii înseamnă boală, moartea - Ruperea complementarităţii funcţiilor, disfuncţiile sociale
organismului înseamnă boala, moartea organismului social
- Organismul se naşte, se dezvoltă, moare etc. - Societăţile se nasc, se dezvoltă, decad, mor, renasc.

*
23
Individualismul accentuează importanţa libertăţii persoanei, vizează interesele, drepturile, nevoile, credinţele acesteia, luptă împotriva
dominaţiei instituţiilor asupra comportamentelor individuale. Termenul a fost introdus de Tocqueville. Chiar dacă se distinge de egoism,
individualismul pe termen lung duce la egoism. Un impact puternic asupra dezvoltării individualismului l-a avut Reforma şi dezvoltarea
protestantismului (Luther a susţinut că relaţia personală cu Dumnezeu nu poate fi mediată de interpreţii bisericii). Adam Smith a insistat
asupra importanţei libertăţilor naturale, a schimbului de bunuri şi servicii pe piaţa liberă şi competitivă, cu cât mai puţine intervenţii ale
statului. Şi Revoluţia franceză a pus accent pe drepturile individuale, ca şi Iluminismul. Dar au fost aduse şi critici individualismului:
comportamentul individualist distruge integritatea morală a societăţii americane (Bellah); societatea în care este exacerbat
individualismul devine o societate a riscului (Beck) etc. Individul devine din ce în ce mai mult unitatea centrală de viaţă socială. El are
mai multe posibilităţi de alegere, dar ... este forţat să aleagă. Se pare că este din ce în ce mai puţin obligat să respecte normele şi valorile
tradiţionale - surse de identitate colectivă. Viaţa socială ţine de capacitatea omului de a reflecta, de a se auto-direcţiona, de ceea ce face
din el însuşi. Individualizarea introdusă de revoluţia industrială a construit "cultul individualului". Problemele sociale îl fac să fie
trunchiat în aplicarea sa. Dispar structuri tradiţionale constrîngătoare şi abilitante, dar individualizarea poate încuraja narcisismul.

15
 Sociologia este plurală24 în privinţa domeniilor de abordare, în privinţa întemeierii, a fundamentelor ontologice,
social-istorice, metodologico-tehnice ale cunoaşterii pe care o realizează. Pe anumite porţiuni sau pe toată întinderea sa,
demersul sociologic poate privilegia o ontologie sau alta, o gnoseologie, o poziţie epistemologică sau alta, o anumită
metodă, tehnici diferite. În secolul al XIX-lea au dominat teoriile organiciste (A. Comte, H. Spencer, E. Durkheim ş.a.)25.
Ca reacţie la organicism au apărut teorii ale acţiunii sociale (M. Weber, G. A. Mead ş.a.). Ca reacţie la sistemismul
structuralist funcţionalist26 (T. Parsons, R. K.Merton ş.a.) au apărut fenomenologiile (A. Schutz, H. Garfinkel ş.a.).
Interacţionismul simbolic 27se concentrează asupra importanţei sensurilor pe care oamenii le atribuie lumii sociale din jurul
lor. Etnometodologia îşi îndreaptă atenţia spre regulile care ghidează structura interacţiunilor noastre cu alţii, spre
modalităţile prin care oamenii înţeleg realitatea socială. Etnometodologii sînt preocupaţi de înţelegerile de bun-simţ ale
lumii 28.

Dificultăţile şi funcţia euristică a „modelului“ explicaţiei cauzale

Unii sociologi pleacă de la necesitatea considerării vieţii sociale în totalitatea ei, aceasta cuprinzînd evenimente,
fapte, fenomene, procese care pot fi percepute şi analizate riguros, obiectiv (ceea ce ţine de intuiţie şi subiectivitate nu intră
în ştiinţă!), cu metode şi procedee similare celor utilizate în ştiinţele naturii : observaţie, experimentare etc. Sociologia
poate căuta modele simple, regularităţi, legi, pentru categorii de fapte sau pentru viaţa socială în ansamblu. Recunoaştem

24
Există sociologii ale: educaţiei, dreptului, ştiinţei, religiei, medicinei, valorilor, cu noaşterii, economiei, familiei, timpului liber,
sportului, devianţei, comunicării, alienării, organizaţiilor, migraţiilor, tineretului, etc. aşa cum există comitete de: sociologie rurală, ur-
bană, militară, comparativă, sociolingvistică, sociocibernetică etc.
25
Darvinismul social a aplicat la societate concepte şi idei derivate din teoria lui Charles Darwin: evoluţie, "lupta pentru existenţă",
"selecţia naturală", "supravieţuirea celui mai tare", "adaptarea" (cînd e vorba de concurenţa între familii, grupuri, clase, societăţi, naţiuni
şi rase). Între reprezentanţi: Sumner Fiske în Statele Unite, Gumplowicz şi Ratzenhofer în Austria, Lombroso, Ferri, Niceforo în Italia,
Broca, Topinard, Lapouge în Franţa, Hellwald, Woltmann, Ploetz, Ammon în Germania. Reputaţia proastă a unei asemenea orientări s-a
accentuat după cel de-al doilea război mondial, din cauza presupusei legături a acesteia cu ideologia naţional-socialistă şi cu fascismul.
26
Herbert Spencer (1820-1903) a făcut analogie între organismele sociale şi biologice. Sistemele sociale au "evoluat", au devenit mai
complexe, stabile sau instabile. Un sistem "simplu" este nediferenţiat în grupuri, triburi. Un sistem "compus" este o fuziune de
comunităţi rudimentare, în care apare o ierarhie şi diviziunea muncii. Talcott Parsons vorbeşte de sistem social care se aplică la toate
timpurile şi toate locurile în care s-a trecut de la societăţile pre-industriale la forme industriale. Sistemul social s-a format prin
interacţiunea "părţilor" pentru a face faţă condiţiilor, pentru a asigura supravieţuirea sistemului (prin adaptare, integrare, întreţinere,
structurare). "Subsistemele" sînt: activitatea economică, regimul politic etc. Rolul sociologiei este acela de a analiza instituţionalizarea
sistemului social prin răspîndirea valorilor şi transpunerea în comportamente, de a analiza "echilibrul social" (susţinut de socializare). O
schimbare în unele părţi constitutive este de natură să aducă schimbări în altele. Nici un sistem social nu a fost niciodată într-o totală
stare de echilibru. Aceasta presupune o adaptabilitate socială a sistemului în mediu (mobilitate socială bazat pe merit, relaţii sociale
specifice utile lumii moderne, un individualism înrădăcinat în acţiunea socială conformă cu principiile universale, satisfacţie emoţională
imediată şi întârziată, evoluţie auto-orientată).
27
H. Blumer utilizează expresia “interacţionism simbolic” pentru a caracteriza influenţele concepţiei lui G.H.Mead. Dacă acţiunea
socială se referă al orice comportament subiectiv semnificativ pentru actor, interacţiunea socială se referă la negocierea ce conduce la
împărtăşirea semnificaţiilor atribuite de doi sau mai mulţi actori ce relaţionează. Prin interacţiune socială oamenii îşi construiesc
propriile medii simbolice, semnificaţii prin care se raportează la mediul fizic. Acţiunea este ghidată de fiecare dată de modul în care
interpretăm lumea din jurul nostru, de definiţiile date situaţiei. Definiţia situaţiei este aşadar “realitatea percepută” de oameni (o armă
înseamnă ceva pentru un civil, un vânător, un soldat, un criminal înarmat, pentru victima unui act terorist). Datorită faptului că definiţiile
nu sunt univoce, interacţiunea socială presupune negocierea semnificaţiilor pentru a se ajunge la înţelegeri comune. Acţiunea socială are
semnificaţie ghidată de comportamentul celorlalţi. Acţiunea socială este rezultatul tranzacţiilor, al schimburilor de semnificaţie. Din
aceste tranzacţii, schimburi, rezultă moduri de acţiune, obiceiuri, ritualuri şi rutine, reguli, instituţii sociale.
28
Etnometodologia se leagă de activitatea lui Harold Garfinkel, de efortul său de a studia modalităţile prin care oamenii împreună
produc elementele vieţii de zi cu zi, în orice context real, concret, nu teoretic sau ipotetic. El a fost atent la modul de a delibera al
juraţilor, cum caută dovezi, elemente de demonstraţie, fapte relevante. Preocupat de factorii care contribuie la stabilitatea socială, el a
încercat să dezvăluie practici obişnuite prin care se realizează cotidian stabilitatea. „Eu folosesc termenul „etnometodologie" – spune H.
Garfinkel - pentru a mă referi la investigarea proprietăţilor raţionale ale expresiilor indexicale şi ale altor acţiuni practice ca realizări
contingente şi în continuă devenire, sau practici competent organizate ale vieţii de zi cu zi" ( Studies in Ethnolomethodology, 1967).
Conceptele-cheie folosite sînt: codurile interacţiunii, expresiile indexicale, tipificarea, reflexivitatea, intersubiectivitatea, procesualitatea
(realitatea în devenire). Oamenii acţionează interdependent (interacţionează) pe baza unor strategii ce implică un sistem de coduri de
acţiune bazat pe cîteva „axiome" de conduită, născute, cristalizate şi sedimentate în practici rutiniere. Ele sînt, în cele mai multe cazuri,
netransparente pentru actorii acţiunii, dar permanent actualizate, subînţelese prin acord tacit. Aceste supoziţii, împreună cu codurile nu
sînt principii abstracte, imuabile, ci se adecvează contextului (cei aflaţi în interacţiune sînt atenţi la biografia, statutul, cunoştinţele,
scopurile, intenţiile lor reciproce). La nivelul cunoaşterii comune operează reflexivitatea - strategiile cognitive angajate în practicile
curente, inclusiv prezumţia că aceloraşi date indivizii diferiţi le atribuie aceleaşi înţelesuri (principiul intersubiectivităţii). Realul este
construit mereu de actorii sociali în procesul interacţiunii simbolice, dar aceasta nu înseamnă negarea existenţei structurilor stabile.
Garfinkel vorbeşte de invarianta şi independenţa structurilor (faţă de cohortele de subiecţi), dar structurile nu au o existenţă apriori, ci
fiinţează şi subzistă în măsura în care sînt create şi recunoscute de oameni în derularea activităţilor practice cotidiene.
16
aici postulatele principale ale pozitivismului care consideră ştiinţifică doar cunoaşterea care înlătură prejudecăţile, prenoţiu-
nile, noţiunile ce pretind că au „fundament ultim”, doar cunoaşterea care cercetează faptele, stabileşte legi, realizează
retrodicţii şi predicţii.
„Modelul cauzal” - cu toate dificultăţile aplicării sale la cunoaşterea vieţii sociale (care e cauza şi care efectul ? facem
distincţia între cauze aparente şi cauze ascunse? luăm în seamă variaţia contextuală a relaţiei cauzale? luăm în seamă
multicauzalitatea? 29) - are funcţie euristică, dă un plus de plauzibilitate cunoaşterii sociologice a vieţii sociale. Unii au
spus că este un „mit social” căutarea cauzelor în sociologie, deoarece „cauza reală” nu poate fi cunoscută. Dar dacă nu ne-
am considera noi, oamenii, la originea acţiunilor noastre, nu ar însemna să nu ne considerăm oricînd şi oriunde responsabili
de ceea ce ni se întîmplă? Cu conştiinţa existenţei „implicaţiilor slabe” (“dacă A, atunci probabil B”) putem folosi
„modelul cauzal” în sociologie, pentru a lega: variabila de explicat, variabilele cauzale (endogene, exogene) şi enunţul
teoretic (de exemplu: variabila de explicat: „comportamentul delincvent”; variabile cauzale (sociale): accesul la mijloacele
ilegitime de realizare a scopurilor şi inaccesibilitatea la mijloace legitime de realizare a lor; enunţul teoretic: lipsa accesului
la mijloace legitime şi accesul la mijloace ilegitime de realizare a scopurilor determină probabil un comportament delinc-
vent).

Dificultăţile şi funcţia euristică a „modelului“ explicaţiei structurale

Alţi sociologi au plecat pe drumul cunoaşterii sociologice de la noţiunile: sistem, structură, funcţie, evoluţie ş. a. şi au
construit „sistemisme”, „structural-funcţionalisme”, „sistemisme funcţionale”, „holisme dialectice”. Viaţa socială este un
sistem format din subsisteme şi elemente mai mult sau mai puţin structurate, mai mult sau mai puţin în conexiune, în
corelaţie, aflate în opoziţie, contrarietate, contradicţie, în conflict. “Modelul” explicaţiei sistemice, structurale, funcţionale
concepe societatea ca sistem (cu proprietatea autoreglării, autoorganizării, deoarece este „morfogenetic deschisă”), concepe
„realitatea” structurilor şi a „cerinţelor funcţionale”, „realitatea” elementelor şi a „posibilului acţional”. Utilizînd acest
„model” se poate prezice un „repertoriu de alternative”, „ordinea” elementelor ce compun o sociocultură etc., ca într-un
„tabel al lui Mendeleev”. Structurile se referă la „proprietăţi” care permit ca practici sociale similare să se menţină
„organizîndu-se” sub formă sistemică aposteriori.

„Agregarea” comportamentelor individuale şi „efectul emergent”

Sociologia poate căuta regularităţi la nivel macrosocietal, dar să ştie că în spatele lor stă acţiunea individuală. Viaţa
socială este rezultanta acţiunilor, comportamentelor oamenilor. „Progresul cunoaşterii se traduce, în general, prin trecerea
de la paradigma holistă la paradigma individualistă”, spune R. Boudon30. Acţiunea unui individ nu are loc într-un vid
social, instituţional. Ea se desfăşoară în contextul acţiunilor celorlalţi, şi atunci individul face „calculul plăcerilor şi
insatisfacţiilor” pe care le poate avea. Acţiunea sa se agregă cu a celorlalţi, dar omul îşi poate determina comportamentul şi
în afara aşteptărilor de norme de rol — fără ca în acest fel să rişte sancţiuni legale, morale. Agregarea comportamentelor
individuale, a acţiunilor, a logicilor individuale produce „efecte de agregare”, „efecte emergente” (necăutat explicit de
actori, ci rezultînd din situaţiile de interdependenţă), „efecte perverse”. Viaţa socială este funcţie de acţiunile actorilor care
depind de situaţii afectate de cadrul social.

„Analiza strategică” şi schimbările reuşite în organizaţii

O organizaţie - spune M. Crozier31 - este un construct al cooperării oamenilor, dar ea nu determină total compor-
tamentul acestora. „Actorii” au o marjă de libertate, se înconjoară de o „zonă de incertitudine”, îşi „negociază” „puterea”,
29
Cătălin Zamfir, Structurile gîndirii sociologice, Editura Politică, Bucureşti, l987
30
R. Boudon, Effets pervers et ordre social, l977; La logique du social, l979
31
M. Crosier — On ne change pas la société par decret, Grasset, Paris, l979; L'Acteur et le systeme, Seuil, Paris, l977; La Société
bloquée, Seuil, Paris, l970; Etat modeste, Etat moderne, Fayard, Paris, l987.
17
în jocul social fiecare căutînd să folosească o strategie (ofensivă sau defensivă) cîştigătoare. Dacă „raţionamentul sistemic”
pleacă de la sistem pentru a căuta individul într-o ordine constituită, „raţionamentul strategic” pleacă de la áctor. Acesta îşi
„actualizează” fără încetare situaţia şi astfel putem vorbi de „caracterul socialmente construit” al oricărei acţiuni
colective32. De aceea societatea nu poate fi schimbată prin decret, ci numai pe baza cunoaşterii ei, a creşterii libertăţii de
acţiune individuală şi colectivă, pentru a o putea debloca şi realiza în ea schimbări reuşite. Analiza organizaţiei înseamnă
identificarea ei (nume, natură juridică, traiectorie istorică, mediul spaţial, inserţia instituţională etc.), situarea, structura şi
funcţionarea formală (organigrama, fişele posturilor), situarea, structura şi funcţionarea informală (confruntarea
„principiilor” cu realitatea şi înregistrarea „abaterilor-tip”, analiza procesului decizional, forţa legăturilor slabe, modul în
care e gestionat timpul oamenilor, spaţiul în care se mişcă) etc.

„Etnometoda” şi „punerea în scenă“ a vieţii cotidiene. Teoria etichetării şi construcţia actorului prin „oglindirea
în privirea tuturor” celorlalţi

Nu există discontinuitate între practica ştiinţifică şi cea cotidiană. De aceea putem utiliza „etnometoda” pentru a înţele-
ge ceea ce face, ce simte omul, starea de spirit care l-a făcut să adopte o atitudine anume, spun E. Goffman 33 şi A.
Schütz34. Este necesar să cunoaştem omul aşa cum este, strategia lui în situaţie, limbajul pe care îl utilizează în
interacţiunile de zi cu zi. Parsons, sublinia H. Garfinkel, a edificat o teorie sociologică ce explica viaţa socială prin
reproducerea ordinii - aceasta depinzînd de interiorizarea de către áctori a normelor sociale. Dar actorul nu este lipsit de
reflexivitate, nu este un „idiot cultural”... Trebuie să luăm în considerare oamenii aşa cum sunt ei, cu judecăţile, opiniile,
stereotipiile lor. Oamenii interpretează şi reinterpretează limbajul, actele. Nici contextul interacţiunii indivizilor nu este
pasiv, nici situaţia „nu este definită odată pentru totdeauna”. Sociologul trebuie să se plaseze în poziţia actorului pentru a-i
putea identifica, descrie, înţelege, explica acţiunile. Acordînd atenţie raţionamentului practic al actorilor sociali, în situaţii
de viaţă socială, urmărind procedurile pe care aceştia le utilizează pentru a o crea şi a se descurca în ea, microsociologiile
zdruncină monopolul macrosociologiilor. Noi trăim într-o lume fizică şi simbolică, noi îi construim semnificaţiile, noi a-
vem capacitatea de a ne pune în locul altuia (altora) fiindcă împărtăşim cu el (ei) aceeaşi cultură, aceleaşi simboluri; „eul”
variază după grupurile în care mi-l definesc, „sinele” variază după percepţia pe care o am despre norme ca întreg; „eul”
este răspunsul la atitudinile altora, „sinele” - atitudinile pe care le ofer, le „împrumut” altora (atitudinea altora reprezintă
„sinele” organizat faţă de care reacţionez ca „eu”). “Teoria etichetării”35 insistă asupra importanţei formării individului în
funcţie (şi) de „oglinda” constituită de „privirea tuturor”: individul începe să se comporte şi după cum ceilalţi îl percep, îl apre-
ciază, se comportă faţă de el. Aşa se poate să ajungă delincvent un individ căruia ceilalţi i-au lipit cu succes eticheta de delin-
cvent.

32
M. Olson — Logique de l'action collective, PUF, Paris, l978 (prefaţa semnată de R. Boudon).
33
E. Goffman, în Les Rites d'interaction P, Minuit, Paris, 1974 şi Les moments et leurs hommes, Seuil, Paris, 1988 arată că e important
să studiem momentele „şi oamenii lor”. Cercetarea atitudinilor, a comportamentelor, a interacţiunilor este un mod de a studia viaţa
socială. Există norme de rol care definesc comportamentele dar şi aspecte proprii fiecărei interacţiuni. Ca o interacţiune să reuşească este
necesară fuziunea, deferenţa, viclenia etc. Riturile interacţiunii pot fi renegociate. Sancţiunile şi recompensele susţin re guli sociale care
admit anumite activităţi şi interzic altele. Cel care încalcă mereu regulile este un deviant. După studiul altor actori decît cei normali
(handicapaţii fizic, cei din azile, închisori), după studii asupra fenomenelor urbane, după studii în Shettland etc., Goffman a reuşit să
releve importanţa interacţiunii sociale, a resurselor vieţii cotidiene, a „teritoriilor interacţiunii”.
34
A. Schütz, în Cercetătorul şi cotidianul, traducerea franceză a culegerii alese din „Collected Papers” (I „The Problems of Social
Reality”, 1962; II „Studies in Social Theory”, 1964; III „Studies in phenomenological Philosophy”, 1965) arată importanţa „reciprocităţii
perspectivelor”: fiecare crede că împărtăşeşte aceeaşi lume cu ceilalţi parteneri, şi dacă ar fi în locul celuilalt ar vedea lumea la fel
(pentru că încă din copilărie ne-am constituit un „stoc de cunoştinte disponibile” la care apelăm mereu pentru a înţelege aspecte diferite
ale experientei noastre: “stock of knowledge at hand”). Fiecare om „tipifică” şi aşa evită să plece de la zero în oricare situaţie de
interacţiune. Intersubiectivitatea „este de la sine”, „consociatul”, „contemporanul” distingîndu-se de „predecesori” şi „succesori”. A
înţelege viaţa socială înseamnă a înţelege modul în care actorii îşi definesc situaţia. Conform teoremei lui Thomas, dacă definim o
situaţie ca reală, ea devine reală în consecinţele ei. Deci orice definire înseamnă acţiune, orice interpretare, un mod de a acţiona asupra
lumii.
35
H. S. Becker, Outsiders, Metaille, Paris, 1985
18
 Sociologia tranzacţiei sociale
Merită atenţie specială sociologia tranzacţiei sociale36. Tranzacţia nu este atît de clară ca negocierea în organizaţii,
fiindcă în jocul social individul nu este pe deplin conştient, din start, de obiectivele sale, procedurile de a le atinge, de
ceilalţi actori implicaţi de miză, de interesele ce se pun în joc, de măsura în care fiecare caută să-şi valorizeze punctul de
vedere, să-şi atingă obiectivele în funcţie de calculul cost-beneficiu, în funcţie de resursele, atuurile proprii (şi cele
presupuse la parteneri) etc. În viaţa socială, pe parcursul schimbării situaţiilor se pot intersecta tipuri diferite de
raţionalitate, indivizii pot juca în mai multe jocuri, după cît de multiple îi sunt inserţiile sociale. Viaţa socială este un joc
infinit de complex de comportamente şi aşteptări de comportamente. Actorul trebuie să aibă capacitatea de a se aştepta la
cît mai multe feluri de comportamente, să fie capabil să anticipeze aşteptări cît mai diferite. Se instituţionalizează în timp
aşteptări de comportamente care determină într-o anumită măsură întinderea aşteptărilor, a aşteptărilor la aşteptări, a
aşteptărilor la aşteptările terţilor etc.

Punctul de vedere constructivist: A. Gidden

Anthony Giddens a scris peste 30 de cărţi de referinţă pentru sociologi, pentru profesioniştii disciplinelor socio-
umane. Este promotor al constructivismului. Ideile de bază sunt sintetizate în Constituirea societăţii. Elemente de teoria
structurării (1984) s.a.
Fiinţele umane sunt agenţi competenţi; ei cunosc condiţiile în care acţionează şi consecinţele a ceea ce întreprind (în
formă discursivă şi practică). Competenţa lor e limitată de inconştient, de condiţiile (ne)(re)cunoscute ale acţiunii şi de
consecinţele (ne)intenţionale ale acesteia; studiul consecinţelor neintenţionate, nevrute ar trebui să fie sarcina de bază în
ştiinţele sociale etc. Pentru a putea descrie, explica, înţelege socialul trebuie să studiem:
- voinţa socio-umană cotidiană;
- caracterul repetitiv al acţiunilor şi reversibil al instituţiilor;
- trăsăturile constrângătoare şi abilitante ale corpului uman;
- rutinele legate de reducerea angoasei;
- contextul (contextualitatea)
- frontierele spaţio-temporale ale co-prezenţei;
- rolurile sociale;
- regulile, normele, valorile, constrângerile, principiile structurale, integrarea socială şi integrarea sistemică,
puterea, schimbarea socială.
Putem înţelege viaţa socială, fiindcă înţelegem actele cu sens care garantează înţelegerea întregului. Noi facem parte
din viaţa socială, suntem „membri ei competenţi”. Competenţa - spune A. Giddens - se referă la tot ceea ce actorii cunosc
în mod tacit sau discursiv despre circumstanţele acţiunii lor şi a altora în producerea şi reproducerea acţiunii”.
„Neutralitatea” celui care realizează cunoaşterea sociologică este o iluzie, fiindcă sociologul are de cunoscut realitatea din
care face parte.
Recent a publicat „The Third Way” (A treia cale) (1998), „A treia cale şi criticile ei” (Polirom, 2001).
În 1984, în lume existau 144 naţiuni recunoscute. În anul 2000 erau circa 200, mai multe state democratice ca atunci,
semn că „democraţia se globalizează”. Globalizarea este fenomen şi proces manifest şi trebuie luată în serios, cu avantaje
şi limite pentru cei implicaţi, oameni şi instituţii. Preocuparea noastră ar trebui să fie aceea de a-i maximiza consecinţele
pozitive şi de a-i diminua consecinţele mai puţin favorabile, negative, perverse.
Creşterea economică este importantă pentru devenirea lumii actuale, iar sectoarele dinamice ale economiei sunt:
finanţele, industria de hardware şi software, biotehnologiile, comunicaţiile şi telecomunicaţiile (manufacturile sunt
delocalizate, trimise în ţări neoccidentale)…

36
J. Remy, L. Voye, Pour une sociologie de la transaction sociale, Harmattan, Paris, l992.
19
 NTIC au rol principal în creşterea productivităţii muncii si în creşterea economică. Accesibilitatea informaţiei face să
se înmulţească inovaţiile, invenţiile etc., dar amplifică, nu reduce incertitudinile, inegalităţile, în condiţiile dinamicii fără
precedent a economiei care face nesigure locurile de muncă ...
Globalizarea nu este doar economică, ci şi politică, socială, culturală, educaţională. De aceea sunt numeroşi cei care
vorbesc de mondializare (gândindu-se şi la faptul că etnosocioculturile se deschid către civilizaţie, răspândirea cuceririlor
acesteia - în primul rând NTIC - dizolvă tradiţii şi obiceiuri. Am intrat într-o altă lume, în care şi cel mic îl poate doborî pe
cel mare, cel mai iute îl poate învinge pe cel mai lent, „uşorul” îl poate învinge pe „greu”, pe „greoi” 37. Economia a devenit
mai flexibilă, a devenit postindustrială; locurile de muncă sunt mai multe ca în urmă cu un sfert de secol; dar adesea,
asistenţa acordată economiei s-a bazat pe favoritism şi corupţie, nu a fost una activă, negociată. Ar trebui să fie mai
vizibilă, transparentă colaborarea între firme, laboratoare de cercetare, universităţi, iar subvenţiile să se acorde mai ales
parteneriatelor şi numai când este necesar. Statul să menţină economia puternică, competitivă, dar nu prin intervenţionism
învechit, ci menţinând inflaţia sub control, şomajul în rate mici, limitând împrumuturile. Din activitatea economică să
rezulte „zero deşeuri” (fiindcă deşeurile sunt un semn că resursele au fost incomplet sau insuficient folosite”).
„Dezvoltarea economică nu poate fi evaluată fără a ne referi la contribuţiile pe care le au educaţia şi sănătatea, libertăţile
cetăţeneşti şi politice, la bunăstarea oamenilor. Evaluarea are în vedere dezvoltarea în funcţie de educaţie, de abilitatea de a
se exprima liber, de a vota eliberat de frica violenţei şi persecuţiilor.” Dezvoltarea (economică, socială, ecologică) poate fi
promovată cel mai bine prin investiţii în educaţie şi ocrotirea sănătăţii. Ideea că acestea reprezintă un lux care poate fi
amânat până la realizarea creşterii economice este foarte greşită. Educaţia este „principala investiţie publică ce poate
asigura deopotrivă eficienţa economică şi coeziunea civică. Educaţia nu este o forţă statică în economia informaţiei, ci una
pe care o transformă. Educaţia trebuie redefinită prin concentrare asupra formării capacităţilor şi competenţelor pe care
indivizii să le poată folosi în timpul vieţii. Tehnologia internetului poate asigura noi oportunităţi educaţionale pentru
oameni.
În condiţiile în care nu ne mai putem baza doar pe „marile instituţii”, pe „statul-providenţă” etc., ne putem gândi la alte
căi de urmat. Acesta ar trebui să fie răspunsuri (politice) diferite de adaptare la o lume în schimbare, în care ne
confruntăm cu probleme noi şi nu avem stocuri de soluţii la îndemână. „Politica celei de-a treia căi, după cum o concep eu,
nu este o încercare de ocupare a unei zone de mijloc între socialism şi piaţa liberă [...]” „O societate bună e cea care află
echilibrul între guvern, pieţe, ordinea socială”. Opţiunea normală şi raţională e cea a „căii de mijloc” în toate. „Trebuie să
reconectăm cele trei sfere prin intermediul unui nou contract social, într-o epocă în care globalizarea şi individualizarea
merg ţinându-se de mână”. În conjunctura actuală trebuie să căutăm o cale de a răspunde tuturor provocărilor
schimbărilor. Economia mondială a devenit o „economie de cazino” în care nu joacă oameni obişnuiţi. Principalii actori
rămân statele, dar „statele bunăstării” (ca şi celelalte) trebuie reformate fiindcă nu au redus inegalităţile, nici nu au eliminat
sărăcia... O parte a populaţiei se detaşează de restul societăţii: „sus” – sfera şic a celor cu vile şi limuzine unicat, „jos” –
sfera cu ghetto-uri pline de blocuri degradate ale şomerilor etc. Statul şi societatea civilă ar trebui să identifice problemele
şi nevoile reale din comunităţile reale. Principiile trebuie să fie: transparenţa, combaterea ineficienţei şi a risipei de
resurse. Statul nu trebuie să piardă legătura cu temerile şi aspiraţiile populaţiei de rând, nu poate să se ghideze doar după
„principiul”: taxează şi cheltuieşte” (în timp ce lasă oamenii să se descurce singuri, fapt ce zdruncină încrederea în guvern
şi ostilitatea faţă de guvernare). Statul nu poate lua taxe şi impozite dacă nu le cheltuieşte eficient şi transparent (nu poate
împrumuta miliarde de euro, fără ca în urma cheltuirii lor să se vadă schimbări în bine în toate domeniile societăţii, în
comunităţile reale, în viaţa cotidiană a oamenilor). Protecţia socială ar trebui să ofere ajutor, nu pomana; venit minim de
reinserţie, nu venit garantat. „Investiţi în capitalul uman oriunde este posibil”, spune A. Giddens. Este necesar un nou

37
De exemplu, Enciclopedia Britannica apare de 200 de ani, fiind cel mai important document ce rezuma tezaurul de memorie şi rezerva
de cunoştinţe şi experienţe a omenirii; ea a fost revizuită mereu, la circa 10 ani; în 1990, Microsoft a scos enciclopedia pe CD-ROM, mai
completă, de 10 ori mai ieftină şi revizuibilă la 3 luni ...

20
contract social. Nu există drepturi fără responsabilităţi. Drepturi şi responsabilităţi, obligaţii trebuie să aibă şi bogaţii şi
săracii, şi oamenii politici şi cetăţenii, şi locuitorii şi instituţiile. Dacă realmente vrea să limiteze polarizarea socială, statul
şi ONG-urile trebuie să plece de la identificarea nevoilor şi problemelor reale cu toţi cei implicaţi şi apoi să vină cu idei
noi, investiţii pe termen lung, în care sunt folosiţi oameni competenţi şi tehnologii noi, iar beneficiarii sunt asociaţi. Câteva
certitudini putem desprinde dacă analizăm realitatea cu onestitate şi spunem ce vedem:
 să ne asigurăm că sărăcia nu devine condiţie permanentă;
 sărăcia duce la excludere, iar excluderea produce sărăcie cronică;
 trebuie îmbunătăţită situaţia celor care trăiesc la limita riscului de a deveni săraci permanenţi;
 oamenii au devenit mai critici, mai sceptici şi mai apatici; dar acest lucru se întâmplă atunci cînd:
- guvernarea se îndepărtează de viaţă, de preocupările de zi cu zi ale oamenilor;
- se distanţează de idealurile comune, ale democraţiei;
- politica e afacere coruptă, politicienii se asociază în găşti, fac înţelegeri de culise, sfidează prin
opulenţă, nu au control asupra evenimentelor ce afectează cetăţenii, iar aceştia sunt dezamăgiţi de
prestaţiile „oamenilor politici”;
- când oamenii nu mai au încredere în politică şi politicieni,
- cînd alte forme de autoritate sunt în declin etc.

8. Sociologia, ştiinţă a vieţii socioumane. Cunoaşterea sociologică a vieţii sociale, obligaţie a cetăţenilor
responsabili

Dată fiind complexitatea vieţii sociale, cunoaşterea realizată prin sociologie poate părea nesigură fiindcă foloseşte şi
imagini, opinii, atitudini, tipificaţii, stereotipii, biografii, „istorii ale vieţii”, pe lîngă datele observaţiilor, formule, cifre.
Demersul său este „marginal-secant” demersurilor filosofiei, ştiinţei, artei. Sociologia caută să fie o ştiinţă a vieţii sociale a
oamenilor, prin construirea de concepte, contexte explicative, paradigme, teorii pe care le propune şi le legitimează „legal-
raţional”, prin concurenţă, în manuale, cursuri, prin înfiinţarea secţiilor de sociologie în universităţi, prin învăţarea ei şi de
către „nesociologi”, prin înfiinţarea de asociaţii locale, naţionale, internaţionale ale sociologilor, prin realizarea de cercetări
cu mare impact şi rezonanţă pentru decidenţi şi „marele public”, prin organizarea de simpozioane naţionale şi
internaţionale, chiar prin „proclamaţii de independenţă” sau de suveranitate.

Baza cunoaşterii trebuie să fie cunoaşterea intuitivă, spunea Aristotel. Nu există însă o ştiinţă la nivelul singularului,
individualului. Prin inducţie degajăm universalul, generalul din particular, din individual. Ştiinţa este cunoaşterea
universalului (adică a „formelor” existenţei sociale reale şi necesare). Cunoştinţele pe care le acumulăm despre: comunica-
re, putere, ordine, stratificare, mobilitate, schimbare, le ordonăm după gradul lor de generalitate plecînd de la fapte şi
definim „comunicarea”, „puterea”, „ordinea” etc. provizoriu şi operaţional, nu dăm definiţii cu gen proxim şi diferenţă
specifică. „ Dincolo de toate varietăţile de arbori, spunea Husserl, apare „arborele”. Eu am acces la om, la un fapt social, la
un proces prin una din „faţetele” lor, dar simultan şi celelalte îmi sunt date, sugerate de apariţia „feţei” la care luăm seama.
Reducţia relevă caracterul contingent al lumii şi unii au pus accent pe lipsurile demersului inductiv - care pleacă de la fapte
pentru a elabora legi. Legile în sociologie îşi impun puterea plecînd nu de la numărul de fapte pe baza cărora au fost
formulate, ci de la calitatea „luminării” acestor fapte. Inducţia şi datele statistice nu pot exprima singure „procesul
cunoaşterii ştiinţifice”. Cunoştinţele microsociologiilor sunt utile pentru descrierea, înţelegerea, explicarea vieţii sociale în
care trăim. În cunoaşterea cu onestitate ştiinţifică a vieţii sociale nu sînt de folos generalizările vagi, nepermise, pro-
clamaţiile etc. Este important să plecăm de la fapte „incontestabile”, de la noţiuni, propoziţii, premise, ipoteze clare (deşi
aceasta nu înseamnă să renunţăm la investigarea unor lucruri care ne depăşesc, care depăşesc puterea minţii noastre). Im-
portant este să nu renunţăm la cunoaşterea nuanţată şi la acţiune.
Limbajul sociologic nu trebuie să folosească termeni cu sensuri vagi, improprii etc. Pentru a avea un „limbaj fără cusu-
ruri” ar trebui să ajungem să operăm cu distincţii clare între „nume”, „sens”, „semnificaţie”, toate alcătuind o unitate.

21
Limbajul sociologiei este simplu atunci cînd sociologii denumesc „obiecte sociale” simple, dar e mai dificil de precizat şi
utilizat atunci cînd încearcă să denumească pertinent „realităţi” mai complexe, mai aproape de ceea ce este cu adevărat
viaţa socioumană. Putem pătrunde în „subiectivitatea” celuilalt pentru a şti cu exactitate ce-a vrut el să pună într-un limbaj
(verbal sau gestico-mimic)? Putem face efortul, dar e foarte complicată sociologia comunicării care face acest efort.
Fenomenologia38 care şi-a propus „studiul subiectului de către subiectul însuşi”, şi-a dat ca sarcină surprinderea „in-
tenţionalităţii sistematizante”. „Viaţa socială” nu există fără conştiinţa noastră, deşi noi suntem în viaţa socială care conţine
conştiinţa, care este, totuşi, liberă şi poate fi riguroasă, poate fonda o raţionalitate... În cunoaşterea sociologică „parcurgem
un cerc”: pentru a (re)constitui contextul, „întregul” trebuie să abstragem, înregistrăm, utilizăm o multitudine de date parti-
culare avînd în vedere contextul, întregul ce urmează a fi stabilit... Mai mult, trebuie să avem în vedere că ori ce „prestaţie
cognitivă” de acest fel este condiţionată istoric şi de istoricitatea vieţii individului.

9. „Paradoxul” sociologului

Cunoaşterea sociologică este realizată de sociolog. Cel care îşi propune să cunoască, să cerceteze, adică să observe,
chestioneze, experimenteze, intervieveze, să facă analiză de conţinut şi prelucreze cantitativ datele, se schimbă în timp ce îi
poate schimba pe ceilalţi, ca şi realitatea pe care o investighează. Sociologii se socializează în grupuri diferite, pleacă de la
tradiţii diferite de interpretare,de „decodificare” a lumii, au dispoziţii temperamental-caracteriale diferite, se pot lăsa
influenţaţi de „idoli” ai momentului (se pot dedica trup şi suflet studiului comunicării de exemplu, pentru că unul din „cei
mai mari sociologi” sau „cea mai apreciată şcoală” de sociologie se ocupă de acest lucru). Sociologii depind de
caracteristicile exercitării profesiei de sociolog, de interesele comuniunii sociologilor, de implicarea (sau nu a) lor în
acţiunea socială sau/şi politică a acestei „comuniuni”, de intervenţia (sau nu a) lor în viaţa socială, de ideologie.
În SUA39, de pildă, sociologia a devenit o profesie şi ea este supusă regulilor pieţii, fondurile pe care le primeşte
depinzînd de rezultatele cercetărilor şi de utilitatea lor, iar sociologul - un actor social care-şi urmăreşte la fel ca alţii
cariera, „maximizarea gratificaţiei”, „optimizarea” ei. El îşi alege un anume domeniu de cercetare, îşi alege anumite
tehnici, caută să publice în anumite reviste, la anumite edituri, îşi negociază puterea şi recunoaşterea cu ceilalţi sociologi
parteneri-adversari-concurenţi, poate intra în jocul vedetariatului, poate căuta metode de a „seduce” etc.
Dar parcă doar sociologul face aceste lucruri? Să luăm exemplul unui mare om de ştiinţă „exactă” care ar descoperi un
medicament contra SIDA. El lucrează de ani mulţi într-un laborator alături de colegi competenţi. Discută cu ei descoperirea. Dacă
într-adevăr ar fi eficientă, aceasta ar reprezenta o revoluţie în ştiinţa actuală, ar însemna un premiu Nobel, prestigiul, banii de
rigoare. De aceea omul de ştiinţă e „luat la ochi” de colegi, de semeni ai săi din alte laboratoare. Se zbate, răzbate, călătoreşte, este
mediatizat, promite, intrigă, este invidiat, adulat. La un moment dat ar avea nevoie de un aparat care să testeze medicamentul. Fiind
vorba de un prototip, este foarte costisitor. N-are bani. Umblă după sponsori. Apelează la „ministerul de resort”, la alte ministere. Se
loveşte de birocraţia existentă. Apelează la reviste de specialitate, la cele de popularizarea ştiinţei, la cotidiene. Apar dispute între
savanţi, între oameni politici, între savanţi şi oameni politici. Va încerca să meargă în alte ţări unde a auzit că ar putea avea acces la
bani, la laboratoare dotate cu aparatură extrem de sofisticată. Între timp va fi sprijinit de asociaţii şi societăţi ale celor bolnavi de
SIDA. Unii vor iniţia campanii farmaceutice. Alţii vor da titluri „senzaţionaliste” articolelor de popularizare a descoperirii sale. Vor
apare efecte persuasive, sloganuri. Va fi sfătuit să asocieze descoperirea sa cu proorocirile unui sfînt,cu influenţa „plaiului mioritic”
asupra omului creator, sau cu prevestirile lui Nostradamus. Mulţi îi vor spune că e necesar să-şi organizeze un lobby. Ce vrem să
spunem? Că omul de ştiinţă nu poate rămîne, în contextul actual, un „naiv printre eprubete” 40 aşteptînd să vină cineva să-i recunoas-
că descoperirea şi să-l eternizeze.

Dacă în calitatea lui de „cetăţean” sociologul recunoaşte un anumit număr de valori, ca cercetător al socialului trebuie

38
Husserl susţinea că „actul intenţional” înseamnă intenţia şi obiectul său. Conştiinţa poate „suspenda” realitatea unui obiect dar şi
experienta psihologică. Prin „reducţie fenomenologică” suspend „atitudinea naturală” faţa de obiectul conştiinţei, prin reducţie trans-
cedentală „pun între paranteze” experienţele psihologice ca sursă de date obiectiv valabile. Noi trebuie să studiem fenomenele, adică
ceea ce este dat, perceput, gîndit, ceea ce vreau să cercetez, descriu. Esenţa este invariantul diversităţii de forme (un cerc are obiectivitate
ideală dincolo de multitudinea de predicate). Ca să fac sociologie trebuie să studiez faptul social. Eu nu am ac ces la un fapt decît prin
unul din aspectele sale care mi-e dat, dar alte aspecte îmi sunt sugerate de aspectul dat senzorial. Faptul care îmi este dat prin una din
determinări îmi deschide „orizonturi de indeterminare”, niciodată nu îmi este dat în mod absolut.
39
N. Herpin, Les Sociologues americains et le siecle, PUF, Paris, l973.
40
I. Stengers, L'Invention des sciences modernes, La Decouverte, Paris, 1993.
22
să recunoască în primul rînd onestitatea ştiinţifică41. Dacă suprema sa preocupare este onestitatea ştiinţifică a cunoaşterii,
încă de cînd îşi lămureşte intenţia şi îşi alege un obiect de cunoaştere valabil, ipoteze la nivelul micro-, mezo-, macro-
pertinente, sociologul îşi adună cu discernămînt:
* date statistice (cu conştiinţa avantajelor şi limitelor exprimării cifrice a vieţii sociale)42,
* fişe de observaţii (asupra contactului iniţial în interacţiuni, cum se realizează comunicarea, componentele
legăturii comunitare, controlul social etc.),
* documente normative (legi, reglementări, statute — oficiale şi neoficiale),
* documente decizionale (oficiale şi „paralele”),
* fişe de identificare a unor mecanisme de instituire, menţinere, blocaj, frînare, deviere a vieţii sociale „normale”,
* contexte explicative,
* paradigme,
* teorii conexe domeniului sociologiei43.
Sociologul îşi construieşte instrumentele de lucru, le pretestează, culege datele, le prelucrează, valorifică rezultatele.

Cînd fizica studiază componentele realităţii fizice la scara observaţiei noastre, obiectul cunoaşterii sale e independent
de cel care realizează cunoaşterea. Această independenţă nu mai este aceeaşi în microfizică unde acţiunea fizicianului (la
nivel subcuan-tic) modifică realitatea de studiat. Sociologul transformă realitatea pe care o cercetează. Delimitarea disci-
plinelor de cunoaştere a socioumanului se face în cele mai multe cazuri tacit, prin acord reciproc, fără zgomot, fără luptă,
dar şi prin „lupte de ocupare teritorială”, prin „proclamaţii”, „declaraţii de independenţă”. Delimitarea între disciplinele
socioumane continuă, aşa cum continuă şi „suspiciunile”, neînţelegerile dintre ele, acuzaţiile reciproce 44. Este important să
se înţeleagă ireductibilitatea şi complementaritatea acestor discipline45.
De cînd a apărut, sociologia s-a străduit respecte exigenţele demersului ştiinţific intersubiectiv acceptat. Mai întîi a
fost dominată de „sociocentrism”, de „pansociologism”. Mult timp pe prim plan au stat preocupările normative, sociologii
devenind adeseori „profeţi”. Detaşarea sociologiei de filosofie (de cea speculativă) a fost considerată „un pas înainte” pe
calea creşterii obiectivităţii cunoaşterii sociologice. Sociologia nu elimină imaginaţia. Însă cunoaşterea sociologică nu este
doar imaginaţie sau reprezentare, aşa cum nu este nici doar corespondenţă sau „reflectare” a vieţii sociale „reale”. Este mai
curînd o „cheie” care deschide căi posibile ale vieţii sociale: cunoaşterea sociologică poate conveni sau nu. Cunoaşterea
sociologică este o construcţie46 de chei pe care tot mai mulţi ar trebui să le folosească pentru a deschide căi spre scopuri pe
care au ales să le atingă.

41
Peter Berger, A înţelege sociologia. Rolul său în societatea modernă, PUF, Paris, l977.
42
O. Morgenstern, Precision et incertitude des donnees economiques, Dunod, Paris, l972.
43
Vezi R. Quivy, L. van Campenhoudt, Manuel de recherche en sciences sociales, Bordas, Paris, l988.
44
J. L. Loubet del Bayle, Introduction aux methodes des sciences sociales, l978.
45
„Procesele de specializare şi hibridare au făcut ravagii în organizarea tradiţională a ştiinţelor sociale. Fiecare disciplină formală devine
din ce în ce mai diversificată şi, în acelaşi timp, tot mai expusă întîlnirilor cu alte discipline” (M. Dogan, R. Pahre, op. cit., p. 94).
46
P.Watzlawick, L'invention de la realite, Seuil, Paris, l988.
23