Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa

Dumnezeu ne-a dăruit Crucea Sa, ca un semn al biruinţei

vieţii asupra morţii, ca noul început al lumii şi ca dovadă a
dragostei supreme a dumnezeirii pentru umanitate!
În Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci; Ap. Galateni 2, 16-20; Ev. Marcu 8 34-
38; 9, 1 (Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se
va face, cu multă aplecare, evocarea semnificaţiei Sfintei Cruci, ca un semn
inconfundabil şi nepieritor al
biruinţei vieţii asupra morţii, ca o
expresie elocventă a dragostei
supreme a dumnezeirii pentru
întreaga umanitate ca şi pentru
fiecare om în parte, astfel încât,
orice fiinţă omenească să poată
dobândi viaţa veşnică prin
purtarea crucii sale şi prin
credinţa mărturisitoare de a-L
urma pe Mântuitorul Iisus
Hristos! În această privinţă, în Biserică, toate persoanele şi lucrurile se sfinţesc
întotdeauna cu ajutorul Crucii, toţi credincioşii îşi fac semnul Cruicii, cerând puterea de
a se purta curat faţă de lume, mărturisind în acelaşui timp, dorinţa de a se înălţa prin har
şi nevoinţă, de a-L slăvi pe Dumnezeu prin toate faptele şi suferinţele lor în această
lume, inclusiv prin moarte, iar, la zi de sărbătoare, prin Cruce se sfinţeşte apa cu care se
stropesc oamenii, hrana, casele, animalele, câmpurile cu ofrandele şi roadele lor, ca şi
toate darurile închinate Lui Dumnezeu, deoarece Crucea le sfinţeşte pe toate, făcându-le
însufleţite pentru Dumnezeu şi atribuindu-le Lui! Taina Crucii este, pe bună dreptate,
identificată cu Jertfa pe Cruce a Lui Hristos de pe dealul Golgota, dar, de asemenea, se
deosebeşte de aceasta, fiindcă preexistă înaintea celei dintâi şi lucrează împăcarea
înaintea ei înainte de Întrupare şi chiar înainte de Legea lui Moise, deoarece Vechiul
Testament poartă mărturie pentru existenţa Drepţilor prieteni ai lui Dumnezeu, înainte de
Lege şi după Lege, în timp ce Noul Testament face pentru credinţa noastră acelaşi lucru
înainte de Răstignirea jertfelnică de pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos, ca noi să
înţelegem deplin că Dumnezeu ne-a dăruit Crucea Sa, ca un semn al biruinţei vieţii
asupra morţii, ca noul început al lumii şi ca dovadă a dragostei supreme a dumnezeirii
pentru umanitate!
,,Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-
Mi urmeze Mie”!
În Duminica aceasta, de după Înălţarea Sfintei Cruci, ca şi în fiecare Duminică,
după citirea Evangheliei învierii, se cântă un tropar consacrat Sfintei Cruci şi Învierii,
care începe prin cuvintele: «Invierea lui Hristos văzând, să ne închinăm... », astfel că
slujba de Duminică reprezintă o sărbătoare de Paşte săptămânală, mai ales că se slujeşte
prin cuvintele: «Crucii Tale, ne închinăm, Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o
slăvim, că, iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea», tocmai pentru ca noi să
1
înţelegem, cât de strâns legate una de alta sunt Crucea şi Învierea, ele reprezentând cele
două faţete ale tainei mântuirii neamului omenesc. În acest fel, Sfânta Cruce a devenit
instrumentul mântuirii noastre, izvor de bucurie care se revarsă peste toată lumea, peste
toţi cei care au acceptat să recunoască în Cruce însăşi mântuirea lor, ca să poată spune:
«Bucură-te, Cruce, singură nădejde» a vieţii veşnice, fiindcă, atunci când l-a creat pe om,
Dumnezeu i-a dat acestuia suflare de viaţă, un suflet nemuritor înzestrat cu liber arbitru,
cu libertate de alegere! Astfel, Sf. Ev. Marcu, 34-38; 9, 1 menţionează în Evanghelia
Duminicii acesteia: «Zis-a Domnul: ,,Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de
sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde,
iar cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Căci
ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să
dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de
cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el
când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii
îngeri”. Şi le zicea lor: ,,Adevărat grăiesc vouă
că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor
gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia
lui Dumnezeu venind întru putere”, iar, fiecare
dintre noi, lecturăm în logica dată de Părinţii
Bisericii, Evangheliarul, iar, construcţia lui ne
descoperă ritmul unei lecturi duhovniceşti a
Scripturii, racordat la ritmul liturgic al Bisericii
şi al Ortodoxiei dreptmăritoare. Aşadar,
Duminica aceasta se numeşte după Înălţarea
Sfintei Cruci, deoarece Ortodoxia respiră
Tainele Împărăţiei, numai după Cruce, după ce
Aceasta s-a umplut de Lumină, asemeni unui
Rai redobândit, iar, Mântuitorul Iisus Hristos
este Cel care dăruieşte din viaţa Sa, viaţă Crucii, o aduce în conştiinţa noastră ca pe o
fiinţă vie, de unde şi cântarea aceasta minunată: «Bucură-te, Cruce!», deci, o cântare care
leagă inima noastră de Înviere. Toată lucrarea mântuitoare care s-a făcut pentru neamul
omenesc ne arată că Îl cinstim pe Mântuitorul Hristos, mai întâi, prin cea care L-a născut,
Fecioara Maria, şi care este născută, la rându-i, din sfinţii şi drepţii părinţi Ioachim şi
Ana, apoi, prin cinstirea a însăşi Crucii pe care Domnul S-a răstignit. Cum omenirea nu
este un amalgam de indivizi, deoarece omul a fost creat după chipul Lui Dumnezeu,
după chipul Preasfintei Treimi, omenirea întreagă este în plan natural, datorită acestei
creări a sa după chipul lui Dumnezeu, un ansamblu de fiinţe solidare! Omenirea întreagă
care a existat de-a lungul timpului, şi care va exista până la sfârşitul lumii, nu este
nicidecum o masă amorfă de indivizi izolaţi sau condamnaţi la izolare, aşa cum
preconizează trepăduşii pandemici din zilele noastre, fiindcă a fost creată după chipul lui
Dumnezeu şi alcătuieşte deja un trup. Asumându-şi această fire omenească, aşa cum
devenise ea după căderea în păcat a lui Adam şi după nesfârşita serie de păcate care
alcătuiseră istoria omenirii, Hristos; a luat asupra Sa tot păcatul oamenilor! Bineînţeles,
Mântuitorul Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, în calitate de om, nu putea să trăiască decât

2
într-un anumit fel cu sufletul Său omenesc, cu inteligenţa şi voinţa Sa omenească această
condiţie de Fiu al Lui Dumnezeu, care era condiţia Sa veşnică din sânul Preasfintei
Treimi, iar în sânul Sfintei Treimi, Fiul primeşte veşnic de la Tatăl, firea cea
dumnezeiască. De aceea, Tatăl Ceresc Îi dă totul Fiului, precum şi Sfântului Duh, deci,
Fiul primeşte totul de la Tatăl, Fiul este întrutotul orientat spre Tatăl, întrutotul Fiu în
sensul cel mai profund al cuvântului, după cum Tatăl este din veşnicie izvorul oricărei
paternităţi, iar, toate acestea, au fost amintite, pentru că se referă la purtarea Crucii pe
calea îndumnezeirii firii omeneşti, iar, Dumnezeu ne-a dăruit Crucea Sa, ca un semn al
biruinţei vieţii asupra morţii, ca noul început al lumii şi ca dovadă a dragostei supreme a
dumnezeirii pentru umanitate!
,,Oamenii veacului acestuia vă vor face şi vouă ce Mi-au făcut Mie. De M-au
prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni”!
Părintele Arsenie Boca spunea că «cine face semnul Crucii trebuie să fie pregătit
să poarte Crucea», deoarece Sfânta Cruce constituie provocarea cea mai mare a vocaţiei
noastre umane, cea care ne aduce dinaintea ochilor minţii Învierea Domnului şi începutul
învierii noastre. Tot Părintele Arsenie Boca se referea la cuvintele următoare ale
Mântuitorului Iisus Hristos: ,,Oamenii veacului acestuia vă vor face şi vouă ce Mi-au
făcut Mie. De M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni. Dacă pe Mine M-au
denunţat Stăpânirii veacului acestuia, şi pe voi vor pune mâna şi vă vor da în judecăţi şi
vă vor duce înaintea regilor şi stăpânitorilor lor şi vă vor arunca în temniţe pentru
vinovăţia numelui Meu! Deci, păziţi-vă de oameni“! «Dar,oare, de ce atâta prigoană?»!
Şi tot Părintele Arsenie Boca răspunde: «Deoarece creştinii au ieşit din complicitatea cu
păcatul şi s-au declarat cetăţenii Împăratului Cerurilor» (din vol. «Icoane pentru suflet»,
2014, p. 14). Este limpede că omului de astăzi, îi este tot mai greu să caute şi să
împlinească rigorile legate de adevăr, dragoste, credinţă şi nădejde. Nu contezi, dacă nu
ai accesat în straturile de mediocritate absurdă ori mercantilism superficial prin care
lumea de azi se susţine într-o manieră pandemică derizorie şi decrepită! Nu pare că
respiri ceea ce vor fariseii, dacă nu te cobori în străfundurile unui peisaj dezumanizat şi
apropiat de iad, de prăpastia nesmeririi, neiubirii şi necredinţei, toate promovate prin
psihoza fricii. Dinaintea unor astfel de provocări, singura cu valoare, definitorie, rămâne
chemarea Sfintei Cruci! De aceea, Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci leagă
exigenţele chemării de cea mai de preţ exigenţă umană: urmarea Chemării Mântuitorului
Hristos. Pentru că nu este prima dată în Evanghelie, când Domnul cheamă la credinţă şi
la urmarea Crucii Sale! Pe construcţia aceasta minunată, de încredere desăvârşită, se
leagă de cer toată misiunea Bisericii: chemare, răspuns, trimitere, ca într-o misiune
Înaltă, iar, în acest sens, a te împlini în planul mântuirii înseamnă a primi şi a împlini
chemarea Lui Dumnezeu în Biserică. Trebuie mereu să ne reamintim, dinaintea multora
dintre cei cărora li se pare prea grea orice misiune pe pământ, că deznădejdile care ne
cuprind în faţa fricii de pandemie, că anxietăţile care apasă în sufletele copiilor şi ale
tinerilor, ca şi deznădejdile bătrânilor, ţin toate de pierderea credinţei în Înviere, altfel
spus, de refuzul de a ne asuma Sfânta Cruce! Aceasta este cheia de boltă a Evangheliei
Duminicii acesteia, să voieşti Voia Domnului, fără ifose şi fasoane culturale, pentru a te
smulge din ritualism şi a asuma apostolia ridicării Crucii pe umerii tăi omeneşti!
Asumarea Crucii ne arată şi treptele pocăinţei: a voi, a te lepăda de tine, a lua Crucea, a

3
urma. Iar această voinţă priveşte darul lui Hristos de a împreună-voi cu omul de fiecare
dată, întru mântuirea lui. Pentru El, Domnul care face din Cruce semn de biruinţă, iar,
mântuirea noastră este o chestiune de viaţă şi de moarte! Pentru noi, poate că pare o
chestiune de opţiune, dar, pentru El e totul, ca să fie Primitorul nostru în Rai. De aceea
apropie Împărăţia mereu de noi, ne-o face apropiată, în zilele Pogorârii Duhului Sfânt,
fiecare dintre noi rugându-ne: «Apropie-te de noi, Doamne, apropie-te...», tocmai ca o
dovadă certă că Dumnezeu ne-a dăruit Crucea Sa, ca un semn al biruinţei vieţii asupra
morţii, ca noul început al lumii şi ca dovadă a dragostei supreme a dumnezeirii pentru
umanitate!
Profesor dr. Vasile GOGONEA